Tema 9. Cultura politică

Planul:1. Conceptul de cultură politică şi dimensiunile ei.2. Tipologia culturii politice.3. Socializarea politică.4. Func’iile culturii politice.

1. Conceptul de cultură politică şi dimensiunile ei

Cultura politică este un fenomen social deosebit, legat cu viaţa spirituală a oamenilor, valorile, tradiţiile şi obiceiurile lor. Cultura politică are o istorie lungă ca de altfel şi politica în genere. Într-o măsură sau alta ea era descrisă deja în antichitate de către aşa gânditori cum ar fi Confucius, Aristotel, Platon ş.a. Cu toate acestea însăşi termenul „Cultura politică” apare cu mult mai târziu. Pentru prima dată în circuitul ştiinţific acest termen a fost introdus de către istoricianul-iluminist german I. Gherner în secolul al XVIII-lea. Mai mult ca atât pe o bază empirică solidă conceptul „Cultura politică” s- a constituit nu demult, în anii 60 ai secolului al XX-lea datorită investigaţiilor internaţionale realizate de mai mulţi politologi.

În literatura politologică contemporană conceptul „Cultura politică” se analizează sub aspectul îmbinării a două cuvinte – „cultura” şi „politica”. Supunând analizei această îmbinare de cuvinte îi putem defini mai clar specificul: când punem accentul pe cuvântul cultură politică suntem obligaţi să-i evidenţiem specificul faţă de alte laturi ale culturii – generală, economică, morală, ecologică, etc., schimbând accentul pe a doua parte a îmbinării de cuvinte date, este necesar să distingem specificul culturii politice în raport cu alte forme de manifestare a politicului – sistemul politic, procesul politic, regimul politic, etc., astfel pe de o parte cultura politică este o varietate de cultură, iar pe de altă parte - o formă de manifestare a politicului. Atât politica cât şi cultura se interpătrund, se raportează la toate sferele sau domeniile vieţii sociale (spre exemplu: politica economică – cultura economică, politica socială – cultura în domeniul vieţii sociale, etc.)

Cultura politică este un element importat al conştiinţei sociale, care deserveşte sistemul politic, asigură calitatea funcţionării lui. Ea de asemenea determină comportamentul politic a majorităţii cetăţenilor.

Totodată cultura politică nu numai că deserveşte sistemul politic în genere, ea însăşi contribuie la modernizarea şi perfecţionarea lui. Cultura politică reflectă procesul formării şi realizării potenţialului intelectual al subiecţilor vieţii sociale (personalitate, grup social, pătură socială, clasă, societate), în activitatea social-politică (iar indirect – în orice activitate socială), scopurile ei, mijloacele, metodele, rezultatele. Cultura politică dezvăluie gradul dezvoltării omului ca subiect al transformărilor sociale, de regulă de perfecţionare a lor.

Anume în cele expuse constă esenţa culturii politice – legătura ei indisolubilă cu formarea omului ca militant activ, ca subiect al dezvoltării sociale. Adică omul, cetăţeanul, este prim- purtătorul culturii politice, însă fiecare persoană, individ are nivelul său de conştiinţă, de experienţă socială, are particularităţile sale individuale, originale. Cultura politică a individului, grupului social, păturii sociale, clasei, societăţii în genere, nu poate să se formeze în afara condiţiilor social-economice existente. Pentru a o forma, educa şi analiza este necesar să se ţină cont de asemenea de specificul muncii profesionale a fiecăruia.

În literatura politologică există mai multe definiţii ale culturii politice. Ne vom referi la una din ele, care după părerea noastră, este foarte laconică şi corespunde cerinţelor definiţiei. Aşadar, cultura politică reprezintă caracteristica sau dimensiunea politică a personalităţii, grupului social, păturii, clasei, sau a altor comunităţi, a societăţii în ansamblu, care corespunde cerinţelor de însemnătate general-umană şi integrează cunoştinţele politice şi conştiinţa politică şi care se exteriorizează în practica politică, experienţa politică, activitatea politică a subiecţilor respectivi.

Indiferent de modul în care este definită şi interpretată cultura politică, ea trebuie concepută, după cum s-a spus mai sus, în două aspecte:

1) ca parte componentă a culturii şi civilizaţiei;2) ca dimensiune a proceselor politice, a sistemului politic, a vieţii politice în genere.Aşadar, prin termenul cultură politică subînţelegem ansamblul cunoştinţelor, valorilor, normelor,

convingerilor, idealurilor, sentimentelor, experienţei şi modalităţilor de gândire de natură politică, care alimentează şi asistă funcţionarea sistemului politic. O astfel de tratare a culturii politice reflectă mai mult

aspectul ei general teoretic. Analizând-o mai detaliat putem desprinde şi evidenţia următoarele ei elemente structurale, adică componente: a) concepţiile, strategiile, programele, ideologiile şi doctrinele politice care orientează şi fundamentează activitatea partidelor politice, mişcările şi formaţiunile politice din societate; b) instituţiile politice statale sau extrastatale din societate, formaţiunile şi partidele politice, liderii acestora; c) normele şi valorile generale ale societăţii respective, în special cele ce se referă la acţiunea şi conduita politică.

Nivelul dezvoltării culturii politice, eficienţa, calitatea şi randamentul practicii politice nu sunt aceleaşi în toate societăţile, ele depind de o serie de factori cum ar fi: natura regimului politic şi a formei de guvernământ; nivelul dezvoltării vieţii materiale şi spirituale din cadrul societăţii respective; gradul şi nivelul organizării vieţii politice, şi îndeosebi al democratismului ei; tradiţiile, obiceiurile şi normele care reglementează viaţa socială atât cele istorice, cât şi cele contemporane, inclusiv, particularităţile dezvoltării social-istorice a statului şi societăţii date.

Fiind o dimensiune a proceselor politice, a sistemului politic, atât sub aspect structural, cât şi funcţional, cultura politică implică o serie de dimensiuni proprii:

Dimensiunea cognitivă, care include cunoştinţele, informaţiile, datele despre sistemul politic, procesele politice şi faptele politice;

Dimensiunea social-psihologică, care include emoţiile, sentimentele, retrăirile generale vizând existenţa şi funcţionarea politicului. Acestea pot fi de simpatie sau antipatie, conlucrare, colaborare, indiferenţă sau pasivitate;

Dimensiunea normativă, care include ansamblul de reguli, norme, care reglementează activitatea şi funcţionalitatea politicului; Dimensiunea axiologică, ce cuprinde valorile politice, evoluţia lor permanentă prin care se evaluează corespunzător unui anumit criteriu ale practicii sistemului politic, ale funcţionalităţii lui, se stabilesc priorităţi de acţiune, se determină utilitatea, sensul activităţilor, etc. Acestea-s extrem de importante în programarea acţiunii în elaborarea strategiei şi tacticii, dar şi pentru corelarea „din mers” a acţiunilor unui actor politic sau altuia.

