cuprinsul -...
TRANSCRIPT
ETATEA DE MOINE Cuprinsul:
PROBLEME SOCIALE: Spre ° intelectualitate robustă . . . . Ion Clopoţel Bdnduirea vieţii umane prin educaţie D. Todoranu Două vechi monografii săteşti .ardelene * . . . . . . . . Marcel Olinescu Viaţa pastorală în Borloveni şi Pătaş Ion Chelcea Universitatea muncitorească . Stavri Cunescu
ÎNVĂŢĂMÂNT, EDUCAŢIE : Matematicienii şi viaţa politică • Petre Sergescu Natura evoluţiei ştiinţelor . • Vaier Novac
ACTUALITĂŢI : Destinul micilor culturi Ion Călugăru Scriitorul sufletului romanesc bănăţean Grigore Bugarln Mai aproape de inima omenească C. Barcaroiu Crăciunurile simboliste . . • Ion Minulescu Ceeace depăşia orice prevedere. Horia Trandafir A Creionări publicistice . . . . Titu Popa
FIGURI REPREZENTATIVE: A-gatha Bdrsescu, George Fole-scu , . . H Octav Orăşann , Principele IosifPoniatowski . . M. Kasterska
BANATUL VECHIU: O operă a protopopului Petrovici-Stoiche-scu L Dimitrie-Suciu
PAGINI LITERARE: Păsărică gălbioară Pavel P. Belu Fenomenul cultural bănăţean A. D. Bugarln Ion Vlasiu . • Paul Teodorescu Eşarfe de mătase AL T. Stamattad Epitaf, Modelul . . . . . . . N. Davidescu Din PetOfi (Dă-mi prilej să fac şi eu ceva, Meşterul Pavel, îmbătrânim nu numai noi) Traduceri de Axente Banciu Intfun ţinUrim S. Tamba Amintiri parisiene Victor Eftimiu Ion Minulescu în ediţie definitivă k Vlaicu Bârna Epigrame N. Hurlup Câinii Dinu Nicodim O inspecţie Ion Ţeicu Colindul învinşilor Grigore Bugarin O revistă de frumoasă tradiţie Gruia Floruţiu
PROBLEME ECONOMICE: O mare operă: înzestrarea armatei- Vlaicu Bârna
FAPTE, IDEI, OBSERVAŢIUNI : Savantul Nicolae Drăgan, — Regele in mijlocul soldaţilor, — Sacrificii voluntare. — Vdscul / J analfabet. — Eroismul finftan- [,' dez. — Minorităţile Ungariei. — n . Ziarul „Dacia". — Octavian \ % Tăslăuanu.— O idee-forţă a can- .«;. celarului Hitler. — Purificare şi restabilirea valorilor. — Blestemul lui Tutankamon. — Redacţionale. — Administrative. —
, Erata . • . Redacţia 'COPERTA: Stâlpii României . . Marcel OUnescu
Director: ION CLOPOŢEL
înscrisă în registrul Trib. Corn. Ilfov cu Nr. 1927/38. Redacţia şi Administraţia: Bucureşti 6, str. Dr. Asachi 11 (Cotroceni).
APARE TRIMESTRIAL
ANUL 16 Trimestrul Octombrie, tioemlirie, Decembrie 1939
no 4 (no 368 dela apariţie)
ABONAMENTE ANUALE: Autorităţi, birouri, bănci . 1500 L Societăţi culturale, şcoli • . 1000 L
Punct., studenţi, muncitori 500 L In străinătate: dublu
Abonamente se remit anticipat prin CEC no. 1218 ©B.C.U. Cluj
Vitrina literară a „Societăţii de mâine Ion Minnlescu în ediţie definitivă
Actualul sezon literar a debutat Cu un eveniment de osebite semnificaţii pentru cultura noas-tr aşi, nu mai puţin, pentru poezia românească, ţii-anume, opera poetică a marelui Ion Minulescu a fost prezintată, într'un volum unitar şi cuprinzător, de către editura Fundaţiei pentru Literatură şi Artă Regele Carol II.
Acest volum condensează activitatea prodigioasă a poetului Ion Minulescu, dela debut până azi: Este, într'adevăr, emoţionant să descoperi in paginele confortabile ale luxoasei ediţii regale, — toata piesele de mare răsunet ale maet strului, orânduite in ordinea lor, compl'nite în edificiul monumental al unei poere poetice pe cât de personală pe atât de valabilă.
N'am încercat demult o mai a-leasă delectare sufletească, decât acum, la lectura masivului volum ce reprezintă arta poetică minu-lesciană, într'o imagine completă şi complexă, totodată.
Ar fi de aşteptat ca un volum ce adună activitatea unui poet pe o perioadă de 30 de ani să fie mai mult de interes istoric.
Şi totuşi, volumul maestrului Minulescu excelează prin valoarea intrinsecă, trecând, în primul rând categorice xamenul criteriilor estetice.
Int r'adevăr, lucrul pare paradoxal. Ion Minulescu, părintele; poesiei noastre moderniste, cel care a creiat atâtea valori inedHe în poesia românească, deschizând drumuri şi sfărâmând canoane clasice, — se clasează totuş printre poeţii cei mai tineri. Departe de a fi rămas simplă punte de legătură, între o epocă şi alta, simplu moment de tranziţie între două lumi diferite, — Ion Minulescu ni se revelează azi, după trei decenii dela primele poeme scr'se, — un poet de unică substanţă, de personală rezonanţă sufletească.
Evident, poesia românească modernă purcede dela Ion Minulescu. Evoluţia ei, în trei decenii, înregistrează multe şovăeli, multe experienţe, cauzate de influenţa pe care mişcarea poetică europeană a exerc'tat-o asupra-i. Unele e x-perienţe, cum este aceia a dadaismului, au eşuat categoric. Altele sunt încă încerte. Numai poetica minulesciană a rămas pe acelaş piedestal irv'ţial, consolidată mereu pe vreme, în spiritul ei, în forma ei.
Dar, să facem o plimbare prin paginele volumului, pentru a demonstra actualitatea acută (dacă putem spune aşa) a poeziei lui Ion Minulescu:
„De ce-ţi sunt ochii verzi — Culoarea wagnerienelor motive. Şi părul negru ca greşeala
imaculatelor fecioare? De ce-ţi sunt buzele pătate de
violete trecătoare ? Şi mâinile de ce-ţi sunt albe ca
albul turlelor altare
Din Babilon Şi din Ninive?" Sau, mai departe: „De ce când plângi
.. In plânsu-ţi moare o 'ntreagâ lume de petale
De trandafiri, De chiparoase, De nuferi albi Şi crizanteme?... De ce când plângi, Cu tine plânge tristeţea
blândelor opale Iar torţele aprinse în umbra
castelelor medievale Se sting suflete ce de groaza
demoniacelor blesteme?
Cităm acum, două strofe din „Erce Homo", poem ce oglindeşte, într'o măsură, în imagini poetice, structura simbolismului minules-cian. Strofa dela început:
„Eu sunt o împerechere de straniu
Şi comun, De aiurări de clopot Şi frământări de clape — In suflet port tristeţea
plantelor ce-apun Şi'n cântece tumultul căderilor
de ape".
Şi acum, strofa a treia: „Eu sunt o'ncrucişare de harfe Şi trompete, De leneşe pavane Şi repezi farandole — In lacrimi port minciuna
tăcutelor regrete Şi'n râs, impertinenţa sonorelor
mandole".
Nu putem trece nici pe lângă îndrăsneaţa şi superba imagine ce deschide cântecul din „Nocturnă":
„Ce cap de Rege-Saltimbac, părea azi-noapte luna!
Un negru nor, ce desemna pe cer o spadă de Toledo,
Mânat de vânt, s'apropia De saltimbancul de râdea...".
Caracteristică, pentru linia minulesciană, este şi poema: „Prin gările cu firme-albastre", din care transcriem primele două strofe:
„Tristeţea trenului ce pleacă, No: n'am trăit-o niciodată, Căci — călători ades cu trenul — In clipa când pleacă din gară, No; stăm pe loc — Doar trenul pleacă!...
„Doar trenul pleacă, Trenul singur Ne poartă nerăbdarea mută, Bagajul visurilor noastre Şi setea nouilor senzaţii, Pe infinite paralele, De-alungul verzilor plantaţii De mătrăgună şi cucută, Pe schela podurilor albe, Prin noaptea negrelor tunele, Şi gările cu firme-albastre!..."
Spaţiul nu ne permite să desfăşurăm o analiză pe larg a poeziei mmulesciene, — ocupându-ne de fondul ei, de legăturo pe care
c dovedeşte cu limba şi tradiţia poetică sau de inovaţiile capitale pe care acest mare inspirat le-a adus în creaţie poetică, inovaţii valabile totdeauna, - inovaţii a doptate de toţi poeţii' din generaţia lui Minulescu, şi de toate generaţiile de stihuitori cari au urmat.
Trebue să spunem însă că lexicul poesiei de azi (cu bogăţia lui de nerecunoscut) i se datorează lui Ion Minulescu Având simţul e-mitmiei clasice, cunoscând structura mecanică a poeticei clasice, dar şi elanul nemăsurat al romantismului, şi formele puse în circulaţie de mişcarea simbolistă, de poetica lui Jean Moreas şi a adepţilor săi din Franţa — Ion Minulescu a creiat un aliaj interesant în poesia sa, punând în circulaţie o gamă polichomă de creaţii personale. Ceiace mi se pare esenţial in poesia minulesciană este Inhibarea de tragic şi comic, de reverie şi satiră, de melancolii grave şi uşoare, motive de romanţă; — complexitatea de ton şi substanţă a acestor elemente, unirea lor in totul indisolubil al poesiei:, iată marea artă a lui Ion Minulescu.
Poate ar fi locul să vorbim şi de varietatea temelor pe care le răsfaţă poetul. Ne mărginim să transcriem şi de astădată o strofă din „Primăvara Rurală" în care se poate vedea simţul ritmului poporan, pe care, într'adevăr, numai marii poeţi îl pot stăpâni, fără e-xagerări, într'o sobră ţinută:
„Primăvară, fată mare A sosit în sat, la noi, Ca un cântec de cimpoi într'o zi de sărbătoare... A p'cat azi dimineaţă Şi abia intrată'n sat, Satul tot s'a deşteptat In parfum de ismă creaţă!"
In poemul „Rânduri pentru pasările călătoare" acelaş ritm de legănări domoale, acelaş cântec iz-vorît din profundele' latenţe ale geniului poporan:
„Frunză galbenă, uscată — Frunză ce-ai fost verde-odatâ, Azi grădina Domnului Nu mai este-a nimănui... Au sburat d ;n ea mai toate Vietăţile aripate, Şi-au rămas doar ciorile — Ciorile, Surorile Vânturilor, Ploilor, Grizilor, Nevoilor Şi întunecimilor!"
încheiem rândurile acestea cari nu au pretenţia să tâlmăceascâ nimic •— ci numai să atragă a-fcenţia cititorului d eslovă românească, asupra unui eveniment cui tural — ie încheiem, zic, cu bucurie de a fi parcurs ,în cadenţa insperatelor ritmuri minulesciene, patru sute de pagini de antologie a poesiei româneşti.
VLAICU BÂRNA
©B.C.U. Cluj
SOCIETATEA DE HAINE REVISTA SOCIALA CULTURALA
Spre o robustă intelectualitate românească Aforismul popular despre încetineala triumfului adevărului, formulat atât de plastic în fraza
lapidară „dreptatea nu vine călare", e verificabil în orice cultura. Dreptatea va fi prigonită, lovită şi nevoită să apuce cărările înguste şi întortochiate ale desişului societăţii pânăce izbuteşte să străbată în poenele luminii complecte. Ea se strecoară în timidităţile poveştilor, parabolelor, învăţăturilor ocolite... Nimeni nu mai crede într'o dreptate totală, apropiată, desăvârşită şi eternă: mai degrabă va pieri neamul omenesc decât să se atingă o astfel de culminaţie. Şi totuşi efortul omenesc e continuu, împotriva oricăror piedici, în direcţia miracolului care va descătuşa, oricât de încet şi insensibil, biata omenire din smârcurile unei existenţe deplorabile.
Acestea sunt gânduri de sărbători, gânduri, cari au imprimat marile curente de izbăvire ale lumii, cum au fost atâtea dintre religiuni, apoi stoicismul „păgân", creştinismul şi etica filosofică a veacurilor.
Care a fost factorul cel mai propulsiv al progresului? Cine s'a sacrificat pentru prăvălirea zăgazurilor, pentru schimbarea condiţiunilor de existenţă, pentru nivelarea raporturilor de clasă, pentru continuele îmbunătăţiri ale trudnicei vieţi ?
Marii, incorigibilii visători, căutătorii misterelor lumii, intelectualii veritabili... Ei s'au ivit pe nesimţite la curiile mai marilor dregători şi au fost toleraţi pentru divertismentele
amuzante, pentru clipele de destindere, pentru savoarea artei şi pentru ingeniozitatea iscodirilor şi „furturilor" de secrete ale necunoscutului.
Foarte greu şi-au cucerit o stare civilă: prin necesitate, prin cunoştiinţa precisă, prin technica artistică ori ştiinţifică. Drama afirmării şi răsplătirii muncii lor durează încă.
Regimul cel nou instaurat în România vrea să-şi facă un titlu de glorie din chemarea la muncă a valorilor, din utilizarea competinţelor, din înscăunarea în locul potrivit a omului potrivit — după adagiul realist englez.
Se poate adăogi de îndată: aci va şi da acest regim examenul hotărîtor de menţinere îndreptăţită.
Există disproporţii ce se cer estompate pentru a se realiza armonia şi solidaritatea deplină a societăţii româneşti. Nu trebuie să slăbească nici o clipă energia urmăririi ideii de dreptate. Sistemele sociale din trecut au favorizat prea mult paraziţii şi profitorii, cari în virtutea prerogativelor şi concesiunilor smulse statului acumulau averi şi situaţii nemeritate, abuzive şi provocatoare.
Dar ce înţelegem prin intelectualitate? In niciun caz snobismul ce paradează cu formele neasimilate, străine, pretenţioase şi demodate.
Rândurile ei nu sunt îngroşate nici de pretinşii savanţi „tobă de carte", dar cari n'au un dram de inteligenţă suplă şi realistă pentru a se acomoda împrejurărilor (poporul repudiază pe cei cu un car de carte şi un dram de minte şi preferă contrarul...).
Nici prolificitatea scrisului nu certifică intelectualitatea adevărată, căci de multe ori este asvâr-lită asupra bietei naţii o literatură excesiv de „productivă" şi peste puterile ei de absorbire, depăşind nevoile ei spirituale şi materiale.
Nici apologeţii culturilor străine cari iau o exclusivă postură de admiraţie şi cerere de împru-j mut ori încetăţenire cu orice preţ a elaborărilor de aiurea, nu fac un mai procopsit serviciu. 1
Şi nici marii „europeni", plimbăreţi în lungul şi latul pământului, cn spiritul lor de ciclopi cari-şi sfidează pe primitivii de acasă, nu pot fi primiţi sub acoperişul ospitalier al reprezentanţei autentice intelectuale.
Intelectualitatea în fondul său primar este acea omenie care se identifică şi coincide cu morala şi bunul simţ al colectivităţii. In plus cuprinde alte orizonturi prin altoirea cu spiritul marilor culturi. Şi dispune, bine'nţeles, de mijloace superioare nu numai în receptivitate, ci mai ales în asimilare, prelucrare şi creaţie origina!ă, înmulţind astfel patrimoniul obştesc al gândirii şi simţirii.
i\u excesul de voinţă, fără nicio frînă, fără nicio racordare. Căci un popor poate îi rătăcit . iremediabil prin exaltarea mândriei oarbe, egoiste, falşe. Rolul intelectualităţii este să pună în acord idealul naţional cu idealul universal printr'un criticism viu, ferind de greşelile şovinismului îngust ş i ' eronat. Cultul voinţii să se facă în sensul justeţei aspiraţiilor. Altfel degenerează în cultul forţei volnice, stridente, greşite şi chiar fatale. Intelectualitatea este măsură, este echilibru, este ajustare şi verificare neîncetată, este selectare de direcţii şi valori.
Aceasta înseamnă reprezentare în singura accepţiune justă. Plecare dela fermele reale ale localului, scrutare de orizonturi şi întregiri, prelucrări structurale, sporind capacitatea de creaţie ori-
123
©B.C.U. Cluj
SOCIETATEA DE MÂINE
ginală şi desvoltând în intimă potrivire cu spiritul contemporan cel mai demn de a fi utilizat la înălţarea proprie, activităţile controlate şi consecvente.
Intelectualitatea este o expresie cuprinzătoare, un raport de valoare, de aceiaşi tainică şi amplă e'aborare ca şi etapele ce se petrec în spiritul uman dela impresiunile directe sensoriale la constituirea de judecăţi complecte... Ea deţine profunde rădăcini în colectivitate şi se înalţă până la eflorescenta cea mai bogată.
Nu putem dori poporului român decât norocul regimului activ care să accelereze procesul valorificărilor mari şi complecte ale forţelor spirituale — atât de fecunde ca virtualităţi — dela cari aşteptăm intelectualitatea reprezentativă, biruitoare şi creatoare de cultură.
O intelectualitate nu se crează cât ai bate în palme, ci ea este opera veacurilor de neastâmpăr cerebral, de vervă şi curaj în scris, în vorbă, în conducerile de toate nuanţele. Ea însumează prin excelentă istoria culturii româneşti. Există o intelectualitate românească foarte veche, iar unitatea noastră de stat este prin excelenţă opera ei. Ea se confundă cu însuşi eroismul celor mai pure şi strălucite avânturi. Şi vai, eroismul a fost plătit scump. In regulă generală intelectualitatea este apanajul unei minorităţi foarte restrânse, pecând grosul categoriilor sociale primesc deagata situaţiuni împlinite.
Dacă statul unitar este fructul neadormitelor eforturi seculare ale intelectualităţii în luptă încrâncenată cu rigidităţile medium-urilor, în plină ţară românească se cer îndulcite condiţiunile de muncă ale reprezentativilor... Atari îmbunătăţiri morale cinstesc o naţiune şi indică semnul singurelor drumuri viitoare de triumf. Reabilitaţi intelectualitatea probată! Pentruca să-şi împlinească misiunea în mod normal, fără eroisme şi pierderi, inutile şi dureroase, de substanţă...
ION CLOPOŢEL ! <^<^^>»
Grciondri publicistice LUCRĂRILE D-LW PROF. DR. LAZAR IACOB
Singura catedră universitară de drept bisericesc din ţară îşi are ca titular o personalitate recrutată din rândurile prime ale intelectualităţii transilvănene: pe d. dr. Lazăr Iacob. Câţiva ani onoră catedra sa la Academia de Drept din Oradea — contopită apoi cu Facultatea de Drept a universităţii din Cluj. Se mută la Cluj. Iar când legile n'au mai lăsat decât o singură catedră, şi anume la universitatea din Bucureşti, d. dr. L. Iacob trecu în Capitală credincios lecţiunilor şi misiunii sale.
D. dr. L. Iacob a tipărit trei lucrări de specialitate: 1. Cultul catolic în România, Concordatul cu Vatica
nul, Oradea 1933. 2. Biserica dominantă şi egala îndreptăţire a cultelor,
Arad, 1936. 3. Natura juridică a patronatului suprem şi drepturile
suverane ale Statului român, Cluj, 1938. Toate trei lucrările excelează prin claritate şi sobrie
tate. Izvoarele bine triate şi examinate cu simţ critic desăvârşit. Tezele sale sunt apărate cu energie şi documentare. Biserica dominantă are în d. pro/, dr. Lazăr Iacob un ghid sigur şi preţios. Specialiştii vor trebui să-şi ia orietările din lucrările sale.
ULTIMELE STUDH ALE D-LUI PROF. TH. CAPIDAN
In fruntea revistei „Convorbiri literare" a apărut comunicarea la Academie a d-<lui proj. univ. Th. Capi-dan asupra Bilingvismului la români şi modificările în limbă. Cu aceeaş migală ştiinţifică şi proprie autorului, cu care ne-a deprins de atâta vreme (încă de pe cană ilustra catedra de filologie dela Cluj şi publica monumentalele cărţi asupra Aromânilor), academicianul Th. Capidan îşi propune să rezolve una din problemele cele mai ingrate: a consecinţelor bilingvismului natural şi ale celui cult. Sunt cercetate cu aparat critic cauzele adâncilor prefaceri pe cari le-a suferit evoluţia biologică a graiului fraţilor noştri transdanubieni. Şi ne dăm seama de marea dramă a pierderilor ce le suferim continuu ca etnicitate conştientă, prin asimilănle iremedia. bile de pe urma discontinuităţii legăturilor spirituale. Atât ca teză pur ştiinţifică, interesând cercul savanţilor neoromanişti, cât şi ca interes românesci condu-ziunile d-lui prof. Th. Capidan sunt demne de cea mai deplină atenţiune.
Studiul asupra bilingvismului este venit la scurtă vreme după rostirea discursului de recepţie în sânul instituţiei celei mai înalte de cultură asupra romanităţii balcanice, care rămâne un •model de aprofundare a felurimii aspectelor istorice forţate de împrejurările veacurilor.
D. prof. Th. Capidan nu se opreşte la fenomenele pure ale călătoriei formelor de limbă, ci intră în adâncul profundelor cauze de modificare. Chiar „Societatea de mâine" a avut fericirea să publice un articol foarte precis asupra stărilor noui sociale de după colonizarea în Dobrogea a atâtor familii de macedo-români.
Şi ne gândim la cât folos poate trage o politică de stat din încheierile ştiinţifice ale cercetătorului savant Th. Capidan cu privire la tot ceeace mai putem păstra şi orienta în împărţita Peninsulă Balcanică, deoarece pulverizarea în atâtea state şi regimuri a peninsulei provoacă o înmulţire considerabilă de atenţiuni şi eforturi.
PROF. AL. LAPEDATU DESPRE AVEN-TURIERUL BOGÂTHY
Intr'una din ultimele tipărituri ale Academiei române — secţia memorialistă — d» prof. Al. Lapedatu se ocupă foarte pe larg cu viaţa aventuroasă a ungurului Gh. Bogâthy din vremea de sbucium a unirii Principatelor române. Individul era de o joasă extracţie socială, dar dotat cu o inteligenţă vie. Era atât de tulbure atmosfera politică> încât nu surprinde ,*cariera" spionului şi coruptului Bogâthy, cu acces până în cele mai înalte sfere politice. Prinţi şi guverne se serviau de el ca unealtă pentru scopuri puţin avuabile. Bogâthy apare în lumina documentelor vieneze publicate acum de istoricul Al. Lapedatu ca presupusul ucigaş al primului ministru Barbu Catargiu, în 1862. Delicvent incorigibil, provocatorj capabil de orice faptă imundă Bogâthy s'ar fi pretat şi la gestul criminal ce a sguduit viaţa politică română.
D. prof. Lapedatu examinează cu ochiu critic literatura istorică legată de odiosul eveniment. Oamenii de stânga s'au apărat cu înverşunare de calomnia de a li se atribui lor patronarea asasinatului. Atmosfera îndârjirii contra reformelor lui Cuza Vodă a putut fi exploatată de către un spion ungur.
TITU POPA ©B.C.U. Cluj
Rânduirea umană a vieţii prin educaţie Biologul E. G. Conklin scriind despre „direcţiile evo
luţiei umane" remarcă, nu fără oarecare asprime, că „omul este totuşi o speţă sălbatecă şi nu poate fi domesticită fiindcă nu există cine s'o facă domestică". O atare afirmaţie rezistă numai în măsura în care asimilăm speţa umană — în întregime şi fără rezervă — regnului animal. Există însă, se pare, întinse manifestări şi rânduiri de viaţă specifice omului, care-1 definesc ca o creatură aparte, ca o încoronare a operii de evoluţie naturală, — păstrând totuşi profunde rădăcini în ordinea biologică a celorlalte speţe.
In căutarea unei măsuri a omului, este interesant să observăm că există anume propoziţii emise de gânditori, care fac înconjurul timpului şi al spaţiului cu o forţă de inerţie prodigioasă, dispensându-ne de verificare şi discernământ critic. Economia de gândire are însă si ea desavantaje evidente. E cazul anticei formulări heracliteene că omul este „măsura tuturor lucrurilor". Aceas*ă formulare ce ridică pe om pe cea mai înaltă treaptă a vieţii, poate avea în ordinea acţiunei practice consecinţe incalculpbile. Gândul că omul joacă rolul dominant în spectacolul naturii dă imbold si măreţie faptei, rupe barierele de înlănţuire ale destinului, dar, în acelaş timn, face să Se uite că strălucirea intelectuală este iscusit regisată de forţele ascunse ale ira-fică. artistică si etică cea mai aleasă. Omul depăşeşte ţionalitătii si de neîncetata modificare a câmpului exterior de viată. Fără a crede în excesele vitalismului nu se putea nega că intelectualitatea nu face uneori decât să mascheze, prin raţionalizare, pornirile incompatibile cu exigentele şi normele etice derivate din construcţia logică a omului.
O observaţie superficială a vieţii ne îngădue însă să constatăm că lupta pentru a ieşi din lanţurile de dominare ale forţelor iraţionale si ale determinărilor fatale derivate din condiţiile exterioare de viată, constitue încercarea esenţială pentru dobândirea dimensiunii umane a vieţii. Iar dacă omul es+e într'adevăr măsura tuturor lucrurilor, este posibil totuşi, si în ciuda afirmaţiilor exagerate ale unor biologi, să aflăm şi o măsură a omului însuşi. Lipsa unei spete supraumane se compensează cu prisosinţă prin creaţiile cele mai fine si rafinate ale substanţei vitale: spiritul obiectiv al culturii. Nu susţine oare, pe drept, un gânditor al timpului nostru că marii constructori de sisteme etice, verificate prin propria lor viată, înseamnă apariţia unei noi speţe, în care concentrarea spirituală atinge limita sa supremă?
In acest soirit obiectiv al culturii — universal în formă şi naţional în cuprins sau universal în cuprins naţional în formă •— se depozitează experienţa ştiinţi-
treapta strict biologică odată cu rânduirea sa în ordinea spiritului obiectiv. Această rânduire este, la rândul ei, opera educaţiei, a acelui proces de formare sau transformare interioară, care face pe om să se ridice deasupra nivelului instictual şi să descopere sensul şi semnificaţia vieţii dincolo de exigenţele imediate ale lumii materiale şi fiziologice, sau, prin alţi termeni, care tronsformă scopurile biologice în mijloace pentru atingerea unor scopuri spirituale.
Noi nu vom încerca aici să explicăm raţiunea acestei năzuinţe de depăşire, pentrucă chiar dacă n'ar avea decât condiţionări sociale, rămâne totuşi, se pare, o categorie fundamentală a existenţei. Aceste premise ne îngădue o nouă precizare: măsura omului este productivitatea sa în materie de spiritualitate. In imperiul valorilor obiectivate sau trăite numai în sfera acţiunii individuale ori colective, domină o măsură obiectivă desprinsă de subiectivitatea indivizilor singurateci, care ia o nuanţă mai mult sau mai puţin universală. Că această măsură obiectivă este de cele mai multe ori retrospectivă, însumându-se în ceeace s e numeşte „judecata imparţială a is+oriei" este un lucru destul de evident, dar el nu schimbă ci numai deplasează în timp instrumentul de verificare al vieţii.
Gradaţiile vieţii sunt imense în ceeace priveşte formele şi conţinuturile şi mai ales în ceeace priveşte po-s'bilitate de asimilare şi încadrare în spiritul obiectiv. Dacă lăsăm în umbră zona fărimiturilor şi aşchiile ce pa r că sar din cioplirea trunchiului viguros al vieţii — reprezentată de masa deficienţilor mintali, criminalilor, etc. — intrăm în zona echilibrată a normalilor, pentru a ieşi apoi în câmpul marilor creatori ce croiesc din geniu şi suferinţă noile orientări ale vieţii spirituale, înlănţuirea în spiritul obiectiv este cu atât mai potenţată cu cât lupta si ucenicia este de mai lungă durată. Omul se formează în vâltoarea vieţii, dună o expresie goethană; adevărata educaţie nu este dincolo, ci în viaţă. Libertate şi desvoltare înseamnă „joc în lanţuri spirituale" pentru a parafraza o cunoscută propoziţie socratică.
Dacă creaţia umană este măsura omului, dacă această creaţie sfidează timpul prin spiritul obiectiv pe care-1 alimentează, integrarea prin educaţie într'o anumită ordine spirituală capătă un înţeles şi o valoare permanentă. Numai prin această îmblânzire, „domest-cire" pe care o săvârşeşte educaţia în om, putem vorbi de o treaptă umană a vieţii. Restul nu e decât pură animalitate, luptă de dominare „fugă" de flămânzi cu mâini încleştate, care-şi devorează, în ceasurile de răgaz, prada mult râvnită,
125 ©B.C.U. Cluj
SOCIETATEA DE MÂINE
Omenirea e fireşte încă departe de o rânduire umană totală a vieţii. E ceeace formează tragedia ' neîncetatei sale evoluţii. Masse imense rămân încă la cel mai inferior stadiu de participare la spiritul obiectiv, la frica de sancţiuni exterioare. Răsiboaiele şi revoluţiile sfarmă apoi idolii spiritului obiectiv, plătind uneori cu mult sânge noile rânduri de viaţă. E uneori atâta risipă, încât ne putem întreba dacă ţintele atinse nu sunt prea scump plătite. Dar aceasta ţine de judecata istoriei.
Ne putem întreba dacă noua deslănţuire de patimi sângeroase ce a cuprins din nou continentul şi care, după o mai lungă sau mai scurtă perioadă de refacere, ar putea aduce o ordine mai justă şi mai echilibrată între popoare, poate sau nu poate avea raporturi cu educaţia. In orice caz este cert că noile rânduri vor fi încercate şi desăvârşite prin un nou sistem de formare al tineretului. O mare energie latină, care a avut un rol imens în noua organizare educativă a naţiunii sale, d. Mussolini, afirma într'un discurs că războiul este o necesitate şi că o pace eternă ar însemna un dezastru pentru civilizaţie. Ideia intră fireşte în concepţia sa de viaţă aspră, „periculoasă". Făuritorii de planuri ai „păcilor eterne", care se aşează la polul opus, vor avea desigur un lung subiect de meditaţie. Noi n'avem intenţia de a lua poziţie faţă de una sau alta din aceste teme. De altminteri ele sunt străine de poziţia istorică a educaţiei. Căci opera de formare se săvârşeşte între două realităţi pe care nu le domină decât prin cunoatşere: lumea fiziologică şi spiritul obiectiv. Ea nu are mijloace coercitive — sau cel puţin n'a avut până în prezent — de a schimba după bunul ei plac nici fundamentul fiziologic al vieţii, nici ordinea spiritului obiectiv, care i-a impus anume ideale mai mult sau mai puţin compatibile cu capitalul biologic sau psihic al omului. Din acest un-ghiu de vedere munca educatorului se aseamănă cu cea a inginerului constructor care întocmeşte, de pildă, planul unui pod după cerinţele şi posibilităţile financiare ale comunei sau statului. El poate motiva o construcţie nouă, iar statul i-o poate refuza. Ce sunt altceva marile construcţii de sisteme educative decât planuri care tind să stabilească punţi adecvate de trecere dela fi-ziolnpi-f. la spiritual? Raporturile dintre exigenţele şi posibilităţile de transformare ale lumii fiziologice şi spiritul obiectiv nu sunt totdeauna de bună vecinătate. Ja-cobi scria undeva că, culturile dispar pentrucă ele consumă substanţa vitală, sărăcind viata de puterile ei fiziologice. Omul ar plăti aşadar beatitudinea spirituală prin degradarea propriei sale energii vitale. Ideia si-a făcut loc si o găsim sub o formă sau alta, ascunsă mai la toţi criticii culturii actuale, fie că sunt gânditori, fie că sunt oameni de ştiinţă. Datorită faptului că binefacerile maşini nu s'au putut întinde şi asupra marilor masse. beneficiile fiind mai totdeauna blocate, s'a început să se vorbească de o întoarcere posibilă la o viată mai simplă, mai conformă cu construcţia biologică a omului. Noi reţinem numai faptul că există discrepante evidente între ceeace ne arată ştiinţa că este lumea biologică şi exigentele unui anumit spirit obiectiv.
