DE CE TEHNICI DE CONSILIERE ŞI PSIHOTERAPIE EXPERIENŢIALĂ?

Psihoterapia experienţială, prin accesul la natura transformărilor de sine şi a relaţiilor interumane, prin valorile ei pozitive care stau la baza înţelegerii, explorării şi asistării fiinţei umane, se constituie într-o paradigmă a restructurării dezvoltării persoanei. „Procesul de însănătoşire este pentru experienţialist o redescoperire de sine, o reîntoarcere la izvoarele proprii […] o armonizare a tendinţelor contrarii printr-o clarificare de sine şi învăţarea strategiei de a lucra asupra sieşi şi de a te autoschimba.[…] Concepţia şi modalitatea de abordare este holistă. Calea este armonizarea cu sine, cu alţii şi cu lumea, obiectivul este autodezvoltarea, autotransformarea sanogenă şi autocreaţia, iar ţinta este înaintarea întru cunoaştere şi transpersonalizare” (Mitrofan I., 1997, p 15).

Terapeuţii experinţialişti consideră că lucrul cel mai important care trebuie protejat la om este unicitatea sa. Fiecare individ dispune de un potenţial latent ce se cere valorificat. De aceea psihoterapia experienţială pune în prim-planul preocupărilor sale trăirea emoţiei şi exprimarea experienţei prezente, principiul său de bază fiind experienţa „aici şi acum”. În aceste condiţii i se permite celui care vine la terapie conştientizarea propriilor percepţii, gânduri şi trăiri, emoţii. Dobândind experienţa propriului Eu, persoana va fi capabilă să se pună în acord cu semnificaţiile lumii sale interne şi externe şi să se dezvolte prin fenomene de autorestructurare.

Astfel rolul psihoterapeutului nu este acela de a-l modifica, de a-l schimba pe clientul său, ci de a-i crea situaţii experienţiale în care acesta să-şi conştientizeze propriile disponibilităţi pe care să le valorizeze în scopul dezvoltării personalităţii sale. În cadrul noilor experienţe cu sine, cu ceilalţi şi cu terapeutul, apar noi posibilităţi pentru client de a se vedea pe sine mai clar şi de a beneficia de avantajele insight-urilor pe care le trăieşte în timpul terapiei. Acestea devin câştiguri experienţiale ale clientului, ajutându-l în autoacceptare care este primul pas spre autotransformare.

Conceptele de bază în terapia experienţială sunt: spontaneitatea şi autenticitatea, iar instrumentul preferat este autodezvăluirea ca o fiinţă omenească autentică şi afirmarea identităţii unice în confruntarea cu alţii, cu familia, cu grupul, terapeutul promovând comunicarea liberă, experimentarea interacţiunii, interesele lui fiind centrate pe stimularea comportamentului spontan şi pe trăirea emoţională.

În mod natural, cunoaşterea începe cu experienţa. A fi în situaţie sau a fi prezent este atitudinea prin care ne dezvoltăm, vedem şi percepem lumea şi mijlocul

obiectiv prin care stabilim relaţia personală cu ceilalţi şi cu lumea. Această atitudine naturală, spontană, de a experimenta realul este specifică copilului, pentru care acţiunea este principiul de bază al dezvoltării atât la nivel comportamental cât şi mintal. În aceste condiţii tehnicile experienţiale se mulează perfect pe particularităţile psihocomportamentale ale copilului, având şanse de eficienţă maximă în procesul autorestructurării şi autodezvoltării personale, a optimizării capacităţilor relaţionale în cadrul triunghiului familial, al microgrupurilor sociale în care acesta trăieşte.

Experienţa practică ne-a dovedit eficacitatea realizării consilierii şi psihoterapiei copilului în cadrul sistemului familial. Multe dintre problemele copilului se datorează contextului familial în care trăieşte, simptomul lui fiind un răspuns al acestuia. Implicarea întregii familii în terapie, în cazul copiilor, are cel puţin două avantaje: se lucrează la nivelul cauzelor care au declanşat simptomul (dacă într-adevăr acesta a apărut ca urmare a sistemului relaţional intrafamilial) iar copilul poate primi suportul celor cu care trăieşte fără a se simţi vinovat, condamnat, rejectat, blamat. De altfel sunt bine cunoscute reacţiile părinţilor care fac din copilul simptomatic un adevărat „ţap ispăşitor”: „I-am explicat! Nu înţelege!”, „Nu ştiu ce să mai mă fac cu copilul acesta?!” „Mi-a scos peri albi! Credeţi că mai am vreo şansă cu el?”, „Ne-a distrus pe amândoi!”. Pe de altă parte lucrul terapeutic cu toţi membrii familiei facilitează responsabilizarea fiecăruia pentru succesul demersului terapeutic. O realitate este faptul că nu toţi acceptă să vină la terapie. Acest lucru nu împiedică însă realizarea travaliului terapeutic care se va derula ţinând cont de întregul context familial al copilului.

