curba lui laffer
DESCRIPTION
lafferTRANSCRIPT
Curba lui Laffer
Un sistem fiscal inseamna un compromis intre necesitatea de randament a politicii
fiscale si grija de a asigura echitate, de a proportiona contributia fiecaruia in raport cu
capacitatea pe care o are. Sistemul fiscal determina, in cea mai mare masura, veniturile
statului, capacitatea acestuia de a finanta cheltuielile si de a-i proteja pe cei slabi.
Elaborarea politicii fiscale este un act de decizie deosebit de complex si
important, axat pe criteriul de eficienta, urmarindu-se reducerea instabilitatii economice,
a fluctuatiilor, stimularea dezvoltarii si protejarea veniturilor consumatorilor.Impozitele
si celelalte forme de prelevari modifica distribuirea initiala a veniturilor, influentand
activitatea economica, consumul si investitiile.
Veniturile bugetare din impozite sunt dependente de performantele economice; la
o rata fixa de impozitare, veniturile din impozite cresc odata cu venitul national si scad
atunci cand venitul national scade.
Deasemenea este foarte importanta luarea in calcul a efectelor probabile ale
reducerii sau ale majorarii impunerii fiscale, nu doar pe termen scurt, ci si pe termen
mediu si lung. Daca se recurge la finantarea cresterii cheltuielilor publice pe seama
maririi impozitelor, se diminueaza veniturile agentilor economici, dar se atenueaza
inflatia. Daca se reduc impozitele, se micsoreaza presiunea fiscala, dar se poate crea un
deficit bugetar sau se accentueaza acest deficit daca deja este prezent. Daca se iau in
considerare efectele pe termen lung, se ajunge la concluzia ca reducerea impozitelor la un
anumit nivel are ca efect o marire a veniturilor bugetare, deoarece, se creeaza o relaxare
fiscala care stimuleaza investitiile si duce la o largire a bazei de impozitare. Efectele
probabile ale majorarii sau reducerii impozitelor trebuie comparate cu efectele probabile
ale deficitelor bugetare.
Perceperea impozitelor se realizeaza sub forma impozitelor directe (suportate
nemijlocit de cei care le platesc ) si a impozitelor indirecte (cuprinse in pretul produselor,
incasate la vanzarea acestora si suportate de catre consumatorii finali la cumparare ).
O alta caracteristica importanta a politicii fiscale este progresivitatea impozitelor.
Aceasta se aplica impozitelor directe si presupune ca rata de impunere fiscala sa se
1
mareasca progresiv cu cresterea venitului impozabil. Progresivitatea impozitelor este
considerata a fi un instrument de redistribuire si de justete fiscala.
Pentru a avea efecte pozitive, trebuie acordata o deosebita atentie asupra marimii
ratei de impunere. Contribuabilul onest, cu spirit civic vede in impozit un asa zis “rau
necesar” consimtind benevol la plata acestuia. Daca impozitele depasesc limita
suportabilitatii, contribuabilii resimt din plin povara care-i apasa iar comportamentul
normal este paralizat ducand la inhibarea, chiar pana la anulare, a initiativei particulare, a
motivatiei de a munci si a economisi sau, fenomen foarte grav, nascand adevarate revolte
fiscale.
La baza stabilirii unor limite fiscale stau anumite principii de echitate si egalitate
fiscala.
Echitatea fiscala, ca notiune, semnifica dreptate sociala in materie de impozite.
Pentru respectarea acestui principiu este necesara impunerea diferentiata a veniturilor si a
averii si stabilirea unui minim neimpozabil, pentru persoanele care realizeaza venit sub
un anumit plafon.
In functie de gradul de cuprindere a subiectilor impozitului si a materiei
impozabile, impunerea poate fi generala, cand se extinde asupra tuturor persoanelor care
realizeaza un venit dintr-o anumita sursa sau detin un anumit gen de avere, sau partiala,
cand unele persoane beneficiaza de anumite scutiri sau reduceri de impozite.
Trebuie sa se faca distinctie intre egalitate in fata impozitului si egalitate prin
impozit atunci cand se apeleaza la spiritul de justitie in repartizarea sarcinilor fiscale intre
membrii societatii.
