cultura si civilizatia dacica

Cultura si Civilizatia Dacica

1

CULTURA, CULTE SI CIVILIZATII Unitatea de învatare nr. 2


CUPRINS 1.1 Plastica antropomorfa…………………………………………………………………….…pag. 2

1.2 Cultura neolitica “Turdaş” si cel mai vechi alfabet European…………..……………pag.4

1.3 Cultura traca………………………………………………………………………….....…….pag. 5

1.4 Teoria continuităţii daco-române………………………………………….……..…..…..pag. 11

1.5 Bazinul Dunării – pop. pelasgo-traco-geto-daco-valaho-român………….…..……pag. 14

1.6 Scrisul ………………………………………………………………….……….……………..pag.16

2. Comorile dacice……………………………………………………..……………………….pag. 20

3. Anexe…………………………………………………………………………..…………...…pag. 21

3.1 Lucrare de verificare

3.2 Raspunsuri si comentarii la întrebarile din testele de autoevaluare

4. Recapitulare

5. Bibliografie


2

1. Cultura si Civilizatia Dacica

1.1 Plastica antropomorfa

Plastica antropomorfa este cu siguranta caracteristica pentru civilizatiile neo-

eneolitice din sud-estul Europei. In afara de M. Egee si Orientul Apropiat, cu care sud-

estul Europei a fost intotdeauna in raporturi directe, in timpul epocilor preistorice, nici o

alta regiune a lumii nu a dat o plastica atat de numeroasa si de-o asemenea varietate

ca Sud-Estul Europei, cu precadere regiunea Dunarii de Jos.

Al doilea mare capitol al artei neolitice si eneolitice cuprinde sculpturile

antropomorfe si zoomorfe, precum si vasele modelate in forma de oameni sau animale.

Toate acestea sunt legate in primul rand de credintele si practicile magico-religioase ale

populatiilor acestei epoci, privind atat viata pamanteana cat si presupusa viata viitoare."

(Vladimir Dumitrescu)

Statuetele antropomorfe si zoomorfe sunt modelate, in general din lut si arse in

cuptor, dar in culturile Boian si Gumelnita intalnim si figurine confectionate din os si mai

rar din piatra, marmora si chiar aur. In zona Dunarii de Jos au fost descoperite mii de

figurine, dintre care numarul celor masculine este cu totul neinsemnat, marea majoritate

a plasticii fiind feminina. Reprezentarea femeii este cu siguranta legata de cultul

fecunditatii si fertilitatii, care vrea sa redea imaginea divinitatii-mama, zeita suprema,

asa cum ne apare ea inclusiv in plastica si izvoarele scrise ale Asiei Anterioare.

Apa a constituit pentru populatiile preistorice din zona Dunarii de Jos unul din

elementele sacre ale regenerarii, fecunditatii, simbolul total al vietii. Realizarea unei

statuete umane cu un vas pe cap pentru transportatul apei este considerata din aceste

motive o creatie originala si totodata independenta de spiritualitatea celorlalte populatii

preistorice din lume, fiind considerata caracteristica pentru creatorii culturii Gumelnita.

Dintre operatiile magice ce se evidentiaza (chiar si astazi) amintim ceremoniile

destinate sa provoace ploaia, sau sarbatorile religioase care marcheaza sfarsitul

muncilor agricole. Aceasta continuitate multimilenara a manifestarilor religioase legate


3

de fecunditate si nastere isi gasesc o explicatie profunda in structura cosmica a mitului

sacralitatii femeii care este strans legata de sfintenia pamantului.

"Pentru omul religios, moartea nu intrerupe cursul vietii, ci este o alta modalitate

de existenta umana. Templele nu sunt decat replici ale Muntelui Cosmic si constituie

deci legatura, prin excelenta intre pamant si cer. Opozitia sacru-profan semnifica

adesea opozitia dinttre real si ireal sau pseudoreal. Omul lumii arhaice are tendinta sa

traiasca cat mai mult posibil in sacru sau in intimitatea obiectelor consacrate. Sacrul

inseamna in acelasi timp putere si real. " (M. Eliade, Sacrul si Profanul)

Vladimir Dumitrescu - " Cultivarea plantelor si cresterea animalelor ca si rolul

primordial al femeii in procesul biologic al reproducerii vietii si in stabilirea descendentei

au generat in chip firesc un cult al fecunditatii si fertilitatii si - ca un corolar necesar -

unele practici magico-religioase, expresie a acestui cult." " ... unele elemente ale

plasticii in lut ale culturii Boian stau la baza unora dintre manifestarile sculpturale ale

culturii Gumelnita (tipul statuetelor cu bratele intinse lateral, cu partea superioara a

corpului relativ plata si cu portiunea centrala modelata mai plastic, ca si decorul incizat

in benzi inguste mai ales spiralice)”.

Silvia Marinescu Bilcu - " Aspectul care izbeste din primul moment pe cercetatorii

sculpturii neolitice este utilizarea, ce merge uneori pana la cea mai exagerata

schematizare, a statuetelor. Avand in vedere rolul magico - religios al sculpturilor, nu

trebuie sa ne mire nici schematismul, nici uniformitatea de reprezentare. Canoanele

reprezentarilor legate de cult au ramas rigide si neschimbate" "

Vladimir Dumitrescu - " Covarsitoarea majoritate a statuetelor zoomorfe

reprezinta tocmai animalele cornute. Preponderenta statuetelor cornute sta in legatura

si cu simbolul taurului."

"Modelarea si pastrarea in locuinte a statuetelor constituia un act magic, de cult,

cu ajutorul caruia se invoca si se obtinea cresterea si inmultirea animalelor domestice."


4

Fig. 1 Cultura neolitica “Turdaş”, din sudul Transilvaniei, 2.500 de ani înainte de

celebrele piramide egiptene (2630 – 2611 î.Hr.).

1.2 Cultura neolitica “Turdaş” si cel mai vechi alfabet european

În anul 1961, cercetătorul Nicolae Vlassa a descoperit într-un sit arheologic de la

Tărtăria (judeţul Alba), între Alba Iulia şi Orăştie, trei tăbliţe de lut foarte ciudate, de

formă discoidală, care cuprind, printre altele, patru grupuri de semne, despărţite prin

linii, ale unui alfabet.

Fig. 2 Cel mai vechi alfabet european

Situl se întinde pe 100 de hectare, are fortificaţii şi cartiere, iar printre ruine au

fost găsite multe vase şi statuete valoroase. O bună parte din semnele de la Tărtăria se

regăsesc în inscripţiile sumeriene, în cele arhaice greceşti (linear A), dar şi în scrierile

feniciană şi etruscă. Cercetătorii care au verificat aceste tăbliţe susţin că au 7.500 de


5

ani, iar scrierea sumeriană, care până la 1961 era considerată cea mai veche din lume,

are doar 5.500 de ani. Se pare că scrierea de tip Tărtăria e un fel de strămoş al

celorlalte tipuri de alfabet, de la cel sumerian la cel fenician şi până la alfabetul grec şi

latin.

Conforme datelor arheologice, scrierea de tip Tărtăria a dispărut din spaţiul balcanic pe

la anul 3000 î.Hr., adică în momentul în care s-a făcut trecerea de la Epoca Pietrei la

Epoca Bronzului.

Menţionăm că elemente ale acestei scrieri, încă nedescifrată, au mai fost descoperite în

alte 100 de situri arheologice, aflate în România şi în jurul ei şi cercetate încă din anul

1874. Perioada în care a fost folosit acest alfabet se întinde între anii 5500 şi

aproximativ 3000 î.Hr.

1.3 Cultura traca

„Tracii sunt cel mai numeros popor din lume, după cel al inzilor. Dacă s-ar înţelege între

ei, el ar fi de nebiruit şi cu mult mai puternic decât toate neamurile, după socotinţa mea.

Tracii au mai multe nume, după regiuni, dar obiceiurile sunt cam aceleaşi la toţi.”

(Herodot)

Tracii erau un popor cu o cultură deosebită. Din timpurile străvechi ei erau slăviţi

drept oameni iubitori de poezie, cântec, dans, ştiinţe etc. Influenta tracă asupra

civilizaţiei greceşti este consemnată de mitologia antică, care îi consideră drept

întemeietori ai poeziei greceşti pe Musaios, Orfeu, Linos şi Tamiris, toţi de origine tracă.

Din studiul istoricilor antici se observă că aceştia intuiseră destul de devreme

originalitatea şi forţa religiozităţii tracilor. Strabon şi Plutarh susţineau originea tracă a lui

Orfeu, lucru reluat peste veacuri de istoricii moderni, care au studiat fenomenul


6

orfismului (O. Kern - Orphicorum fragmenta (Berlin, 1922); W. K. C. Guthrie - Orpheus

and the Greek Religion (London, 1935) si G. Arrighetti - Fragmenti Orfici (Torino, 1959).

De asemenea, originea mişcării dyonisiace a fost localizată în Tracia sau Frigia

(Universitatea din Chicago în dec. 1972 - Marc McGinty).

„Marii anonimi” ai istoriei – tracii, stră-strămoşii noştri – merită un loc de frunte în

istoria cel puţin a civilizaţiilor europene.