2. Tipologia culturii politice

Influenţa culturii politice asupra vieţii politice reale depinde de tipul ei, de stabilitatea ei calitativă. Clasificarea tipului de cultură politică apreciată drept clasică a fost înaintată de politologii americani G. Almond şi C. Verba în lucrarea „Cultura civilă”. În baza analizei rezultatelor cercetărilor efectuate, ei evidenţ iază trei tipuri de cultură politică:

Cultura politică parohială (provincială sau locală). Acest tip de cultură este caracteristic unei zone restrânse - satului, etniei, regiunii unde instituţiile de bază sunt primăria, şcoala, biserica. Nu există o conştientizare a sistemului politic în întregime, a politicii statului în genere. Cunoştinţele, sentimentele, judecăţile de valoare sunt orientate spre acestea unităţi. Pentru acest tip de cultură sunt caracteristice: indiferenţa faţă de politică; împletirea reprezentărilor economice, politice şi religioase; competenţă politică şi activitate politică redusă, minimă. Nu se conştientizează importanţa problemelor de interes naţional şi global.

Cultura politică de supunere (de subordonare). Acest tip de cultură corespunde unor comunităţi reglate de valori naţionale. Prin dimensiunile şi funcţionalitatea sa, acest tip de cultură se caracterizează prin aceea că oamenii sunt conştienţi de sistemul politic, de valoarea şi rolul lui, însă ei au o atitudine pasivă, dezinteresată faţă de politică. Marea majoritate a subiecţilor sociali nu cred, nu sunt convinşi că pot juca vre-un rol în procesul decizional. Ei cred că sistemul politic este atât de perfect încât le va proteja viaţa şi personalitatea, că el va funcţiona bine, avantajele vor fi bune pentru toţi cetăţenii, fără ca ei sa-şi exprime careva cerinţe sau să manifeste careva iniţiative. De la dânşii se cere doar numai să respecte deciziile şi regulile corespunzătoare unei etici a supunerii.

În sistemele totalitare acest tip de cultură politică îmbracă forma unei culturi de subordonare totală a cetăţenilor şi societăţii care, de fapt, asigură promovarea intereselor mai mult a celor aflaţi la putere.

Cultura politică participativă. Pentru acest tip de cultură e caracteristic interesul foarte înalt al cetăţenilor faţă de politică, nivel înalt de informare, aspiraţia de a realiza cu ajutorul puterii propriile interese şi scopuri, activism înalt. Cetăţenii – purtători ai acestei culturi politice sunt conştienţi de necesitatea participării în viaţa politică, sunt convinşi că prin implicarea conştientă pot juca un rol major în luarea deciziilor, în funcţionarea eficientă a sistemului politic. În acest caz, membrii societăţii dispun de instruire politică, de educaţie şi de cultură politică necesară participării, iar societatea, la rândul ei, le oferă cetăţenilor cadrul politic adecvat acestei manifestări. Este de la sine înţeles, că acest tip de cultură politică este propriu sistemelor democratice.

Şi totuşi, în literatura politologică, se subliniază că nici unul din aceste tipuri de cultură politică nu poate fi baza sau garanţia stabilităţii democraţiei. Cultura patriarhală, de exemplu, caracterizează societăţi nedezvolate, din punct de vedere economic, cărora le este străină democraţia contemporană. Cultura politică de supunere mai mult este adecvată formelor autoritare de conducere, cultura participativă presupune lupta politică acută pentru putere însoţită nu rareori de instabilitate. De aceea ni se pare că cea mai adecvată democraţiei contemporane reprezentative ar fi cultura civilă. Ea poate fi apreciată ca o sinteză a culturii de supunere şi celei participative, satisfăcând condiţii favorabile pentru democraţie: aprecierea, împăcarea extremelor sociale şi politice, loialitatea cetăţenilor faţă de elitele politice şi controlul maselor asupra activităţii lor; echilibrul stabilităţii şi dezvoltării, activismul politic al maselor şi profesionalismul politicienilor; controlul din partea societăţii civile asupra activităţii guvernanţilor, flexibilitatea opţiunilor politice a cetăţenilor şi responsabilitatea lor politică; gătinţa tuturor de a respecta legile.

Bineînţeles, că şi această cultură are neajunsurile sale, nu este ideală. Ea presupune diminuarea interesului cetăţenilor faţă de politică, mai ales în perioada funcţionării eficiente a sistemului politic şi a bunăstării sociale a populaţiei; sporirea activismului politic în situaţii critice, sau în cazurile funcţionării ineficiente a puterii, încălcării de către ea a Constituţiei etc..

Din combinarea celor trei tipuri de cultură politică nu sunt excluse forme hibride: parohială – de supunere; de supunere – participativă; parohială – participativă. Ne solidarizăm cu acei autori, care susţin că cultura politică a unei ţări este o cultură mixtă, combinând în proporţii variabile cele trei culturi în funcţie de criteriile care au fost arătate mai sus. Ceea ce echilibrează armonios cele trei componente ale culturii mixte este cultura civică. În lucrarea lui Almond şi Verba este evidenţiată corelaţia necesară dintre participarea politică şi participarea socială, dintre cooperarea politică şi cea socială în cadrul sistemului social global, ori anume aceasta caracterizează funcţionarea eficientă a unui regim democratic.

Aşadar cultura politică are un impact asupra sistemului politic din care ea face parte. Cetăţeanul, care aparţine unei democraţii posedă şi demonstrează o cultură raţional-activă, adică la/sau în societate există aşteptarea ca el să nu fie pasiv şi indiferent, ci activ în politică, să se ghideze de raţiune, nu de emoţii în abordarea politicii, că este bine informat şi că deciziile sale nu sunt mofturi sau capricii dar sunt întemeiate pe calcul atent, pe corelarea propriilor interese cu cele ale colectivităţii, pe etica responsabilităţii. Este un lucru incontestabil, că atâta vreme cât cetăţenii nu se implică în politică, nu acţionează la standardele culturii raţional-active, democraţia este puţin probabilă, practic se află în eşec. Nivelul scăzut de cultură politică, subinformarea, apatia, pasivitatea cetăţeanului constituie indicii unei democraţii slabe, bolnăvicioase.