Egalitatea in fata impozitului presupune ca impunerea sa se faca in acelasi mod,
pentru toate persoanele fizice si juridice, indiferent de locul unde domiciliaza sau isi au
sediul, adica sa nu existe deosebiri de tratament fiscal de la o zona la alta a tarii.
Totodata, impunerea sa se faca in acelasi mod pentru toate activitatile economice,
indiferent de forma juridica in care sunt organizate si functioneaza acestea: producatori
individuali sau intreprinderi de diferite dimensiuni.
Egalitatea prin impozit presupune diferentierea sarcinii fiscale de la o persoana la
alta, in functie de o serie de criterii economice si sociale, printre care amintim: marimea
2
absoluta a materiei impozabile, situatia personala a subiectului impozabil, natura si
provenienta veniturilor etc.
In functie de unghiul din care este privita echitatea aceasta poate sa fie orizontala
sau verticala. In primul caz compara sarcina fiscala la care este supusa o persoana fizica
sau juridica pentru veniturile realizate dintro anumita sursa, cu sarcina fiscala la care este
supusa o alta pentru venituri de aceeasi marime, realizate din alte surse. In cel de-al
doilea caz se compara sarcina fiscala aferenta unor venituri realizate de persoane diferite,
dar care au aceeasi sursa de provenienta. Astfel, se analizeaza daca cotele de impozit
stabilite pentru un venit de 1.000, 2.000, 10.000, . . ., 100.000 unitati monetare reflecta in
mod corect potentialul economic al intreprinzatorilor respectivi.
Pentru a putea fi asigurata egalitatea in materie de impozit este necesara
respectarea urmatoarelor conditii:
stabilirea minimului neimpozabil, adica legiferarea scutirii de impozit a
unui venit minim care sa permita satisfacerea nevoilor de trai strict
necesare. Aceasta conditie poate fi respectata numai in legatura cu
impozitele directe, neavand aplicabilitate in cazul impozitelor indirecte;
sarcina fiscala a fiecarui contribuabil sa fie stabilita in functie de puterea
contributiva pe care acesta o are, adica cu luarea in considerare a marimii
venitului si averii care fac obiectul impunerii, precum si a situatiei
personale a acestuia (casatorit, cu sau fara persoane in intretinere,
celibatar etc.);
este necesar ca la o anumita putere contributiva, sarcina fiscala a unei
categorii sociale sa fie stabilita in comparatie cu sarcina fiscala a altei
categorii sociale, respectiv sarcina fiscala a unei persoane in comparatie
cu sarcina fiscala a altei persoane din aceeasi categorie sociala;
respectarea echitatii fiscale presupune ca impunerea sa fie generala, adica
sa cuprinda toate categoriile sociale care realizeaza venituri dintr-o
anumita sursa sau care poseda un anumit gen de avere, cu exceptia celor
care se situeaza sub un anumit nivel.
3
Respectarea echitatii fiscale este data intr-o anumita masura si de felul cotelor de
impozit utilizate. In practica fiscala se cunoaste impunerea in cote (sume) fixe si
impunerea in cote procentuale. Impunerea in cote (sume) fixe nu tine seama de venitul
sau averea contribuabilului si nici de situatia personala a acestuia. Ea a aparut sub forma
unei dari pe locuitor si s-a utilizat in oranduirea feudala si in primele stadii de dezvoltare
a capitalismului, in special. Impunerea in cote procentuale poate fi intalnita sub forma
impunerii in cote proportionale, in cote progresive si in cote regresive.
Impunerea in cote proportionale este o manifestare directa a principiului egalitatii
in fata impozitelor. Conform acestei impuneri se aplica aceeasi cota de impozit indiferent
de marimea obiectului impozabil, pastrandu-se in permanenta aceeasi proportie intre
impozit si volumul venitului (valoarea averii). Desi prin introducerea impunerii in cote
proportionale s-a facut un pas inainte fata de impunerea in cote (sume) fixe, nici in acest
caz nu s-a respectat echitatea in materie fiscala, pentru ca nu s-a avut in vedere faptul ca
puterea contributiva a diferitelor categorii sociale este diferita in functie de marimea
absoluta a veniturilor pe care le realizeaza si de valoarea absoluta a averii pe care o
poseda. Impunerea in cote proportionale s-a utilizat pe scara larga la calculul impozitelor
de tip real (funciar, pe cladiri, pe activitati industriale, comerciale si profesii libere etc.).
