Capitolul 5

Criminalitatea violentă

5.1. Caracterizare

Dreptul la viata si integritatea corporala constituie unul dintre putinele drepturi fundamentale ale omului care poate fi respectat si protejat. Acest drept trebuie protejat in conditiile actuale cu orice pret si cu orice mijloace.

Violenta este un indiciu al crizei personale a individului care nu mai gaseste iesiri logice dintr-un sistem inchis. Ea este si o consecinta a crizei societatii care nu mai ofera modele viabile membrilor sai, nu mai reuseste sa-si impuna valorile si nu mai este in masura sa-si faca respectate normele.

Fenomenul infractional, in sens larg, pare a fi legat dintotdeauna de specia umana, fapt care indreptateste intrebarea daca nu cumva umanitatea poarta in ea un germene al raului.

Acestui fapt i s-au dat explicatii multiple fiecare cu doza ei de adevar si subiectivitate.

Mai intai s-a observat, pe buna dreptate, ca pe cadranul temporal al planetei, specia umana este extrem de tanara, iar evolutia sa este departe de a fi atins maturitatea, fata de teoria lui Lombroso conform careia caracterele omului primitiv pot transpare daca nu sub forma stigmatelor anatomice, macar in forma arhetipurilor comportamentale.

La omul modern nu pot fi complet neglijate1, iar aceste arhetipuri includ vointa ca pe un instinct de aparare, de supravietuire ori de distrugere.

De altfel, utilizand speculativ conceptele ”eros” si ”thanatos” ca pe instincte generatoare de viata si moarte, Sigmund Freud a ajuns la 1 Valeriu Bujor, Octavian Pop, Cauzalitatea in criminologie, Ed.Mirton, Timisoara, 2003, p.2

concluzia ca agresivitatea este instinct si ca in consecinta impotriva ei nu se poate face mare lucru.

Cand agresivitatea depaseste cadrul definit prin supravietuire, nefiind motivata de nevoile individului si al speciei, ea capata un aspect distructiv, negativ.

Sociologii au adus elemente noi, completatand criminogeneza prin relevarea importantei mediului social. S-a demonstrat statistic ca dintre factorii sociali, crizele generalizate (razboaie, revolutii, crize economice majore) sunt insotite de cresteri spectaculoase ale fenomenului infractional si al violentei in special.

Afectand largi paturi ale populatiei crizele au implicatii majore in procesele de socializare a indivizilor, accentuand pana la acutizare laturile contradictorii si instrainarea indivizilor, mediul psiho-social ne mai reusind reechilibrarea si ajustarea sistemelor si microsistemelor sociale.

In aceste conditii, indivizii intra in conflict cu ei insisi si cu societatea, iar propria lor personalitate la o orientare preponderent negativa, caracterizata prin indiferenta afectiva si egocentrism (reactie la autoprotejare psihica), labilitate psihica (reactie la stres) si agresivitate (reactie comportamentala ca rezultanta a vectorilor rezultati anterior).

Violenta nu are ca unica determinare criza sociala, cauzalitatea acesteia avand un spectra larg, dar prin aceasta se releva rolul important pe care dezechilibrele sociale il joaca in producerea infractiunilor cu violenta.

Ca stiinta care studiaza starea, dinamica si cauzele criminalitatii in scopul elaborarii masurilor de prevenire si combatere, a acesteia, criminologia a fost vaduvita in trecut. Prin excelenta o stiinta legata de nevoile practice de aplicare cat mai rapida a solutiilor propuse de cercetare stiintifica in activitatea concreta de realizare a politicii penale, criminologia este chemata, sa studieze fenomenul infractional asa cum

acesta se manifesta in conditiile unei anume societati intr-o etapa istorica determinata2.

Cercetarea fenomenului infractional se afla intr-o stare incipienta in tara noastra, inclusiv a infractiunilor savarsite cu violenta. Putem afirma insa ca despovarata de exigentele ideologice si de idei preconcepute cercetarea acestui flagel va conduce la rezultate utile practicii sociale. In acest scop trebuie avuta in vedere insa, o conceptie clara de perspective si un cadru institutionalizat.

Pornind de la constatarea ca nu exista liber arbitru, omul fiind supus legilor naturii (determinism biologic) si conditiilor mediului social (determinism social) criminalitatea este datorata unor factori antropologici, sociali si cosmotelurici si ca deci, ceea ce se impune in lupta contra infractionalitatii este, pe de o parte de a preveni, prin combaterea cauzelor,iar pe de alta parte de a-i sustrage pe cei care au savarsit infractiuni de sub inraurirea factorilor criminogeni care determina alunecarea lor pe aceasta panta.

5.2. Evolutia istorica a infractiunilor cu violenta

Problema violentei nu este o problema noua in istoria omenirii de multe milenii. Legea penala din toate timpurile si in toate societatile a recunoscut gradul de pericol social deosebit de ridicat pe care il reprezinta infractiunile cu violenta, constituind unul din grupul celor mai frecvente fapte impotriva carora s-a actionat pe multiple planuri.

Incalcarea dreptului la viata, integritate corporala, a libertatii sexuale, etc., creeaza o stare de nesiguranta sociala, un dezechilibru serios pentru insasi existenta societatii3.

2 Rodica Mihaela Stanoiu, Metode si tehnici de cercatare in criminologie, Bucuresti, Ed. Academiei, 1981, p.343 D. Luminosu, V. Popa, Criminologie, Ed. Helicon, Timisoara, 1996, p.333

Formarea, desfasurarea si normala dezvoltare a relatiilor sociale legate de ocrotirea juridica a vietii persoanei nu este posibila fara combaterea eficienta folosind mijloace juridice, dintre cele mai eficiente sunt cele oferite de dreptul penal, ca instrument de normare si reglementare a acestor valori de importanta sociala majora.

Savarsirea faptelor de violenta constituie expresia unei constiinte profund inapoiate la indivizii caracterizati prin grave deficiente morale si printr-o agresivitate deosebit de periculoasa pentru societate. Printre componenetele constiintei inapoiate care genereaza astfel de conduite antisociale se intalneste adesea mentalitatea gresita care il considers pe om ca pe orice alta flinta de care poate dispune agresorul, curmadu-i viata prin folosirea fortei fizice. Orice fapta de violenta a pesoanelor creeaza o stare de pericol pentru securitatea intregii societate. De aceea incriminarea tuturor formelor de fapte contra vietii persoanei are ca scop apararea relatiilor sociale si a valorilor sociale de care acestea sunt legate – viata si libertatea individului uman. Dreptul la viata si libertate este recunoscut ca drept natural absolut, acordat din momentul nasterii si garantat oricarui individ, indiferent de conduita si situatia lui.

Viata este un fenomen complex, ca forma superioara de miscare, ea are la baza repere biologice si psihice care isi subordoneaza procesele interioare (chimice, fizice, mecanice) dar mai presus de toate, ea este un fenomen social, o valoare sociala. Se ocroteste nu numai viata in sens biologic, ci mai ales cea primita din punct de vedere sociologic, ca o conditie, indispensabila pentru insasi existenta societatii omenesti, cat si din punct de vedere juridic, ca atribut ce ia forma dreptului absolut la viata si care intereseaza nu numai individul ci si colectivitatea si ca stare este gata de a forma obiectul unei solide protectii juridice4.

4 Boroi Alexandru , Aspecte teoretice si practice privind infractiunile de omor si vatamarile cauzatoare de moarte , Ministerul de Interne - Serviciul Editorial, Bucuresti, 1991, p.7

Raul contra caruia legea penala reactioneaza este vatamarea ce se aduce fiintei omenesti si pericolul care il constituie pentru societate faptele care au ca rezultat distrugerea vietii umane.