Curentele dominante în spiritul obiectiv au făcut ca omenirea să treacă prin vaste experienţe,interioare, cu ondulaţii al căror ritm era o funcţiune a unei valori mai mult sau mai puţin cuprinzătoare. Singura valoare care nu şi-a dat încă măsura exactă în practica de organizare a vieţii este fără îndoială cea ştiinţifică. Cu riscul de a fi privit un pozitivist întârziat şi reacţionar, cred că numai o viziune ştiinţifică va putea reconstrui temeinic aşezările de mâine. Dintre toate valorile, cea
ştiinţifică e singura ca^e rămâne deslegată de vrerile sau de nevrerile noastre, care este mai puţin condiţionată de egoismul sau pasiunile individuale. Valoarea ştiinţifică nu umbreşte câtuşi de puţin celelalte sectoare ale spiritului obiectiv. Dar în faţa adevărului ştiinţific, tot restul conţinuturilor ce formează spiritul obiectiv sunt experienţe de durere, vis sau aspiraţiuni, ţâşniri estetice sau etice de refulare, sublimare, compensare ori dominare a l e insuficienţelor simţite ale vieţii. De altfel existenţa însăşi a spiritului obiectiv este o funcţiune a propriilor noastre trăiri. O valoare trăeşte numai prin actualitatea ei psihică. Opera educaţiei trebue să prepare receptivitatea pentru valori, dar nu printr'o înfrângere şi denaturare a vieţii, ci printr'o împăcare şi îmbinare armonioasă între realităţilei biologice, reo-glindite în tipare ştiinţifice, şi presupusa autonomie a spiritului obiectiv.
DIMITRIE TODORANU
Din ciclul „Ranaţtewea
Modelul Eu n'am nevoe să-mi zâmbeşti Cum ai zâmbit lui Raîael; Şi cât eşti de frumoasă eşti Şi fără-a fi cum crede el.
Inchide-ţi ochii de smarald Sau îi deschide dacă vrei Căci cerul tot atât de cald Va fi desfăşurat în ei.
Fii curtezană-acum sau fii Copil cu nimb de Dumnezeu -, Garoafa gurei tale vii Tot de madonă e mereu.
Rămâi pe loc sau mergi, găsesc Cu fiecare al tău pas Un crin de-argint împărătesc Dintr'un superb iconostas.
Cu gratiile tale-aprinzi A rugăciune! torţă 'n noi Şi, joc de mistice oglinzi, Ţi-o dăm îngenunchiati 'napoi.
Mă doare însă să te ştiu Că alţii se mai roagă'n gând La chipul tău trandafiriu Şi la surâsul tău, plângând.
N. DAV1DESCU
126 ©B.C.U. Cluj
Din juvnalul unui acviileje
Destinul micilor vulturi Dec. 1939... Cine ar putea preciza cari sunt simplele,
adevăratele feluri ale războiului pornit în Septembrie ? Cine ar putea prevedea cum se vor contura iorţele în luptă, cum se vor închega coaliţiile viitoare, deiinitive, de care depinde, poate, rezultatul final, adică instituirea unui regim social oarecum unitar pe întreaga planetă şi de lungă durată ? Cine ar putea preciza cari vor ii aspectele viitoarei culturi umane şi mai cu seamă cine poate prevedea destinul culturii micilor naţiuni ?...
Fiecare zi ce trece pune omului care gândeşte şi cată să desprindă esenţialul din evenimentele ce se precipită, întrebări din ce în ce mai chinuitoare. Îmi îngădui să cred că. nu soarta culturii e în joc (căci ea îşi va urma cursul ei inevitabil, chiar dacă ar ii să se deschidă înaintea ei o epocă de regres) ci e în ioc soarta unor a-numite forme de cultură, de care generaţia mea se simte leaată, indiferent de ideologiile pe care le împărtăşesc diferitele categorii.
Pacea din 1919 a trezit din letargie naţiuni somnolente — gata să-şi piardă limba ,obiceiurile specifice şi să se topiască în oceanul slav sau qermanic — a sporit şi accelerat ritmul vital al altora. Pacea din 1919 a însemnat reluarea experienţei liberaliste pe plan mondial şi utili7area naţiunei ca dig împotriva forţelor distrugătoare ale liberalismului. S'a încercat să se pună din nou în funcţie o uriaşă maşină care suferise nenumărate pene — cri-rele ciclice economice — şi accidentul — catastrofă din 1914. Pentru un timp se părea că s'a isbutit. Cei zece ani de prosperitate dintre 1920 -• 930 păreau să confirme valabilitatea tentativei şi să acopere drama scoaterii din circuitul de oameni. In timpul acestui scurt armistiţiu, nu numai că marile naţiuni, cari deţineaeu he-ghemonia lumii, au produs valori materiale şi spirituale de circulaţie universală, ci şi naţiuni mici, a căror evoluţie firească fusese timp de veacuri împiedicată. Cei cari au trăit conştient acea epocă de optimism, de frenezie creatoare şi iureş au fost mereu obsedaţi de ideia provizoratului, a unui provizorat ce nu poate dăinui la infinit si care desminte proverbul că numai provizoratul dăinuieşte. Intre inerţia sedentarilor — cari aveau prx-vileaii sau drepturi câştigate de apărat — şi dinamismul celor cari aveau totul de revendicat s'a dus o luptă surdă si crâncenă, care n'a ieşit la iveală de cât când toate ilu7,iile s'au spulberat şi toate încercările de a tempera antagonismele au dat greş.
Ceiace se petrece, în ceasul acesta, este pentru mulţi un proces istoric care se desfăşoară în linii largi, aşa cum a fost prevăzut şi bănuit nu numai de cugetători sociali, ci şi de oameni sensibili, cu intuiţia ascuţită. Con-
iuze nu sunt decât deviaţiile, liniile secundare, sentimentele oamenilor sau mai bine zis analiza situaţiilor făcute cu date sentimentale. Generaţia noastră se crede învestită cu misiunea de a asigura pentru o lungă perioadă securitatea oamenilor spre a le îngădui să-şi de velopeze vămile naturale individuale şi naţionale în cadrul unui regim stabil.
Cine poate asigura acest regim stabil ? De aci porneşte conflictul ireductibil, din această pricină s'a recurs ia supremul argument: războiul.
Minciuna organizată şi propagată ascunde adesea o-rizontul clar măcar şi unor oameni lucizi şi bine intenţionaţi. Formule juste sunt folosite ca să se pună în circulaţie idei injuste, lozinci răsunătoare şi ingenioase sunt risipite ca un fum ca să orbească.
Se practică cel mai odios sistem de gazetărie — nu numai în gazetăria propriu zisă, ci şi în viaţa cotidiană şi în aşa zisele altare ale artei şi cugetării — gazetăria ştirii false lansate şi desminţite apoi cu cinică nevinovăţie. Mărturiile cele mai sincere devin şi ele suspecte. Totuşi, in această cursă de întrecere de păcăleală universală mai răsună unele glasuri cari exprimă un punct de vedere. Care, dacă nu exprimă un adevăr, este măcar expresia unor realităţi.
Mă gândesc la câţiva oameni cari — în anul 1938, •— anul când se deslănţuie forţele războinice ale continentului nostru şi-au spus cuvântul, în cărţile lor. Nu este fără semnificaţie că în acest an a apărut cartea profesorului Francesco Nitti „Desagregarea Europei" şi cartea lui Walter Lippmann „Cetatea liberă", pledoarii în favoarea ideei liberaliste, răspunsuri la ideologia comunitară umană şi rechizitorii a practicelor la care duce ideia de comunitate totalitară naţională autarhică şi ideia de comunitate totalitară pe baza dialecticei materialiste. Dacă rechizitoriul lui Nitti are accente de pamilet — pamiletul unui politician furios c'a fost scos la pensie şi obligat să comenteze viaţa în loc s'o dirijeze — cartea lui Walter Lippman este pornită din convingerea adâncă a unui american, liberal bine intenţionat, că numai liberalismul este în stare.să organizeze temeinic lumea şi să-i olere garanţii de evoluţie firească şi securitate. Pentru Walter Lippman, americanul oare trăieşte în cea mai supraindustrializaiă ţară a planetei, cel mai de seamă ienomen al istoriei universale, motorul întregei evoluţii de aci înainte a omenirii, este revoluţia industrială >i diviziunea muncii.
...„lată ceiace dă întreaga însemnătate chestiunii de a se şti dacă dabordul liberalismului se datoreşte greşelii liberalilor (adică greşitei interpretări şi aplicări a
127 ©B.C.U. Cluj
SOCIETATEA DE MAlNE
ideei liberale, cum crede Walter Lippman. n. n.), sau, precum cred colectiviştii, unei inevitabile necesităţi istorice. Ridicând aMastă chestiune n'am intenţia să pornesc la reabilitarea cuvântului „liberalism" care nu mai este astăzi, decât o podoabă veştedă evocând sentimentele cele mai îndoelnice. Ceiace mă preocupă este substanţa termenului. Şi după mine, această substanţă este că oamenii nu pot aboli consecinţele revoluţiei industriale, că sunt legaţi de noul fel de producţie, de diviziunea muncii între indivizi şi comunităţi interdependente.
Iată adevărata necesitate istorică ineluctabilă. Dease-meni oamenii nu pot răsturna revoluţia industrială prin-tr'un act de voinţă sau prin constrângere politică cum n'au putut reveni dela manufactură la artizanat şi dela agricultură sedentară la economia pastorală.
Dealtminteri, ei n'o doresc şi nici n'ar consimţi. Astfel enunţă problema organizării societăţilor moderne Walter Lippman dar trage următoarele concluzii în sprijinul tezei ce o susţine".
...„Stăruie certitudinea în renaşterea liberalismului. In sprijinul filosofiei liberale există faptul că omul este o-bligat să practice diviziunea muncii şi această necesitate îl va obliga pe oameni să invente o ordine socială nouă. Cuvântul „liberal" va fi poate uitat, acei cari îşi zic „liberal" vor trebui poate să cadă într'o tăcere umilă, dar nevoile inerente felului de producţie nu vor sili mai puţin pe oameni să descopere din nou si să restaureze principiile esenţiale ale unei societăţi liberale".
...,,A educa marile masse, a echipa pe oameni pentru o viată în care trebuie să se specializeze rămănând totuşi capabili de a schimba specialitatea, iată uriaşa problemă încă nerezolvată"...
Dacă mai adăoaăm la aceste mărturii cea a profesorului B. Mirkin Guţevici despre „destinele liberalismului" si care susţine: „Libertatea: libertatea popoarelor, libertatea oamenilor, acesta este marele proqram al A-liatilor. aceasta e simpla, nobila filosofie a rărhoiului din 1939... Primit în numele .libertăţii, acest război va da noi puteri liberalismului" putem cu aproximaţie fixa punctele de reper ale ţelurilor actualului război.
De măsura în care vor fi atinse aceste teluri si mai ales dacă pot fi atinse depinde evoluţia întreaei culturi umane si mai cu seamă destinul culturilor mici.
Fevolutia industrială n'a înrâurit numai modul de producţie de bunuri materiale si diviziunea muncii brute, ci şi producţia de valori spirituale. Pevolutia industrială a prescurtat distante, a şters diferenţieri între naţiuni. Nici în evoca celei mai drastice anlirărj a sistemului autarhic nu s'a putut renunţa la schimbul de vainrj si nu s'a PU-lut împiedica înrâurirea reciprocă. Sistemul liberalist în epoca lui de alorie si de bună funcţionare a PUS accentul mai cu seamă pe valorile universale. Acceptul, să recunoaştem, avea o valoare mai mult propa^andls-tică si oarecum abstractă. Nu tonte naţiunile si nu toate clasele beneficiau în enală măsură de valorile universale. In numele acestei lozinci s'au întemeiat heahemoniile imnorialtste ale naţiunilor cari au niuns mai repede la unitatea lor naţională politică si culturală. In numele acestei lozinci an imnus stilul lor rie viată unor nathmi mai miri gnu deshtnctte, ne^nn^duindu-le să-sl dezvolte în chip firesc si liber, specificele lor daruri naţionale...
Marile culturi n'au fost creiate dealungul istoriei, numai de marile naţiuni.
Dar micile culturi şi culturile originale ale micilor na-ţiuni nu s'au putut desvolta decât în libertate şi atât cât existenţa acestor naţiuni s'a desfăşurat în securitate, departe de amestecul şi teroarea celor mari.
In cadrul luptei gigantice ce se dă între liberalismul care nu abdică şi uriaşul curent de organizare al societăţii umane pe temeiuri colectiviste se pune şi problema destinului micilor culturi.
Este una din problemele cele mai patetice, căreia un scriitor român nu poate să nu-i acorde, în aceşti ani hotărâtori, cele mai scumpe ceasuri ale sale de meditaţie.
Mi se pare că n'am făcut decât să enunţ în chip problema ; pe alocuri, lipsită de claritate •, nu însă din vina mea, ci a împrejurărilor.
ION CALUGĂRU
Bşarfe de mătase — Traduceri din poezia Japoneză —
Început de toamnă. Departe, o lanternă se-aprinde : Amurgul!
Frunze veştejite Mângâie, din sbor, Pietre de morminte.
Printre ierburile uscate, Factorul rural a trecut: Vulpea!
Schitul în deal ,• Clopotul sună: Ciorile sboară.
Pe lacul oglindă, Lebăda priveşte Frunzele căzând.
Toamna, Asemeni unui impresionist, A pictat acest peisagiu în amurg.
Mică rândunică, Nu-mi uita casa Când te vei întoarce!
Vântul toamnei trecând, Ce vorbă ţi-a şoptit la ureche ? Căci, deodată, ai devenit tristă.
Pe-o creangă uscată, Un corb meditează In toamna târzie.
Nu vă mai certaţi, Voi, sortite să trăiţi împreună, Păsări călătoare!
AL. T. STAMAT1AD
128 ©B.C.U. Cluj
Două vechi monografii săteşti din Ardeal Se cunoaşte rolul social, economic şi politic al unei
monografii săteşti. De când d-1 Prof. D. Guşti a căutat aplicarea doctrinelor sale sociologice printr'o campanie intens susţinută de cunoaştere şi ridicare a realităţilor săteşti, de când poetul Lucian Blaga a înălţat acel minunat imn de slavă satului românesc în discursul d-sale de recepţie în sânul Academiei Române, cercetări şi publicaţii monografice săteşti au apărut în tot cuprinsul ţării. Echipe formate de specialişti în toate domeniile de activitate omenească au cercetat după planuri bine stabilite şi după metode ştiinţifice sate din toate provinciile româneşti, căutând în acelaş timp şi remediile relelor de care suferă satele pentru o ridicare a standardului de viaţă rural.
Cu atât mai mult vor apărea mai interesante şi într'o lumină nouă, încercările monografice săteşti din trecut, ce-au prefaţat cu zeci de ani înainte, campaniile monografice actuale şi care dovedesc cât de vie a fost în poporul românesc şi în special în pătura ei cultă, dorinţa de cunoaştere, de ridicare şi înălţare a naţiu-nei române.
Vom vorbi aci despre două monografii vechi ardeleneşti, privind două sate româneşti, dintre care unul din păcate — a rămas dincolo de fruntariile actuale ale ţării întregite. Una este: „Monographia Comunii Chitichaz — un sat aparţinând astăzi Ungariei — de Iosif Ardelean, parohul Chitichazului şi publicată în tiparul Tipografiei Diecezane din Arad în anul 1893, iar cealaltă, „Monographia Comunei Măderat (Magya-rad) lucrată de Petru Vancu învăţător" şi tipărită tot la Tipografie Diecezana gr. ort. din Arad în anul 1905.
MONOGRAPHIA COMUNEI CHITICAZ
In prefaţa acestei monografii, autorul ei spune următoarele: „Se cere ca să cunoaştem şi istoria comunelor singuratece, pentrucă un popor prin cunoştiinţa istoriei sale proprie, capătă impuls spre înaintare, pe toate terenele vieţii publice: lată motivul ce m'a îndemnat ca să scriu monographia de faţă".
Dar tot odată iată cu aproape patruzeci de ani mai înainte, anunţate, în mod stângaciu, principiile doctrinei monografice a d-lui Prof. D. Guşti: cunoaşterea ştiinţifică a ţării şi înălţarea ei pe temeiul acestei cunoaşteri. I
Pe autor însă nu l-au interesat anumite probleme sociologice şi nici nu şi-a întocmit monografia după un anumit plan, ci a scris-o îndemnat, după cum o spune mai sus, din porniri patriotice. Dar mai mult decât aceste sentimente patriotice, care puteau la urma urmei să fie întrebuinţate şi pe alte tărâmuri, e ceeace nu o spune, dar se simte din toate paginele acestei monografii, este dragostea pe care a nutrit-o pentru această comună şi care i-a dat şi impulsul pentru a aşeza între filele unei cărţi, toată viaţa ei cu zbuciumările, cu necazurile şi cu puţinele ei bucurii. E dragostea şi mândria pe care o purta comunei în care a văzut lumina zilei şi satului, pe care apoi 1-a păstorit, ca preot ortodox, mai bine de un sfert de veac. Aceasta reese din însăşi motto-ul acestei lucrări, care reproduce un verset din Salomon C, II. 18: Scri-se-va această carte pentru generaţiunea viitoare", din cuvintele de închinare a cărţii: „Sătenilor mei" şi din faptul că tot venitul acestei cărţi îl dedică bisericei române ortodoxe.
Preotul Iosif Ioan Ardelean a fost unul din bunii
cărturari şi preoţi români, care au înţeles că harul inteligenţei, cu care 1-a învrednicit Dumnezeu, trebuie să-1 dedice naţiunei impilate, din care făcea parte. Cartea aceasta ca şi altele pe care le-a tipărit, au însemnat lupta lui pentru promovarea românismului. Iosif Ioan Ardelean e născut în Chitihaz, la anul 1849. După ce-şi face studiile inferioare la Arad şi la Szar-vas, se înscrie la Academia de drept din Oradea Mare, pe care însă n'a terminat-o, trecând apoi la Academia teologică din Arad. A fost ales preot şi hirotonisit în anul 1875 în Chitichaz. A scris mai multe lucrări: 1) Despre susţinerea sănătăţii trupeşti şi sufleteşti a copiilor şcolari. 2) Cuvântări bisericeşti şi funebrale; 3) Despre Etichetă. 4) Ceremoniile şi datinele Evreilor şi 5) o broşură contra socialismului. A mai publicat bucăţi literare, poezii şi schiţe în diferite reviste şi ziare ale timpului. După cum se vede, a fost un om de cultură, preocupat de diferite probleme ale timpului, dar şi om de inimă vroind să-şi vadă poporul şi copiii, al căror catihet era, sănătoşi trupeşte şi sufleteşte.
E curios că s'a gândit la acea dată (1893) să dea o monografie a unui sat fără însemnătate istorică şi nici centru economic, într'o vreme când cercetările monografice erau foarte rare şi făceau parte mai mult din domeniul istoric, decât din cel sociologic. Poate că o presimţire 1-a îndemnat să dea la lumină monografia unui sat curat românesc, a unui din bastioanele românismului mai înaintate în spre apus, pentru ca nu cumva să fie uitat la apropiata împărţire a noilor hotare, pe care ca bun român le aştepta. Şi cu toate că monografia lui e un strigăt al românismului acestei comune, ea totuşi a fost uitată acolo unde s'au trasat noile fruntarii, îmi fac o datorie aci în acest articol, relevând această monografie, pentru ca cel puţin acum, când ungurii mai pomenesc de vechile lor fruntarii, să nu se uite că dincolo de fruntariile trasate la Trianon, noi mai avem încă fraţi — şi încă mulţi — şi care continuă şi acum robia, şi stările descrise în monografia amintită.
Cu acest gând preotul Iosif Ioan Ardelean a dat chiar mai multă extensiune evenimentelor istorice. A căutat să fie cât mai bine informat, ca să nu i se conteste nimic mai târziu. Totuşi. în modestia sa, autorul spune: „Istorioara (cu înţelesul de „o mică istorie") prin care a trecut până aci comuna mea natală, vreau să o spun eu bunilor mei săteni pe paginile următoare".
Totuşi nu la o istorioară se mărgineşte această monografie. După ce a folosit toate documentele pe care a putut să le cunoască şi tot ce s'a scris despre această comună incidental în alte opere, autorul face un istoric cât mai complect din cele mai vechi timpuri şi până în zilele apariţiei monografiei, însuşindu-şi numai faptele mai însemnate şi mai sigure. Chiar părerea emisă de istoriograful L. Haan al comitatului Bichiş, care crede că numele comunei vine dela numirea ungurească Ketegyhaz (adică două biserici), deşi o aminteşte, nu şi-o însuşeşte, nefiind sigură d e ea. El spune în acelaş pasat: „Cât ştiu, atât voi scrie, fiind condus de ideia, că mai bine să scrii puţine şi drepte, decât multe şi nedrepte". Iată o rară mărturisire de conştiinciozitate şi cinste profesională, atât de greu întâlnită pe tărâmul scrisului.
In monografia aceasta, deşi autorul îi spune modest istoriară, se dă în afară de o scurtă privire istorică,
129 ©B.C.U. Cluj
SOCIETATEA DE MÂINE
o catagrafie a populaţiei comunei din anul 1790, un tablou demografic al populaţiei între anii 1790—1891, din care se vede că totdeauna majoritatea populaţiei a fost românească (în 1790 era numai un singur ungur în sat). Se înşiră apoi în ordin cronologic faptele mai însemnate din viaţa comunei. Aci aflăm că ungurii numai în 1809 au început să imigreze în Chitichaz. Pentru ca să dea o oglindă cât mai fidelă a evoluţiei populaţiei din 1790 şi până la 1891, autorul publică tabelele înmatriculaţilor precum şi a deceselor, din registrele bisericei ortodoxe.
Iar c?. să dea o icoană a vieţii economice, sociale şi culturale a acestui sat, se dau diferite bugete a comunei din 1790 şi până la 1891, bugetele şcolilor, a bisericei, biografiile preoţilor, învăţătorilor, notarilor şi primarilor din acest timp, o privire scurtă asupra comerţului, meseriilor şi economiei agricole. Ştiind că va interesa pe economiştii generaţiilor viitoare, ni se dă chiar o listă de salarii ce se dădeau pe atunci (o bucătăreasă primea 20—30 de florini pe an, un lucrător cu sapa primea 5—6 groşiţe), o listă de preţuri maximale din 1790 din care aflăm că un purcel se vindea cu 25 de creiţari, 12 ouă 5 cr. iar o jumătate kgr. de carne de viţel 4 cr. Autorul adaugă apoi: „la acestea s'au urcat mai apoi preţurile într'un mod înspăimântător". Dacă faţă de anul 1891 preţurile i se păreau urcate în mod înspăimântător, ce să mai zicem noi aceştia din 1939?!
Preotul Iosif Ardelean, care a scris: Despre susţinerea sănătăţii trupeşti şi sufleteşti a copilului" nu se putea să nu consacre un capitol special stărilor sanitare din comună, unde relevă mortalitatea prea mare a copiilor şi nepăsarea părinţilor faţă de această stare. Combate apoi în cuvinte foarte aspre tendinţa — ivită încă de pe atunci — de a avea cât mai puţini copii. Din capitolul închinat stărilor culturale, aflăm că a existat de pe atunci (1891) în Chitichaz un cor mixt, o societate de lectură şi se aflau în comună foarte mulţi abonaţi la ziarele şi revistele: Biserica şi Şcoala, Gazeta Transilvaniei, Luminătorul, Tribuna, Gazeta Poporului, Familia şi Calicul. O pagină de multă coloare locală şi o caracterizare a timpului, în care s'a scris monografia, este aceia în care se arată unele moravuri şi felul cum se pedepseau infracţiunile. Astfel cităm câteva pentru umorul lor: „Ardelean Nicolae s'au sfădit cu Pantea luon pentrucă muierea acestuia a suduit pre Ardelean Nicolae. Bărbatului i-am rânduit 15 bâte, eară muierii 12 corbacie (bici)". „Selăgian Flo-rea pentru că a înjurat în publicitate, s'au pedepsit cu 12 bâte". „Soţia lui Neamţ Chirilă a ascuns nişte vra-ciuri în chemeşa fetei sale, pentru aceasta mama a căpătat 12 corbacie, eară fata 6".
Monografia comunei Chitichaz se ceteşte cu mult interes cu tot limbajul dialectal şi ortografia timpului. E în acelaş timp un document de foarte mare preţ pentru o viitoare monografie a ţinuturilor crişene, cât şi pentru orişice studiu economic, istoric sau sociologic a vremurilor de atunci şi a comunelor româneşti rămase singuratece în masele populaţiilor streine.
MONOGRAFIA MADERATXJLUI Cealaltă monografie datează dela 1905. Autorul ei
e învăţătorul Petru Vancu din Măderat. E locul cred să remarc aci conştiinţa, pe care au avut-o preoţii şi învăţătorii de atunci şi din ţinuturile transilvănene, că trebuie să promoveze pe orice cale primatul culturii şi drepturilor româneşti. Şi în acelaş timp, că nimeni nu ar putea scrie cu mai multă dragoste şi pricepere despre satul românesc, decât cei ce au pornit din sat,
trâesc şl conduc sufleteşte satul. Preoţii şi învăţătorii sunt nu numai cei mai numeroşi autori de monografii săteşti, dar şi de culegeri folklorice.
Petru Vancu s'a născut în Cuvin (un sat din Podgoria Aradului) la 1865. Şi-a făcut studiile normale la Preparandia din Arad şi a funcţionat în continuu la şcoala primară confesională din Măderat. Afară de monografia aceasta nu cunosc alte lucrări ale lui.
Măderatul e un sat fruntaş aşezat la nord-est de Arad la capătul vestitelor sale podgorii. E un sat curat românesc. Autorul monografiei acestui sat a aşezat preocupările sale pe un alt plan. Petru Vancu e preocupat mai mult de manifestările spirituale ale păturei săteştii. In prefaţa cărţei sale el spune: că a scris această monografie „ca să nu se piardă şi să lase îngropate tradiţiile rămase din neam în neam, dela moşi strămoşi" şi că socoteşte de datoria sa şi a celor din generaţia lui „să adunăm puţinul ce ni-a mai rămas şi astfel să ne compunem istoria trecutului nostru naţional". Deci un istoric al comunei bazat mai mult pe tradiţiile, pe amintirile şi pe mărturisirile orale ale locuitorilor, decât pe documente, pe isvoare scrise.
Cartea are 7 capitole şi un adaos. Iată titlurile lor: 1) Poziţia şi teritoriul comunei; 2) Locuitorii comunei; 3) Ocupaţia locuitorilor; 4) Portul şi locuinţele lor; 5) Datini, credinţe şi moravuri; 6) Administraţia comunei; 7) Istoricul comunei şi adaosul compus din Colindele naşterii Domnului. Din însirarea lor se vede că majoritatea capitolelor sunr din domeniul folkloric. In adevăr, mai mult de jumătate de carte e ocupat de culegeri folklorice: obiceiuri la botez, nuntă şi înmormântare, portul şi locuinţa şi mai ales colinde şi cântece de stea. Partea statistică se referă numai la frecventarea şcolilor, la numărul populaţiei şi la economia satului. Sunt reproduse câteva acte vechi, în care se pomeneşte Măderatul încă din anul 1214. In acel act denumirea „Mager" se* crede, după descrierea locurilor şi a satelor învecinate, că e vorba de Măderat. Puţin mai înainte se spune că denumirea Măderat ar veni dela „Media-rata legiones", probat printr'un document care s'a pierdut. Aci mi se pare că există o inadvertenţă. Dacă ar fi adevărată ultima ipoteză, că aci ar fi fost un lagăr roman al legiunii medii, cum s'a ajuns dela Media-rata la Mager şi apoi la Măderat? Nu e mai probabil ca Mager sau Megyer cum e mai pomenit şi în alte documente să fi fost un sat cu totul aparte decât Media-rata, cu care pe urmă să se fi confundat? După cât ştiu eu din ceiace mi s'a povestit chiar de către bătrânii satului şi din ce aminteşte monografia lui Marky, vatra satului Măderat a fost mult mai în şes, aproape de Pâncota. Acolo trebuie să fi fost acel Megyer, de care pomeneşte monografia, iar Media-rata, ca orice poziţie întărită, trebue să fi fost pe locul actualului sat. Numai cu timpul cei din Megyer s'au mutat şi ei, din cauză că poziţiile la şes deveniseră foarte nesigure, mai sus pe dealurile Măderatului.
Autorul pare însă că a vrut numai să înşire tot ce a aflat şi tot ce a auzit cu privire la trecutul satului, fără însă să încline pentru vreo părere sau alta. Scopul său a fost acel de înregistrare şi nu de comentare. Pe Petru Vancu 1-a interesat mai mult producţiile populare, folclorul atât de pitoresc şi de interesant, decât controversele istorice, pentru care de sigur nu avea nicio chemare.
Faţă de monografia preotului Ardelean, care e mai mult o carte de propagandă, de luptă, monografia învăţătorului Petru Vancu este o lucrare de informaţie, de înregistrare „a tradiţiilor şi obiceiurilor străbune".
MARCEL OLINESCU
130 ©B.C.U. Cluj
Principele losif Poniatowski 19 Octombrie 1813. Bătălia se urmeazf cu furie, „bă
tălia naţiunilor", cum a numit-o aşa de drept istoria. Armata lui Napoleon părăseşte Lipsea, unde trebue să intre ruşii şi germanii. Trec regimente şi baterii, trec pe podurile de pe râurile Pleis şi Elster, umflate de ploiel de toamnă. Dimineaţa e întunecoasă şi rece.
O mână de oameni apără cu eroism această retragere tristă. Ei sunt puţin numeroşi, dar au un şef care face, el singur, cât mii de soldaţi. Este „cavalerul fără frică şi fără scăderi" polonez, principele losif Poniatowski.
Rănit, el bandajează braţul cu o batistă şi rămâne în fruntea micului său detaşament. Retragerea se face pas cu pas. Grosul trupelor a trecut, în fine. Eroica ariergardă poate să se gândească la salvarea ei. Dar vai! Cei cari trebuiau să arunce în aer podurile s'au grăbit prea mult.