In prezent, impunerea in cote proportionale se foloseste atat in cazul impozitelor directe
(de exemplu, in unele tari pentru calculul impozitului pe profitul societatilor de capital),
cat si in cazul impozitelor indirecte (de exemplu, la taxa pe valoarea adaugata, la taxele
vamale, la taxele de timbru etc.).
Impunerea in cote progresive s-a introdus, in unele tari, in a doua jumatate a
secolului al XIX-lea, iar in altele (de fapt acestea reprezinta majoritatea) la inceputul
secolului al XX-lea. Impunerea progresiva consta in aceea ca o data cu cresterea venitului
(averii) are loc si cresterea cotei impozitului astfel incat impozitul creste mai repede decat
obiectul impozabil. Cotele progresiei pot creste fie intr-un ritm constant, fie intr-unul
variabil.
Impunerea progresiva cunoaste in practica financiara doua variante si anume:
impunerea in cote progresive simple (globale) si impunerea in cote progresive compuse
(pe transe).
4
Impunerea in cote progresive simple (globale) se caracterizeaza prin faptul ca se
aplica aceeasi cota de impozit asupra intregii materii impozabile apartinand unui
contribuabil. Fiind vorba de o impunere progresiva, cota de impozit va fi cu atat mai
mare, in limitele progresivitatii stabilite prin lege, cu cat venitul sau averea respectiva va
fi mai mare. Impozitul datorat statului se obtine facand produsul dintre marimea
obiectului impozabil (venitul, averea) si cota de impozit aferenta nivelului acestuia.
Impunerea in cote progresive compuse (pe transe) este folosita mai mult pentru
impunerea veniturilor obtinute de persoanele fizice si uneori si la unele impozite pe
avere.
In practica fiscala a unor state se intalneste si impunerea in cote regresive, ca o
consecinta a impozitelor indirecte, in situatia cumpararii unei marfi sau a utilizarii unui
serviciu cand impozitul platit este acelasi, indiferent de marimea veniturilor
cumparatorului. Aceasta face ca ponderea impozitului in venitul cumparatorului sa fie
invers proportionala cu venitul acestuia.
Discutiile privind reforma fiscala iau in calcul, de obicei, trei variante: cota unica,
sistemul progresiv si sistemul dual, o combinatie intre primele doua.
Daca cota unica era o regula in toate statele industrializate in prima jumatate a
secolului al XIX-lea, primele cereri pronuntate raspicat pentru un sistem „puternic
progresiv sau gradual de taxe" au aparut in manifestul comunist al lui Karl Marx din
1848. Ulterior, statele capitaliste au fost cele care au adoptat un astfel de sistem. Cu toate
ca, la nivelul intregii lumi, contribuabilii pierd circa 8 miliarde de ore anual pentru a-si
completa declaratiile de venit, pana astazi, nici o economie occidentala „majora" nu a
trecut inapoi la cota unica.
Ultimele tendinte din tarile est europene, se manifesta prin introducerea cotei
unice de impozitare, initiate de catre Estonia in 1991, urmata de Letonia (1994), Lituania
(1994), Rusia (2001), Serbia (2003), Ucraina (2003), Slovacia (2003), Georgia (2004)
Romania (2005) si Bulgaria (2007).Cota unica este prevazuta si in programul de
guvernare al autoritatilor din Cehia.
Eficienta unui sau altui sistem de impozitare a fost marul discordiei intre diferiti
cercetatori. In context, Comisia Europeana este de parere ca nu este nevoie de o
armonizare transfrontaliera a taxelor statelor membre. Cu conditia sa respecte regulile
5
comunitare, statele membre sunt libere sa isi aleaga sistemele de taxe pe care le considera
cele mai potrivite si conforme cu preferintele lor.
Totodata, economistii FMI afirmau recent ca lipsesc dovezile care ar indica care
sistem de impozitare este cel mai oportun.
Tinta principala a reformei sistemului de impozitare a persoanelor fizice trebuie
sa fie optimizarea corelarii veniturilor cu nivelul cheltuielilor statului, precum si
optimizarea sistemului de impozite propriu-zis prin diminuarea limitelor maxime a
cotelor la impozite, in special, la impozitele pe venitul persoanelor fizice, diminuarea
facilitatilor fiscale etc.
