curs - sociologie juridica.pdf
TRANSCRIPT
SOCIOLOGIE JURIDICĂ
1. Sociologia juridică – ramură specializată a sociologiei
Sociologia juridică este o ştiinţă relativ recentă, părintele său fiind considerat, în
mod convenţional, D. Anzilotti care foloseşte primul această denumire în lucrarea
„Filosofia dreptului şi sociologia”, publicată în anul 1892. Adevăratul întemeietor al
sociologiei juridice este apreciat a fi, însă, E. Ehrlich, care, în lucrarea „Fundamentele
sociologiei dreptului”, apărută în 1913, considera că sociologia juridică este ştiinţa
teoretică a dreptului care are ca obiect de studiu „dreptul viu”, rezultat din creaţia şi
interacţiunea indivizilor şi grupurilor sociale. El sublinia natura socială a dreptului
apreciind că întreaga dezvoltare a dreptului nu rezidă nici în legislaţie, nici în
jurisprudenţă, nici în doctrină ci în societatea însăşi, dreptul reprezentând, mai degrabă,
un mod de conduită care se referă la conduitele indivizilor, fiind o normă de
comportament ce rezultă din activitatea indivizilor. Ca atare, normele dreptului pot fi
sesizate şi explicate doar pe baza studierii comportamentului social al indivizilor şi
grupurilor care alcătuiesc societatea.
Desigur că preocupări pentru evidenţierea unor legături ale sistemului de drept,
ale reglementărilor şi normelor juridice cu mediul social-economic şi politic în care ele
se constituie şi fiinţează, sunt de dată foarte veche, mergând de la antichitatea greacă şi
romană (Platon, Aristotel sau Cicero) şi până în epoca modernă (Hobbes, Montesquieu
etc.), fără însă ca acestea să aibă caracterul coerent, sistematic şi profunzimea necesare
constituirii unei ştiinţe de sine stătătoare. Abordarea sociologică a juridicului în toată
complexitatea sa (norme, relaţii, concepţii, instituţii etc.) şi în interdependenţele
multiple cu realităţile sociale concrete, se produce, însă, abia spre sfârşitul secolului al
XIX-lea şi începutul secolului XX.
Apariţia relativ târzie a sociologiei juridice se datorează, într-o măsură decisivă,
rezistenţei manifestate de reprezentanţii celor două ştiinţe:
- pe de o parte, ştiinţele juridice, orientate predominant pozitivist şi legalist,
erau interesate în special de structura tehnică a dreptului, de mecanismele sale
specifice de funcţionare. Aceasta implica o abordare oarecum „în sine” a juridicului,
cu puţine şi inconsistente preocupări pentru luarea în consideraţie a contextului concret
istoric în care funcţionează şi care îl influenţează, pentru analiza determinărilor şi
2
implicaţiilor sale sociale multiple. În consecinţă, juriştii priveau cu neîncredere şi
suspiciune sociologia care, datorită deplasării accentului de la norma juridică pură la
societate şi recunoaşterii determinării sociale a dreptului, era percepută ca o ameninţare
la adresa autonomiei şi independenţei sale ca ştiinţă;
- pe de altă parte, sociologia, ea însăşi într-un proces complicat de autodefinire,
de precizare a obiectului şi a sferei sale de preocupări specifice, manifesta suspiciuni
faţă de o ştiinţă cu o îndelungată istorie, cu o tradiţie şi un prestigiu consolidate
care susţinea, explicit sau implicit, caracterul etern al principiilor dreptului,
valabilitatea universală a acestora, indiferent de schimbările petrecute în societate. O
asemenea ştiinţă era percepută ca o frână serioasă în tentativa de constituire a unei
ştiinţe care să pună accentul, conform specificului său, pe recunoaşterea unei
determinări sociale a dreptului, a formării, dezvoltării, modificării şi finalităţii
instituţiilor şi normelor juridice. La o asemenea atitudine o contribuţie importantă a
avut-o A. Comte care, concepând sociologia ca o „ştiinţă a ştiinţelor”, ceea ce implica o
contestare a oricărei ştiinţe sociale apărute anterior, nega posibilitatea constituirii
sociologiei juridice. El afirma că dreptul este un vestigiu arhaic şi metafizic, care trebuie
să dispară într-o viitoare organizare pozitivă a societăţii şi, ca atare, ştiinţele juridice nu-
şi mai găsesc locul în sistemul de clasificare a ştiinţelor pe care îl propune.
Trebuie spus însă că, prin metoda pozitivă, de investigare concretă a realităţii
sociale, Comte a contribuit, aparent împotriva concepţiei sale teoretice, la apropierea
între drept şi sociologie, considerând că normele juridice trebuie extrase din experienţa
socială, bazate pe aceasta şi nu deduse din concepte abstracte sau metafizice.
În esenţă, după cum afirma G. Gurvitch, reticenţele reprezentanţilor celor două
ştiinţe implicate constau în faptul că, pe de o parte, pentru jurişti recunoaşterea şi
acceptarea sociologiei juridice echivalau cu abandonarea dreptului în favoarea
sociologiei iar, pe de altă parte, unii sociologi, exagerând importanţa explicaţiei
sociologice a dreptului, tindeau să considere dreptul doar ca o simplă consecinţă, un
efect al realităţii sociale.
Premise teoretice ale constituirii sociologiei juridice
La apariţia sociologiei juridice şi la conturarea specificităţii acesteia au
contribuit, în modalităţi specifice, o serie întreagă de curente şi orientări sociologice şi
juridice care au încercat să explice geneza şi evoluţia normelor, instituţiilor şi sistemelor
3
juridice în legătură cu dinamica de ansamblu a societăţii omeneşti. Esenţială, din această
perspectivă, pare a fi centrarea, pe de o parte, pe probleme referitoare la legalitatea şi
legitimitatea normelor şi instituţiilor dreptului şi, pe de altă parte, pe raporturile
complexe dintre instituţiile şi normele juridice şi valorile, interesele şi aspiraţiile sociale
pe care acestea le întruchipează şi le apără.
Concepţii şi orientări juridice
O trecere în revistă, oricât de sumară, a contribuţiilor juriştilor la conturarea
specificului abordării sociologice a fenomenelor de drept ar trebui să cuprindă concepţia
despre „dreptul obiectiv” şi „dreptul subiectiv”, conform căreia în societate există o
relaţie dihotomică între ansamblul real de reguli de conduită având un caracter
normativ şi care au rolul de a ghida acţiunile oamenilor („dreptul obiectiv”) şi drepturile
subiective ale indivizilor, sau prerogativa acestora (ori a unor grupuri sau organizaţii) în
interiorul şi în temeiul normei juridice („dreptul subiectiv”). Adepţii ideii dreptului
obiectiv afirmă caracterul prim şi fundamental al acestuia, considerând că el s-a
fundamentat, progresiv, pe „voinţa generală a indivizilor”, „voinţa legiuitorului” şi, în
final, pe „voinţa legii” care are un caracter impersonal şi supraindividual, drepturile
subiective ale indivizilor neputând lua naştere decât pe baza dreptului obiectiv, acestea
nefiind propriu-zis „drept” întrucât nu se pot impune altor voinţe ca în cazul dreptului
obiectiv.
Prin opoziţie, adepţii dreptului subiectiv afirmă supremaţia drepturilor
subiective ale indivizilor, grupurilor sau organizaţiilor.
Se poate aprecia, însă, că dreptul obiectiv şi cel subiectiv sunt, într-un fel,
complementare şi nu se exclud reciproc. Pe de o parte, dreptul subiectiv (drepturile
actorilor sociali, indiferent care sunt aceştia) nu poate exista în afara normelor de drept
(ca expresie a voinţei generale sau, cel puţin, a voinţei legislatorului) iar, pe de alta,
existenţa dreptului obiectiv ar fi lipsită de sens în absenţa realizării efective a
prescripţiilor acestuia prin acţiunile actorilor sociali.
Drept urmare, este necesară investigarea atât a modalităţilor în care sunt
elaborate normele dreptului, cât şi a căilor prin care aceste norme devin efective prin
acţiunea actorilor sociali conformă intereselor specifice ale acestora.
Pozitivismul juridic consideră, în opoziţie cu teoria dreptului natural, că orice
drept este o creaţie a statului ca entitate superioară. În acest fel dreptul este în mod
4
eronat identificat cu legea, refuzându-se orice încercare de evaluare a lui din punct de
vedere al validităţii (bine-rău, just-injust etc.) sau al conformităţii cu principii de
necesitate şi utilitate socială.
Pluralismul normativ, mai apropiat de perspectiva sociologică, refuză statului
calitatea de deţinător al monopolului dreptului şi de sursă unică a acestuia. El consideră
că sursa dreptului nu este doar statul ci şi alte organisme diferite şi independente de
acesta, iar legea nu este singura expresie şi formă de existenţă a dreptului, funcţie
normativă semnificativă având cutuma, precedentul judiciar, practica judiciară etc.
Conform normativismului juridic, normele juridice au o existenţă în sine,
independentă şi obiectivă, ca entităţi absolute şi eterne, fără nici o legătură cu realităţile
sociale. Se produce, astfel, o ruptură între norma juridică şi realitate, între regula de
drept şi conţinutul ei concret. Conform acestei concepţii ştiinţele juridice ar trebui să se
limiteze la studiul formal al normelor juridice, la identificarea şi explicarea noţiunilor
generale cărora le sunt subordonate raporturile juridice particulare, urmând ca sarcina
studierii conţinutului social concret al acestor norme să revină ştiinţelor sociale, inclusiv
sociologiei.
Adepţii realismului juridic apreciază că dreptul nu reprezintă doar un ansamblu
de reguli, norme suprapuse sau subordonate ci şi o „realitate materială”, un ansamblu de
comportamente, concretizate îndeosebi în activitatea judecătorilor care, prin deciziile pe
care le pronunţă, creează efectiv dreptul.
Prin urmare, conform realismului juridic, orice sistem normativ ar trebui să
cuprindă:
- un set de reguli scrise pe baza cărora se realizează justiţia şi se soluţionează
relaţiile contencioase dintre indivizi;
- o serie de reguli reale, care completează regulile scrise, şi care sunt consecinţa
activităţii practice a instanţelor de judecată în cadrul cărora normele scrise ale dreptului
pot fi interpretate şi completate.
Consensualismul apreciază că dreptul se bazează pe consensul indivizilor şi, ca
atare, el nu trebuie creat ci se creează singur, ca fenomen natural, reprezentând spiritul
poporului, întruchipare a valorilor şi forţelor morale şi culturale tradiţionale ale
societăţii.
5
Conflictualismul, dimpotrivă, consideră că dreptul este rezultatul ciocnirii unor
interese contradictorii ale actorilor sociali reflectând, până la urmă, nu voinţa generală ci
interesele celor care deţin poziţii de putere în societate. Conform acestei concepţii,
dreptul reprezintă instrumentul cu ajutorul căruia statul organizează prin constrângere şi
coerciţie cadrul de viaţă al indivizilor încercând să limiteze tensiunile şi conflictele
dintre aceştia.
Concepţii sociologice
Auguste Comte şi pozitivismul sociologic
Considerat, în mod obişnuit, întemeietorul sociologiei ca ştiinţă, Comte a
manifestat o atitudine ostilă faţă de drept şi faţă de reglementările sale (de altfel, el şi
excludea dreptul din sistemul de clasificare a ştiinţelor pe care îl elaborase) apreciind că,
în stadiul pozitiv al dezvoltării societăţii ideea de drept ar trebui să dispară definitiv,
urmând ca fiecare individ să aibă doar obligaţii (îndatoriri) faţă de ceilalţi fără a avea
drepturi ca atare. După opinia lui, singurul drept pe care îl pot avea indivizii era acela de
a-şi face datoria.
De menţionat, totuşi, că A. Comte respingea doar dreptul subiectiv (dreptul
indivizilor de a revendica sau pretinde ceva), nu şi dreptul obiectiv, considerat ca
reprezentând adevărata ordine civilă.
Se poate spune că,în ciuda atitudinii sale ostile faţă de drept, Comte a contribuit
la apropierea dreptului de sociologie prin afirmarea primatului realităţii sociale în raport
cu dreptul.
Concepţia lui Eugen Ehrlich despre „dreptul viu”
Considerat, prin lucrarea sa „Principiile fundamentale ale sociologiei dreptului”
– München şi Leipzig 1913 – drept fondator al sociologiei juridice, Ehrlich aprecia că
dezvoltarea dreptului este rezultatul dezvoltării societăţii însăşi, el constând nu atât în
prescripţii cuprinse în coduri ci reprezentând mai mult o normă de conduită extrasă din
comportamentul oamenilor.
Ca atare, explicarea normelor dreptului nu se poate face decât prin inducţie, pe
baza studierii comportamentului real al indivizilor concreţi. El afirma că trebuie făcută o
distincţie între dreptul legal şi pozitiv, elaborat de instituţii specializate ale statului şi
care reglementează ordinea juridică a societăţii şi dreptul viu, care este un rezultat al
6
activităţii unor grupuri sociale diferite, cu un caracter spontan şi difuz şi se dezvoltă, în
bună măsură, independent de dreptul legal şi de ordinea juridică oficială.
Sociologia juridică ar trebui să se ocupe, în special, de studierea acestui drept
viu care poate fi pus în evidenţă mai ales printr-o cercetare atentă şi directă a vieţii
normative a grupurilor sociale (concretizată în obiceiuri, cutume, uzanţe şi practici ale
acestora, indiferent dacă sunt sau nu acceptate şi recunoscute de către dreptul oficial).
Este de menţionat şi ideea existenţei, alături de ordinea juridică oficială, şi a unei
ordini „pacifiste”, necontencioase, realizată prin organizarea liberă a voinţelor
individuale sau colective. În cadrul acestei ordini, eventualele conflicte şi tensiuni se pot
soluţiona nu prin apelul la norme abstracte ci printr-o apreciere a justiţiei concrete a
cazurilor în care sunt implicaţi diverşi actori ai vieţii sociale.
Contribuţia lui E. Durkheim
După cum aprecia G. Gurvitch, contribuţia remarcabilă a lui Durkheim la
fundamentarea şi dezvoltarea sociologiei juridice a avut drept premise fundamentale:
- culegerea unei mari cantităţi de date statistice din diferite domenii (juridic,
economic, al moralei şi istoriei) pe baza cărora a reuşit să evidenţieze caracteristici
definitorii ale diferitelor societăţi;
- efortul de analiză a materialului selectat în vederea identificării evoluţiei în timp
şi spaţiu a fenomenelor şi instituţiilor morale şi juridice.
Fără a intra prea mult în amănunte, se poate spune că principalele contribuţii ale
lui Durkheim sunt următoarele:
a) includerea în conceptul sociologic fundamental de fapt social a
reglementărilor legale şi morale, a obiceiurilor, moravurilor, ritualurilor, normelor şi a
altor manifestări colective care exercită o coerciţie externă asupra indivizilor;
b) considerarea dreptului ca simbol vizibil al solidarităţii sociale şi analiza
tipurilor de drept specifice societăţilor caracterizate prin solidaritate mecanică sau prin
solidaritate organică;
c) distincţia făcută între faptele sociale normale şi cele patologice, din perspectiva
solidarităţii sociale. (normal fiind tot ce este conform cu norma, ceea ce este aşa cum
trebuie să fie şi care reprezintă sursă de solidaritate socială, iar anormal sau patologic –
tot ceea ce este în contradicţie cu norma, subminează solidaritatea socială şi
îndepărtează de la exigenţele întăririi conştiinţei colective).
