cum am făcut cunoştiinţă cu gura de rai

4
Cum am făcut cunoştiinţă cu Gura de Rai Radiestezistul mergea prin iarba udă, atent la cea mai mică mişcare a ansei. Un pas, doi, trei… Deodată, acul instrumentului zvîcni, trezit la viaţă. Apoi rămase lipit, parcă, de marginea cadranului. Ne-am privit uimiţi. Toată osteneala drumului dispăruse ca-n farmec… Omul modern e un pui ieşit din găoace – crede că lumea a început ieri. Modelat de mediu în spiritul progresului, educat mai mult sau mai puţin ştiinţific, el priveşte cu superioritate tot ceea ce vine din trecut. În accepţia sa, istoria i-a acordat fotoliul de orchestră în contemplarea lumii. Avansul tehnologic al zilei de azi îl face să creadă că toţi cei care au trăit în antichitate sau în Evul Mediu au fost „barbari”, „sălbatici”,”înapoiaţi”. Astfel, pierde accesul la o sursă majoră de înţelepciune. Iar cînd se loveşte de o situaţie pe care n-o înţelege, rămîne un pic năuc. Un pic… pentru că scutură din cap şi trece mai departe, ca şi cînd nimic nu s-ar fi întîmplat. În urma sa, vestigii uluitoare, monumente şi temple, locuri de putere, sisteme de cunoaştere, legende şi simboluri se scufundă, treptat, în uitare. În această categorie a cunoaşterii refuzate se încadrează şi informaţiile legate de geografia sacră. Arheologii şi antropologii contemporani încă se mai întreabă care a fost rolul unor monumente megalitice gen Stonehenge sau Sfinxul din Carpaţi… De ce, din loc în loc, pietre şlefuite au fost ridicate în mijlocul unor terenuri aparent obişnuite… De ce bisericile sunt plasate peste vechile temple păgîne, după un meşteşug precis, mărturisit în balade şi cîntece populare… Pentru a afla răspunsul, ştiinţa modernă nu-i suficientă. Explicaţiile ar putea să vină din direcţia unor ştiinţe tradiţionale, precum radiestezia, care consideră Pămîntul o fiinţă vie. O vietate de sex

Upload: mitrut-danut

Post on 13-Dec-2015

218 views

Category:

Documents


5 download

DESCRIPTION

radionica

TRANSCRIPT

Page 1: Cum Am Făcut Cunoştiinţă Cu Gura de Rai

Cum am făcut cunoştiinţă cu Gura de Rai

Radiestezistul mergea prin iarba udă, atent la cea mai mică mişcare a ansei. Un pas, doi, trei… Deodată, acul instrumentului zvîcni, trezit la viaţă. Apoi rămase lipit, parcă, de marginea cadranului. Ne-am privit uimiţi. Toată osteneala drumului dispăruse ca-n farmec…

Omul modern e un pui ieşit din găoace – crede că lumea a început ieri. Modelat de mediu în spiritul progresului, educat mai mult sau mai puţin ştiinţific, el priveşte cu superioritate tot ceea ce vine din trecut. În accepţia sa, istoria i-a acordat fotoliul de orchestră în contemplarea lumii. Avansul tehnologic al zilei de azi îl face să creadă că toţi cei care au trăit în antichitate sau în Evul Mediu au fost „barbari”, „sălbatici”,”înapoiaţi”. Astfel, pierde accesul la o sursă majoră de înţelepciune. Iar cînd se loveşte de o situaţie pe care n-o înţelege, rămîne un pic năuc. Un pic… pentru că scutură din cap şi trece mai departe, ca şi cînd nimic nu s-ar fi întîmplat. În urma sa, vestigii uluitoare, monumente şi temple, locuri de putere, sisteme de cunoaştere, legende şi simboluri se scufundă, treptat, în uitare.