...O explozie teribilă! Apărătorii eroici sunt despărţiţi de armata lor. .
Trebue să moară sau să se predea. Ofiţerii polonezi, cari-şi iubesc şeful din tot sufletul, îl roagă să-şi păstreze viaţa pentru binele patriei. Poniatowscki dă din cap:
— Trebue să murim ca eroi! le răspunde el. Şi apoi, adaugă aceste cuvinte sublime, pe care toată
Polonia trebuia să le repete mai târziu cu admiraţie: — Dumnezeu mi-a încredinţat onoarea polonezilor.
N'o voiu preda decât lui Dumnezeu. Au trecut cu greu râul Pleiss. Principele a mai fost
atins de un glonte. Toţi îl roagă să se oprească, să o-prească sângele ce curge. El dă din cap. Duşmanul e prea aproape. Calul principelui cade. Şeful sare pe alt cal şi se aruncă în valurile râului Elster. O nouă lovitură de glonte. Poniatowski dispare în valuri. Nu s'a predat decât lui Dumnezeu.
De mai bine de un veac, silueta minunată a eroului a fost — şi va fi mereu — obiectul unui adevărat cult în Polonia, o amintire scumpă şi admirată în Franţa. Căci principele losif Poniatowski a fost şi mareşalul Franţei, iar francezii n'au uitat că el şi-a dat viaţa pentru Polonia, dar şi pentru Franţa.
Azi, când Cehoslovacia reprezentată "prin d. Beneş şi Polonia reprezentată prin preşedintele Raczkiewicz îşi întind mâinile, este bine să reamintim că această glorie poloneză, losif Poniatowski, este şi cehă prin mama e-roului, Măria Tereza Vchynska, care era fiica contelui ceh Vchynski şi a marchizei italiene Măria Capece-Ro-frano. Născută în 14 Aprilie 1740, ea s'a căsătorit la douăzeci de ani cu colonelul conte Andrei Poniatowski, fratele ultimului rege al Poloniei.
Tânăra femee avea o faţă încântătoare care aminteşte tablourile italiene, afară de guriţa-i surâzătoare şi capricioasă. Colonelul, cu faţa bărbătească, dar foarte fină, seamănă cu portretele poloneze din tot veacul al XVIII-lea. Fiul lor losif, semăna mult cu mama sa, şi poate că buclele-i negre şi frumuseţea-i meridională îi veniau dela mama mare, italiană.
Andrei* Poniatowski a luptat contra Prusiei, în rândurile armatei austriace. Atât de mare i-a €ost bravura încât, colonel în regimentul 50 de linie în 1760, el moare în 1773 în vârstă de 38 de ani ca principe al coroanei cehe şi mareşal austriac.
Familia Vchynski, care s'a făcut cunoscută în cursul istoriei prin nenumărate acte de bravură, a fost una
din primele familii aristocratice cehe, care şi-a adus aminte de naţionalitatea ei. Un unchiu al Mariei-Tereza, Francisc-Iosif, militar învăţat, scriitor cunoscut cerea pentru el numirea de ceh şi doria ca tineretul să cunoască limba, literatura şi istoria Boemiei.
Maria-Tereza avea aceleaşi simţăminte naţionale ca întreaga ei familie. După moartea soţului ei, ea se retrase în Boemia, mai întâi la Chrustovice şi apoi la Doksany. Zdrobită de pierderea bărbatului ei, a rămas toată viaţa nervoasă, slabă, tristă, dar bună şi iubind cu patimă cei doi copii ai ei, o fată cu doi ani mai mare ca principele losif, şi mai ales pe fiul ei.
Regele Poloniei, Stanislas-August, aduse în Polonia, pe nepotul său şi-i dete o educaţie naţională foarte serioasă, educaţie care a dus mai târziu la prăpastia între unchiu şi nepot, căci regele, supus ţarinei Rusiei, a ajuns în conflict cu principele losif, patriot polonez fără compromisuri.
losif Poniatowski a urmat şcoala militară la Viena şi a intrat, la început, în armata austriacă alături de unchiul său Francisc losif Vchynski. Reîntors în Polonia, principele losif — cunoscut şi sub numele de Principele Pepi — luptă cu ruşii şi cu prusienii. E alături de popor, împotriva regelui unchiul său, când acesta pecet-lueşte soarta Poloniei supunându-se ruşilor. Cu cinci-şase mii de tineri polonezi, fără artilerie, el ţine piept la treizeci le mii de ruşi. Dar regele capitulează, la porunca Ţarinei. Tânărul şef al armatei, care a încercat în zadar să moară în ultima bătălie, demisionează şi înapoiază regelui toate decoraţiile ce avea. Este exilat şi se refugiază la mama sa, la Doksany. In acelaş timp, ofiţerii şi soldaţii polonezi bat o medalie ca să-şi arate recunoştinţa pentru mama care a dat Poloniei un astfel de fiu. Maria-Tereza Vchynska-Poniatowska, de şi cehă a ştiut să insufle patriotismul polonez fiului ei şi şi-a făcut pe deplin datoria faţă de patria soţului şi fiului ei.
După campania din 1792, principele losif trăi câtva timp la Bruxelles, unde a făcut cunoştinţa marchizei de Vanban, în 1794, revoluţia lui Koscinsko a însemnat ultimele svârcoliri ale poporului liber polonez pe care-1 subjugau trei duşmani. Principele losif aleargă în Po lonia. Fostul şef al armatei se oferă să lupte ca simplu soldat. Armatele germane şi ruse înfrâng eroicele trupe ale lui Koscinsko, care erau puţin numeroase şi rău înarmate. Mulţi ţărani n'aveau alte arme decât coasele. Ultimul rege al Poloniei abdică în 1795 în favoarea ţarinei ruse. O prăpastie se deschide între unchiu şi nepot.
Ruşinea, neîncrederea si duşmănia poporului au fost răsplata meritată pentru bătrânul rege Stanislau-Au-gust. Dar ele s'au abătut în chip cu totul nedrept şi pe capul principelui losif, care a trebuit să le-suporte a-proape până la moarte. In aceste împrejurări, e l a dovedit o forţă de caracter admirabilă şi un nesfârşit devotament pentru patrie. Bănuit, rănit în mândria-i de soldat, el a dus o viaţă grea şi amară, dar a învis destinul devenind după moarte un erou legendar al polonezilor.
Mama sa, Maria-Tereza, moare la 26 Septembrie 1806 şi cere să fie înmormântată la Praga. Puţin după aceea, principele losif devine şeful armatei poloneze a Ducatului Varşoviei, creat de Napoleon prin pacea de la Tilsitt. Desinteresat, principele losif nu a vrut să pri-
131 ©B.C.U. Cluj
SOCIETATEA DE MÂINE
mească leafa de ministru de războiu şi de generalisim. O încercare grea aşteaptă pe principele Iosif în 1809:
Austria intră în războiu cu Franţa. Poniatowski este silit să se bată cu foştii tovarăşi de arme din tinereţe. In bătălia de la Raszyn, lângă Varşovia, tânăra armată de 8000 de polonezi a isbutit să oprească 40000 de soldaţi austriaci, obişnuiţi cu războiul. Intr'un timp armata poloneză începuse să se retragă. Poniatowski smulge arma unui soldat şi porneşte în fruntea trupei luptând cu baioneta, ceace desiănţue elanul soldaţilor săi. Felul cum a condus campania din 1809 atrage principelui admiraţia şi iubirea ţării înregi.
In campania din 1812, Poniatowski dă dovadă zilnic de o vitejie supraomenească. Chiar şi Murat se înclină în faţa lui. Ce mare păcat că Napoleon n'a ascultat de sfaturile principelui Iosif, care propunea ca trupele să se oprească iarna în Ucraina şi să înarmeze pe Cazaci, pe care principele îi cunoştea din tinereţe.
Reîntors bolnav la Varşovia, el îşi reorganizează mica armată. Ruşii şi prusienii vor să-1 atragă de partea lor. Dar el pleacă să se reîntâlnească cu armata lui Napoleon. La Cracovia) principele Anton Radziwll, căsătorit cu princesa regală de Prusia, îi oferă din partea ţarului şi a regelui Prusiei coroana Poloniei. Poniatowski a cerut o noapte de cugetare înainte de a răspunde. A doua zi dimineaţă, el arată ministrului său revolverul de pe masă, zicând că dacă s'ar fi convins că fericirea Poloniei ar fi putut fi făcută de ruşi şi prusieni, el ar fi găsit pentru el o scăpare onorabilă în moarte, dar că meditaţiile sale l-au condus la convingerea că salvarea nu
poate veni decât de la francezi, şi că deci, el datoreşte patriei sale ceva mai mult decât moartea.
La începutul lui Mai, Poniatowski părăseşte Cracovia. La 11 Iunie 1813, el îngenunchiază pe mormântul mamei sale l^Praga . Iar de acolo pleacă, credincios cuvântului său de principe şi de cavaler polonez, spre moarte şi spre glorie.
Principele Iosif a fost înmormântat la Wawel, printre regii Poloniei, unde a intrat ca ultimul mare soldat polonez. Mormântul mamei sale a rămas la Praga. Polonezii au vrut să aducă rămăşiţele ei pământeşti la Cracovia. Din nefericire, familia Vchynski nu plătise de mult dările la cimitir, aşa că mormântul a fost vândut familiei germane Schener. Aceştia s'au împotrivit la ridicarea osemintelor. încă din 1908 un ziar ceh s'a ocupat pe larg de această chestiune. In Cehoslovacia liberă, inginerul A. Kubiczek, polonofil sincer, membru al Societăţii napoleoniene, a isbutit să răscumpere mormântul de la familia Schner. La 17 Mai 1936, s'a inaugurat, în sfârşit, un monument de bronz peste mormântul mamei eroului, Blazoanele Poniatowski şi Vchynski veghiază acum osemintele. In pragul lungei şi dureroaSei încercări a rezistenţei eroice împotriva asupritorilor, Polonia a născut minunata siluetă a acestui Bayard polonez, care reunia în mod simbolic trei popoare, apropiate prin idealurile lor: Polonia, Franţa şi Cehoslovacia: principele Iosif Poniatowski.
MAJRYA KASTERSKA
f AGATA BARSESCU g f GHEORGHE FOLESCU
I
In ziua de 21 Nov., odată cu desprinderea şi căderea ultimelor trunze ale toamnei, s'a stins din viaţă în modestia şi singurătatea unei camere de hotel din Iaşi, marea artistă cuceritoare de glorii, Agata Bârsescu...
Fiica colonelului Bârsescu din Bucureşti, după ce străluci fugitiv pe scena Teatrului Naţional in piesa lui Olănescu Ascanio, „Pe malul gârlei" porni pe cărările visului de aria pe cari destinul i le făurise, trăind pe rând idila de legendă a lui Hero, tristeţea suavei Ofelia, nevinovăţia Desdemo-nei, ele, —intrând în istoria teatrului din Viena şi dealungul Europei Centrale.
Tinerei române, prin debutul de pe scena Burgtheaterului, în „Hero .şi Leandru" — tragedia lui Grillparzer — i-a fost dat să cucerească, să îmblânzească şi să-şi aştearnă la picioare cetatea Imperială Viena, — acea Vienă, unică în felul ei de-a amesteca realul cu visul.
Succesul, omagiile tumultoase ale mulţimei le-a cules şi pe scena „Deutsches Theater"-uJui din Berlin de unde se întoarse după scurtă vreme la Viena, pentruca
prin glasul ei vibrant, melodios, care răscolea adâncimile sufletului, prin felul de-a evoca în rănile uitate ale inimilor ecourile tragice, furtuna pasiunei adevărate, s'a înălţat — la o vârstă cum n'a mai iost dat altor muritori, — ridicându-se pe culmea piramidei; glorificată, răsfăţată, omagiată de o lume întreagă.
Agata Bârsescu, artista Curţii Imperiale din Viena se'ntoarse după viaţa-i de glorie în ţară, rămânând vie în amintirea Viene-zilor şi, moare printre noi, pentruca destinul a voit ca din sărbătorirea ce i se pregătea în semn de recunoştinţa generaţiilor de azi şi din trecut cărora le-a împărtăşit magnifice fărămituri din gloria ei, să se schimbe într'o pompă cernită...
* Prin moartea tragică a lui Gh.
Folescu, Opera Română a pierdut una din gloriile ei şi, s'au îndoliat toate inimile cari au simţit vraja cântecului său de aur. Odată cu el se stinge nu numai o nobilă şi înaltă carieră artistică de izbândă personală ci şi o flacără luminoasă din acelea ce strălucesc pe bolta cerească a neamului.
E nesfârşită durerea pe care o lasă în sufletul tuturor, odată cu trecerea din viaţă a acestui făuritor de cântec românesc, căruia i-a rămas credincios până la sfârşit.
Creator în rolurile pe care le-a trăit aevea: Ion din „Năpasta", Ieromonahul din „Brăncoveanu', Mefisto din „Faust", Daland din „Vasul Fantomă" ş. a. Gheorghe Folescu apărea cu o măestrită împletire a unui stil rar de nobleţe a cântecului şi a unui deosebit talent de actor.
Umbra gloriei sale, — unul din cei mai de seamă artişti ai neamului ; larg înţelegător, plin de entuziasm şi luptător pentru artă •, încrezător în frumuseţea meseriei lui, — va rămâne pentru noi, nu numai o scumpă amintire ci ca o lumină vie, îndrumătoare, spre idealurile noastre, în năzuinţele noastre de-a ne apropia, prin artă, de divinitate.
...Sbuciumul vieţii de toate zilele, 1-a călăuzit, — pe acest prinţ al cântecului românesc, — în mod vitreg, spre locul de veci... prea curând...
OCTAV ORĂŞANU
132 ©B.C.U. Cluj
Matematicienii şi viaţa politică O părere foarte răspândită socoteşte că oamenii de
ştinţă trebue să se ţină departe de politică, fiindcă viaţa politică le răpeşte un timp preţios în dauna ştiinţei. In cercetările de istoria matematicii, pe oare le fac de câţiva ani, am constatat cu mare surprindere că foarte mulţi dintre marii matematicieni au fost amestecaţi în viaţa politică. Pentru unii din ei, trecerea prin politică n'a lăsat urme mai adânci. Alţii au fost însă pietre de temelie în unele aşezăminte politice şi gloria lor ştiinţifică este egală cu cea socială, ca în oazul lui Monge şi L. Carnot.
Am studiat mai ales istoria matematicii în Franţa şi aş vrea să ilustrez cu exemple precise afirmarea de mai sus.
In pavilionul francez de la expoziţia din New-York s'au expus, în diapozitive, portretele a doisprezece matematicieni francezi cei mai reprezentativi ai geniului matematic creator francez: Viete, Descartes, Pascal, Fermat din veacul al XVII-lea ; J. L. Lagrenge din veacul al XVIII-lea.
Laplace e în secţia de astronomie : G. Monge, J. V. Poncelet, A. Cauchy, J. Fourier, E. Galois din veacul al XlX-lea ; H. Poincare şi P. Painleve din veacul al XX-lea. Problemele politice se puneau cu totul altfel înainte de veacul al XVIII-lea decât acum, aşa că nu avem un criteriu destul de precis ca să examinăm rolul politic al mteunaticienilor de atunci. Totuşi, este evident că F. Viete (1540 — 1603) „maître de requetes" al regelui Franţei, personagiu important la curtea regală, om care a îndeplinit multe misiuni diplomatice, a fost un om politic de primul plan. In matematici, Viete a descoperit şi organizat notaţia simbolică creând algebra modernă. Misiunile diplomatice ale lui Viete ne aduc aminte faptul că creatorul calculului diferenţia] W. Leibnitz (1646 — 1716) a fost un diplomat fin, însărcinat cu multe tratative delicate.
Dacă lăsăm deci la o parte pe matematicienii din veacurile XVII şi XVIII, constatăm cu mare surprindere că din cei şapte matematicieni iluşti citaţi, şase au jucat un rol politic. Unii din ei, ca Monge sau Painleve, au fost factori hotărîtori în desfăşurarea politică a Franţei. Cifrele de mai sus dau un procent de 85% matematicieni, cari au luat parte activă la viaţa politică. Afară de creatorii geniali citaţi mai sus, o serie întreagă de alţi matematicieni cunoscuţi au ieşit în arena publică, cu începere de la sfârşitul veacului al XVIII-lea. Dintre cei mai de seamă, trebue amintiţi J. S. Bailly, Condorcet, Lazare Carnot, Vandermonde, F. Arago, ATbogart. Pentru a fi exacţi, trebue să precizăm că, cu excepţia lui Painleve, toţi sunt anteriori lui 1850. In jumătatea a doua a veacului trecut, numărul matematicienilor cari au ieşit din turnul lor de fildeş, în Franţa, s'a redus brusc. Marii creatori Ch. Heidmite, C. Jordan, H. Poincare, E. Picard s'au mărginit să trăiască jn lumea lor abstractă. Poate că această izolare din ultimele trei sferturi de veac a făcut să se nască părerea incompatibilităţii între matematică şi politică, pe care
istoria matematicii o infirmă. Adăugăm că şi între matematicienii contimporani câţiva dintre mândriile Franţei sunt cunoscuţi şi în politică : E. Borel, A. Denjoy.
Numărul mare al maternaticienilor-oameni politici din Franţa în prima jumătate a veacului al XlX-lea s'ar putea explica în parte prin faptul-că Revoluţia franceză a schimbat organizarea întreagă a societăţii şi a adus elemente noui la conducere. Fiind multe lipsuri de îndeplinit, fiecare lucra în toate domeniile unde putea fi folositor ţării, aşa că pe lângă ştiinţă, îşi dedea partea de activitate şi vieţii publice. Această activitate nu a scăzut întru nimic admirabila lor producţie ştiinţifică.
Pentru ca cititorul să poată judeca afirmările precedente, voiu înscrie pe scurt, în ordine cronologică, rezultatele ştiinţifice şi politice ale vieţii matematicienilor francezi citaţi mai sus.
J. S. Bailly (1736 — 1793), membru al Academiei Franceze şi al academiilor de ştiinţe şi de inscripţii a dat o teorie, foarte cunoscută pe vremea sa, a lui Jupiter, precum şi o istorie a astromoniei, în patru volume. Deputat la isbucnirea Revoluţiei Franceze, a prezidat Adunarea Naţională. După luarea Bastiliei, a fost primul primar ales al Parisului. A luptat cu cele mai maxi greutăţi ca să aprovizioneze Parisul cu alimente. Şi-a pierdut popularitatea din cauza campaniei calomnioase a lui Marat, şi a sfârşit pe eşafod.
Lazare Carnot (1753 — 1823) a creat geometria de Poziţie. Este primul matematician care a aplicat mecanica raţională la studiul maşinilor, creând astfel Mecanica Tehnică. Studiile lui asupra metafizicii calculului infinitezimal se citesc cu folos şi azi. A fost membru al Academiei de Ştiinţe. Deputat în Convenţiune, a făcut parte din Comitetul de Salvare Publică. A organizat armatele revoluţiei pe care le-a comandat personal, Numai graţie victoriilor lui (27 de victorii, 91.000 de prizonieri, 80.000 inamici morţi) Republica Franceză din 1794 a putut trăi. Fără Carnot „organizatorul victoriei", revoluţia ar fi fost înăbuşită şi cursul istoriei ar fi fost altul. Membru al Directoratului în 1795, ministru de războiu al lui Napoleon în 1800, membru al Tribunatu-lui, Ministru de Interne în timpul celor o sută de zile şi membru al guvernului de după abdicarea lui Napoleon, Lazare Carnot a fost exilat de Restauraţie şi a murit în exil.
„Victoria" lui L. Carnot a fost cu putinţă graţie, pe de o parte, geniului lui militar şi de organizare ; dar, pe de altă parte, el a fost admirabil ajutat de organizaţia din dărătul frontului. Aprovizionarea cu muniţii, arme, alimente, haine, a luptătorilor a întrecut orice aşteptare şi a surprins pe duşmani, cari nu se aşteptau la o aşa de perfectă ordine în toiul revoluţiei şi luau lucrurile puţin în serios. Organizarea aprovizionărei trupelor republicei a fost datorită unui alt matematician genial G. Monge.
G. Monge (1746 — 1818) a creat Geomefria Descriptivă. El a descoperit proprietăţiile liniilor de curbură, a studiat complet suprafeţele de ordinul al doilea. Mem-
133 ©B.C.U. Cluj
SOCIETATEA DE MĂ1NE
bru al Academiei de Ştiinţe. Ministru al Marinei în timpul Convenţiunei, în 1792, el devine directorul fabricilor de muniţii şi armament ale Revoluţiei în 1793, creează şi organizează celebra Şcoală Politehnică din Paris în 1794. După două misiuni diplomatice la Roma, ia parte cu Napoleon la expediţia din Egipt şi din Siria. Senator în 1799, preşedinte al Senatului în 1806, a fost toată viaţa prieten statornic al împăratului şi sfetnic devotat şi desinteresat. Vestea dezastrului campaniei din Rusia a grăbit moartea acestui mare matematician, mare profesor şi mare suflet.
Monge a fost ajutat în toată activitatea lui ştiinţifică sau politică de prietenul său A. T. Vandermonde (1753 — 1796), membru al Academiei de Ştiinţe, precursor al lui Galois în descoperirea teoriei grupurilor. Membru în clubul jacobin, Vandermone a fost în 1792 şeful serviciului îmbrăcămintei armatei, iar cu începere din 1793 a fost ajutorul lui Monge în organizarea manufacturilor militare ale Republicii.
Generalul Meusnier (1754 — 1793), autorul celebrei teoreme asupra cşrbuirei suprafeţelor, membru al Academiei de Ştiinţe, a fost şi el un înfocat jacobin. Şef de divizie în ministerul armatei în 1792, el a murit în fruntea trupelor apărând cetatea Mayence.
Caritert de Condorcet (1743 — 1794), secretar perpetuu al Acdemiei de Ştiinţe, membru al Academiei Franceze, s'a mestecat în vălmăşagul revoluţiei din cauza convingerilor sale democratice. Deputat în Adunarea legislativă din 1791, Condorcet a fost preşedintele comisiei Instrucţiunii Publice şi în acesta calitate, a prezentat un plan de reorganizarea învăţământului. El cerea gratuitatea pe toate treptele învăţământului: primar, secundar, superior teoretic (liceul = universitatea napoleoniană), superior practic (institutele, şcoala politehnică, etc). Planul lui Condorcet a fost realizat treptat şi încoronat prin reforma napoleoniană, aşa că, în realitate, tot veacul al XlX-lea a avut şcoalele organizate în conformitate cu ideile lui Condorcet. Deputat şi în Convenţiune în 1792, Condorcet a fost declarat suspect în timpul teroarei. Arestat în primăvara 1794, a fost găsit mort în închisoare a doua zi. Printre operele lui ştiinţifice, cităm studiile lui asupra ecuaţiilor cu derivate parţiale, asupra probabilităţilor, precum şi faimosul său tablou istoric asupra progreselor spiritului omenesc.
L. Arbogast (1759 — 1803), deputat în Adunarea legislativă din 1791, preşedintele comisiei Instrucţiunii Publice în Convenţiunea din 1792, corespondent al Academiei de Ştiinţe, a făcut lucrări asupra ecuaţiilor cu derivate parţiale, asupra concavităţii curbelor.
P. S. Laplace (1749 — 1827) a fost unul dintre cei mai mari matematicieni ai omenirii. Creatorul Mecanicii cereşti „unul din cele mai puternice monumente ale ştiinţei moderne", Laplace „era născut ca să perfecţioneze totul, să adâncească totul, să depărteze toate limitele, să deslege problemele care păreau imposibile. El ar fi terminat ştiinţa cerului, dacă această ştiinţă ar putea fi terminată" p i n Elogiul lui Laplace făcut de J. Fourier). Laplce e şi un precursor al fizicei matematice, iar în analiză a făcut lucruri fundamentale asupra funcţiilor generatoare, asupra ecuaţiilor diferenţiale mixte, etc. Ministru de interne al lui Napoleon în 1799, senator, vice preşedintele senatului în 1803, pair al Franţei după Restauraţie, şi marchiz, Laplace a avut o linie politică foarte întortochiată. Napoleon scria despre el că în politică „Laplace nu privia chestiile sub adevărată lor în
făţişare, căuta subtilităţi peste tot şi introducea spiritul infiniţilor mici până şi în administraţie".
J. Fourier (1768 — 1830), secretar perpetuu al Academiei de Ştiinţe, membru al Academiei Franceze, este creatorul fizicei matematice şi al teoriei seriilor trigonometrice. A luat parte la Expediţia în Egipt a lui Napoleon, a fost prefect la Grenoble din 1806 până în 1815. In această calitate, el a sprijinit pe tânărul învăţător Champolion, oare trebuia să devină mai târziu creatorul egiptologiei.
A. Cauchy (1780 — 1857) a fost una dintre figurile cele mai de seamă ale matematicii veacului al XlX-lea ; autor a peste 700 de lucrări matematice, Cauchy a creat analiza algebrică, precizând noţiuni fundamentale ca convergenţa seriilor, continuitatea. El a conceput integrala în domeniul complex, creând astfel teoria funcţiilor. Regalist convins, el a plecat în exil la Praga, după revoluţia din 1830, care a detronat pe Carol X. Toată viaţa lui nu a vrut să depună jurământ altul regim decât regalităţii lui Carol X. A preferat să trăiască dând lecţii particulare şi, după ce s'a înapoiat în Franţa, în institute religioase. In acelaş timp lucra fără întrerupere la Academia de Ştiinţe al cărui membru era. In ultimii ani ai vieţii sale, a fost reintegrat ca profesor la Sorbona; Napoleon III având în vedere marile lui merite 1-a dispensat de a depune jurământul. De altfel, Chauchy a împărţit la săraci toată .leafa pe care a primit-o ca profesqr la Sorbona pentru ca astfel să nu da-torlască nimic împăratului, pe care el îl socotia ca un uzurpator.
J. Victor Ponce<yi788 — 1867) a făcut campania din Rusia ca ofiţer şi a fost prizonier timp de trei ani la Saratao. Pentru a-şi îndulci singurătatea, şi-a concentrat atenţia asupra cercetărilor de geometrie şi a isbu-tit să creeze o ramură nouă a matematicii, Geometria proectivă. Tot lui Poncelet i se datoreşte crearea Mecanicii industriale. ProfesoT la Sorbona, College de France, şcoala Politehnică, membru al Academiei de Ştiinţe, general, V. Poncelet a fost un precursor al universităţilor populare^. El însuşi a făcut numeroase cursuri de ştiinţă aplicată pentru lucrători. Această a-propiere de lucrători răspunde convingerilor sale democratice. A fost deputat. In 1851 a fost preşedintele comisiei pentru expoziţia internaţională universală din Londra.
E. Galois (1811 — 1832) a fost o apariţie extraordinară şi meteorică în câmpul matematicii. Creator genial al teoriei grupărilor, pe când avea abia douăzeci de ani, Galois era pasionat de mişcările politice. In 1830 s'a bătut pe baricade contra guvernului lui Carol X. închis pentru câteva luni din cauza agitaţiilor ce făcea, a sfârşit în chip tragic, într'un duel pentru o femee.
F. Arago (1786 — 1853) a început prin lucrări de geodezie în Spania, în condiţiuni foarte neprielnice şi cu niscul vieţii sale. Descoperitor al polarizării eromatice, al magnetismului prin rotaţie, al electro-magnetului, F. Arago a fost Directorul Observatorului Astronomic din Paris, secretar perpetuu al Academiei de Ştiinţe. A organizat primele cursuri populare de astronomie. Deputat, ministru de xăsboiu şi de marină în 1848.
In veacul al XX-lea întâlnim încă unii mari matematicieni, cari au jucat un rol de frunte în poltică.
P. Painlevâ (1863 — 1933), analistul a cărui operă e o piatră de hotar intre analiza clsică a domeniului de continuitate şi între tendinţele moderne de studiu al discontinuităţii, clasificatorul singularităţilor integralelor ecuaţiilor lineare, al liniilor singulare ale funcţiuni-
134 ©B.C.U. Cluj
SOCIETATEA DE MÂINE
lor analitice, membru al Academiei de Ştiine, a fost în nenumărate rânduri ministru şi preşedinte al Consiliului. Activităţii lui politice îndârjite i se datoreşte progresul aeronauticei şi minunata organizare a rmatei aerului în Franţa. Ministru de răsbodu în timpul războiului cel mare ; Painleve a fost un fctor esenţial în obţinerea victoriei.
E. Bor el (1871), membru al Academiei de Ştiinţe, este unul din creatorii teoriei contimporane a funcţiilor de variabilă reală. Lui i se datoreşte noţiunea de măsură a mulţimilor, el a conceput sumabilitatea seriilor divergente, a descoperit funcţiile quasi analitice. Organizator şi animator neobosit, a oreat celebra Colecţie de Monografii asupra teoriei funcţiilor, care a contribuit în mod esenţial la desvoltarea acestei teorii în ultimii treizeci de ani. Deputat în mai multe rânduri, ministru al marinei, d. E. Borel a jucat şi un rol politic însemnat.
Printre matematicienii tineri, d. A. Den/oy (1884) e Consilier General. Dânsul a descoperit totalizarea şi a găsit proprietăţile caracteristice ale funcţiilor quasi a-nalitice.
Notele de mai sus ne arată că atunci când materna-tecienii se găsesc în locuri politice cu răspundere, ei se disting prin un spirit de organizare metodic şi disciplinat şi prin o îndârjire la muncă, graţie căreia ajung adesea la ţintă. L. Carnot şi G. Monge au fost de fapt organizatorii victoriei armatelor republicei abia născute, Condorcet a pus bazele organizării învăţământului francez pentru tot veacul al XlX-lea, Painleve a organizat aviaţia la începutul veacului al XX-lea şi a fost unul dintre făuritorii încrederii în această armă, încă de la primele experienţe, privite cu scepticism de marele public.
Dacă ne gândim la ţara noastră, această caracteristică de „organizatori" o întâlnim şi la mătematecienii noştri cari au jucat un rol politic. întreaga organizare a învăţământului nostru a stat mai multe decenii pe baza legii matematicianului Spiru Haret (1851 —1912), primul român doctor în matematici de la Sorbona, utorul unei teze foarte cunoscute asupra stabilităţii sistemului planetar. Spiru Haret, membru al Academiei Române, a încercat să introducă formule matematice şi în studiul fenomenelor sociale, scriind o Mecanică Socială.
Traian Lalescu (1882--1929), unul din primii pioneiri ai teoriei ecuaţiilor integrale, a fost deputat în mai multe rânduri şi a profitat de situaţia lui politică spre a crea şi organiza şcoala Politechnică din Timişoara.
Trebue să adăugăm în aceiaş ordine de idei pe profesorul E. A. Pangrati (1861-1931), deputat şi senator timp de zeci de ani, ministru în câteva rânduri, organizatorul academiei de arhitectură din Bucureşti; şi pe d. N. Coculescu (1866), care şi-a părăsit scaunul de deputat pentru a lua conducerea Observatorului Astronomic din Bucureşti, creat prin străduinţele d-sale. Iar d. A. Davidoglu (1876) a părăsit luptele politice, la care a luat vremelnic parte, ca să organizeze Academia de Ştiinţe Comerciale şi Industriale, al cărui prim rector a fost.