Autoritatile vor trebui sa urmeze patru obiective.
In primul rand trebuie sa pastreze echilibrul veniturilor bugetare. Autoritatile
trebuie sa urmareasca nu numai sumele absolute incasate din impozitele pe venituri, ci si
ponderea acestora in comparatie cu sumele incasate din contributiile sociale.
Al doilea obiectiv este pastrarea unui echilibru intre echitate sociala si eficienta
sistemului fiscal. Acordarea de facilitati fiscale unor sectoare economice sau grupuri de
persoane va presupune un sistem complex, dar si impunerea unor taxe mai mari decat
intr-un sistem in care nu exista deduceri fiscale dar exista o baza larga de impozitare.
Reducerea complexitatii sistemului fiscal va fi al treilea obiectiv al reformei.
Teoretic, politica fiscala are ca scop colectarea de venituri la costuri cat mai reduse, ceea
ce recomanda aplicarea unei taxe unice pentru venituri, fara deduceri sau facilitati fiscale.
Insa, marea problema apare la determinarea bazei impozabile, dar si administrarea
costurilor legate de conformarea contribuabililor.
Ultimul obiectiv vizeaza presiunile exterioare in conditiile in care majoritatea tarilor
dezvoltate vor sa reduca impozitele, dar in acelasi timp vor sa aiba un sistem fiscal
eficient, care inseamna obtinerea de venituri pentru sectorul social (pensii, sanatate,
educatie).
Totodata, prin intermediul deducerilor fiscale, statul va contribui la realizarea
efectiva a unor drepturi fundamentale ale cetatenilor, si anume, a dreptului la invatatura si
a dreptului la ocrotirea sanatatii, suportand indirect o parte din cheltuielile de scolarizare
si tratament medical efectuate de cetateni. Aceste masuri, se spera, vor stimula investitiile
sociale facute de cetateni.
6
Unii economisti considera ca indiferent in cate transe s-ar socoti, actualul sistem
ce consta in aplicarea de cote progresive este nestimulativ si conduce, in special in zona
veniturilor mari, la implementarea de scheme de evitare sau chiar de evaziune fiscala.
Toate statele care au introdus cota unica cunosc un succes bun, in special prin
cresterea bazei de calcul a impozitului (declararea reala a veniturilor), cat si prin cresterea
numarului de contribuabili (reducerea muncii la negru).
De asemenea, ei sunt de acord cu faptul ca scopul sistemului progresiv de
impozitare a veniturilor persoanelor fizice nu este unul economic, ci mai degraba social.
Totodata, sub aspect economic, acest sistem contribuie la aparitia si dezvoltarea evaziunii
fiscale si a muncii la negru.
In ceea ce priveste acuzatia cum ca prin introducerea unei cote unice vor
beneficia numai cei bogati, argumentul este usor de combatut pornind chiar de la
formularea lui. Oamenii bogati nu vor avea un avantaj din cota unica, fiindca acestia nu
platesc impozit pe salariu. Salariile, daca exista, sunt mici, iar „bogatia” le vine din
profituri (dividende). In consecinta, masura va fi benefica in special clasei mijlocii,
despre care se vorbeste ca trebuie creata si stimulata sa devina o forta motrice in
economie.
Alti economisti considera ca, dintre sistemele de impunere intalnite in practica
fiscala, cel care se bazeaza pe cotele progresive compuse (pe transe) raspunde in mai
mare masura cerintelor echitatii fiscale. Dar, utilizarea unei anumite progresivitati de
impunere, nu conduce automat la respectarea echitatii in materie fiscala, daca nu sunt
indeplinite si celelalte conditii amintite. Pe de alta parte, sistemul progresivitatii ar putea
sa nu modifice prea mult puterea de cumparare a anumitor persoane, daca, pe calea
evaziunii fiscale (legale si/sau frauduloase), acestea au posibilitatea sa sustraga de la o
impunere o parte din materia impozabila.
Autoritatile publice percep impozite deoarece guvernele au nevoie de resurse
financiare. Maximizarea veniturilor fiscale trebuie realizata cu o grija deosebita, deoarece
situatia s-ar putea sa ia alta turnura, intorcandu-se impotriva propriilor interese. Problema
care se pune este: cat de mult pot creste impozitele astfel incat acest lucru sa nu se
reflecte intr-o diminuare a incasarilor fiscale pentru guvern?
