Critica și apărarea învățăturii creștine

Lucrarea „Contra lui Celsus” a fost scrisă de Origen. Acesta se naște, probabil, în Alexandria, în

jurul anului 185, dintr-o veche familie creștină. Numele său, care înseamnă „născut din Horus”

atestă faptul că familia sa era de neam egiptean. . El era cel mai mare dintre cei șapte frați. Tatăl

său, Leonida, un creștin învățat și foarte evlavios, i-a dat educația completă a timpului, adică

instrucția profană a timpului și pe cea religioasă creștină. Atmosfera religioasă din familie și geniul

său personal au făcut din Origen un tânăr fanatic pentru credință și pentru interpretarea complexă

a Sfintei Scripturi. În timpul persecuției lui Septimiu Sever, când Leonida a murit martir, Origen a

dorit profund să ia și el cununa martirică, lucru care s-ar fi întâmplat dacă mama sa nu i-ar fi ascuns

toate hainele, ca să nu poată ieși din casă.

După moartea lui Leonida și confiscarea averii lui de către autorități, familia ajunge la grea

strâmtorare materială. Origen, care avea acum 17 ani, a putut să-și întrețină familia prin lecțiile pe

care le dădea. În același timp, el și-a adâncit studiile profane, iar în 203-204, la vârsta de 18 ani, e

numit de episcopul Demetru, conducătorul Școlii catehetice din Alexandria, în locul lăsat vacant de

Clement, al cărui ucenic fusese. Aprofundează filosofia profană sub Ammonios Sakkas, a cărui

metodă de lucru și a cărui filosofie l-au ajutat mult la elaborarea propriei sale teologii. La școala lui

Ammonios îl are coleg pe viitorul filosof Porfiriu, dușman neîmpăcat al creștinilor, care ne relatează

că Origen citea în aceastî vreme pe Platon, pe Numenios, pe Cronios, pe Apolofan, pe Longin, pe

Moderatus, pe Nicomah, pe pitagoreici, pe Chairemon stoicul și pe Comutus. De la Ammonios a

învățat Origen inerpretarea. Tot acum el învață limba ebraică. . Origen făcea aceste studii în paralel

cu munca sa istovitoare la școala creștină, unde numărul și calitatea auditorilor creșteau pe măsura

celebrității numelui său. Înțelegând greșit textul din Matei 19, 12, și pentru a nu da loc la bănuieli cu

privire la legăturile sale cu numeroșii săi auditori, printre care se aflau și tinere fete, Origen se

castrează, lucru care îl va regreta și care-i va produce neplăceri mai târziu. Ducea viața într-o

extremă sărăcie și asceză, umblând deseori fără încălțăminte și nevoind să primească confort de la

nimeni. Cunoscuții spuneau:„ cum vorbește, așa trăiește, și cum trăiește, așa vorbește”.

1

În 215-216, în timpul persecuției lui Origen pleacă în Palestina și se stabilește la Cezareea. Aici e

înconjurat de dragostea și admirația celor doi episcopi: Teoctist al Cezareei și Alexandru al

Ierusalimului, care l-au invitata să predice în Bisericile lor. Episcopul Demetru a condamnat însă

predica unui laic în Biserică și l-a rechemat pe Origen la îndatoririle sale. În 218-219, Iulia, mama

împăratului Sever, care se afla la Antiohia, chemă pe Origen spre a fi instruită în cele ale

creștinismului și spre a vedea dacă celebritatea lui corespunde realității. Origen a dat curs invitației.