Activitatea organizatoare a matematicienilor în viaţa politică se poate observa şi în alte ţări. De pildă, în ultimii ni ai veacului al XlX-lea învăţământul superior italian a fost reorganizat de ministrul de instrucţie L. Gremona, matematician care descoperise Statica grafică. El a fost ajutat şi continuat de o serie de geometri italieni eminenţi, ca Bianchi.
Până aci, am ilustrat prin câteva exemple efectele pur
concrete, de organizare, pe care le-a avut amestecul matematicienilor în viaţa politică. Trebue să ne mai opriim însă şi asupra unei alte laturi a chestiunii. Au fost matematicieni mari cari nu au luat parte propriu zis la frământările vieţii politice (parlament, alegeri, etc). dar cari au fost teoreticieni politici în sensul cel mai larg al cuvântului. Sămănători de idei, ei au determinat curente politice numai prin forţa scrisului sau cuvântului lor. Aşa a fost, de pildă, J. D'Alembert (1717 - 1783), creatorul hidrodinamicei, autorul principiilor moderne ale mecanicei, membru al Academiei de Ştiinţe, secretar perpetuu al Academiei Franceze. D'Alembert a fost cu Diverot, creatorul faimoasei Enciclopedii Franceze, ale cărei idei democratice au pregătit veacul al XVIII-lea francez la isbucnirea marei revoluţii. Din acest punct de vedere scrisul lui D'Alarnbert a fost un factor hotărâtor in evoluţia politică a Europei. Adaug că D'Alembert a fost acela care a adus Enciclopediei colaborarea lui Voltaire şi pe a lui Montesquieu.
E demn de observat că atunci când Francezii au publicat, un veac mai târziu, la începutul veacului al XX-lea, Marea enciclopedie franceză, secretarul general al acestei imense întreprinderi a fost tot un matematician C. A. Laisant, graţie activităţii căruia enciclopedia a fost
' dusă la bun sfârşit. Laisant, deputat încă din 1872, a fost un mare animator în viaţa matematică, fiind printre creatorii revistei Intermediaire des Mathematiciens şi printre cei mai asidui redactori ai lui Bulletin des Sciences Mathematiques, în primii ani de apariţie.
In timpul tulburărilor din 1848 în Germania, maitema-ticianul C. Jacobi (1804-1851) creator al teoriei funcţiilor (aliptice, mecamist eminent care a adus mari progrese ştiinţei, a fost teoreticianul partidului radical, care concepea Statul ca o deducţie logică din câteva principii stabilite pe consideraţii istorice.
La noi în ţară, după răsboiu, profesorul G. Ţiţeica (1873 -1939), secretar perpetuu al Academiei Române, creator in geometria proectivă diferenţială şi- aeome-tria afină, a luat parte la viaţa publică a societăţii în mod intens, fără să facă, propriu zis, politică de partid. Director al Caselor Naţionale, Ţiţeica a făcut sute de conferinţe cu subiecte sociale, tinzând la crearea tipului „omului de nădejde" imaginat de generalul I. Manoles-cu, căutând să desvolte toate însuşirile bune din sufletul poporului nostru si condamnând aspru orice abatere de la linia dreaptă dictată de conştiinţă şi justiţie.
Matematicianul coleq la Academie al lui G. Ţiţeica, d. prof. D. Pompeiu (1873), actual senator numit de M. S. Reqele, a urmăirit viaţa politică de la noi, fără. să se amestece în lupte. Totuşi, a fost fără să se sbuciume pentru aceasta. Preşedinte al Adunării Deputaţilor, lăsând o amintire excelentă prin felul distins şi plin de tact cum a condus desbaterile. D. Pompeiu este, ca matematician, unul dintre pionerii teoriei mulţimilor şi al teoriei funcţiilor de variabilă reală. Exemplele construite de d-sa în 1908 au fost senzaţionale şi sunt citate şi azi în toate cursurile de specialitate. Ca organizator, trebue să însemnăm rolul dominant pe care 1-a avut în formarea Seminarului de Matematici la Universitatea din Cluj în clipa când se organiza universitatea românească şi când trebuia să creăm ceva potrivit cu nivelul pe care-1 avea universitatea maqhiară precedentă.
Din Camera prezidată de d. dr. Pompeiu făceau parte ca deputaţi trei profesori universitari de matematici. Linul dintre ei, d. V. Vâlcovici era Ministru, iar actualmente e secretar genera} al Frontului Renaşterii Naţionale. PETRE SERGESCU
135 ©B.C.U. Cluj
Mai aproape de inima omeneasca Un tânăr din America, în vârstă numai de 13 ani,
a inventat o nouă bombă aeriană cu o putere de distrugere mult mai cumplită ca cele cunoscute până a-cum. Natural, iaptul a produs senzaţie şi forurile competente au luat în studiu invenţia genialului copil.
Oricum ar ii însă, şi orice rezultat ar da cercetările, — fie că vor atesta genialitatea tânărului, sau numai o simplă lebră caracteristică trecerii dela pubertate la adolescenţă, — un lucru rămâne cert, şi încă de o înspăimântătoare evidenţă: psihoza ce a cuprins lumile dela un capăt a altul ale pământului, încât până şi copilăria e smulsă din cadrul ei firesc şi împinsă către precipitarea unor evenimente de triste perspective.
îngrozitor secol, amară epocă, nenorocit destin în care biata viaţă omenească trebuie să se consume febril, până la autodistrugere, fără nevinovăţia copilăriei, fără visul tinereţii, fără bărbăţia creatoare şi fără liniştea bătrâneţii.
Desigur, luarea în considerarea a unui copil care a inventat o maşinărie, dovedeşte multă putere de înţelegere a mediului înconjurător, a spiritului colectiv, din partea celor ce sunt puşi a releva fenomenele vieţii, — in toate ramificaţiile ei, — şi că sunt aproape de inima omului.
Şi mă gândesc: oare la noi se petrece tot aşa ? Câţi dintre inventatorii noştri găsesc amplă înţele
gere şi imediata solicitudine ? Dacă pentru aceşti făuritori de mijloace tehnice, atât
securitatea statului, cetăţenii dovedesc o totală nepăsare, ce să mai vorbim de cele ce se petrec cu născo-citorii de frumos ?
Această lipsă de înţelegere şi de aproapiere către inima omului, mi-a fost dat să le văd, în mai plină măsură, în redacţia unui mare cotidian.
Un tânăr firav, timid, cu tremurări în glas şi cu hainele mai mult decât modeste, se'înfăţişă cu un biet volumaş de versuri pentru a fi recenzat. Bietul visător căzu victimă ironiilor recenzentului, el însuşi un făuritor de stihuri, el însuşi cu o existenţă chinuită şi amară.
Ce duh rău îl făcea să se comporte atât de barbar cu un confrate al lui, care nu avea alt păcat decât că îşi spunea gândul şi simţirea în versuri limpezi şi luminoase ? De ce tocmai acest om — menit să aducă vofba cea bună, imboldul încurajator, mângâierea con-fraternă, tălmăcirea cea adevărată pentru a-1 face înţeles şi cunoscut tuturor, — se îndârjea şi nimicea un suflet ?
Să fi fost egoismul ? Răutatea ?
Nu, nu cred! Ceva mai condamnabil! Lipsă de pregătire sufletească pentru înţelegerea nă
zuinţelor sau suferinţelor omeneşti -, neputinţa de apropiere de inima celuilalt ,• NEPĂSAREA, îngrozitoarea nepăsare care sapă prăpăstiile între oameni şi între popoare. De aci pornesc toate relele, toate învrăjbirile.
Problema însă se pune pe un plan şi mai mare, şi mai vast. De aci şi negaţia. Nu vrem să recunoaştem dreptul de afirmare al celorlalţi şi astfel ucidem însăşi principiile fundamentale ale vieţii. Nu vrem să recunoaştem că şi alţii au dreptul la un nivel de viaţă mai ridicat — fie din punct de vedere material, fie din punct de vedere cultural. Monopolizăm totul. Punem stăpânire ca pe un patrimoniu absolut exclusiv nouă şi nu ne mai interesează că viaţa germinează noui şi noui expansiuni. Devenim închipuiţi şi exercităm rău neînţelegerea! Iată şi de ce unii cunosc tot ceeace omul poate cunoaşte, pe când ceilalţi sunt lipsiţi de cele mai elementare 'cunoştinţe. Iată de ce unii au tot — peste nevoile lor de consumaţie — şi de ce alţii abia pot să-şi câştige o pâine.
Trăim într'un tragic anacronism. Vremurile însă sunt din ce în ce mai grele, eveni
mentele se precipită, o apropiere între oameni este din ce în ce mai necesară cu cât pericolul ameninţă pe fiecare.
Ar trebui ca omul de ştiinţă să se apropie de marea sete de a cunoaşte a poporului. Doctorii cei mari să se aplece la nevoile medicului de plasă şi la suferinţele fizice ale poporului. Preotul din altar să-1 poarte pe Dumnezeu în suflet, viu, nu numai în cuvinte ci şi în fapte, şi să se pogoare în norod cu aceeaşi curăţie su-fleteascăş Conducătorii să străbată în massele populare, de toate categoriile, să le cunoască şi bunurile şi lipsurile, şi virtuţiile şi decăderile, şi să legiuiască în spiritul nostru creştinesc. Artiştii, poeţii, să se înfrăţească cu naţia din oare să-şi tragă seva inspiraţiei. Tehnicienii să lupte pentru o mai mare participare la progresul mecanic, să nu mai existe disproporţia dintre cele 200 km. pe oră şi ţara întreagă care a rămas tot la carul cu boi. Fiecare să contribue în raport cu posibilităţile, cu priceperea, sau cu talentul, la ridicarea neamului, la Ţara nouă, aşa cum o vrea M. S. REGELE şi marii noştri bărbaţi de stat. Un tot armonic şi indisolubil.
Şi nu este greu: Puţină înţelegere şi cât mai aproape de inima omenească.
CONSTANTIN BARCAROIU
136 ©B.C.U. Cluj
Natura evoluţiei ştiinţelor Ştiinţa este cunoaşterea maturii prin experienţe şi
observaţii metodice şi raţionale. Ea s'a născut din credinţa în posibilitatea reprezentării fenomenelor prin cauzalitate şi în existenţa obiectivă a realităţii materiale. In lupta pentru existenţa sa zilnică, omul a ajuns cu încetul să cunoască proprietăţile lucrurilor dimtr'ue dublu interes. Pe de o parte din interes practic, pentru a-şi uşura munca, pentru comoditatea sa particulară. Pe de altă parte din o nevoie internă de a cunoaşte natura împrejmuitoare, din care omul aicătueşte doar o părticică infimă, cu scopul de a-i pătrunde secretele şi de a înţelege mersul fonemenelor cari îl impresionează.
Această tendinţă de a cunoaşte se manifestă şi la popoarele cele mai primitive, cari în lipsa unor mijloace de investigaţie mai precisă, îşi explică toate fenomenele printr'un animism panteist. Cu cât înaintează însă omul în organizarea luptei sale pentru existenţă, descoperă, mulţumită atenţiei sale mai încordate, relaţii între fenomene, cari l-au condus la credinţa în cauzalitate, adică în faptul că în aceleaşi condiţii relaţiile observate între două grupuri de fenomene se reproduc cu cea mai mare certitudine întotdeauna. Aceasta mai pe scurt se poate spune că omenirea începuse să descopere existenţa legilor în natură.
Evident că această evoluţie a cunoaşterii este un fenomen social, care nu s'a putut desfăşura decât într'un timp îndelungat. Spiritul ştiinţific nu s'a putut forma decât sub influenţa nevoilor economice, a luptelor chinuitoare cu natura şi prin crizele respectiv ascensiunile sale sociale, cari l-au îndrumat spre scrutarea fenomenelor, spre descoperirea existenţei ilegilor în natură cu scopul de a supune fenomenele ei şi a le utiliza în fo-/losul său practic de îmbunătăţire a traiului. Acest interes colectiv al ştiinţei ne arată că ea formează un tot cu viaţa socială, cu tehnica şi cultura umanităţii.
Ştiinţa nu se poate separa de celelalte domenii ale activităţii, ale societăţii omeneşti.
Pentru .a învedera acest adevăr observăm că ceeace caracterizează cunoaşterea ştiinţiifică şi o deosebeşte de cunoaşterea vulgară este stabilirea legilor prin experienţe şi observaţii raţionale. Legile au caracteristica de a uni într'un mănunchiu o serie de observaţii disparate. Pe baza legilor se elaborează teoria, -adică un sistem logic de concepte abstracte cu ajutorul cărora se încearcă explicare raţională a fenomenelor şi reprezentarea structurei materiei.
Din aceste sisteme raţionale se deduc apoi, prin raţionamente logice, toate consecinţele posibile. Intre ele pot să fie consecinţe noui cari se supun imediat verificării experimentale şi se ajunge de multe ori în acest fel ,1a descoperirea unor legi noi.
Deci pornind dela cunoaşterea primitivă, caracterizată prin anumite noţiuni primare, familiare, ajuns prin intermediul experienţei, la construirea unor noţiuni noui cari se opun celor primitive şi ne conduc, prin consecinţele lor la legi noui şi la o cunoaştere mai perfecţionată a realităţii în care cele două noţiuni opuse se contopesc într'o sinteză mai superioară. Cunoaşterea ştiinţifică are prin urmare un mers dinamic. Evoluţia ei se face prin sinteze succesive, fiecare sinteză ne apare ca un "etaj sau ciclu care se suprapune celei precedente.
In fiecare din aceste cicluri de evoluţie legile desco
perite ne servesc la perfecţionarea mijloacelor noastre de muncă, de producţie, deci a tehnicei pe de o parte ; iar pe de altă parte influenţează starea culturală corespunzătoare prin aportul de noţiuni noi sau prin modificarea noţiunilor existente. Dar mai trebuie să remarcăm existenţa şi a unei influenţe inverse prin faptul că perfecţionarea tehnicei serveşte la extinderea mijloacelor de observaţie, de investigaţie, deci va mări preci-ziunea experienţelor ceeace conduce la descoperirea unor fenomene noi. Iar starea culturală modificându-se imprimă o anumită directivă nouă cercetărilor ştiinţifice. Din acest punct de vedere vechea distincţie dintre „ştiinţa pură" şi „ştiinţa aplicată" este din ce în ce mai perimată.
Acest punct de vedere am căutat să-1 pun în evidenţă într'un studiu sistematic a evoluţiei concepţiei despre îumină1) în care am reuşit să deosebesc o serie de cicluri de evoluţie, concepţia actuală despre lumină rezultând din sinteza dialectică a două concepţii contradictorii : concepţia ondulatoare şi concepţia corpu-sculară. In aceleaşi ordine de idei ne putem referi la studiul astronomului Mineur asupra evoluţiei noţiunii de timp2), care găseşte o evoluţie ciclică în care fiecare ciclu realizează o sinteză din ce în ce mai vastă de natură dialectică. Deasemenea d. T. Vescan ocupându-se cu problema discontinuităţii timpului3) arată că evoluţia noţiunii de timp trece prin o serie de contradicţii de natură dialectică.
Bazaţi pe aceste studii parţiale putem conclude că noţiunile ştiinţei, contrar concepţiei metafizicei kantiene, 4 sunt supuse unei evoluţii continue, întrerupte din când în când de „mutaţii" mai mult sau mai puţin discontinue cari îi măresc conţinutul şi schimbă radical sensul acestei evoluţii. Forţa motrică a acestei evoluţii este cercetarea ştiinţific prin observaţii experimentale şi critica raţională. Cauza „mutaţiilor", cari cauzează veritabile invenţii de imagini noui, trebuie căutată în perfecţionarea tehnicei experimentale, în invenţie de instrumente noui de investigaţie.
Dar în examinarea evoluţiei ştiinţelor mai putem urmări şi un alt punct de vedere având în vedere aspectul global. Astfel în desvoltarea ştiinţelor se manifestă două tendinţe contrare : O specializare din ce în ce mai extremă ale diferitelor ramuri. Iar, în aelaş timp, o tendinţă de a căuta unitatea în explicarea raţională a fenomenelor şi a faptelor, ceeace se manifestă prin evidenţierea unei conexiuni tot mai strânse între diferitele ramuri.
Intr'adevăr diferitele ştiinţe speciale urmărind cunoaşterea tot mai dâncă şi mai amănunţită a unui aspect particular al lumii materiale ajung să atingă tot mai mult frontiera unei ştiinţe speciale înrudite. Pentru rezolvarea unei probleme interne ele ajung să facă incursiuni tot mai numeroase în domeniul ştiinţelor vecine. Astfel constatăm că matematica, fizica, chimia, biologia îşi
1) Vezi : V. Novac, Evoluţia concepţiei despre 'aspectul microscopic a luminii ; Revista de Filozofie nr. 3 din 1938. Şi urmarea în curs de publicare.
2) A se vedea volumul „Science et loi" pufoltait de „Centre International de Synthese", Paris 1933.
3) T. VESCAN : Simultaneitate şi uflteaioritate, Gazete Matematică! nr. 2 şi 3 din 1939.
137 ©B.C.U. Cluj
SOCIETATEA DE MÂINE
pierd tot mai mult din autonomia lor în urmărirea re-zolvirii problemelor lor speciale. Rezolvirea diverselor probleme speciale impune cu o nevoie tot mai imperioasă concepţia unităţii indivizibile a lumii materiale ale cărei fenomene sunt în continuă relaţie de reciprocitate relativă. Deci cercetările analitice ale problemelor particulare ale diferitelor ştiinţe conduc cu o imperioasă necesitate la concepţia unei sinteze. Ori concepţia unor sinteze face parte din domeniul filozofic. Deci ştiinţele naturale în negarea clasică a filozofiei ajung la filozofie. Dar această cale conduce la o anarhie fatală deoarece fiecare ştiinţă vrea să realizeze sinteza după concepţia sa particulară.
In starea actuală a ştiinţei putem constata oglindirea stării economice şi politice a societăţii noastre. Contrastele şi contrazicerile cari bântuie starea economiei capitaliste se manifestă cu aceiaşi intensitate şi în domeniul atât de îndepărtat al cercetărilor ştiinţifice. In ştiinţa actuală constatăm un dublu antagonism care
constrânge întoarcerea spre filozofare în diferitele ştiinţe speciale.
Pe de o parte nevoia sintezei care se impune în rezolvirea diferitelor probleme speciale. Iar pe de 'îltă parte faptul că în desvoltarea lor diferitele ramuri speciale ale ştiinţei ajung la răsturnarea cunoştinţelor de bază şi nimicirea valorii vechilor concepţii îi conduce în mod necesar la punerea problemei cunoaşterii. Această tensiune crescândă a contrastelor interne şi externe, şi a opoziţiilor calitative şi cantitative conduc la impasul misticismului şi la negarea ştiinţei fără o reexaminare dialectică a dificultăţilor. Sinteza nu se poate realiza decât cu ajutorul logicei dialectice prin liberarea totală a raţionalismului, dând la o parte jugul pretinsului bun simţ plin de rutină şi refuzând să se confunde ceeace e familiar cu ceeace e evident. Din acest punct de vedere ştiinţa ne dă argumentul reconfortant că adaptarea spiritului la realitatea lumii materiale nu va fi nici odată absolută şi definitivă.
VALER NOVAC
încheia de Sărbători
Gvăciunuvile simboliste Recenta apariţie a monumentalei ediţii în care ne
este înfăţişată toată opera poetică a d-lui Ion Minule-scu, figura proeminentă a curentului simbolist, la noi, — ne-a îndemnat să-i adresăm o întrebare maestrudui, în numele cititorilor noştri. Şi anume :
— „Să ne spuneţi ceva despre CRĂCIUNURILE SIMBOLISTE. (Despre Crăciunurile semănătoriste au vorbit atâţia!").
Marele poet şi^a aşternut peniţa pe un bloc de hârtie şi ne-a răspuns, cu aceste duioase relatări care luminează cu blândeţe o epocă apusă, dincolo de pragul celor trei decenii cari s'au scurs dela primul volum de poesii pe oare Ie-a tipărit. Să-1 ascultăm :
„Crăciunurile simboliste ? Vai, ce dureros de dulce subiect, pentru un scriitor
de vârsta mea, nevoit să-şi mai amintească şi azi, Crăciunul eroicei lui tinereţi, peste care viitorul nu planase decât ascuns în umbra aceluiaş misterios semn de întrebare!
De obicei, noi — aşa zişii simbolişi — ne petrecusem Crăciunurile — ca de altfel mai tot restul zilelor din cursul anului, — la Cafeneaua Kubler — leagănul autentic al boemei româneşti de acum trezicei şi mai bine de ani.
„In artă, însă, şi mai ales în literatură, vârsta artistului nu contează după numărul anilor trăiţi, ci după numărul kilometrior parcurşi până ai reuşit să ajungi la potou".
Parcă'I aud şi azi pe Papa Kubler, repetându-ne aproape zilnic această încurajare părintească. Probabil că patronul acestei Cafenele istorice, înduioşat de precara situaţie financiară a noastră — copiii nimănui — ne înscrisese pe toţi, fără deosebire, pe lista clienţilor îngăduiţi să consume pe credit. Ba, ceva mai mult chiar, în fiecare Ajun de Crăciun, de An Nou sau de Paşti,
tot el ne oferea tradiţionalul lui cadou de sărbători, care consta în două suplimente de consumaţii gratuite, din care nu lipseau nici odată gogoşile fierbinţi, umplute cu marmeladă de caise şi punch-urile îmbibate de „rom colonial", pe care noi ne grăbiam să-1 aprindem, ca la flacăra lui să ne putem încălzi cât mai curând, nu numai stomacurile reci şi goale, dar şi speranţele în viitorul nostru, îngheţate chiar de pe la mijlocul anului.
In mod excepţional, Moş Crăciun — este drept — ne făcea câte odată şi plăcuta surpriză de a ne îndruma paşii şi emoţia momentului mult aşteptat, spre mesele bogat garnisite la care eram invitaţi de anume rubedenii îndepărtate, în zilele de sărbătoare când întâmplător îşi mai aminteau şi de existenţa noastră la Bucureşti.
Păcat numai că belşugul acestor mese evanghelice, nu ne putea procura decât pentru o singură zi „pâinea noastră cea de toate zilele". Crăciunurile treceau odată cu Uleie calendarului tipărite cu slove roşii, şi până la sosirea altor zile de sărbătoare, obişnuitele noastre zile de „post şi rugăciune" creşteau ca şi cum n'aveau să se mai sfârşească.
Iată, pentru ce numai la Cafeneaua lui Pap Kubler, ne simţeam ca şi la noi acasă. La mesele rubedeniilor noastre, ne îndestulam numai pentru câte o zi numai, doar stomacul, ca şi nişte bieţi cerşetori anonimi, miluiţi de generozitatea unor bogătaşi sgomotoşi. Pe mesele Cafenelei noastre, însă, noi jucam la noroc „pâ-nă'n pânzele albe" — cum spune Românul, — propriul nostru viitor din umbra misteriosului semn de întrebare, care înlr'o bună zi — eram siguri — avea să ne potolească foamea, la toţi deopotrivă, îndestulându-ne nu numai pentru o singură zi de sărbătoare, ci pentru vecinicie...
ION MINULESCU
138 ©B.C.U. Cluj
— Colină -oara...
Păsăruică gălbioară, Oi Leru-i, Doamne, Ler, Şi-a făcut, în fapt de seară, Cuibul pe un ram de cer, Leru-i, Doamne, Ler.
Cum făcea, cum şi-l lucra, Oi Leru-i, Doamne, Ler?
Raze de argint strângea, Le 'mpletea cum le'mpletea, Iar a doua zi pleca, Fir de curcubeu rupea Şi-l ducea la ea pe cer, — Hai Leru-mi, Doamne, Flori de măr...
Şi-acolo ce mi-a făcut, Leru-i, fir de aur?
Cuib precum nu s'a văzut: Numai flori pe dedesubt Din argint topit, Flori cu ramul împletit Tot în călăpăr, Tot în fir de măr;
Galben la mijloc, Brâu de busuioc; Jos, fluturând viu, Ram de foiomfiu. Şi 'ncă mai avea, Precum el lucea. Ochii de-ţi lua, Pe deasupra lui Bolta sterului.
Dar nu-i ster făcut Cum aţi mai văzut, — Ci e o dantea Din lumini de stea Şi ciucuri auea, Nu din vreo mătasă, Nu din floare-aleasă, Ci precum zic eu: Fir de curcubeu...
Şi dacă-a avut, Dacă mi-a făcut, Intr'un fapt de seară, Hai Leru-i, Doamne, Ler, Păsărvică gălbioară Cuibv' pe un ram de cer, Ce f a întâmplat, Car; greu păcat?
Prsărea-mi era A Maicii Precista. Şi ea îmi cânta In fiecare dimineaţă, In fiecare seară, Ca o vioară De piatră rară, Ca o dulceaţă Atât de-amară, In poarta raiului Pe o susfirea Şi mi-o asculta,
Din grădina sa, Şi ce se'ntâmpla? Ce-i cu pasărea?
Iată că-mi făcea Intr'o zi cu soare Şapte ouşoare De aur curat. In cuibu-i înalt, Cuib pe-un ram de cer, Unde vulturi pier, Hai, Leru-mi, Doamne, Ler.
Şi dacă-i făcea, Ce se întâmpla...?
Iată că-mi eşea Din tot ouşorul. Galben, puişorul; Puişor de aur, Cu guşă de laur; Ochişori sclipind, Că-s de mărgărit; Poarăt'n aripioare Stele de ninsoare; Cioc de lemnuşel, Glas de clopoţel, Puf de stănjenel...
Dar ce s'a 'ntâmplat, Care greu păcat...?
Ei ziua dormeau, Noaptea piuiau, Căci mereu cereau Şi îmi ciuguleau Picături de rouă Depe luna nouă...
Dar ce s'a 'ntâmpalt. Care greu păcat?
Iată, mări, iată, Că-i văzu odată, Noaptea din poiană, Un haiduc cu nană, Negru la sprânceană.
Ochiul lui aprins Cerul l-a cuprins Şi văzu'n întins, Cuibul pe cer prins, Cuib de călăpăr Pe un ram de cer, Unde vulturi pier, Hai Leru-mi, Doamne, Flori de măr...
Şi ce mi-a făcut Oacheşul haiduc, Cu cuşmă de miel Şi trup de oţel?
Cum sta'ngândurat, Căci mi-a aşteptat, Mândm lui să vină Pe o cale lină, Albă şi senină —
Fără să fi vrut, A desprins, pierdut, Dela brâu pistolul Şi-a ochit în golul Greu, pe cer în sus...
Pocnetul ascuns , Codrul l-a pătruns, Cuibul l-a străpuns Şi l-a sfărâmat: Praf de-argint curat...
Şi ce s'a 'ntâmplat Când pocnet vărgat Pe cer aruncat Codrul a străpuns
Muma lui Iisus A eşit afară Şi văzu'n poiană Pe haiduc culcat, Cuibul sfărâmat, — Praf de-argint curat...
Şi ce-a zis de sus Mama lui Iisus?
— Haiduce viteaz, Din codri cu brazi, Ager la cătare, Trup de stâncă tare, Să ţinteşti, călare. Dar să şti, să şti, Că te-ai prăpădi In fund de'nchisoare, Fără strop de soare, Bolnav de lingoare.
Şerpii or puia, Mari, în barba ta. Apă nu vei bea, Căci nu vei avea; Şi cum n'o să ai, Flori de mucigai O să lingi tăcut, Căci rău ai făcut, Când în gând pierdut. Cuibul ai ochit Şi l-ai prăpădit...
Şi ce s'a'ntămplat? — Puii unde sunt?... Pui şi pasărea Astea nu-s mai mult; Căci s'au prefăcut Stele mărunţele Şi luciferele, — Toate strălucesc, Lumea 'nfrumuseţesc Şi lucesc, lucesc. La noi în grădină, La voi în grădină, In noaptea senină, Când e lună plină..
V'o'nchinăm spre sănătate!
PAVEL P. BELU
©B.C.U. Cluj
jFeracineiiifi CMIIMFOI hănăfean Fenomenul cultural bănăţean, răsărit de după coama
unui deal de poveste, după ce a dormit acolo vreme îndelungată pe un pat de vise, este pe cât de variat, pe atât de interesant,
Nici unde, în nici o altă provincie a ţării, nu s'au dat lupte atât de mari, de crâncene am putea spune, pe câmpul presărat cu flori de foiomfiu şi sânziene, ca aci, în această ţară a cântecului, unde izvoarele plâng doine, frunzele şoptesc balade, iar ciobăniţele cu catrin-ţele 'mpupite, apar pe spinări de dealuri aevea, Ilene Cosinzene...
Acolo, unde fiecare arbore pe care-1 întâlneşti în cale e un solitar visător, fiecare floare îţi poate spune o poveste şi ffecare bătrân e un munte încărunţit şi brăzdat de şuvoaiele tuturor deşărtăciunilor, sufletul se ridică mai uşor spre zările de slavă, căutând să se îmbete de lumină. Iar, când această sete caută să fie potolită cu minciuni, revolta se ridică mare, cât un seme-nic. Şi lupta se începe dârză, căci e lupta spaţiului vital, lupta pentru descătuşarea credinţelor şi desţelenirea viselor.
Preludiul literaturii bănăţene, cu toate luptele, înfrângerile şi biruinţele, nu-1 voiu analiza aci. El va fi cunoscut din antologiile ce se găsesc gata de tipar, aşteptând editorul.
Poesia, deasemeni a fost prezentată şi discutată în mai toate revistele şi ziarele bănăţene şi chiar în Capitală.
Un capitol peste care s'a trecut superficial este tocmai cel mai important: proza bănăţeană.
Dintre precursori, proza specific bănăţeană a fost cul-tivaiă şi reprezentată de Ioan Popovici Bănăţeanul, Mi hail Gaşpar, Damian Isverniceanu şi chiar poetul Victor Vlad Delamarina. A urmat apoi Ioan Ciucurel, scriitor ţăran, (Ia care pot odăuga).
Azi, scriu proză în Banat: Mircea T. Bandu, Mircea Şerbănescu şi subsemnatul. O proză însă care caută să se încadreze în avalanşa cea mare a prozei fără graniţe. Subiectele sunt desprinse din lumea cotidiană şi mai mult din lumea şcolărească pe care autorii — tineri — o cunosc mai bine.
Adevărata proză care gâlgâe de bănăţenism şi adevăratul prozator care continuă şi depăşeşte prin realizare predecesorii săi este dr. Ioan Ţeicu, un nume nou în arena literilor pentru cei mai mulţi, care se ridică însă ca un adevărat şef de şcoală nouă, autentic bănăţenească.
Schiţele şi nuvelele domnului dr. Ioan Ţeicu, dovedesc un talent matur, aducând tot odată un potenţial nou de evaluare al creaţiei noastre provinciale. Este un soiu de literatură nouă, literatura pe care o prezintă a-cest bătrân trecut prin închisorile maghiare şi totuşi tânăr ca scriitor şi suflet.