Cine totuşi sunt aceşti „Mari anonimi ai istoriei” – tracii, numiţi astfel de către

Mircea Eliade în „Istoria credinţelor şi ideilor religioase”, vol. II, ed. Ştiinţifică, Buc. 1991,

p.158, „neamul cel mai numeros după inzi” (Herodot)? Care a fost spaţiul lor de

răspândire? Care din naţiunile contemporane îşi trag rădăcinile de la traci? De ce însă

acest „cel mai numeros popor din lume după cel al inzilor” a rămas anonim în istorie,

este atât de puţin consemnat în documentele istorice? Un răspuns univoc la aceste

întrebări este greu de obţinut din cauza informaţiei limitate, deosebit de fragmentate,

deseori denaturată. Este, în primul rând, greu de precizat momentul, în care tracii s-au

separat şi diferenţiat ca etnos din marea masă a populaţiilor europene. Părerile sunt

foarte diferite. Cei mai mulţi dintre istorici consideră că separarea tracilor a avut loc încă

din epoca bronzului, când ar fi apărut aşa-zişii traci timpurii. Conform istoriei oficiale

tracii au jucat din punct de vedere politic un rol destul de modest în istoria antică. Acest

lucru nu se datorează atât faptelor lor, cât mai ales neputinţei istoricilor de a le scrie

istoria corectă şi adevărată, din lipsa unor izvoare istorice mai consistente (în principal

scrise), izvoare de care alte popoare europene au beneficiat din belşug (grecii, romanii,

etc.) datorită descoperirii unei culturi scrise, profund ancorată în viaţa socială a

respectivelor popoare. Majoritatea mărturiilor privind viaţa, organizarea, religia, istoria

tracilor le-am primit prin filiera grecească şi/sau latină. Restul se datorează

descoperirilor arheologice de pe teritoriile locuite odinioară de traci. E de datoria

specialiştilor să pornească pe acest drum al descoperirii şi, mai ales, al descifrării

istoriei adevărate a strămoşilor noştri, acestor „mari anonimi ai istoriei”, să pună într-o

anumită ordine izvoarele istorice transmise prin filiera greacă şi romană, să lege ideile şi

informaţiile între ele şi să le pună în legătură cu descoperirile arheologice care privesc


7

pe traci. Când Demostene şi Ificrate socoteau ca o cinste faptul că mamele lor fuseseră

trace, când grecii „ne împrumutau” zeii, schimbându-le doar numele, înfruptându-se din

plin din miturile şi credinţele tracilor, cum să nu ridicăm vocea azi noi, urmaşii acelor

anonimi Traci, şi să spunem lumii Adevărul. De ce să tăcem, umiliţi şi furaţi de al nostru

trecut glorios din dorinţa „inteligentă” de a nu ne supăra „vecinii”. “Asupra istoriei

primitive a regiunilor, care vor forma Grecia, grecii înşişi nu ştiu nimic. Până în prezent,

solul grec n-a scos la iveală nici o urmă materială a paleoliticului. Cei mai vechi locuitori

din Grecia sunt tracii, pelasgii aparţinând timpului neoliticului”, ne vorbeşte renumitul

elenist A. Jarde, Paris, 1923. Pe lângă spaţiul danubiano-pontic, Grecia şi Anatolia

urme ale tracilor au fost stabilite în Italia, în Ţara Bascilor, în Elveţia (cantonul Grisson

cu limba Romanch) ş.a. Săpăturile arheologice din diferite zone locuite de traci au scos

la iveală multe monumente ale culturii lor materiale (Insula Banului la Dunăre, la

Babadag (în Dobrogea), Cozia (în Muntenia), Saharna-Solonceni (Republica Moldova),

Cernolesc (la est de Nistru), pe teritoriile de astăzi ale Bulgariei, Greciei, Turciei,

Serbiei, Macedoniei etc.), care prezintă un ansamblu de culturi înrudite ale perioadei

tracice timpurii, toate aparţinând lumii tracice. Construcţiile ciclopice stranii - piramide şi

citadele ce par incredibile pentru zilele noastre, descoperite de profesorul american

Robert Ballard în zona actualei Insule a Şerpilor vorbesc de un trecut foarte glorios al

stră-strămoşilor noştri.

Tracii au apărut pe un veritabil fond genetic local, precursorul civilizaţiilor

Cucuteni, Gumelniţa, Sălcuţa, Petreşti, Cernavodă, Karanovo ş.a., care au înflorit în

spaţiul bazinului Mării Negre. Elementele comune (lingvistice, obiceiuri, construcţii etc.),

găsite la populaţiile de la inzii din podişul Iranului până la celţii din Marea Britanie, într-

un fel confirmă ipoteza răspândirii spre vest şi est a supravieţuitorilor din spaţiul

bazinului actualei Mări Negre după Marele Potop. „Originea acestui popor, tracic, căruia

geografia şi condiţiile climatice i-au hărăzit culoarea albă a pielii, menţinută cu toate

invaziile, încrucişările şi suprapunerile orientale, se confundă cu cea a Arienilor

Carpato-Danubieni, a vechilor Pelasgi, întemeietori ai Europei moderne de azi. În ultima

vreme, tot mai mulţi cercetători sunt de părere că leagănul vechii Europe este spaţiul


8

Carpato-Dunărean”, susţine Marija Gimbutas, reputat specialist în domeniu. Sunt

diferite ipoteze, care merită toată atenţia specialiştilor în domeniu. După Mircea Eliade,

numărul ramurilor giganticului arbore uman al Tracilor se ridica la cca. 200 („Dicţionar al

Religiilor”, pag. 265). Tracii au fost atestaţi pentru prima data în izvoare scrise în

poemele lui Homer „Iliada” şi „Odiseea”. Tot aici apare şi denumirea teritoriului locuit de

aceştia - Troada (secolul XIII î.Chr.). În Iliada Homer spunea despre traci: „Armatele lor

străluceau de scuturi de aur şi tezaurele lor erau aşa de preţioase că regele Priam (rege

al Troiei-Tracice) a putut să ia înapoi, de la greci, capul fiului său mort, numai după ce

le-a dat acea faimoasă Cupă Tracică de Aur”. Aheii deveniseră deja traci, în mileniul III,

când au emigrat spre sud, până în Elada. La cumpăna mileniilor II-I î.Chr. tracii

înregistrează o maximă extindere teritorială, cea menţionată mai sus. Spaţiul imens

ocupat de ei a favorizat apariţia diferenţierii lor lingvistice şi culturale. Conform „Istoriei”

lui Herodot, tracii reprezentau unul dintre cele mai numeroase popoare din antichitate.

Istoricul Herodot (484-425 î.Chr.) afirma ca „Neamul tracilor este cel mai numeros din

lume, după cel al inzilor…dacă ar avea un singur conducător sau dacă tracii s-ar

înţelege între ei, neamul lor ar fi de nebiruit şi cu mult mai puternic decât toate

neamurile”. Civilizaţia tracilor ocupa spaţiul carpato-balcano-pontic, având drept axă

centrală fluviul Dunărea. În jurul anului 1400 î.Chr. se construieşte în Tracia nord-

dunăreană, cea dintâi şcoală cu local de sine stătător de pe Terra, numită Androniconul,

unde preoţii predau toate disciplinele universitare începând cu teologia (cultul Zeului

Soare şi al celor 12 constelaţii). Ca urmare, pe parcursul primei jumătăţi a mileniului I

î.Chr. tracii timpurii s-au divizat în cei situaţi la sud de Munţii Balcani (Haemus) - tracii

de sud (meridionali) şi cei de la nord de aceşti munţi - tracii de nord (septentrionali). În

sec. al XII-lea î.Chr. izvoarele asiriene vorbesc pentru prima oară despre o populaţie

nouă aşezată în Anatolia şi numită de aceste izvoare musku. Se pare că este vorba de

un neam tracic, acela al frigienilor. Confom mărturiilor rămase posterităţii ale lui Platon

şi Socrate, însuşi Pitagora şi-a completat studiile la şcoala Zamolxiană, şi tot ei afirmau

că în acea vreme în Dacia existau cei mai de seamă medici ai timpului. Istoricul Herodot

îi considera pe Cimerieni originari de pe versantul Nord-Estic al Carpaţilor (Moldova de


9

astăzi). Apoi o parte din ei s-au deplasat spre Sud, în Anatolia, unde au fost cunoscuţi

ca Cimiry. Migraţi ulterior către Italia, Spania, Anglia şi Irlanda, au fost cunoscuţi sub

denumirea de celţi. Legenda spune că după ce au fost înfrânţi de greci, troienii,

îndemnaţi de a ajunge printre semenii lor de aceeaşi sorginte, în frunte cu Raman

Eneas, „fiul lui Anhises şi al zeiţei Venus, care îl salvează pe fiul său Iulius Ascanius, pe

tatăl său şi pe zeii protectori ai cetăţii”, după o lungă peripeţie mediteraneană se

stabileşte în Latium (Peninsula Apenină), căsătorindu-se cu Lavinia, fiica regelui local,

contribuind la dezvoltarea neamului latinilor de aceeaşi seminţie. În acest context Dio

Casius a spus: „…şi iarăşi să nu uităm că Traian - Troian a fost trac veritabil. Luptele

dintre Traian şi Decebal au fost războaie fratricide, iar Tracii au fost Daci”. „…Am ajuns

să nu mai cred în latinitatea limbii române, ci în tracitatea limbii latine şi asta nu de azi,

de ieri, ci de mult timp”, spune către amurgul vieţii un reputat român canadian, Vincente.

De asemenea, interesant este faptul că termenul “Bisica” (biserică), referitor la “Hramul

Dumnezeiesc”, îl întâlnim înainte de apariţia creştinismului şi “înainte să se impună

latinizarea în Dacia”. Termenul “Bisica” nu are nici o legătură cu latinescul Bazilica. De

aici se poate conchide că termenul “Bisica” este un vechi termen autohton, care

desemna “Casa lui Dumnezeu în care slujeau Bessii (clanul preoţesc din tribul tracic

Satri)” şi etimologic este legat cu numele preoţilor “Bessi” (v.”Bessi” – “Be-serica” –

Bisearică”). Explicaţia detaliată se găseşte în Limba Traco-dacă, ca baza limbilor euro-

indiene, Tetovo, 2000, pag.69. Izvoarele prezentate conduc spre ipoteza că pe la 1400

î. Chr. existau deja traci, deci, este posibil ca ei să fi existat chiar mai devreme, dar să fi

fost ignoraţi. Sunt ipoteze controversate despre paternitatea traco-geto-daco-românilor

asupra acestor pământuri din cele mai vechi timpuri.