Deosebit de importantă în lucrul cu copiii este activitatea de psihodiagnoză. Aceasta presupune realizarea unei grile anamnestice cât mai completă care să cuprindă date despre copil de la perioada conceperii până în momentul începerii terapiei, date referitoare la evenimente importante din viaţa acestuia, traume, boli, relaţii. Deosebit de important pentru stabilirea obiectivelor şi realizarea planului terapeutic este diagnosticul familial. Redăm mai jos componenţa dosarului clientului în cadrul consilierii şi terapiei copilului :

I. EVALUAREA EVALUAREA INIŢIALĂ:

1. Interviu realizat cu copilul şi familia sa (sau unul din părinţi);2. Teste proiective aplicate copilului şi familiei sale (testul omului, arborelui,

familiei);3. Scurtă caracterizare a copilului de la educator /învăţător /profesor.

EVALUAREA PERMANENTĂ:1. diagnostic experienţial;2. observaţie;3. feed-back din partea clientului (copil şi familie);4. reaplicare a testelor sau aplicarea altor teste;

EVALUAREA FINALĂ:1. Interviu realizat cu copilul şi familia sa (sau unul din părinţi);2. Teste proiective aplicate copilului şi familiei sale (testul omului, arborelui,

familiei);3. Scurtă caracterizare a copilului de la educator/ învăţător/ profesor(obţinută de

la părinte);

II. DIMENSIUNEA CONTRACTUALĂ: un set de obiective şi numărul de şedinţe minime (10); programul de lucru; plata şedinţelor; alte atribuţii şi responsabilităţi; condiţiile de încetare sau prelungire a contractului;

III. ÎNREGISTRAREA PROCESULUI: planul de intervenţie; probleme lucrate; probleme apărute; strategii şi tehnici de intervenţie; noi obiective; autoevaluarea terapeutului (pentru supervizare)

IV.RAPORT FINAL SCRIS REZUMATIV LA ÎNCHEIEREA CONTRACTULUI (pentru elaborarea de studii, articole, cărţi)

UTILIZAREA TOBELOR ŞI A INSTRUMENTELOR DE PERCUŢIE:

IN TRAVALIUL TERAPEUTIC

Este cunoscut faptul că, copiii de toate vârstele sunt atraşi de tot ceea ce produce sunete, de tot ceea ce înseamnă ritm, mişcare, dans. Dotarea cabinetelor destinate consilierii şi psihoterapiei copilului cu instrumente de percuţie şi tobe este

necesară deoarece aceste instrumente corespund particularităţilor de vârstă ale copiilor şi facilitează demersul terapeutic. Ele pot fi utilizate în cadrul grupurilor de dezvoltare personală, a psihoterapiei de grup, în psihoterapia individuală, cât şi în cea familială. Fiind instrumente de tip tribal, ele facilitează fenomenele de regresie, deschizând astfel porţile travaliului terapeutic. Asigură, la nivel de grup, premizele creării coeziunii datorită posibilităţii de exprimare emoţională prin intermediul lor, de trăire a unor stări afective comune de către participanţi. Sunt de asemene instrumente ce permit descărcarea agresivităţii, realizarea fenomenelor de catharsis. Am observat cum copiii agresivi sau copiii supuşi unor puternice tensiuni generate de climatul familial lovesc cu o forţă uimitoare tobele, uneori până la epuizare. Furia poate fi şi ea exprimată cu ajutorul tobelor şi a altor instrumente de percuţie. Uneori aceasta este atât de mare încât descărcarea ei este însoţită de sunete. După eliminarea energiei negative se impune realizarea unui demers terapeutic recuperator, de reîncărcare cu energie pozitivă, de restabilire a unui echilibru energetic, fapt care poate fi realizat în cadrul terapeutic tot cu ajutorul tobelor şi a instrumentelor de percuţie, realizându-se de data aceasta un alt ritm, o altă melodie de o altă tonalitate, „un ritm şi o melodie personală” ce reflectă o trăire nouă, un nou echilibru emoţional. Tot aceste instrumente pot fi folosite în procesul de învăţare a comunicării nonverbale ca model pentru comunicarea verbală, ca un veritabil exerciţiu de ascultare a celuilalt, de exprimare a propriilor stări dar şi nevoi, de armonizare cu celălalt, de unificare. În acest scop sunt des utilizate in şedinţele terapeutice in vederea învăţării sau optimizării comunicării la nivelul diadei părinte-copil sau la nivelul triunghiului familial. Pentru copiii care manifestă tulburări în concentrarea şi stabilitatea atenţiei, tobele şi instrumentele de percuţie pot deveni mijloace de educare a acestora, de creştere a capacităţii de concentrare ca şi a duratei menţinerii acesteia.