Raportul dintre cultura politică şi democraţie este mediat şi de alte paradigme explicative, cum ar fi – dezvoltarea economică, jocul forţelor istorice şi culturale, particularităţile naţionale: acestea pot favoriza sau bloca dezvoltarea democraţiei ca expresie a culturii politice participative. Totul depinde de logica situaţiilor de interacţiune între micro şi macropolitic, între actori şi evenimente, deoarece prin acest joc se creează identităţile colective şi sistemele de atitudini.

O cultură politică naţională totdeauna este marcată de specificul dezvoltării sale istorice, de condiţiile geopolitice, de succesiunea regimurilor politice, de matricea culturii sale populare. Dacă să facem o retrospectivă a istoriei neamului nostru român ne vom convinge de adevărul acestei teze: cultura politică nu include numai sistemele de atitudini, credinţe şi sentimente care dau un sens acţiunii politice la un moment dat. Componentele ei de bază nu sunt numai atitudinile, motivaţiile şi capacitatea de a convieţui. Ea include neapărat şi totodată dimensiunea istorică a conştiinţei naţionale, reflectată în specificul naţional, perceput ca mod specific de a gândi şi reacţiona la problemele fundamentale ale existenţei, şi nu în ultimul rând, la cele politice.

Ne solidarizăm cu specialiştii din ţările lovite atât de greu de condiţiile istorice vitrege, care include în calitate de elemente intrinseci ale culturii politice a popoarelor respective – polonezi, români, ucraineni ş. a. – dimensiunile conştiinţei naţionale, problematica statului unitar, continuitatea idealurilor naţionale. Are perfectă dreptate Wladislaw Markiewicz când prin cultură politică înţelege acele elemente, istoriceşte constituite, în cultură, luată global, care vizează valorile recunoscute şi aşteptate de către o colectivitate dată, referitoare, în primul rând, deşi nu exclusiv, la sistemul puterii de stat. Astfel cultura politică ni se prezintă ca un efect al procesului istoric îndelungat şi un produs al coabitării sociale, schimbătoare în timp. Asemeni altor valori culturale, valorile culturii politice se subordonează legilor moştenirii culturale, în sensul că valorile se subordonează liniilor dominante de acţiune din cadrul unui model cultural, se obiectivează sub forma unor norme de comportament, a unor obiceiuri, instituţii şi organizaţii politice care influenţează, orientează şi controlează comportamentul politic al membrilor unei comunităţi naţionale. Ca model de comportament – atitudini şi orientări politice individuale – indus de modelele

culturale, cultura politică poate fi considerată metasocializare politică, în sensul că atât agenţii, cât şi subiecţii socializării nu pot depăşi orbitele gravitaţionale ale modelului.

Cultura politică reflectă în conştiinţa (şi subconştiinţa) oamenilor fenomene temeinice ale vieţii spirituale, proprii formaţiunilor sociale, în primul rând, naţiunilor, statelor, civilizaţiilor din care fac parte. Necătând la faptul, că ea reprezintă un sistem relativ integru al valorilor, al normelor, al standardelor şi al modelelor aceasta nicidecum nu exclude neomogenitatea internă a culturii politice, existenţa în ea, într-o măsură mai mare sau mai mică, a unor elemente autonome apreciate prin termenul subcultură.

Diversele grupuri sociale din care este compusă societatea – naţionale (de exemplu minorităţi etnice), sociale (pături, clase), demografice (tineret, oameni de vârstă medie, de vârstă înaintată), politice (elite politice, lucrătorii instituţiilor de stat), religioase (creştinii, budiştii, islamiştii, etc.), locale (urban, rural, capitală), etc. îşi au particularităţile sale în perceperea (înţelegerea) libertăţii, democraţiei, puterii, statului ş.a.m.d. manifestă diferit activism politic. Adică, sistemul de valori şi formele de conduită a acestor grupuri sociale se deosebesc considerabil de cultura politică dominantă în societatea dată.

Cultura politică este o formaţiune foarte bogată după conţinut, ce include toate orientările omului asupra întregului ansamblu dintre cele mai principale fenomene politice şi, e natural, că cultura politică nu poate fi o sumă a subculturilor politice, a grupurilor sociale, care au fost enumerate mai sus. Cultura politică îmbină în sine cei mai stabili, tipici indici, ce caracterizează conştiinţa politică şi comportamentul majorităţii populaţiei, acele stereotipuri politice care domină, care sunt mai frecvenţi în societatea dată. Anume această cultură este cultura politică a societăţii şi are caracter structural. În dependenţă de criterii structurizării pot fi evidenţiate şi elementele corespunzătoare, sau părţile componente ale culturii politice. În literatura politologică se folosesc diferiţi criterii şi se propun diferite structuri şi elemente.

Ne vom referi doar la structura culturii politice propusă de cercetătorul german N. Koaze. În cadrul culturii politice el evidenţiază următoarele domenii sau elemente foarte importante:

Orientările, care vizează atitudinea faţă de sistemul politic în întregime: identificarea naţional-statală, atitudinea faţă de orânduirea de stat, de instituţiile politice, elitele politice, partidele politice, etc. Această orientare stă la baza definirii sistemului politic ca fenomen legitim sau nelegitim.

Orientările, care reflectă atitudinea de politica curentă: aprecierea rezultatelor activităţii sistemului politic şi subiecţilor (actorilor) principali ai vieţii politice – partide politice, instituţii politice, lideri politici concreţi.

Orientările faţă de procesele politice organizate conştient, inclusiv participarea la alegeri, în viaţa politică cotidiană şi asigurarea prin aceasta funcţionalitatea structurilor politice: organizaţii, partide, norme, legi, etc.

Orientările faţă de sine însăşi ca subiect a politicii: cunoaşterea drepturilor şi obligaţiunilor sale, autoaprecierea competenţei politice ş.a.

E posibilă şi o altă structurizare a culturii politice, folosind şi alte criterii.