În această categorie a cunoaşterii refuzate se încadrează şi informaţiile legate de geografia sacră. Arheologii şi antropologii contemporani încă se mai întreabă care a fost rolul unor monumente megalitice gen Stonehenge sau Sfinxul din Carpaţi… De ce, din loc în loc, pietre şlefuite au fost ridicate în mijlocul unor terenuri aparent obişnuite… De ce bisericile sunt plasate peste vechile temple păgîne, după un meşteşug precis, mărturisit în balade şi cîntece populare… Pentru a afla răspunsul, ştiinţa modernă nu-i suficientă. Explicaţiile ar putea să vină din direcţia unor ştiinţe tradiţionale, precum radiestezia, care consideră Pămîntul o fiinţă vie. O vietate de sex feminin, cu ritmuri proprii şi energii care circulă în moduri particulare. Pămîntul – o fiinţă vie?, vor rîde scepticii. Ce viaţă să aibă un bolovan? Dar ei uită că planeta noastră e cu mult mai mult decît o simplă piatră ce orbitează în spaţiu. 

Structură complexă, cu un nucleu metalic incandescent, pe care plutesc masele continentale, Pămîntul are cîmp magnetic propriu, emite radiaţii şi particule, îşi schimbă forma, acumulează şi descarcă tensiuni. Aidoma corpului uman, acoperit de meridiane energetice, Pămîntul e străbătut de curenţi telurici, fluxuri subtile care ne influenţează mai mult decît am crede. Chinezii ştiu asta de şase mii de ani, ei

Page 2: Cum Am Făcut Cunoştiinţă Cu Gura de Rai

vorbesc de „venele şi de dinţii Dragonului”, o reţea telurică subtilă, care arată ca nişte ziduri verticale vibratorii, din doi în doi metri pe direcţia nord-sud şi din 2,5 m în 2,5 m pe direcţia est-vest. Grosimea acestor „ziduri” variază între 16 şi 20 de cm. O simplă metaforă? Nici vorbă. Nu se cunoaşte natura acestei reţele, nu e vorba de electro-magnetism, dar energia poate fi pusă clar în evidenţă prin radiestezie, o tehnică de detecţie care implică un observator uman. Prin radiestezie, omul se transformă în antenă de recepţie, în instrument, iar nuieluşa de alun, pendulul sau ansa purtate de radiestezist sunt doar ace indicatoare !

Pisicile dorm pe „dinţii dragonului”, cîinii îi evită

Chinezii au luat atît de în serios această descoperire încît au dezvoltat o adevărată disciplină, numită Feng Shui, care ajută la poziţionarea construcţiilor, ţinînd cont de curenţii telurici. Altfel, există riscuri. Cei care au patul plasat pe un „dinte de dragon” dorm prost, sunt obosiţi tot timpul, dezvoltă boli incurabile. Alţii sunt urmăriţi de nenoroc, întrucît energiile telurice se scurg din casa lor. Cunoaştem cu toţii cazuri de „case bîntuite”, plasate nefericit, în care s-au petrecut tragedii. Dar nu numai oamenii sunt sensibili la curenţi telurici – de asemenea, animalele îi simt. Şoarecii îşi fac cuiburile după reţeaua Hartmann (numele modern al acestei „plase” care înveleşte Pămîntul), cîinii devin neliniştiţi dacă au cuşca pe un „dinte al dragonului”, pisicile dorm însă pe noduri, „absorbind” energia, apoi, ca nişte condensatoare pline, o zbughesc de acolo! 

Există curenţi telurici care şerpuiesc pe sub masive muntoase şi alţii care au un caracter net fluvial, urmînd valea unor cursuri de apă. Alţi curenţi telurici urmează liniile faliilor vulcanice. În drumul lor, curenţii telurici au efecte diverse. Vegetaţia e mai bogată, mai rezistentă. Funcţiile fiziologice ale oamenilor şi animalelor sunt amplificate, longevitatea creşte. În alte locuri, din contră, parcă o otravă iese din adînc, apar zone inexplicabile de vegetaţie uscată, animalele şi oamenii le ocolesc. În aceste condiţii, putem înţelege mai bine rostul unor edificii antice de tip megalitic sau al unor temple şi biserici. Ele sunt „acele de acupunctură” plasate pe meridianele energetice ale Pămîntului, cu rolul de a tonifica sau de a dispersa energia din acel punct. Astfel, oamenii resimţeau efectele benefice ale „tratamentului”, ceea ce ducea la propăşire materială şi spirituală, vorba marxistului! Putem s-o credem sau nu… Dar oare de ce, şi astăzi, marile capitale ale lumii civilizate sunt construite în jurul unui menhir – că e Turnul Eiffel, obeliscul lui Washington sau coloana lordului Nelson? 