In aceasta privinta inca cu doua milenii in urma, Titus Lucretius afirma: "Vita que mancipia nulli dotur, omnibus usu" (Viata nu este proprietatea nimanui ci uzufructul tuturor) atragand astfel atentia asupra importantei valorii vietii persoanei, sub aspectul succesiumi generatiilor si permanentei lui in lume5.

Criminalitatea, ca fenomen social, a aparut odata cu structurarea primelor comunitati umane arhaice. Anterior acestui fapt esential nu se poste afirma existenta criminalitatii, "deoarece acolo unde nu exista morala si norme, nu exista crime".

Este foarte probabil ca primele preocupari pentru pedepsirea unor comportamente individuale considerate periculoase sa fi fost determinate de necesitatea autoprotejarii comunitatilor umane constituite in conditii naturale vitrege care le amenintau permanent supravietuirea. In mod firesc, reactia grupului aflat in pericol a fost severa la adresa celor care prin actiunile lor, amplificau starea de risc. Faptul ca "legea talionului" razbate prin negura timpului pana in civilizatul Babilon al regelui Hamurabi si chiar malt dupa aceea, reprezinta o dovada in acest sens.

Odata cu trecerea timpului atat fapta prohibita cat si pedeapsa ce trebuia aplicata au dobandit conotatii noi, mai ales religioase, dar intr-o anumita masura si social-economice. In scopul realizarii superioare a sentimentului religios, crima a fost considerate fie ca o manifestare diabolica, fie ca o expresie a pacatului, iar justitia a pimit aspectul unui dar divin. De altfel, pe stela de diorit negru de la muzeul Louvre, pe care sunt gravate articolele "Codului" sau, Hamurabi este infatisat inchinandu-se zeului Samas de la care primeste textul legii.

5 Ion Dobrinoiu, Infractiuni contra vietii persoanei, Ed.Academiei, Bucuresti, 1987, p.11

Pedepsele erau considerate ca o veritabila retributie pentru raul provocat, ori ca o ispasire a pacatului savarsit. Desi modelate dupa "legea talionului" ele se diferentiaza si in functie de pozitia sociala a inculpatului sau a partii lezate.

"Codul" lui Hamurabi a influentat, intr-o masura importanta reglementarile penale ale popoarelor din zone de confluenta. Astfel, in Egipt, in timpul Regatului Nou se aplica pedeapsa cu moartea pentru omucidere, viol, talharii etc.

De asemenea, legile ebraice pedepseau cu moartea omuciderea voluntara, rapirea de persoane, sadomia, etc. Executarea pedepsei capitale – prin ucidere cu pietre – era incredintata, fie familiei care suferise ofensa, fie intregii comunitati. Pentru crime deosebit de grave se aplica arderea pe rug, spanzurarea ori tragerea in teapa; "legea talionului" avea drept corespondent ebraic "razbunarea sangelui".

Interesul pentru reglementari juridice precise, cunoscute de toti membrii societatii, si aplicabile tuturor in mod egal, a fost evidential pentru prima data in Grecia antica inca din secolul al VII-lea i.e.n.

5.3. Violenţa domestică

Violenţa umană are nenumărate forme de manifestare. Securitatea personală este ameninţată cotidian în diferite locuri şi diferite circumstanţe: acasă sau în alte locuinţe, la şcoală, la locul de muncă, în cursul desfăşurării unor evenimente sportive, pe stradă. O clasificare generală ar urma distincţia între spaţiul privat şi cel public – locuinţe şi spaţii publice - pe de o parte şi

combinaţia acestora: spaţiul public-privat ca spaţii comune în clădiri rezidenţiale.

Violenţa şi frica de a fi victimizat afectează neîndoielnic calitatea vieţii oricărui individ, dar diferite grupuri – femeile, copiii şi persoanele vîrstnice – sunt deobicei considerate drept ţinte predilecte ale actelor de violenţă.

Secretarul General al Consiliului Europei a lansat un proiect integrat, intitulat “Răspunsuri la violenţa cotidiană într-o societate democratică” (2002-2004) pentru a mobiliza resursele necesare confruntării cu acest fenomen îngrijorător, în vederea prevenirii şi controlului. Ca urmare, o serie de publicaţii, documente şi recomandări, dar şi instrumente de lucru au fost realizate pentru a preveni şi ameliora manifestării violenţei.

Dintre acestea, “Violenţa împotriva femeilor: răspunsuri ale Consiliului Europei”, volum realizat de Sheila E.Henderson, cuprinde şase secţiuni referitoare la următoarele aspecte esenţiale în abordarea violenţei împotriva femeii: dezvoltarea înţelegerii violenţei împotriva femeii ( I );

necesitatea unor politici şi strategii la nivel internaţional, naţional şi local ( II ); tipurile de activităţi cerute: preventive, de protecţie şi servicii pentru victime (III-V ); ceea ce s-a învăţat pînă acum din activitatea Consiliului Europei în acest domeniu (VI ); documente ale Consiliului Europei, relevante abordării violenţei împotriva femeii ( Appendix ).

Cartea Sheilei E. Henderson este consistentă şi coerentă, fiind focalizată pe femeia adultă şi neacoperind alte aspecte cum ar fi cele referitoarela copii, deşi se recunoaşte unanim faptul că violenţa îmotriva femeii afectează profund copiii.

La noi, violenţa domestică s-a impus datorită preocupării privind statutul femeii, criticilor aduse sexismului, manifestat în societatea românească în diferite domenii ale vieţii politice, sociale şi culturale. Secundar, ea a inclus şi problemele legate de statutul copilului, de problematica socială a copilului – abandon, copii străzii, absenteism şcolar, abuzul şi exploatarea copilului, situaţia copilului instituţionalizat, drogurile etc. -,

conturînd un conţinut în care femeile şi copiii se reunesc în mod predilect în categoria victimelor.

Cu toate eforturile de a asigura un climat de egalitate între sexe în sfera publică, o privire mai atentă asupra familiei, relaţiilor intrafamiliale şi a relaţiilor în cuplu, a evidenţiat contraste şi realităţi disfuncţionale. Presiunile către modernizarea şi democratizarea relaţiilor intrafamiliale au dus, în mod paradoxal, la supraîncărcarea femeii şi la criminalizarea ei în raport cu statutul parental. Unii autori conchid, în urma “analizei structurilor actuale de protecţie a copilului, modurilor lor de funcţionare şi intervenţie”, că “femeia este adesea

considerată primul şi adesea unicul părinte, răspunzător de situaţia precară în care se află copilul…de regulă mama…este blamată pentru disfuncţiile familiei, inclusiv pentru violenţa domestică şi acuzată că nu îşi îndeplineşte bine rolul de mamă şi soţie.”

La noi, VD, ca preocupare a specialiştilor din diferite domenii, a politicienilor, mass mediei şi publicului larg, s-a impus în perioada 1995-1996, iar acest lucru s-a petrecut în bună parte datorită presiunilor externe, nevoii de aliniere la spiritul şi standardele europene şi internaţionale şi, mai ales, în dimensiunea ei de protecţie şi ajutor acordat victimei, fie ea copil sau femeie. Toate acestea s-au făcut în contextul în care politicile de promovare a femeii au obligat la considerarea raporturilor ei cu bărbatul, la reconsiderarea familiei, rolului ei social şi la statutul ei legal.

În România, VD nu apare în statistici rafinate - deşi se distinge între criminalitatea masculină şi cea feminină -, care să includă categorii nuanţate de victimizare, probabil şi pentru faptul că statisticile dau predominant atenţie agresorilor şi mai ales criminalităţii masculine.

În anul 1993 a avut loc cea de a 3-a Conferinţă Europeană Ministerială asupra Egalităţii între Femei şi Bărbaţi, la care s-a subliniat faptul că

“violenţa împotriva femeilor este un fenomen universal, prezent în toate straturile sociale şi toate societăţile, independent de nivelul lor de dezvoltare, stabilitate politică, cultură sau religie.”