În 230, se duce în Grecia spre a liniști Bisericile de acolo, tulburate de erezie. În drum, trecând prin

Palestina, e hirotonit preot de cei doi episcopi, Teoctist și Alexandru, prieteni ai săi, fără știrea

episcopului său Demetru, cu toate că era castrat. La întoarcere, Demetru, prin două sinoade, în 230

și 231, eliberează din funcția sa de conducător al Școlii catehetice și-l izgonește din Alexandria, iar în

anul următor e depus din treapta de preot. Demetru aduce la cunoștință situația lui Origen tuturor

Bisericilor. Origen fusese scos din învățământ și din preoție, pentru idei eretice și pentru procedeul

anticanonic al hirotonirii sale, deși Eusebiu și Ieronim observă că faptul se datora invidiei și urii lui

Demetru. Origen se retrage în Palestina, la Cezareea, la prietenul său Teoctist. Aici, el înființează o

nouă școală, după modelul celei din Alexandria, și se consacră cu și mai multă căldură muncii

didactice și studiului. Aici continuă să primească studenți din toate părțile, printre care pe înșiși cei

doi episcopi pomeniți: Teoctist și Alexandru, apoi pe Firmilian al Cezareei Capadociei, pe Grigorie

Taumaturgul și pe fratele său Atenador. În timpul persecuției lui Maximin Tracul (235-237/238),

Origen s-a retras la Cezareea Capadociei. Pe la 240, el e din nou la Atena, în 244 merge în Arabia,

pentru a readuce la ortodoxie pe un episcop de acolo, care căzuse în greșeli monarhiene. Origen e

închis și chinuit mult sub persecuția lui Deciu și moare după aceea, probabil în 254 sau 255, având

70 de ani.

Opera lui Origen a fost considerabilă. El avea o putere de muncă excepțională. Biograful său

Eusebiu îl numește Adamantios, adică omul de oțel. Iar Ieronim, comparându-l cu cei mai mari

poligrafi ai antichității geco-latine, latinul Terentius Varro și grecul Didim, grămătic, consată că

Origen îi depășește pe amândoi. Nu s-a păstrat catalogul lucrărilor sale, făcut de Eusebiu și Pamfil în

Apologia pentru Origen. Se pare că acest catalog cuprindea aproximativ 2000 de titluri de lucrări.

Prietenul său Ambrozie i-a pus la dispoziție mai mult de șapte tahigrafi, toți atâția copiști și un

numîr de caligrafi. Munca sa didactică, științifică, misionară, nu-i dădea răgaz să scrie personal, de

aceea tahigrafii erau cei care așterneau în scris cuvintele pe care Origen le rostea în discuțiile cu

filosofii, cu ereticii sau cu oameni de cultură care-l frecventau. Alegorismul său exagerat și unele

erori profunde de credință și de concepție au provocat cunoscuta deartă origenistă inițiată de

Epifaniu și Teofil al Alexandriei și încheiată prin condamnarea lui la Sinodul V Ecumenic, sub

împăratul Iustinian I.

2

În ceea ce privește Apologetica în lucrările lui Origen, aceasta e reprezentată prin lucrarea

sa„Contra lui Celsus”, în opt cărți. E cea mai importantă și cea mai întinsă apologie din perioada

patristică. Ea a fost scrisă la stăruința lui Ambrozie de a se răspunde înveninatei scrieri a lui Celsus,

„Cuvânt adevărat”, un atac sistematic și primejdios contra creștinismului. Origen răspunde calm la

toate acuzațiile și observațiile lui Celsus, demonstrând dumnezeirea creștinismului prin realizarea

profețiilor Vechiului Testament în Hristos, prin mininile Acestuia, prin lucrarea creștină asupra

sufletelor, prin sfințenia credincioșilor.

În lucrarea „Cuvânt adevărat”, Celsus aduce următoarele acuzații creștinilor:

1.Este o religie a ignoranților și a neghiobilor, căci aceștia sunt preferați de către adoratorii

Răstignitului.