UTILIZAREA DESENULUI ŞI A MINGIILOR

IN TRATAREA ENUREZISULUI

Exteriorizarea simptomului este o tehnică preluată din psihoterapia narativă de familie al cărei crez este: „Persoana nu se identifică niciodată cu o problemă, problema este problemă”. Acest fapt are un efect pozitiv asupra imaginii de sine a copilului, deoarece problema are propria sa identitate diferită de identitatea persoanei. Pe de altă parte, externalizarea simptomului permite luarea în stăpânire a lui de către copil concomitent cu scăderea gradului de anxietate al acestuia in raport cu simptomul.

Redau mai jos un extras dintr-o şedinţă terapeutică cu un copil în vârstă de 10 ani, cu enurezis nocturn datorat relaţiei deficitare cu tatăl şi tensiunilor existente la nivelul cuplului parental. Menţionez că terapia acestui copil a fost integrată în contextul terapiei familiale, unde au fost abordate problemele existente atât la nivelul diadei parentale cât şi cele prezente la nivelul triunghiului familial.

Pe parcursul întregului proces terapeutic copilul a urmat tratamentul clasic al enurezisului, în manieră psihocomportamentală.

În şedinţa terapeutica, pornind de la afirmaţiile mame, care era foarte mândră de faptul că în săptămâna respectivă a scăzut numărul de manifestări ale simptomului, l-am rugat pe T. să-mi vorbească despre simptom. Pentru a-i facilita exprimarea i-am cerut să denumească simptomul şi apoi să-i dea o formă, să-l deseneze (am realizat externalizarea problemei). Simptomul a luat forma unui omuleţ de culoare verde, cu mâinile larg deschise şi cu o figură tristă, uşor nedumerită şi a fost numit “Domnul Deranjează”. I-am propus lui T. să stea de vorbă cu acest personaj şi să-i spună tot ceea ce-l supără la el. Am asigurat astfel un moment de catharsis în care copilul a putut să-şi exteriorizeze toate sentimentele negative vis-à-vis de problema sa. Ajungând la concluzia că “Domnul Deranjează” îşi face cam de multă vreme de cap, am trecut la stabilirea unei strategii personale de “punere la punct” a acestui domn. I-am cerut lui T. să utilizeze 7 mingii de ping-pong, aflate in apropiere , pentru a stabili ce va face concret in fiecare seară, timp de o săptămână (până la viitoarea noastră întâlnire), astfel încât “Domnul Deranjează” să nu-l mai supere. Fiecare minge aşezată lângă personajul nostru a reprezentat o soluţie pentru luarea treptată în stăpânire a „Domnului Deranjează” (a simptomului propriu-zis) în vederea eliminării acestuia. S-a putut observa că pe măsură ce înainta spre sfârşitul săptămânii în elaborarea soluţiilor, acestea creşteau în complexitate şi eficienţă. Efectele preconizate fiecărei soluţii aveau un impact pozitiv din ce în ce mai mare asupra tuturor membrilor familiei lui T. În aceste condiţii T. a renunţat treptat la sentimentele de vinovăţie datorate faptului că mama sa se scula noaptea pentru a-l trezi să meargă la baie, motiv pentru care nu se odihnea suficient şi a doua zi era obosită. A renunţat de asemenea la sentimentele de jenă pe care le avea atunci când tatăl afla dimineaţa că s-a întâmplat din nou „nefericitul eveniment”. Perspectiva unei atitudini pozitive a membrilor familiei sale faţă de sine precum şi anticiparea unei stări de bine personal, l-au făcut pe T. să-si ia foarte în serios rolul de strateg şi de luptător în vederea „exterminării” „Domnului Deranjează”, a simptomului său. Intervenţia terapeutică s-a finalizat printr-un exerciţiu de programare neurolingvistică prin care T. şi-a propus o serie de scopuri autotransformatoare astfel încât să ajungă la o stare de mulţumire de sine, de bine interior. După trei săptămâni T. ajunge să deseneze „Familia bucuroasă” şi să deseneze două ipostaze