Un ultim studiu, la nivel naţional, asupra violenţei în familie, realizat în iulie-august 2003, a arătat că în ultimele 12 luni “aproape un milion de românce” au suportat în mod frecvent violenţa în familie sub diferite forme, 370.000 copii, sub 14 ani, au asistat la insulte şi înjurături frecvente între părinţi.

S-a constatat că aproape jumătate din populaţia României nu ştie de existenţa unui instrument juridic care reglementează violenţa în familie, iar 80% din victimele violenţei nu au apelat niciodată la instituţii specializate. Populaţia României este mai tolerantă faţă de problematica violenţei în familie decît populaţia altor ţări din Uniunea Europeană, întrucît patru din zece români consideră că violenţa fizică în familie nu sunt acte foarte grave, comparativ cu

alte ţări din UE în care doar un individ din zece este mai tolerant.

Studiul a fost efectuat de CPE (Centrul Parteneri pentru Egalitate). Datele au fost obţinute

folosind un eşantion reprezentativ de 1806 persoane, din toate categoriile sociale.

Unii autori se întreabă “de ce discutăm unilateral chestiunea violenţei împotriva femeilor” şi răspund că acest lucru se întîmplă “pentru că există o asimetrie evidentă între proporţiile agresiunilor reciproce între femei şi bărbaţi. Cu sau fără statistici, femeile suportă sistematic şi simptomatic violenţe de diferite tipuri, de la cele fizice la cele subtil psihologice. Fără îndoială că şi bărbaţii sunt ţinte ale violenţelor, dar în cele mai multe cazuri ei sunt ţinta

agresiunii altor bărbaţi”.Explicaţia rezidă în “perpetuarea paradigmei dominaţiei masculine, care se manifestă în fiecare societate, mai primitiv sau mai rafinat, în funcţie de datele şi condiţiile respectivei societăţi “.

Violenţa împotriva femeilor este o reflectare a relaţiilor de putere inegale între femei şi bărbaţi, servind perpetuarea acestor raporturi dezechilibrate şi exprimă, mai ales, aşa cum vom vedea şi din statisticile româneşti, existenţa unei relaţii intime între structurile de dominaţie masculină şi violenţa în sefara sexualităţii.

Capitolul 6

PREVENIREA CRIMINALITATII

6.1. Consideratii introductive. Definirea conceptelor de prevenire

Dupa prezentarea situatiei reale, a infractiunilor savarsite cu violenta in ultimii ani, precum si cauzele care le-au facut posibile, este firesc ca in aceasta lucare sa fie abordata si problema, masurilor destinate perfectionarii activitatilor sociale, destinate prevenirii si combaterii acestora, precum si a gasirii unor metode optime de tratament in ceea ce priveste pe autorii acestor grave fapte antisociale.

Asemenea masuri sunt pe cat de complexe pe atat de diversificate si tocmai de aceea trebuie insistat indeosebi asupra celor care prezinta relevanta din punct de vedere al criminologiei6.

Desi prevenirea criminalitatii este considerata dintotdeauna drept obiectivul principal al politicii penale, ea a ramas mai degraba, un concept vag, insuficient definit teoretic.

Trebuie mentionat ca solutiile nationale in problema luptei impotriva criminalitatii nu depind doar de acuratetea conceptiei teoretice, de structurile, programele si metodele prin care se infaptuieste strategia nationala de lupta impotriva criminalitatii, ci si de mijloacele materiale si financiare pe care statul poate sa le afecteze acestui scop. In consecinta, eficacitatea solutiilor adoptate pentru prevenirea si combaterea fenomenului infractional depinde de dezvoltarea social-economica a statului, de puterea reala a acestuia.

6 Valeriu Bujor,Octavian Pop,Cauzalitatea in criminologie,Ed.Mirton,Timisoara,2003,pag.69.

Prevenirea criminalitatii inseamna in primul rand, preintampinarea savarsirii pentru prima data a acelor actiuni ori inactiuni umane pe care societatea la considera daunatoare pentru valorile sale, pentru evolutia sa normala catre progres, motiv pentru are aceste comportamente au fost sanctionate de legea penala.

In sens strict,prevenirea vizeaza mai ales acele comportamente care prezinta un grad de pericol social suficient de mare ca sa necesite o reactie prin mijloace de drept penal impotriva faptuitorilor.

In sens larg, prevenirea se indreapta impotriva tuturor comportamentelor deviante care, prin acumularea si adancirea unor procese socio-umane specifice, pot conduce la savarsirea de fapte antisociale sanctionate de legea penala.

Actiunea preventiva nu va produce efectele scontate dace se va desfasura izolat, pe domenii sau tipologii infractionale. Prevenirea criminalitatii trebuie sa vizeze fenomenul in intregul sau, nu ca totalitate de infractiuni savarsite pe un anumit teritoriu, intr-o perioada de time data, ci ca sistem, inteles ca ansamblu superior organizat de elemente aflate in relatii atat intre ele, cat si cu intregul caruia i se subsumeaza, ansamblu care este orientat catre realizarea unor efecte specifice, in conditii specifice.

Masurile concrete de prevenire a criminalitatii trebuie sa reprezinte argumente suficient de puternice pentru ca, in balanta procesului individual de lucre a deciziilor, sa constitute factori decisivi de impiedicare a trecerii la savarsirea actului infractional. Aceste masuri trebuie sa vizeze acele domenii ale socialului, economicului, juridicului etc., in care apar si se manifesta cu mai multa forta cauzele care determina si conditiile care favorizeaza comportamentul delincvent.

Apreciem ca prevenirea criminalitatii7 desemneaza un proces social

7 C. Paun,Gh.Nistoreanu,op.cit. ,p.207.

permanent, care presupune aplicarea unui ansamblu de masuri cu caracter social, cultural, economic, politic, administrativ si juridic destinate sa preintampine savarsirea faptelor antisociale, prin identificarea, neutralizarea si inlaturarea cauzelor fenomenului infractional.

Examenul teoretic al practicii judiciare si penitenciare in materia infractiunilor de violenta releva convingator necesitatea ca in activitatea de prevenire si combatere a unor atare infractiuni sa se stabileasca riguros stiintific, pe cat este omeneste posibil,deopotriva consecintele sociale imediate directe, cat si urmarile mai indepartate conexe si indirecte, deoarece chiar consecintele indirecte, la atare categorii de infractiuni sunt susceptibile a avea amploare si gravitate, ceea ce este de natura sa influenteze in concret justa calificare a faptei si tratamentul sanctionator legal ce se aplica.

In acest context se impun anumite masuri, precizand totodata faptul ca, in domeniul prevenirii combaterii infractiunilor savarsite cu violenta acest lucru este integrant datorita faptului ca aceste infractiuni au caracter spontan, rare fiind situatiile cand acestea sunt pregatite din timp.

6.2. Modele de prevenire a criminalitatii

Modelul clasic

0 lunga perioada de timp reactia sociala antiinfractionala a avut o esenta eminamente represiva, popoarele antice dezvoltand sisteme legislative si institutionale care raspundeau in buna masura, mai ales prin asprimea lor, scopurilor pentru care fusesera create.

a) Prevenirea generala. Problema prevenirii criminalitatii a fost abordata de catre filozoful grec Platon (427-347 i.e.n.) care a propus8

8 Platon, Dialoguri,Protagoras,Paris,Ed.Les Belles Lettres,1966,324 a.h.

inlocuirea ideii retributive cu ideea de utilitate sociala a pedepsei, conform careia scopul sanctiunii trebuie sa fie prevenirea generala (prin forta exemplului) si prevenirea speciala (ca efect intimidant al pedepsei).