Când păgânii invită pe cineva la celebrarea misterelor lor, strigă cu voce tare: „Veniți voi toți cei ce

aveți mâinile curate și care sunteți înțelepți în vorbe”, pe când creștinii chemă la săvârșirea cultului

lor pe cei mai răi oameni ai societății: „Păcătoși, ignoranți, copii, suflete simple, voi toți,

nenorociților, apropiați-vă; veți dobândi Împărăția Cerurilor. Celsus se întreabă: „Ce alți oameni,

dacă nu cei de teapa acestora, formează bandele de tâlhari?!Și, totuși, ei sunt cei chemați la noua

religie!” Dar situația este și mai tragică, observă Celsus. Din cauza acestei religii, copii se

îndepărtează de părinții lor și îi disprețuiesc. Persoanele care propovăduiesc aberațiile de csre ne

ocupăm sunt nițte simpli scărmători, cizmari, piuari, oameni ignoranți cu desăvârșire. Învățătorul

creștin este ca un orb. Ucenicii Lui sunt atinși de aceeași boală. Cu toate acestea, El, orbul, îl acuză

pe cel ce vede bine că privirea îl înșeală. Propovăduitorul creștinismului este întocmai unui medic ce

promite bolnavilor tămăduirea, împiedicându-i însă să cheme un alt doctor mai bun, spre a nu i se

vădi neștiința. Totodată, creștinii nu admit în Biserică decât pe cei proști și fără de minte. Doar pe

aceștia se vede că îi socotesc creștinii demni de Dumnezeul lor.

Origen îl combate pe Celsus arătând că adepții lui Hristos nu pot fi considerați doar ignoranți, din

moment ce însuși Celsus mărturisește la un moment dat că printre creștini se sflă și unii mai mai

moderați și mai cumpătați, ba chiar și unii care înțeleg alegoria. De asemenea, propovăduitorii

Evangheliei îi cheamă la convertire nu numai pe cei păcătoși. Ei îi îndeamnă pe cei păcătoși să se

supună sfaturilor bune ale predicatorilor, pe neștiutori să aibă o ureche ascultătore către cele care

le dezvoltă inteligența și le sunt de folos. Învățătorii creștini se străduiesc să ridice sufletul fiecăruia

la Creatorul a toate. Ei îi povățuiesc pe toți să disprețiască lucrurile pieritoare, să jertfească totul

pentru a obține unirea cu Dumnezeu

3

În ceea ce privește faptul că creștinismul îi îndepărtează pe copii de părinții lor, Origen spune că

creștinii nu se tem să-și împărtășească credința în fața oricăror oameni, iar când au de a face cu

părinți ce sunt dușmani ai virtuții, păstrează tăcerea.

De asemenea, creștinii nu admit în Biserică numai pe cei proști și ignoranți, căci creștinii nu vorbesc

în public decât atunci când găsesc ascultători luminați. Învățătura creștină este expusă oricui și pe

înțelesul tuturor. La fel procedau și filosofii, căci nu s-a întâmplat ca aceștia să respingă vreun sclav

care ar fi dorit să-și însușească învățătura lor. Ei nu resping înțelepciunea lumii, dar o socotesc

inferioară celei dumnezeiești

2.Lipsa de originalitate este o altă acuză pe care Celsus o aduce creștinismului. El spune că morala

creștină nu a adus nimic nou și măreț, fiind comună tuturor celorlalți filosofi. Creștinii nu au făcut

altceva decât să împrumute de la cine știe ce doctrină antică basmele despre pedepsirea

păcătoșilor, pe care le-au schimbat însă în fel și chip. Tot așa stau lucrurile cu antipatia pe care o

manifestă față de idolatrie. Mai de mult încă, Heraclit din Efes a spus:„ a te adresa unor obiecte

neînsuflețite ca și când ar fi zei e ca și cum ai vorbi unor ziduri”. Și ideea despre Rai a fost preluată

tot de la antici, căci și aceștia vorbesc despre o viață fericită destinată sufletelor bune. Unii numesc

acest loc „Insula fericiților”, alții „Câmpiile Elisee”.