minuscule ale „Domnului Deranjează”, care după un set de râsete şi ironii primite din partea lui T. va sfârşi, total neajutorat, în coşul de gunoi. Problema a fost exterminată în felul acesta şi enurezisul „n-a mai umbrit” fericirea familiei lui T. în scurt timp.

UTILIZAREA MĂNUŞILOR DE BOX

PENTRU ELIBERAREA TENSIUNILOR DISTRUCTIVE ŞI AUTODISTRUCTIVE

Cred că sensibilitatea unui copil poate fi asemănată cu cea a unei flori, a unei gâze, cu tot ceea ce ne duce cu gândul la firav, delicat, senzitiv. Da! Acesta cred că este cuvântul: senzitivitate. Copiii sunt extrem de senzitivi, de intuitivi. Ei simt cu o capacitate uimitoare toate tensiunile create de jocurile psihologice utilizate frecvent la nivelul cuplului parental, sau stările de disconfort trăite de întreaga familie datorate unor evenimente neplăcute, neaşteptate sau traumatizante. În aceste condiţii ei trăiesc la nivel maximal fie anxietatea de abandon, de separare sau teama de moarte. Pe fondul acestor anxietăţi se nasc o serie de conflicte interioare care stimulează agresivitatea activă sau pasivă a copiilor, violenţa sau timiditatea excesivă, până la mutism. Acestea sunt motivele fundamentale pentru care părinţii decid să-şi aducă copiii în terapie acuzând o serie de tulburări de comportament. Tehnicile terapiei frapante, numită şi terapia violenţei, permit descărcarea acestei agresivităţi, exprimarea furiei, într-un cadru securizat şi permisiv din acest punct de vedere, fără posibilitatea apariţiei unor sentimente de vinovăţie, teamă, jenă datorită blamării sociale. Mănuşile de box sunt mijloace frecvent utilizate în terapia frapantă în cadrul travaliului terapeutic dar şi ca instrumente de diagnostic experienţial. Copilul care o dată intrat în cabinet se îndreaptă instantaneu spre mănuşile de box ne face să ne gândim că are o problemă, că este supărat pe ceva sau pe cineva, sau trăieşte o stare de angoasă puternică, având un surplus energetic pe care simte nevoia să-l elimine. De asemenea copilul care se sperie de mănuşile de box, sau rămâne paralizat în faţa unei persoane care poartă aceste mănuşi (părinte, terapeut, alt copil) ne determină să presupunem că am putea avea în faţă un copil abuzat, violentat. Utilizarea mănuşilor de box în travaliul terapeutic se face după reguli clar stabilite. Se încearcă mai întâi puterea maximă a loviturilor pe care fiecare dintre cei doi participanţi le suportă şi dincolo de care fiecare are dreptul să oprească lupta. Dacă „partida de box” se desfăşoară în cadrul grupului terapeutic, fiecare jucător îşi poate alege un protector dintre membrii grupului care are dreptul să oprească lupta atunci când crede că „protejatul” său se află în pericol. Durata luptei poate fi delimitată sau nu. De obicei, în cazul copiilor agresivi experienţa practică ne-a dovedit că este foarte greu să-i opreşti după o anumită perioadă de timp şi că profitabil pentru ei este să boxeze până reuşesc să-şi descarce surplusul

energetic. De multe ori aceştia se opresc şi atunci când partenerii lor sunt epuizaţi, îndreptându-şi forţa asupra altor obiecte din cameră (perne, saltele), până la propria epuizare. În ceea ce priveşte copiii ce-şi reprimă agresivitatea, tot practica ne-a demonstrat că este securizant pentru ei să le stabileşti o limită de timp, şi să-i încurajezi în exprimare. Interesantă este utilizarea terapiei frapante în reglarea relaţiei parental filiale. Nu poţi reconstrui o relaţie până nu sunt eliminate toate tensiunile negative acumulate ca urmare a deteriorării acelei relaţii. Numai după ce „s-a spus tot ce era de spus” se poate observa că tatăl şi fiul/fiica, mama şi fiul/fiica încep să comunice treptat, experimentând de data aceasta comunicarea autentică, având tot sprijinul terapeutului. Putem vorbi de o adevărată strategie de unificare a polarităţilor, de redobândire a unui echilibru interior dar şi al unui echilibru relaţional prin realizarea unui dans al mănuşilor de box la început agresiv, conflictual, ezitant apoi lent, constructiv, dinamic, armonios.