Potrivit teoriei clasice de drept penal, Beccaria sustine ca omul este o fiinta rationala care, traind sub imperiul liberului sau arbitru, trebuie sa suporte consecintele faptelor sale. Din acest motiv,

- cu cat pedeapsa prevazuta de lege este mai severa, cu atat omul se va abtine sa comita actul incriminat;

- cu cat aplicarea legii este mai certa si mai rapida cu atat efectul preventiv va fi mai evident.

In perioada interbelica si dupa cel de-al doilea razboi mondial, doctrine scolii Apararii Sociale a sustinut ca protejarea societatii impotriva crimei trebuie sa fie realizata prin masuri penale si extrapenale destinate sa neutralizeze delincventul, fie prin eliminare sau segregare, fie prin aplicarea de metode curative sau educative.

b) Prevenirea speciala reprezinta complexul de masuri destinate sa impiedice savarsirea unor fapte antisociale de catre persoanele care au savarsit, deja, o infractiune.

In perioada moderna, prevenirea criminalitatii nu se mai realizeaza doar prin masuri de drept penal, ea constituie domeniul de actiune al controlului social, atat formal (sistemul justitiei penale), cat si informal (organizatii non-guvernamentale, specialisti din diverse domenii, organizatii comunitare etc.)

Cea mai importanta parghie o constituie, insa, controlul social specializat, respectiv justitia, politia, curtea de conturi, garda financiara, controlul financier intern, politia sanitara, politia de frontiera, organisme ale statului care, prin lege, au obligatia sa intervina in timp util pentru anihilarea focarelor criminogene.

Modelul social

In ultimele doua decenii, cresterea exploziva a criminalitatii pe plan mondial a determinat o adevarata criza a sistemelor justitiei penale si a organismelor clasice de control social, mai ales in tarile vest-europene.

Aparitia noilor strategii nationale trebuie vazuta in contextul principalelor schimbari economice, culturale si sociale care au afectat tarile lumii in ultima perioada. Ca rezultat al acestor schimbari, politice penale din multe tari se indreapta catre utilizarea unor masuri cu caracter special anticipativ, despre care se crede ca ar avea mai mult succes in prevenirea fenomenului infractional.

Acest model presupune implicarea societatii in efortul de prevenire a criminalitatii, fara a insemna, insa, o trecere a responsabilitatii din sarcina sistemului justitiei penale catre masele eterogene ale populatiei. Utilizand rezultatele stiintifice ale studiilor criminologice asupra cauzalitatii delincventei la nivel macrosocial si individual, modelul social de prevenire are meritul de a aborda frontal factorii criminogeni si de a incerca limitarea impactului acestora, prin masuri de asistenta comunitara acordata persoanelor aflate in conditii de stres economic, social ori psihologic.

Principala carenta a modelului social se datoreaza faptului ca acest model presupune o foarte buna coeziune sociala, o serioasa integrare culturala si o constientizare comunitara care sa genereze un spirit civic pronuntat.

a) Prevenirea primara este definita ca o strategie preventiva de baza care, prin masuri specifice in domeniile social, economic, cultural, educativ, incearca sa anihileze atat situatiile criminogene, cat si radacinile adanci ale criminalitatii. Domeniul interventiei predelictuale include programele de creare a locurilor de munca, a conditiilor

civilizate de habitat, a scolilor, locurilor de odihna si recreere, institutiilor de asistenta medicala.

Prevenirea trebuie sa se adreseze mai ales infractorilor potentiali, atat la nivel individual, cat si al microgrupurilor. Astfel, materialele de specialitate prezinta un important numar de programe de prevenire care functioneaza in tarile occidentale si se adreseaza cu prioritate familiei, scolii, si in general, tinerilor.

In privinta familiilor se actioneaza prin masuri comunitara pentru:

- furnizarea de ajutor celor aflati de stres economic si psihologic;

- educarea si orientarea parintilor tineri;

- educarea prescolarilor proveniti din familii dezorganizate, ori de "socializare negative".

In mod primordial trebuie vizata perfectionarea sistemului de educatie si instruire in general, astfel incat fiecare individ sa constientizeze faptul ca respectarea normelor de drept si a regulilor de convietuire sociala este o conditie fara de care statul democrat nu poate exista, ca democratia inseamna libertate dirijata de norme unanim acceptate de societate si ca atare obligatia de a fi respectate de toti membrii sai.

In acest context respectarea drepturilor semenilor nostri, a demnitatii fiecaruia,este o cerinta de prim ordin9.Sistemul de invatamant are obligatia de a forma tinerilor convingerea ferma privitoare la raporturile sociale dintre indivizi, raporturi si norme bazate ferm si exclusiv pe legi si pe norme morale.S-a observat ca aproape toti autorii infractiunilor savarsite cu violenta au carenta atat de instruire cat mai ales in educatie.

Multi dintre ei inteleg libertatea si democratia ca pe o portita deschisa spre insults, spre atentat la demnitatea, sanatatea, integritatea corporala si chiar viata semenilor lor.

9 Victor Ursa,Criminologie,Ed.Agronaut,1999, p.122

Scoala se bucura de o atentie reala, datorita rolului sau formativ pronuntat. Ea poate oferi cunostinte privind rolul si importanta valorilor sociale, a respectului fata de lege si morala, implicatiile crimei, modul in care functioneaza sistemul justitiei penale, caile de evitare a comportamentului delincvent.

Constatandu-se ca orientarea spre tratamentul individual al scolarilor ori abordarea unui aspect educational singular s-au dovedit a fi contraproductive, eforturile s-au indreptat in doua directii:

- catre supravegherea scolarilor in vederea reducerii violentei, in acest scop sunt angajati tinerii absolventi aflati in somaj;

- organizarea unor cursuri speciale, in afara orelor de program, pentru copiii care au probleme de asimilare a notiunilor ori de adaptare la mediul scolar.

• Nu trebuie neglijata nici imbunatatirea sistemului de asistenta sociala a populatiei. Investigatia facuta in cuprinsul lucrarii a aratat ca o insemnata parta a infractorilor care au comis fapte cu violenta provin din randul bolnavilor psihici10 , a celor care au crescut in familii dezorganizate, care au dus o viata parazitara. La toate acestea trebuie sa adaugam si categoria persoanelor ramase fara serviciu si fara posibilitati materiale de existenta, care deseori ajung sa comita infractiuni si indeosebi din categoria celor cu violenta.

Frecventarea anturajelor parazitare, consumul de alcool de la varste fragede, vagabondajul, cersetoria, convietuirea in conditii de promiscuitate, etc., reprezinta tot atatea cauze ale infractiunilor savarsite cu violenta.

Pentru o buna parte din aceste surse infractionale, protectia sociala este fie modesta, fie inexistenta.

10 Miclea Damian,Combaterea criminalitatii(evolutie,tipologii,legislatie,particularitati),Ed.Nemira,2004

• Un alt domeniu important al prevenirii il constitute angajarea in munca a tinerilor, care este considerata ca fiind esentiala pentru dezvoltarea acestora prin educatie sociala, vizand incurajarea lor pentru asumarea responsabilitatii propriilor destine. Lipsa ori pierderea locului de munca si imposibilitatea de reincadrare in timp rezonabil determina modificarea serioasa a structurii de personalitate a tinerilor, dezvolta sentimente revansarde, stare depresive, manifestari deviante si chiar recurgerea la acte infractionale. De aceea, programele de prevenire se orienteaza in trei directii:

- identificarea si chiar crearea de noi locuri de munca pentru tineri, prioriate absoluta avand cei cu responsabilitati sporite;

- organizarea timpului liber pentru tinerii ramasi fara loc de munca, acest tip de actiune preventiva ia in considerare atat activitatile distractive, cat si cele de reconversie si recalificare a tinerilor;

- crearea de facilitate de tratament pentru cei cu probleme deosebite (tineri care se drogheaza, alcoolici).