Origen combate și aceste acuzații, arătând faptul că încă din naștere, toți oamenii au sădit în

sufletul lor o lege naturală care îi face, de pildă, să nu accepte crima, idolatria, etc. Urmează de aici

că toți oamenii, având un fond spiritual asemănător, ajung uneori, fără să se fi înțeles între ei, la

soluții și atitudini asemănătoare. Sub acest unghi trebuie privite eventualele paralele ce se pot

stabili între creștinism și păgânism, precizează Origen. Filosoful păgân, mai remarcă Origen, crede

că tot ce e scris frumos în Biblie e preluat de la Platon. Însă Moise și profeții nu puteau cunoaște

filosofia anticilor fiindcă au fost mult anteriori ei. . De asemenea, ucenicii Mântuitorului, care erau

majoritatea pescari, nu i-au putut cunoaște și citi pe filosofi. În ceea ce privește existența Raiului,

expresia foșosită de Platon, „pământul de sus”, o găsim și la Moise, care este mult mai vechi decât

scrierile grecilor.

3.Umilința creștinilor, care e falsă și înjositoare, copiindu-o grosolan după cuvintele lui Platon„tot

cel ce voiește să fie fericit trebuie să urmeze mereu această dreptate, fiind umil și modest”. Cele

spuse de Platon nu se pot compara stării necuviincioase și necinstite în care se complac creștinii ce

se târăsc în genunchi, se aruncă cu fața la pământ, se îmbracă în zdrențe și își pun cenușă în cap.

Origen spune că pentru a fi umil nu e nevoie a lua o înfățișare necuviincioasă și mârșavă, cum crede

Celsus. Acestea sunt exteriorizări de care se folosesc numai cei simpli. Psalmistul ne înfățișează,

4

dimpotrivă, un om drept care, deși dorește lucrurile grele și înalte, adică studiul sublimelor

învățături, totuși se umilește, „se smerește sub mâna cea tare a lui Dumnezeu”(1Pt 5, 6)

4.Sectarismul. Celsus afirmă că lipsa de originalitate se manifestă și prin diferitele secte în care s-au

împărțit adoratorii lui Hristos și care îi dovedește inutilitatea practică. Între ei există discordie,

confuze și ceartă teribilă, căci unii primesc obiceiurile iudaice, alții le resping, unii spun că au același

Dumnezeu ca și iudeii, pe când alții afirmă că Acela Care L-a trimis pe Fiul Său e un alt Dumnezeu,

opus Celui dintâi.

Combătându-l pe Celsus, Origen spune că sectele nu se formează decât acolo unde o instituție este

prosperă și în floare. La fel, filosofia, ce ne promite adevărul și cunoașterea lui, s-a împărțit în atâtea

sisteme câți gânditori au existat și există, unele mai celebre, altele mai puțin. În iudaism s-a

petrecut același lucru din cauza diferitelor interpretări ce s-au dat cărților lui Moise și ale Profeților.

Tot așa s-au petrecut lucrurile și în sânul creștinismului. Găsindu-se unii care ă interpreteze

învăăturile dumnezeiești altfel decât majoritatea credincioșilor, s-au născut secte care și-au luat

apoi diferite denumiri. Urmează oare de aici că trebuie să aruncăm la coș filosofia iudaismul și

creștinismul pe motiv că au dat naștere la diferite direcții, secțiuni, grupări și secte? Apostolul Pavel

a spus „între voi trebuie să fie eresuri, ca să iasă la lumină cei lămuriți”(1Cor 11, 19)

5. Aversiunea față de altare, temple și statui, acesta fiind elementul care-i ține strâns legați într-o

societate secretă. Dacă adoratorii lui Hristos ne critică, adaugă Celsus, pe motiv că lemnul sau aurul

modelate de mâna cutărui artist nu pot fi zei apoi atunci înțelepciunea lor este culmea ridicolului,

deoarece numai un om care și-a pierdut mintea ne poate învinui pe motiv că noi credem că acești

idoli ar fi chiar zei. În realitate, noi îi privim ca pe un dar, un prinos pe care-l consacrăm zeilor a

căror reprezentare sunt. Pe de altă parte, dacă, dimpotrivă, creștinii sunt de părere că aceste statui

nu pot fi chipul zeilor, deoarece zeii ar avea o altă formă, ei se condamnă pe ei înșiși fără să-și dea

seama. Ore nu spun ei că Dumnezeu l-a făcut pe om după chipul și asemănarea Sa?