Cu traco-geto-dacii începe de fapt istoria românilor, unul dintre cele mai vechi

popoare din Europa. „… Tracii au mai multe nume, după regiuni, dar obiceiurile sunt

cam aceleaşi la toţi, afară de geţi care sunt cei mai viteji şi mai drepţi dintre traci” -

spunea marele istoric grec Herodot, având în vedere rezistenţa pe care au opus-o geto-

dacii lui Darius, regele perşilor. Această apreciere a lui Herodot confirmă faptul că geţii

se aflau într-o fază avansată a civilizaţiei lor materiale şi militare. Geto-dacii, din care în


10

mod direct se trage poporul român, sunt o ramură mai recentă a acestui cunoscut în

istorie popor trac, urme ale căruia au fost găsite pe întreg teritoriul dintre Orientul

Apropiat şi Peninsula Iberică. Cum se explică faptul că, spre deosebire de unele

popoare tracice (din Balcani, Câmpia Panonică ş.a.), geto-dacii au supravieţuit în timp,

dând naştere acestui popor de origine latină, rezistând în înconjurarea de popoare

migratoare nelatine? „Din timpuri uitate de amintirea muritorilor de rând trăiau dacii pe

pământul acesta. Ei erau statornici, orânduiţi, creativi, luminaţi, în străvechi legături cu

civilizaţia elenă, cu cea mai avansată credinţă idealistă în nemurire, pe care au gândit-o

oamenii, cu tradiţie bimilenară în cele ale vieţii ori de stat” (Vasile Pârvan). Observaţi: la

început au fost tracii, de la care mult mai târziu s-a desprins un popor sedentar - geto-

dacii (un argument în plus că noi suntem un popor legat de acest pământ, care n-am

râvnit niciodată ţinuturi străine). În puţinele surse documentare ajunse până în zilele

noastre (în pofida stăruinţelor vecinilor, în primul rând, ale ruşilor, de a distruge orice

urme în istorie lăsate de poporul nostru) pot fi găsite explicaţiile acestei dăinuiri în timp

a poporului român. Un moment foarte important, un criteriu al civilizaţiei unui popor este

scrisul. Ultimele descoperiri, cum sunt tăbliţele de la Tărtăria, demonstrează că scrisul

la geto-daci a apărut cu mult înaintea celui sumerian. „Geţii au avut propriul lor alfabet

cu mult înainte de a se fi născut cel latin (roman). (…) Geţii cântau, însoţindu-le din

fluier, faptele săvârşite de eroii lor, compunând cântece chiar înainte de întemeierea

Romei, ceea ce – o scrie Cato – romanii au început să facă mult mai târziu”

(Bonaventura Vulcannius din Bruges, 1597). Drept argument sunt şi plăcuţele de la

Sinaia. În figură se prezintă una din ele, pe care este scrisă cu scriere dacică

rugăciunea lui Burebista. Alte argumente, cum ar fi cele de la Sarmisegetusa, vorbesc

despre apariţia scrisului latin înainte de cucerirea romană. Limba latină vulgară a

vechilor daci vorbeşte despre rădăcinile lor latine preromane. „…Am ajuns să nu mai

cred în latinitatea limbii române, ci in tracitatea limbii latine şi asta nu de azi, de ieri, ci

de mult timp”, spune reputatul român din Canada Vincente. „Oare nu cumva geto-dacii

reprezintă populaţia autohtonă dezvoltată din acea rasă ce ne-a lăsat civilizaţia neolitică

a „Omului de la Cucuteni”?”, se întreba istoricul francez E. Pietara (Les races et


11

l’Histoire. Paris, 1924) după marea descoperire de la Cucuteni făcută de arheologul

german Hubert Schmidt. Geto-dacii au fost în mare parte contemporani cu marile

civilizaţii ale antichităţii: egipteană, greacă, persiană, romană. „Burebista stăpânea un

regat puternic, şi nu era vorba de un popor barbar cu moravuri aspre. De secole la daci

şi geţi, care erau înrudiţi îndeaproape, pătrunseră elemente ale culturii greceşti şi, în

parte, romane. În orice caz, este sigur că în timpul unirii naţionale cultura greco-romană

nu-i era străină” (Iulius Yung, 1877). În epoca amintită pe teritoriul locuit de geto-daci s-

au înregistrat remarcabile capodopere de creaţie. Drept confirmare au fost descoperite

o serie de monede de Histria, Tyras, Olbia, Costeşti (cca 280 de monede). În această

perioadă societatea geto-dacilor, aflată în ample transformări economice, social-politice

şi culturale, avea nevoie de emiterea unei monede proprii. Această perioadă coincide

cu epoca de aur a lui Alexandru Macedon, generalul căruia, Zapirion, şi-a găsit moartea

la nord de Dunăre împreună cu întreaga sa armată de cca 30000 de soldaţi, întrat în

conflict cu geţii dunăreni, conduşi de regele Dromichaites (a.300-291 p.Hr.).

1.4. Teoria continuităţii daco-române

După ce Traian a cucerit Dacia în a. 105-106, a început un „proces de

romanizare” a populaţiilor locale, dacii adoptând treptat limba şi obiceiurile latine.

Aceasta este teoria clasică a continuităţii daco-române, acceptată de majoritatea

istoricilor români. Tot mai multe probe pun la îndoială teoria clasică a continuităţii daco-

romane.

Argumentele Pro acestei teorii sunt: colonizarea intensivă a Daciei; coloniştii

proveneau din diferite provincii ale Imperiului Roman („ex toto urbe Romano”), limba

comună fiindu-le tuturor coloniştilor latina. În acest mediu multietnic latina, fiind singura

limbă de comunicare interetnică, ar fi obţinut poziţia dominantă. „Ulpius Traianus,

învingând pe Decebal, el a supus Dacia şi a transformat în provincie romană provincia,

care are o circumferinţă de un milion de paşi…După cucerirea Daciei adusese o

mulţime foarte mare de oameni din toate colţurile lumii romane pentru popularea


12

oraşelor şi cultivarea ogoarelor: căci Dacia fusese secătuită de bărbaţi în urma lungului

război cu Decebal” (Eutropius). Aceeaşi poziţie o împărtăşeşte şi Roesler (istoric

german) „…În Dacia a fost creată o adevărată bază de colonizare dintr-un teritoriu slab

şi înconjurat de o populaţie duşmănoasă, în care însă romanitatea nu şi-a înfipt rădăcini

atât de adânci, nesprijinindu-se pe bazele sigure ale unei naţionalităţi cucerite şi din

punct de vedere spiritual. De aici şi uşurinţa cu care mai târziu a putut să fie îndepărtată

şi a dispărut fără a lăsa atât de multe urme ca în Britania sau Noricum, fiind ştearsă ca

o simplă poleială” (Roesler). Ca să vezi. Un popor născut din marile civilizaţii Cucuteni,

Gumelniţa, Petreşti, „…din cel mai numeros după inzi popor,…din cea mai vitează

ramură a tracilor” (Herodot), a dispărut fără urme.

Care sunt argumentele care pun la îndoială teoria romanizării Daciei? În primul

rând, timpul scurt de ocupaţie în Dacia nord-dunăreană - doar 165 de ani. Cele mai

vechi cronici maghiare păstrate (sec. XII-XIII) afirmă că atunci când maghiarii au sosit în

Pannonia, zonele învecinate erau locuite de „blacki” sau „blazi” (valahi = români); nicio

cronică medievală nu menţionează vreo migraţie masivă de populaţii romanice din

Balcani. Cele sub 200 de cuvinte comune cu echivalente albaneze (de ex. moş, copil,

mal, murg, barză, viezure, abur, rezema, zer, urdă, gălbează, zgardă, zgârma,

sâmbure, mazăre, măgar, bunget, cioc, căciulă) atestă cel mult o moştenire în comun a

unor resturi de lexic daco-moesic şi nu împrumutarea din albaneză în română. Apoi

exista populaţia numită „dacii liberi” şi cele numite carpi şi costoboci. „Pe baza indiciilor

istorice noi nu putem susţine romanizarea acestei ţări decât în partea apuseană a

Ardealului cu Banatul, Timişul şi Oltenia, pe care teritoriu se mărginise colonizarea

romană. În Moldova şi Valahia răsăriteană, precum şi în regiunea dintre Tisa superioară

şi Ardeal, lipsea această temelie…Şi după părăsirea provinciei dacii din ţară susţin

ostilităţi cu Imperiul Roman. Acest element ostil nu se poate privi ca romanizat” (Dm.

Onciul). „Neamul tracilor este cel mai numeros după cel al inzilor…” (Herodot).

Problema strămoşilor noştri consta în faptul că acelaşi popor era numit de străini cu

nume diferite, lăsând impresia că sunt popoare. La începutul mileniului I între Peninsula

Apenină şi Marea Neagră locuia un singur neam, destul de numeros (urmaş al marelui


13

popor trac), dar divizat în mai multe ramificaţii, după denumiri geografice, îndeletniciri

etc.: iliri, traci, geto/daci, fărâmiţaţi la rândul lor în formaţiuni statale şi prestatale, uniuni

de triburi, sub aspectul ocupaţiilor, structurii sociale, credinţelor, locului de trai. Ceea ce

îi lega pe toţi şi îi făcea să înţeleagă că au aceleaşi rădăcini şi sunt de acelaşi neam era

limba vorbită, care, în pofida deosebirilor, era înţeleasă de toţi, indiferent de regiunea în

care locuiau. Chiar şi romanii înţelegeau această „limbă latină vulgară”, ceea ce

vorbeşte despre faptul că şi ei se trăgeau din aceleaşi rădăcini. Deci, după ocuparea

Daciei de către Traian nu putea fi vorba despre romanizarea ei, ea fiind latină până la

venirea romanilor.

După părăsirea Daciei vechi de către romani în partea de sud a Dunării se

formează tocmai trei Dacii: Dacia ripensis, Dacia mediteraneană, Moesia superior şi

inferior, Dardania etc. „Dacii locuiesc pe ambele maluri ale Istrului (Dunării – n.n.). Cei

care sunt dincoace de fluviu se numesc moesi. Cei de dincolo poartă numele de daci,

fie că sunt geţi, fie că sunt traci din neamul dacilor”(Casius Dio). Ce i-ar fi făcut pe

romani să numească cu numele „Dacia” practic întregul teritoriu mai jos de Dunăre

până la Balcanii eleni, între Marea Neagră şi Marea Adriatică? Doar faptul prezenţei

masive a elementului dacic în acest spaţiu natural al vechilor traci, din care s-au tras

geto-dacii. Adică elementul latin a fost prezent masiv în acest teritoriu până la venirea

romanilor. „Geţii (dacii) vorbesc o limbă barbară. Insă curios că este de neam latin”, ne

scrie martorul ocular al acelor timpuri Publius Ovidius Naso, exilat de romani în or.

Tomis (actuala Constanţa). „Colhii şi dacii mă cunosc. Ei vorbesc o limbă barbară de

idiom latină” (Horaţiu - 65-6 î.Hr.). Deşi nu putea să prinză toate cuvintele ce le cânta,

înţelegea în toate” (Lucian, 120-135 d.Hr., despre împăratul Nero, admirând cântecul

unui scit de lângă Pontul Euxin). Oare toate acestea, de asemenea, prezenţa în limba

română a multor cuvinte din sanscrită (Vlad Ciubucciu, „Vorbiţi limba adamică”, nr.34,

1998), comunitatea de cuvinte în limbile română, albaneză ş.a. vorbesc despre

existenţa unei limbi protolatine.


14

1.5 Bazinul Dunării – leagănul poporului pelasgo-traco-geto-daco-valaho-

român

„Este uimitoare coincidenţa aproape perfectă între teritoriul fostului regat al Daciei,

atestat documentar, de pe vremea lui Burebista şi conturul bazinului hidrografic al

Dunării, de la Viena şi până la vărsarea în Marea Neagră. Această coincidenţă confirmă

faptul că bazinul hidrografic al Dunării a fost leagănul de formare şi supravieţuire

multimilenară a poporului pelasgo-traco-geto-daco-valaho-român.”