Programele de prevenire sociala a criminalitatii mai iau in considerare politica de sanatate, de planificare urbana si, in general, toate domeniile care se pot constitui in factori generatori de criminalitate potentiala.

b) Prevenirea secundara are ca obiect adoptarea unei politici penale adecvate si transpunerea in practica a acesteia. Aceasta este aria preventiva care se confrunta in mod concret cu fenomenul infractional, asigurand prevenirea prin identificarea timpurie si anihilarea factorilor criminogeni. Activitatile prevenirii secundare sunt desfasurate de organele legislative (in ceea ce priveste adoptarea legislatiei penale) si executive (care au datoria aplicarii legii).

De importanta majora sunt masurile pentru continua cosolidare a statului de drept si reasezarea intregii vieti economico-sociale si politice pe principii democratice. In acest sens este necesar sa se asigure o reala

separare a puterilor in stat, sa se elimine fenomenul coruptiei si eludarea spiritului legilor aflate in vigoare. Puterea legislative trebuie sa adopte cu mai multa operativitate legile de importanta fundamentala pentru buna functionare a institutiilor statului de drept.

Aceasta trebuie sa pedepseasca mult mai aspru anumite infractiuni printre care si cele indreptate impotriva vietii cetateanului11. Fara adoptarea unor masuri represive adecvate si transpunerea lor efectiva in practica, criminalitatea cu violenta se va accentua iar dreptul fundamental la viata si integritate corporala a cetateanului nu va putea fi aparat.

Fara o politica puternica, bine, echipata, si pregatita, fara o justitie corecta si bine pregatita profesional, infractionalitatea nu va inceta sa creasca. In acelasi scop, lupta impotriva coruptiei in aceste institutii este absolut necesara, deoarece astfel se mentin conditiile subiective in baza carora infractorii pot spera ca nu vor suporta rigorile legii.

c) Prevenirea tertiara include activitatile destinate evitarii riscului de recidiva la persoanele care au mai savarsit infractiuni. In aceasta zone a prevenirii, se actioneaza pentru tratamentul, reeducarea, resocializarea si reinsertia sociale a infractorilor. Totusi datorita anvergurii limitate a sanctiunilor orientate spre tratament, prevenirea tertiara este redusa la represiune si neutralizare.

In acelasi timp in complexul de masuri destinate perfetionarii activitatilor sociale de prevenire si combatere a infractiunilor savarsite cu violenta, un rol bine definit il are si sistemul penitenciar. Putem afirma ca in prezent, datorita conditiilor specifice etapei pe care o parcurgem, sistemul penitenciar inca nu reuseste sa contribuie la reducerea criminalitatii in tara noastra.

11 Conceptii,structuri,principii si modele europene de prevenire a criminalitatii,Ed.Ministerului de Interne,IGPR,Bucuresti,1993.

In acest sens cateva masuri de perfectionare a sistemului penitenciar in general si legat de acesta, crearea institutiilor publice menite sa contribuie la resocializarea fostilor detinuti, ar reprezenta conditii favorabile reducerii numarului infractiunilor savarsite cu violenta si indeosebi la prevenirea recidivismului si a repetarii faptelor antisociale de cei pusi in libertate din penitenciar.

Ingrijorator este faptul ca penitenciarele sunt pe mai departe suprapopulate, fenomen care se intensifica cu trecerea timpului (cazarea pe timp de vara se face acum inclusiv in corturi de tip de militar, ca solutie disperata in fata fenomenului de supraaglomerare a inchisorilor).

Influentele nefaste a celor cu conceptii alterate se manifesta din plin, reparatia se realizeaza numai la nivelul principalelor criterii ale sale, iar actiunile reeducative se desfasoara cu mari dificultati si evident cu efecte pozitive diminuate. Drept urmare, perioada de detentie, desfasurata uneori in promiscuitate (detinutii dorm cate doi sau trei in pat), in conditii materiale precare (insuficienta dotarilor sanitare) si intr-o inactivitate daunatoare nu fac altceva decat sa contribuie la alterarea conceptiilor despre lume si viata, la imprimarea unor deprinderi si convingeri infractionale si in final la recidiva.

Modelul social vizeaza reducerea criminalitatii prin reducerea necesitatii de a savarsi fapte savarsite cu violenta. El este un model generos, dar care presupune mari eforturi materiale si umane, deci o anumita bunastare a societatii in care se aplica. Modelul social necesita, in plus atragerea comunitatii in procesele specifice si in actiunile concrete de prevenire, presupunand o buna coeziune sociala. Alaturi de costurile ridicate, aceasta cerinta reprezinta un serios handicap, deoarece:

- stratificarea sociala excesiva genereaza interese diferite ale indivizilor, precum si opinii diferite cu privire la prioritatile prevenirii;

- interesul comun este relativ restrans si vizeaza mai ales prevenirea

criminalitatii violente, a celei stradale si a delincventei juvenile, a infractiunilor care lovesc in interesele tuturor grupurilor sociale.

6.3. Modelul situational (tehnologic)

Modelul situational de prevenire reprezinta o cale pragmatica de reducere a oportunitatilor de savarsire a faptelor antisociale, prin masuri realiste, relativ simple si cu costuri reduse.

Acest model are in vedere potentialele victime, incercand sa le determine sa utilizeze variate precautiuni care reduc riscul victimizarii.

Fara indoiala ca anumite aspecte ale acestui model de prevenire a criminalitatii se adreseaza infractorilor, in ideea producerii unui anumit impact psihologic asupra acestora (prin cresterea riscurilor la care se expun) si a-i determina sa renunte la "trecerea la act".

Criminologic ca activitate multidisciplinara, ce are ca obiectiv cunoasterea cauzelor si conditiilor ce determina fenomenul infractional12 precum si stabilirea celor mai eficiente mijloace de combatere a acestui fenomen implica, intr-o etapa initiala "activitatea de asistenta si expertiza medicala", desfasurata de o echipa de specialisti (psihiatri, sociologi, psihologi, pedagogi, geneticieni, antropologi), aceasta mai ales cand nu revin la probleme de "criminologie clinica" care privesc studiul cauzelor patologice ale delicventei si gasirea mijloacelor specifice de combatere in cadrul unui ansamblu de masuri.

Studiul sociologic al starii infractionale cat si al particularitatii lor individuate de personalitate ce determina polimorfismul conditiei antisociale chiar in aceleasi conditii situative, presupune aportul sociologului, psihologului, pedagogului si al medicului in vederea stabilirii unor solutii adecvate de prevenire si combatere a actului

12 Valeriu Bujor,Octavian Pop,op. cit.,p.72.

antisocial.

Una din principalele probleme care trebuie aduse in discutie in cadrul preocuparii de "criminologie clinica" prin intermediul cercetarii interdisciplinare medico-legale, socio-psihiatrice si juridice este cea a delimitarii si a caracterizarii notiunii de stare de periculozitate, a precizarii elementelor psiho-patologice si medico-legale care determine potentialul agresiv antisocial, al definirii si interpretarii aspectelor psiho-patologice si socio-psihologice in starea infractionala.

Comportamentul agresivo-patologic poate fi expresia psihozelor cronice evolutive, schizofrenia, delirul de persecutie sau de gelozie din etilismul cronic, delirul de prejudiciu din psihozele senile, psihoza halucinatorie cronica, psihoza maniacodepresiva in faze maniacala. Actiunea terapeutica se poate adresa uneia din cele trei componente structurale de baza: biologica, psihologica si sociala. Personalitatea umana se reprezinta ca un sistem complex bio-psiho-social:

- zona biologica constituita in biotopi;

- zona psihologica uneste structuri psihice.