In volumul pe care d-sa îl va prezenta în iarna aceasta publicului cetitor, trăiesc intens cele mai specifice tipuri de bănăţeni. Eroii schiţelor şi nuvelelor alcătuiesc, un complex al vieţii acestei provincii şi mai ales al colţului de ţară de pe valea Carasului: dascăli, popi, doctori, cântăreţi în strane, ţărani... „bătrâni cu iarna vieţii 'n plete"...
De câte ori nu-mi spunea „don'doctor", pe când redactam împreună gazeta „Românul".
— „Vezi măi Bugariule, mă, eu nu pot seri ca voi.
Eu scriu aşa cum povesteşte moş Ania şi tuşa Văsâlca. Eu am ce am cu bătrânii aceştia. Cu moş Patru Barca, baba Ana, moş Adam. Bătrânii aceştia mă muncesc pe mine. Eu pentru ei scriu. Dar, nu ştiu să scriu aşa ca voi...".
Poate e un noroc pentru noi şi pentru literatură că dr. Ioan Ţeicu „nu ştie să scrie ca noi".
Dealungul paginilor volumului d-sale se întâlnesc cele două drumuri cari au mers odinioară paralel: umorul sănătos, patriarhal, al lui Creangă (Filosofii) şi umorul satiric dureros, al lui Carageale (Păgânii).
Aproape fiecare bucată este presărată cu momente de un dramatism sufletesc inimaginabil, pe care-1 întâlnim numai în dramele antice, după care urmează o limpezire, un zâmbet discret, provocat de o întâmplare şugubeaţă.
Adânc cunoscător al sufletului omenesc, eroii d-lui Ţeicu sunt prezentaţi în complexul lor cu toate defectele şi calităţile. Analizele psihologice sunt făcute cu meticulozitate de chirurg şi măestrie de artist. Apoi uşurinţa de creaţie este una dintre cele mai esenţiale calităţi ale autorului. Firul acţiunei nu este o invenţie la întâmplare ci ceva firesc, iar eroii nu sunt împinşi de la spate în drumul lor, nici nu sunt purtaţi de mână de autor, tocmai pe cărăruile pe care se vor întâlni cu necunoscutul. Ei merg singuri pe acolo, tocmai pe acolo pe unde te aştepţi tu, lectorul anonim, trăind toate durerile şi toate bucuriile firesc, uman, căci autorul nu creiază internţionat momentele, ci ele izbucnesc natural, cerute parcă de un imperativ categoric.
Iată de exemplu desfăşurarea acţiunei în bucata: „O INSPECŢIE" :
La şcoala confesională din Potoc a sosit vestea cea mare a vizitei domnului inspector tocmai dela Budapesta. Mare fierbere. Dăscăliţa se pregăteşte să taie gâscă cea mai grasă. Dar ia-o de unde nu-i. Găsea fugise peste garduri, în vecini.
—- „Copii, săriţi, tulai, peste garduri şi prindeţi găsea — zise dăscăliţa".
Şi în timp ce dăscăliţa şi copii alergau nebuni printre clăile de fân după gâscă, dascălul, fierbea de nervozitate şi emoţie.
— „Ano, Ano, ce muma dracului faceţi ? Unde mi-ai pus bumbul ?".
Dascălul îşi pierduse nasturul dela cămaşă şi n'avea cu ce-şi prinde gulerul.
— Ano, Ano, ce faceţi cu găsea, o nu vezi că n'am bumb la guler. Trimite, trimite copiii — zise dascălul, mai mult strigând.
Vreo câţiva dulăi de copii săriră gardurile şi ţiş printre picioarele dascălului, în apartamentul conjugal.
— Da-ţi zor după bumb. Acestora nici nu trebuia să li se spună asemenea vor
be de îmbărbătare, căci în schimbul unei trageri de u-rechi mai blânzişoare erau capabili să răstoarne toată casa, cum şi făcură.
Căutară elevii subt paturi, în paturi, desfăcură pe-rinile de zestre ale dăscăliţei, traseră dulapurile în mijlocul odăii, se urcară la grinzi, trăgând cu mânecile cămăşilor largi praful secular de pe grinzi.
— Hoit! Staţi, mă dracilor! — Acuma ştiu unde este bumbul. Ia'n vezi Iacobe în paharul acela dintre cias-loave deasupra dulapului mare!
140 ©B.C.U. Cluj
SOCIETATEA DE MĂINE
Intr'o clipită lacob iu pe dulap, dintr'o săritură măiastră :
— Nu-i, mă rog don învăţător, nici un bumb aici, — răspunse elevul.
La vorbele acestea don învăţător îşi trase gura până la urechi şi începu să râdă :
— Md, băieţi, să ştiţi că am înghiţit bumbul, şi, şi, vai cum mă doare la ioale! Faţa-i făcută spre râs, deodată luă o înfăţişare tristă aproape dureroasă. Mă duc la spital, cum să stau cu bumbul în maţe, înaintea inspectorului, zise solemn învăţătorul.
Nici na trebuit să siârşească vorba, căci elevii mai deştepţi decât s'ar presupune, şi începură halaripu de
L-am cunoscut puţin timp după ce avusese prima sa expoziţie la Bucureşti, expoziţie care 1-a făcut cunoscut în toate cercurile Capitalei, aducând şi dincoace de Car-paţi faima lui de mare meşter.
Sculpturile expuse atunci de Ion Vlasiu au găsit preţuire mai multă decât s'ar fi putut crede. Ceiace dovedea că gustul bucureştenilor nu rămăsese pe măsura cu-tărui cocoloşit de unii oficiali şi de câţiva potentaţi din afară de înclinarea naturală a marelui public.
Tot ce era tineret şi intelectualitate iubitoare de frumos se pronunţase în favoarea sculptorului ardelean care, deşi încă tânăr, întrunise sufragiile ce merg îndeobşte spre cei consacraţi.
De-atunci Vlasiu n'a mai expus în Bucureşti: ceiace n'a fost un bine pentru nimeni.
Arta sculptorului ardelean se cere văzută şi încurajată de toţi cei de dincoace, aşa cum este de cei de dincolo de Carpaţi.
Arta lui Vlasiu dinamică, debordantă de energie şi fantezie creatoare, nu poate rămâne în afară de public, element esenţial al succesului său.
L-am cunoscut pe Ion Vlasiu după prima sa confruntare cu publicul bucureştean şi mi-am dat seama de e-fectul binefăcător pe care ea 1-a avut asupra lui.
A rămas aproape un an aici, lucrând intens. După a-ceia a plecat la Cluj, unde a continuat să lucreze, iar de-acolo, într'o bună zi şi-a luat sborul spre Paris.
El nu s'a dus în străinătate cu bursă. N'a avut norocul acelor anonimi, cari bucurându-se
de sprijinul unuia şi de recomandaţia altuia, pot lâncezi câte doi ani la Paris şi la Roma pe socoteala Statului.
Ca să trăiască, Vlasiu a făcut la Paris pictură. A şi expus. Şi a avut şi succes. Ne-am minunat noi, dar aşa s'au petrecut lucrurile. Ca pictor, a fost bine primit, deşi nu mânuise mai deloc penelul până atunci.
La Paris, Ion Vlasiu a lucrat şi, mai cu seamă, s'a instruit. A cercetat atent muzeele, monumentele, capod'o-perele oraşului-lumină, şi-a mărit bagajul cunoştinţelor. S'a maturizat. S'a format, cum ar spune biografii moderni.'
La înapoiere, era alt om. Câştigase, într'un an şi ceva, mai mult decât alţii în zece. Cu forţe noui şi cu o nouă vlagă, el şi-a început noua etapă de lucru.
Numit profesor de sculptură la Timişoara, Vlasiu s'a
bucurie. Vre-o doui, trei, săriră peste ferestre, cei mai micuţi tocmai voiau să o tulească printre picioarele dascălului, când îşi făcu apariţia dăscăliţa cu gâscă subsuoară".
Stilul clar şi limba frumoasă, fluentă, presărată artistic cu metafore şi expresii bănăţene, ne amintesc pe marele povestitor Humuleştean, dovedind în acelaş timp puterea de creaţie a d-lui Ţeicu şi marele său talent artistic, căci trebuie să o spun răspicat şi cu multă convingere : Dr. Ion Ţeicu este un scriitor bănăţean autentic care va reuşi să impună numele provinciei de cântece şi vis.
AUREL D. BUGARIU
afirmat ca cel mai autentic şi mai valoros sculptor al Ardealului de astăzi, dând la iveală lucrare de mare amploare.
La începutul iernii trecute, mare ne-a fost mirarea când am aflat de apariţia cărţii sale : „Am plecat din sat". II ştiam sculptor, chiar şi pictor, uneori critic plastic dar nu-1 auzisem niciodată expunând planuri literare.
Şi iată că şi'n vitrinele noastre, şi-a făcut apariţia cartea lui, aşa încât orice îndoială era fără rost. Apărută în editura Miron Neagu din Sighişoara, cartea lui Vlasiu s'a făcut repede cunoscută prin calităţile multiple şi reale de cari dădea dovadă autorul debutant.
Cu al său „Am plecat din sat", Ion Vlasiu nu afirmă numai un autentic talent literar, dar relevă bogăţia şi a-dâncimea unui suflet de artist cu sensibilitatea sa, dar şi cu ataşamentul său prin toate fibrele de elementul social.
Plecările din sat şi revenirile lui, evocarea duioasă a satului natal, tablourile pitoreşti lucrate în culori sobre înfăţişează viaţa unei familii ţărăneşti aşa cum se desfăşoară ea zilnic.
Deşi plecat destul de des şi pentru un timp îndelungat, Ion Vlasiu nu s'a despărţit niciodată de satul lui. Nu s'a îndepărtat de atmosfera aceia, încărcată adeseori de socoteli mărunte, nu s'a înstrăinat de ai lui şi de locul în care s'a născut şi şi-a trăit prima tinereţe.
Vlasiu rămâne sufleteşte strâns legat de sat; o legătură atât1 de puternică încât nici nu poate fi vorba ca ea să fie vreodată ruptă.
In cartea sculptorului ardelean, pâlpâie viaţa colectivă a satului, viaţă adevărată fără înflorituri şi fără umbre. Carte realistă, ea oglindeşte viaţa satului aşa cum se desfăşoară ea, şi nu altfel.
Dacă socialul este una din caracteristicele acestei cărţi, plasticul este a doua caracteristică. Toate imaginile, toate scenele sunt prinse sur le vif. Smulse din viaţa de toate zilele a satelor noastre. Nu vezi forme, nici culori, dar totul este plastic redat. Secţiune transversală în viaţa oamenilor dela ţară.
După prima carte, închinată satului, bănuim că cea de-a doua carte lui Vlasiu va fi inspirată de viaţa dusă la oraş de cel; plecat din sat.
Această carte este de pe acum aşteptată. PAUL TEODORESCU
J C 2 V V € ik S J U
141 ©B.C.U. Cluj
Câteva consideratiuni în legătură cu vieata păstorească din Borlovenii-Vechi si Pătas-Caraş
Cele două comune—Borlovenii-Vechi şi Pătaş-Caras — deşi sunt foarte apropiate una de alta, sunt deosebite în multe privinţi. Chiar ca vorbire: locuitorii dirc Pătaş pronunţă prepoziţia pe, pi; pe când cei din Bor-lovenii vechi, pră.
/ V V/ •>, / v « v N
Cern. Jborloveitii-Vechi'.
* V,' y * 2.5/7 -ir?el fri ' ' " -i, V
» \
|»V \'/ i1/ V/ >,V * ™ T r a . — fcV)\
* * vi \ ' tr V iv W
fa » i, ... «A*..».. »•> V v * v
ţ o *9 ci pop ~' p o'c
^ ac o OKO & p o <•> 6 « j CtC^..^,~? . yr.
îty 0/ \V v, y, \ « » « v
V:? * O * o * o • ci"a - c i c S c ^ ^ ^ - '
•,a-a<iJa9o9Ja. cu \ ^ i ~ ~ ~ /
IV/ , V/ , V / V / -y/ •,(' |. W Vf •,'/ v, V/ W
fân eie JL2J
arabi/
,. c r t a. a
• # "
FIG. I
Deosebirea o observi uşor privind şi gospodăria. In socoteală globală locuitorii din Borlovenii vechi, sunt mai înapoiaţi. Se spune că sunt mai „corneţi", adică simpli. Li se mai zice că sunt şi mocani, din cauză că sunt mai de margine şi din punct de vedere economia au o situaţie mai decăzută decât pătăşenii.... Sunt ei mai primitivi şi ca înfăţişare; mai slabi îmbrăcaţi. La
aceasta mai contribue şi numărul fumurilor: satul Borlovenii-Vechi, numără 965 locuitori, pe când Pă-taşul 1103. Volumul în populaţie, în vite şi pământ, contribue din plin pentruca, între cele două sate să existe deosebiri.
Din această cauză întie cele două aşezări, se poate vorbi de o oarecare distanţă socială.
Drept isvor de câştig al locuitorilor. în afară de a-gricultură, e creşterea vitelor. Agricultura, atâta câtă se face, nu ajunge să îndestuleze populaţia. Din această cauză, locuitorii sunt nevoiţi să migreze în timpul anului, în altă parte. Astfel, ca în multe alte părţi din ţara noastră, ei vor pleca vara la „pusta". Se însoţesc
până la 70—80 de inşi, plecând în grup; (cum spun ei, în „onăsie").
Merg la Văliug, la Staier şi chiar mai departe, spre Arad. Cu ei îşi iau şi femei, ba chiar şi copii—fiindcă aici stau săptămâni întregi: unii toată vara, până toamna târziu. Cei mai mulţi vin înapoi, în gura iernei, cu bani strânşi — pe care-şi cumpără cum spun ei, „cucuruz", bumbac pentru „kimeşi" şi alte lucruri de trebuinţă.
Altă mişcare de populaţie—sezonieră — a celor două sate, e la pădure: cum spun ei, la „stânjeni". Jumătate satul merge la pădure, la „soţietate" unde stau câte o lună. Câte unii, rămân tot anul acolo.
* In felul acesta, nu e greu de înţeles, că oamenii, nea-
vând loc bun de arat, se vor ocupa şi cu creşterea vitelor, mai ales că întindere de loc au şi nu lipseşte nici priceperea pentru aceasta. N'avem să arătăm decât că, din totalul suprafeţii satului, numai fâneţele şi izlazul fac mai mult decât celelalte întrebuinţări date solului laolaltă, (v. Fig. I.).
1. Ş'ofei fără urechi din brad, pentru „brăndză". 2. Căldare de aramă pentru lături la porci. .?. „Cotăriţâ"
(coş de nuele).
Din acest punct de vedere, observăm că împărţirea hotarului e la fel. Ispitit de această stare de lucruri,
142
©B.C.U. Cluj
SOCIETATEA DE MÂINE
adică de ocupaţia creşterii vitelor în cele două sate, am căutat să pătrund mai adânc, felul în care se practică. In primul rând se observă că locuitorii din aceste părţi au avut de luptat cu pădurea: zona sălaşelor sau colibelor unde-şi cresc vitele, coincide cu o înaintare în pădure a zonelor luminoase—acum redate pe de-a'n-tregul fie păşunatului, fie fâneţelor. Dealtfel, suprafaţa păduroasă, după cum se vede şi din Fig. I. stărue încă.
Ca să pătrundem în zona fâneţelor — izlazului, urcăm. Altitudinea e între 600 şi 700 m., dar sunt căi diferite ca să ajungi la „sălaşe". Aici odată sosiţi, se deschid largi perspective — atât cât priveşti vieaţa dusă
Păstoriţă mulgând oile la colibă. —- Borlovenid-Vechi.
la sălaşe, cât şi panoramic, fiindcă ochiului i se aşterne tot Almăjul: pe hartă bazinul Bozovici.
Sunt aici sus sălaşe — adevărate gospodării. Grădini cu pomi şi legumi. Din această cauză am spus cu altă ocazie, că avem de-aface aici cu o vieaţă de sat împărţită în două (dedublată); cea dusă în sat şi cea trăită la sălaş. Unele din aceste colibe sau sălaşe — au devenit din locuinţe temporare—gospodării în toată regula, cu caracter, permanent: atât e de mare atracţia vieţii dusă la sălaşe.
Se'nţalege, că icoana acestor locuri, cu un specific anumit de vieaţă îţi rămâne neştearsă.
Din această cauză, stăruim.
* Am in faţă unul din aceste sălaşe. El alcătueşte la
un loc, un ce armonios. O formaţie naturală al cărui paznic şi a^ent organizator e omul de aici. Coliba pro-
priu-zisă, se compune dintr'o cameră de fiert şi încălzit (cu vatra liberă) şi o „sobă". Cea dintâi încăpere, poartă numirea de „colibă". Cealaltă încăpere se numeşte „sobă" şi o întâlnim numai la colibele locuite şi în timpul iernei. De aici, ar rezulta adevărul, că în partea locului, avem colibe de vară, şi, de vară şi iarnă totodată. Descrierea colibelor precum şi sistemul sau tipul de păstorit de aici, am arătat-o într'un articol din Revista Geografică Română, (voi. II. 1939 Fas. I).
Ne rămâne să ne ocupăm acuma de uneltele de care
se servesc locuitorii de aici—pe la sălaşele lor, în legătură cu această ocupaţie atât de importantă pentru neamul nostru. Importanţa acestor unelte e cunoscută de noi toţi. Mai ales când ştim, că poporul nostru, a fost şi în trecut un bun crescător de vite. Interesează apoi şi ca întrebuinţare în raport cu regiunea. Cine va face o hartă a inventarului păstoresc dela noi, va avea nevoie de menţiunea noastră. Linguistul însuşi va trage foloase, prin faptul că aceste unelte, alături de întrebuinţarea lor mai poartă şi un nume care se schimbă dela loc «la loc. Alături de termeni apoi, vom arăta forma lor.
Insfârşit, prin cele spuse mai sus, cetitorul poate să trăiască un fragment din vieaţa dusă la sălaşe, în cele două sate din Banat. Prin aceasta se menţine strâns legătura de vieaţă între români. Amănunte importante asupra acestor aspecte de vieaţă aflăm în Sociologia Românească (No. 4—6 anul IV).
Pe la sălaşele — amintite mai sus — n'am mai aflat acea unealtă primitivă pentru măsurat laptele, numită în partea locului „bîrc". Fiindcă, oamenii când merg la
„pîlc", adică la oi, otoişnuesc de măsoară laptele cu bârcul. Bineînţeles când e vorba de nu număr de oi mai mare. In cazul când omul are oi mai puţine, laptele nu i se mai măsoară, ci i se cântăreşte. Deosebirea e destul de mare.
Vasul în care mulg oile, e o găleată din lemn numită strungăreaţă, în mărime de 20-28 cm. Strungăreaţă se numeşte ca şi în alte părţi.
In colibă, considerată ca sălaş, găsim un fel de coşu-leţ împletit din nueJe: „cotăriţă"; o căldare de aramă pentru fiert laptele, făcută de ţiganii lăeţi se întâlneşte iarăş des pe la sălaşe *) O cofiţă de lemn — în care pun legume, poartă numirea de „cart". Apa se ia cu „cânta" — iar brânza se păstrează într'un vas — dea-semenea — din leitin de brad, fără urechi, numit „şofei".
*) Sau chiar pentru ţinut lături de porci.
143 ©B.C.U. Cluj
SOCIETATEA DE MAlNE
Pentru pregătit urda locvitcrii se servesc de o lopă-ţică de lemn găurită la mijloc — „lopăţîc". Cu ea se
/. Lopăţîc. 2. Fund de „astrucat" mămăliga. 3. „Cart" (cofiţă). 4. Măsuţă pentru o persoană sau două.
5. Tigaie.
mestecă zarul pus să fiarbă spre a se scoate urda. La strecoratul urdei, mai întâlnim unealta cunoscută şi din alte părţi, menită ca să ţie ca suport şi care se
chiamă „vîrzob". Putineiul, în care se bate laptele pentru a se scoate unt, aici ia numirea de „badîn", iar bătătorul „mîtcă". Untul, se vinde sau se topeşte, servind în casă.
Trebue să specificăm dela început că mobilierul la sălaşe, e sărac : o măsuţă dreptunghiulară, nu rotundă — cum ne-am aştepta — serveşte pentru o persoană sau două. Un fund de răsturnat mămăliga, are şi rolul de masă portativă — e tot ce întâlnim. Iată şi tigaea cu trei picioare... In afară de pat, poliţa, pentru care am stăruit în altă parte, acesta e tot mobilierul găsit pe la colibi.
La oi se dă tărâţe şi sare într'un jgheab — lemn scobit cu patru picioare—numit „sănun".
* Instrumentarul păstoresc de pretutindeni face parte
dintr'o fază de civilizaţie caracteristică, nu timpurilor noastre. E de aşteptat deci, ca în faţa civilizaţiei noastre să se piardă; să dispară unele unelte, cu timpul şi că altele să le ia locul. Datoria noastră, e de-a lua act, pentru o eventuală reconstituire—mâine—a unui strat de civilizaţie, dispărut.
Războiul mondial, a adus cu sine adânci schimbări în vieaţa de toate zilele a pooţprului nostru. Nu este exclus ca timpurile noastre să ajute si mai mult aceste schimbări. De aici grija noastră pentru cunoaşterea bunurilor civilizaţiei noastre populare.
ION CHELCEA
< ^ ^ < f c »
Scriitorul sufletului românesc bănăţean Ne aflăm în faţa unei mari rea-
Uzări literare: manuscrisul volumului de schiţe al d^lui Ion Ţeicu, nume aproape necunoscut între scriitorii români. Opera sa, răspunde unei cerinţi capitale din punct de vedere beletristic şi psihologic, omul în mijlocul naturii româneşti; trăsătura fundamentală a sufletului românesc coordonat mediului înconjurător. Această deplină armonie între mediu şi om face din opera d-lui Ion Ţeicu o valoare literară incontestabilă.
Eroii săi sunt oameni buni Şi resemnaţi. Conflictele dramatice ale acţiunii se rezolvă în iertări şi primirea destinului aşa cum s'a dat. Oamenii aceştia sunt ai naturii, cu simţire cristalizată în frumuseţea şi măreţia sa. Ioan Ţeicu, frenidist în accepţia bună a cuvântului, a reuşit să rezolve conflicte sufleteşti după tiparele realităţilor senso-riale din satul românesc bană-ţan, dându-ne icoana precisă a acelui specific de romanitate re-gional-bănăţeană de care s'a făcut şi se face încă atâta caz, fără însă să se arate exact etnicul a-celei romanităţi, lăsându-se pro
blema la cheremul tuturor profitorilor interesaţi, în dauna valorii ei reale şi împiedecându-se ridicarea ei la rang de valoare general românească, după cum o bună parte din scriitorii moldoveni au reuşit să facă pentru spiritualitatea specifică a regiunii lor.
In materie de cultură etnic românească nu poate fi vorba dacă nu se ţine seamă de expresia culturii cristalizată de timp, condiţie geografică, biopolitică, socială şi istorică, în fiecare provincie. Pecetul localismului, pus pe autenticul cultural al provinciei, e stema unui specific care trebue să fie metodă de lucru şi stil de creaţie. Condiţia de vieaţă a determinat fel de a gândi. Căutând să înţelegem a-ceastă condiţie, pătrundem în ascunzişul de nepătruns, la aparenţă, al duhului etnic românesc.
Pentru înfrăţirea sau — întrebuinţând un termen curent — consolidarea sufletului românesc, nimic nu cred mai temeinic decât acest fel de înfrăţire pe care o simţesc între opera lui Ion Creangă, moldoveanul şi a lui Ion Ţeicu, bănăţeanul.
Şi unul şi celălalt au ridicat la rang de valoare universal românească spiritualitatea provinciei lor.
Chiar dacă tratează subiecte ieşite din mediul social al ţăranului bănăţean, ba mai mult, ieşite din sfera lumii româneşti, cum ar fi schiţa „Iapa lui Cali-gula", Ion Ţeicu rămâne al provinciei sale prin limba măestrit împistrită cu fermecătorul grai al Banatului. Aci observăm conştiinţa omului de litere: a se da valoarea cuvenită vorbei încadrată în propoziţie, pentru a deveni patrimoniu naţional. Astfel, scrierile sale contribue într'o fericită formă la îmbogăţirea limbii româneşti.
E bine că volumul de schiţe al d-lui Ion Ţeicu se tipăreşte în Capitală. Bănăţenii au o seamă de poeţi cu destulă valoare dar rămaşi compartimentaţi în tiparele locale ale Banatului. E necesar ca să se cunoască frumoasa lor contribuţie dată literaturii româneşti, peste tot. D-l Ion Ţeicu reuşeşte a ne da această cunoaştere-
GRIGORE BUGARIN
©B.C.U. Cluj
O operă necunoscută a protopopului Dumitrie Petrovici - Stoichescu
Despre Dimitrie Petrovici Stoichescu s'a scris foarte puţin, cu toate că prin activitatea ce-a avut-o în mişcarea Românilor Bănăţeni din anul 1848, precum şi prin suferinţele ce le-a îndurat din partea Sârbilor după aceea — figura lui a rămas înconjurată într'o aureolă de martir, iar personalitatea lui s'a situat pe primul plan al istoriei Românilor Bănăţeni din veacul al XlX-lea.
In studiul de faţă voiu încerca să clarific unele nelămuriri, cari se menţin încă, din timpul activităţii sale dinainte de revoluţia din 1848.
Manuscrisul No. 681 din Colecţia Academiei Române, provenit din biblioteca episcopului Nifon Bălăşescu care La a. 1832 studia la Teologia din Arad *) între alte lucrări de caracter religios conţine şi un curs de teologie dogmatică intitulat: „Theologhia sau cuvântarea de Dumnezeu cea dogmaticească".
Lucrarea e subdivizată în trei părţi dintre cari s'au păstrat numai două şi anume:
„Partea a Ii-a: Despre Dumnezeu fiul ca înnoitoriul firii omeneşti. Iaste a lui losif Musteţ, auzitoriu anului al II-lea" 2) şi
„Partea a treia a Cuvântării de D-zeu ceii dogmati-ceşti: Despre Dumnezeu Duhul Sfânt, dătătoriul, mijlo-citoriul cătră ajungerea hotărârii omeneşti"s).
Pe foaia 183 e următoarea însemnare: „Sfârşitul părţii a Ii-a a cuv(ântării) de D-zeu. Sfârşitul s'au scris prin mine losif Musteţ, 19 Aug. 1832 (auzitoriu anului I şi se învaţă în anul al 2-lea)".
Despre acest losif Musteţ avem dovezi sigure că în anul 1832 era student la teologia din Vârşeţ. 4)
Deci suntem în faţa unui curs predat la teologia din Vârşeţ şi copiat în anul 1832 de un oarecare cleric losif Musteţ.
Se pune însă întrebarea cine e autorul acestui curs? Pe verso-ul foii 142 aflăm în această privinţă o în
semnare scrisă cu creionul pe care loan Bianu şi R-Caracas6) au citit-o în modul următor:
„Din această studie am fostu clasfiţiruit în . . . . Această studie ne-au propus-o d. profesor d-lui Petru, paroh ( ? ) . . . . Logojului, în anul (1)832, pe semestrul de iarnă".
Cercetând mai de aproape această însemnare, am reuşit s'o citesc în felul următor:
„Din această studie am fost clasfinţiruit în Testimoniu) C(lasa) 1-u al 9-lea. Această studie ne-au propus-o D. Profesor Dim. Petr. parohul namsă(?) Logojului în anul (1(832/3 pe semestrul de iarnă".
Deci toată eroarea vine dela cuvântul prescurtat „APM." pe care autorii catalogului l-au citit „D-lui" fără să tină seamă de punctul care indica prescurtarea. La celălalt cuvânt prescurtat, „NEMP." au adăugat iarăşi fără a ţine seamă de punctul care indica o prescurtare de nume.
!) Vezi: mss. 681 (verso) din Colecţia Academiei Române. 2) Vezi : m s s . 681 p . 142-183 d i n Colec ţ ia A c a d e m i e i Române.
3) I d e m p . 184—190. 4) Vezi: m s s , 680 p . 41 d in Colecţia Academie i R o m â n e . 5) Catalogul manuscriptelor româneşti t. II. Bucureşti
1913 pg. 434—5.
Deci după lectura mea, cursul acesta a fost predat de un profesor al cărui nume clericul losif Musteţ nu-1 relatează sub forma prescurtată: Dim. Petr.
Din moment ce au fost observate aceste detalii, lucrul merge mai uşor şi iată dece: In ziarul „Albina"8), publicistul bănăţean Atanasie Marian Marienescu, publică un manuscis7) de-al protopopului Lipovei Dimitrie Petrovici Stoichescu în care vorbind despre alegerea lui ca vicar al mitropoliei Banatului spune:
„Poporul la prechemarea aceasta, pre mine cu un ton, de vicar mitropolitan mă alese. Cauza, dece tocmai pre mine? Este că din vre'o 200 de preoţi adunaţi, mai mulţi ai mei clerici au în timpul profesoriei mele de 12 ani în catedra clericală din Vârsăţ. Aceşti preoţi în semn de mulţumire către învăţătorul lor, fără îndoială văzându-mă pe mine, în clipa aceea au informat poporul spre alegerea mea. . .
„Mai pe urmă strigară că „viei" în cognumele meu să nu fie şi fui silit a mă alcătui dorinţei mulţimii, şi primiu cognumele strămoşescu familiar „Stoichescu"8)
Din această informaţie preţioasă reţinem următoarele fapte:
a) Că Dimitrie Petrovici Stoichescu a funcţionat 12 ani ca profesor la Teologia din Vârsăţ înainte de 1848 şi
b) Că până la anul 1848 Se numea numai Dimitrie Petrovici.
Rămâne să mai stabilim datele între cari a funcţionat ca profesor la teologia din Vârsăţ, pentru a vedea dacă în anul 1832 avea această situaţie.
O monografie asupra teologiei din Vârsăţ nu cunosc încă cu toate că i se simte mult nevoia. Este însă un studiu din 18469) asupra organizării acestei şcoli din care aflăm că teologia din Vârsăţ a fost întemeiată în 1820 şi avea două secţii: românească si sârbească, cu patru profesori, câte doi, deci, pentru fiecare secţie.
Pe de altă parte ştim în mod sigur că între anii 1834—1847 ca profesor la Vârşăţ funcţionează Ignatie Vuia.10)
Tot atât de precis ştim că nemuritorul istoriograf bănăţean Nicolae Tincu-Velia a început să predee cursurile la Vârşăţ în anul 1839. (într'o scrisoare din 15/24 Iulie 1846, către Barit, zice: „Acum e al 7-lea (an) de când tin catedra profesorală în Institutul clerical d'aici") ") la „Anexe".
Mai ştim că înainte de Velia paroh al Vărsatului şi
«) Dm Viena. a. 1868 No. 12 (31 Ian—12 Febr.). 7) Intitulat ..Curgerea întâmplărilor cu D'nr'trie Petro
vici alias Stoichescu în timrml revoluţiei maghiare. (Descrisă de sine însuşi si dună moartea lui rămasă la familie, iar acum trimisă de At. M. Marinescu).
8) Ortografia îmi anartine. O narte din această expunere o renroduce şi Rogdan Duică în studiul ..Eft'mie Murgu" Bucureşti 1936 pg. 164 sub titlul: „Amintirile unui nreot".