(Teodor Filip).

Cultura Vedică, considerată până azi drept cea mai veche din lume, din care îşi

trag originea cele caldeiană, egipteană, iudaică şi creştină, care stă la baza întregii

civilizaţii a lumii, este considerată ca pornind din spaţiul carpato-dunărean. Spun acest

lucru nu specialiştii români, ci cunoscuţi savanţi de la Cambridge-Anglia, precum şi din

SUA. Este indiscutabil faptul că pe veritabilul fond genetic local la început al culturii

Vedică, mai apoi al culturilor Cucuteni, Gumelniţa, Sălcuţa, Petreşti, Cernavodă,

Karanovo ş.a., care au înflorit în spaţiul bazinului Mării Negre, a apărut poporul pelasg

(numit de greci hiperborei), precursorul multor popoare europene şi nu numai.

Elementele comune (lingvistice, obiceiuri, construcţii etc.), găsite la populaţiile de la inzii

din podişul Iranului până la celţii din Marea Britanie, într-un fel confirmă ipoteza

răspândirii spre vest şi est a supravieţuitorilor din spaţiul bazinului actualei Mări Negre

după Marele Potop. După N. Densusianu, pelasgii au construit cel mai mare şi mai

puternic imperiu în Europa preistorică. „Patria Hiperboreilor, şi anume în epoca aceea,

când religia lor începe să aibă o influenţă decisivă asupra vieţii greceşti, era, după cum

ne spun cei mai însemnaţi autori, în părţile de nord ale Dunării de jos şi ale Mării Negre”

(Nicolae Densuşianu). După Pindar, cel mai erudit poet al antichităţii greceşti,

„…Hiperboreii erau locuitorii de pe ţărmurile Istrului sau ale Dunării de jos”. De

asemenea afirma că „…Apollo, după ce a ridicat zidurile Troiei, s-a întors în patria sa de

pe Istru”. De altă parte Strabo scrie: „Cei de întâi, care au descris diferitele părţi ale


15

lumii, ne spun că Hiperboreii locuiau deasupra Pontului Euxin, a Istrului şi a Adriei”.

Pentru poporul grec, pelasgii erau cei mai vechi oameni de pe Pământ. „Rasa lor li se

părea atât de arhaică, atât de superioara în concepţiuni, puternică în voinţă şi în fapte,

atât de nobilă în moravuri încât tradiţiunile şi poemele greceşti atribuiau tuturor

pelasgilor epitetul de „divini”, dioi, adecă oameni cu calităţi supranaturale, asemenea

zeilor, un nume, ce ei întru adevăr l-au meritat prin darurile lor fizice şi morale. Grecii

aveau o tradiţiune că înainte de dânşii, a domnit peste pământul ocupat de ei un alt

popor, care a desecat mlaştinile, a scurs lacurile, a dat cursuri noi râurilor, a tăiat munţii,

a împreunat mările, a arat şesurile, a întemeiat oraşe, sate şi cetăţi, a avut o religiune

înălţătoare, a ridicat altare şi temple zeilor şi că aceştia au fost pelasgii” (N.

Densuşianu).„Ei au fost cei dintâi cari au adunat în societate familiile şi triburile

răspândite prin caverne, prin munţi şi păduri, au întemeiat sate şi oraşe, au format cele

dintâi state, au dat supuşilor săi legi şi au introdus în modul lor de viaţă moravuri mai

blânde; peste tot au îndreptat întreaga activitate a lor spre o existenţă mai bună, fizică şi

intelectuală, şi astfel au deschis o nouă cale pentru destinele omenirii pe acest pământ”

(Dromihete).

După Mircea Eliade, numărul ramurilor giganticului arbore uman al Tracilor se

ridica la cca. 200 („Dicţionar al religiilor”, pag. 265). Migrând pe întinsurile Europei,

răspândindu-şi cultura şi limba, arienii, pelasgii, tracii au generat “cultura latină”.

Întotdeauna în spatele unei culturi mari se găseşte o alta, neobservată, uitată, neglijată,

ignorată.. Cunoaştem din istorie că toate marile civilizaţii au înflorit pe văile unor mari

fluvii şi, în special, la gurile de vărsare ale acestora: cea egipteană - pe Nil; cea

mesopotamiană - între Tigru şi Eufrat; cea indiană - pe Ind şi Gange; cea chineză - pe

Fluviul Galben; iar cea europeană, cu voia sau fără voia „marilor profesori de istorie şi

arheologie” - pe valea (Istrului, Danubiului) Dunării şi, în special, în zona Deltei

acesteia. În susţinerea acestei opinii apare cartea profesoarei de arheologie europeană,

Marija Gimbutas: “The Goddesses and Gods of Old Europe”, în Statele Unite,

California, Los Angeles, în 1974, care parcă în cunoaşterea scrierilor celor sus-


16

menţionaţi declara spaţiul carpato-dunărean drept vatră a vechii Europe, iar pe locuitorii

acestui spaţiu drept autohtoni creatori de civilizaţie europeană, cu mult înainte ca acea

civilizaţie a grecilor sau cea iudeo-creştină să înflorească. „Originea acestui popor,

tracic, căruia geografia şi condiţiile climatice i-au hărăzit culoarea albă a pielii,

menţinută cu toate invaziile, încrucişările şi suprapunerile orientale, se confundă cu cea

a Arienilor Carpato-Danubieni, a vechilor Pelasgi, întemeietori ai Europei moderne de

azi. În ultima vreme, tot mai mulţi cercetători sunt de părere că leagănul vechii Europe

este spaţiul Carpato-Dunărean”, susţine Marija Gimbutas. De aceeaşi părere este şi

cunoscutul savant german P. Bosch-Gimpera, care consideră că spaţiul, din care au

pornit popoarele europene, este situat pe teritoriul dintre Valea Dunării, Marea Egee

(Marea Tracilor) şi Marea Neagră (Marea Getică). „Acesta este leagănul adevărat al

civilizaţiei Proto-Europene, în străvechea vatră tracică a Carpaţilor, a Dunării Carpatice.

Aici veneau grecii în antichitate să-şi caute Lâna de Aur şi bogăţiile agricole dunărene.

Aici s-a dezvoltat faimoasa Epocă de Aur, cu Cimitirul Eroilor de la Gurile Dunării şi

Lăcaşul Zeilor din Cetatea Koga-Ion-ului.

1.5. Scrisul

Un element incontestabil, care determină gradul de civilizaţie al unui popor, este

scrisul. Se pune întrebarea: au cunoscut stră-strămoşii noştri scrisul? Prin mulţimea

vestigiilor descoperite putem spune cu certitudine că l-au cunoscut. Ce spun cercetările

ştiinţifice din ultimul timp despre apariţia scrisului în spaţiul Carpato-Danubiano-Pontic?

„…Scrisul a fost adoptat şi utilizat în spaţiul tracic, apoi în spaţiul greco-roman”

(I.C.Drăgan. Noi, tracii, şi istoria noastră multimilenară. Nagard, Milano, 1976). „…dacii,

strămoşii Românilor, şi-au formulat probabil o scriere cu sute de ani înaintea

Sumerienilor” (D. Bălaşă. Noi, Tracii. 1986) ş.a. Să încercăm să facem o scurtă analiză

prin confruntarea surselor existente a apariţiei primului sistem de scriere pe Pământ.

Cercetările ştiinţifice din toate domeniile au un caracter relativ.

Multe descoperiri trebuie luate ca repere, ca puncte relative de plecare în

cunoaşterea adevărului despre „facerea lumii” până nu sunt descoperite altele, mai


17

adevărate. Aşa s-a întâmplat şi cu istoria scrisului. Deşi legendele pun inventarea

scrisului pe seama atlanţilor sau a altor civilizaţii ipotetice pierdute in negura istoriei,

până în urmă cu câteva decenii era un fapt general acceptat acela că sumerienii au fost

cei care au pus bazele scrierii prin sistemul de simboluri Sumer, descoperit la Djemer

Nasr, Kis şi Uruk din fosta Mesopotamie (actualul Irak) şi datate la 3300 î.Hr. Publicul

contemporan continuă să creadă că „leagănul” civilizaţiei s-a aflat în epoca bronzului în

„Sumer şi Egipt”. A fost o ipoteză corectă pentru timpul său, care a permis descoperirea

asemănărilor între diferite sisteme de scriere descoperite pe Pământ. Descoperirea însă

în anii ’60 a tăbliţelor de la Tărtăria avea să schimbe ordinea cronologică, a apariţiei

limbajului scris şi însăşi localizarea leagănului în care a luat naştere prima civilizaţie a

lumii. În localitatea Tărtăria, din judeţul Alba, cercetătorul clujean Nicolae Vlassa a

descoperit, în anul 1961, un important complex de cult, cu materiale ce atestă o

continuitate de locuire, în acest loc, datată între anii 4500-4200 î.e.n. Printre altele, s-au

găsit şi trei senzaţionale tăbliţe de lut ars. Două dintre ele sunt acoperite cu semne cu

caracter pictografic, cu peste un mileniu anterioare celor asemănătoare, descoperite la

Djemer Nasr, Kis şi Uruk. Astfel, un simplu calcul matematic împinge inventarea

limbajului scris cu mai bine de un mileniu decât se credea iniţial şi schimbă total şi locul

de naştere al acestuia, din Mesopotamia în bazinul Dunării.

Este posibil ca o civilizaţie să se fi format în zona balcanică cu un mileniu

înaintea altora, mult mai celebre şi puternice, cum ar fi cele din Sumer şi Egipt? De mai

bine de jumătate de secol, tăbliţele de la Tărtăria şi simbolurile pe care le poartă sunt în

centrul dezbaterilor. Datările cu carbon radioactiv realizate de savantul american Marija

Gimbutas (care stabiliseră că tăbliţele carpatice sunt mai vechi cu peste un mileniu

decât cele din Sumer) au fost confirmate în anul 1972 şi de academicianul bulgar

Vladimir I.Georgiev. Experţii din cadrul Academiei de Ştiinţe din Rusia au concluzionat

în urma analizării materialului că tăbliţele sunt un fragment dintr-un sistem de scriere

larg răspândit, de origine locală. În opinia acestora, textul unei tăbliţe enumera şase

totemuri antice care coincid cu manuscrisul din oraşul sumerian Djemdet-Nasra. Citite

în cerc, contrar mişcării acelor de ceasornic, reiese textul proto-sumerian


18

“NUN.KA.S.UGULA.PL.IDIM.KARA.I.”, tradus prin: „În (cea de-a) patruzecea domnie

pentru buzele (gura) zeului Saue cel mai vârstnic după ritual (a fost) ars. Acesta-i al

zecelea”.. Opinia generală este că formele acestea de scriere nu puteau apărea izolat,

ci puteau fi dezvoltate numai în cadrul unei culturi puternice şi larg răspândite.