7
Economistii liberali considera ca o presiune fiscala prea ridicata descurajeaza
contribuabilii sa investeasca, sa economiseasca, sa munceasca si sa produca. Arthur
Laffer transpune graphic, prin Curba Laffer, faptul ca rate ale fiscalitatii prea ridicate
compromit baza asupra careia sunt asezate impozitele.
Curba Laffer este un grafic care arata dependenta dintre rata prelevarilor
obligatorii si veniturile totale incasate prin impozite de catre stat. Laffer estimeaza ca
exista un prag maxim al ratei presiunii fiscale, care daca este trecut se genereaza o
diminuare a randamentului fiscal. Aceasta valoare a presiunii fiscale maxime corespunde
unei valori maxime a veniturilor fiscale.
Daca rata fiscalitatii ar atinge valoarea de 100%, valoarea prelevarilor obligatorii
ar descreste pana la anulare, deoarece prelevarile obligatorii prea ridicate distrug baza
impozitabila.
Arthur B. Laffer (1941) este cunoscut drept "parintele economiei din partea
ofertei" si s-a facut popular in special prin propunerea sa conform careia diminuarea
impozitelor poate duce la cresterea cantitatii percepute de fisc asa cum este reprezentat in
curba lui Laffer. Argumentul cum ca diminuarea impozitelor este un stimul pentru munca
si productie a fost baza politicii initiale a presedintelui Reagan in Statele Unite in anii
optzeci.
Laffer s-a licentiat in economie la Yale University in 1963 si a obtinut doctoratul
la Stanford in 1971. A fost profesor al Universitatii din Chicago din 1967 pana in 1976, al
Universitatii Southern California din 1976 pana in 1984, si al Universitatii Pepperdine.
Potrivit legendei, undeva in Washingtonul anului 1974, Arthur Laffer intra in
istorie desenand un grafic pe un servetel, la o cina cu Donald Rumsfeld si Dick Cheney.
Asa s-a nascut teoria ce-i poarta numele (curba lui Laffer) si care spune ca scaderea
taxelor poate aduce mai multe venituri la buget, pentru ca stimuleaza economia.
Devenit ulterior sfatuitorul presedintelui american Ronald Reagan, economistul
Arthur Laffer este considerat arhitectul politicilor economice care au remodelat economia
americana moderna. Primul sau succes in politici publice a fost scaderea drastica a
taxelor pe proprietate aplicata in California anului 1978. Apoi a fost membru al echipei
de consultanti pe probleme de politici economice a presedintelui Ronald Reagan. Laffer
este unul dintre fondatorii "Congressional Policy Advisory Board" care a functionat pe
8
langa Congresele Statelor Unite alese in mandatele 105,106,107. Pentru inventarea
"Curbei Laffer" a fost inclus de Time Magazine din 29 martie 1999 printre "Cele mai
mari minti ale secolului". Este fondatorul firmei de consultanta "Laffer Associates".
Arthur Laffer considera ca ideea de baza a teoriei sale este ca modificarea ratei de
impozitare are doua efecte asupra veniturilor din impozitare:
efectul aritmetic;
efectul economic.
Efectul aritmetic este simplu: daca rata de impozitare scade,veniturile din impozite
scad.
Efectul economic rezulta in urma scaderii ratei de impozitare si are drept consecinta
stimularea activitatii economice si duce la cresterea bazei impozabile.
In realitate, efectul aritmetic si cel economic se manifesta combinat.
Pentru intelegerea si utilizarea presiunii fiscale prezinta interes si analiza curbei
fundamentata de catre Arthur Laffer*. Aceasta reflecta legatura intre incasarile fiscale
totale ale statului si rata impunerii. Laffer considera ca, pornind de la zero spre 100%, o
marire a ratei de impunere poate duce la sporirea incasarilor fiscale. Dar exista o rata de
impunere optima, dincolo de care incasarile fiscale totale se vor micsora daca rata de
impunere va continua sa sporeasca. Din punctul M al figurii, efectele descurajatoare ale
fiscalitatii provoaca o diminuare a productiei, adica marirea presiunii fiscale duce la
scaderea productiei, nu la cresterea neconditionata si substantiala a incasarilor fiscale.