7
d) considerarea crimei ca fapt social normal în orice societate, pe baza
următoarelor argumente:
- în orice societate o anumită cantitate de crimă este inevitabilă întrucât o
societate perfectă este de neconceput;
- nici o societate nu poate impune o conformare totală a indivizilor la
reglementări sau norme. Mai mult, dacă o societate ar reuşi să facă acest lucru, ea ar
avea un caracter atât de represiv încât ar face imposibilă orice contribuţie socială a
indivizilor;
- în ciuda aparenţelor, crima poate avea şi o serie de funcţii (consecinţe pozitive)
cum ar fi: promovarea conformităţii, întărirea consensului normativ, determinarea unor
schimbări ale sistemului normativ etc.;
e) elaborarea concepţiei despre anomia socială, considerată ca stare de lipsă
relativă a normelor care se instaurează în perioadele de schimbări sociale rapide şi
profunde în cursul cărora societatea devine incapabilă să-şi exercite controlul asupra
indivizilor (normele vechi sunt respinse ca depăşite, iar cele emergente sunt încă
insuficient de clar conturate pentru a constitui un ghid eficace de comportament, motiv
pentru care se înregistrează o accentuare a fenomenelor de devianţă, inclusiv a
criminalităţii).
Concepţia lui Max Weber
Pornind de la ideea că obiectivul principal al sociologiei juridice ar trebui să-l
constituie analiza modului în care actorii sociali, în calitate de subiecţi de drept, dau un
anumit conţinut normelor juridice şi îşi formulează, pe acest temei, propriile lor
explicaţii, Weber a analizat evoluţia raporturilor dintre sistemele statale şi cele juridice,
între ordinea statală şi cea a dreptului. După opinia lui, statul este deţinătorul
monopolului constrângerii fizice legitime, pentru a cărei acceptare de către oameni sunt
necesare o serie de aşa-numite justificări interioare şi exterioare.
Justificările interioare sunt reprezentate de tipurile ideale de autoritate:
- autoritatea tradiţională – bazată pe credinţa generală în validitatea unor
autorităţi care întruchipează forţele tradiţionale ale societăţii;
- autoritatea charismatică – fundamentată pe supunerea voluntară a indivizilor
faţă de un conducător care are charismă (un har deosebit, calităţi personale
excepţionale care îl impun);
8
- autoritatea legală – întemeiată pe încrederea indivizilor într-un sistem legal şi
pe existenţa unor reguli elaborate raţional.
Justificările exterioare ale autorităţii sunt reprezentate de „personalul
dreptului” care a evoluat, de-a lungul timpului, de la tipul tradiţional (şeful
charismatic, suveranul etc.) la tipul modern, raţional (juristul teoretician, legislatorul
şi judecătorul).
Pe baza raportului dintre aspectul formal şi cel material al dreptului, ca şi dintre
caracterul raţional sau iraţional al acestuia, Weber stabileşte tipurile ideale de drept:
- dreptul material şi iraţional – fundamentat pe liberul arbitru şi pe calităţile
justiţiabile ale judecătorului;
- dreptul material şi raţional – bazat pe existenţa unor imperative morale sau
religioase;
- dreptul formal şi iraţional – întemeiat pe o decizie formală dar iraţională a
legiuitorului sau a judecătorului (bazată pe revelaţie sau profeţie);
- dreptul formal şi raţional – care are la bază un sistem de norme codificate şi
sistematizate raţional, operă a unor profesionişti în domeniu.
O altă contribuţie importantă a lui Weber o reprezintă ideea conform căreia
dezvoltarea dreptului şi a instituţiilor juridice s-a concretizat atât în raţionalizarea cât şi
în birocratizarea crescândă a acestuia.
Raţionalizarea constă în apariţia şi dezvoltarea unor norme de drept raţionale şi
instrumentale capabile să asigure concordanţa crescândă între scopurile acţiunii sociale
şi mijloacele legale şi legitime de realizare a acestora.
Birocratizarea constă în crearea şi dezvoltarea unor structuri administrativ-
birocratice, ale căror principale caracteristici sunt formalismul, impersonalitatea şi
rutinizarea şi al căror principal rol este să asigure loialitatea membrilor şi controlul
asupra lor.
Şcoala jurisprudenţei sociologice sau teoria sociologică a dreptului,
apărută în S.U.A., porneşte de la ideea că există o strânsă legătură între
transformările produse în societate şi cele din domeniul dreptului, iar validitatea şi
eficienţa normelor juridice sunt dependente de gradul de cunoaştere şi acceptare a
acestora de către cei cărora li se adresează – agenţii vieţii sociale.
9
Conform acestei concepţii, dreptul se dezvoltă ca rezultat al experienţei
dobândite în activitatea lor de către judecători, acestora recunoscându-li-se calitatea de
creatori de drept, libertatea nu numai de a interpreta textul legii ci şi de a crea noi
norme de drept atunci când cele existente sunt inadecvate sau inaplicabile într-un caz
particular sau altul.
Considerând dreptul ca principalul mijloc sau instrument de control social, menit
să evalueze şi să vegheze conduitele indivizilor, adepţii acestei şcoli apreciază că
obiectul sociologiei juridice ar trebui să îl reprezinte studiul cadrelor controlului social.
Concepţia lui Georges Gurvitch
Respingând etatismul juridic, Gurvitch consideră că dreptul constă dintr-un
complex de fapte normative care pot fi:
- fapte decurgând din relaţia cu alte persoane - cărora le corespunde dreptul
individual şi
- fapte care se referă la uniunea şi sociabilitatea prin comuniune şi interpenetrare
- cărora le corespunde dreptul social (drept de colaborare şi de integrare care se
manifestă în fiecare societate ca totalitate, ireductibilă la suma membrilor săi dar care
nici nu se opune acestei sume).
După opinia lui Gurvitch, dreptul este un fapt social, încercare de a realiza
justiţia într-un cadru social concret organizat, şi, ca atare, sociologia juridică ar trebui să
studieze realitatea socială a dreptului, în integralitatea sa, care reprezintă experienţa
tuturor societăţilor şi grupurilor sociale, ireductibilă la scheme şi simboluri.
Gurvitch consideră că sociologia juridică are trei părţi constitutive:
- microsociologia dreptului, care cuprinde atât studiul orizontal al formelor de
drept (în funcţie de diferite forme de sociabilitate), cât şi studiul vertical al acestora (în
funcţie de straturi de profunzime ale oricărei forme de sociabilitate);
- sociologia diferenţială a dreptului - studiul formelor de manifestare a
dreptului în diferite colectivităţi reale;
- sociologia genetică a dreptului - care studiază atât regularităţile ce impun o anumită
tendinţă de evoluţie în cadrul diferitelor sisteme juridice, cât şi determinanţii acestor
regularităţi.
Orientarea structuralist-funcţionalistă americană fundamentată de T.
Parsons şi R. Merton.
10
Pornind de la ideea unei presupuse ordini sociale consensuale, lipsită de tensiuni
şi conflicte sociale, Parsons consideră că misiunea fundamentală a dreptului şi a
sociologiei este de a studia şi de a asigura, în acelaşi timp, acest tip de ordine socială şi
normativă.
După opinia lui, dreptul reprezintă principalul mijloc de control social,
îndeplinind o funcţie integratoare, de aplanare a unor potenţiale conflicte şi de „ungere”
a mecanismului social.
Dezvoltând concepţia lui Parsons, R. Merton introduce termenul de disfuncţie şi
dezvoltă teoria lui Durkheim despre anomie, adaptând-o la realităţile americane şi
dezvoltând concepţia conform căreia discrepanţa dintre obiectivele valorizate social şi
mijloacele socialmente acceptabile pentru atingerea acestora reprezintă sursa devianţei
(teoria tensiunii structurale).
Contribuţii româneşti la constituirea şi dezvoltarea sociologiei juridice
Dintre multiplele contribuţii, valoroase şi originale, ale unor jurişti şi sociologi
români vom menţiona, pe scurt, doar câteva.
Mircea Djuvara – renumit jurist şi specialist în filosofia dreptului, acorda un rol
aparte sociologiei juridice în cunoaşterea dreptului şi a funcţiilor sale sociale, apreciind
că numai cu sprijinul sociologiei dreptul încetează de a mai fi un simplu monolit
normativ, lipsit de înţeles. El sublinia că varietatea şi dinamismul sistemelor şi normelor
juridice sunt rezultatul firesc al acţiunii unei mari varietăţi de factori social-economici.
Mircea Manolescu – jurist şi sociolog în acelaşi timp, considera că sociologia
juridică este o disciplină de contact între drept şi sociologie, având totuşi statut de ştiinţă
autonomă al cărui rol principal este acela de a studia ceea ce el numea „socialitatea
dreptului”, adică determinările sociale complexe ale acestuia.
Cea mai importantă contribuţie este, însă, cea a lui D. Gusti, fondatorul Şcolii
monografice de la Bucureşti.
Acordând o atenţie deosebită studiului manifestărilor juridice, ca manifestări
regulative, Gusti aprecia că scopul principal al sociologiei juridice este acela de a realiza
un studiu concret al realităţilor juridice dintr-o colectivitate dată, dintr-o unitate de
voinţă socială dată, pornind de la faptele juridice aşa cum sunt ele relevate de realitatea
socială concretă.
Specificul şi problematica sociologiei juridice
11
Pentru a putea contura mai precis specificul sociologiei ca ştiinţă de contact, de
graniţă între drept şi sociologie, este necesar să pornim de la ideea că între cele două
ştiinţe există o relaţie preferenţială deoarece:
- subsistemul juridic are un loc aparte în cadrul sistemului social global,
îndeplinind o funcţie reglatorie atât în raport cu acesta cât şi în raport cu toate
componentele sale;
- normele juridice consfinţesc, consacră şi apără, prin intermediul unor instituţii
specializate ale statului, normele, relaţiile şi valorile sociale fundamentale fiind, în
acelaşi timp, o expresie a acestora şi trebuind, prin urmare, să fie concordante cu ele.
Dreptul şi sociologia sunt, desigur, ştiinţe autonome, între ele fiind deosebiri în
privinţa domeniului de investigaţie, metodelor de investigaţie şi finalităţilor specifice,
cum ar fi:
- dacă dreptul studiază normele, raporturile şi instituţiile juridice, precum
şi subiecţii de drept cu drepturile, obligaţiile şi competenţele acestora, sociologia
studiază societatea ca totalitate, ca ansamblu coerent, unitar şi dinamic al faptelor
fenomenelor, relaţiilor şi proceselor sociale, al grupurilor, colectivităţilor, organizaţiilor
şi instituţiilor sociale;
- în timp ce dreptul este, prin excelenţă, o ştiinţă deductivă şi analitică,
extrăgând din norme, reguli şi principii consecinţele pe care acestea le implică,
sociologia este prioritar o ştiinţă inductivă care porneşte de la investigarea, prin
metode specifice, a realităţii sociale concrete, care serveşte drept bază pentru formularea
de teorii generale explicative;
- sociologia analizează acţiunile sociale ale actorilor sociali, încercând să
desprindă semnificaţia acestora, în timp ce dreptul studiază persoanele care întreprind
anumite acţiuni, respectiv subiecţii de drept;
- dacă sociologia este preocupată, aşa cum am mai arătat, de studiul
ansamblului faptelor, proceselor, relaţiilor sociale, dreptul, ca disciplină normativă,
este interesat doar de acele fapte, relaţii sau acţiuni sociale care produc efecte
juridice;
- în timp ce sociologia este preocupată de identificarea şi explicarea formelor
de sociabilitate, motivaţiilor şi scopurilor acţiunilor individuale, ştiinţa dreptului este
interesată de analiza formei juridice pe care o iau relaţiile sociale sau interpersonale;
12
În acelaşi timp, între cele două ştiinţe există şi multiple elemente de
convergenţă cum ar fi:
- ştiinţa dreptului este, structural, o ştiinţă unitară, ea reunind atât elementele cu
un caracter teoretic-juridic cât şi elemente având un caracter filosofic şi sociologic-
juridic şi altele cu un caracter tehnic-juridic. Ştiinţele juridice trebuie, prin urmare, să
abordeze, pe lângă sistemul juridic propriu-zis, atât realităţile sociale complexe care-l
inspiră şi instituţionalizează ci şi consecinţele reglementărilor juridice asupra vieţii
sociale;
- sociologia studiază acţiunile, relaţiile şi structurile sociale, încercând să
desprindă regularităţi şi legităţi sociale, în timp ce ştiinţele dreptului îşi propun să
traducă tehnic-normativ aceste realităţi sub forma unor reglementări juridice.
Sociologia juridică depăşeşte abordarea „în sine” sau „pură” a dreptului, a
normei juridice, abordare ce nu poate răspunde în mod adecvat unor probleme majore
ale teoriei şi practicii juridice. Ea studiază mediul social în care fiinţează dreptul, care
influenţează dreptul şi care, la rândul său, este influenţat de acesta, permiţând, în acelaşi
timp, utilizarea unor metode şi tehnici ale sociologiei în cercetarea fenomenelor
juridice.
Ramura specializată a sociologiei care studiază juridicul din perspectivă
sociologică este denumită de către unii autori sociologie juridică, iar de către alţii
sociologia dreptului.
Este preferabilă denumirea de sociologie juridică din următoarele motive:
a) Sfera juridicului este mai largă decât sfera dreptului (adică a ansamblului
de norme instituite şi sancţionate de stat), ea cuprinzând întreaga viaţă socială a
dreptului, adică:
- aspecte specifice ale conştiinţei juridice;
- cadrul social de referinţă al normelor juridice;
- factorii de configurare a dreptului;
- atitudinea cetăţeanului şi a funcţionarului faţă de lege;
- modul în care se formulează dreptul în societate;
- efectele sociale ale dreptului;
- modul în care se produce modificarea dreptului.
13
b) Sociologia juridică este necesar să definească locul juridicului (în sens
larg) în cadrul celorlalte dimensiuni ale socialului, să stabilească locul şi rolul lui în
cadrul sistemului social global şi interrelaţiile dintre subsistemul juridic şi cel politic,
economic, moral etc.;
c) Deşi dreptul nu poate exista decât în şi prin social, iar toate fenomenele
juridice sunt, implicit, şi fenomene sociale, nu toate fenomenele sociale cu caracter
juridic sunt de acelaşi tip. Unele dintre ele au un caracter pregnant juridic, fiind
denumite fenomene juridice primare (care datorită caracterului lor evident juridic –
legi, activitate jurisdicţională etc. – sunt identificate cu dreptul).
Alte fenomene sociale însă conţin elemente de drept mai puţin sesizabile, sunt
mai puţin pregnant, evident, juridice, ele constituind aşa-numitele fenomene juridice
secundare.
A limita studiul sociologic al juridicului la prima categorie de fenomene, ar
însemna a accepta limitarea nepermisă a acestuia.
Studiind fenomenul juridic în toată complexitatea sa, sociologia juridică este
interesată în cercetarea, cu metode şi tehnici specifice, a:
- relaţiilor, normelor şi instituţiilor juridice sub aspectul determinării şi
implicaţiilor sociale ale apariţiei, funcţionării şi modificării acestora;
- modului în care acestea se reflectă în conştiinţa oamenilor (sub aspectul
gradului cunoaşterii şi valorizării lor şi al atitudinii faţă de acestea);
- modului de respectare a normelor şi reglementărilor juridice şi a cauzelor şi
implicaţiilor încălcării acestora;
- specificului normelor, reglementărilor juridice şi al raportului acestora cu alte
tipuri de norme şi reglementări.
2. Funcţiile sociologiei juridice
Sociologia juridică, asemeni altor ramuri ale sociologiei, îndeplineşte, în esenţă,
aceleaşi funcţii ca cele ale sociologiei generale.
În analiza acestor funcţii pornim de la ideea că sociologia este deopotrivă o
ştiinţă teoretică şi empirică, având atât o finalitate cognitivă cât şi una practică.