3. Socializarea politică

Formarea culturii politice este un proces destul de îndelungat. El începe în copilărie, aproximativ pe la vârsta de 3-5 ani. Conform părerii politologului elveţian contemporan A. Kolberg socializarea politică se realizează în procesul plăzmuirii moral-cognitive a personalităţii şi include trei etape:

preconvenţială. Acestei etape e caracteristic egocentrismul vădit şi perceperea individualistă a lumii. Sub influinţa familiei în acest timp la copil se formează identitatea individuală şi componenţii general cognitivi, intelectual şi etici a conştiinţe, inclusiv atitudinea faţă de putere, supunere, conform scării ierarhice, etc.;

convenţială (în genere perioada de viaţă şcolară). La această etapă individul îşi dă seama de legătura sa cu societatea, cu elementele ei şi cu politica. În acest răstimp se obţin şi anumite cunoştinţe politice, se formează identitatea politică şi orientările politice de bază ale personalităţii;

postconveţială. Această etapă se caracterizează prin formarea poziţiei morale şi critice proprii, care poate fi apreciată ca generator al conduitei politice. Ea semnifică formarea personalităţii politice. Din acest moment omul e capabil să se manifeste ca cetăţean de valoare, important, care nu numai a asimilat, a însuşit valorile şi normele sociale, dar şi apreciază critic realităţile politice şi exercită asupra lor o anumită influinţă proprie şi destul de activă.

Aşadar, socializarea politică reprezintă un proces de lungă durată pe parcursul căruia omul însuşeşte, asimilează valori, norme, orientări politice şi modele corespunzătoare de comportare, ce-i permit să corespundă cerinţelor şi aşteptărilor prezentate omului de către societate, partid politic, instituţie, colectiv. Acest proces are două laturi:

Însuşirea cerinţelor societăţii;Formarea calităţilor şi capacităţilor ce-i permit să corespundă acestor cerinţe. În mersul socializării

politice omul se acomodează la societate şi interacţionează cu ea.Socializarea politică include atât procesele direct şi nemijlocit orientate la formarea personalităţii

cu ajutorul instituţiilor sociale (instituţiile preşcolare, şcoala, universitatea, instituţii de învăţământ politic, etc.) cât şi influenţa stihiinică a factorilor mediului înconjurător (grupuri neformale, de serviciu, retrăirile, care reflectă experienţa personală a participării şi reflectării asupra diverselor evenimente politice, etc.).

Socializarea politică reprezintă un element necesar de menţinere şi reproducere şi concomitent de refacere şi perfecţionare a sistemului politic, deoarece ea pregăteşte cetăţenii pentru a îndeplini sarcinile, regulile, obligaţiunile politice corespunzătoare: ale cetăţeanului, alegătorului, membrului de partid, membrului sindicatului, etc. În acelaşi timp socializarea politică e importantă pentru însăşi personalitate, deoarece socializarea îi permite să se adapteze la politică, să însuşească valorile, normele şi regulile ei şi, incluzându-se în viaţa politică, să-şi realizeze cu ajutorul puterii politice propriile interese care sunt foarte variate.

Aşadar, includerea individului în viaţa politică se realizează sub influenţa unui şir de subiecte a socializării politice. La ele se referă familia, instituţiile preşcolare, şcoala şi alte instituţii de învăţământ, grupuri primare (grupuri de aceeaşi vârstă, de rudenie, de clanuri, etc.), instituţiile speciale de învăţământ politic (exemplu: societăţi şi fonduri de iluminare politică), instituţiile politice, organizaţiile de tineret, feministe, ale veteranilor, asociaţiile oamenilor de creaţie, societăţile religioase, etc.

Instituţiile socializării politice se folosesc de către stat şi de alţi subiecţi politici (mişcări politice, partide politice, lideri politici) cu scopul de a introduce una sau altă cultură politică, de a forma un tip concret de personalitate politică. Acesta poate fi un cetăţean activ, cu convingeri democratice şi poziţii sociale critice, sau conformist politic, cu dominare în conştiinţa lui a consumatorismului, sau şi o persoană apolitică, sau naţionalist înveterat, sau patriot adevărat, sau cosmopolit.

Socializarea politică ale cetăţenilor este un fenomen şi concomitent sarcină de importanţă socială majoră. De caracterul sănătos şi conţinutul bogat al acestui proces depinde în mare măsură caracterul, conţinutul, calitatea masivului uman încadrat în activitatea politică profesionistă, şi deci funcţionalitatea sistemului politic, stabilitatea orânduirii politice şi în genere a orânduirii sociale.

Socializarea politică depinde direct de apartenenţa la o generaţie anumită, influenţa căreia se manifestă mai întâi de toate prin includerea generaţiei lor în viaţa şi procesul politic. În multe ţări, de exemplu, subcultura specifică a tineretului în mare măsură determină valorile şi standardele comportării politice, care suportă influenţa modei şi mass-media contemporană: subcultura generaţiei de vârstă medie, care, în majoritatea cazurilor, doresc echilibru în societate, linişte, condiţii normale de activitate; subcultura pensionarilor, care în ultimul timp, numărul lor evident creşte, şi bineînţeles, creşte şi influenţa lor, care determină valorile şi regulile trecutului nu tocmai îndepărtat, cu amintirile unei vieţi liniştite, îndestulate, fericite, iar astăzi nemulţumiţi de schimbările ce au loc în societate, de relaţiile noi între oameni.

În condiţiile contemporane o influenţă puternică şi crescândă asupra procesului de socializare politică o acordă mass-media, şi în primul rând, televiziunea. Cu intrarea diferitor ţări în etapa de informatizare, mass-media devin nu numai agentul principal al socializării politice dar şi reglator al întregului proces politic.

Din cele ce a fost spus în cadrul acestei prelegeri vom face unele concluzii.Mai întâi de toate subliniem că cultura politică în epoca noastră este rezultatul însuşirii

cunoştinţelor bogate, tezaurului politic a civilizaţiei, învăţământului politic, ale conştiinţei politice introduse în activitatea concretă, creativă, de transformare a vieţii materiale şi spirituale. Formarea culturii politice reprezintă o activitate umană în numele omului şi umanităţii.

Cultura politică poate fi percepută ca o noţiune cumulativă generală, care include ansamblul închipuirilor, perceperilor, cunoştinţelor despre universul politic al subiecţilor sociali şi locul acestora din urmă în acest univers, formele de implicare ale lor în ceea ce se numeşte proces politic. Ea reprezintă întreaga reţea de orientări, atitudini, convingeri şi valori prin care individul se raportează la sistemul politic.

În elaborarea problematicii ei şi-au adus prinosul mai mulţi cercetători, printre care: G. Almond, S. Verba, B. G. Powell, L. W. Pye ş.a.