Origen precizează că creștinii au temple și altare, iar aceste statui și altare sunt sufletele

împodobite cu virtuți ți formate cu străduință după chipul Creatorului.. Comparând acum aceste

statui și altare creștine cu cele ale păgânilor, chiar cu cele ale lui Fidias ori Policlet, se va vedea că

acestea din urmă sunt lipsite de viață și supuse stricăciunii, în timp ce primele subzistă în veșnicie

într-un suflet nemuritor, desigur, atâta timp cât sufletul rațional vrea să le păstreze. De aceea, nu

greșim când spunem că templul nostru, al creștinilor, e chiar trupul nostru, iar tempul cel mai

perfect este trupul Mântuitorului. Cunoscând acestea, înțelegem și neadevărul pe care-l conține

afirmația lui Celsus, că anume noi respingem templele și statuile doar pentru a găsi în acest gest

5

exprimarea legăturilor ce ne ajută să formăm o asociație ilicită. Respingem templele și altarele nu

din motive de acest gen, adaugă Origen, ci pentru că am învățat la școala lui Iisus adevăratul fel în

care trebuie adorat Dumnezeu.

6.Magia; Celsus afirmă că preoții creștinilor posedă cărți în limba barbară, ce cuprind nume de

demoni și explicații în legătură cu operațiunile magice. Ei se laudă că pot abate asupra oamenilor

tot felul de nenorociri, ca și cum acesta ar fi un lucru de laudă.

În ceea ce ne privește pe noi creștinii, explică Origen, preoții noștri nu folosesc magia și cărțile

barbarilor, iar acest lucru nu mai trebuie demonstrat căci realitatea o adeverește. Dimpotrivă, chiar

unii filosofi, uimiți de niște vrăjitori păgâni, le-au urmat acestora, cum a fost cazul lui Eufrate și a

unui discipol al lui Epicur.

7.Născocirea unor povești pentru înfricoșarea celor simpli și creduli. Celsus afirmă că, atunci când

creștinii vorbesc despre chinurile cu care vor fi pedepsiți cei păcătoți, ei nici nu cred în existența lor

reală, ci doar vor să-i înspăimânteze pe cei neînvățați. Iar atunci când vor să îi atragă pe cei perverși,

le dau speranțe deșarte, sfătuindu-i să disprețuiască toate bunurile deoarece vor dobândi altele,

preferabile celor pe care le-au părăsit.

Origen, în combaterea acestor acuzații, arată că și discipolii lui Platon ori cei ai lui Pitagora, cred că

sufletul se ridică în cel mai înalt cer, unde se bucură de aceeași contemplare ca și cei prea fericiți.

Noi promitem, arată Origen, celor care duc o viață corectă și celor care Îl iubesc pe Dumnezeu cu o

dragoste constantă și invariabila fericire veșnică în Iisus Hristos. Comparând perspectivele acestui

sfârșit al omului cu ceea ce învață alte doctrine ale grecilor sau barbarilor, ne vom da bine seama

de superioritatea învățăturii creștine.

Apologia lui Origen, deși scrisă într-o perioadă de persecuții sângeroase îndreptate împotriva

creștinilor, s-a dovedit a fi o perlă a apologiei creștine din primele secole.

BIBLIOGRAFIE

:Î.P.S NICOLAE CORNEANU, „Origen și Celsus-Confruntarea creștinismului cu păgânismul”, Ed.

Anastasia, București, 1999, pp.149-187

6

7