În mod obişnuit sunt considerate ca funcţii de bază ale sociologiei următoarele:
funcţiile descriptivă şi explicativă (corespunzătoare nivelului empiric şi teoretic al
sociologiei şi subsumate prioritar finalităţii cognitive a acesteia); funcţia predictivă
14
(aflată la interferenţa finalităţii cognitive şi a celei practice) şi funcţiile critică şi practic-
operaţională (subsumate prioritar finalităţii practice a sociologiei).
Funcţia descriptivă
Conform acestei funcţii, cercetarea sociologică trebuie să debuteze cu o cât mai
completă şi sistematică expunere a faptelor, cu o cât mai exactă şi cuprinzătoare
descriere a realităţii ce se constituie în obiect al investigaţiei. Îndeplinirea acestei funcţii
se concretizează într-o acumulare de date, de fapte, de informaţii suficiente şi relevante
pentru respectiva realitate. Condiţia de bază ce se cere a fi respectată în îndeplinirea
acestei funcţii este aceea a completitudinii (a luării în consideraţie a tuturor datelor,
faptelor necesare pentru a testa valoarea de adevăr a ipotezelor utilizate şi a evitării
selectării arbitrare, strict subiective a acestor date şi fapte), dublată de cerinţa maximei
obiectivităţi faţă de fapte (evitarea apropierii de fapte cu idei preconcepute, luarea
faptelor aşa cum sunt ele). Îndeplinirea acestei funcţii, deşi obligatorie, nu este şi
suficientă pentru validarea statutului de ştiinţă al sociologiei. A rămâne la simplul nivel
al expunerii şi descrierii faptelor, oricât de exhaustivă, coerentă şi obiectivă, înseamnă a
reduce sociologia la sociografie. Prin expunerea faptelor şi descrierea lor nu se poate
trece de nivelul individualului, particularului, fenomenalului, accidentalului. Or, o
autentică cunoaştere ştiinţifică presupune accesul la general, esenţial, necesar, logic.
Pentru a realiza acest lucru, sociologia trebuie să îndeplinească funcţia explicativă,
care permite cercetării sociologice să înţeleagă realitatea socială, să identifice
mecanismele intime de funcţionare şi schimbare a realităţii sociale, de producere şi
derulare a faptelor, fenomenelor sociale, a vieţii sociale în general, să desprindă
determinările multiple ce se manifestă la nivelul realităţii sociale şi, îndeosebi, relaţiile
cauzale între variabilele realităţii sociale. Îndeplinind această funcţie, sociologia poate
elabora generalizări teoretice de diferite grade, poate dezvolta teorii explicative, poate
construi diferite paradigme.
Desigur că îndeplinirea în bune condiţii a funcţiei explicative de către sociologie
este condiţionată de îndeplinirea adecvată a funcţiei expozitive având în vedere faptul,
menţionat anterior, că elaborarea unei teorii sociologice valabile nu este posibilă în
absenţa unui material faptic suficient şi de calitate rezultat al cercetării empirice
15
Funcţia predictivă
Sociologia trebuie să-şi propună ca, pe baza cercetării atente, aprofundate a
realităţii sociale prezente, să identifice direcţiile cele mai probabile de evoluţie
ulterioară a societăţii. Acest lucru este atât posibil cât şi necesar. Este posibil întrucât
prezentul este rezultatul legic, firesc al unor evoluţii trecute şi, la rândul său, conţine în
sine, ca potenţialitate, ca posibilitate viitorul. Ca atare, studiind trecutul şi prezentul,
putem identifica tendinţele fundamentale de evoluţie conturate, stabilite şi putem
proiecta în viitor aceste tendinţe pentru a anticipa, în linii generale, cele mai probabile
tendinţe de evoluţie viitoare.
O asemenea prognoză a evoluţiei societăţii se poate realiza ca:
a) prognoză – stare de fapt – efectuată în ipoteza că nimic neobişnuit nu se va
întâmpla în societate pentru a perturba derularea normală a evoluţiei acesteia. O
asemenea prognoză se reduce, în ultimă instanţă, la o simplă extrapolare în viitor a unor
tendinţe de evoluţie conturate cu o anume fermitate;
b) prognoză – plan – efectuată în ipoteza unor acţiuni menite să modifice, într-
un fel sau altul, cursul normal de evoluţie a societăţii. Acest tip de prognoză consistă, în
fond, în încercarea de estimare a efectelor probabile ale unor acţiuni menite a schimba
cursul de evoluţie firesc al societăţii.
Utilitatea unor prognoze, proiecţii rezidă atât în faptul că pot argumenta
utilitatea şi chiar necesitatea unor intervenţii la nivelul realităţii sociale şi inutilitatea sau
inoportunitatea altora, prin identificarea efectelor potenţiale benefice sau indezirabile,
cât şi în aceea că ne pot face conştienţi de unele posibile evoluţii viitoare şi pot da
posibilitatea pregătirii adecvate pentru a nu fi luaţi prin surprindere sau pentru a
contracara evoluţii indezirabile. Nu întâmplător se afirmă că a şti înseamnă a prevedea,
iar a prevedea înseamnă a putea.
Se poate afirma că, prin existenţa celor două tipuri de prognoză şi prin utilitatea,
atât de ordin cognitiv cât şi practic-acţional a acesteia, funcţia prognotică se află la
intersecţia dintre finalitatea cognitivă şi finalitatea practic aplicativă a sociologiei.
Funcţia critică
Această funcţie presupune ca cercetarea sociologică să nu se rezume la
descrierea şi explicarea realităţii aşa cum este şi la descrierea tendinţelor sale probabile
de evoluţie ci să încerce să arate cum ar trebui să fie această realitate socială. Pentru a
16
face însă acest lucru ea trebuie să compare realitatea socială, aşa cum se prezintă ea la
un moment dat, cu un model normativ al realităţii sociale. În esenţă, o asemenea
analiză comparativă se reduce la încercarea de surprindere a neîmplinirilor,
disfuncţionalităţilor existente la nivelul realităţii investigate, la realizarea a ceea ce
împiedică funcţionarea şi dezvoltarea normală, firească a societăţii în ansamblul său, a
unor unităţi sau grupuri sociale specifice (deficienţe de organizare, planificare,
structurare, conducere etc., deficienţe predominant subiective, posibil de remediat).
Analiza critică a realităţii sociale efectuată de către sociolgie trebuie să satisfacă
însă două exigenţe majore:
a) să fie întemeiată – să fie bazată atât pe o cunoaştere temeinică, aprofundată a
realităţii sociale respective, ceea ce presupune îndeplinirea adecvată a funcţiilor
descriptivă şi expozitivă cât şi conturarea precisă şi în cunoştinţă de cauză a ceea ce am
numit modelul normativ la care această realitate să fie raportată;
b) să fie „constructivă”, să nu degenereze în criticism, în critica de dragul
criticii. Aceasta ar însemna că cercetarea sociologică n-ar trebui nici să „inventeze”
deficienţe, disfuncţionalităţi, nici să exagereze amploarea şi importanţa acestora.
Dimpotrivă, disfuncţionalităţile identificate şi reliefate trebuie să fie reale şi corect
apreciate, scopul declarat al acestui efort de evidenţiere şi analiză a acestora fiind acela
al contribuţiei la eliminarea lor, la perfecţionarea realităţii sociale investigate, la
apropierea ei de modelul normativ conturat.
Rezultă de aici că, în esenţa ei, sociologia autentic ştiinţifică este o ştiinţă critică,
declarat antiapologetică. Ideea de la care se pleacă este că ignorarea sau chiar negarea
expresă a dereglărilor, disfuncţionalităţilor existente la nivelul realităţii sociale
investigate este contraproductivă. Ea nu duce la rezolvarea lor ci, dimpotrivă, la
agravarea lor până la limite ce pot afecta profund şi, adesea, iremediabil respectiva
realitate socială. Ea barează practic orice posibilitate de intervenţie conştientă în
derularea dezvoltării sociale pentru introducerea, în timp util, a corectivelor necesare.
Funcţia critică a sociologiei conferă acestei ştiinţe o certă utilitate socială dar, în
acelaşi timp, o poate face relativ puţin dezirabilă pentru unii factori aflaţi în poziţii de
decizie, purtând responsabilitatea modului de derulare a vieţii sociale atât la nivel
macrosocial cât şi la nivel microsocial.
17
Analiza critică a realităţii sociale, deşi necesară, nu este şi suficientă. A rămâne
la aceasta ar fi comparabil cu situaţia în care medicul ar identifica boala pacientului fără
a indica şi tratamentul acesteia.
Funcţia practic-operaţională
Pornind de la analiza critică a realităţii sociale, sociologia trebuie să-şi propună
să identifice şi modalităţile prin care se pot înlătura disfuncţionalităţile, dereglările,
neajunsurile constatate, prin care se poate aduce realitatea socială prezentă la un nivel
cât mai apropiat de modelul normativ stabilit. În îndeplinirea acestei funcţii, cercetătorul
sociolog ar trebui să aibă în vedere cel puţin următoarele:
a) soluţiile propuse trebuie să fie întemeiate, să fie rezultatul unei analize
atente atât a realităţii sociale prezente cât şi a efectelor probabile ale aplicării acestor
soluţii asupra realităţii sociale respective;
b) soluţiile propuse să fie realiste, să ţină cont de condijţiile concret-istorice, de
posibilităţile obiective şi subiective de aplicare, de constrângerile, limitările existente,
de resursele disponibile, de potenţialele lor efecte perturbatoare etc.;
c) de regulă, nu sociologul este factorul de decizie, cel în măsură să hotărască
aplicarea unei soluţii sau a unui set de soluţii. Din acest motiv, sociologul trebuie să
ofere decidentului nu soluţii unice ci variante de soluţii, cu argumentare
corespunzătoare, cu indicarea a tot ce presupune adoptarea unei soluţii sau a alteia şi cu
exprimarea ordinii de prioritate, din perspectiva sa proprie, a variantelor de soluţii
propuse;
d) sociologul este chemat, de regulă, să acorde asistenţă tehnică în aplicarea
soluţiei acceptate de către factorul de decizie, să urmărească efectele acestei aplicări şi
să propună eventualele corectări necesare.
În măsura în care sociologia reuşeşte să satisfacă aceste cerinţe, ea se transformă
într-o adevărată inginerie socială, cu un rol crescând în societatea modernă, practic în
toate domeniile vieţii sociale.
La aceste funcţii s-ar putea adăuga, îndeosebi în cazul sociologiei juridice, şi
funcţia educaţională având în vedere rolul potenţial considerabil al rezultatelor
investigaţiei în acest domeniu în realizarea socializării, în asigurarea conformităţii
oamenilor la normele şi regulile prevalente în societate.
18
Toate aceste funcţii formează un tot unitar, ele presupunându-se şi
condiţionându-se reciproc.
3. Fapte, fenomene, relaţii şi procese sociale
Faptele sociale sunt momente ale desfăşurării vieţii sociale, ale dinamicii
existenţei sociale. Ele aparţin, prin urmare, existenţei sociale şi, implicit, având în
vedere raportul existenţă-esenţă, sunt forme de manifestare a esenţei sociale.
Privite în plan istoric, faptele sociale se exprimă ca evenimente.
Analizând locul şi rolul faptelor sociale în dezvoltarea societăţii, ponderea lor în
devenirea istorică a acesteia, constatăm existenţa unei diferenţieri obiective între faptele
sociale, diferenţiere independentă de conştientizarea ei de către cei ce participă la
producerea şi derularea lor sau de cei ce le analizează.
Fără a intra în amănunte, vom face câteva observaţii:
a) este necesar să se facă distincţia, în analiza faptelor sociale, între realitate şi
aparenţă;
b) trebuie făcută distincţia între faptele sociale ca atare şi locul lor în devenirea
istorică a societăţii, pe de o parte, şi reflectarea subiectivă, conştientizarea existenţei
acestor fapte sociale şi valorizarea lor, pe de altă parte;
c) este posibilă şi necesară reevaluarea semnificaţiei faptelor sociale bazată pe:
- un spor de cunoaştere referitoare la respectivele faptele sociale;
- scoaterea în evidenţă, de către dezvoltarea socială însăşi, a unor aspecte noi,
relevante, ale locului şi rolului unor fapte sociale în determinarea cursului dezvoltării
societăţii.
Fenomenele sociale sunt ansambluri dinamice de fapte sociale. Se poate spune
că realitatea socială constă dintr-o împletire şi succesiune de fenomene sociale în timp şi
în spaţiu. Fenomenele sociale exprimă realitatea socială în devenirea ei, iar cercetarea
lor trebuie făcută din perspectiva unităţii sociale în care ele se produc, se manifestă. Prin
urmare, pentru a fi relevantă sociologic, este necesară o analiză a fenomenelor sociale
nu izolat, nu rupt de totalitate, de ansamblu, ci în cadrul acestei totalităţi, al ansamblului
social şi al structurii specifice acestuia.
Desfăşurându-se în cadrul unor interdependenţe complexe, fenomenele sociale
au amploare diferită, în funcţie de masa oamenilor ce participă la ele, au durate şi
ritmuri de derulare diferite şi, în consecinţă, roluri diferite în dezvoltarea socială.
19
În analiza şi interpretarea faptelor şi fenomenelor sociale sunt de respins două
tendinţe absolutizante, simplificatoare:
a) tendinţa psihologizantă – de reducere a lor la fapte psihice, de conştiinţă;
b) tendinţa de reificare a realităţii sociale, de considerare a faptelor sociale în
mod absolut ca lucruri, de reducere a realităţii sociale doar la o succesiune a lucrurilor,
de simplificare a realităţii sociale prin ignorarea dimensiunii subiective, a faptului că
societatea, viaţa socială, reprezintă o împletire sui-generis a obiectivului cu subiectivul.
Concepţia lui E. Durkheim despre faptul social
În efortul său de a conferi sociologiei statut de ştiinţă de sine stătătoare,
Durkheim porneşte de la ideea că, întrucât fiecărei ştiinţe îi corespunde un obiect
particular propriu, o realitate care se impune din afară observaţiei şi poate fi studiată cu
metode ştiinţifice, şi sociologia trebuie să-şi stabilească acest obiect propriu, acea
categorie specială de lucruri de care să se ocupe doar ea. Iar acest obiect propriu îl
constituie faptul social, definit de Durkheim ca orice mod de a face, fixat sau nu,
capabil să exercite asupra individului o constrângere exterioară, sau care este general
pentru o întreagă societate dată, având totuşi o existenţă proprie, independentă de
manifestările sale individuale.
După cum observă Durkheim, nu toate faptele care se petrec în societate sunt
fapte sociale. Faptele sociale nu se confundă nici cu fenomenele organice, pentru că
sunt reprezentări şi acţiuni, nici cu fenomenele psihice, întrucât acestea există doar în
conştiinţa individului. Faptele sociale au două caracteristici definitorii:
- sunt exterioare individului (atât în sens spaţial – sunt în afara conştiinţelor
individuale –, cât şi în sens temporal – sunt anterioare individului, acesta găsindu-le
de-a gata şi trebuind să ia cunoştinţă de ele şi să li se conformeze);
- se impun asupra individului cu o forţă coercitivă, rezultatul acestei acţiuni
constrângătoare fiind socializarea.
Sfera de cuprindere a faptelor sociale, ca moduri de a face, de a fi sau de a gândi
şi simţi, care au cele două caracteristici menţionate, este extrem de largă, ea cuprinzând
dreptul şi moravurile, credinţele şi practicile vieţii religioase, sistemul de semne care
ajută la exprimarea gândirii, sistemul de monede folosit, instrumentele de credit,
practicile urmate într-o meserie anume, curentele de opinie, moda etc.
20
Aceste fapte sociale au ca substrat nu individul, fiind exterioare acestuia şi
existând independent de el, ci societatea, fie societatea politică în integralitatea sa, fie
vreunul din grupurile parţiale pe care aceasta le cuprinde. Forţa lor coercitivă se
concretizează şi se evidenţiază în rezistenţa la schimbare, în reacţia generată de orice
încercare de ignorare, nesocotire sau opoziţie, nesupunere la aceste „moduri de a face
sau de a fi”.