Analizată structural ea include mai multe elemente componente, şi anume: cognitiv, axiologic, creativ, praxiologic, comunicaţional, din care putem deduce că ea este chemată să răspundă mai multor funcţii.

În literatura de specialitate domină clasificarea culturii politice în: 1. parohială, sau locală,

provincială; 2. de supunere, sau de subordonare; 3. participativă, fiecare din ele avându-şi particularităţile sale.Pentru societăţile care parcurg tranziţia la democraţie fomarea unei culturi politice participative capătă o însemnătate majoră, de ea depinzând atât tempurile cât şi calitatea reformelor, rezultatele modernizării.

4.Functiile culturii politice

Cultura politica isi demonstreaza menirea, utilitatea si eficienta sociala prin functiile pe care le exercita.

1.Functia de cunoastere a realitatii politice, a fenomenelor si proceselor vietii politice din societate. Obiectivitatea acestei cunoasteri tine in mare masura de valorile pe care ea se intemeiaza, de optiunile si orientarile politice ale creatorului, de nivelul sau intelectual, de obiectivele si sarcinile urmarite.

Cunoasterea realizata de cultura politica porneste de la conditiile generale ale societatii, vizeaza aspectele ei fundamentale. Datele, cunostintele dobandite sunt un bun public, ele regasindu-se in spiritualitatea politica a societatii, in programele si doctrinele politice ale acesteia.

2.Functia comunicativa are in vedere transmiterea in cadrul societatii a datelor, cunostintelor, a valorilor politice, fie intr-o forma bruta sau prelucrata a acestora. Ea priveste sistemul politic, viata politica in general, relatiile, raporturile dintre componentele politice ale societatii, dintre conducatori si cei condusi si invers.

3.Functia evolutiv-axiologica. Priveste aprecierea, evaloarea, valorizarea sistemului politic, a componentelor sale, a vietii politice in general. Acest fapt se realizeaza prin valorile sale politice, prin comensurarea si raportarea acestora la valorile existente si cele noi create.

4.Functia formativa-normativaPrin cunostintele si valorile pe care le creeaza, introduce si vehiculeaza in societate, cultura politica

contribuie in mare masura la formarea si integrarea cetateanului in societate. Ea ii permite acestuia sa-si insuseasca acele cunostinte necesare participarii active, constiente si responsabile la viata politica comunitara, la democratismul politic al acesteia. Totodata, aceeasi cultura politica ii impune prin principiile si valorile promovate, acceptarea, insusirea si transpunerea in practica sociala a anumitor reguli, norme de actiune si conduita politica.

5.Functia creativaCultura politica se intemeiaza si functioneaza pe baza valorilor politice, ea insasi este o valoare

politica. La randul ei, prin cunostintele, informatiile si datele dobandite, prin prelucrarea acestora ea creeaza si difuzeaza in societate noi valori politice.

Multe dintre aceste noi valori vor intemeia sistemul si viata politica societala, vor participa activ la functionalitatea democratismului politic sau vor fundamenta luarea unor masuri si decizii de factori politici de conducere.

Tema 10 .Conceptul de elită politică

Planul: 1. Conceptul de elită politică 2. Concepţii referitoare la elitele politice3. Elita politică moldovenească

Orice societate este divizată între o majoritate absolută şi o minoritate dominantă. În societăţile moderne, aparatul administrativ este condus de un număr mic de înalţi funcţionari. Oricare ar fi numele dat acestei minorităţi - oligarhie, clasă conducătoare, guvernanţi, lideri, grup de decizie, nomenclatură - membrii săi beneficiază de privilegiul apartenenţei la elitele sociale şi politice ale societăţii. Funcţiile elective şi cele guvernamentale sunt monopolizate de profesionişti ai politicii. Aceste grupuri pot fi considerate elite în măsura în care îşi stăpânesc propriile sisteme de recrutare a membrilor şi prezintă o anumită omogenitate socială şi culturală. Termenul ,,elită” provine de la ,,elite”, care în traducere din limba franceză înseamnă distins, select, ales.

În literatura de specialitate nu s-a ajuns la un consens în ceea ce priveşte determinarea noţiunii de ,,elită politică”. Pentru definirea acestui concept şi a dimensiunilor sale e necear să identificăm unele repere:

În primul rând, elita politică a societăţii o constitue persoanele, care se ocupă profesional de activitatea politică, scopul final al aspiraţiilor lor fiind exercitarea puterii;

În al doilea rând, persoanele suspomenite constitue un grup, relativ izolat de restul societăţii, cu un înalt grad de coeziune şi care respectă, în linii generale, ,,regulele de joc” stabilite în cadrul regimului politic dat. Interesele, valorile şi aspiraţiile diferitor fracţiuni ale elitei politice pot fi comune, dar pot să şi difere, de exemplu la grupul aflat la guvernare faţă de cei din opoziţie;

În al treilea rând, există o recunoaştere, acceptare socială a acestui grup de politicieni, ceea ce le conferă o anumită legitimitate.

E necesar de a preciza că termenii ,,elită guvernamentală”, ,,contraelită”, ,,birocraţie” folosiţi frecvent visavi de elitele politice nu sunt identici. Calitatea definitorie a elitei guvernamentale constă în faptul că anume ea determină direcţiile principale de dezvoltare a societăţii, adoptă deciziile importante ale societăţii respective. Contraelita reprezintă o parte a elitei politice care la moment se află în opoziţie faţă de elita guvernamentală. Ea, de asemeni, dispune de anumite resurse pentru a face presiuni asupra elitei guvernamentale, pentru a obţine unele cedări în rezolvarea anumitor probleme. Aparatului birocratic îi este rezervat rolul de executor al deciziilor luate de elita guvernamentală.

De asemeni, trebuie să facem o distincţie clară între elita politică şi elitele în politică. Din această grupă fac parte reprezentanţii elitelor din alte domenii extrapolitice angajaţi în activitatea politică. Participarea lor la viaţa politică a societăţii nu este ocupaţia lor de bază.

Diverse idei referitoare la minoritatea guvernantă şi majoritatea guvernată au apărut încă în antichitate. Dar, problematica elitelor politice devine obiect de studiu la sf. sec. XIX - înc. sec XX, odată cu apariţia lucrărilor sociologilor italieni V.Pareto şi G.Mosca.