Rezulta existenta a doua zone, delimitate prin punctele OMP, astfel:
9
zona admisibila normala OMPο, in care agentii economici accepta marirea
presiunii fiscale, deoarece vor o cantitate mai mare de utilitati publice. Incasarile
fiscale sporesc, cu toate ca are loc o diminuare treptata a activitatii economice si a
bazei de impunere; anumiti agenti economici opteaza pentru cresterea timpului
liber in defavoarea timpului pentru munca, iar alti agenti economici procedeaza
invers. Astfel, ritmul de crestere a incasarilor fiscale tinde sa se reduca odata ce
sporeste presiunea fiscala;
zona inadmisibila sau prohibitiva PoMP, hasurata, este aceea in care un segment
tot mai mare din venitul factorilor de productie este preluat de stat. De aceea,
agentii economici isi diminueaza activitatile impozabile, iar baza de impunere
scade. Agentii economici repudiaza noi utilitati publice, agreandu-le pe cele
private; in timp ce presiunea fiscala se accentueaza are loc reducerea productiei si
amplificarea activitatilor subterane, si se micsoreaza incasarile fiscale.
Pentru Arthur Laffer, o fiscalitate dura si inegala genereaza dificultati mari in evolutia
productiei, astfel ca in economia actuala se impun o diminuare a ratei de impozitare si o
reducere progresiva a impozitului pe venit, in vederea favorizarii relansarii activitatii
economice.
Fata de o asemenea situatie sunt necesare eforturi teoretico-practice pentru
determinarea nivelului maxim al presiunii fiscale admisibile si a zonei in care se gaseste
economia nationala. Dar, un astfel de demers este diferit, ingreunand anticiparea
urmarilor pe care le are o politica de diminuare a fiscalitatii. De aceea, specialistii
actioneaza pentru determinarea unui prag optim de presiune fiscala in vederea elaborarii
unor decizii economice realiste, veridice. In acest fel, trebuie sa se proiecteze urmarile pe
care le poate avea o politica rationala de diminuare a fiscalitatii.
Curba Laffer este o reprezentare pur teoretica deoarece ea nu permite calcularea cu
exactitate a valorii lui M, peste care presiunea fiscala devine insuportabila.
La aceeasi valoare a presiunii fiscale, tari cu niveluri de dezvoltare sociala si
economica diferita se pot plasa de o parte sau de alta a marimii punctului M.
Chiar daca economistii au incercat sa stabileasca unele niveluri maxime ale presiunii
fiscale, practica le-a dat planurile peste cap de fiecare data. Plafonul fiscal este variabil,
deoarece presiunea fiscala este mai mult o perceptie care difera in functie de
10
circumstantele economice, sociale, politice, psihologice. Deci, se poate vorbi despre
urmatoarele limite ale presiunii fiscale:
limite de ordin politic si psihologic care sunt impuse de reactiile contribuabililor.
Acestia pot opune o rezistenta puternica fata de cresterea impozitelor atunci cand
acestea tind sa devina excesive. Formele acestei rezistente sunt diverse, incepand
cu reducerea activitatii productive, continuand cu frauda si evaziunea fiscala, si
mergand pana la miscari de protest si revolte sociale.
limite de natura economica care se refera la faptul ca impozitele prea apasatoare
pot avea ca efect franarea dorintei de munca, economisire, investire, slabirea
spiritului intreprinzator.
Presiunea fiscala trebuie privita si sub aspectul compensarii poverii fiscale cu
avantajale pe care le au cetatenii prin intermediul cheltuielilor publice finantate prin
impozite.
Problema practica a oricarei guvernari este determinarea nivelului ratei optime de
impozitare, rata care sa aduca pentru stat (fie Guvern, fie autoritate locala, regionala)
venituri cat mai mari din impozite. Optimul este privit din punctul de vedere al celui care
decide asupra ratei de impozitare, functia obiectiv de maximizat fiind veniturile obtinute
din impozite.
Intr-un articol publicat de The Laffer Curve: Past, Present, and Future – Policy
Research & Analysis, June 1, 2004, The Heritage Foundation, Arthur Laffer exemplifica
efectele anticipate de el prin cateva cazuri concrete ce-i confirma teoria. In istoria SUA,
au fost trei mari perioade de reducere a impozitelor:
reducerea Harding-Coolidge de la mijlocul anilor '20,
reducerea promovata de Kennedy in anii '60 si
reducerile promovate de Reagan in anii '80. Cele mai recente exemple sunt cele
din cateva state foste "socialiste", tari unde se experimenteaza in premiera cote
unice de impozitare.