UTILIZAREA DESENULUI ŞI A MARIONETELOR

IN TRATAREA TICURILOR POLIMORFE

Se ştie că ticurile la copii pot apărea fie în urma unor traume de natură psihologică, fie prin imitaţie, fie prin fixarea unor mecanisme de apărare. Ele sunt experimentate de copil ca irezistibile, dar pot fi şi suprimate pentru intervale variabile de timp. Manifestarea lor pe o perioadă îndelungată de timp poate avea efecte negative asupra imaginii de sine a copilului, mai ales în condiţiile în care devin centrul de interes al unor părinţi foarte grijulii faţă de copilul lor. Dar orice simptom aduce beneficii copilului cum ar fi atragerea atenţiei părinţilor asupra lui şi sustragerea acesteia de la conflictele conjugale, beneficii a căror valoarea determină menţinerea sau nu a simptomului.

Redau mai jos un extras dintr-o şedinţă terapeutică cu un copil care prezintă ticuri polimorfe de aproape un an şi jumătate şi care nu este încă dispus să renunţe la ele.

Ticurile au apărut pe un fond de anxietate de abandon datorită conflictelor existente la nivelul cuplului parental şi datorită unei relaţii deficitare cu tatăl, implicat foarte mult profesional, fapt pentru care interacţiona foarte rar şi fără tact cu copilul său aflat în clasa I (debutul şcolarităţii). Menţionez că ticurile s-au manifestat pentru prima oară cam în aceeaşi perioadă în care a apărut şi enurezisul. Ca urmare a unui travaliu terapeutic îndelungat relaţionarea în cadrul triunghiului familial s-a îmbunătăţit, manifestarea simptomului enuretic s-a diminuat, dar se pare că, copilul mai are încă motive să păstreze manifestarea ticurilor, fapt reieşit şi în cadrul

lucrului terapeutic. Am utilizat şi de data aceasta tehnica externalizării simptomului. Ticurile au luat forma unui personaj foarte colorat care seamănă cu un clovn cu mai multe mâini, cu urechi şi tălpi excesiv de mari, aflat în mişcare, care parcă dansează şi care este stimulat / energizat cu ajutorul unei elice, colorată în trei culori, simbol poate al triunghiului familial. Această „creatură” a fost numită „Srâmbăcilă”. Şi pentru că ea simţea nevoia de mişcare, i-am propus lui M. să-l ajute să se mişte. Nevoia de mişcare fiind o mişcare personală proiectată la nivelul desenului, M. a ales o marionetă clovn, extrem de colorată. Intrând în jocul copilului, am ales şi eu o altă marionetă (dat fiind faptul că ticurile erau atât motorii cât şi verbale) cu care „Strămbăcilă” a putut comunica, s-a putut exprima, a vorbit despre temerile şi nevoile sale, dar şi de harul său, acela de a putea face tot ceea ce-şi doreşte, de a se face văzut sau nevăzut, de a se manifesta (a exista) sau de a înceta să se manifeste (să existe). Pentru a conştientiza şi mai bine cine este responsabil de manifestarea simptomului i-am propus lui M. să ne „deghizăm” în cele două personaje, şi el ca maestru în ale „strâmbăcitului” să-mi arate cum poate lăsa „strâmbăturile” să se manifeste şi cum le poate face să dispară, să nu mai existe. Pe lângă tehnica ancorării am realizat sub camuflajul jocului şi o tehnică provenită din terapia reichiană, folosită în tratarea ticurilor, aceea de amplificare a mişcărilor faciale în vederea deblocării energiei la acest nivel al corpului, de repunere a ei în circulaţie.

Desene:

1. Domnul deranjează2. familia bucuroasă3. Domnul deranjează 24. Strâmbăcilă