9) Un mădular al clerulu; bănăţean greco-neunit: ..Descrierea institutelor clericale în ierarhia sârbo-românea-sca". ..Gazeta de Transilvania" (Braşov) a 1846 pg. 1—2 şi 5—6.
10) v. P. Bizerea: Ignat'e Vuia eniscopuil Vărsatului „Biserica Ortodoxă Română a. 1928 No. 7 (TTVIIP) pg. 604.
n) v. loan Dimitrie Suciu: Istoriograful bănăţean N;c. Tincu Velia, operă în manuscris, scrisoarea c reprodusă
145 ©B.C.U. Cluj
SOCIETATEA DE MÂINE
profesor la secţia română a Teologiei era Nicolae Gruici.12)
Bazaţi pe aceste date putem stabili că: c) Protopopul Dimitrie Petrovici Stoichescu a func
ţionat ca profesor la teologia din Vârşăţ între anii 1822 până la 1834 când a fost continuat de Ignatie Vuia.
Ţinând seamă de argumentele cuprinse sub a, b şi c, nu mai încape nicio îndoială că el este autorul manuscrisului Teologiei Dogmatice copiat în 1832 de clericul îosif Musteţ.
Voiu da împărţirea pe care o face Dimitrie Petrovici Stoichescu asupra celor două părţi din Teologia Dogmatică, încredinţat că se va găsi unul dintre tinerii preoţi bănăţeni, care să studieze acest manuscris mai deaproape pentru a ne face ciinoscută mai bine cultura religioasă a acestui mare înaintaş, despre care, D-l Sever Bocu spune că era cel mai cult preot al timpului său.
întreaga lucrare e divizată în trei „părţi". Fiecare „par+e" cuprinte un anumit număr de „In-
cheeturi a credinţei". Fiecare „încheetură a credinţei" are unul sau mai
multe „capitole". Fiecare capitol e subdivizat în paragrafe pe cari
Stoichescu le numeşte „Tăeturi". Partea întâia, după cum am spus, lipseşte. Totuşi din
conţinutul părţii a Ii-a se poate deduce că în partea I-a a Teologiei Dogmatice se trata „întâia încheetură a Credinţei".
In Partea doua tratează dela „a doua încheetură a credinţei" până la „A opta' încheetură a credinţei".
Are douăsprezece capitole şi 27 de „tăeri" împărţite în modul următor:
„A doua încheetură a credinţei" (f. 144). Cap. I-iu: Despre hotărîrea lui D-zeu ca să înoească neamul omenesc prin Hs. (f. 145).
Tăerea I: Numirile fiului lui D-zeu ff. 145 verso). Tăerea II: Dumnezeirea lui îs. Hs. ff. 147). A treia încheetură a, credinţei ff 151). Cap. II: Despre
căderea omului celui dintâiu (f. 152). Tăerea I: Păcatul dintâiu a omului de obşte (f. 152
verso). Tăerea II: Perderea chipului şi asemănării lui D-zeu
(f. 153 verso). Tăerea ITT: Vocea slobodă în om după cădeare (f. 155). Tăerea IV: Lăţirea păcatului celui dintiu ff. 157, verso). Tăerea V: Voile si lucrările.în Hs. ff. 169). Tăerea VT: Doaă stări fcinuri) a lui Hs. (f. 169 verso). Tăerea VII: Trei chemări a lui Hs. de obşte şi de
osebi chemarea cea prorocească ff. 171). A patra încheetură a credinţei ff. 171 verso): Cap. V: Despre cinul jertvirii cei de pre urmă (f. 171
verso). Tăerea I: Patimile lui Hs. ff. 171 verso). Tflerea IT: Răstignirea Domnului nostru îs. Hs. (f. 173). Tăerea UT: Moartea lui îs. Hs. ff. 173 verso). Tăerea IV: îngroparea lui îs. Hs. ff. 174). Cap. VI: A doo chemare preotască ff. 175). Tăerea I-: Jărtvirea lui Hs. ff. 175 verso). Tăerea IT: împăcarea omului cu D-zeu şi răscumpă
rarea ff. 176). A cincea încheetură a credinţei (f. 176 verso). Cap. VII: Preamărirea lui îs. Hs. pre Pământ (f. 176,
verso). Tăerea I: Pogorârea Domnului la Iad (f. 176, verso).
Tăerea II: învierea cea de a trea zi a Domnului (f 177).
A şasea încheetură a credinţei ff. 178). Cap. VIII: Preamărirea lui Hs în ceruri ff. 178). Tăerea I: înălţarea Domnului întru mărire ff. 178). Tăerea II: Săderea lui Hs. de dreapta Tatălui (f. 179). Cap. IX: Chemarea cea preoţească a lui Hs. întru
mijlocire (f. 179). Cap. IX: Chemarea cea preotască a lui Hs. întru mij
locire (f. 179). Cap. X: A trea treaptă a lui Hs. cea împărătească
(f. 179. verso). A şaptea încheetură a credinţei ff. 181). Cap. XI: A doo venire a Domnului ff. 181). Tăerea I: C°a de obşte .şi cea de pre urmă înfricoşată
judecată ff. 181). Tăerea IT: Despre sfârşitul lumii ff. 182). Cap. XTI: De împărăţia măririi şi a dreptăţii lui Hs.
(f. 182, verso). Acesta e cuprinsul părţii a doua a Teologiei Dogma
tice, care se închee cu un rezumat Pe carp Stoichescu îl intitulează „întrebuinţarea învăţăturii Părţii Il-oa" (f. 183).
Partea treia a manuscrisului tratează „Despre Dfumnetzeu Dfu^hnl Sffâ^nt. Dătătoriul, mijlocitoriul către ajungerea ho+ărâri omeneşti".
Cuprinde .,a onta încheetură a. credinţei", cu un capitol si patru ..Tăeri", şi an-ntrie:
A apta încheietură a credintii ff. 184). Cap. I: Fiinţa, însuşirile si lucrările Duhului S(fân)t
(f. 185). Tăerea I: Numele prea Sfântului Duh ff. 185 verso). Tăprea II: Adevărata D(u)mnezeire a Duhului Sfânt
(f. 186 verso). Tăerea III: Fiinţa sau Ipostasul D(u)hului S(fân)t cel
frăţesc (f. 187, verso). Tăerea IV: Ipostaticeştile însuşiri a D(u)hului Sf(â)nt
(f. 188).
ION DIMITRIE SUCItJ
C b j O l
1S) v. mss. 680, foaia 1 din Colecţia Academiei Române.
Acest mormânt mai tare decât Herul Şi mai cumplit decât un lung ilagel A mistuit răzbunător în el Pe Werner Urslinger condotierul
Să-1 ierte Dumnezeu de câte grele Şi dureroase crime-a săvârşit Şi-apoi de câte case-a necinstit In zilele vieţei lui rebele.
Pe scut avea, în câmp de-argint, un leu Sub care-a scris : ,Duşman lui Dumnezeu, „Al bine-îacerii duşman şi-al milei"
Era deviza lui cu care-acum Lipsit de-o lacrimă 'n amurgul zilei Se risipeşte'n pulbere şi'n scrum.
N. DAVIDESCU
146 ©B.C.U. Cluj
Dă-mi prilej să tac şi eu ceva... *) de ALEX. PET5FI
Do-mi prilej să fac şi eu ceva Pentru omenire, Soartel Nu se stângă fără de folos Flacăra ce'n mine arde.
Flacără e'n inimă-mi, din cer, Sângele-mi ce'n clocot pune; Toaf bataia-i, pentru fericirea Lumi-i câte-o rugăciune.
O, dac'aş putea să spun aceasta Nu cu vorbe, ci cu fa>pta! Pentru faptă-mi, pe-o Golgotă nouă Cruce de mi-ar fi răsplata!
Ce frumoasă-i, ce ferice-i moartea Pentru- al omenirii bine! Mai frumoasă ca orice deliciu Al vieţii pentru tine.
Spune-mi, Soarte_ spune-mi că aşa Voiu muri> şi mâna mea, însumi eu voiu pregăti cea cruce Pe care să mă urce.
In româneşte de AX. BANCIU
*) Sors, nyiss nekem te>t...
Meşterul Pavel*) de ALEX. PETttFI
Meşterul nost Pavel, într'o zi, Aşa se gândi Şi'ntr'o parte, ştrengăreşte, Cuşma şi-o izbeşte: „Ei drăcie c'asta! Pentruce nevasta? Fără ea viaţa-mi va fi mai tignită; O alung din casă-mi... urm'aşa va fi". Si precum vo^bi, aşa făptui. Meşterul nost Pavel, mai târziu ceva, Se gândi aşa, Cuşma însă nemişcată Rămase-astă-dată:
„Ei drăcie c'asta! Totuşi fu păcat că o am gonit, In mână-i averea-mi într'un'a sporit Şi acum se pirde... urm'aşa va fi". Şi se împlini, precum prevesti.
Meşterul nost Pavel, acum, boiereşte, Astfel se gândeşte, Şi-acum iarăşi ştrengăreşte Cuşma'n cap t-ănteşte: „Ei drăcie c'asta! Pentruce mâhnire şi atâtea rele? Multe lucruri nu am; le dau şi pe-acele, Le dau mai departe... urm'aşa va fi". Şi precum vorbi, aşa făptui.
Meşterul nost Pavel, însfârşit, Iat'cum s'a gântit Şi pe ochi adânc a'nfipt Cuşma, amărît: „Ei drăcie c'asta! Acum totul, da, chia^ totul e pierdut: Funia să-mi leg de gât? Sau ce-i de făcut? O s'o leg, o leg... urm'aşa va fi". Şi precum vorbi, aşa făptui.
In româneşte de AX. BANCIU
*) Pâ] meşter.
îmbătrânim nu numai noi... *) de ALEX. PETdFI
îmbătrânim nu numai noi... Cu tinereţea eternă a sa Să se mândrească cine-ar putea? Când vine Decembre, -priviţi înspre Soare; Nu-i un bătrân veritabil el oare? Târziu se deşteaptă Şi-asa-i de nevolnic c'a.bia Se mai poate pe cer căţăra; Se uită la lume rece. 'ncruntat, Si revede iar se răstoarnă pe rpat. Ba până la ufm' o s'ajungem Că vă 'ncăruntiti Şi-atunci... atunci raza lui albă va fi.
*) Nemesak mi veniiltok...
©B.C.U. Cluj
SOCIETATEA DE MÂINE
Jnlv'im fimtţivim Rătăciam, un pelerin, Prin străvechiul ţintirim, Printre pietH lustruitei Cu flori rare 'mprejmuite, Printre bălării şi spini, Printre lacrimi şi ruini...
Ici, în slovă înflorită> Subt o candel'aurită, Locatarul de sub glie, Aspirant la Veşnicie, Tuturora le-aminteşte Că Dan Hrişcă se numeşte Şi că'n urmă-i o soţie, Dup'o scurtă căsnicie, A rămas neconsolată Să-l jelească viaţa toată.
Lângă el, tocmai invers. Slova de-aur spune'n vers Că pe tânăra soţie, Trecută la veşnicie, O jeleşte un bărbat, Rămas, la fel, nemângâiat.
Dincolo'n slove de sânge, Inima o mamă-şi frânge, Pentru dragul ei băiat De îngeri în cer nălţat.
Tupilată'n al ei lot Prin scăeţi tot de un cot, Intr'o rână, descheiată, Put^ezeşte-o cruce-uitată Ce'n al ei anonimat Parc'ar spune: Vam iertat!
Alta, poartă încă vie Cununa de cununie Şi pe ea încă firbinţi Lacrimi din ochi de părinţi.
Mai la dreapta'n strat de flori, O columnă până'n nori, Sfidând crucile de lemn, Gropile fără de semn, Svune că subt ea îşi doarme Somnul, de vreo zece toamne, Patriotul regretat Miltiade G. Scarlat: Fost prefect, fost senator, Fost al Camerei decor, Care lasă văduvite Opt consilii diferite.
Un pociumb şubred, de-o şchioapă, Se tot miră de pe-o groapă De un veac, poate mai bine,
De ce vede'n jur de sine: Marmure scumpe, trufaşe, îngrădite cu grilaje Şi'nnecate'n trandafiri; Candele din mănăstiri Ziua, noaptea luminând Chipul celor din mormânt. Şi-apoi, lângă cruci semeţe, Cruci din câte două beţe, Pe morminte peste care Tu, drumeţe, baţi cărare. Pietri scumpe... cozi de sapă... Când în groapă-s toţi... o apă.
De-ar avea cei de subt glie Puterea din morţi să'nvie, S'ar alege praf din toate Semnele de vanitate: Amăgiri copilăreşti Pentru ce te crezi că eşti.
S. TAMBA
"Dentistul "D... „Trage, dom'le> la măsele, Cum nu-ţi poţi imagina'..." — Zice unul. Altul spune: „Să-l vezi trăgând la măsea!..."
tln&i 6vc vivile „Sânt majoră. Nu mă last Dusă de nimeni de nas!..." Cei cari moda hăţuesc îşi dau coate şi... zâmbesc.
fjsrveş&li cenpe nu apeşesc Un beţiv, tot sughiţând, Mai ieri, de tine vorbind, „Un bărbat de litre"-fi zise. Şi, greşind, o nimerise.
Z^vcnietăpesei mra&i guviţe Cât timp tace, guriţa-ţi pare Un potir de rară floare; Când vorbeşti} i-aidoma Meliţei dvn mahala.
„ftfcvocuV* unui bărbat — Ce no-r-oc pe-al tău bărbat
C'aveţi în sat un „Putzenstalt..." — De ce? — Altfel, cât eşti de pictată,
l-ar fi faţa tot o pată. N. HURLUP
©B.C.U. Cluj
Uminiipi pariziene Prima reprezentaţie a lui „Chantecler", a însemnat
o dată unică în istoria teatrului parizian: cu luni înainte îşi opriseră locuri la acest mult trâmbiţat eveniment snobii din alte ţări, până'n depărtatele Americi. Au fost mai multe „premiere". Automobilele luxoase erau înşirate pe Bulevardul Saint Martin.
Domnii în frac şi foarte elegante doamne, cu blănuri albe, cu grele giuvaere şi cu pantofi de atlas, bătuţi în pietre scumpe coborau d±n limuzine şi echipagii luxoase, în admiraţia noasiră; tinerele haimanale, fără bilet, cari ne mulţumeam cu priveliştea fastuoasă a spectatorilor de marcă, în aşteptarea unui loc, peste două-trei luni, când vom putea admira dela galerie, spectacolul care stârnise atâta vâlvă şi atâta decepţie, pe cele cinci continente.
* Publicul de teatru e foarte capricios. Nu ştii d e ce-i
place un lucru şi de ce se entuziasmează pentru altul. In vreme ce toată lumea socotea că „Chantecler" va fi triumful anului, atâtea pregătiri îl moşiseră simultan, iată că isbucneşte, ca o rachetă, la teatrul „Gymnase"; „Fecioara rătăcită" a lui Henri Bataille, care entuziasmează lumea şi se joacă, luni întregi, cu cassa închisă.
O patetică dramă modernă, fixând melodrama, cu situaţii de vaudeville tratate serios şi cari nu-ţi provocau surâsul, ci te captivau, fiindcă erau interpretate magistral de o trupă bine strunită, în frunte cu Dumeny, actorul cel mai sobru în eleganţă pe care l-am cunoscut, cel mai grav, mai simplu şi mai veridic.
Berthe Bady interpreta favorită şi pasionată a lui Henri Bataille, juca principalul rol femenin, iar Mona Delza era iluminata fecioară nebună.
Piesă ultra-contemporană, de dragoste şi exces de exaltare al fericirei erotice — acesta e tot teatrul lui Bataille — în ciuda convenţiilor şi a ordinei burgheze.
Fericirea cu orice chip, mai mult decât fericirea —r plăcerea intensă, devenise comandamentul spiritual al anilor cari au precedat marele război, iar Henri Bataille era hierofantele acceptat al acestui anarhism moral. El justifica, exalta şi teatraliza teoria, pentru uzul, scuza şi lauda protipendadei adulterine.
Comparaţie nu se poate face, desigur, între opera lui Rostand şi Bataille.
„Chantecler" cuprinde pagini de nobilă poezie, simboluri, înălţare, generozitate. El se va ceti oricâtă vreme se va ceti, Muset, Banville, Victor Hugo...
Bataille a fost un meşteşugar abil cu siropoase sosuri poetice, cu lovituri de teatru brutale şi căutate, cu perimate sforării, cu atât mai jenante cu cât le asezona literar.
El mai are trecere după 25 de ani în acest straniu Bucureşti, care adoptă atât de repede vitrina de modă a Parisului, dar în materie de artă rămâne întotdeauna cu un sfert de veac în urmă.
Bataille furnizează roluri excesive şi e jucat ca să plângă bucureştencele patetice şi abandonate. Peste 25 de ani, autorul „Fecioarei rătăcite", va fi, probabil,
reluat la P. Neamţului, în noul teatru pe care ni-1 promite d. Gică Măcărescu.
Permanentul deputat naţionalist, astăzi excelent gospodar, făcea parte pe vremuri, din ceata băeţilor cari n'au putut vedea pe „Chantecler" la premieră. Numai E. Lovinescu şi-a oferit acest privilegiu. In amintirea tinereţii sale teatralizante, — va duce oare Gică Măcărescu la bun sfârşit edificiul mult aşteptat?
* Gică Măcărescu mi 1-a arătat, primul, pe Jean Mo
reas, la cafeneaua Vachette, din cartierul latin, unde se duceau. studenţii români, fără să cunoască prestigiul, reputaţia literară a celebrului local.
Dacă Edmond Rostand era poetul dramatic glorios, „de dincolo de apă", noi aveam, dincoace de Seina, mândria cartierului, pe Jean Moreas, după adevăratul său nume Papadiamandopulos, un grec care a scris cele mai frumoase stanţe, in virtuos al versului francez, un precursor al „poeziei pure". A murit într'o zi plină de soare şi de flori în Aprilie 1910, aşa cum îşi urase în-tr'un crâmpei de poemă.
Jean Moreas nu era un om simpatic. Rămăsese cu o aroganţă, o fudulie grecească pe care
confraţii săi parizieni o respingeau cu delicateţă. Om sărac, voia să fie Brumei şi avea ceva din eleganţa vetustă şi inutil multicoloră a lui Alexandru Mace-donsky.
Mic de statură, osos, păros, negricios, cu nas coroiat, cu mustaţa de palicar, cu monoclu, cu o voce spartă şi cu un neplăcut accent străin, Moreas îşi păstra cu greu prietenia scriitorilor de seama lui. Căuta, ca şi Mace-donsky, compania băeţandrilor cu veleităţi literare.
— „Moreas crede că e celebru fiindcă e înconjurat de tineri şi umblă prin cafenele unde oamenii de vârsta lui nu se mai duc..."
Aşa 1-a caracterizat un ireverenţios confrate. Iar Laurent Teilhade, cu care a fost prieten multă vre
me — Jean Moreas şi cu Tailhade, erau companionii de vin şi de absint ai lui Verlaine, p e care-1 duceau de subsiori acasă, în rue Soufflet, îl culcau, beat mort şi-1 înveleau în pat ca pe un prunc în leagăn — Laurent Teilhade i-a scris, la moarte, lui Moreas un articol sinistru.
Nu i-a iertat nici pe lumea cealaltă o altercaţie pe care o avuseseră la cafeneaua Vachette, într'o zi când poetul „Stanţelor" care nu admitea să fie contrazis în chestie de artă, 1-a făcut „provincial".
— Graeculus! i-a ripostat în latineşte celebrul pamfletar. ' ' ' . ) ij
Dispreţul cu care Tailhade îl făcuse grec scoase din fire pe Moreas. El se urcă pe masă şi strigă întregei cafenele că e superb ca Appolon şi că le va dovedi aceasta, scoţându-şi vestonul şi cămaşa.
— Eu sunt frumos! Tu nu eşti frumos! striga el lui Tailhade.
Cu mare greutate l-au oprit să-şi arate nudul ca Frinea în faţa judecătorilor.
VICTOR EFT1MIU
4 ^ ^ ^ >
149
©B.C.U. Cluj
O N D D Lihnit de foame, rătăcea pe câmp. O veste de departe, i-o adusese vântul. S a oprit. Trăgea pe nas, flămând, mirosul de bucate şi a por
nit pe urmă. Oraşul: Rennes. ...S'a scurs încet pe barieTă. Nu mai venise la oraş
II chemase nasul. Păşea ferit pe caldarâmul tare. Burta suptă, clătinat
pe labe, părul aspru, ochii răi. Doi târgoveţi i-au ieşit în cale. Sătui, umflaţi cimpoiu,
cheflii, porniţi pe gălăgie s'au repezit în ei, l-au dat deaberbeleacul, să-1 rupă în bătăi.
Cojocu-i larg le fugea din ghiare, din gură. S'a,sculat şi îndârjit de foame cum era s'a năpustit în ei, i-a pus pe goană.
Mergea mai iute. A 'juns în piaţă, în Piaţa Libertăţii. Miros mai tare
îi gâdila simţirea, mirosul de bucate. Acolo fusese masa mare. Toţi sătui şi ameţiţi de băutură zăceau sub sche'ă
traşi la umbră şi alţii, tolăniţi la soare în mocirlă, odihneau după ospăţ.
Păşea înoet pe piatra umedă. S'a oprit lângă gârliţă, nasul îi spunea... nu pricepea de unde ?...
Mâncarea venea singură spre el, curgea domol — prinsese o pojghiţă.
Privi cu duşmănie în lături, vroia să fie singur, să-i ajungă...
A muiat limba, lăpăia cu ochii 'nchişi, a muiat şi botul, laba câte una, a păşit 'năuntru.
Scăldat în sânge, gura căscată, îi curgea mâncarea vie 'n gură, în burtă.
Izvorul nu departe, sub schelă, curgea din podimă de sus.... se prelingea şi de pe laturi, de pe scânduri. Şi după el, altul. Toţi câinii dela sate şi trăistarii veneau pe urmă, şi după el alţii, lihniţi de foame. Se răspândise vestea, o împrăştiase vântul în tot ţinutul.
Se cunoşteau, flămânziseră 'mpreună atâtea zile, luni de-a-rândul. Aveau mâncare în sfârşit şi din belşug. Dar cei întinşi la soare, la umbră, orăşenii, au prins de veste, se chemau. Din colţurile pieţii, de pe alte străzi, în cete câte zece câte-o sută veneau lătrând în goană să-şi păzească avutul.
Erau şi câmi şi mari şi grivi şi negri. Câini de casă. potăi, dulăi, lăţoşi, din toate neamurile erau, cât cuprinde un oraş.
Voinici, dar masa zilnic prea bogată îi toropise. Au dat năvală. Ceilalţi, cu capul aplecat spre stânga, privind pieziş
in vrăjmăşie, colţii rânjiţi, coada strânsă 'ntre picioare, încotoşmaţi, sbârliţi, strânşi pe labe, aşteptau... Muriseră în fiecare zi de foame, acu 'aveau mâncarea dinainte, gata.
Lupta se dădea pentru băltoacă. Luptă cruntă între sătuii dela târg şi flămânzii dela ţară — turbaţi de foame.
S'au încăierat. O hărmălaie să-ţi ia auzul. Lătrau, chelălăiau, ge
meau împotmoliţi în sânge. Fugind să scape, cei dela ţară pe ei să-i scoată afar' din piaţă, dela mâncare, au dat năvală pe uliţa din faţă. Au pornit îa goană.
In capul străzii 'n fund, o panoramă. Zi de târg şi sărbătoare. Lume strânsă din oraş, dela Noyal, din alte târguri.
Alergau câinii roşii... pe stradă. Lumea îngrozită, fugea.
Când au ajuns acasă toţi erau.mânjiţi pe încălţăminte, pe cisme, pe nădragi, pe fuste, de sânge. Sângele celor isprăviţi în piaţă...
In ziua de 22 August 1793 se tăiase dimineaţa patruzeci şi trei de oameni şi la nămiezi: nouăzeci, din care şaisprezece femei.
In zilele de lucru se tăia mai mult Se tăia şi după masă.
DINU NICODIN („Revoluţia", voi. II).
Colindul învinşilor Hai Ier Doamne cer înalt, Suflet rupt din v&ndtâri, Dă-rni tarîmul celălalt, Spre iertare dâ-mi cărări, Bunătate bob cu bob, Daca fost-a să fiu rob Vieţii tale de subt cer, — Leru-i Doamne, ier....
Raza soarelui sd-mi fii Arătare cu poveşt i ; Cerurile-or chioti Naşterile 'mpârâteşti Sâ ne d e a biet crezâmânt, Câ e scris sâ fii pământ, Aripa cu plumb pe ea, De-acum pururea. —
Floare dalbă 'n limpezimi, Zarea visului dintâiu, Din nevoi şi din asprimi Inimei dâi căpătâi, Ca sâ pot să altoiesc Creanga mărului domnesc Cu un gând haiduc şi-o stea, — Albe flori de nea...
GRIGORE BUGARIN
150 ©B.C.U. Cluj
O I N S P E C Ţ I E (Schiţă bănăţeană.)
de ION ŢEICU
Lumea vremilor acelora demult îşi doarme somnul veciniciei. Din ce a fost atunci, câte astăzi nu mai sunt şi, dacă sunt, ni se par nouă, cari avem o bucată de suflet în timpurile apuse, palide şi fără măreţie.
Marii noştri dascăli, taica Mărilă, Damian Izernicianu, popa Luca o jumătate de veac au făcut ca să râdă lumea de snoavele lor, una mai şuchiată decât alta. Parcă oamenii aceia au avut de ce râde. Lumea era mai puţin sgârcită decât cea de astăzi cu unica ei preocupare: banul şi iar banul. Şi pe vremuri era mare nevoie de bani. Vai de mine, şi de câţi bani! Totuşi, în sufletele lor mai era loc pentru o glumă, la un pahar de vorbe şi de-o muzică până în zori, când soarele îşi revărsa suliţele luminoase cu ceasuri mai de vreme decât era scris în calendarul omului, ca să ia parte şi el la discuţii, strâmbându-se de râs.
A! da. La şcoala confesională din Potoc ajunse vestea că în câteva ceasuri soseşte inspectorul. Era şi pe vremuri multă pacoste cu inspectorii veniţi, pe ascunselea, ca să prindă oamenii cinstiţi.
Mare fierbere în sat. — Dăscăliţa, mai ales, era îngrijorată. Gâscă, pe care demult o destinase vizitelor acestora, a simandicoşilor inspectori, fugise peste garduri, în vecini.
— Copii, săriţi, tulai, care cum puteţi şi prindeţi gâscă, — zise dăscăliţa.
— Aceştia, ca smeii, se aruncară peste garduri, prin grădinile oamenilor. Cu cât ei erau mai grăbiţi şi gâscă era mai ambiţioasă. C e erau gâştile sălbatice ale franţuzului Maupassant, pe lângă pensionara dăscăliţei! Grasă, cum a fost de atâta îndopare, se ridică în slave, sus, sus, în văzduhul albastru. Ar fi fost ca mare minune în sat, dacă cetăţenii şcoalei nu ar fi fost preocupaţi de sosirea inspectorului, taman dela Budapesta.
Gâscă, ca gâscă, dar elevii d-lui învăţător Dogariu, de unde să-i iai, la repezeală. N'ar fi fost mare treabă, dacă s'ar fi svonit că vine inspecţia dela Episcopia din Caransebeş. Doar trimisul Preasfinţitului era de legea noastră şi, după o gâscă aşa de pompoasă, s'ar fi îndurat chiar să dea o raită cu dăscăliţa printre claele de paie ce se întindeau în şireadă, după garduri, ca regimentele în manevre. Şi, până ce s'ar fi prins gâscă cu ajutorul protopopului, elevii s'ar fi aşezat frumuşel în scămnii. Ar fi avut grijă preaonoratul ca să nu întârzie clasa.
La strigătele şi larma de afară, îşi făcu şi d. învă. ţător apariţia în uşa şcoalei, în partea stângă a pragului, căci cea din dreapta era rezervată claselor şi inspectorului. Domnul învăţător era mare formalist. Nici în,
ruptul capului, la un aşa de neprevăzut eveniment, nu s'ar fi proptit de partea dreaptă, a uşei, sau să fi călcat pragul drept. Nu s'ar fi potrivit asemenea încălcări de lege, câtă vreme nu a intrat în toată forma în clasă.
— Ano, Ano, ce muma dracului faceţi, unde mi-ai pus bumbul?
Spre înţelegerea mai temeinică a situaţiei, dascălul se pregătea în onoarea autorităţii, cu fracul negru. Cu fracul vine şi cămaşa scrobită, pe care dăscăliţa de trei zile a ţinut-o în întărele, de se închegase, biata, marmoră. Iar la cămaşă trebue guler tare şi la acest obiect alte unelte festive: nasturi. Lucru grozav, domnii mei! Cămaşa n'a fost scoasă din dulap decât înainte cu cinci ani, asemenea nici gulerul tare, şi înalt până la bărbie. Dascălul, pe vremuri, înainte de a cunoaşte consoaţa, era firav, subţirel. De atunci la îngrijirea dăscăliţei, absolventă a şcoalei de menaj din Sibiu, s'a îngrăşat binişor. Ca să nu lungesc vorba, s'a îngrăşat bine, bine de tot. Gulerul nu-1 mai ajungea, cămaşa îi rămânea acăţată pe poama lui Adam. Ori cum o trăgea nenorocitul în graba lui mare, aceasta nu se întindea. Şi acum, peste cap, vine şi pacostea bumbului. Dacă ar fi venit vreo minune dela Dumnezeu, ca gulerul jă se fi întins, totuşi degeaba ar fi fost, nu era nasturele.
— Ano, Ano, ce faceţi cu gâscă, o nu vezi că n'am bumb la guler. Trimite, trimite copiii, — zise dascălul, mai mult strigând.
Vreo câţiva dulăi de copii săriră gardurile şi ţiş printre picioarele dascălului, în apartamentul conjugal-
— Daţi zor după bumb! Acestora nici nu trebuia să li se spună asemenea
vorbe de îmbărbătare, căci în schimbul unei trageri de urechi mai blânzişoare erau capabili să răstoarne toată casa, cum şi făcură.
Căutară elevii sub paturi, în paturi, desfăcură perinile de zestre ale dăscăliţei, traseră dulapurile în mijlocul odăii, se urcară la grinzi, trăgând cu mânecile cămăşilor largi praful secular de pe ele.
— Hoit! Staţi, mă dracilor! Acuma ştiu unde este bumbul. Ia'n vezi Iacobe în paharul acela dintre cias-loave deasupra dulapului mare.
Intr'o clipită Iacob fu pe dulap, dintr'o săritură măiastră:
— Nu-i, mă rog, don' învăţător nici un bumb aici, — răspunse elevul.
La vorbele acestea don' învăţător îşi trase gura până la urechi şi începu să râdă:
Mă, băieţi, să ştiţi că am înghiţit bumbul, şi, şi,
151 ©B.C.U. Cluj
SOCIETATEA DE MĂINE
Vai cum mă doare la foaie! Faţa-i făcută spre râs, deodată luă o înfăţişare tristă aproape dureroasă. — Mă duc la spital, cum să stau cu el în maţe, înaintea inspectorului, zise solemn învăţătorul.