Inainte cu mult de Laffer, Jean Baptiste Say spunea: "un impozit exagerat distruge
baza asupra caruia se aplica". De multe ori a lipsit curajul de a se verifica in practica
teoriile privind reducerea impozitelor. Mai ales ca orice Guvern isi doreste cat mai multa
Putere, cat mai multe resurse.
11
Aplicarea cotei unice reduse va duce pe termen mediu la evidentierea efectului
preconizat de Laffer: cresterea impozitelor incasate. Cresterea impozitelor incasate va fi
determinata de 3 cauze:
economia subterana ar putea iesi la suprafata dupa cum apreciaza ministrul
finantelor publice;
cresterea consumului menajelor, datorita veniturilor salariale marite, ce duce la
cresterea T.V.A.-ului;
cresterea investitiilor firmelor, ce va duce de asemenea la cresterea T.V.A.-ului
dar si la crearea de noi locuri de munca, noi salariatii platind impozit pe venit.*
Avem ocazia sa verificam in practica daca economia romaneasca reactioneaza la
politicile fiscale in concordanta cu legitatile economice fundamentate de teoriile
economice. Ne situam pe o pozitie optimista, bazata si pe trendurile statistice ce confirma
teoria lui Arthur Laffer in alte tari din Estul Europei.
Problema evidentei unui impozit consta in a determina cine suporta in mod efectiv
sarcina fiscala, pe cine apasa o crestere a volumului impozitului.
In perioada parcursa dupa 1989 s-a constatat ca daca un impozit este prevazut sa
afecteze contribuabili bine determinati, acestia au adesea posibilitatea de a-si repercuta
sarcina fiscala asupra altora, chiar daca cei din urma nu sunt avizati de catre legea fiscala.
Atat timp cat presiunea fiscala nu este exagerata, se poate emite pretentia ca prin
fiscalitate se urmareste “modelarea civismului fiscal”, factor determinant al
randamentului fiscal, cu conditia ca cei impozitati (contribuabilii) sa-si cunoasca clar
drepturile si obligatiile.
Intre veniturile fiscale totale ce se duc la buget si impozitele fiscale totale platite de
contribuabili ar trebui sa existe un echilibru.
Factorii acestui echilibru depind de:
masa impozabila;
aportul aparatului fiscal;
rata de impozitare;
civismul fiscal;
inclinatia spre evaziune.
12
De aici, in mod simplu, putem trage concluzia ca veniturile fiscale si impozitele nu
rezulta doar din masa impozabila si din rata de impozitare, ci sunt influentate si de factori
comportamentali. Astfel, inclinatia spre evaziune este data de raportul dintre suma totala
sustrasa de la impozitare si masa impozabila totala, legal impozabila. Asa ca veniturile
fiscale incasate la buget depind de raportul dintre inclinatia spre evaziune sau spre
civismul fiscal. Cu cat creste presiunea fiscala, cu atat va scadea civismul fiscal (chiar si
numai din spirit de conservare) si creste inclinatia spre evaziune.
Pornind de la ecuatia fiscalitatii se constata urmatoarele: cu cat vor spori veniturile
fiscale pe calea cresterii masei impozabile si a ratei de impozitare, cu atat vor creste
impozitele la nivel de individ, ceea ce duce la inhibarea inclinatiei contribuabililor spre
economii si investitii, adica la reducerea masei impozabile.
Fiecare individ caruia i se ia pe cale legala (autoritara) o parte din venitul ce ii
apartine de drept simte aceasta ca pe un atentat la bunastarea sa, la libertatea de a se
bucura de roadele muncii sale.
Un contribuabil nu va consimti deliberat la impozite, iar presiunea fiscala crescanda
va duce la o cautare continua, de catre acesta, de brese in legislatia fiscala, mai ales
atunci cand cresterea presiunii fiscale se suprapune peste o scadere a veniturilor sale
reale.