De exemplu, spunea Durkheim, „dacă încerc să încalc normele dreptului, ele
reacţionează împotriva mea pentru a împiedica actul meu, dacă mai e timp, pentru a-l
desfiinţa şi a-l restabili în forma lui iniţială, dacă este săvârşit şi reparabil sau să mă facă
să-l ispăşesc dacă nu poate fi reparat altfel”. La fel stau lucrurile şi în cazul în care sunt
încălcare normele morale, nu se ţine cont de obiceiuri, reguli de conduită, credinţe şi
practici religioase consacrate, reguli şi principii în practicarea unei meserii etc.
Atunci când individul se conformează de bună voie acestor „moduri de a face
sau de a fi”, constrângerea nu mai este resimţită ca atare dar asta nu înseamnă că ea nu
mai există.
După aprecierea lui Durkheim, în cercetarea faptelor sociale prima şi cea mai
fundamentală regulă metodologică este aceea de a considera aceste fapte ca lucruri.
Astea nu înseamnă că faptele sociale sunt lucruri materiale şi doar că sunt lucruri cu
acelaşi titlu ca lucrurile materiale dar în alt mod. Este lucru, afirma Durkheim, orice
obiect al cunoaşterii care nu poate fi în mod firesc pătruns prin inteligenţă, tot despre
ceea ce nu putem să ne facem o noţiune mintală ci doar pe baza observărilor şi
experimentărilor, a trecerii treptate de la caracterele cele mai imediat vizibile la cele mai
puţin vizibile şi mai adânci.
Iar a trata faptele sociale ca lucruri nu înseamnă a le clasa într-o anumită
categorie a realului, ci a adopta faţă de ele o anumită atitudine mentală, adică a începe
cercetarea lor luând ca principiu că ignori în mod absolut ce sunt ele şi că proprietăţile
lor caracteristice, ca şi cauzele necunoscute de care depind, nu pot fi descoperite nici
prin cea mai atentă introspecţie.
Concepţia lui E. Durkheim despre faptele sociale normale şi cele patologice
După opinia sociologului francez, faptele sociale sunt de două feluri: normale –
generale pentru întreaga specie şi care se regăsesc, dacă nu la toţi indivizii, cel puţin la
majoritatea lor şi anormale (patologice, morbide) – care nu numai că se întâlnesc la o
21
minoritate, dar chiar acolo unde se produc nu durează toată viaţa individului, sunt o
excepţie în timp şi spaţiu.
Generalitatea unui fenomen (de observat că Durkheim nu face distincţia dintre
fapte şi fenomene) este, astfel, primul indiciu al normalităţii (din acest motiv,
normalitatea este, mai mult, o normalitate statistică – tipul normal fiind tipul mediu –
adică fiinţa schematică obţinută prin reunirea la un loc, într-un tot, într-o individualitate
abstractă a caracterelor celor mai frecvente în specie cu formele lor cele mai frecvente).
Numai că, spunea Durkheim, distincţia dintre normal şi patologic nu poate fi
făcută în mod abstract ci doar raportat la o specie determinată de fenomene şi la o
anumită etapă a dezvoltării acesteia, adică în funcţie de anumite coordonate precise
de ordin spaţial şi temporal.
Ca atare, concluziona Durkheim, „un fapt social este normal pentru un tip social
dat, considerat într-o fază determinată a dezvoltării sale, atunci când se produce în
media societăţilor din această specie, privită în faza corespunzătoare a evoluţiei lor”.
Privită din această perspectivă, crima, dacă îndeplineşte condiţiile menţionate
anterior, reprezintă un fapt social normal. Aceasta înseamnă că:
- ea este inevitabilă, fiind de neconceput o societate lipsită de crimă. „Ceea ce
este normal, spunea Durkheim, este pur şi simplu să existe o criminalitate, numai ca
aceasta să nu atingă şi să nu depăşească, pentru fiecare tip social, un nivel oarecare…”;
- ea este şi necesară, fiind legată de condiţiile fundamentale ale oricărei vieţi
sociale şi, prin aceasta, ea este, aparent paradoxal, şi utilă, ea fiind uneori, un adevărat
motor al schimbării. Pentru a susţine această afirmaţie, Durkheim dă următorul
exemplu: „După dreptul atenian, Socrate era un criminal şi condamnarea lui nu avea
nimic nedrept. Cu toate acestea, crima sa, adică independenţa sa de gândire, era utilă nu
numai omenirii ci şi patriei sale … Libertatea de gândire de care ne bucurăm azi nu ar fi
putut fi proclamată dacă regulile care o prohibeau nu ar fi fost încălcate înainte de a fi
abrogate în mod solemn. Cu toate acestea, în acel moment, încălcarea era o crimă,
pentru că era o ofensă a unor sentimente prea vii în majoritatea conştiinţelor. Şi totuşi,
această crimă era folositoare, fiindcă prevestea nişte schimbări care, zi de zi, deveneau
tot mai necesare”.
Trebuie menţionat, însă, că perspectiva sociologică asupra crimei ca fapt social
normal nu se contrapune în nici un fel perspectivei juridice – conform căreia orice act
22
criminal trebuie sancţionat, după gravitatea lui, potrivit normelor legale în vigoare şi
nici celei morale – crima generând oroare şi reacţii de respingere, de condamnare.
Faptul juridic – fapt social specific
Din punctul de vedere al înfăţişării sale sociale, dreptul reprezintă (D. Gusti)
totalitatea regulilor de conduită impuse de către o societate şi sancţionate de forţa
publică.
Caracterul social al dreptului este evident pentru că el nu poate fi definit fără o
sancţiune publică, organizată şi aplicată de o forţă publică.
Dreptul are, şi a avut întotdeauna, un caracter exterior şi constrângător, orice
încălcare a legii făcându-ne pasibili să fim luaţi cu forţa, anchetaţi, judecaţi şi
condamnaţi. Numai că nu orice forţă conferă unui fapt caracter juridic ci doar o forţă
publică, organizată şi recunoscută de către societate.
Forţa reprezintă, însă, doar un ajutor al dreptului, asigurându-i doar funcţionarea.
Dreptul propriu-zis constă în lege, adică într-un set de reguli impuse de către societate
pentru funcţionarea ei normală. Ca atare, dreptul, ca ansamblu de reguli de conduită
impuse de către societate şi sancţionate cu ajutorul forţei publice, este social prin
definiţie.
Dreptul este social prin origine, întrucât nu poate izvorî decât din societate. Un
ordin dat de către un individ, şi nu de societate prin lege, nu este fapt juridic.
Dreptul este social ca gen de funcţionare, deoarece recurge la forţa publică,
deci la societate.
Dreptul este social şi ca scop, întrucât este menit să reglementeze conduita
oamenilor într-o societate, pentru o funcţionare normală a acesteia.
Caracterul social al dreptului reiese şi din evoluţia sa istorică, el schimbându-se
odată cu societatea şi neavând o evoluţie independentă de aceasta. El evoluează odată cu
civilizaţia şi cultura, cu regimul politic, cu ansamblul concepţiilor noastre despre
societate şi morală.
Se poate spune că dreptul constituie un aspect esenţial al vieţii sociale, fiind
principiul de direcţie, de coeziune socială. El este cel care dă principiul de direcţie şi de
coeziune socială.
După cum aprecia J. Carbonnier, dreptul, ca fenomen social şi normativ,
cuprinde două tipuri de fenomene:
23
- fenomene de putere sau de autoritate – care se află în sfera autorităţii legale
şi legitime dintr-o societate. Ele includ o gamă foarte largă şi variată de reguli şi norme,
de la gesturi, expresii şi îndemnuri până la ordine, decrete, legi, decizii administrative
etc., toate formulate şi impuse de către cei care guvernează;
- fenomene sub putere sau sub autoritate – aflate în sfera celor guvernaţi şi
care cuprind comportamentele, conduitele sau reacţiile indivizilor sau grupurilor sociale
(acte de supunere sau conformism faţă de lege sau acte de nesupunere, transgresare sau
respingere a unor norme şi reguli elaborate şi impuse de autoritatea publică).
Fenomenele juridice mai pot fi împărţite şi în fenomene instituţie şi fenomene
caz. Instituţia juridică, desemnând un ansamblu de reguli juridice cu un caracter relativ
stabil, care reglementează un anumit domeniu al realităţii sociale, fenomenele juridice
instituţie sunt mulţimi de fenomene de acelaşi tip, un model socio-juridic ce poate fi
aplicat la toate situaţiile concrete.
Fenomenul caz este o entitate juridică individuală, modelată şi reglementată
de instituţie. El reprezintă, deci, manifestarea unică şi irepetabilă, la diferite niveluri ale
socialului, a fenomenului instituţie.
De exemplu, căsătoria, ca ansamblu de norme şi reguli juridice, cuprinse în
codul familiei sau în alte acte normative, aplicabile tuturor căsătoriilor concrete,
realizate în timpul şi pe aria în care sunt valabile aceste norme, este un fenomen juridic
instituţie. Căsătoriile reale, având un caracter unic şi irepetabil, deşi realizate pe baza
aceloraşi norme, reprezintă fenomene caz.
În mod similar, infracţiunea, aşa cum este definită şi sancţionată de către codul
penal este un fenomen instituţie, în timp ce o infracţiune concretă (de luare de mită, să
zicem) săvârşită de o persoană oarecare reprezintă un fenomen caz.
La rândul lor, fenomenele caz pot fi fenomene individuale (cum ar fi cele
anterior menţionate), fie colectivităţi de fenomene, în a căror definire se face abstracţie
de trăsăturile strict individuale ale acestor fenomene reţinându-se doar trăsăturile lor
comune (ele rămânând, totuşi, mulţimi de fenomene, cazuri concrete).
Astfel, în timp ce căsătoria între X şi Y, ca persoane fizice concrete de sex opus,
este un fenomen individual, totalitatea căsătoriilor într-un anumit interval de timp între
persoane aflate într-o anumită categorie de vârstă (între 10 şi 29 de ani, să zicem) sau
24
locuind în acelaşi mediu de rezidenţă (urban sau rural) reprezintă o colectivitate de
fenomene având o caracteristică comună (vârsta sau, respectiv, mediul de rezidenţă).
Distincţia dintre fenomenele instituţie, fenomenele caz individuale şi
colectivităţile de fenomene are implicaţii de ordin metodologic.
Dacă fenomenele instituţie pot fi studiate cel mai bine prin metoda istorică –
comparativă, cele individuale se pretează analizei de caz, iar colectivităţile de
fenomene pot fi investigate prin analize statistice, sondaje de opinie sau anchete
sociologice.
În calitatea sa de factor important de reglementare normativă şi integrare
socială, dreptul conţine un ansamblu de reguli prin care anumite comportamente sau
acţiuni individuale sau sociale sunt impuse, permise sau interzise. Din acest motiv,
dreptul îndeplineşte (Madelaine Grawitz) următoarele funcţii sociale:
- elaborarea şi prescrierea unor reguli de conduită prin care sunt stabilite
rolurile sociale pe care trebuie să le joace indivizii în diverse situaţii;
- raţionalizarea vieţii sociale, prin formularea de reguli raţionale şi eficiente,
capabile să orienteze şi să controleze acţiunile agenţilor sociali (indivizi sau grupuri
sociale), pentru a asigura o cât mai deplină concordanţă între scopurile, obiectivele
dezirabile social şi mijloacele legitime disponibile pentru atingerea acestor scopuri;
- asigurarea sociabilităţii şi predictibilităţii comportamentului agenţilor
sociali, prin instituirea unor mijloace de presiune de control social.
Fenomene de nondrept (absenţa dreptului)
Cel care analizează acest tip de fenomene este Jean Carbonnier, care consideră
nondreptul ca „absenţa dreptului într-un anumit număr de raporturi umane unde dreptul
ar fi avut o vocaţie teoretică de a fi prezent”, restrângerea sau retragerea acestuia,
„abandonarea de către drept a unui teren pe care-l ocupa sau care era de competenţa lui
să-l ocupe”.
După opinia lui, există trei tipuri de nondrept:
1. Nondreptul prin autolimitarea dreptului – dreptul se limitează el însuşi şi
organizează aşa-numite instituţii juridice de nondrept. Există, astfel:
a) Locuri de nondrept – cum ar fi dreptul de azil, în multiplele sale forme pe
care le-a îmbrăcat de-a lungul timpului, care poate fi considerat ca o recunoaştere a unor
25
insule de nondrept (de nondrept penal) – ascunzători în care dreptul nu are acces sau
are un acces foarte limitat;
b) Perioade de nondrept (intensitatea dreptului nefiind aceeaşi în toate
momentele unei perioade date). Exemplu clasic este cel al calendarului judiciar al
Romei antice, în care zilele erau împărţite în „faste” (în care se puteau ţine judecăţi) şi
„nefaste” (închise acţiunii legii, în care judecăţile erau interzise). Chiar şi astăzi, spunea
Carbonnier, duminicile, sărbătorile legale, nopţile etc. nu sunt în mod complet juridice
(acţiunea dreptului este limitată);
c) Nondrept intelectual - „acel regim juridic în care regula de drept prezentând
lacune, şi extinderea prin analogie fiind interzisă, anumite situaţii nu sunt conceptual
cuprinse de către drept”. În aceste condiţii, sublinia Carbonnier, maxima „Tot ce nu e
interzis este permis” poate fi tradusă prin „Tot ce nu este în mod expres juridicizat este
nondrept”.
2. Nondreptul prin autoneutralizarea dreptului – este situaţia în care dreptul,
prin propriile sale exigenţe se autoanihilează, determinând neutralizarea juridicităţii
unor fenomene juridice. Exemple:
a) Exigenţa dovezii elimină în afara dreptului tot ce nu poate fi dovedit.
b) Exigenţa existenţei unei intervenţii umane pentru a săvârşi dreptul tinde să
scoată din sfera dreptului tot ce este considerat a valora mai puţin decât această
intervenţie.
3. Nondreptul prin rezistenţa faptului la drept. După opinia lui Carbonnier,
din perspectiva sociologiei juridice, nu orice obstacol opus dreptului creează nondrept,
iar fenomenele de violare a dreptului nu sunt fenomene de nondrept prin simplul fapt că
ele violează dreptul. Pentru a putea considera faptele nepedepsite de încălcare a
dreptului ca aparţinând nondreptului este necesar ca dreptul să fi renunţat la sesizarea
şi urmărirea acestor fapte, iar această renunţare să aibă caracter de generalitate. În
cazul criminalităţii nepedepsite, spunea autorul, dreptul nu a renunţat la urmărirea şi
pedepsirea celor vinovaţi, iar dacă, în virtutea principiului oportunităţii urmăririlor acest
lucru se întâmplă, această renunţare nu are valabilitate decât cu titlu particular.
Nondreptul, afirma Carbonnier, poate fi privit şi ca alegere individuală care
poate fi:
26
a) difuză atunci când individul inserat într-o situaţie juridică poate decide dacă
va trăi sau nu în mod juridic. Un exemplu ilustrativ este cel al dreptului familiei.
Instituţia familială are, indiscutabil, o reglementare juridică, ea presupunând un set de
drepturi şi obligaţii legale, prevăzute în coduri, legi sau alte acte normative. Numai că
cei mai mulţi oameni practică dreptul doar cu intermitenţă, când nu pot face altfel (ca,
de exemplu, în cazul încheierii căsătoriei), în rest trăind ca şi cum dreptul n-ar exista.
b) organică atunci când nondreptul este perceput ca un reflex al dreptului. În
acest caz, în faţa instituţiei juridice se ridică un fel de instituţie umbră (shadow-
institution), cu structuri similare dar mai mlădioase, mai puţin rigide.