Dezlegarea tainei celor trei tăbliţe ar putea fi oferită doar de studierea întregului

complex Turdas-Vinca, de care este legată şi Tărtăria. Semnele prezente pe tăbliţe se

aseamănă izbitor cu cele sumeriene şi sunt aranjate în aceeaşi succesiune. O serie de

observaţii indică o origine comună a concepţiilor religioase din zona Tartaria şi Djemdet-

Nasra. Scrierea de pe tăbliţe este ideografică, la fel ca şi cea sumeriană, neexistând

încă semne silabice şi indici gramaticali, iar numele zeului Usmu este reprezentat la fel

ca la sumerieni. Cu toate acestea, cercetătorii se întreabă cum este posibil ca locuitorii

străvechi ai Tărtăriei să scrie în sumeriana când încă nu se pomenea despre Sumer.

Cercetătorul rus Boris Perlov este de părere că sumerienii, ca şi babilonienii, au fost

doar nişte elevi buni, preluând scrierea pictografică de la popoarele balcanice şi

transformând-o ulterior în scriere cuneiformă. Conform acestuia, inventatorii scrierii au

fost chiar locuitorii balcanici, nu sumerienii. De aceeaşi părere sunt şi cercetătorii străini

David Whipp şi Iovan Todorovici.

Până şi francmasonii din Anglia au ceva de spus despre zona noastră şi despre

descoperirea de la Tărtăria din 1961. Christopher Knight şi Robert Lomas, vorbind

despre pietrele megalitice (din Anglia), pomenesc despre descoperirea de la „Tărtăria,

lângă Turda, în Transilvania”. Încă din 1962 S. Hood observă asemănări cu tăbliţele din

Uruk (oraş din actualul Irak, în care se atestă în jurul a. 3300 î.Hr. scrierea cuneiformă

cu cca 400 de semne). Sunt şi alte dovezi că sumerienii şi oamenii Europei megalitice

au fost influenţaţi de o sursă de simboluri comună şi veche. „Gradeasca Plaque” găsită

la Vraţa (6.000-7.000 de ani), un sigiliu de 5.500 de ani găsit la Karanovo au aceleaşi

simboluri.” De asemenea, autorii vorbesc de studiile făcute de Sham Winn, în 1981, pe

descoperirile din zonă, care împreună cu cele de la Tărtăria fac parte din cultura Vinca

sau Vincea, şi care a clasificat sute de semne.


19

Mai există un argument în acest sens. Este cunoscut faptul că marile migraţii s-

au produs încă din mileniul IV i.e.n. „Potrivit opiniei generale, sumerienii au venit în

Sumer aproximativ pe la jumătatea mileniului IV… În general, există o concordanţă de

opinii privind faptul că sumerienii au venit din ţinuturi muntoase. Potrivit religiei pe care

şi-au adus-o din ţara de origine, zeii lor sălăşluiau în vârful munţilor, iar dacă în noua lor

ţară nu au găsit munţi, ei au ridicat zeilor temple în formă de munţi artificiali - ziguratele”

– scria V. Zamarowsky în celebra sa carte „La început a fost Sumerul”. În continuarea

acestei idei, istoricul rus N. Jirov declara în revista „Znanie Sila, 1971” că sumerienii au

migrat din zona Peninsulei Balcanice (Geto-Dacia). Sumerienii au migrat cu tot cu

calendar. Dar, pentru că acesta nu se mai potrivea la mărimea zilelor şi nopţilor de pe

latitudinea lor, l-au schimbat. Acelaşi argument a fost folosit şi de astronomul polonez

Ludwig Zaidler în cartea „Istoria ceasurilor”, pentru a demonstra migraţia sumeriană din

zona carpatică, N. Jirov mai sublinia faptul că limba sumeriană era total diferită de cele

ale vecinilor semiţi, iar scrierile lor plasau originea strămoşilor într-o ţară montană sau

submontană.

Un element deosebit de important al oricărui neam sunt limba, tradiţiile, cultura.

Din punct de vedere lingvistic, mulţi cercetători susţin existenta unei Limbi Ariene,

Carpato - Danubiene (Pelasgice), care a stat la originea limbii tracice, cu diferite

variante locale. “Sunt intrigat de prezenţa, pe teritoriul României, a mai multor toponime

cu rezonanţă sanscrită”, ne spune cu mirare profesorul italian Fabio Scialpi. Având în

vedere legăturile între Limba Hittită şi Limbile Ariene, se poate afirma că mişcări de

popoare au avut loc de la apus spre răsărit, adică din Europa spre Asia şi nu invers.

Forma veche a cuvintelor hitite constituie o dovadă că aceştia s-au desprins din

trunchiul carpato-danubian, european, pătrunzând în Asia Mică. Sunt suficiente dovezi

de natură arheologică şi antropologică (spune I.C. Drăgan, p.90, ibidem) pentru a

îngădui afirmaţia că, încă din Epoca Neolitică, în spaţiul tracic şi într-o arie limitrofă

acestuia, exista o populaţie autohtonă, din care îşi trag rădăcinile Popoarele Istorice

Europene, iar această populaţie poate fi considerată din punct de vedere lingvistic ca

preariană. Limba acestui popor antic este una demult dispărută, iar cultura lor a fost


20

puternic influenţată şi dizolvată de invaziile barbare repetate: prin Balcani au trecut

celţii, hunii, goţii şi sarmaţii, mai târziu slavii, aducând cu ei elenizarea, romanizarea şi

mai târziu slavizarea.

2. Comorile dacilor

“Se găsiră şi comorile lui Decebal, cu toate că erau ascunse sub apa râului Sargetia…

Căci Decebal, prin mijlocul captivilor lui, abătu râul, săpă albia lui şi punând într-

însa mult aur şi argint, precum şi alte lucruri de mare preţ şi care puteau suferi

umezeala, puse peste ele pietre şi grămădi pământ; după aceea aduse din nou râul în

albia lui, iar în peşteri, tot cu ajutorul acelor captivi, ascunse veşmintele şi alte lucruri de

felul acesta.

După ce făcu acestea, el ucise pe captivi, ca să nu spună nimănui nimic. Dar

Bicilis, un soţ de-al lui, care ştia ce se lucrase, fu prins şi dădu pe faţă toate acestea…”

notase istoricul Dio Cassius la 200 de ani după cel de-al doilea război daco-roman. Nu

se ştie dacă ele reprezintă adevărul istoric, dar o realitate arămas: după acel război,

imperiul şi-a refăcut finanţele, un an romanii au fost scutiţi de impozit, Traian a organizat

timp de 123 de zile sărbători la Roma şi a construit o serie de edificii măreţe.

Cercetătorii au evaluat la 165 de tone aur şi 330 tone argint prada luată de Traian din

Dacia, dar oare acesta era tot aurul strămoşilor noştri? Unii oameni de ştiinţă, evaluând


21

producţia de aur din Munţii Apuseni la 15-20 tone/an (exploatarea era intensă şi

străveche, să nu uităm că aur din minele de lângă Brad s-au găsit şi în tezaurele antice

din piramidele egiptene, fapt demonstrat prin analize chimice), au estimat stocul de

metal galben acumulat de daci la circa 1.000 tone! Atunci unde este restul? Cu

siguranţă că Decebal nu a ascuns tot tezaurul în acelaşi loc. În plus, în mod sigur,

fiecare tarabostes avea averea lui. Să nu uităm nici stocurile de la exploatările miniere,

care erau nu numai în Apuseni, ci şi în Banat, în zona Ocna de Fier. Unde poate fi acel

aur?

Din când în când, aurul dacic a trimis câte un “semnal”, cele mai semnificative

fiind: – În secolul XVI, la vărsarea Streiului în Mureş, un pescar a scos de pe fundul apei

câteva monede de aur. Mai sus, într-o boltă zidită, a găsit 40.000 galbeni şi bucăţi de

aur nativ. Unul dintre beneficiarii comorii a încercat să vândă câte ceva la Alba Iulia, dar

a aflat cardinalul Martinuzzi, care, prin mijloace “specifice” a recuperat totul, în urma

unor cercetări intense în apa râului el rotunjindu-şi tezaurul. Cardinalul a început să

cheltuie fără socoteală, construind un castel la Vântu de Jos şi cumpărând cu nemiluita

cai, bijuterii şi alte obiecte de lux, atrăgând astfel atenţia asupra lui. Drept urmare,

împăratul Ferdinand de Habsburg l-a trimis în zonă pe generalul Castaldo, care l-a

lichidat pe Martinuzzi, dar nu a mai găsit decât 2.000 de monede de aur. Un cronicar

povestea că la Gherla, un alt domeniu al lui Martinuzzi, s-au găsit 1.600 kg. aur nativ si

250.000 florini. – Cronicile vorbesc de nişte butoaie cu monede vechi de aur aflate în

posesia domnitorului Petru Rareş al Moldovei. – La 1716, un clujean pe nume Pavel


22

Varga, îmbogăţit brusc, lăsa un testament în care pomenea de o mare comoară din

care luase ceva, restul, care ar fi putut îmbogăţi toată populaţia Transilvaniei, rămânând

ascuns. – Pe la 1800, copilul unui ţăran a găsit 264 monede de aur pe Dealul

Anineşului. – În 1804, un preot din Vâlcele a descoperit la rădăcina unui fag bătrân 400

de monede dacice tip “koson”. Ulterior, în aceeaşi vară, s-au mai găsit 35, respectiv 987

monede de acelaşi tip. – În 1970, un lucrător a găsit o monedă tip “koson” (nume care

se presupune a proveni de la regele Cotiso, ceea ce ar confirma vechimea şi

acumulările din tezaurul dac) în zona sanctuarelor de la Sarmisegetuza.