Atât clasicii teoriei elitelor cât şi aderenţii lor au stăruit să elucideze trăsăturile definitorii ale elitelor politice. Potrivit opiniilor adepţilor elitismului, divizarea societăţii în elite şi mase este un element indispensabil al oricărei societăţi. G.Mosca afirma: ,,Este evident că în toate societăţile, începând cu cele primitive şi terminând cu cele contemporane, există două clase de oameni - clasa care guvernează şi clasa guvernată. Prima, puţin numeroasă, îndeplineşte toate funcţiile politice, monopolizează puterea şi beneficiază de priorităţile oferite de aceasta, în timp ce cealaltă clasă mult mai numeroasă este guvernată şi controlată de primii…”.

O altă trăsătură caracteristică elitismului este reprezentarea evoluţiei istorice ca un proces de circulaţie (schimbare) a elitelor. După V.Pareto, sistemul social tinde spre echilibru, dar acest echilibru poartă un caracter dinamic. Dinamismul social este determinat de circulaţia elitelor. Stabilitatea şi degradarea elitelor constitue forţa motrice a dezvoltării sociale.

Adepţii elitismului au rezerve faţă de democraţie, considerând că ea trebuie limitată ori lichidată. Astfel, R.Michels susţine că guvernământul democratic nu s-a putut înfăptui, deoarece masele sunt inerte şi incapabile de a guverna. În condiţiile creşterii complexităţii vieţii sociale, funcţiile de conducere necesită profesionalism politic, însuşirea tehnicilor de guvernare şi de aceea, aceste funcţii trebuiesc încredinţate elitei.

Reprezentanţii elitismului democratic au încercat să întroducă în teoria elitelor elemente de democraţie. M.Weber, susţinător al acestei concepţii, considera că societatea trebuie să găsească un echilibru între conducerea calificată şi eficientă pe de o parte şi responsabilitatea politică a celor ce guvernează în faţa celor guvernaţi, pe de altă parte. Democraţia în acest caz nu este un scop ci un mijloc de selectare a elitei politice.

2. Concepţii referitoare la elitele politice

În istoria ştiinţei politice s-au conturat câteva concepţii în ceea ce priveşte studierea elitelor politice. Aceste concepţii diferă între ele în dependenţă de criteriul luat drept reper pentru definirea elitelor politice, după particularităţile ce o face să se separe de restul societăţii.

a. Concepţia organizaţională. Este reprezentată în lucrările lui G.Mosca şi R.Michels. Potrivit concepţiilor lui G.Mosca, esenţa elitei constă în capacitatea minorităţii de a se organiza, de a se uni într-un front comun contra celorlalte forţe sociale. Un grup mic se consolidează mai repede, este mai solidar şi poate reacţiona rapid la schimbări.

R.Michels considera că structura organizată a societăţii duce la apariţia elitei: ,,Democraţia generează oligarhia, ea conţine obligatoriu un nucleu oligarhic”. Pe de o parte, R.Michels accentuează necesitatea organizării societăţii pentru realizarea democraţiei, iar pe de altă parte, afirmă că orice organizare duce la apariţia oligarhiei şi subminarea edificiului democratic.

În societate acţionează ,,legea de fier a oligarhiei”, esenţa căreia constă în faptul că în orice organizaţie, inevitabil, se instaurează dominaţia unui grup de conducere. Cauzele care duc la concentrarea puterii în mânile minorităţii şi la apariţia oligarhiei, R.Michels le diviza în două grupe: tehnice şi psihologice.

Printre cauzele din prima grupă enumerăm, în primul rând, imposibilitatea de a realiza democraţia directă, de a convoca un număr enorm de persoane într-un loc şi timp anumit. Prin aceasta se explică creşterea ponderii elementelor oligarhice din societate, chemate să conducă organizaţia socială.

În al doilea rând, creşterea complexităţii şi diferenţierea funcţiilor şi sarcinilor ce revin organizaţiilor presupun necesitatea selectării unor specialişti competenţi şi a unei conduceri eficiente.

În al treilea rând, un indiciu al tendinţelor oligarhice din cadrul organizaţiilor este permanentizarea conducătorilor. Liderii, care iniţial apar stihiinic şi activează dezinteresat se transformă în conducători de profesie şi la această etapă devin stabili şi neschimbaţi.

Printre cauzele de natură psihologică, R.Michels numeşte factorii ce caracterizează starea psihologică a maselor (inerţie, apatie politică, pasivitate) şi factorii ce determină psihologia conducătorilor, aviditatea de putere a liderilor.

b. Concepţia psihologică. Reprezentantul semnificativ al acestei concepţii este V.Pareto, care consideră că comportamentul social al individului este determinat de sentimente, aflate în plasturile iraţionale ale psihicului uman. Criteriul de delimitare a elitelor de neelite este structura psihologică a oamenilor. Indivizii predispuşi, din născare, la combinaţii politice, manipularea oamenilor prin intermediul vicleniei şi a minciunii, sunt oameni deştepţi şi abili (,,vulpile”). Din altă grupă fac parte indivizii predispuşi spre stabilitate, hotărâţi, capabili să folosească mijloacele de constrângere (,,leii”). Aceste grupuri de indivizi reprezintă cele două tipuri de elite care se schimbă reciproc. ,,Leii” sunt buni pentru situaţiile stabile, deoarece ei sunt conservatori, iar ,,vulpile” predomină în perioadele instabile a dezvoltării sociale, în perioadele de tranziţie, când sunt revendicaţi conducătorii energici şi pragmatici.

c. Concepţia economică. Reprezentantul notoriu al acestei orientări este G.Berntham, care consideră că la baza puterii elitei este controlul acestora asupra mijloacelor de producţie. Acest moment are două aspecte: a) grupul ce realizează acest control nu admite accesul altor grupe la mijloacele de producţie; b) grupul beneficiază de privilegii materiale şi financiare la repartizarea produsului obţinut în urma activităţilor de producere. Astfel, controlul asupra mijloacelor de producţie asigură grupului puterea politică, un statut social prestigios şi o situaţie materială deosebită.

d. Concepţia instituţională. Cel mai cunoscut reprezentant al acestei concepţii este sociologul american Wr.Mills, autorul lucrării ,,Elita puterii”(1969). Având ca punct de pornire analiza structurii puterii în SUA în anii 50 ai sec XX, autorul constata că o elită unită prin interese comune ia toate deciziile publice principale. Această elită regrupează trei mari ierarhii instituţionale care formează ,,triunghiul puterii”:

nivelul economic, constituit din conducătorii celor mai performante intreprinderi; nivelul militar, în componenţa căruia intră membrii statelor majore ale armatei; nivelul de stat, ce uneşte oamenii politici antrenaţi în guvernarea ţării.Această unitate instituţională se găseşte întărită printr-o puternică solidaritate între membrii elitei care

au sentimentul de a împărtăşi aceleaşi valori, de a fi ieşiţi din aceeaşi medii sociale, de a fi primit aceeaşi formare intelectuală. Aceşti factori îşi conjugă efectele pentru a omogeniza aceste medii superioare ale puterii economice, militare şi politice şi pentru a le constitui în elită conducătoare, dotată cu o reală unitate.