Exemple de nondrept – rezultate ale alegerii organice ar fi:
- situaţiile de fapt – care fie înlocuiesc situaţiile de drept (ex., mariajul de fapt,
separarea de fapt, filiaţia de fapt etc.), fie au decăzut din starea de drept intenţionată
iniţial în urma unor obstacole juridice (ex., posesiunea de bun-credinţă sau societăţile de
fapt);
- situaţiile de prietenie – bazate pe constatarea că viaţa socială se poate ordona
după două axe fundamentale – dreptul şi prietenia -, ea putând funcţiona perfect fără
drept, doar prin amiciţia reciprocă a indivizilor.
În general vorbind, consideră autorul, din punct de vedere ierarhic, fenomenele
de drept au un caracter secundar în raport cu cele de nondrept, cu precizarea că
nondreptul nu înseamnă nici neant, nici haos. El reprezintă „o lume de relaţii pe care
dreptul nu le părăseşte, când el se retrage, în favoarea disoluţiei şi dezordinii. Terenul
evacuat de el va fi reocupat în mod simplu de vechii ocupanţi, principii de ordine, de
pace şi armonie cărora li se postulează anterioritate faţă de drept”.
Din punct de vedere cronologic, conform celor mai mulţi autori, tendinţa este de
evoluţie de la nondrept la drept, de la dreptul rudimentar specific societăţilor arhaice, la
dreptul dezvoltat al societăţilor evoluate, perspectiva părând a fi un supradrept care să
corespundă complexităţii societăţii viitoare. Numai că, spune Carbonnier, din punct de
vedere sociologic lucrurile nu pot fi absolutizate. Astfel că, dacă este indiscutabil că
domenii vaste care erau altădată sub resortul moravurilor se juridicizează, nu e mai
puţin adevărat că o serie întreagă de fenomene tipice pentru vremurile noastre înseamnă
teren câştigat de nondrept.
27
Relaţiile sociale
În istoria gândirii sociologice s-a conturat (Pitirim Sorokin) o şcoală care a
considerat studierea relaţiilor sociale ca preocupare de prim ordin a sociologiei, relaţiile
sociale constituind, în opinia reprezentanţilor acestei şcoli, obiectul de studiu specific
propriu sociologiei. Este vorba de aşa-numita şcoală sociologică formală sau
relaţionistă.
În opinia lui Sorokin, această şcoală menţine caracteristicile de bază ale şcolii
sociologiste: considerarea interacţiunii şi interrelaţiilor ca esenţă a fenomenelor sociale;
concepţia supraindividuală asupra realităţii sociale; interpretarea individului ca produs
de grup; interpretarea grupală a fenomenelor sociale etc. În plus, această şcoală
accentuează că obiectul propriu al sociologiei, ca ştiinţă specifică, este studiul formelor
interacţiunii sociale sau al relaţiei sociale, aşa cum contrastează cu conţinutul lor, studiat
de alte ştiinţe.
Fondatorii acestei şcoli sunt consideraţi a fi sociologii germani Ferdinand
Tönnies şi Georg Siemmel.
G. Siemmel afirmă că, pentru a fi realmente o ştiinţă separată, sociologia,
asemenea altor ştiinţe speciale, trebuie să aibă propriul său domeniu de studiu ce nu este
investigat de alte ştiinţe sociale sau, ceea ce este acelaşi lucru, propriul său punct de
vedere. Domeniul propriu al sociologiei îl constituie formele de socializare sau
formele relaţiilor umane. În raport cu alte ştiinţe sociale, sociologia are aceeaşi
atitudine ca geometria faţă de alte ştiinţe ale naturii. Conţinutul şi forma sunt fenomene
diferite. După cum aceleaşi forme ale relaţiilor umane pot avea conţinut social diferit,
tot aşa acelaşi conţinut poate exista în diferite forme ale relaţiilor umane. Astfel sus,
afirmă Siemmel, în domeniul relaţiilor interumane forma şi conţinutul sunt ceva destul
de diferit şi, în consecinţă, fiecare dintre ele trebuie să fie obiect al unui studiu special.
Drept forme principale ale relaţiilor sociale se identifică: izolarea, contactul,
supraordonarea, opoziţia, persistenţa sau continuitatea grupului social, diferenţierea
socială, integrarea etc.
În opinia lui F. Tönnies, putem distinge două forme fundamentale de societate
sau de relaţii sociale: comunitate (Gemeinschaft) şi societate (Gesellschaft).
Gemeinschaft reprezintă o uniune de indivizi cu „voinţa organică”, a cărei
solidaritate rezultă din forţele naturale ale cosanguinităţii. În cadrul său, indivizii sunt
28
doar membri ai unui corp general cu o solidaritate naturală, intererrelaţii armonioase şi
identitate de voinţă, deoarece voinţa individuală este subordonată voinţei comunităţii.
Ca rezultat al acestei „solidarităţi organice”, avem o comunitate de proprietate şi un
drept care nu este altul decât dreptul familiei.
În contrast, Gessellschaft reprezintă o totalitate de indivizi ce intră în
interacţiune în conformitate cu propria lor voinţă individuală, pentru atingerea propriilor
lor scopuri. Este, mai degrabă, un mecanism artificial şi în nici un caz un organism
natural.
Istoric, Gemeinschaft a apărut mai devreme, grupurile primitive, familia şi
triburile fiind exemple concrete ale acestui tip de organizare socială. În cursul timpului,
Gemeinschaft începe să se dezintegreze, locul său fiind luat de Gesellschaft. Omul
devine din ce în ce mai puţin ataşat de orice comunitate. În schimb, în modalităţi
temporare şi contractuale tinde să devină membru al unor grupuri din ce în ce mai
numeroase şi mai mari. În acest fel, istoria merge de la comunitate la societate, de la
cultura poporului la civilizaţia statului.
Un discipol al întemeietorilor şcolii formale, Leopold von Wiese, încearcă o
clasificare sistematică a formelor relaţiilor umane în două mari categorii:
Relaţii interindividuale
1. fiecare spre altul: contact, abordare, adaptare, combinare, unire;
2. fiecare aparte altul: competiţie, opoziţie, conflict;
3. forme mixte.
Relaţii intergrupuri sau procese sociale într-un sens mai îngust al termenului
4. procese de diferenţiere – cum ar fi promovarea sau degradarea socială,
dominarea şi subordonarea, stratificarea, selecţia şi individualizarea;
5. procese integrative – uniformizarea, stabilizarea, cristalizarea şi socializarea;
6.procese distructive – cum ar fi exploatarea, favorizarea parţială, corupţia,
formalizarea, comercializarea, radicalizarea, spolierea;
7. procese modificator constructive – instituţionalizarea, profesionalizarea,
eliberarea.
P. Sorokin menţionează şi alte încercări de clasificare a interrelaţiilor, având la
bază criterii diferite:
29
1. Relaţii (sau interstimulare) constituite prin acţiunea de a face sau de a nu face
(întrucât indivizii se pot influenţa reciproc nu numai prin a face ceva ci şi prin a nu face
ceva).
2. Relaţii cu caracter unilateral (sau unidirecţional, cum ar fi cazul unui partid ce
influenţează alte partide dar nu este influenţat de acestea) sau bilateral (reciproc).
3. Relaţii de durată sau permanente şi relaţii incidentale sau temporare.
4. Relaţii antagonice şi relaţii de solidaritate.
5. Relaţii directe, nemijlocite (face-to-face) sau indirecte, mediate.
6. Relaţii conştiente sau intenţionate şi relaţii inconştiente sau neintenţionate.
7. Relaţii formale sau instituţionalizate şi relaţii informale unde nu există un
model general acceptat.
La rândul său, E. Bogardus identifică următoarele forme de relaţii sociale sau
de interstimulare: izolare, stimulare, comunicare, sugestie, imitaţie, difuziune,
discriminare, discuţie, acomodare, asimilare şi socializare.
Un loc aparte în abordarea relaţiilor sociale, din perspectiva şcolii formale,
revine Şcolii sociometrice, întemeiată de J. L. Moreno. Conform acestuia, din
multitudinea relaţiilor umane, cele mai importante sunt relaţiile interpersonale, relaţii
esenţialmente afective (relaţii de atracţie, de respingere şi de indiferenţă sau neutre).
Pornind de la ideile lui H. Bergson şi ale lui S. Freud, conform cărora
spontaneitatea şi creativitatea sunt sursa relaţiilor dintre indivizi, sociometria îşi
propune cunoaşterea relaţiilor interindividuale pentru a ajuta individul să-şi elibereze
spontaneitatea lui creatoare.
Pentru identificarea relaţiilor afective interindividuale, la nivelul grupurilor mici,
principala tehnică utilizată este testul sociometric (bazat pe un chestionar sociometric ce
solicită membrilor unui grup exprimarea atracţiei sau respingerii faţă de alţi membri ai
grupului, încercând, în acelaşi timp, să surprindă perceperea atracţiei sau respingerii de
către ceilalţi membri ai grupului). Matricea sociometrică şi sociograma, elaborate pe
baza rezultatelor testului sociometric, permit surprinderea coeziunii grupului, a stării
moralului de grup, identificarea unor echilibre sau dezechilibre ierarhice, existenţa unor
sciziuni, clici, reţele în cadrul grupului, stabilirea raportului dintre liderul formal şi cel
informal al grupului, a statusului sociometric al fiecărui individ etc.
30
Este de menţionat că tehnicile sociometrice, dincolo de finalitatea lor cognitivă,
permit şi intervenţia reglatorie la nivelul grupului mic.
Pe aceeaşi linie de abordare a relaţiilor sociale se plasează şi cercetarea
dinamicii grupurilor sau Şcoala cercetării active iniţiată de Kurt Lewin. Conform
acestuia, în fiecare grup există un echilibru cvasistaţionar ce cuprinde două componente:
a) un ansamblu de forţe ce acţionează pentru a menţine comportamentul
grupului la un anumit punct;
b) un ansamblu de forţe ce acţionează pentru a menţine comportamentul
fiecărui membru al grupului la nivelul echilibrului de grup.
Aceste forţe poartă numele de standarde sau norme. Câmpul social fiind
conceput ca un câmp de interacţiune, dinamica grupului este considerată a fi rezultat al
unor contradicţii interne şi al unor contradicţii între grupul respectiv şi alte
grupuri. În acest context, scopul Şcolii cercetării active constă în cunoaşterea relaţiilor
din cadrul grupului (în special al grupului mic) în vederea producerii de schimbări în
comportamentul de grup şi în relaţiile de grup.
Analizând orientarea relaţionistă din sociologie, putem menţiona că obiecţia
principală ce se poate aduce relaţionismului este că societatea, deşi constă dintr-o
mulţime de relaţii sociale, nu se reduce la ele; ea este o realitate care depăşeşte câmpul
de existenţă şi de manifestare a acestora.
În consecinţă, sociologia trebuie să studieze relaţiile ca sisteme complexe, cu
laturile lor materiale, obiective, cu caracterul lor colectiv de grup, luând în consideraţie
şi laturile lor subiective, psihologice, interindividuale.
Putem distinge mai multe tipuri de relaţii interumane:
a) Contact spaţial – existent în situaţia în care individul devine conştient de
existenţa în acelaşi spaţiu a altor indivizi, pe care începe să-i observe. Evident, nu orice
contact spaţial duce la stabilirea de relaţii sociale.
b) Contact psihic – care presupune aprecierea reciprocă sau unilaterală,
conştientă sau inconştientă a persoanei (sau persoanelor) cu care persoana vine în
contact. O asemenea relaţie presupune generarea şi existenţa unui interes reciproc.
c) Contact social – care presupune legătura între două sau mai multe persoane
care realizează diferite acţiuni referitoare la o anumită valoare. Aceste contacte sociale
pot fi:
31
- trecătoare sau durabile;
- publice sau private;
- personale sau materiale;
- directe sau indirecte.
d) Interacţiunea socială – rezultat al unor contacte sociale durabile, în cadrul
cărora indivizii caută să se influenţeze reciproc. Este apreciată a fi esenţială pentru
grupurile sociale. Principalele caracteristici ale interacţiunilor sociale:
- pot fi directe sau indirecte;
- sunt mai durabile decât contactele sociale;
- pe baza lor apar:
e) Relaţiile sociale – care reprezintă sisteme de interacţiuni sociale între
parteneri (indivizi sau grupuri), ce au la bază o anumită platformă. Relaţiile sociale se
mai particularizează, în raport cu relaţiile interumane anterior menţionate, prin aceea că:
- sunt orientate spre îndatoriri, obligaţii reciproce ale partenerilor;
- sunt orientate spre norme şi modele de acţiune (care pot fi, şi sunt, diferite, în
funcţie de mărimea şi natura, specificul grupului).
Tipologia relaţiilor sociale
Deşi există multe deosebiri între autori în privinţa modului de clasificare a
relaţiilor sociale, se poate aprecia că cea mai larg utilizată este următoarea tipologie:
a) După natura (sau conţinutul) lor:
- relaţii de producţie (de producţie propriu-zise, de consum, repartiţie şi schimb;
- relaţii educaţionale;
- relaţii politice;
- relaţii juridice;
- relaţii etnice;
- relaţii religioase, etc.
În legătură cu relaţiile sau raporturile juridice, este de menţionat faptul că
acestea nu sunt altceva decât forma juridică pe care o îmbracă practic toate sau, cel
puţin, majoritatea relaţiilor sociale, consfinţirea juridică, legală a acestora. Astfel,
relaţiile de producţie au şi o dimensiune juridică (relaţia de proprietate fiind, de
exemplu, o relaţie economică reglementată juridic); relaţiile de muncă au, pe lângă
dimensiunea tehnic-profesională şi o dimensiune juridică; relaţiile familiale au, în bună
32
măsură, şi un aspect juridic. Acest lucru se datorează funcţiei reglatorii pe care o
îndeplineşte subsistemul juridic în raport atât cu sistemul social general cât şi în raport
cu toate subsistemele componente ale acestuia.
Relaţiile (raporturile) juridice sunt extrem de variate, ele putând fi relaţii
între indivizi, între instituţii sau organizaţii, între individ şi instituţii sau organizaţii,
după cum pot avea un caracter contencios sau necontencios etc.
b) După cadrul lor de desfăşurare:
- interindividuale (de prietenie, colaborare, duşmănie, conflict);
- între individ şi grup;
- intergrupale – între grupuri ca entităţi.
c) După modul cum afectează coeziunea socială:
- relaţii de cooperare (cooperare personală sau impersonală, directă sau
indirectă);
- relaţii de subordonare sau de supraordonare;
- relaţii de compromis sau de toleranţă;
- relaţii de marginalitate – în situaţia în care indivizii participă la grupuri cu
modele valorice diferite, fără a se identifica cu vreunul;
- relaţii de competiţie – în situaţia în care se urmăreşte obţinerea unui rezultat pe
seama (în dauna) altora;
- relaţii conflictuale.
d) După natura activităţii ce formează obiectul relaţiei:
- relaţii de muncă;
- relaţii de familie;
- relaţii de vecinătate.
e) După gradul de reglementare:
- relaţii formale (instituţionalizate);
- relaţii informale.
Studierea relaţiilor sociale, în complexitatea, diversitatea şi dinamica lor,
prezintă o importanţă deosebită nu numai pentru buna înţelegere a structurii,
funcţionării şi dinamicii sistemului social, ci şi pentru intervenţia practică, reglatorie la
diverse paliere ale sistemului social.
33
Procesele sociale
În general, se apreciază că procesele sociale sunt complexe de fapte şi fenomene
sociale cu o anumită direcţie de desfăşurare. Pentru ca faptele şi procesele sociale să
genereze procese sociale, ele trebuie să satisfacă două condiţii:
- să fie relativ omogene;
- între ele să existe relaţii de dependenţă cauzală sau relaţii structural-
funcţionale.