Enigmele rămân. Dacă evaluarea la 1.000 tone a tezaurului dacilor este măcar

aproximativ reală, înseamnă că romanii au mai fost păcăliţi o dată de înţeleptul

Decebal, chiar si după moarte, Bicilis jucând, probabil, rolul de “pion otrăvit”. Chiar dacă

o parte din aur a fost îngropată în albia Streiului, restul poate fi oriunde în arealul

fostului regat dacic, zona cetăţilor de lângă Orăştie fiind cea mai “fierbinte”, dar să nu

uităm că toată zona montană dintre Olt şi Ţara Haţegului, probabil chiar şi Masivul

Godeanu, era un spaţiu strategic, cu drumuri de culme şi cu cetăţi la gura văilor. Dacă

mai adăugăm şi zona aşezărilor şi a exploatărilor aurifere din Munţii Apuseni şi Munceii

Dognecei, aria de căutare se măreşte, la fel şi şansele de a se mai găsi ceva şi doar

norocul sau eroziunea naturală pot aduce ceva nou


23

Apusenii sau Munţii de Aur, este regiunea cea mai bogată în aur din ţară şi a

doua după Rusia, din Europa. Se pare că aici s-a făcut pentru prima dată exploatarea

preţiosului metal galben. Despre abundenţa aurului dacilor a scris chiar şi părintele

istoriei, Herodot. Cetăţile greceşti de la Pontul Euxin, îşi trimiteau negustorii să le aducă

aurul acestora, care apoi era transportat până la îngheţatele tărâmuri nordice, sau sub

soarele arzător al Egiptului.

Harta comorilor din Romania

Aurul dacilor în timpul lui Decebal era de aproximativ 80% de provenienţă

aluvionară (Banatul, Crişana, Munţii Apuseni, Munţii Sebeşului, Munţii Olteniei, şi ai

Făgăraşului, Dobrogea, Munţii Moldovei şi ai Bucovinei, Munţii Rodnei şi

Maramureşului) şi doar 20% de provenienţă subterană, minieră. în sprijinul estimării de

mai sus vine următorul calcul: pentru extragerea din subteran a 165.000 kg de aur dintr-

o rocă bogată în minereu, 10 g aur/tonă, presupunând o recuperare de 50% din aur,


24

prin tehnologia de care se dispunea la vremea respectivă, vom avea nevoie de circa 33

ţnilioane de tone de rocă extrasă şi prelucrată. Această cantitate extrasă reprezintă

aproximativ 11 milioane metri de galerii de tipul roman (1m liniar de galerie romană=3

tone de rocă extrasă adică 11.000 km de galerii! Ceea ce demonstrează că aurul

dacilor era în cea mai mare parte de provenienţă aluvionară, mineritul subteran fiind cu

totul sporadic şi de dimensiuni reduse. Regiunile pe care le-am menţionat mai sus au

furnizat secole de-a rândul mari cantităţi de aur aluvionar, din acesta revenind anual cel

puţin 15- 20 tone tezaurului statului dac. Acest aur acumulat în decursul anilor a condus

la constituirea unui stoc până la dimensiunea de aproximativ 1000 de tone, tezaur

considerat ca intangibil.

Rhyton de aur- tezaurul de la Panaghiuriste


25

Vas de aur

Colier dacic


26

Monezi de aur

Tezaurul de la Sannicolau Mare


27

Tezaurul de la Pietroasa

Vase de aur


28

Coif de aur

Prada luata de imparatul Traian, dupa ce a cucerit Dacia, a uimit lumea romana.

Faptul a fost consemnat si comentat in mai multe lucrari ale istoricilor antichitatii.

Avutiile Daciei lui Decebalvor fi evocate insa nu numai in documentele secolelor ce au

urmat cuceririi Daciei, ci si in operele unor umanisti transilvani, 15 secole de la

purcederea spre Cetatea Eterna a convoiului greu incarcat cu armele si aurul dac,

convoi pe care-l vedem infatisat intr-una din metopele Columnei triumfale, inaltate in

Forum. A fost acel spolium fara seaman in veac. Spolium, prada de razboi, cuprindea

fara indoiala, pe lânga „sloiuri", pepitele mari de aur nativ, si numeroase monede batute

in oficinele romane. Cu trei secole mai inainte ca Traian sa fi cucerit teritoriile geto-

dacice aflate la nord de Istru, monedele Republicii si ale Cezarilor patrunsesera adânc

in Dacia, circulatia lor fiind relativ intensa in secolul marcat de opera civilizatoare a

regilor Burebista si Decebal. Desigur ca in spolium se mai aflau lingouri de aur in forma

http://www.gk.ro/sarmizegetusa/armata_daca/cucerirea_daciei.htm

http://www.gk.ro/sarmizegetusa/regii/decebal.htm

http://www.gk.ro/sarmizegetusa/regii/burebista.htm


29

de vârf de sageata, cum sunt cele descoperite in secolul nostru de arheologi in aria

pamânturilor dacice. Prazile luate de la bastarnii si celtiicu care dacii si -au incrucisat

armele imbogatisera tezaurul. Se aflau poate si coifuri de aur, cum este cel descoperit

la Poiana-Cotofanesti, cupe rituale si tavi decorate cu mestesugite reliefuri evocând

universul mitic al Helladei lucrate de argintarii si orfaurarii din Thasos Histria, Olbia,

Apollonia... Se vor fi adunat laolalta in chiupuri de lut ars, argintul drahmelor oraselor

cetati de pe tarmurile Pomului Enxin, asa cum ne sugereaza numeroasei tezaure

descoperite in aria geto-dacca. Monedele polisurilor Marii Negre, dupa cum releva

documentele arheologice, au ajuns pâna in castelele intarite din muntii Orastiei, la

Costesti, bunaoara.

Ioannes Lydus, istoric din secolul al Vl-lea, relateaza ca Traian a luat ca prada

din tara getilor 5.000.000 livre de aur si indoitul acestei cantitati in argint, fara a mai

socoti vasele „de nepretuita valoare", turmele, armele si cei 500.000 de captivi. Lydus il

citeaza in aceasta ordine de idei pe Criton, care povesteste, in lucrarea „Getica",

desfasurarea razboaielor purtate de Roma pe pamântul dacic. Lui Criton, care a

participat la campaniile conduse de Traian, fiind martor direct al celor petrecute, ii

putem acorda credit in multe privinte; Cât priveste insa cifrele amintite, istoricii releva ca

ele sunt exagerate. Specialisti de prestigiu european, ca istoricul francez Jerome

Carcopino, apreciaza ca metalul nobil luat prada nu insuma mai mult de 165.000

kilograme de aur si 330.000 kilograme de argint. Desi reductia este mare, cantitatea de

metal pretios ramâne totusi considerabila, uriasa chiar in raport cu disponibilitatile de

aur si argint ale Imperiului in acel timp. Faptul ca prada luata de catre legiunile

biruitoare a fost imensa - si in acest sens toate izvoarele literare sunt de acord - o

demonstreaza maretele edificii publice care au fost inaltate la Roma si in alte zari ale

imperiului in anii imediat urmatori cuceririi Daciei. S-au construit temple si apeducte,

forul ce poarta numele invingatorului Traian, au fost ridicate statui de bronz poleit cu

aur... Inscriptii in piatra mentioneaza cu staruinta ca toate acestea „din avutia dacilor

invinsi au fost facute". In acest timp se va dura la Dunarea de Jos templul inchinat lui

Mars ultor - Marte razbunatorul - si monumentul Trophaeum Traiani. Anul 106 va

http://www.gk.ro/sarmizegetusa/invaziile/germanii/bastarnii.htm

http://www.gk.ro/sarmizegetusa/invaziile/celtii/celtii.htm

http://www.gk.ro/sarmizegetusa/dave/costesti.htm

http://www.gk.ro/sarmizegetusa/izvoare/criton.htm


30

ramâne adânc intiparit in amintirea romanilor acelui secol: Cezarul hotaraste

suprimarea tuturor darilor si - mai mult decât puteau visa cetatenii Romei - fiecare cap

de familie primeste 650 de dinari spre a se simti partas la marea victorie. saptesprezece

saptamâni in sir au durat jocurile in circuri, 10.000 de gladiatori infruntându-se cu arma

in mâna, Aceasta imensa cheltuiala se produce dupa ce, cu putina vreme inainte de a

se incheia campania in Dacia, se instituise o comisie de notabili in vederea stabilirii unor

masuri de severe economii, tezaurul imperiului fiind aproape sleit. Afluxul de metal nobil

survenit insa in 106 a fost atât de important, incât s-a produs o scadere vertiginoasa a

cursului aurului. Introdus masiv pe piata, aurul Dacieia micsorat cu o zecime pretul lui

in tot imperiul, unii autori sustinând ca scaderea cursului a fost chiar si mai sensibila.

Ar fi putut furniza minele Daciei o atât de importanta cantitate de metal nobil?

Acceptând valorile aproximate de Jerome Carcopino se pune problema ce masa de

roca ar fi trebuit excavata pentru a obtine o asemenea considerabila productie.

Calculele facute de Ovidiu Maicru releva ca pentru a fi extrase 165.000 kilograme de

aur este necesar sa fie excavate 33.000.000 tone de roca, in conditiile in care minereul

este bogat (zece grame de metal nobil la fiecare tona) si considerându-se ca ar putea fi

recuperat 50% din aurul continut - marja maxima tinând seama de tehnologia epocii

respective.

Dar pentru a extrage o asemenea masa de roca era necesar sa se sape in

munte numeroase galerii care ar fi insumat nu mai putin de 11.000 kilometri... Evident,

cifra uriasa nu corespunde cu potentialul minelor dacice. Atunci? Este exagerata

evaluarea facuta de Carcopino? Se pare ca nu. Calculele sale au câstigat aprobarea

majoritatii oamenilor de stiinta. Sunt istorici care apreciaza chiar ca savantul francez a

fost excesiv de prudent in socotelile sale, metalul nobil luat ca prada de Traian

insumând valori mult superioare. De buna seama insa, majoritatea aurului nu provenea

din extractia miniera, ci din prelucrarea nisipurilor aurifere. Râurile ce-si purtau la vale

apele din Muntii Apuseni, din Carpatii Olteniei si din muntii Sebesului constituiau bogate

surse de aur aluvionar. Cu mult inainte de pragul primului mileniu al erei noastre,

oamenii bastinasi culegeau graunciorii stralucitori din apele repezi ale râului intr-o

http://www.gk.ro/sarmizegetusa/civilizatia_daca/aurul_dacilor.htm


31

tesatura flocoasa din lâna de oaie, practica folosita nu numai in Colchida miturilor

helladice si aici, in inima muntilor dacici, de unde, - potrivit ipotezei lui Nicolae

Densusianu - s-a pornit firul fermecatoarei legende a Lânii-de-Aur. Specialisti avizati

apreciaza ca râurile Daciei puteau asigura, anual, intre 15.000 si 20.000 de kilograme

de metal pretios... Autoritatea statala, probabil, colecta si tezauriza o buna parte din

aurul obtinut prin spalarea aluviunilor si prin exploatarea minelor. Acumularile realizate

numai in decursul câtorva decenii egaleaza asadar cifrele avansate de Jerome

Carcopino. Uriasa cantitate de metal nobil nu poate fi deci decât rezultanta unei

indelungate acumulari. O buna parte din acest aur si din acest argint venea din gloriosul

timp al regelui Burebista care, unind sub cârmuirea sa toate triburile geto-dacice pe la

sfârsitul primei jumatati a secolului I i.e.n., isi exercita autoritatea asupra unui spatiu

considerabil, ce se intindea de la Carpatii septentrionali pâna in tinuturile strabatute de

cursul mijlociu al Dunarii. Un asemenea puternic stat, ce-si avea inima in fortareata

Carpatilor, in arcul carora se afla unul din marile filoane de aur ale.antichitatii, putuse

acumula o mare cantitate de metal pretios.