e. Concepţia pluralistă. Unii politologi consideră că nu ar exista o clasă conducătoare omogenă ci o multitudine de categorii conducătoare, antrenând relaţii de cooperare sau de opoziţie. Unul din principalii teoreticieni ai acestui model este americanul R.Dahl, autorul unui celebru studiu asupra distribuţiei puterii locale. Oprindu-se asupra obiectelor concrete - desemnarea candidaţilor la alegeri, învăţământul public sau renovarea urbană, R.Dahl arată ,,că luarea deciziei mobilizează numeroşi ,,lideri” care, în acelaşi timp, nu constitue o elită socială unică şi omogenă. Aceste diverse facţiuni ale mediilor conducătoare prezintă interese câte odată concurente, sprijinindu-se pe alegători sau clientele cu aspiraţii antagoniste, reprezentând nivele istorice diferite. Autonomia acestor facţini le permite să dispună de mijloace de influenţă distincte, ,,resurse de putere”, parţial eficace conducându-le să dezvolte, în cadrul proceselor decizionale, o cultură a negocierii şi a compromisului. Această structură de putere pluralistă fondată pe seama competiţiei şi a menţinerii echilibrelor fundamentale defineşte ceea ce R.Dahl numeşte poliarhie.

3.Elita politică moldovenească

Fiecărei societăţi îi corespunde un anumit tip de elită politică. Calitatea elitei politice depinde, mai întâi de toate, de starea generală a societăţii, de nivelul de trai, gradul de cultură, tradiţii istorice ş.a. La rândul său, elita politică are o influenţă mare asupra dezvoltării sociale.

Originalitatea elitei politice moldoveneşti contemporane constă în aceea că ea trece o perioadă de tranziţie. Majoritatea absolută a elitei contemporane provine din fosta nomenclatură. Ghidată de interese meschine, această grupă, foarte uşor a abandonat idealurile socialiste şi s-a angajat în lupta pentru menţinerea vechilor poziţii şi cucerirea altor noi. Analizând activitatea ,,noii” elite se crează impresia că lor le este indiferent cu ce conduc, principalul e să se afle la conducere. Foştii nomenclaturişti au păstrat şi în noile condiţii stilul şi vechile metode de guvernare, stereotipurile comportamentale, altfel spus, au introdus în noua societate ,,regulile de joc” proprii sistemului partiinic sovietic. În aceasta şi constă incapacitatea elitei moldoveneşti de a scoate societatea din criză.

De rând cu vechea nomenclatură, actuala elită politică s-a completat cu persoane noi, destul de ambiţioase, care s-au avântat în lupta politică, în marea majoritate cu scopul de a se îmbogăţi. Acest grup a fost recrutat pe două căi: a) pe calea aderării la mişcarea democratică şi a avansării pe poziţii avantajoase în cadrul acestei mişcări şi b) din lumea afacerilor. Constatăm că acest grup restrâns ce s-a încadrat în rândurile elitei post-totalitare foarte lesne a adoptat ,,regulile de joc” nomenclaturiste.

Între aceste grupuri nu există deosebiri esenţiale, au în schimb foarte multe trăsături comune. Caracteristică pentru elita moldovenească contemporană este tendinţa ei de îmbogăţire, accesul la putere fiind un mijloc sigur de realizare a acestui scop.

Elita moldovenească nu-şi leagă viitorul de Republica Moldova. Plasându-şi averile şi familiile peste hotarele republicii nu este prea mult afectată de soarta ţării.

Tendinţa de a se menţine la putere cu orice preţ în scopul menţinerii poziţiei sociale şi a starii materiale, este un alt indiciu propriu elitelor naţionale.

Există o mare distanţă între elită şi popor. La doleanţele poporului elita răspunde cu manipularea şi minciuna. Denaturarea faptelor, informarea greşită a cetăţenilor, minciuna sunt elemente caracteristice culturii politice a elitei guvernante.

O altă caracteristică a elitei este nihilismul juridic, convingerea că legile se elaborează nu pentru ei, că ei sunt în afara legii.

Elita politică activează în condiţiile lipsei oricărei forme de control, fie el politic, social, juridic, constituţional ş.a. O trăsătură specifică elitismului moldovenesc este ineficienţa contraelitei, care practic, nu influenţează guvernarea, pentru că e măcinată de propriile interese.

Noua clasă politică a Republicii Moldova, fiind aleasă la 25 februarie 1990, în mod liber pentru prima dată în a doua jumătate a sec. XX, a alcătuit noile structuri ale puterii de stat şi a adoptat un set de documente politice şi acte normative de o mare valoare, set care a pus bazele dezvoltării tinerii democraţii. Această elită nu constituia un grup politico-cultural nou, deoarece în interiorul ei (ca, de altfel, şi în alte societăţi postsovietice) a avut loc redistribuirea rolurilor politice provenite în mare parte din vechea elită managerială. O dată ce în majoritatea cazurilor la funcţiile de conducere au fost folosite chiar de la bun început cadrele vechi, reprezentanţii elitei politice vechi şi-au păstrat poziţiile lor privilegiate în noile structuri politice. O bună parte din elitele vechi, comuniste, a trecut în business şi în alte sectoare ale societăţii civile. Noua elită postcomunistă avea surse diverse de formare şi consolidare, principala fiind reconversia unor grupuri ale elitei partidului unic (nomenclaturiste).