Principalele caracteristici definitorii ale proceselor sociale sunt considerate a fi:
- au un fir conducător, se înscriu într-o anumită tendinţă de schimbare;
- au o durată lungă, o persistenţă mare în timp;
- sunt legate de devenirea socială, exprimă dinamismul social.
Ca şi în cazul relaţiilor sociale, s-a încercat identificarea unor criterii de
clasificare şi stabilirea, pe această bază, a unor tipuri de procese sociale. Una dintre
modalităţile de clasificare a proceselor sociale, mai larg acceptată, este următoarea:
a) După nivelul de complexitate:
- simple (fapte şi fenomene sociale omogene);
- complexe (ansambluri de procese sociale simple).
b) După cadrul de desfăşurare:
- intrapersonale (procese simultan sociale şi psihice, care se manifestă în
principal, în adaptarea şi socializarea indivizilor);
- interpersonale – adaptare, colaborare, duşmănie, conflict;
- între individ şi grup – subordonare, identificare, aspiraţie spre dominare,
revoltă, subordonare;
- intergrupale – orientate de scopurile şi interesele grupului.
c) După natura lor:
- de adaptare;
- de colaborare;
- de concurenţă şi conflict.
d) După consecinţele asupra structurii şi funcţionării societăţii:
- de reproducere socială – nu afectează natura, modul de organizare şi
funcţionare a sistemului;
34
- de dinamică, transformare socială – au ca efect schimbarea parţială sau totală a
sistemului social.
Sunt de făcut câteva observaţii:
- criteriile de clasificare menţionate nu sunt nici singurele posibil de utilizat şi
nici nu sunt reciproc exclusive;
- procesele sociale reale nu pot fi, de regulă, încadrate doar într-unul din tipurile
menţionate;
- fiecare proces social real, pentru a putea fi deplin înţeles, trebuie abordat în
toată complexitatea, concreteţea şi specificitatea sa.
4. Procesul de socializare
Socializarea este un proces complex şi contradictoriu, care începe foarte de
timpuriu şi durează întreaga viaţă, ea putând fi privită din perspectiva celor două părţi
implicate: societatea (generic vorbind sau societăţi concret-istorice) în calitate de
socializator şi individul – în calitate de socializat.
Din perspectiva societăţii, socializarea este procesul de pătrundere de noi
indivizi într-un mod organizat de viaţă, caracterizat prin norme, valori şi modele de
comportament specifice şi într-o tradiţie culturală stabilită.
Succesul socializării este dependent, din acest punct de vedere, de măsura în
care societatea:
a) face cunoscute, într-un fel sau altul, individului atât normele, valorile şi
modelele de comportament care îi sunt specifice, pe care le consideră dezirabile şi pe
care le încurajează, cât şi pe acelea pe care le respinge ca fiind inacceptabile şi
indezirabile;
b) acţionează în direcţia stimulării, recompensării comportamentelor dezirabile
şi a descurajării, sancţionării celor indezirabile.
Din perspectiva individului, socializarea este, pe de o parte, procesul prin care
animalul om devine fiinţă socială, dobândind un sine. Sinele nu este un dat înnăscut,
iar apariţia şi dezvoltarea lui nu sunt un simplu rezultat al maturizării biologice a omului
ci al interacţiunii dintre indivizi într-un context cultural dat, în cursul căreia el îşi
formează idealuri, valori şi aspiraţii. Pe de altă parte, ea este procesul prin care individul
îşi însuşeşte, internalizează normele, valorile, regulile de conduită (modurile de a face,
de a fi, sau de a simţi, cum spunea Durkheim) specifice societăţii în care acesta pătrunde
35
ţi se conformează acestora devenind, în acelaşi timp, capabil de activităţi prin care se
autorealizează.
Privită din acest punct de vedere, succesul socializării depinde de: a) măsura în
care individul depune eforturile necesare pentru cunoaşterea normelor, valorilor şi
modelelor de comportament proprii societăţii în care pătrunde şi b) de
disponibilitatea individului de a le internaliza şi de a li se conforma.
Deşi socializarea poate constrânge sau inhiba dezvoltarea personală, ea
reprezintă condiţia indispensabilă pentru dobândirea conştiinţei de sine şi formarea
identităţii personale.
Se poate, deci, spune că socializarea este rezultatul a două procese
complementare: transmiterea unei moşteniri socio-culturale şi dezvoltarea personalităţii.
Bazele biologice ale socializării
Specia umană este, prin natura sa socială, capacitatea pentru viaţa de grup şi
nevoia pentru aceasta fiind incluse în zestrea sa biologică, ca produs al unei îndelungate
evoluţii ereditare. Ca atare, omul este singura fiinţă pentru care socializarea este posibilă
şi, în acelaşi timp, necesară, el fiind singurul posesor al unor calităţi biologice înnăscute
care-l fac apt de socializare.
a) Absenţa instinctelor
Deşi multă vreme o parte însemnată a comportamentului uman era explicată ca
fiind rezultat al instinctelor (viaţa socială prin instinctul de turmă, proprietatea prin
instinctul de achiziţie, războiul prin instinctul agresiv etc.), treptat s-a renunţat la această
concepţie.
Dominant a devenit punctul de vedere conform căruia omul nu dispune de
instincte în sensul strict al termenului (adică de anumite modele de comportament
relativ complexe şi fixe, răspunsuri la mediu în modalităţi tipizate, constând în secvenţe
acţionale cu o anumită finalitate). Se spune că omul are mai degrabă trebuinţe biologice,
decât instincte. O trebuinţă, cum ar fi foamea ori sexul, este o tensiune organică ce este
simţită ca disconfort sau ca impuls, dar care nu orientează comportamentul spre
obiective specifice, nici spre derularea unei secvenţe predeterminate a unor activităţi
coordonate conducând la satisfacerea trebuinţei.
Întrucât omul nu dispune, practic, de modele de comportament predeterminate,
el este deopotrivă dependent de direcţionarea socială, ca şi disponibil pentru aceasta.
36
Deschiderea nelimitată a omului constituie baza biologică a creativităţii umane. Nici un
alt animal nu are capacitatea de a se schimba de la o generaţie la alta, de a deveni un
individ unic, diferit de toţi ceilalţi membri ai speciei sale, de a inova, de a sparge tipare
tradiţionale şi de a crea noi modele de socializare pentru generaţiile viitoare.
b) Nevoile de contact social
Punctul de vedere dominant în prezent este acela că toate nevoile umane
fundamentale sunt rezultatul socializării, omul neavând alte imperative biologice decât
cele derivate din nevoia de a rămâne în viaţă.
Omul nu poate exista şi nu se poate dezvolta decât convieţuind cu alţii,
desfăşurând activităţi comune şi interacţionând, relaţionându-se cu alţii (experienţe
nefericite au demonstrat faptul că un copil, scos accidental în afara vieţii sociale, deşi se
dezvoltă din punct de vedere biologic, nu se dezvoltă şi ca fiinţă socială fiind, de multe
ori, complet irecuperabil din acest punct de vedere).
Din acest motiv se afirmă că omul este fundamental şi nu doar derivat social
(adică el nu este social doar în sensul că este gata să fie condiţionat să aibă nevoi
sociale).
c) Dependenţa copilăriei
Omul are o mult mai lungă perioadă de dependenţă fizică şi de imaturitate
sexuală decât colegele sale primate, şi aceasta este o altă condiţie care face posibilă
socializarea extensivă. Dependenţa umană este prelungită mai departe de nevoia de a
dobândi calificări şi tehnici ale vieţuirii sociale. Această lungă perioadă de neajutorare
relativă, în cursul căreia copilul este îngrijit de alţii şi la cheremul răspunsurilor altora,
duce la o dependenţă emoţională care durează întreaga viaţă.
d) Capacitatea de a învăţa
Dependenţa n-ar avea nici un folos dacă animalul om n-ar fi înalt educabil.
Omul poate învăţa mai mult decât alte animale şi poate continua să înveţe mai mult
peste o perioadă mai lungă de timp. Deşi capacităţile variază de la un individ la altul, un
înalt nivel de inteligenţă este o potenţialitate biologică umană inerentă.
e) Limbajul
Capacitatea omului de a învăţa este direct legată de capacitatea lui pentru limbaj.
Şi alte animale au inteligenţă dar, pentru că are limbaj, omul este singurul care are
raţiune. Limbajul exprimă şi generează emoţie, transmiţând sentimente, valori şi
37
atitudini, ca şi cunoştinţe. În calitate de vehicul pentru cunoştinţe sau pentru atitudini,
limbajul este factorul-cheie în crearea societăţii umane. Făcând posibilă comunicarea
ideilor, el eliberează răspunsul şi interacţiunea de graniţele limitate ale biologicului pur.
El face posibilă interacţiunea simbolică, de care depinde societatea umană. Se poate
spune că a fost destinul biologic al omului să creeze societatea şi cultura; animalul uman
posedă la naştere capacitatea de a fi ghidat şi de a crea norme sociale şi culturale.
Scopuri ale socializării
Conţinutul socializării este la fel de divers ca şi societatea însăşi. Indiferent de
mediu şi de contextul social, socializarea are câteva scopuri comune:
a) Socializarea formează disciplinări de bază, mergând de la obiceiuri de
toaletă, până la metodele ştiinţei. Comportamentul nedisciplinat este generat de impuls.
El ignoră consecinţele şi satisfacţiile viitoare în favoarea satisfacţiilor imediate şi,
probabil, tranzitorii. Comportamentul disciplinat restrânge satisfacţiile imediate fie prin
amânarea, fie prin modificarea lor, uneori pentru a obţine aprobarea socială, alteori
pentru atingerea unui obiectiv viitor. Disciplinările pot merge atât de adânc încât să
modifice răspunsurile psihologice. Dacă disciplinările sunt necesare pentru ordinea
socială şi pentru împlinirea individuală, ele îi pot îngusta individului perspectivele sau îi
pot ameninţa realizarea de sine.
b) Socializarea inoculează aspiraţii ca şi disciplinări. Deoarece disciplinările
sunt adesea nerecompensatorii prin ele însele, ele sunt cel mai bine susţinute când
individul le vede în calitate de mijloace pentru atingerea scopului. Fiecare societate
inoculează fiecărui membru al său o varietate de aspiraţii corespunzător statusurilor pe
care le va deţine fiecare individ datorită sexului, vârstei, afilierii de grup, sau originii
familiale.
c) Socializarea asigură individului identităţi, în general prin aspiraţiile pe care
le încurajează sau le descurajează.
În societatea contemporană, aspiraţiile sunt mai puţin sigur fixate decât în
societatea preliterată şi tradiţională. O consecinţă pare a fi un sens mai slab al identităţii
printre tineri. În societatea modernă, un sens al identităţii personale pare să fie obţinut
mai târziu în viaţă, decât în trecut, acum indivizii au mai multe opţiuni şi socializarea
este mai puţin strâns dependentă de factori cum ar fi sexul, identitatea etnică şi statusul
familial.
38
d) Socializarea învaţă roluri sociale şi atitudinile care le sprijină, rolurile
sociale, aspiraţiile, identităţile şi disciplinele fiind strâns interrelate.
e) Socializarea formează calificări. Numai prin dobândirea unor calificări
individul se poate integra într-o societate. În societăţile simple, practicile personale sunt
transmise de la o generaţie la alta şi, în mod obişnuit, sunt învăţate prin imitaţie şi
practică în cursul vieţii de zi cu zi. În societăţi cu tehnologie avansată, obţinerea unor
calificări înalte, abstracte prin educaţie formală, este sarcina centrală a socializării.
Individul căruia îi lipsesc calificările adecvate este economic neproductiv, retrogradat
spre marginile societăţii şi, probabil, se simte alienat atât în raport cu societatea, cât şi
cu sine însuşi. Cu alte cuvinte, educaţia formală a devenit o condiţie necesară pentru o
socializare eficientă în cadrul ordinii sociale existente.
Dinamica socializării
Socializarea este realizată în multe modalităţi diferite, de către mulţi oameni
diferiţi şi într-o varietate de contexte sociale. Socializarea poate fi deliberată sau
neintenţionată, formală sau informală. Ea poate cere întâlniri faţă în faţă, dar poate fi
realizată şi de la distanţă, prin scrisori, cărţi şi mass-media. Persoana ce este socializată
poate fi relativ pasivă sau activă, în funcţie de măsura în care este în stare să influenţeze
pe socializatorul său sau să-şi conducă propria sa socializare. Socializarea poate fi
făcută în beneficiul celui ce urmează a fi socializat sau în beneficiul socializatorului, şi
cele două interese pot fi compatibile sau opuse. Adesea socializarea decurge lin, cu
puţină conştientizare a modelării sau a faptului de a fi modelat, a controlului sau a
faptului de a fi controlat, dar poate fi aspră sau chiar brutală, cu conştientizarea
reciprocă a coerciţiei şi conflictului.
Capacităţile şi, prin urmare, rolurile şi statusurile individului se schimbă radical
odată cu vârsta. Drept rezultat, modalităţi diferite de învăţare şi diferiţi agenţi de
socializare urmează unul altuia într-o manieră mai mult sau mai puţin ordonată, pe
măsură ce individul trece de la un stagiu la altul al ciclului său de viaţă. În societăţile
omogene, unde variatele grupuri care socializează individul tind să împărtăşească
aceleaşi valori, socializarea poate da individului un sentiment al păstrării unei
neîntrerupte cariere în viaţă, în care fiecare stagiu îl generează pe următorul şi întreaga
experienţă se încadrează într-un model cu sens inteligibil. Dar în societăţile eterogene,
unde grupuri cu valori diferite intră în competiţie pentru aceiaşi indivizi, socializarea
39
presupune adesea un proces complementar de desocializare, întrucât indivizii sunt
încurajaţi să respingă socializarea lor trecută şi grupurile din care vin. În asemenea
societăţi, socializarea este marcată de discontinuităţi şi viaţa poate deveni o serie de
opţiuni dificile şi de autoaprecieri dureroase în loc să fie o curgere lină de la naştere
până la moarte.
O parte a socializării este o învăţare şi o ajustare, mai mult sau mai puţin de
rutină, în care sunt formate obiceiuri şi sunt dobândite percepţii despre sine şi despre
lume. Anumite ajustări au, totuşi, un impact mai profund asupra personalităţii şi
generează tensiuni, nevoi şi lupte interioare. Această diferenţă dintre învăţarea de
suprafaţă şi răspunsurile profunde este uneori exprimată ca diferenţa dintre adaptarea
statică şi cea dinamică.
Prin adaptarea statică înţelegem asemenea adaptare la modele care lasă
întreaga structură de caracter neschimbată şi implică numai schimbarea de la obiceiul
chinezesc sau japonez de a mânca la cel european al folosirii cuţitului şi furculiţei. Un
chinez venit într-o ţară europeană sau în America, se va adapta la acest model, dar
această adaptare, prin ea însăşi, are puţin efect asupra personalităţii lui: ea nu generează
noi moduri de conduită sau trăsături de caracter.
Prin adaptarea dinamică înţelegem tipul de adaptare care se produce, de
exemplu, când un băiat se supune comenzilor tatălui său strict şi ameninţător – fiindu-i
prea frică să facă altfel – şi devine un băiat „bun”. În timp ce el se adaptează
necesităţilor situaţiei, se întâmplă ceva în el. El nu poate dezvolta o ostilitate intensă
împotriva tatălui său, pe care o reprimă, întrucât ar fi prea periculos s-o exprime sau
chiar să fie conştient de ea. Această ostilitate reprimată, totuşi, deşi nu este manifestă,
este un factor dinamic în structura sa de caracter. Ea poate crea o nouă anxietate şi,
astfel, să ducă la o şi mai profundă supunere; ea poate genera o vagă sfidare îndreptată
nu împotriva cuiva anume ci, mai degrabă, împotriva vieţii în general. Acest fel de
adaptare creează ceva nou în el, dă naştere unor noi moduri de conduită şi noi anxietăţi.