Inadaptarea in mediul social constituie consecinta unor trasaturi particulare ale personalitatii imature, disarmonice, neurotice, sau defectuale.

0 presiune sociala crescuta din partea organelor si a normelor sociale care se opun unor tendinte individuale, normale, limitand libertatea de actiune a persoanei, posibilitatea realizarii complete a aspiratiilor sale, presiune resimtita imediat pe plan psihologic de catre individ (frustrare, supra-solicitare, interdictii, stresuri, reprimarea tendintelor personale) actioneaza determinand starea de tensiune, situatii conflictuale exprimate pe plan psihologic printr-o varietate polimorfa de conduite reactive ingreunand adaptarea individuala la comunitatea social-umana.

In afirmarea "personalitatii criminale”13 conceptia simplista de cunoastere a personalitatii infractorului sau faptuitorului numai prin prisma continutului si circumstantelor infractiunii sau a actului antisocial (omuciderea) precum si a stabilirii responsabilitatii numai in functie de diagnosticul psihiatric sau de gradul de intensitate a tulburarilor psihice, sta tocmai la baza gresitei intelegeri pe care o au cei ce considera ca o expertiza in acest domeniu se poate efectua unilateral.

In conceptia criminologica, un tip particular de personalitate criminala ar trebui inteles ca o structura patologica printr-o dezvoltare dizarmonica sau aberanta in conditii negative de climat social, de instruire, de educatie, influente culturale si aspiratii ("sociopatia") pe un fond constitutional vulnerabil, perdispozant (aspecte biogenetice, psiho-genetice, socio-genetice) si favorizata, de factori psihopatici si socio-psihologi complecsi.

Jean Pinatel arata ca notiunea de tratament are in criminologia clinica doua intelesuri principale:

1. "...felul de a actiona fata de delicvent ca urmare a sentintei judiciare in functie de regimul juridic si cel administrativ care reglementeaza executarea sentintei...";

2. "...o acceptiune mai generala si stiintifica care consta, in actiunea generalizata intreprinsa fata de delincvent in scopul de a-i modela personalitatea in vederea evitarii recidivei si a declansarii sociale a acesteia...".

Al doilea aspect este greu de realizat in conditii de penitenciar. In ceea ce priveste cadrul in care se va desfasura programul de tratament Jean Pinatel distinge tratamentul in mediul liber, tratamentul institutional, tratamentul in semilibertate si post-curs.

Dintotdeauna perioadele post revolutionare care au atras dupa ele 13 Nicolae Mitrofan,Voicu Zdrenghea,Tudorel Butoi, Psihologie judiciara,Ed.”Sansa SRL”,Bucuresti,1997, p.49

multiple convulsii sociale, instabilitate politice, economice si o puternica criza la toate nivelurile si straturile sociale au dus la exacerbarea fenomenului infractional.

Este o realitate istorica de care nu se poate face abstractie si care trebuie luata in calcul ca atare. Fenomenul nu este particular Romaniei, iar experientele tarilor est-europene, fost-comuniste, ne confirma din plin acest adevar de necontestat.

Intr-o asemenea stare de crestere a criminalitatii in Romania se circumscrie si evolutia infractiunilor savarsite prin acte de violenta.

Lupta impotriva criminalitatii de violenta presupune o activitate elaborata, sustinuta stiintific, deoarece acest fenomen atat de complex nu poate fi contracarat, anihilat decat prin asemenea demersuri. Astfel, combaterea criminalitatii de violenta presupune o opera de profilaxie criminala, care sa se materializeze intr-o activitate de decimare, reducere a cauzelor majore de facture criminogena, folosindu-se mijloace diferentiate in functie de natura cauzelor care au determinat savarsirea de infractiuni.

6.4. Resocializarea infractorului

Conceptul de resocializare a infractorului

Diversele sisteme penale si sociale de sanctionare, tratament si resocializare a infractorilor se fundamenteaza pe anumite conceptii filozofice, morale, politice si religioase, avand ca finalitate realizarea protectiei si apararii sociale a societatii, prevenirea comiterii de noi crime si delicate si reintegrarea si reabilitarea morale si sociale a persoanelor condamnate la diverse pedepse. Desi aceste sisteme includ o gama larga de sanctiuni si pedepse, ele trebuie sa fie cat mai mult individualizate, astfel incat atat alegerea, cat si aplicarea lor sa conduca

la reducerea riscului reiterarii unor noi fapte antisociale de catre individul condamnat si la reabilitarea lui normala dupa executarea pedepsei, oferind, totodata, o protectie adecvata si pentru societate. Principiul ca detentia si privarea de libertate trebuie folosite ca o ultima solutie ("ultimo ratio") este acceptat in majoritatea sistemelor penale de sanctionare a delincventilor, astfel incat inainte ca tribunalele sa hotarasca privarea de libertate, ele trebuie sa ia in consideratie toate celelalte sanctiuni posibile mai putin radicale, decizia privind privarea de libertate fiind adoptata "numai cand cazul in discutie este de asa natura incat pedepsele mai putin radicale nu pot fi acceptate"14

Resocializarea este un proces educativ, reeducativ si de tratament aplicat persoanelor condamnate penal, prin care se urmareste readaptarea infractorilor la sistemul de norme si valori general acceptate de societate, in scopul reintegrarii sociale a acestora si prevenirii recidivei.

Din defmitia prezentata rezulta caracteristicile acestui tip special de recuperare sociala:

- resocializarea vizeaza persoane care au savarsit deja o infractiune;

- resocializarea are drept scop imediat prevenirea recidivei, deci reprezinta o components a prevenirii speciale;

- resocializarea constitue un demers social realizat in mod stiintific, de personal calificat in acest scop;

- metodele resocializarii sunt: educarea, reeducarea si tratamentul.

Educarea vizeaza mai ales pe infractorii a caror personalitate a suferit o "socializare negativa", asimiland norme si valori contrare celor general acceptate de societate.14 William Rentzmann,Pietre de temelie in filosofia tratamentului modern:normalizarea,deschiderea in “Revista de Stiinta Penitenciara”,nr.3-4,1991,pag.60.

Reeducarea se adreseaza infractorilor a caror personalitate a suferit o inadaptare la sistemul de norme amintit.

Educarea si reeducarea se relizeaza prin modalitati diverse atat teoretice, cat si practice15, prin care se doreste ca infrctorii sa redobandeasca respectul pentru oameni si lege, pentru munca, pentru calificarea ori recalificarea profesionala.

Tratamentul de resocializare se realizeaza prin metode terapeutice apreciate a fi adecvate (chirurgicale, medico-pedagogice, psiho-terapeutice, psihanalitice etc.), urmarindu-se remodelarea personalitate infractorului, ameliorarea tendintelor sale reactionale, reinnoirea motivatiilor care ii anima interesele si modificarea atitudinilor acestuia, in scopul reinsertiei sociale prin readaptarea la medial socio-cultural.

Regimul de tratament si resocializare difera sensibil de la o tara la alta, mergand de la internarea acestora in stabilimente deschise, semideschise sau inchise si pana la detentia lor totals in penitenciare si institutii specials de maxima siguranta si securitate. Pentru acest motiv, insasi notiunea de tratament aplicata este utilizata atat intr-un sens mai restrans, cat si intr-unul mai larg:

- in sens restrans, notiunea de tratament se refera la "masurile individuale si terapeutice care sunt folosite pentru a-i determina pe detinuti sa isi schimbe modul de viata si sa-i indeparteze de activitatile lor criminale;

- intr-un sens mai larg, notiunea de tratament trebuie sa includa o serie de masuri si solutii care sa asigure detinutului pregatirea scolara si profesionala, libertatea religioasa, activitati si exercitii fizice si sportive, vizite, corespondenta, lectura, acces la mijloacele de informare in masa, asistenta psihologica (psihiatrica) si medicala de specialitate.