Aceste şi alte particularităţi specifice ale formării primei generaţii a clasei politice moldoveneşti de la sfîrşitul anilor ’80 – începutul anilor ’90 ai sec. XX au avut un impact aparte asupra democratizării întregii societăţi, proces conceput din două etape: tranziţia şi consolidarea. Mai mulţi analişti politici şi cercetători afirmă, iar practica politică confirmă, faptul că şansele de reuşită ale tranziţiilor spre democraţie sînt direct dependente de transformarea elitei dezbinate într-o elită unificată consensual. La sfîrşitul sec. XX – începutul sec. XXI clasa politică din Republica Moldova, reprezentînd o democraţie neconsolidată, întrunea toate elementele proprii

unei elite politice dezintegrate, care concepea politica în termenii neacceptării compromisului şi eliminării reciproce a facţiunilor rivale. Mai apoi refuzul dialogului, negocierii şi compromisului ca boală „a copilăriei clasei politice” este depăşit prin diverse instrumente politice pentru crearea „Alianţei pentru Democraţie şi Reforme” (21 aprilie 1998 – sfîrşitul anului 1999) şi activitatea Mesei Rotunde cu Statut Permanent (începutul anului 2002), structură ce întruneşte opoziţia şi autorităţile privind susţinerea dialogului social.

Sciziunea elitelor a devenit un simptom semnificativ al bolii „copilăriei clasei politice” moldoveneşti. Înseşi elitele politice naţionale, care au contribuit la adoptarea Declaraţiei de Independenţă, după 27 august 1991 s-au scindat, optînd pentru modalităţi diferite de evoluţie a statului nostru independent. Un segment anumit al acestor elite, a înţeles independenţa ca una în raport doar faţă de Moscova nu şi faţă de Bucureşti, în cadrul acesteia distingîndu-se grupări radicale (cerînd proclamarea unirii cu România imediat) şi moderate (considerînd că unirea este un proces care trebuie pregătit cu luciditate, iar afirmarea independenţei ţării este o cale optimă pentru realizarea acestui obiectiv), conduse de idealurile reunificării naţionale, dar neafîşînd un proiect desluşit al înfăptuirii acestor deziderate. O altă parte a elitelor, sprijinite şi de unii reprezentanţi ai celor mai numeroase grupuri etnice tributare Moscovei, tulburate de perspectiva dispariţiei tînărului stat independent, au promovat ideea organizării unui referendum în chestiunea independenţei tocmai pentru a pune punct oricăror tentative de a ignora necesitatea respectării întru totul a actului politic din 27 august 1991.

Scindarea clasei politice moldoveneşti s-a produs nu numai în sfera politicului, dar şi în cea a economicului. Vom aminti faptul că Concepţia tranziţiei la economia reglabilă de piaţă în ţara noastră a fost discutată şi adoptată în linii generale la 25 iulie 1990 în cadrul Sesiunii întîi a Sovietului Suprem (a Parlamentului) a R.S.S. Moldova cu însărcinarea de a definitiva şi de a pregăti un program mai concret al trecerii societăţii moldoveneşti la economia de piaţă. Această Concepţie prevedea, printre altele, că tranziţia economică (cu condiţia organizării ireproşabile şi competente, a desfăşurării în mod consecvent şi putea să dureze, în opinia reprezentanţilor primei generaţii ai clasei politice, 2-3 ani din momentul aprobării programului guvernamental. Autorii aceluiaşi program vedeau strategia optimă a tranziţiei la economia de piaţă în trecerea graduală, dar într-un ritm (pe cît posibil) mai rapid.

Rămîne incontestabil faptul că din motive obiective şi subiective procesul tranziţiei democratice (politice, economice şi sociale) a căpătat un caracter neaşteptat şi chiar nedorit al schimbărilor economice şi sociale. Respingînd diverse proiecte ale tranziţiei la economia de piaţă („varianta Cojocaru”, „varianta Rugină”, „varianta Stolojan” etc.), prima generaţie a clasei politice naţionale este nevoită să accepte aşa-numitul model „de şoc” (teoria „terapiei de şoc” a fost elaborată în anii 1989-1990 de către

economistul american Jeffrey Sachs), сare a agravat şi mai mult procesul tranziţiei democratice.

Încercările primelor elite politice posttotalitare de autonomizare a tranziţiei democratice în ţara noastră (curs legat mai mult de procesele interne ale direcţionării tranziţiei economice şi sociale) nu prea au avut sorţi de izbîndă. În ciuda faptului că au fost elaborate mai multe proiecte de reformare a diferitelor sfere şi domenii de activitate socială, programe de restructurare şi renovare a sectoarelor economice şi sociale ale republicii, nici una din acestea n-a fost promovată şi implementată pînă la un bun sfîrşit. Problema ţine nu numai de existenţa unui set întreg de obstacole, riscuri şi ameninţări care se pot transforma în factori defavorizanţi şi de eşec în democratizarea societăţii. La aceasta se mai adaugă o serie de motive obiective şi subiective care contribuie la blocarea tranziţiei democratice: ezitarea şi inconsecvenţa clasei politice în promovarea reformelor trasate, lipsa competenţei şi profesionalismului din partea structurilor de putere, absenţa unei viziuni clare şi articulate asupra transformărilor sistematice în ţara noastră etc.

Ştiut este că lipsa unui concept propriu, naţional, de tranziţie democratică creează anumite dificultăţi şi riscuri în promovarea reformelor şi deci în derularea firească a democratizării societăţii moldoveneşti. Aceasta o confirmă crizele economice, sociale şi de putere care s-au ţinut lanţ în ţara noastră de la începutul anilor ’90 ai sec. XX. În acelaşi timp, nici o clasă politică, de la proclamarea independenţei Republicii Moldova, n-a propus societăţii o concepţie concisă şi acceptabilă de acţiuni politice privind tranziţia democratică, consumîndu-şi energia doar în dispute (adesea sterile) pentru putere. Se pare însă că actuala putere politică, instalată după alegerile parlamentare anticipate din 25 februarie 2001, conştientizează necesitatea elaborării şi promovării unui model nou de dezvoltare a societăţii moldoveneşti.

După Gaetano Mosca, fiecare clasă politică trebuie să se legitimeze printr-o anumită formulă politică. Condiţiile actuale drastice ale vieţii economice şi sociale a republicii dictează imperios necesitatea elaborării, aprobării şi promovării unei formule politice, a unei ideologii naţionale (de stat), concept considerat de analişti drept o strategie a tranziţiei democratice. Sîntem tentaţi să afirmăm că numai adoptarea unui model (curs, strategii de dezvoltare democratică a societăţii noastre) poate servi drept fundament solid în acţiunile politice ale elitelor moldoveneşti, în procesul de reconstrucţie a societăţii posttotalitare.

Aşadar, în Republica Moldova observăm că procesul de democratizare a apărut în contextul unui „efect de domino” din fosta URSS. Venirea la putere în societatea moldovenească a forţelor democratice a dus atît la transformări radicale în toate structurile puterii, cît şi la schimbări de substanţă în interiorul clasei politice.