Datorită în parte, adaptării dinamice, există adesea o considerabilă discrepanţă
între ceea ce părinţii vor să fie copiii lor şi calea pe care aceştia merg în realitate.
Principalii agenţi de socializare
La realizarea socializării, în mod deosebit la formarea şi dezvoltarea
personalităţii şi a identităţii de sine a copilului şi adolescentului, contribuie, în măsuri
40
diferite şi în modalităţi specifice, o multitudine de factori, denumiţi agenţii de
socializare, dintre care se detaşează:
a) Familia care, reprezentând, pentru imensa majoritate a oamenilor, cadrul în
care ei se nasc şi îşi petrec cea mai mare parte a copilăriei şi adolescenţei, are un rol
decisiv în special în realizarea aşa-numitei socializări primare, cea realizată în primii ani
de viaţă, atunci când se pun bazele formării personalităţii. Importanţa ei deosebită
constă în aceea că, în primii ani ai copilăriei, ea reprezintă, dacă nu singurul, cel puţin
cel mai important factor educaţional, cea care oferă copilului primele sale experienţe de
viaţă socială. Familia este cea care transmite copilului normele şi valorile sociale de
bază, elementele fundamentale ale culturii şi structurii sociale, primele reguli de
conduită. Este locul în care copilul învaţă pentru prima oară despre intimitate, emoţii,
putere şi alte elemente ale relaţiilor umane, pe măsură ce acesta trăieşte, experimentează
interacţiunile sale iniţiale cu alte fiinţe umane. Pe scurt, în familie copiii învaţă să fie
oameni. Învăţarea care se produce în cursul acestei perioade este foarte eficientă şi
influentă deoarece familia este cea care în mod obişnuit îl protejează pe copil şi îi
asigură îngrijire şi afecţiune. Rolul deosebit al familiei derivă şi din faptul că ea asigură
o anumită poziţie în societate, determinând statusuri atribuite şi orientându-i pe copii în
viaţă, pregătindu-i pentru accederea în diferite statusuri sociale dobândite.
Se poate spune că, deşi impactul unor schimbări ulterioare este important, primii
ani de viaţă petrecuţi în cadrul familial asigură oamenilor un fundament decisiv în ce
priveşte dezvoltarea personalităţii, a concepţiei de sine şi a unui sistem de valori
distinct.
b) Grupul de prieteni este considerat ca a doua agenţie de socializare, ca
importanţă, după familie. În cadrul acestui grup, ai căror membri au cam aceeaşi vârstă
şi poziţii sociale similare, copiii întâlnesc relaţii sociale mai egalitare (spre deosebire de
familie, care este un grup ierarhic în care părinţii sunt într-o poziţie de autoritate şi de
dominaţie în raport cu copiii), ceea ce conferă acestora oportunitatea de a învăţa cum să
se relaţioneze cu alţii într-un cadru de referinţă cooperativ.
Grupul completează acţiunea socializatoare a familiei şi prin faptul că asigură
copiilor o experienţă de viaţă oarecum diferită de cea din familie, facilitând intrarea în
viaţa socială extrafamilială, oferind acestora o identitate care susţine o anumită
independenţă faţă de familiile lor. De asemenea, grupurile de prieteni oferă un sistem
41
alternativ de statusuri şi recompense şi dau tinerilor sentimentul unei contribuţii proprii
la societate sau, cel puţin la grupul din care fac parte.
c) Şcoala. Dacă în familie şi, în bună măsură, în grupurile de prieteni, copiii sunt
implicaţi îndeosebi în relaţii interpersonale bazate pe dragoste sau pe un alt tip de
ataşament, în şcoală ei încep să cunoască şi să trăiască, în mod obişnuit pentru prima
dată, impersonalitatea lumii. În plus, dacă părinţii tind să-i accepte pe copii aşa cum
sunt, indiferent de performanţele obţinute în îndeplinirea unor sarcini, în şcoală,
învăţătorii şi profesorii, care-i înlocuiesc pe părinţi ca figuri de autoritate, le apreciază
performanţa pe baza unor criterii impersonale. Copilul începe, astfel, să înveţe că
societatea acordă valoare performanţei, sancţionând performanţa slabă sau eşecul.
Rolul cel mai important al şcolii în socializare rezidă însă în faptul că ea îi învaţă
în mod sistematic şi profesionist pe copii calificările literare de bază şi le asigură
instruirea în calificări mai complicate ce le vor fi utile mai târziu în activitatea lor
profesională viitoare.
În plus, şcoala transmite elevilor multe dintre valorile esenţiale ale societăţii,
elementele de bază ale culturii, îi învaţă noi statusuri şi roluri care nu există în familie.
În şcoală, copiii încep să capete un sentiment al ierarhiei sociale, un mai pronunţat simţ
al disciplinei, învaţă că în lumea reală există presiuni şi cerinţe pe care nu le pot
controla decât în mică măsură şi la care trebuie să se adapteze.
În sfârşit, fiind primul contact major cu lumea din afara familiei, şi oferind
copiilor o gamă largă de colegi de provenienţe diferite şi cu experienţe sociale diverse,
şcoala întăreşte impactul socializant al grupului de prieteni şi reduce în continuare
influenţa familiei.
d) Mass-media. Mulţi autori consider că, deşi socializarea nu este o funcţie
manifestă a mass-mediei, ea este, totuşi, o funcţie latentă a acesteia.
Se poate spune că, în mod implicit, mass-media, şi în special televiziunea, se
manifestă ca un puternic socializator îndeosebi al copiilor. Rolul principal al mass-
mediei (cu precădere al televiziunii) în socializare este acela că oferă copiilor nu numai
o mulţime de cunoştinţe noi, despre realităţi altfel greu accesibile sau moduri noi de a
vedea lucrurile ci şi o serie de modele de rol pe care copiii pot dori să le imite (staruri
de cinema, figuri sportive, personaje din desene animate etc.).
42
Fără a nega faptul că o serie de lucruri văzute de copii în mass-media sunt
distorsionate şi nerealiste, putând frâna socializarea sau genera comportamente
antisociale, nu poate fi ignorată forţa de influenţare a acesteia, faptul că ea reprezintă
una din sursele majore de informaţie despre cele mai diverse aspecte ale realităţii.
Tipuri de socializare
Pot fi identificate mai multe tipuri de socializare, pe baza unei serii de criterii:
a) Criteriul temporal
- Socializarea primară, care se produce în copilărie şi reprezintă, aşa cum am
menţionat deja, procesul în cursul căruia copiii devin cu adevărat fiinţe social-umane,
prin însuşirea valorilor sociale şi calificărilor precum şi a limbajului şi prin conturarea
trăsăturilor fundamentale ale personalităţii şi concepţiei de sine.
- Socializarea anticipativă care implică însuşirea valorilor, credinţelor şi
comportamentelor specifice unui grup căruia o persoană nu îi aparţine în prezent dar
căruia intenţionează să i se alăture ulterior. Scopul principal al acesteia este de a uşura
tranziţia de la un status sau grup social la altul prin realizarea anticipată de către individ
a unor schimbări în atitudini şi acţiuni pentru a le face compatibile cu grupul în care
urmează să intre.
- Socializarea secundară (a adultului) care se construieşte pe ceea ce s-a învăţat
în copilărie şi adolescenţă (socializarea primară). Ea evidenţiază faptul că socializarea
este un proces care durează întreaga viaţă şi este necesară întrucât, în cursul vieţii sale,
individul, în tranziţia sa de la adolescenţă, la maturitate şi bătrâneţe, trece de la un status
social la altul, jucând roluri sociale diferite şi se confruntă cu experienţe sociale diferite
care presupun însuşirea de noi cunoştinţe şi abilităţi, noi valori şi norme etc. Ilustrativă
pentru acest proces al socializării continue este teoria ciclurilor vieţii conform căreia
oamenii cunosc, în cursul vieţii lor, o succesiune de statusuri şi roluri realizate într-un
tipar destul de predectibil.
- Resocializarea. Este posibil ca, în cursul vieţii sale, individul să treacă, uneori
brusc, de la un grup social la altul, de la un mod de viaţă la altul caracterizate prin
valori, norme, reguli de conduită radical diferite. În acest caz el trebuie să se
resocializeze, aceasta însemnând, pe de o parte, abandonarea normelor, valorilor şi
regulilor de conduită specifice vechiului mediu social şi însuşirea celor proprii noului
mod de viaţă.
43
Cazul extrem de resocializare este reprezentat de necesitatea de pătrundere în
aşa-numitele instituţii totale (penitenciare, spitale psihiatrice etc.).
b) Criteriul modului în care se realizează socializarea, al termenului
socializării pe care se pune accentul (cu deosebire al relaţiei părinte-copil în cadrul
familiei)
- Socializarea represivă
- Socializarea participativă
O analiză comparativă a celor două tipuri de socializare ar releva următoarele
caracteristici definitorii ale acestora:
SOCIALIZAREA REPRESIVĂ
SOCIALIZAREA PARTICIPATIVĂ
Sancţionarea comportamentului greşit Recompensarea comportamentului bun
Recompensare şi sancţiuni materiale Recompensare şi sancţiuni simbolice
Obedienţa copilului Autonomia copilului
Comunicare nonverbală Comunicare verbală
Comunicare comandă Comunicare ca interacţiune
Socializare centrată pe părinte Socializare centrată pe copil
Discernerea de către copil a dorinţelor
părintelui
Discernerea de către părinte a dorinţelor
copilului
Familia ca altul semnificativ Familia ca altul generalizat
După cum se observă, un tip orientat spre supunere poate fi denumit socializare
represivă; celălalt, orientat spre câştigarea participării copilului, socializare
participativă.
În principiu, socializarea participativă dă copilului libertatea de a încerca
lucrurile el însuşi şi de a explora lumea cu posibilităţile sale. Aceasta nu înseamnă că el
este lăsat singur. Dimpotrivă, se cere multă supraveghere din partea adulţilor, dar
această supraveghere este mai degrabă generală decât detaliată şi permanentă.
Socializarea represivă solicită, de asemenea, supervizare, fireşte o supervizare
atât de detaliată încât tinde să fie puternic modificată în practică. Ca rezultat, din punct
de vedere al copilului, ea este aplicată în mod arbitrar, în funcţie de faptul dacă el este
44
sau nu prins comportându-se necorespunzător şi dacă părintele are sau nu chef să-l
pedepsească.
Socializarea represivă accentuează supunerea, respectul faţă de autoritate şi
controalele externe. Părinţii pot să-l răsfeţe pe copil, dar pot folosi şi pedepse corporale,
sau îl pot face de ruşine, sau îl pot ridiculiza. Comunicarea în dublu sens între părinţi şi
copil nu este încurajată. Ea tinde să fie de sus în jos, dinspre părinte spre copil, şi să ia
forma comenzii. Gesticularea şi comunicarea nonverbală sunt izbitoare. Copilul trebuie,
de exemplu, să înveţe să discearnă seriozitatea comenzii părintelui de „a tăcea”, luând în
consideraţie tonul vocii, expresia facială şi postura fizică.
În socializarea participativă, comunicarea ia forma dialogului, în care copilul
este de aşteptat să-şi facă cunoscute nevoile şi dorinţele, ca şi răspunsurile sale către
lumea adulţilor. Socializarea participativă este mai degrabă centrată pe copil, decât
centrată pe părinţi. Adultul îşi asumă responsabilitatea în discernerea nevoilor copilului,
în loc de a aştepta copilul să discearnă dorinţele părintelui.
Socializarea represivă şi participativă sunt asociate cu diferite tipuri de
organizare a familiei.
Familiile din clasa muncitoare îşi dobândesc coeziunea şi unitatea în principal
prin intermediul complementarităţii rolurilor tradiţionale. Tatăl este cel ce asigură
veniturile familiei, iar mama se îngrijeşte de gospodărie, adesea ei îşi îndeplinesc
rolurile independent şi cu puţină comunicare reciprocă. În asemenea familii, socializarea
constă, în mare măsură, în „predarea” rolurilor tradiţionale şi în transmiterea
experienţelor tradiţionale către copil. În acest fel, socializarea tinde să rămână la nivelul
„altului semnificativ”, aşa cum l-a descris Mead, familia reprezentând un set de alte
persoane semnificative, ce constituie modele de rol pentru copil.
Familiile din clasa de mijloc dobândesc, mai caracteristic, coeziune prin
desfăşurarea unor activităţi comune şi stabilirea unor obiective comune ale familiei.
Rolurile tradiţionale sunt modificate în funcţie de capacităţile şi înclinaţiile membrilor
familiei, iar obiectivele familiei sunt mai variate. În asemenea cazuri, este necesară
comunicarea între membrii familiei, întrucât numai puţine obiective şi activităţi sunt
determinate de noţiuni fixe despre ce este „bine”. Asemenea familii sunt în mai mare
măsură în stare să servească drept „altul generalizat” pentru copil. Socializarea în
contextul unor obiective şi activităţi împărtăşite în comun, este mai puţin directă şi mai
45
puţin dependentă de imitaţie şi de reguli specifice decât socializarea în familia
tradiţională. Este accentuată mai degrabă înţelegerea relaţiilor mijloace – scop, decât
îndeplinirea unor roluri prescrise.
Discontinuităţi şi eşecuri în socializare
Socializarea, ca proces complex şi contradictoriu, care durează întreaga viaţă, nu
are întotdeauna un caracter continuu, lin, ea putând înregistra discontinuităţi şi eşecuri.
Obiectivele explicite ale socializării sunt rareori complet atinse. Mai mult, unele dintre
aceste obiective sunt mutual antagonice.
Când procesele sociale sunt studiate în detaliu, este imposibil să fie ignorate
contingenţele, hazardurile, şi defecţiunile care însoţesc socializarea., cercetările
demonstrând că aceasta eşuează adeseori, atât din punct de vedere al individului, cât şi
din cel al societăţii. Principalele cauze ale acestor eşecuri sunt considerate următoarele:
a) Competiţia între agenţiile socializatoare
Dacă grupurile cu care vine în contact individul (familia, şcoala, grupurile de
colegi) au valori şi obiective similare, ele se sprijină reciproc şi socializarea este întărită.
Dacă, totuşi, ele intră în competiţie pentru posibilitatea de a-şi impune individului
propriile lor valori, acesta trebuie să aleagă între ele şi poate fi mai puţin eficient
socializat de către oricare grup. De exemplu, copiii imigranţilor sunt adesea expuşi la
două seturi de valori radical divergente, unele ale părinţilor şi altele ale societăţii gazdă.
Întrucât valorile societăţii externe nu sunt sprijinite de către familie sau de către
comunitatea etnică, copilul poate să le înţeleagă şi să le accepte numai într-o modalitate
incompletă şi superficială. Persoana prinsă între două culturi, incomplet socializată de
nici una dintre ele, a fost denumită „omul marginal”.
b) Transmitere inadecvată – situaţia în care societatea (socializatorul) nu-şi
defineşte în mod clar normele, valorile şi modelele de comportament ce-i sunt specifice,
nu asigură cunoaşterea lor de către socializat şi nu facilitează internalizarea acestora şi
conformitatea cu ele de către socializat.
c) Întărire inadecvată – constând în insuficienta preocupare a socializatorului
pentru susţinerea, recompensarea comportamentelor dezirabile şi respingerea,
sancţionarea celor indezirabile şi pentru asigurarea condiţiilor de dezvoltare a
personalităţii individului şi de autorealizare a sa.