Nici n'a trebuit să sfârşească vorba, căci elevii mai deştepţi decât s'ar presupune, şi începură halaripu de bucurie. Vreo doi, trei săriră peste ferestre, cei mai micuţi tocmai voiau să o tulească printre picioarele dascălului, când îşi făcu apariţia dăscăliţa cu gâscă subsuoară.
— Ce larmă faci fârtate în casă, ce s'a întâmplat aici, răsmiriţă? Ce-ţi acreşti faţa? ce s'a petrecut?
— Am înghiţit drăcia" dela gulerul cămăşii, — răspunse agreatul, aşteptând dela consoaţă o justă compătimire şi o trimitere de urgerţă la cel dintâi doctor din vecinătate ca să-1 scape de nenorocire.
— Ei, lasă-mă în pace cu prostiile tale. O nu vezi c'am prins gâscă şi botionu ţi l-am pus în cămaşă- Hai, repede, a sosit şi Iosum Bandă şi spune că s'a chitit şi roata căruţei!
Spiritul de conservare era foarte desvoltat pe vremuri. Ori de câte ori sosea câtea inspecţie de acestea în sat, roţile căruţei ieşeau, parcă la comandă, în mod obligatoriu, din osii, rostogolindu-se la vale. Până una, alta se chiteau, se întocmeau, mai trecea un ceas, două bune. Potocul, vezi Doamne, este la o distanţă respectabilă de Socolari: un chilometru şi jumătate, după socoteala noastră modernă.
Vestea aceasta neaşteptată a lui Iosum Bandă opri văicărelile învăţătorului. Crăpă în spate cămaşa, crăpă şi gulerul în două, potrivi bumbul în găurile dinainte, iar cu restul dindărăt, dăscăliţa le legă cu nişte panglici galbene pe cari le purta ca fată mare în codiţe. Ttrase fracul ce se asemăna a fi un Kaiserrok, pe care dealtfel învăţătorul atotştiutor în ale nemţeşti, îl traduse cu precisitate: căputul împăratului Franţ Iosum.
La asemenea ocaziuni mari şi solemne, începerea festivităţii se aranjează în deplină ordine:
Elevii umpleau sala de învăţământ până la ultimul loc. Gâscă dăscăliţei se opărea mereu în apă fierbinte. Săveta a lui Păsule îi scotea ţimporezii penelor, unul câte unul, cum scoate bărbierul, astăzi, sprâncenele preotesei devenită mondenă. — Dascălul Dogariu stătea la catedră; pe masă două buchete de trandafiri galbeni dela munte a căror petale sensibile se cutremurau mereu la cea mai mică vorbă a învăţătorului- In mână sucea o nuia de salcă, de data aceasta mai subţirică. In sală se instalase un duh de sărbătoare mare, cu un soare şi el solemn şi grav, o atmosferă de cuminţenie academică şi demnitate de-ţi era mai mare dragul Toţi tăceau, cu ochii aţintiţi spre uşă, care trebuia din clipă în clipă, să se deschidă ca să-şi facă arătarea mult doritul inspector.
Numai dascălul întrerupea, din când în când, liniştea solemnă:
Să băgaţi de seamă ce vă întreabă don inspector şi răspundeţi în gura mare, că de nu vai de pielea voastră. Iar voi doui, ungurilor, vai de urechile voastre dacă nu-mi ştiţi ungureşte!
Nici nu isprăvise bine cu dispoziţiile ultime de comportare în faţa autorităţii superioare de stat, care onorează Potocul şi huruitul trăsurei se opri brusc în faţ şcolii. ' /'
învăţătorul Dogariu cu paşi gravi, măsuraţi, fără să piardă din graba iniţială, ieşi în pragul drept al uşei Din tresură se dădu un omuleţ, cu pălăria în mâna stângă, căci cu dreapta îşi ştergea sudorile de pe creştetul capului chel ce lucea în bătaia soarelui. Dacă în
tâmplarea aceasta nu s'ar fi petrecut cu mulţi, mulţi, ani mai înainte, aş fi jurat că este simandicosul preşedinte chel al marei noastre case de cultură „Astra" din anul Domnului 1939 după Christos.
— Sunt Dugariu, învăţătorul fruntaşei comune Potoc, — zise prietenul nostru aplecându-se protocolar.
— Sunt ispectorul... — Numele nu-1 pricepusem bine căci pe vremea aceia nu se mergea cu ştiinţa ungurească până la asemenea detaliuri.
— Poftiţi, mă rog, trebuie că sunteţi foarte ostăniţi; nu doriţi un pahar de răcoritoare? — zise Dogariu mieros.
— Un pahar de apă, mă rog, — zise inspectorul în limba lui Arpad.
Nici nu pus e bine piciorul în tindă, când, ca prin minune îl întâmpină dăscăliţa Ana, sulemenită, albită, cu un cârlionţ de păr pe frunte, tactica inevitabilă a doamnei de a face prizonier graţiilor sale pe oricare bărbat mai ca lumea.
— Poftiţi, d-le inspector un pahar de bere rece din Ciclova. L-am ţinut anume pentru d-ta în fundul fântânii dela primărie.
La asemenea invitaţii atât de graţioase nu era chip ca inspectorul, cu buzele subţiri ca frunza, să refuze. Dădu cu poftă un pahar pe gât la vale, cât ai clipi din ochi; mai dădu unul, şi apoi, mulţumind cu o privire ce obligă gentileţa gazdei, intră în sala de învăţământ.
Copii se ridicară deodată în picioare, strigând „elien"* Impresie excelentă. Buzele inspectorului se desfăcură
niţel spre zâmbet — Na.Domnul Dogariu, ce este cu limba maghiară?
Ce aţi învăţat? învăţătorul îşi trase la repezeală cu o mână panta
lonii în sus care voiau, în urma legii gravităţii, să se tăvălească în vale şi zise curajos:
Totul. Fără să mai aştepte somaţia şefului, se puse spre examinare. Iancule, ce este asta?
— Abloc. — Petruţule, ce este asta? — Astal. — Dar asta? — Chez, mă rog. — Iar două mâini? — Chezi cicolom. Două mâini era altceva, era două, iar „chezi cicolom"
era sărut mâna. Incopcierea de cuvinte în propoziţie era pentru inspector bună şi tocmai, când învăţătorul se uita furios la elev, acesta îi spuse:
— Bine, fiam. Domnul Dogariu, d-ta la mine ştie multe. Una poezie să se spună la mine pe limba statului.
Atâta aştepta dascălul- Ion Mesaroş, a cărui tată era birişul ungur rătăcit de mai mulţi ani în satul vecin, a fost anume adus aici pentru o eventualitate şi mereu gata de răspnns.
— Excelenţă, am o putoare de copil, ba sunt doui, cari de minune au prins limba frumoasă maghiară, din carte, — zise Dogariu.
— Ion Măcelariu, bicherule, iar nu te-ai spălat azi Am să-ţi trag o sfântă de bătaie, ca să ne ţâni minte. Cum chiamă pe D-zeul ungurilor?
— Isten, fu răspunsul, prompt. — Dar, binecuvântează pe unguri? — Isten aldion meg. — Bravo, bravo, — exclamă inspectorul, dacă acest
copil din fundul clasei, tot muscuros cum este, ştie aceste lucruri cum ău să ştie ceilalţi din băncile prime!
*) „trăiască", pe ungureşte.
152 ©B.C.U. Cluj
SOCIETATEA DE MÂINE
— Mă, tu, Albule din banca patra, fi cu atenţie. Iar te-a pus muma dracului să-ţi bieleşti oasele prin crengi, dacă nu yei spune tu acuma la repezeală cântarea aceia cu binecuvântarea ungurilor, vai de tine şi de ei!
Albu era fiul jidancei din sat, unicul comerciant cu numele adevărat de Svarz. Din condescenţă faţă de pânea statului, trebuia să vorbească în casă şi ungureşte. Acesta mai cu rafinament, instruit de acasă şi preparat anume de învăţător ori de câte ori cerceta crâşma jidancei (şi aceasta o făcea cu regularitate de ceasornic, în fiecare zi la orele şase şi şapte), răspunse:
— Deşteaptă-te rom . • . . . Dogariu înmărmuri, copiii deodată strigară, nu, nu
aşa . . . Norocul atârna într'un fir de aţă, căci inspectorul frunzărea cu nasul printre scriptele elevilor şi nu auzise bine pe Albu. Ridicându-şi capul chel leit ca al lui don preşedinte al „Astrei":
— No, no ce s'a întâmplat? — Bezevenchii, toţi voiau să spună poezia, în onoa
rea d-voastră! — Albule, i'an să-mi-te vedem! De data aceasta Albu îşi făcu datorinţa. Spuse fără
gresală, cu niţel accent bănăţenesc, prima strofă din imt.ul maghiar. Inspectorul zâmbea fericit. Ideia maghiară a pătruns până în întunecimile acestea de sate valahe.
— Domnule învăţător este destul la mine- Vă dau nota eminent. Aţi făcut minuni, ceilalţi, blestemaţii din comunele vecine, n'au ştiut nimic. N'au îndrugat nicio silabă în frumoasa limbă a lui Arpad. Na, bine, două trei întrebări din geografie şi este de ajuns. Acestea pot merge şi în limba voastră.
— Ghiţă! Spune-mi râurile Ungariei! — Râurile Ungariei sunt, mă rog, Carasul Nergănul,
Cimişul şi Tisa. — Mai sunt râuri prin Ungaria, Costa Lazăr?! — Mai sunt multe, mă rog, Mureşul Crişul şi apoi,
Savu şi Dragu. — Bine, zise inspectorul, am să da a o întrebare Vi
voi. Câte continente sunt în lume? Tu, cel din banca întâia, spune!
— Continente? Sunt, mă rog, patru. — Câte sunt, spune tu al doilea?! — Continente sunt, patru. Al treilea, al patrulea, al cincilea copil tot patru
spunea- Inspectorul îşi scărpina cu creionul urechea stângă, în semn de nemulţumire:
— Ce este aceasta, domnule Dogaru? Elevii spun că sunt patru şi nu cinci.
învăţătorul Dogariu, cum a fost el aşa cu defectele şi calităţile lui, pe care de altfel le are toată lumea, nu se aştepta la atâta ignoranţă din partea unui inspector chiar din capitală venit. Şi pentru ca să-şi ia o revanşă pentru chinurile tantalice îndurate cu ungureasca, îşi luă inima în dinţi şi spuse răspicat:
— Elevii mei ştiu atâta carte şi aşa carte cum îi învăţ eu şi nu altul. Sunt patru continente şi cu nici unul mai mult.
Inspectorul, somitate ştiinţifică, era atins în cele mai sensibile coarde ale inimei, fiind deasupra şi geograf.
— Cum patru şi nu cinci. Australia ce este la mine, hă?!...
— Australia ne Australia! Cât voi fi eu dascăl în Potoc nu-i permis ca să fie mai multe decât patru, răspunse cu toată hotărîrea Dogariu, pătruns până în măduva oaselor de marele adevăr în geografie. In abecedarul lui Ţichindeal şi altor somităţi chiar maghiare nu figurează Australia-
— Asemenea monstruozităţi în ţara maghiarilor este, este, fantastic, urlă în ungurească inspectorul.
Nici Dogariul nostru nu se lăsă mai prejos, spunând în glas de bas profund, adânc şi apăsat sefîtinţa definitivă:
— Cât voi fi eu dascăl în Potoc nu-i permis să mai fie şi altele, iar pe voi copii vă ia muma smeilor dacă spuneţi cinci, aţi auzit?!
Elevii speriaţi de schimbul acesta de vorbe între savanţi, ce se părea că va izbucni într'o adevărată păruială, unii săriră, cum putură, pe ferestre. Una se sparse în mii de ţăndări. Alţii se înghesuiau la uşă, dându-şi câte un pumn în spate ca să se apuce calea ieşirei mai în grabă.
La sbierăturile savanţilor se ivi dăscăliţa, aducând cu dânsa adierea de carne friptă. Ana dascălului, văzând pericolul de moarte o consoţului, se interpuse între beligeranţi. Cu un zâmbet dulce, aranjându-şi câr-lionţul negru ca păcatul de pe frunte, şi, cu o privire ce desvăluia multe sentimente, cari clocoteau ca într'un cazan în fundul sufletului plin de dorinţe, toate îmbiindu-se de urgenţă, se adresă către inspector:
— Excelenţă, magnifice, doar nu-ţi vei prinde mintea cu Dogariu?
Inspectorul, văzând că-i vine în ajutor o terţă persoană şi simţind imboldul inimei cum încolţeşte în suflet ca un mugur de trandafir, se îndreptă spre dăscăliţă:
— Auzi, doamna mea, la mine să se spuie că sunt patru şi nu cinci continente?
— Vai de mine Doamne, de ce să nu fie şase, — zise dăscăliţa, zâmbind aprobator. — Dar poftim la discuţie în sala vecină. Luând pe oaspe de subsuoară îl târî în sala vecină.
P e masa chitită cu măsaie de cilimuri şi' salveturi împestrite cu desemne asiriene, abura o olcuţă cu ţuică fiartă, după obiceiul pământului, iar din bucătărie pe uşa deschisă se răstogoliau nouri de mirosuri delicioase pentru un stomac gol şi părăsit de ieri seara.
— Asta place la mine, este mare învăţată doamna dăscăliţa- Acuş, acuş, nu vor fi cinci ci şase continente. Şi pentru că vorba să devină un adevărat compliment pentru găzdăriţa, se aplecă niţel şi cu ochi surâzători îi şopti:
— Acuş se descoperă la mine al şaselea continent, polul nord.
Dăscăliţa roşi una bună la auzul noului continent, mai ales că nici nu ştiuse ce este continent. Prinzând însă curaj şi nădejdea că a putut îmblâzi fiara sălbatecă, la asemenea vorbe obscene, se făcu că nu pricepe bine sensul lor. Cu modestie sfioasă de fată mare închină un păhărel eu inspectorul. Acesta dăduse pe gât la vale unul, două. La al treilea i se descleştară buzele subţiri, ca la urmă să cheme pe nume pe dascălul Dogariu, care sta buzumflat în sala părăsită a elevilor.
Inspectorul de lume mare voia de data aceasta să facă pe omul din lumea mare. Invită pe subaltern la masă şi începu cu bine cu rău conversaţia, pe româneşte:
— Auzi, d-le Dogar, soţia d-tale este mare cuminte. — Cum aşa, respectabile, se miră dascălul. — Au avut dreptate la mine- Nu sunt nici patru,
nici cinci, ci şase continente. Dogariu de data aceasta căscă gura larg, larg de tot,
ridicându-şi sprincenele negre, negre şi stufoase în semn de uluială şi cu voce stinsă întrebă:
— Cum şase?
153 ©B.C.U. Cluj
— Da, acum descoper la mine şase, polul nord. — Don învăţător la auzul acestor vorbe macabre sări
în sus, şi, cum inspectorul era chel, îl luă de guler, îl opinti în sus'pe de scaun, şi, târându-1 la pragul uşei din stânga, îi făcu o smuncitură în neantul drumului mare, strigând cât îl ţinu pieptul:
— Iţi dau eu ţie, o cu asemenea vorbe se vine în casa omului cinstit? Neruşinatule! Noduri îţi trebuesc ţ i e ? !
Ce s'a întâmplat după acest eveniment? Mai nimic. Dogariu luă chiar în ziua aceia pana în mână şi se sufulcă la scris. Trimisă o scrisoare la Caransebeş, la
Episcopie, alta ministrului, la Budapesta. Natural, câ în toate acestea povesti cu deamănuntul întâmplarea, indignat de cuvintele necuviincioase ale inspectorului adresate dăscăliţei chiar înaintea elevilor.
Epistolele, se 'nţelege, au fost semnate de întreaga comună şi de toţi elevii „ca mărturii consfinţite prin semnăturile cetăţenilor noştri din Potoc cinstiţi şi ruşinoşi din fire".
Inspectorul nu s'a mai arătat în Potocul cu un dascăl atât de savant şi în acelaş timp plin de demnitate, dar nici în aretul comunelor vecine.
ION ŢEICU
4 ^ ^ ^ »
O revistă de frumoasă tradiţie:
„SOCIETATEA DE MÂINE In şirul tradiţionalelor publica,
ţii ardelene, se înscrie la loc de frunte, ca una din cele mai cuprinzătoare, revista d-lui Ion Clopoţel, „Societatea de Mâine". O luptă continuă de 16 ani, peste inerente vitregii, îndreptăţeşte o mai îndelungată oprire asupra revistei de frumoasă tradiţie, a e-minentului gazetar şi scriitor ardelean.
Deşi apare de vreo câţiva ani la Bucureşti, „Societatea de Mâine'' îşi are rădăcinile înfipte a-dănc în realităţile şi sufletul Ardealului şi Banatului, ale căror probleme sunt desbătute aci de condeele elitei scriitoriceşti din aceste părţi ale ţării.
Ţinuta de înaltă intelectualitate şi corectitudine, sincronizată cu varietatea şi prospeţimea materialului tratat, dau bătrânei reviste un nimb de prestigiu, ce poate fi invidiat mai ales de noi, bănăţenii, cari, din păcate, n'am reuşit încă să asigurăm continuitatea unei înjghebări literare mai serioase.
Numărul de faţă, al treilea din anul al 16-lea, aduce consistentul material cu care ne-a obişnuit şi căruia, vom încerca a-i face o sumară prezentare.
Di~ectorul revistei, d. Ion Clopoţel, sub titlul „Problemele u-nor străvechi aşezări româneşti în Banat", publică", rezultatele unei anchete sociografice în satele bănăţene Cornereva şi Bo-goltin. Dată fiind importanţa con cluziilor ce le cuprinde documentatul articol, am socotit să-l re-p~oducem, în întregime, într'un număr al ziarului nostru şi ăea-ceea, nu insistăm asupra lui în această cronică sumară.
Rândurile de neîndoioasă ac
tualitate datorite subtilului poet al „Cabanelor albe", d. Vlaicu Bârna, un viguros şi inspirat talent al tinerei generaţii ardelene purtând titlul „Etica ridicării satelor" ne determină să ne oprim mai mult asupra lor.
Plecând dela constatarea făcută de un valoros creator, ca-e indica nomenclatura de cultură minoră, culturii româneşti, d. Bârna afirmă că lucrul nu trebuie să ne neliniştească, deoarece aceasta nu înseamnă o deficienţă spirituală a Neamului, ci „un fenomen cultwal nerealizat încă în linii mari".
Opera de ridicare a satului românesc — continuă autorul — începută acum câţiva ani sub auspiciile M. S. Regelui, pregăteşte împlinirea unui ideal care există: realizarea unei culturi maiore.
După ce arată efectul pe co-c-l are contactul direct al tineretului intelectual cu ţăranul român, autorul închee astfel judiciosul articol:
„Voinţa Suveranului, adânca Lui râvnă pentru ridicarea satelor. — s'au impus „OPERA NESFÂRŞIT DE MARE" pe ca~e o anunţă se realizează sub Augustele Sale auspicii. Vigoarea intelectuală, mijloacele neprecupeţite se vor complini pentru o renaştere socială a ţării".
Un omagiu deplin meritat i se aduce în coloanele revistei, magistralului sculptor Romul La-dea, „inegalatul interpret al sufletului "omânesc bănăţean" asa cum pe drept îl numeşte autorul cronicei „Inseilări bănăţene".
Fragmentul de proză semnat de d. Virgil Biron, intitulat sugestiv „Aur", poartă pecetea ţi
nui stil matur şi aduce un material inedit din viaţa Carasului. Colaboratorul „Daciei" poetul Gr. Bugarin tratează despre ,,Sti. Iul clădirilor publice", ajungând la o surprinzătoare concluzie, peste care nu putem trece fără a o reproduce:
„Adâncind sufletul ţăranului român în tot ce are el mai frumos şi mai bine cristalizat, se creiază stilul „Regele Carol II" nu numai în arhitectură ci şi în celelalte domenii de artă „BISERICILE ROMEI VECHI" ne sunt descrise atrăgător şi documentat de d-şoara RODICA CLOPOŢEL, în a cărei proză plină de nerv, întrezărim un puternic talent descriptiv.
Mai semnează în acelaş număr, monografii, proză şi versu~i dd. Marcel Olinescu, Alice Gabriele-scu, Ion Călugăru, Titu Popa, Ho-ria Trandafir, Axente Banciu, N. Pora, Volbură Poiană Năsturaş, Ilie Jenea, Mihail Straje, Em. C. GrigfO'aş, etc.
O cronică variată şi bogată semnează d. Vlaicu Bârna.
Nu putem încheia aceste rânduri, fără a trece cu vederea con. tribuţia bogată, dăruită de bănăţeni acestui număr al „Societăţii de Mâine".
Evidenţiind acest fapt, îndemn pe toţi cei cari au frământat p~o-blema reorganizării revistei „Luceafărul" să ia pildă dela exemplul matur servit de d. Clopoţel, care fără „blocade" şi alte asemenea pretenţiozităţi puerile, a reuşit să adune înt~'un singur număr „Material bănăţean" de alea. să calitate.
(„Dacia", Timişoara). '
GRUIA FLORUŢIU
©B.C.U. Cluj
O operă de mare interes naţional:;
„Bonurile de înzestrare, "a Armatei" — R e a l i z a r e a domnului ministru Dimitrie Constantinescu; Raţiunea politică şi clarviziunea economică-financiară-.salutare
pentru tară — In momentele de uriaşă frământare politică şi eco
nomică, pe care le trăeşte azi bătrânul nostru continent, — putem intui, într'o oarecare măsură, grandoarea epopeică a deslănţuirilor imaginate de marii inspiraţi a umanităţii. Insă, dacă această tensiune de ansamblu o raportăm nu la un bagaj de imagini culese din cărţi, numai pentru a ne verifica sau a ne distruge îndoelile, — ci la însăşi realităţile politice şi economice ale ţării noastre, — atunci, în locul unei curio-sităţi gratuite (să spunem de ordin literar), — ne vor copleşi verificările unor complexe în planul concret a! vieţii.
România, ca ţară neutră, îşi păstrează evident, o ţinută demnă, gospodărindu-şi bunurile şi căutând să menţină un ritm normal în viaţa ei economică şi socială, cu toată vitregia timpurilor pe care le trăeşte.
Cu toate acestea, complexele există. Fluctuaţiile economice ale Europei, provooate de răsboi, se răsfrâng şi dincolo de zonele stăpânite de Marte, influenţează şi viaţa paşnică a ţărilor neutre. Se mai adaogă, la consecinţele mecanice, dacă putem spune aşa, ale comerţului şi tranzitului, ale producţiei şi circulaţiei materiilor, — se mai adaugă, zic — şi acea psihoză colectivă, a masselor, psihoza deprimărilor care provoacă, într'o mare măsură, defecţiunea aparaturii economice a ţârilor.
Remedierea complexelor de care vorbim, nu se poate concepe fără o atentă politică economică şi financiară.
Ea constă în clarviziunea omului politic, în intuiţia omului de finanţe ; cel dintâi trebue să sesizeze, cu toată variaţia lor, fenomenele politice, celălalt e dator să opună fiecărei noui situaţii, o soluţie. Unul priveşte şi notează desfăşurările ditn afară, punând problemele, cel de al doilea caută deslegările.
E o contrapunctică interesantă şi, o spunem cu certitudine, omul politic trebue să aibă şi aprehensiune economică, iar financiarul şi economistul, ca să poată deţine- o răspundere în Stat, nu poate fi conceput fără de o serioasă pregătire politică.
însemnăm aceste succinte consideraţii pe marginea operei de înzestrare a armatei, — înfăptuită de d. Ministru D. Constantinescu, sub auspiciile regale.
Felul în care actualul Ministru al Finanţelor Ţării, d D. Constantinescu, — a ştiut să soluţioneze problema
*»
înzestrării armatei, prin lansarea bonurilor de înzestrare, dovedeşte un act de maturitate politică şi, în acelaş timp, de maturitatea politică-financiară.
Şi trebue subliniat, aci, nu faptul lansării unor bonuri (operaţia în alte variante, s'a mai produs la noi), — ci inteligenţa omului de finanţe de a ga- ^*î" ranta aceste împrumuturi, de a le organiza pe un principiu bancar, servind în acelaş timp şi Statul şi pe cetăţean.
Dar, să trecem in revistă, mai jos, avan-tagiile subscriitorilor la bonurile de înzestrare :
Bonurile pentru înzestrarea armatei produc o dobândă de 4.50%. Pentru ced cari subscriu până la 1 Martie dobânda este de 5.25°/o pe primul an. Termenul rarnbur D. Dimitrie Constantinescu sării este scurt, de 3 ̂ ^ t r u ai Finanţelor, guvernator . , . al Bancu Naţionale
şi o ani. Fiecare bon cuprinde şi un talon fracţionar, care
reprezintă 30% din valoarea bonului emis pe 5 ani şi 20 la sută din valoarea bonului emis pe 3 ani. Acest talon poate fi încasat la 3 luni după data emiterii.
Bonurile pentru înzestrarea armatei sunt scutite de orice impozit sau taxe, prezente şi viitoare.
Celor cari vor cumpăra bonuri până la data de 1 Martie 1940, li-se acordă o bonificaţie de 7,5 la mie, şi li-se plăteşte dobânda anticipat pe primul semestru. Prin aceasta dobânda pe primul an revine la 5.25%.
Puterea de circulaţie a bonurilor de înzestrare va fi cu mult mai mare decât a titlurilor de Stat obişnuite, graţie facultăţilor speciale cu care au fost dotate.
Astfel, bonurile de înzestrare vor putea fi lombar-date la Banca Naţională a României, la C. E. C. şi la Casa de Depuneri şi Consemnaţiuni.
155 ©B.C.U. Cluj
SOCIETATEA DE MĂINE
Talonul fracţionar de 20 sau 30% din valoarea bonului va putea fi încasat separat şi în întregime după 6 luni dela emiterea bonului. Acest talon fracţionar va reprezenta deci o depunere la vedere cu dobânda excepţională de 4Vs la sută de care nu se bucură nicio depunere la vedere.
Un alt avantaj de circulaţie a „Bonurilor pentru înzestrarea Armatei" este faptul că începând cu 15 zile înainte de expirarea termenului lor, aceste bonuri vor putea servi în valoarea lor nominală pentru plata de impozite şi taxe datorate Statului.
„Bonurile pentru înzestrarea Armatei" pot fi cumpărate, in Capitală şi provincie, dela oricare din sediile următoarelor instituţii: Banca Naţională a României, centrale şi sedii, Administraţii Financiare, C. E. C, Institutul Naţional al Cooperaţiei, Casa de Depuneri şi Consemnaţiuni, precum şi dela băncile autorizate să primească subscrieri.
Şi acum, înainte de a arăta osebita semnificaţie a operei de înarmare, realizată de d. DLmitrie Constantinescu, în dubla calitate de om de Stat şi de finanţe, — să cităm cât ne permite spaţiul acestor pagini, două fragmente ditn densa expunere pe care, în cuvinte însufleţite a făcut-o actualul Ministru al Finanţelor, la Sfatul Negustoresc, în ziua de 9 Dec. 1939.
Analizând situaţia ţărilor neutre de pe continent, şi demonstrând că neutralitate nu înseamnă pasivitate ci, dimpotrivă, pregătire atentă, activă, în faţa oricărei eventualităţi, — d. Ministru Dimitrie Constantinescu se întreabă : „Ţara românească aşteaptă să vadă cum toate celelalte ţări neutre iac atâtea eiorturi pentruca să-şi pue la punct înzestrarea armatei şi apărarea teritoriului şi ea doarme pe ipoteza fericită a unui răsboi care nu o va atinge sau a unei neutralităţi care va merge la inlinit ?"
Desigur că nu. Mai departe, d. D. Constantinescu a spus : „Ţara românească trebueşte să fie aşa cum a fost în
totdeauna, piatră de rezistenţă împotriva tuturor valurilor cari au bătut-o şi aşa cum spunea Mircea cel Bătrân : „Cel care calcă pământul acestei ţări nu ştim cum se va întoarce din el şi nu ştim ce drum va lua ca să iasă din el mai repede".
„Ţara românească nu poate să aibe decât această atitudine. Are un nume brav, are un popor viteaz. Să pue în mâna acestui popor viteaz arma necesară şi la fruntariile lui întăririle necesare pentru ca la adăpostul acestor puteri ale neamului să putem să mergem mai departe liniştiţi că furia vremurilor nu va putea să ne stingă, pentru ca la adăpostul acestei linişti fiecare dintre noi să putem să ne desăvârşim mai departe munca noastră, viaţa noastră şi scopul nostru în viaţă.
„Pacea noastră, domnilor, cere înarmarea noastră. „Nu cerem înarmarea şi apărarea ţării cu scop agre
siv. Nu, domnilor. Cerem însă, şi trebue să realizăm această apărare naţională, pentruca numai această apărare naţională ne dă respectul tuturora, liniştea în afară şi liniştea înăuntru.
„Iată de ce, domnilor, fără ca să exagerăm perspectivele viitorului nici în rău nici în bine, fără să credeţi că cine ştie ce ameninţări sunt; la porţile hotarelor noastre, sau fără să vă închipuiţi că evenimentele se vor desfăşura într'o perfectă linişte fără să scontăm întru nimic viitorul, trebue să avem certitudinea soartei noastre. Certitudinea soartei noastre stă într'o armată taxe şi într'un popor brav.
„Cu aceste simţăminte, domnilor ,am avut marea sa-tisfacţiune că în decursul acestei săptămâni să pot să iau legături cu importanţii factori de activitate economică din ţara noastră cărora le-am făcut acest apel al Patriei. Am fos-t fericit, domnilor, să constat răsunetul adânc şi patriotic pe care acest apel al ţării I-a găsit la fiecare dintre ei.
Aceasta, domnilor, ne dă tăria sufletească să ne socotim şi noi, generaţiile de acum în continuarea fermă şi mândră a generaţiilor cari au apărat, au clădit şi au mărit ţara noastră.
„Ţara are nevoie de obolul dvs. ! Să-1 dăm cu toţii! II dăm pentru liniştea noastră, pentru liniştea activităţii noastre, pentru apărarea noastră, a familiilor noastre şi a ţării noastre".
Strălucita cuvântare a celui mai priceput şi mai suplu dintre oamenii noştri de finanţe, — caxe nu poate fi categorisită decât ca o lecţie de raţiune politică şi economică — se încheie cu frazele :
„Să fim încredinţaţi că aceste mari probleme vin să se aşeze în mâna şi în preocupările unor generaţii cari ştiu să le ducă a i înţelepciune şi cu hotărîre. Să fim îmbărbătaţi şi liniştiţi. Că aceste mari preocupări ale neamului nostru sunt astăzi date spre deslegare şi înfăptuire unor generaţii cari s'au călit deja în focurile şi vitejia unui război şi ştiu ce însemnează pregătirea sufletească şi materială a unor alte perspective. Ele ne dau, domnilor, liniştea că putem să asigurăm copiilor
noştri şi generaţiilor cari vin, PATRIMONIUL SCUMP ŞI NECLINTIT AL UNOR HOTARE CARI NU SE POT ATINGE.
„Pe aceste cuvinte, pe .această lozincă, pe această parolă de soldat, trăeşte neamul nostru întreg, dela Rege până la opincă".