15 Costica Paun,Gh.Nistoreanu,op.cit. ,pag.218.

Indiferent de diferitele acceptiuni acordate notiunii de tratament, majoritatea specialistilor sunt de acord ca el trebuie subordonat unor finalitati care urmaresc:

- cultivarea obiceiului de a munci si de a trai din munca, de unnde si preocuparea ca in timpul detentiei acestia sa-si poata continua pregatirea scolara si profesionala;

- educarea si pregatirea detinutilor pentru o noua viata, dupa terminarea pedepsei inchisorii, in vederea reinsertiei lor normale post-penale;

- acordarea de asistenta sociala, medicala si juridica de specialitate in scopul rezolvarii problemelor personale ale detinutilor.

Modelul curativ subliniaza necesitatea examenului medico-psihologic al infractorului ce a fost subliniata de Cesare Lombroso in raportul prezentat la Congresul International asupra penitenciarelor, care a avut loc la Sankt-Petersburg, in 1890.

Examenul medico-psiho-social a fost instituit, pe plan legislativ in Franta, in anul 1959. George Levasseur s-a ocupat pe larg de examenul de personalitate, el aratand ca acesta are un continut complex, care cuprinde:

- un examen cu privire la personalitatea inculpatului si o ancheta referitoare la situatia sociala, materiala si familiala a acestuia;

- un examen medical;

- un examen psihologic;

- orice alte masuri.

Examenul de personaliate si ancheta sociala sunt obligatorii in materie criminala si facultative in materie corectionala. Examenul medico-psihologic este facultativ in ambele situatii.

Subliniind importanta generalizarii examenului de personalitate in legislatia franceza, P. Bouzat arata ca aceasta masura a fost salutata de catre criminologi ca o cucerire de prim ordin, esentiala intr-un stat de drept modern, intrucat permite sa se cunoasca personalitatea infractorului si sa se prepare masurile in scopul facilitarii readaptarii sociale a acestuia.16

6.5. Starea periculoasa

Aprecierea criminologica a "starii periculoase" presupune evaluarea capacitatii infractionale si a posibilitatii de adaptare la mediul social al delincventului.

Conceptual de stare periculoasa nu este o notiune juridica, ci o realitate clinica observabila. Clinic, starea periculoasa se poate manifesta atat sub forma cronica (permanenta), cat si sub forma iminenta:

- forma cronica a starii periculoase poate ft definita ca o "modalitate psihologica si morala care caracterizeaza individul antisocial"; poate fi sesizata mai ales la recidivisti;

Etienne de Graff a constatat faptul ca, inainte de trecerea la savarsirea actului infractional, toti delincventii parcurg o stare periculoasa iminenta. Ea poate fi caracterizata ca o stare de criza, de framantari, a individului care si-a propus sa comita o fapta pedepsita de lege.

Aceasta apreciere se bazeaza pe metodele si tehnicile utilizate frecvent in criminologic: observarea, interpretarea si experimentarea.

In faze observarii sunt puce in evidenta elementele de personalitate ale individului studiat, precum si factorii sociali care au contribuit la orientarea antisociala a personalitatii.

In timpul experimentelor efectuate vor fi identificate trasaturile 16 Rodica Mihaela Stanoiu, Criminologie,Ed.Oscar Print,Bucuresti,1997, pag.163.

patologice care constitute nucleul personalitatii orientate antisocial, variabilitatea acestora sugerand nivelul de adaptabilitate sociala, a persoanei in cauza.

Faze interpretarii cuprinde trei etape:

- aprecierea asupra personalitatii delincventului – formularea diagnosticului criminologic;

- exprimarea unei ipoteze asupra comportamentului ulterior, ipoteza care poarta numele de prognostic criminologic;

- formularea unui program de tratament bio-psiho-social.

Criminologia clinica abordeaza personalitatea infractorului in unitatea si dinamica acesteia17, fiind utilizate mai multe tehnici de investigare: ancheta sociala, observarea directa, examenul medical, psihiatric si psihologic, interviul clinic aprofundat, testele psihologice.

Cu ajutorul acestor tehnici se urmareste o recompensare a realitatii care a precedat savarsirea actului infractional, implicand studierea parcursului social al individului, a experientelor sale succesive.

6.6. Diagnosticul criminologic

Formularea diagnosticului criminologic se realizeaza in trei etape succesive: aprecierea capacitatii infractionale, evaluarea inadaptarii sociale si aprecierea starii periculoase prin sinteza primelor doua elemente.

Diagnosticul capacitatii infractionale presupune aprecierea trasaturilor psihologice care compun personalitatea orientate antisocial. Ele rezulta din compararea indicilor bio-psihologici evidentiati cu ocazia examenului medico-psihologic si a indicilor sociali rezultati din ancheta sociala.17 Rodica Mihaela Stanoiu,Metode si tehnici de cercetare in criminologie,Bucuresti,Ed.Academiei,1981,pag.75.

Aprecierea adaptabilitatii persoanei studiate ia in considerare nivelul aptitudinilor fizice, psihice si profesionale pe de o parte, iar pe de alta parte, pulsiunile instinctive ale acesteia, aspiratiile sale la un anumit status social.

Diagnosticul starii periculoase presupune, in final, sinteza capacitatii infractionale si a inadaptarii sociale prin aprecierea gradului de intensitate al fiecarei laturi.

Combinarea unei capacitati infrationale ridicate cu o adaptabilitate redusa a individului determina un diagnostic criminologic diferit, deoarece inadaptarea sociala a personei in cauza atrage atentia celor din jur.

6.7. Modalitati de resocializare

Realizarea unei resocializari normale si eficiente a individului delincvent este conditionata de o serie de factori, intre care mai importanti sunt:

- factorii care definesc caracteristicile si elementele specifice ale institutiei in care se realizeaza procesul de resocializare (centre de reeducare, stabiliment deschis, penitenciar, institute medico-legale, etc.);

- factorii care definesc individualizarea sanctiunii si durata acesteia, precum si masurile de asistenta medicala, sociala si educative adoptate in functie de personalitatea fiecarei delincvent.

In functie de acesti factori, resocializarea individului delincvent se realizeaza in doua etape sau momente:

- in timpul executarii sanctiunii penale (cu sau fare privare de libertate), cand se urmareste, prioritar, schimbarea si transformarea vechiului sistem de norme, valori si convingeri ale individului delincvent, prin "dirijarea" comportamentului sau spre scopuri deziderabile social,

utilizandu-se in acest scop forme de normalizare, deschidere si responsabilizare a delincventului dintre cele mai diverse;

- dupa executarea sanctiunii penale, cand se urmareste reinsertia postpenala a fostului delincvent, incadrarea lui intr-o activitate sociala, dobandirea unui nou status si indeplinirea unor noi roluri, ca si diminuarea efectelor procesului de "stigmatizare" in viata. sociala.

In conformitate cu Regulile penitenciarelor europene, adaptate de Consiliul Europei in domeniul penitenciar18, resocializarea si tratamentul delincventilor trebuie subordonate unor finalitati precise, menite sa asigure mentinerea starii de sanatate si respectul detinutilor, prin asigurarea unor conditii de viata compatibile cu demnitatea umana si cu standardele acceptate in cadrul comunitatii.

Scopurile detentiei trebuie sa reduca, pe cat posibil, traumatizarea psihica a persoanei condamnate19, prevenind aparitia unor perturbari emotionale, idei obsesive, infantilism, idei de sinucidere, comportamente violente si agresive si incurajand acele atitudini si aptitudini care sa permita o reinsertia normala a acestora in societate.