Pe-un picior de plai, pe-o gură de rai…

Strămoşii noştri cunoşteau şi ei fenomenul curenţilor telurici, pe care îi simbolizau uneori prin şerpi (şarpele alb al casei, aducător de noroc, cel care trebuia hrănit cu lapte) şi balauri (icoana în care Sf. Gheorghe ţintuieşte balaurul cu suliţa – alt menhir – este tipică). Nici ei nu construiau la întîmplare. Meşterii căutau „un picior de plai, o gură de rai”. Nu e vorba numai de un loc pitoresc, cum ne vine nouă să credem, ci de unul încărcat de energii benefice, un loc străbătut, în subteran, de curenţi telurici. Mănăstirea Argeşului e ridicată pe „o gură de rai”. Şi se simte. 

Şi acum, în contemporaneitate

După această lungă punere în temă, vin faptele. Zilele trecute, discutam cu domnul Cătălin Oprei, proprietarul unei pensiuni din Cheile Dîmboviţei, care îmi spunea că turiştii săi au descoperit un loc, din apropiere, în care se întîmplă ceva. „E o poiană, la poalele muntelui… Toţi cei care se trec pe acolo, simt nevoia să se oprească, să se întindă în iarbă. Cică asta îi relaxează extraordinar. Mai mult, unuia de i se umflase

Page 3: Cum Am Făcut Cunoştiinţă Cu Gura de Rai

măseaua, avea un abces, i-a trecut durerea instantaneu… Bătrînii zic că nu-i mai dor încheieturile, că parcă li se întinde pielea pe faţă!”. Dintr-odată, m-am gîndit la „Gura de Rai”. Ştiam că, în 1999, un institut de cercetări particular din Bucureşti, angajat de o firmă străină pentru a studia subteranul unei zone din Bucegi, a găsit ceva care poate fi asimilat cu legendara "Gură de Rai". Era vorba despre o pantă cu o suprafaţă de aproximativ un kilometru pătrat, unde se manifesta o anomalie magnetică atipică, după cum o definesc specialiştii, zonă care are efecte benefice uluitoare asupra organismului uman. Ulterior, nu au mai apărut informaţii în presă şi e lesne de înţeles de ce – o astfel de zonă interesează nu numai structuri ale statului (armată, servicii etc) ci constituie o adevărată mină de aur pentru orice investitor, gata să construiască acolo un hotel, o clinică, un sanatoriu. Acum, mi se oferea posibilitatea de a vedea ceva similar! Dar cum un ziarist nu dispune de aparatură de magnetometrie diferenţială, m-am hotărît să procedez „old fashon way”, luînd cu mine un prieten radiestezist. Din motive lesne de înţeles, nu o să-i dau numele. Era o zi mohorîtă de mai, iar şoseaua spre Rucăr era plină de nisip şi piatră, cu o noapte înainte plouase torenţial, veniseră puhoaiele. De la Podul Dîmboviţei am luat-o spre Sătic, pe Chei. Aici, furtuna smulsese stînci serioase, aruncîndu-le pe drum. În sfîrşit, am ajuns la pensiune, am lăsat maşina şi, după cîteva explicaţii de la gazdă, ne-am urmat drumul pe jos, pe firul apei, apoi am urcat o pantă abruptă, spre o poiană de pe versant. Abia îmi trăgeam sufletul… Prietenul îşi scosese „instrumentarul” şi mergea prin iarba udă, atent la cea mai mică mişcare a ansei. Un pas, doi, trei… Deodată, acul instrumentului a zvîcnit, trezit la viaţă. Apoi a rămas lipit, parcă, de marginea cadranului. Ne-am privit uimiţi. Toată osteneala drumului dispăruse ca-n farmec. O căldură plăcută ne-a învăluit, de la picioare pînă în creştet. Bătăile inimii s-au potolit brusc. „Aici e ceva ce am mai văzut în zona Carnac, în Bretania. O anomalie, desigur, şi una destul de puternică. E în subteran, la sute de metri adîncime, dar efectul îl simţi şi tu. Fă cunoştinţă cu o mică Gură de Rai!”.