E inutil să mai insistăm asupra expozeului-model, făcut de Ministrul Finanţelor în faţa opiniei publice, asupra logicei politice care armează motivarea acestui spirit ales, asupra metodei ştiinţifice care conduce munca lui neobosită, de ani de zile, în fruntea instituţiilor de Stat.
Ne mărginim numai la o observaţie a noastră, pentru a cărei valabilitate pledează toată activtatea d-lui Dimitrie Constantiinescu din ultimii ani, pusă în slujba ţării.
Şi anume, vrem să subliniem participarea efectivă o domniei-sale, în toate ramurile economiei şi finanţelor, la toate problemele ridicate de împrejurări, în domeniile acestea.
Teoretizând, creind instituţiile auxiliare, aplicând reforme şi inaugurând măsuri, — d. D. Constantinescu a păstrat şi firul unei continuităţi în opera sa financiară şi economică, în decursul acestor ani.
Măsurile sale au fost îndrăsneţe şi categorice, — rezultatele lor pline de succes.
Să nu amintim decât creiarea Institutului Naţional ai Cooperaţiei sau Creditul agricol lansat anul trecut, într'o perioadă de acută criză trecută de agricultorii noştri, — pentru a demonstra că opera omului de finanţa se desvoltă pe viu, pe marginea imperativelor realităţii.
Actuala elaborare a d-lui Ministru Dimitre Constantinescu trebue să fie primită cu elanul la care ne îndreptăţeşte o sumă întreagă de creaţiuni, ale sale, in viaţa economică şi financiară a României.
VLAICU BÂRNA
156 ©B.C.U. Cluj
Universitatea munci toreasca Un interviev cu d. Stavri Cunescu, directorul g-ral al Muncii
Pentru a lămuri, cititorilor noştri, rostul „Universităţii Muncitoreşti", ne-am adresat d-lui Stavri Cunescu, directorul general al Muncii, iniţiatorul acestei Instituţii şi conducătorul mişcării „Muncă şi voe bună", cerându-i explicaţiile necesare.
La prima noastră întrebare: 1) UNIVERSITATEA MUNCITOREASCA URMĂ
REŞTE NUMAI CREAREA UNEI ELITE MUNCITOREŞTI?
d. Stavri Cunescu ne-a răspuns: „Organizaţia „Muncă şi Voe Bună" se rândueşte
printre atâtea instrumente pe care Ministerul Muncii înţelege să le folosească pentru ocrotirea şi ridicarea sufletească a păturilor muncitoare. Universitatea mun-mitorească înfăţişează un important sector al acestei mişcări. Este drept că în primul an de activitate al acestei Universităţi, un număr restrâns de muncitori a ascultat cursurile acestui aşezământ. Insă, nu numărul lor, ci interesul pe care l-a stârnit noul aşezământ ne-a interesat la început. Devotamentul ascultătorilor ni s'a părut scopul pe care trebue să-l urmărim, în zorile acestei mişcări de primenire spirituală. Dealtfel, nici n'am fi pwtut să înţelegem altfel, creierea unui asemenea instrument de cultură.
pentru înfăptuirea acelui nou tip de muncitor român pentru care luptăm şi pe care îl întrezăresc, — aşa cum spuneam cu prilejul deschiderii celui de al doilea an de activitate aii Universităţii muncitoreşti — un muncitor pregătit, luminat şi conştiincios, un muncitor liniştit sufleteşte şi solidar cu nevoile şi aspiraţiile neamului românesc. Acesta este ţelul pe care îl urmărim.
„In fehil acesta înţelegem să creiem elitele muncitoreşti pionierii şi vestitorii zilei de mâine, pe care o aşteptăm cu toţii senină pentru ei şi strălucitoare pentru neamul românesc".
După aceste precizări cu caracter generic, am pus a doua întrebare:
2) CARE SUNT CURSURILE CERCETATE IN DEOSEBI DE MUNCITORII ŞI FUNCŢIO
NARII PARTICULARI? „Nu putem spune că unul dintre cursuri a stârnit mai
mult interes decât altul, dimpotrivă, aşa cum a fost şi dorinţa iniţiatorilor acestei Universităţi muncitoreşti, cursurile, îmbrăţişând probleme felurite se completează. Am avut astfel cursuri de metode şi procedee noui în tehnică, înzestrate cu un laborator de experienţe, unde ewtusismul şi aplicaţia auditorilor muncitori s'a dovedit mare; dar am avut şi cursuri de sociologia muncii, de literatură, de economie politică, de geopolitică, istoria muncii, organizarea ştiinţifică a biu-rourilor, civilizaţie română, geografie politică şi economică, legislaţie muncitorească, drept genral şi drept public, meseriile şi comerţul în trecutul românesci istorie socială.
„Cărturari de seamă au venit alături de noi neprecupeţind nici timpul nici munca pentru a fi de folos celor, care mai mult ca de orice, simt nevoia acestei hra-ne sufleteşti. Domnul profesor Vianu, conducătorul
Universităţii 7nuncitoreşti, a fost prietenul şi sfătuitorul muncitorilor îndemnându-i şi ascultându-i, căutând să stabilească acea legjtură dintre muncitorul intelectual şi cel manual, oferindu-i acestuia din urmă comoara pe care el a avut posibilitatea să şi-o însuşiască.
„Această legătură spirituală au realizat-o profesorii noştri, şi muncitorii şi-au dat seama'de acest lucru, îmbrăţişând cu tragere de inimă ideia noastră. Această ideie a avut răsunet în toată ţara, dovadă fiind propunerile pe care le-am primit încă din anul precedent, când am fost solicitaţi şi am înfiinţat o Universitate Muncitorească la Chişinău şi alta la Sibiu.
„Iniţiative particulare nu au lipsit — astfel la Pio-eşti prin binevoitorul concurs al D-lui Ing. Balif s'a înfiinţat o altă Universitate pentru muncitori.
„Universitatea muncitorească după un an de activitate, se poate mândri că a isbutit să înfăptuiască o şcoală vie, potrivită cu realităţile timpului".
— Vrând să cunoaştem ecoul pe care noua instituţie l-a avut în massele muncitoare, am mai întrebat:
3) CUM AU FOST PRIMITE ACESTE CURSURI DE NOUILE ORGANIZAŢII MUNCITOREŞTI,
BRESLELE ŞI UNIUNILE? „In primul an de funcţionare a Universităţii munci
toreşti, cursurile sa'u predat, de către un corp profesoral selecţionat, în 4 centre muncitoreşti şi industriale : la Căminul de ucenici „Obor", la liceul „C. F. R-Aurel Vlaicu", la Cantina muncitorească din Splaiul Independenţei şi la Căminul „Principesa Măria".
„Anul acesta, Universitatea Muncitorească şi-a sporit centrele.
„Sunt pe cale de înfăpturile alte centre Universitare în provincie :la Cluj din iniţiativa Domnului profesor Universitar FI. Ştefănescu-Goangă şi după ce a fost studiată în amănunt problema Universităţii Muncitoreşti, întocmindu-se un program ce cuprinde chestiuni generale şi profesionale, la Iaşi, sub conducerea Domnului profesor Dr. T. Popa.
„Ne-am, adresat, negreşit, când a fost vorba de sporirea centrelor de cursuri> nouilor organizaţii ale breslelor şi Uniunilor. Colaborarea cu ele a fost fericită. Breslele au primit cu însufleţire ideia ca la sediul lor să se ţină conferinţe şi lecţii săptămânale expunând cunoştinţe care să înalţe nivelul cultural şi moral al breslaşilor.
„Dorim şi dorinţa noastră se va realiza, poate curând, că fiecare breaslă să devină o şcoală, de unde să radieze lumina binefăcătoare a ştiinţei şi culturei, care înalţă pe om şi societatea din care a eşit".
După frumoasa şi substanţiala expunere pe care ne-a făcut-o d. Stavri Cunescu, Directorul general al Muncii, — nu avem de adăogat decât entusiasmul nostru pentru spiritul cuprinzător al unui intelectual de elită, care ştie să dirijeze cu tact şi inteligenţă viaţa muncitorească a ţării. * Alte referinţe, asupra personalităţii d-lui Stavri Cunescu, — sunt inutile. Omul e prea bine cunoscut, prin înfăptuirile pe care le înscrie la activul său, prin continuitate de muncă la acest minister al Muncii.
VLAICU BÂRNA
157
©B.C.U. Cluj
F A P T E I D E I OBSERVAŢII
Ceeace depăşla orice prevedere
orice etică şi raţiune pare că s'a împlinit: pactul germano-so-vietic. Atingerea extremităţilor, saltul dela ideologiile cele mai opuse, dela vrăjmăşiile şi violenţele cele mai neînfrânate şi mai temerare, la o apropiere şi... colaborare chiar.
Mari sunt minunile tale Doamne ! Putem invoca versetul biblic.
Trebuie să facem abstracţie dela simţămintele comune: de împărtăşire ori repudiere a sistemelor totalitare. Nu ne potrivim nici vrăjmăşiilor, dar nici afecţiunilor faţă de naţional-so-cialism ori sovietism.
Atitudinea noastră permanenta nu poate fi decât devotamentul cel mai sacru faţă de cauza românească. Vom rămâne neutri faţă de cei cari nu ne vor răul, şi nu ne vom amesteca în trebu-rile altora; nu le vom face procesul de conştiinţă: se vor descurca ei cum vor vrea ori cum vor putea. Insă din clipa când apetiturile vor fi agresive şi vor încălca regulele dictate de independenţa noastră de Stat, vom organiza toată puterea noastră de rezistenţă şi vom face zid de apărare în jurul patrimoniului naţional bimilenar.
Fenomenele externe le examinăm numai în lumina studiului obiectiv. Şi ne întrebăm:
a) cum a fost posibilă împerecherea dintre ideologii cei mai mistici şi mai fantaşti din Eurasia cu cei mai empirici şi scrupu-loşi chimişti ?
b) care este secretul tovărăşiei imperiului celui mai vizionar cu imperiul cel mai industrializat ?
c) de care parte se găseşte puterea rezistenţii maxime: de partea totalitariştilor cari angajează de ani de zile toate încordările, toate energiile, toată capacitatea de producţiune prin reglementări totalitare subordonând continuu pe individ comunităţii militarizate şi rigorilor regimului de stat ori societate împins până la extremele intervenţionismului lega. Uzat, ori de partea statelor cari
mai stimează încă libertăţile publice şi cărora le place să ia măsuri in plin parlament, sub controlul critic al mandatarilor naţiunii, votând bugete pe faţă, lăsând încă jocul liber al valorilor şi burselor (prea adesea abuzive) şi dând aparenţa consimţământului popular ?
Cine va ieşi triumfător ? Cine va avea dreptate ? încotro se de-sinează reliefurile zilei de mâine?
Combinaţiile sunt premature. Noi le supunem judecăţii cititorului. Aşteptăm meditaţiunile lor — cărora bucuros le vom da loc în coloanele „Societăţii de mâine"...
HORIA TRANDAFIR
REDACŢIONALE. —Am dus cu bine la capăt Încă un an de existentă, de apariţie regulată aşa cum afişăm pe copertă: in patru caete trimestriale. Apariţie precisă, cronometrică, de cinci ani încoace) compensată de adâncimea şl întinderea studiilor.
Atitudinea noastră în faţa elaborărilor ştiinţifice şi fenomenelor culturale a fost singura demnă şi potrivită seriozităţii de oameni probaţi în metoda experimentală; a relativismului. Nu avem morga, că ştim tot şi spunem tot. Nu tot ceeace trebue făcut înt^o ţară în plină organizare, în pregătirile febrile ale începuturilor diverse, în domeniul publicistic, pretindem a fi încercat şi suplinit Nu ne substituim altora, nu ne arogăm nici un monopol. Ne situăm pe linia purei intelectualităţi, neurmărind interese şi scopuri sectare.
Poate că acesta este secretul dăinuirii ferme şi succesului evident,
Ţ.innta civilizată şi obiectivă e prerogativa noastră de 16 ani.
Nici admiraţia mutuală a colaboratorilor, nici organ al egoisme-lor şi vanităţilor cuiva.
In locul cultului persoanelor am preferat cultul problemelor.
Şi nu e satisfacţiune mai mare decât în recunoaşterile ce ne-au venit din plin din toate părţile unde tronează bunul simţ şi cnrio-zitatea intelectuală degajată.
Am pus măsură, stimulare şi selecţie, am deşteptat imbolduri spre studiul realităţilor româneşti, am dat indieaţiuni, am fost pionii creaţiei susţinute fără preget..
Acelaş agent dinamic al progresului românesc pe temeiu critic, va
continua să se afirme „Societatea de mâine" şi în anul al 17-lea de apariţie care va fi... tot regulată *. promitem!
Savantul Nicolae Drăgan ©Q mai este. Moartea a secerat pe unul "dintre"cei mai harnici, mai iniţiaţi şi mai oneşti cercetători ai limbii, gramaticii şi istoriografiei literare româneşti. Vastele sale studii asupra evoluţiei limbii noastre pe teritoriul Dacoromahiei sunt menite să sădiască încrederile şi temeiurile cele mai sigure ale existenţii noastre de neclătinat in eternitate. Sunt puţine luni de când noi i-am făcut elogiul în „Societatea de mâine", cu prilejul discursului său de recepţie la A cademia română.
Revista noastră 1-a interesat ne-a cinstit adesea cu o colaborare migăloasă şi extrem de preţioasă. Literile române sunt îndoliate, dat îi vor păstra pentru vecie o recunoştinţă îndelungată şi pe deplin meritată. Profesorul care şi-a cin st't catedra cu devoţiunea sacerdotală a binemeritat dela filologia şi patria românească.
Purificare şl restabilirea valorilor.
Nu e alt primat mai imperativ pentru noul stait român decât a-cela ai curăţirii cadrelor. In toate direcţiile. In oficiile de stat, ca şi în cele particulare. Dacă la aceste din urmă specialiştii îşi dobândesc mai repede o predominanţă, asta e prea firesc, pentrucă ascensiunea lor este direct proporţionată cu puterea de-prestare, de produc ţiune, de dinamism, cu mult mai încet se petrece prioritatea elementelor eminente la stat, unde mentalitatea statică de s'mjbaş este prea generală, iar abuzul prea frecvent... Ne aducem aminte de extraordinarul efort produs în o-pinia publică românească de marca iniţiativă de reformator a regretatului CălHiescu la ministerul şooalelor ! A fost o uluire! Nu se concepea un atare curaj ! Dar câte coaliţii obscure n'au dospit în adâncimi împotriva îndrăsne-ţuiui! Şi totuş : numai acolo este scăparea. Să se primenească toată viaţa publică, înlăturându-se epavele, sedentarii, linguşitorii şi incapabilii cari au monopolizat de prea multă vreme funcţiile publice. Domnilor guvernanţi : îndrăzniţi şi veţi mântui lumea! Aspus'o domnul lisus Nemuritorul....
158 ©B.C.U. Cluj
SOCIETATEA DE MĂINE
Necesitatea universităţilor muncitoreşti Noua instituţiune creiată în cadrul Ministerului Mun
cii, şi anume „Universitatea Muncitorească", deschide vaste perspective învăţământului păturii muncitoare dela noi.
„Universitatea Muncitorească" se integrează în generosul plan al rezolvării celor mai de seamă probleme, pe care d. ministru Mihâil Ralea 1-a-întocmit îndată ce a luat conducerea departamentului Muncii. E vorba de problemele de educaţie sufletească a muncitorului.
Intr'adevăr, opera de educaţie spirituală a muncito
rului, inaugurată de d. Mihail Ralea şi d. Stavri Cunescu, directorul general al Muncii, — este revoluţionară. înfăptuind, în primul rând, un teatru muncitoresc, în spiritul locului, sub egida „Muncă şi voe bună" — Ministerul Muncii a răspuns unei necesităţi de prim ordin, corespunzând iniţiativelor luate de ţările din Apus (în Italia: „Dopolavoro", în Germania: „Kraft durch Freude").
„Universitatea Muncitorească", inaugurată anul acesta, cu girul d-lui Stavri Cunescu şi Tudor Vianu, conducătorii ei, •— marchează o nouă victorie a spiritului, în viaţa aspră a muncitorului (a se citi pag. 157).
Regele în mijlocul soldaţilor Suveranul a dat un exemplu
strălucit al singurei maniere de a ne comporta demn în zilele de sărbători: atenţiune faţă de soldaţii ce se găsesc departe de casă, concentraţi în taberele de apărare a ţării. Regele însoţit de moştenitorul Tronului a părăsit tihna Palatului Regal şi a preferat să împărtăşească personal viaţa bravilor camarazi. In garnizoanele din Oradea şi Cluj, Suveranul a apărut pe neaşteptate, stârnind un entuziasm puternic şi o emo^ ţie covârşitoare. Pilda regală a fost înţeleasă în toată semnificaţia ei. Cuvântările rostite sunt dovada oţelirii sufletelor în zilele mari de acum. Sfetnicii regali au făcut deasemeni — împărţind darurile regale îndeosebi din cărţi de citit — act de prezenţă la diferite unităţi din provincii: preşedintele Consiliului în Cetatea Albă Min'strul Armatei în Galaţi, Ministrul înzestrării în Bazargic, iar Ministrul Educaţiei Naţionale pe zona Moldovei. Ce. reale simboluri cupr'nd cuvintele rostite de preşedintele Consiliului francez d-Daladier într'una din zilele ultime ale şedinţelor parlamentare: „ambasadorii republicii sunt soldaţii şi tunurile". In ceasurile grele şi hotărîtoare de acum, intelectualitatea românească trebue să onoreze apelul Regelui: de a da dovadă de unitate toţi cari se găsesc în dosul frontului, în ţara cea măre...
O idee-forţă a cancelarului Hitler
Nimeni nu poate nesocoti soluţia revoluţionară a cancelarului Hitler în materia inflamabilă minoritară (problemă care a pus pe gânduri pe cei mai întreprizi şi mai iscusiţi diplomaţi şi gânditori ce nu-şi mai ascund scepticismul în a o înfăţişa ca insolubilă, căci oricâte bunevoinţi a-i arăta, totuş în adâncuri dospesc fermenţii disociaţiei şi desagregării sociale).' Hitler" a venit cu o idee mare, o idee-forţă pe care a şi puis-o în aplicare: strămutarea în patrie a grupelor etnice germane din statele străine! Descendenţi din familii germane aşezate de 800 de ani în ţările baltice au primit ordin să se întoarcă în patria străbunilor. Zis şi făcut! Nu încap lacrimi şi tocmeli! Unii văd în dosul ordinului Hitler profituri imediate: lichidităţi mari financiare în favoarea Reich-uluî, realizate din despăgubirile la cari se obligă statele vizate (10 miliarde mărci în Balcani!).
Am citit în foile iugoslave despre aşa ceva. Ne gândim ce favoruri uriaşe ar avea românismul din repatrierea celor l1/»—2 milioane români de peste hotare şi scoaterea minorităţilor prlnc'pale din România. D,oi scriitori din Banat îşi pune chestiunea: d-nii Grigore Bugarin şi Miu-Lerca în „Dacia" atrăgându-şi protestele şvabilor cari nu vor să audă de comandamentul berlinez. N'ar strica să fie studiată temeinic i
deia-forţâ a lui Hitler, ce s'ar solda numai cu imense beneficU pentru românismul prea deranjat de agitaţii şi complicaţii susţinute şi de influenţe obscure, de peste hotare.
Vftacol «n«!f«titt
dar cu poza de atotştiutor şi im-părţitor de merite şi valori, el care nu ştie carte, nu e dăruit cu niciun talent, dar se caţără cu disperare de pulpana puternicilor făcându-se necesar prin şoaptele binevoitoare; el care încearcă să intimideze prin îndrăsneala calomniei şi intrigii veninoase, linguşitorul care se târâie în subsolul interlop al cancanurilor desgustă-toare, este o calamitate a scrisului, un imberb inproductiv. îşi dă părerea despre toate, epatează prin universalism de cafenea şi tapează fără ruşine... Tipul „indispensabil" trebue scos din circulaţie până nu face ravagii. Nu e un anume ins, ci prototipul care încurcă atmosfera morală a ţării. E uşor de demascat, dar sfânta u-şurinţă şi laşitate îl tolerează şi-i întrebuinţează chiar. In ziaristică, in publicistică, în literatură, în politică, vâscul are legături şi se valorifică în dispreţul goliciunii, spirituiui acru, pornirii sanguinare şi defetismului ce provoacă Adevăratul regim nou, al valorilor, al opiniilor făţişe, al dreptăţii se va instaura în cl^pa când autoritatea intelectuală veritabilă se va dispensa de serviciile ignobile ale vâscului profitor şi mistificator..
Erată In pg. 106, col. 1, şirul 22, nu: sărăcimei, ci: sărăcirii
In articolul publicat în nr. trecut: „Cu prilejul comemorării poetului maghiar Alex. Petofi", au rămas mai multe greşeli supărătoare care, neîndreptate, alterează sau întunecă înţelesul frazelor. Rugăm deci îndreptarea lor. In pg. 105, col. 1, şirul 24, nu: Vasilaj, ci: Vasilij
„ „ 105, „ 2, „ 28, nu: m&jni, ci: mâjus „ „ 105, „ 2, în notă, nu: Korezs, ci: Kerezs
In
„ 106, „ 1, şirul 27, nu: N'aveow, ci: N'avem „ 106, „ 1, în notă, nu: arwncându-il, ci: aducându-I „ 106, „ 2, aliniatul 5, nu: n'au voie, ci: n'au voit „ 107, „ 1, şirul 3 de jos, nu: a-i dat, ci: ai dat „ 108, „ 1,1a mijloc, nu: vizitiul, ci: vizitiii.' „ 108, „ 2, şirul 6, nu: Amicii, ci: Amice, „ 108, „ 2, „ 13, nu: din nenorocire ci: norocire
poezia din pg. 109, strofa 3, şirul penultim, nu: pilonul, ci,: filonul.
„Blestemul" Iul Tutan-kamon
Desgropârile anevoioase şi pline de miracol ale mormintelor faraonilor egipteni dealungul secolele-loi' de către savanţii arheologi (ca
şi de către profanatorii-lnene, împinşi doar de instinctul prăzilor imense) voiau să acrediteze presupunerea, că greutăţile, accidentele şi victimele numeroase erau o fatalitate neînlăturabilă, un blestem al morţilor deranjaţi în somp
tuoasele cavouri milenare ! Indrăsneţii plătiau continuu cu
viaţa apropierea de mumii, în chip misterios, în afara legilor obişnuite ale morţii.
Fireşte, că oamenii de ştiinţă, nu s'au dat bătuţi, ci au căutat să
159 ©B.C.U. Cluj
SOCIETATEA DE MÂINE
descopere cauzele adevărate ale subitelor expieri, leşinuri ce anunţau încetarea din viaţă.
Irotr'adevăr, er-a tio ne conceput să se creadă "orbeşte în vrăjitorii, în blesteme, în limbă de moarte a împăraţilor din „Vailaa Regilor", contra celor cari vor avea curio zitatea să le tulbure somnul veşnic.
Arheologul dr. Klifton Harby Levy a descoperit mormântul fa raonului Ţer, cam la 40 km., spre sud de Cairo, dinainte cu 5000 ani, şi a constatat practica unor com-binaţiuni chimice extraordinare.
Profesorul W. M. Flinders Po-li'ie şi-tx dat seama, că săpăturile provocau explozii teribile ce înro-şiau pereţii de cărămidă mai grozav decât voltajul unei topitoare moderne de laminoare. Preoţii de l k , evjytea,; iarax«iilor cunoşteau cllfar"ilŞî"âiecrrIcttatea şi o puneau în serviciul de pază a cavourilor.
Scopul pr imar aii veghei extra ordinare era desigur adăpostirea comorilor fantastice (fiecare faraon ducea cu sine întregul tezaur) împotriva hoţilor cari ar vrea să le prădeze.
D-rul I. D. Kinnman a meditat îndelung asupra secretelor savan-iei apărăr i de sarcofagii celebre.
Profesorul I. C. Mardms a des cifrat o inscripţie din camera mor luară a faraonului Tutankamon: era o teribilă imprecaţie împotriva manilor pângăritoare!
Stingerea prea timpurie a egiptologului reputat Howard Carter a fost comentată tot ca o urmare a „blestemului" lui Tutankamon, insă adevăratul om de ştiinţă nu se lasă bătuit de superstiţii.
Secretele pericolelor de pătrundere in cavourile faraonilor (precedate uneori de 3, 4, 5 săli menite să mascheze locul de aşezare al sarcofagului), încep să se destrame. Acolo unde nu se produc explozii detunătoare ce surpă încă peri şi îngreuiază înaintarea spre adevăratul loc de repaos, s'a descoperit un praf care la atingerea cu aerul emană gaze otrăvitoare... Ce nu Ştiau marii preoţi egipteni!
Minorităţile Ungariei
Cu un calm imperturbabil d. Gafencu, Ministrul nostru de Externe a reafirmat voinţa României de a consolida o vecinătate paşnică. Nu s'a lăsat atras de spiritul polemic al d-lui Csaki, mini strul ungar de externe. Preşedintele consiliului ungar, d. Teleki e fost mai măsura t în expreşkmi şi a declarat ferm că nu va îngădui nie ;o aventură.
Din ziarele străine aflăm, că în Ungaria sunt curente diferite, u-nele chiar foarte puternice în favoarea păstrării neutralităţii . Fo-stuil prim ministru Da.ranyi ar fi fost gata să consimtă la un „protectorat maghiar", gen ceh, subor-douându-sc Germaniei. Dar Recentul Horthy a marcat o poziţie
hotărî tă de independenţă. D. Csa-. ki e adeptul Romei... Nu se poate prevedea încotro se lămureşte politica externă a Ungariei (şeful statului major generalul Werth este un şvab din Torontal). Din par te-ne practicăm mai departe proverbiala noastră conciliantă şi creare de condiţiuni onoraMe pentru oricari minorităţi dela noi, pentru a lua piuitul oricăror agitaţiuni.
ADMINISTAT1VE. — Tuturor prietenilor devotaţi, colaboratorilor \şi cititorilor noştri le dorim cu prilejul intrării 4n 1940 an nou fericit şi plin de perspective măreţe!
H rugăm să nu uite că abonamentul lor remis din vreme este temeiul apariţiei regulate şi îmbărbătarea la datoria publicistică, pe care o avem atât de vie şi de neştirbită în conştiinţa muncii ce se cere continuată mai mult decât oricând.
Sacrificii voluntare
K unanim simţimântul public de a înzestra ţa ra cu mijloacele apărări i nebiruite. Suntem loiali în neutrali tatea noastră, dar nu vrem să ne surprindă urile, lăcomiile ori expansiunile la pândă. Nu râvnim ceeace este al altuia, dar nici nu admitem nesocotirea ori păgubirea noastră. Cum se ma îr.festă din partea obştei voinţa de a întări ţara? Pr in subscriere de bonuri ale înzestrării şi prin confecţionare de îmbrăcăminte pentru soldaţi. Ambelor apeluri li se răspunde cu dragă inimă din toate părţile. Toţi bunii români îşi fac datoria. Ba propaganda s'a întins până în atelierele şcolare şi până în ultimul sat : din toate părţile sosesc contribuţiunile de haine calde, rufărie, mânuşi, etc. Sacrificiile îşi vor vădi roadele. Lunile de pregătire intensă ne pun la adăpostul surprizelor.
Eroismul finlandez
Cu străvechea îndârjire de a stăpâni asperităţile naturi i şi a-şi crea o civilizaţie şi o cultură superioară — poporul finlandez care n'are analfabeţi, opune o rezistenţă eroică tentativelor de invazie rusă.
O lume întreagă admiră curajul conştient al Finlandei. Ţara cu numai 3i/i milioane locuitori arc curajul să înfrunte 180 milioane. Tara cu reforme vechi împlinite şi cu libertăţi desăvârşite cetăţeneşti e capabilă de desfăşurarea celor mai uimitoare eforturi de a-părare. Păcat, că nu s'au înlăturat pe cale diplomatică disensiunile! Rusia ar trebui să ia iniţiativa. Nu e prea târziu. Din cauza pregătirii, solidarităţii şi culturii înalte finlandeze, toate simpatiile lumii merg spre Finlanda. Cel p u £ '
.IMPRIMERIA" S. A. R. Matei Millo,
ţin America şi Italia se declară desch's de par tea ei.
Italia îşi rezervă un rol mare în aranjamentele viitoare europene şi e pentru zăgăzuirea expansiunii ruseşti asemănătoare ţarismului blestemat de odinioară.
Ziarul „Dacia" din Timişoara
a izbutit să-şi dea o organizare ?i un tiraj cari înseamnă un veritabil triumf.
Insfdrşit Banatul îşi are co'.ti-dianul aşteptat, difuzat in mii de exemplari până tn cătunele din. periferia ţinutului. E un regionalism victorios.
Căci numai făcdndu-se cotidiană expresie a tuturor gândurilor, întâmplărilor, manifestărilor, bucuriilor, suferinţelor şi aspiraţiu-nilor de mai bine, îşi găseşte îndreptăţirea pătrunderii în masse un ziar de astăzi. Atât gazetăreşte cât şi ca prezintare tehnică DACIA dste o mândrie a 'tiparului provincial cu nivel metropolitan... o reabilitare a nouilor teritorii. Nu putem decât felicita mâna de ziarişti cari umăr la umăr se 'ntrec în articole, reportagii şi consemnări de fapte, din redacţia timişoreană. - „Dacia" este scrisă de gazetari versaţi, cunoscuţi, cu „şcoală" exercitată... Acolo îşi înfrăţesc efortul d-nii Virgil Dalea, Miu-Lerca, Gruia Floruţiu, Gri-gore Bugarin, George Luca. Bo-mulus Roşu, Nicolae Ivan ş. a. Ei sunt grupul care'şi încred „Daciei" întregul talent. Salutăm cii entuziasm „Dacia" viguroasă!
Octavlan Tăslâoanu
a surprins târgul cărţii ou alte două opere remarcabile: „Sub flamurile naţionale" (ed. Miron Nea-gu, Sigh'şoara) şi „Octavian Goga" (ed. Torouţiu-Bucovina). Rod al judecăţii scriitorului cărunt şi al unui condeiu deprins cu tainele cuvântului ales şi plin de efect, scrisul d-lui Oct. Tăslăuanu excelează printr 'o foarte scrupuloasă căutare a veridicului, a documentului literar. Niciodată nu ne-am fi explicat evoluţia poetului Goga şi influenţele „Luceafărului" asupra inspiraţiilor sale, fărâ destăinuirile a tât de convingătoare ale d-lui Tăslăuanu.
Altă calitate ra ră a cărţilor este critica neîndurată faţă de greşelile săvârşite în neutra l i ta tea-ş i războiul cel mare al României. Un simţ desvoltat al răspunderilor îndrumă pe autor să dea pe faţă totul, fără reticenţă, pentru ,ca generaţiile viitoare să se ştie feri. Sunt mişcătoare mărturisirile d-lui Tăslăuanu, care a avut fericirea să ia atitudini respicate pe vremuri în paginile libere ale „Epo-cei", alături de grupul marilor talente de gazetari şi publicişti transilvăneni, în favoarea celor mai demne idei liberatoare.
©B.C.U. Cluj