Principiul fundamental al actiunii de resocializare si tratament a delincventilor it reprezinta normalizarea, prin apropierea pe cat posibil a conditiilor vietii din penitenciar cu cele ale lumii exterioare acestuia. Ca regula generala, normalizarea presupune ca, in timpul executarii pedepsei, detinutul isi pastreaza si isi exercita marea majoritate a drepturilor civile (dreptul la vot, drepul la libera constiinta religioasa, dreptul la proprietate). In vederea diminuarii riscurilor efectelor negative ale detentiei, normalizarea presupune realizarea a doua deziderate20:

a) deschiderea, prin internarea in stabilimente deschise, care sa asigure 18 Recomandarea R(87)3,adoptata de Consiliul Ministrilor Europei la 12.02.1987 privind “regulile europene pentru penitenciare”,in “Revista de Stiinta Penitenciara”,nr.3-4(7-8),1991,p.3-22.19 Helmut Gonsa,Organizarea detentiei(intemnitarii)tratamentul detinutilor si pregatirea lor pentru liberare,in “Revista de Stiinta Penitenciara”,nr.3-4(7-8),1991,p.60.20 Dan Banciu,Control social si sanctiuni sociale,Ed.Fundatiei Victor,1999,p.182.

detinutilor conditii de viata aproape sau chiar identice cu cele din afara locului de detentie (dreptul la corespondenta nelimitata, contact permanent cu familia, vizionarea de programe TV si radio), singurele restrictii fiind cele referitoare la libera deplasare in afara stabilimentelor;

b) responsabilizarea, prin incercarea de a intari simtul raspunderii personale si increderea proprie a detinutilor, implicandu-i intr-o serie de- activitati zilnice in cadrul locului de detentie, reobisnuindu-i cu viata din afara inchisorii.

6.8. Programe de tratament

Tratamentul de resocializare a infractorului urmareste modelarea personalitatii acestuia, ameliorarea tendintelor sale reactionale, reinnoirea motivatiilor si modificarea atitudinilor, in scopul prevenirii recidivei si facilitarii reinsertiei sociale prin readaptarea individului la mediul social.

In criminologia clinica, principala metoda de tratament este psihoterapia. Psihoterapia se bazeaza pe teorii ale psihologiei normale, patologice si sociale, care pot fi utilizate in scopul de a trata tulburari in etiologia carora spar, cu preponderenta, factori psihosociali. Aceasta metoda consta in stabilirea unei relatii speciale de comunicare verbala intre terapeut si delincventi, luati individual ori in grup.

a) Psihoterapia individuală

Psihanaliza – vizeaza identificarea motivelor inconstiente ale diverselor tulburari, dezechilibre sau comportamente specifice infractorilor, in scopul inlaturarii lor, ori a dezvoltarii si anihilarii acestora prin constientizare.

Aplicarea psihanalizei in criminologie intampina dificultati determinate de conditiile speciale de time (durata tratamentului este de 3-4 ani cu o

frecventa de 4-5 ori pe saptamana), de loc si de inalta calificare a psihanalistului. La aceste dificultati se adauga cele determinate de personalitatea dificila a infractorilor. Aceste considerente determina ca psihanaliza sa poata fi aplicata numai unui grup restrans de infractori, aflati in penitenciar sau in mediul liber, care se supun acestui gen de tratament.

Odata acceptata aceasta colaborare, analistul va incerca sa-1 influenteze pe infractor, sa-i schimbe conceptiile, sa-i formeze o noua optica de viata care sa-1 ajute sa se integreze in societate21.

Psihoterapia rationala se bazeaza pe represiunea psihologica, vizand constientizarea pacientutui in legatura cu trasaturile pozitive si negative ale caracterului sau si determinarea acestuia sa se autoconcentreze si sa-si cenzureze comportamentul, sa nu se lase influentat si intimidat de partenerii sai, sa ia decizii proprii. Acesta terapie poate fi aplicata atat in libertate cat si in semi-liberatate, precum si in penitenciar.

b) Psihoterapia colectivă

Au la baza interactiunile care apar la nivelul grupului in scopul depasirii dificultatilor relatioanale si emotionale ale membrilor grupului.

In cadrul psihoterapiei in grup, analizatul foloseste inter-relatiile care apar in grup pentru a examina problemele de ordin personal pe care le ridica participantii. Terapia se bazeaza pe discutia libera intre membrii grupului, in cadrul caruia subiectii isi expun propriile probleme si incearca sa se "elibereze" de tendintele negative.

O alta metoda de resocializare este metoda relatiilor de grup22, care se bazeaza pe teoria asociatiilor diferentiale si consta in punerea infractorului in contact cu grupuri sociale care respecta legea.

Aceasta metoda se aplica in general in perioada de probatiune sau de

21 R.M.Stanoiu, Introducere in criminologie,Ed.Academiei,Bucuresti,1989,pag.165.22 Costica Paun, Gh Nistoreanu, op.cit.,pag.226.

eliberare conditionata si succesul ei depinde de respectarea unor reguli, intre care mentionam:

- grupul va fi constituit in asa fel incat infractorul sa se bucure de o anumita consideratie;

- cu cat infractorul va fi atras mai mult de catre grup, cu atat mai mare va fi influenta pe care grupul o va exercita asupra acestuia;

- atractia exercitata de grup trebuie sa se bazeze pe interesele majore ale delincventului si nu pe cele marginate;

- grupul constituit trebuie sa fie preponderent anticriminal, astfel incat orice abatere de la normele grupului sa fie considerate o apropiere de calea infractionala; grupul este acela care trebuie sa-si exercite presiunea asupra infractorului si sa nu astepte ca schimbarile comportamentale sa se iveasca de la sine.

BIBLIOGRAFIE

1. Bogdan, Sergiu (2009). Criminologie. Ediţia a2-a. Bucureşti: Editura Universul Juridic.

2. Picca, Georges (2009). La criminologie. Paris: P.U.F.

3. Stănescu, Florin Alexandru (2009). Medicină şi criminologie. Criminologia în literatură. Bucureşti:Editura Semne.

4. Chipăilă, Ion (2009). Criminologie generală. Craiova: Editura Sitech.

5. Cioclei, Valerian (2009). Critica raţiunii penale : Studii de criminologie juridică şi drept penal. Bucureşti:Editura C.H. Beck.

6. Butoi-Severin, Tudorel (2009). Criminologie : Comportamente criminale. Bucureşti : Editura Solaris Print.

7. Amza, Tudor (2008). Criminologie : Tratat de teorie şi practică : Tratat de teorie şi practică criminologică. Bucureşti :Editura Litera Internaţional.

8. Tănăsescu, Iancu (2008). Metacriminologie. Bucureşti :Editura C.H. Beck.

9. Cioclei, V. (2007). Manual de criminologie. Bucureşti:Ed. C.H. Beck.

10. Stănoiu, R.M. (1998). Criminologie, Bucureşti :Ed. Oscar Print.

11. Amza, T; Amza, C.P. (2008). Criminologie. Tratat de teorie şi politică criminologică. Bucureşti: Ed. Lumina Lex .

12.Stănoiu, Rodica-Mihaela (2006). Criminologie. Bucureşti:Editura Oscar Print.

13. Culcea, D. (2001). Curs de criminologie. Bucureşti :Ed. Naţional.

14.Oancea, I. (1994). Probleme de criminologie. Bucureşti: Ed. All.

15.Revista de criminologie, de criminalistică şi de penologie, http://www.criminologie.ro/ .

16.Centre for International Crime Prevention - http://www.uncjin.org/CICP/cicp.htm.

17.European Society of Criminology - http://www.esc-eurocrim.org/.

18.Centre International de Criminologie Comparee - http://www.cicc.umontreal.ca/.

19.The International Victimology Institute Tilburg - http://www.tilburguniversity.edu/research/institutes-and-research-groups/intervict/