O limita a presiunii fiscale este greu de stabilit din cauza multitudinii de factori care
intervin: epoca, conditii economice, tara, context economic international, conditii politice
interne si internationale etc. Se considera ca o presiune fiscala optima se obtine in punctul
in care intre utilitatea sociala a cheltuielilor publice marginale si utilitatea sociala a
prelevarii obligatorii marginale exista o relatie de tipul:
Usm > DUsm
Altfel, orice crestere a membrului drept in detrimentul celui stang, adica a presiunii
fiscale si respectiv o scadere a utilitatii folosirii cheltuielilor publice, provoaca o scadere
a volumului prelevarilor obligatorii percepute de catre autoritatile publice, deoarece se
distruge baza de impozitare prin aparitia fenomenului de rezistenta si reducere a efortului
productiv.
In toata perioada de tranzitie, dar mai ales in ultimii ani, in Romania, se inregistreaza
o presiune fiscala din ce in ce mai mare. Trebuie constientizat ca, la o presiune fiscala
13
ridicata la un moment dat, orice ridicare in continuare a ratei de impozitare se face cu
urmatoarele riscuri:
riscul diminuarii efortului productiv, cel mai grav pericol, reprezentat de
descurajarea prin impozite si taxe (prelevari obligatorii si legale) ridicate, a
incitatiei la munca, la economisire si investitii;
riscul fraudei si al evaziunii fiscale. Frauda reprezinta o violare a legii
fiscale, in timp ce evaziunea reprezinta o sustragere de la plata impozitelor
prin abilitate in utilizarea legii. S-a uzat de atata utilizare expresia “economia
subterana”, dar exista pareri ca aceasta forma de existenta (paralela) a
economiei poate reduce tendintele (in conditiile actuale de fiscalitate foarte
ridicata) economiei reale spre colaps, evitand decapitalizarea continua prin
impozitare continua si mai ales crescanda;
riscul inflatiei prin fiscalitate – actiunea directa a fiscalitatii asupra a doua
elemente generatoare de inflatie: preturile si salariile.
O politica fiscala justa trebuie sa asigure echitate intre agentii economici, precum si
valorificarea contributiei fiecaruia in raport cu capacitatea pe care o are. Impozitele de
nivel ridicat pot sa lezeze grav cointeresarea materiala a contribuabililor, descurajandu-i
in activitatea lor. Pe termen lung, o politica cu un nivel ridicat al fiscalitatii mareste
veniturile statului cu conditia ca acesta sa poata initia actiuni menite sa stimuleze
cresterea economica sau sa amelioreze temporar unele probleme cu caracter social.
In acelasi timp trebuie tinut cont de faptul ca o politica bazata pe taxe si impozite
mari limiteaza posibilitatea de consum si investitie. Aceasta genereaza un evantai de
efecte negative asupra cererii si ofertei de bunuri economice produse de agentii
economici.
In literatura de specialitate exista o teorie privind asa-zis-ul “impozit negativ”,
potrivit careia cei cu venituri mari vor trebui sa plateasca impozite mari in vederea
constituirii de fonduri din care se vor aloca apoi ajutoare si alocatii, asigurand tuturor un
venit minim garantat. Si pentru ca aceasta politica s-a dovedit gresita, guvernele au ajuns
la concluzia ca toata lumea trebuie sa plateasca impozite cat mai mari in vederea
constituirii a tot felul de fonduri. Redistribuirea incasarilor bugetare se va face in mod
incorect, apoi va aparea “foamea” dupa alte incasari bugetare, care vor fi la randul lor
14
distribuite si redistribuite nu se stie cum, pana la epuizarea masei impozabile, adica
falimentul contribuabililor.
Repercursiunea fiscala are loc ori de cate ori presiunea fiscala se transmite altei
persoane. Ca regula, impozitele directe nu pot fi repercutate asupra altei persoane decat
aceea a platitorului. Repercursiunea fiscala apare la impozitele indirecte unde platitorul si
suportatorul nu sunt aceeasi persoana.
In literatura economica se face distinctia intre procedeele legale de ocolire a platii
impozitelor si evaziunea fiscala propriu-zisa.Impozitul poate fi ocolit fara ca platitorul sa
intre in conflict cu legea. Acest lucru se poate realiza pe doua cai:
evaziunea permisa in mod voit (adica printr-un sistem de scutiri, exceptii si
inlesniri);
evaziunea ce are loc ca rezultat a unor lacune ale legii; nu este provocata voit, ci
de neglijenta formularii legii.
15