Tezaure descoperite de arheologi pe teritoriul Daciei antice ne aduc informatii

pretioase: capeteniile geto-dace detineau obiecte de aur maiestrit lucrate inca din

secolele al Vl-Iea si al III-lea ien - coifuri si mânere de sabie, cratere si cupe, precum si

splendide ornamente destinate impodobirii harnasamentului. Cea mai pretioasa parte a

prazii luate din Carpatii dacilor a fost gasita de romani in tainitele palatului-fortâreata

durat pe inalta terasa a Sarmizegetusei. Este plauzibil sa fi fost apoi jefuite si cetatuile

din munti, resedinte ale puternicilor tarabostes locali; acele cetati „inzidite cu muntii" ale

caror temeiuri staruie si azi: Costesti, Câpâlna, Blidaru.

Iata ce spune, referindu-se la rolul politic si economic ce-l detineau in epoca

aceste asezari fortificate, prestigiosul ctitor al scolii arheologice românesti Vasile

Pârvan :

Centre puternice prin situatia lor strategica, ascunzatori bogate pentru prada

ingramadita de capeteniile razboinice in aceste acropole formidabile, cetatile dace sunt

deosebit de numeroase tocmai in regiunile minelor de fier ale Transilvaniei. Nicovale,

http://www.gk.ro/sarmizegetusa/alba_iulia/fortificatiile_dace.htm

http://www.gk.ro/sarmizegetusa/dave/blidaru.htm

http://www.gk.ro/sarmizegetusa/alba_iulia/transilvania.htm


32

zgura si obiecte de fier, dar si mici nicovale de mestesugari pentru podoabele scumpe,

tezaure celebre de monede de aur de la Lisimah de o parte, de la Koson, de alta,

caracterizeaza indeajuns activitatea industriala, fastul politic, intr-un cuvânt, marea

putere materiala a principilor care au domnit aici.

In câmpul figurativ al metopei amintite de pe Columnatraiana, sculptorul anonim

sugereaza plastic natura unora din prazile luate prin vase de felurite dimensiuni. Nu ne

este greu-extrapolând ce stim astazi despre arta faurarilor daci, despre canoanele

artistice si despre esenta motivelor decorative - sa ne imaginam pretioasele prazi: vase

de aur si de argint decorate cu simbolul vesnicei tinereti - creanga de brad - cu valuri

alergatoare si cu semnele perenitatii solare, asa cum era impodobita cu discreta

eleganta si ritmuri egale ceramica geto-daca ce ni s-a pastrat in tezaurul tainic al

ogorului românesc; vase cu armonioase intreteseri de motive geometrice, crestate sau

modelate in relief, cu subtile stilizari de lujeri si alte forme vegetale, unduiri

serpentiforme, simboluri-matrice ce se petrec neistovite in ampla curgere a Timpului;

splendide vase cum ni le-a redat pamântul in hotarul Mehadiei si in atâtea alte locuri din

tara. O parere despre admirabilele opere ale atelierelor dace ne putem forma privind

rhytonul de argint aurit descoperit nu de mult in ogorul comunei mehedintene Poroina.

Specialistii numesc astfel cupele in forma de corn sau de cap de animal, folosite

in antichitate cu prilejul ceremoniilor. Rhytonul de la Poroina este arcuit ca un corn a

carui parte inferioara infatiseaza un cap de cerb. in partea superioara, cupa este

impodobita cu doua splendide reprezentari antropomorfe. Gruparea celor patru

personaje, plasate cu un excelent simt al compozitiei in spatiul plastic definit, ne

sugereaza o scena ceremoniala. Doi barbati se afla asezati pe câte un scaun, tinând in

mâna o cupa, iar celelalte doua personaje stau in picioare cu dreapta inaltata. Un gest

de devotiune? E dificila o interpretare exacta. Cert e faptul ca atât tehnica faurarilor, cât

si motivele ornamentale apropie acest vas de argint aurit de alte stralucite opere traco-

getice, ce fac parte din tezaurele descoperite la Valea Nucarilor-Tulcea, Cucuteni-

Baiceni, Peretu-Teleorman, Craiova-Dolj. Probabil ca un rhyton asemanator a fost

daruit de catre Marcus Ulpius Traian templului din Siria despre care izvoarele literare

http://www.gk.ro/sarmizegetusa/civilizatia_daca/columna_dacica.htm


33

amintesc ca o splendida ofranda „a stârnit o puternica vâlva in acel timp". Trebuie sa se

mai fi aflat in acest spolium, nepereche in veac, pocale si cratere de argint aurit, ori mari

recipiente tronconice, asemenea celui aflat in zilele noastre la Sarmizegetusa. O

comoara gasita la Sâncraieni-Hunedoara ne da posibilitatea de a pretui armonioasele

forme ale unor asemenea vase ceremoniale, dupa cum alte tezaure descoperite in

numeroase locuri, atât in arcul carpatic cât si in alte regiuni ale tarii - in comuna Somesu

Cald din judetul Cluj, la Seica Mica si Agârbitiu in judetul Sibiu, prin partile Lugojului, la

Remetea-Poganici, la Epureni-Vaslui si Cerbal-Hunedoara, la Stupini in judetul Bistrita-

Nasaud ori pe terasa dreapta a Dunarii - aduc in orizontul zilelor noastre farmecul

podoabelor realizate de argintarii si aurarii ce au trait sub cerul lui Burebista, Oroles,

Scorillo si Decebal. Ne putem inchipui ce reprezentau prazile luate, nu numai ca

valoare in aur sau argint, ci si ca har al artei cu care era investit metalul lucrat, privind

graitoarele martore ale acelui timp ce s-au pastrat in neodihna pamântului getic:

gratioasa cupa cu toarte elegant aurite, una din superbele piese ale tezaurului din

Sâncraieni, masivele bratari din argint multispiralate, aduse la lumina in vatra

transilvana, cingatorile de la Gusterita-Sibiu, elegantul lant de argint cu pandantiv

gladioloform din tezaurul descoperit la Merii Goala (Teleorman), ori pavezele de parada

decorate cu reliefuri, cum e bunaoara scutul adus la lumina la Piatra Rosie (in hotarul

comunei Bosorod, jud. Hunedoara). Timpul le-a rapit poate din stralucirea initiala, dar

le-a lasat intacta capacitatea de a evoca evurile pierdute, trasaturile elocvente ale unei

arte viguroase si originale.

Stancesti, sec V

http://www.gk.ro/sarmizegetusa/regii/burebista.htm

http://www.gk.ro/sarmizegetusa/regii/oroles.htm

http://www.gk.ro/sarmizegetusa/regii/scorilo.htm

http://www.gk.ro/sarmizegetusa/regii/decebal.htm

http://www.gk.ro/sarmizegetusa/dave/piatra.htm


34

Comoara de aur


35

Monezi dacice de aur

Monezi dacice de aur


36

Ele ne permit sa ne inchipuim ce imensa pierdere a suferit patrimoniul artistic

universal prin topirea de-a valma, in cuptoarele Romei, a capodoperelor orfaurarilor din

Carpati si de la Dunare. Aplica având imaginea zeitei lunii si a padurilor, Bendis

(corespondenta dacica a Artemisei), aflata in tezaurul descoperit la Surcea (jud.

Covasna), ne lasa sa intrevedem posibilitatea ca spoliumul sa fi cuprins si alte

reprezentari ale mitologiei dacice. Au fost mistuite fara urma asemenea comori

nepretuite, asa cum cincisprezece veacuri dupa triumful lui Traian mii de monede

dacice de aur descoperite de tarani in muntii Orastiei aveau sa fie topite in cuptoarele

monetariei chesaro-craiesti din Alba Iul [a. Dar sa dam cuvenitele drepturi cronologiei.

Când, unde si cun au fosr descoperite miile de jjalbeni? Potrivit unor izvoare literare,

intâietatea in aceasta privinta ar reveni unor pescari transilvani. Comoara a iesit la

iveala in vara anului 1543. Câtiva naieri mureseni, cautând un loc mai bogat in peste -

'dupa cum se afirma in documente contemporane - si-au indreptat luntrea „pe firul

Sargetiei". Dupa o vreme, la o intorsatura a râului, au dat peste un arbore pravalit ce le

atinea calea; apele muscasera adânc din mal si stejarul fusese dezradacinat; din

vechile legaturi cu pamântul mai ramasese doar una. in preajma surpaturii, luntrasii au

zarit sticlind ceva in apa... Au cautat printre pietrele afundului si au aflat mai multi

galbeni. Au inceput sa cerceteze imprejurimile, intre radacinile copacului abatut de ape

au descoperit o ascunzatoare boltita cu piatra, inlauntrul lacasului-nemaivazute avutii.

Daca ne bizuim pe relatarea lui Lazius, pe lânga multe sloiuri de aur (vâna desprinsa

din filon ori metal nelucrat) se aflau acolo nu mai putin de 40.000 galbeni. S-au bucurat

pescarii de asemenea noroc si si-au impartit nesperata agoniseala. Au pornit mai apoi

spre cetate, spre Alba Iulia, chibzuind ca vor afla in oras vreun negutator in stare sa le

schimbe aurul ce-1 aveau in desagi. Cum de au aflat oamenii, stapânirii de incercarea

acelor nevoiasi de a dobândi bronzul craitarilor in schimbul galbenilor sunatori, nu-i greu

de imaginat inca din prima zi dupa sosirea lor la Alba lulia, pescarii au fost arestati, pusi

in fiare ca furii si cercetati cu cazne „din porunca eminentei sale cardinalul Manuzzi",

unul din puternicii feudali din Transilvaniaacelui veac; monezile, toate, le-au fost

http://www.gk.ro/sarmizegetusa/alba_iulia/alba_iulia.htm

http://www.gk.ro/sarmizegetusa/alba_iulia/transilvania.htm


37

confiscate, comoara fiind insusita fara sfiala de catre inaltul prelat. stiri despre cele

intâmplate au ajuns pâna la curtea imperiala.

Decebal - istoriseste Dion Cassius - vazând ca sortii ii sunt potrivnici si ca e pe

cale sa piarda razboiul, pentru a nu lasa prada in mâinile romanilor atâta aur si argint

agonisi, hotari sa-1 ascunda in asa fel incât sa nu poata fi gasit de adversari. El alese

pe cei mai puternici dintre sclavi si-i indruma sa abata apele râului Sargetia; când matca

râului fu secata, sclavii sapara o groapa adânca, intr-un anume loc, cu chibzuiala ales,

unde au fost ingramadite avutiile purtate pâna acolo. Apoi groapa s-a astupat cu

pamânt, iar deasupra a fost asternuta o patura grea de piatra. Dupa care inturnându-se

apele acelui râu in matca lor dintotdeauna, nu a mai ramas nici un semn al celor

intâmplate. O alta parte a pretioaselor sarcini scoase in taina din cetate au fost bine

ascunse in pesteri, stiute doar de putini. Când toate câte au fost poruncite de Decebal

http://www.gk.ro/sarmizegetusa/izvoare/dion.htm


38

s-au savârsit cu bine, spre a feri comorile de primejdiile viitorului, slujitorii folositi pentru

a duce pâna la capat aceste tainice lucrari au fost sortiti mortii. si nu s-ar fi stiut

niciodata nimic despre cele petrecute pe firul Sargetiei -va arata Dion Cassius - daca

Bicilis, un tovaras de arme al lui Decebal, luat in captivitate de romani, n-ar fi dezvaluit

taina pentru a i se cruta viata. Scenariul nu-i rau intocmit si conflictele schitate ritmeaza

dramatic evenimentul relatat;, are un singur pacat: nu~i original. Un alt istoric, Diodor

din Sicilia, va relata firul acestor intâmplari, in alt context, in alte coordonate temporale

si spatiale, in relatarea lui Diodor, eroul intâmplarii e Eudeleon, capetenia paeonilor,

semintie din antica Macedonie, iar râul ce tainuieste tezaurul se numeste Sargentia.

intrucât Dion Cassius si-a intocmit „istoria" in secolul al II-lea e.n., iar Diodor isi scrie

relatarile in secolului I i.e.n., este limpede ca primul s-a inspirat din opera sicilianului,

pentru a da mai mult relief si culoare relatarilor sale. Sargetia, cu rezonantele sale

apropiate de Getia, cum mai era cunoscuta tara dacilor, i-a inspirat si numele

inexistentului râu Sargentia. Lui Dion Cassius i-a placut stratagema folosita de

Eudeleon, pe care a socotit-o demna de istetimea regelui get, istoricul roman nutrea o

sincera admiratie fata de Decebal. O marturisesc culorile vii ale portretului ce-i face:

„priceput in ale razboiului si iscusit la fapta, stiind când sa navaleasca si când sa se

retraga, mester a intinde curse, viteaz in lupta, stiind a se folosi cu dibacie de o victorie

si a scapa cu bine dintr-o infrângere..."

O ingenioasa rezolvare ca cea povestita de Diodor rimeaza cu virtutiile spirituale

ale regelui Decebal. si istoricul latin a colorat cu aceasta intâmplare, inchipuita pe de-

ntregul, amintita pagina din „istoria" sa. Nu 1-a infiorat nici o clipa gândul ca nevinovatul

sau imprumut va avea implicatii dupa saptesprezece secole si chiar mai târziu.

Descoperirea intr-o ascunzatoare de pe malul râului Strei a atâtor mii de galbeni i-a

determinat pe umanistii transilvani amintiti sa identifice acel modest afluent al Muresului

cu scornita apa Sargetia pomenita de Dion Cassius. Prin aceasta nejustificata

extrapolare, ei ajung la concluzia fantezista ca avutiile aflate de naierii mureseni in

valea Streiului nu sunt decât o parte a marelui tezaur al regelui Decebal. Au trecut de

atunci secole. Timp indelungat, in care generatii de istorici, geografi si lingvisti,

http://www.gk.ro/sarmizegetusa/izvoare/diodor.htm

http://www.gk.ro/sarmizegetusa/izvoare/diodor.htm


39

cercetând documentele atâor arhive si orizoturile arheologice, n-au putut descoperi nici

nu element concret care sa pledeze in favoarea unei asemenea identificari. Orcum,

faptul ca intre radacinile arborelui pravalit s-a gasit o ispititoare comoara nu poare fi

inlaturat din discutie. Când, in ce imprejurari si cine anume a intocmit o asemenea

ascunzatoare, e greu de spus. Cert e faptul ca multimea de „guldeni", pe care o evoca

scrierile medievale, cuprinde si monede batute in aur dacic. Cum se infatisau

simbolurile si siglele acestor piese? Umanistul Mathesius Sarepta ofera referiri nu

numai asupra obârsiei, ci si a vechimii lor. Carturarul, mentionând ca a avut acei galbeni

„in fata ochilor", descrie sugestiv caracteristicile monedelor; pe avers - o pasare

Phoenix cu aripile desfacute, iar pe revers „trei figurine" si inscriptia Koson. Scrierea lui

Sarepta, intocmita in anul 1554, ne aduce o prima marturie despre acest enigmatic

personaj.

Dintr-un erudit studiu dedicat de numismata Judita Winkler acestor monede

antice aflam ca asemenea piese stârnisera interesul ilustrului Erasmus din Rotterdam;

ele se afla citate si in lucrarile unor carturari transilvani, ca de pilda intr-o lucrare a

umanistului Stefan Zamozius tiparita la Padova, pe la sfârsitul secolului al XVI-lea.

Bratara dacica


40

3. Anexe

3.1 Lucrare de verificare

1. Caracteristica pentru civilizatiile neo-eneolitice din sud-estul Europei

2. Ce reprezinta templele in cultura dacica

3. De ce se leaga reprezentarea femeii in cultura dacica

4. Ce a constituit apa pentru populatiile preistorice din zona Dunarii de Jos

5. Ce este caracteristic pentru Cultura Gumelnita

6. Ce s-a descoperit in situl arheologic de la Tărtăria (judeţul Alba)

3.2 Raspunsuri si comentarii la întrebarile din testele de autoevaluare

1. Plastica antropomorfa

2. Muntele Cosmic

3. De cultul fertilitatii

4. Unul din elementele sacre ale regenerarii, fecunditatii, simbolul total al vietii

5. Statuetele umane cu un vas pe cap pentru transportatul apei

6. Trei tăbliţe de lut, de formă discoidală, care cuprind semnele unui alfabet


41

4. Recapitulare

Plastica antropomorfa este cu siguranta caracteristica pentru civilizatiile neo-

eneolitice din sud-estul Europei

Statuetele antropomorfe si zoomorfe sunt modelate, in general din lut si arse in

cuptor, dar in culturile Boian si Gumelnita intalnim si figurine confectionate din os si

mai rar din piatra, marmora si chiar aur. In zona Dunarii de Jos au fost descoperite

mii de figurine, dintre care numarul celor masculine este cu totul neinsemnat,

marea majoritate a plasticii fiind feminina.

Continuitatea multimilenara a manifestarilor religioase legate de fecunditate si

nastere isi gasesc o explicatie profunda in structura cosmica a mitului sacralitatii

femeii care este strans legata de sfintenia pamantului.

În anul 1961, s-au descoperit într-un sit arheologic de la Tărtăria (judeţul Alba), trei

tăbliţe de lut, de formă discoidală, care cuprind, printre altele, patru grupuri de

semne, despărţite prin linii, ale unui alfabet. O bună parte din semnele de la

Tărtăria se regăsesc în inscripţiile sumeriene, în cele arhaice greceşti (linear A),

dar şi în scrierile feniciană şi etruscă. Perioada în care a fost folosit acest alfabet

se întinde între anii 5500 şi aproximativ 3000 î.Hr.

Tracii erau un popor cu o cultură deosebită. Din timpurile străvechi ei erau slăviţi

drept oameni iubitori de poezie, cântec, dans, ştiinţe etc. Influenta tracă asupra

civilizaţiei greceşti este consemnată de mitologia antică, care îi consideră drept

întemeietori ai poeziei greceşti pe Musaios, Orfeu, Linos şi Tamiris, toţi de origine

tracă.

Exista doua teorii ale continuităţii daco-române. Teoria clasică a continuităţii daco-

române, este acceptată de majoritatea istoricilor români care spune ca după ce

Traian a cucerit Dacia în a. 105-106, a început un „proces de romanizare” a

populaţiilor locale, dacii adoptând treptat limba şi obiceiurile latine. Si cea care


42

pune la îndoială teoria romanizării Daciei si care are in vedere timpul scurt de

ocupaţie în Dacia nord-dunăreană - doar 165 de ani.

Savantii din Cambridge-Anglia sustin ca cea mai veche cultura din lume este

Cultura Vedică, din care îşi trag originea cele caldeiană, egipteană, iudaică şi

creştină,

După Mircea Eliade, numărul ramurilor giganticului arbore uman al Tracilor se

ridica la cca. 200 care stă la baza întregii civilizaţii a lumii, este considerată ca

pornind din spaţiul carpato-dunărean.

Scrisul a fost adoptat şi utilizat în spaţiul tracic, apoi în spaţiul greco-roman. D.

Balasa sustine ca dacii, strămoşii Românilor, şi-au formulat probabil o scriere cu

sute de ani înaintea Sumerienilor.

5. Bibliografie

Mircea Eliade, Sacrul si Profanul, Ed Humanitas, 1995

Mircea Eliade, Istoria credinţelor şi ideilor religioase, vol. II, ed. Ştiinţifică, Buc.

1991

Mircea Eliade, Dicţionar al Religiilor, in colaborare cu Ioan Petru Culianu, Ed.

Polirom 2007

Vladimir Dumitrescu, Arta preistorică în România, Ed. Meridiane, 1974

Silvia Marinescu Bilcu, Cultura Precucuteni pe teritoriul României, Ed.

Academiei, 1974

Nicolae Vlassa, Probleme ale cronologiei neoliticului Transilvaniei în lumina

stratigrafiei aşezării de la Tărtăria, „Studia hist.”, 1962, fasc. 2, „Dacia”, 1963

Homer, Iliada si Odiseea, Editura de stat pentru literatura si arta, 1959

O. Kern, Orphicorum fragmenta. Collegit Otto Kern, Berlin: Weidmann, Revista,

1922

cultura si civilizatia dacica

Documents