46
Esenţial pentru succesul socializării este ca normele şi valorile promovate de
către societate să fie de aşa natură încât conformarea la acestea să permită realizarea
unor aspiraţii şi obţinerea unor satisfacţii de către cei cărora li se adresează. Altfel spus,
societatea trebuie să fie în stare să motiveze convingător indivizii să facă ceea ce se
aşteaptă de la ei, ceea ce impun normele promovate şi susţinute, lucru ce nu se întâmplă
întotdeauna.
d) Personalitate antisocială
Probabil că cel mai izbitor indicator al transmiterii culturale ineficiente este
individul fără conştiinţă. În terminologia oficială a psihiatrilor, acesta este o
personalitate antisocială. Acest termen este rezervat indivizilor care sunt fundamental
nesocializaţi şi al căror model de comportament îi aduce în mod repetat în conflict cu
societatea. Ei sunt incapabili de loialitate semnificativă faţă de indivizi, grupuri sau
valori sociale. Ei sunt puternic egoişti, nesimţitori, iresponsabili, impulsivi, incapabili să
se simtă vinovaţi sau să înveţe din experienţă sau din pedeapsă. Toleranţa la frustrare
este mică. Ei tind să-i blameze pe alţii, sau să ofere raţionalizări plauzibile pentru
comportamentul lor. Dar o istorie a unor ofense legale sau sociale repetate nu este însă
suficientă pentru a justifica aceste diagnostic.
Elementul esenţial al personalităţii antisociale este lipsa sentimentului
vinovăţiei, capacitatea psihică de a-i răni pe alţii fără remuşcare.
În timp ce asemenea indivizi sunt socializaţi în multe alte privinţe – limbaj,
calificări, aspiraţii personale – ei n-au reuşit să-şi dezvolte un superego eficient şi
controale ale ego-ului. Cauzele precise ale acestui eşec sunt obscure. În unele cazuri,
oamenii cu personalităţi antisociale au avut părinţi care, în mod inconştient, au încurajat
resentimentul faţă de autoritate. Mai importantă, probabil, este absenţa sau eroziunea
legăturilor de afecţiune şi încredere în interiorul familiei.
5. Status şi rol social
Orice persoană ocupă o anumită poziţie, un anumit loc într-un grup social, într-o
unitate, instituţie sau organizaţie socială, poziţie care-i conferă anumite drepturi, îi
impune anumite îndatoriri şi îi cere un anumit comportament.
Prin status social înţelegem poziţia sau locul pe care îl ocupă un individ în
structura sau organizarea unui grup, unităţi, instituţii sociale. După opinia lui Ralph
Linton, statusul social reprezintă ansamblul aşteptărilor pe care un individ este
47
îndreptăţit să le aibă de la ceilalţi membri ai grupului, colectivităţii, în virtutea poziţiei
pe care el o ocupă în respectivul grup. Altfel spus, deţinătorul unui status se aşteaptă, cu
îndreptăţire, ca ceilalţi să-i recunoască drepturile care-i revin, ca şi îndatoririle pe care le
are.
Rolul social reprezintă comportamentul aşteptat într-o situaţie dată, din partea
cuiva care deţine un anumit status. În opinia aceluiaşi Ralph Linton, rolul social
reprezintă ansamblul expectanţelor pe care membrii grupului, colectivităţii, sunt
îndreptăţiţi să le aibă faţă de cel care deţine un anumit status.
Rolul social este, deci, un model social de comportament într-o situaţie în care
se găseşte sau se poate găsi la un moment dat un individ uman. Acest model are anumite
limite de toleranţă, care nu pot fi depăşite fără a se risca o sancţiune, de un fel sau altul,
din partea societăţii.
Orice status social implică unul sau mai multe roluri sociale, după cum un rol
poate fi asociat mai multor statusuri sociale.
Rolul social nu este altceva decât aspectul dinamic, comportamental al statusului
social.
Raportul dintre status şi rol
În privinţa raportului între status şi rol, esenţială este realizarea unei cât mai
depline concordanţe între ele. Aceasta înseamnă că o persoană care deţine un status să
poată juca rezonabil bine rolul sau rolurile aferente acestuia (comportamentul de rol al
acestuia să se încadreze în limitele de toleranţă admise. Aceste limite de toleranţă sunt
impuse de faptul că modul în care o persoană se comportă în poziţia pe care o deţine
este dependent nu numai de natura statusului, ci şi de personalitatea unică a celui care
deţine respectivul status). În mod ideal, o persoană ar trebui să deţină un status ale cărui
exigenţe le poate satisface rezonabil de bine. Zicala „Omul potrivit la locul potrivit, în
momentul potrivit” ilustrează cel mai bine această situaţie ideală.
De evitat ar fi, pe cât posibil, şi situaţia în care capacităţile, posibilităţile unei
persoane sunt net superioare cerinţelor statusului deţinut. În acest caz, capacităţile
persoanei sunt subutilizate, reacţia acesteia fiind una de frustrare şi de permanentă
tendinţă de depăşire a drepturilor, competenţelor conferite de status, de încălcare a
domeniului aflat sub „jurisdicţia” altora – potenţială sursă de tensiune şi conflict în
cadrul grupului sau organizaţiei.
48
În societăţile complexe, una şi aceeaşi persoană aparţine simultan mai multor
grupuri, colectivităţi şi deţine, în consecinţă, mai multe statusuri particulare specifice.
Ansamblul statusurilor particulare deţinute de un individ formează aşa-
numitul status social global.
În cazul în care diferitele statusuri particulare deţinute de un individ se
armonizează, vom spune că individul respectiv are un status social global consistent.
În cazul în care diferitele statusuri particulare nu se armonizează, vom spune că
persoana aflată în această situaţie are un status social inconsistent.
Pentru a se da consistenţa cerută statusului social global al unui individ, este
necesară fie renunţarea la unul sau altul din statusurile incompatibile, fie, cel puţin,
ierarhizarea acestora şi acordarea de prioritate satisfacerii exigenţelor unora dintre
statusurile particulare.
Tipuri de statusuri sociale
Statusurile sociale pot fi clasificate în mai multe tipuri, conform mai multor
criterii. Dintre acestea vom menţiona criteriile cel mai frecvent utilizate:
a) Criteriul modului de acces al individului în statusul respectiv:
- Statusuri atribuite (ascribed status) – statusuri moştenite sau acordate
automat de către societate în virtutea unor calităţi înnăscute.
- Statusuri dobândite (achieved status) – statusuri obţinute prin anumite
eforturi personale. De interes pentru sociologie sunt îndeosebi statusurile dobândite.
b) Criteriul modului de recunoaştere a statusului:
- Statusuri formale (sau oficiale) – recunoscute şi reglementate oficial (prin
legi, decrete, regulamente, instrucţiuni etc.) şi la care se accede prin concurs, examen,
numire, alegere etc.
- Statusuri informale (neoficiale) – nerecunoscute şi nereglementate oficial; ele
sunt însă la fel de reale ca cele formale, fiind recunoscute spontan datorită unor calităţi
personale ale celor ce deţin asemenea statusuri. Cel mai frecvent menţionat status de
acest tip este cel de lider informal (sau de fapt).
Conflictul de rol şi ambiguitatea rolului
O problemă de o importanţă aparte pentru viaţa unei unităţi sau organizaţii
sociale este aceea a conflictului de rol şi a ambiguităţii rolului.
49
În analiza conflictului de rol se porneşte de la ideea că un individ, în cadrul unei
instituţii sau organizaţii poate fi considerat o aşa-numită persoană focală, care intră în
relaţii formale sau informale cu alte persoane. Fiecare persoană focală deţine un status şi
trebuie să joace adecvat rolurile asociate statusului respectiv.
Persoanele cu care persoana focală intră în relaţii directe şi care depind, într-un
fel sau altul, de performanţele acesteia, de modul în care aceasta satisface exigenţele
statusului, formează setul de rol al persoanei focale. Fiind interesaţi de modul în care
persoana focală îşi „joacă” rolul, membrii setului său de rol au, faţă de persoana focală,
anumite expectanţe de rol (adică anumite aşteptări în privinţa modului în care persoana
focală ar trebui să-şi joace rolul) pe care le transmit, într-un fel sau altul, persoanei
focale. Ei se manifestă, aşadar, în calitate de transmiţători de rol.
Conflictul de rol, cu efecte indezirabile potenţiale atât pentru persoana focală,
cât şi pentru instituţie sau organizaţie, poate avea surse diferite şi consecinţe diferite:
a) Existenţa unor expectanţe de rol incompatibile ale membrilor setului de rol,
transmise persoanei focale. Reacţia posibilă a persoanei focale poate fi:
- convingerea unuia sau unora dintre membrii setului său de rol de a renunţa la
expectanţele lor de rol;
- ierarhizarea acestor expectanţe în funcţie de poziţia persoanei care le transmite
şi luarea în considerare, pentru a fi urmate, doar a unora;
- ignorarea tuturor expectanţelor de rol transmise şi luarea în consideraţie doar a
exigenţelor statusului ca atare şi a propriei concepţii privind modul de satisfacere a
acestor exigenţe.
b) Transmiterea de expectanţe de rol contradictorii, incompatibile din partea
unui membru semnificativ al setului de rol al persoanei focale. Reacţii posibile din
partea persoanei focale:
- convingerea transmiţătorului de rol de a renunţa la una din expectanţele sale de
rol incompatibile;
- ignorarea expectanţelor de rol contradictorii transmise persoanei focale.
c) Incompatibilitatea între exigenţele statusului deţinut şi ale rolului ce ar trebui
jucat, pe de o parte, şi anumite valori şi norme fundamentale internalizate ale persoanei
focale. O soluţie posibilă pentru persoana focală ar fi reajustarea normelor şi valorilor
proprii, pentru a le pune de acord cu exigenţele statusului şi rolului.
50
În primele două cazuri, cea mai proastă soluţie ar fi permanenta cedare la
presiunile exercitate de diferiţi transmiţători de rol. O cedare atrage după sine, de regulă,
cedări ulterioare. În schimb, rezistenţa la aceste presiuni poate duce până la urmă la
renunţarea la presiuni de conformare la expectanţele de rol din partea membrilor setului
de rol.
De menţionat că, în cazul în care persoana focală nu poate rezolva conflictul de
rol, într-un fel sau altul, singura soluţie rămâne retragerea persoanei focale, renunţarea
la statusul deţinut.
Pe lângă conflictul de rol, consecinţe negative asupra deţinătorului unui status,
ca şi asupra instituţiei sau organizaţiei ca atare poate avea şi ambiguitatea rolului,
respectiv neclarităţi în privinţa modului cum ar trebui să se comporte deţinătorul unui
status.
Ambiguitatea rolului îşi poate avea sursa în:
- nedefinirea sau definirea inadecvată a rolului ce ar trebui jucat de deţinătorul
unui status;
- existenţa unei asemenea definiri a rolului, dar neinstruirea adecvată a
deţinătorului statusului în momentul obţinerii respectivului status;
existenţa unei definiri adecvate a rolului, a unei instruiri adecvate a deţinătorului
statusului în momentul obţinerii acestuia, dar lipsa de preocupare şi de interes din partea
deţinătorului statusului de a-şi însuşi şi internaliza exigenţele de rol ale statusului.
Pentru funcţionarea normală a unei instituţii sau organizaţii, pentru evitarea
apariţiei unor tensiuni puţin benefice, importante sunt deopotrivă atât eliminarea
surselor conflictelor de rol şi rezolvarea conflictelor de rol produse, cât şi eliminarea
tuturor formelor de manifestare ale ambiguităţii rolului.
6. Fenomene, fapte şi raporturi juridice
Societatea omenească este o vastă reţea de fenomene sociale aflate în
interdependenţe şi influenţe reciproce. Faptele sociale se constituie ca momente ale
existenţei, ele aparţin realităţii sociale obiective, sferei determinismului. O suită de fapte
sociale, aflate în corelaţii reciproce generează fenomenele sociale cum sunt de exemplu;
natalitatea, nupţialitatea, mortalitatea, migraţia, reunite în categoria fenomene
demografice.
51
Faptele sociale au şi un caracter juridic. Astfel fenomenele demografice la care
ne-am referit au la bază procese, acţiuni cum sunt naşterea, decesul, căsătoria, divorţul
din care decurg consecinţe în plan juridic efecte care privesc relative dintre soţi, dintre
părinţi şi copii, dintre supravieţuitori şi defuncţi, relaţii precizate de lege prin drepturi şi
obligaţii.
Faptele sociale se prezintă ca momente ale fenomenelor sociale şi trebuie
înţelese odată cu acestea în contextul din care fac parte. Fenomenele sociale asigură
permanent şi specificul socialului, reliefează dinamica şi continuitatea vieţii sociale.
În sociologie noţiunile de fapt social şi fenomen social au sensuri relativ
apropiate. În ştiinţa dreptului faptul juridic se diferenţiază ca semnificaţie de fenomenul
juridic. Această stare de lucruri se datorează faptului că, în ştiinţa pozitivă a dreptului,
expresia fapt juridic are o seminificaţie foarte precisă şi total diferită de aceea a
fenomenului juridic. Astfel, în ştiinţa pozitivă a dreptului, aşa numitul drept dogmatic,
faptul juridic desemnează evenimentul sau fapta care determină naşterea, modificarea
sau stingerea raporturilor juridice, fie ca aceste fapte sunt voluntare, precum conducerea
autoturismului fară permis, fie că sunt involuntare cum este decesul.
În ştiinţa dreptului faptul juridic este definit în antiteza cu actul juridic, care
desemnează manifestarea de voinţă a uneia sau mai multor persoane fizice cum ar fi
contractul sau convenţia. Sociologia juridică desemnează prin fenomen juridic un
concept fundamental al ei care subsemnează noţiunile de fapt juridic şi act juridic.
Cele două noţiuni exprimă forme diferite de manifestare ca fenomenelor juridice.
Reputatul jurist-sociolog Jean Carbonnier, referindu-se la raporturile dintre cele
două categorii de fenomene-sociale şi juridice, scria că „toate fenomenele juridice pot fi
privite ca fenomene sociale, pentru că, chiar un sentiment de drept pur solitar, implică
existenţa societăţii, un drept robinsonian neputând fi de conceput. Dimpotrivă, nu toate
fenomenele sociale sunt fenomene juridice". Există prin urmare, un întins spaţiu al
fenomenelor sociale nonjuridice. Caracterul social al fenomenelor juridice este clar
precizat. A vorbi de relaţii juridice, fără a avea în vedere împrejurările şi actele concrete
ale anumitor persoane este lipsit de sens.
Fenomenele juridice în raport cu cele sociale sunt fenomene particulare. Pentru a
le stabili identitatea specifică Jean Carbonnier apelează la juridicitate.
52
Juridicitatea nu rezidă în conţinutul fenomenului social deoarece acelaşi
fenomen social, în diferite tipuri, a făcut parte din sisteme de norme diferite: morale,
religioase, drept (de pildă furtul care poate fi condamnat în diferite sfere ale
normativităţii).
Daca toate fenomenele juridice sunt şi fenomene sociale, nu toate fenomenele
sociale sunt juridice. Juridicitatea este o calitate extrinsecă ce poate să se instaleze pe
oricare relaţie socială. Din această cauză fenomenele sociale care au intrat în zona
social-nonjuridicului, ulterior aparţin domeniului juridic, sau invers, unele fenomne
juridice, astăzi, intră în incident normelor morale.
Aşadar, fenomenele juridice cuprind:
- dreptul;
- regulile;
- instituţiile;
- toate fenomenele a căror esenţă este juridicitatea.
Alte puncte de vedere (Hermann Kantorowicz) deosebesc fenomenele juridice
de cele nonjuridice pe baza justitiabilităţii prin care definesc procesul psihosociologic
care se efectuează pe calea judecăţii, proprie numai dreptului (nu şi moralei, religiei).
Este un punct de vedere mai îngust care neglijează alte fenomene din sfera fenomenelor
juridice ca: fenomenele de nondrept, imaginea publică a dreptului etc.
Fenomenele juridice se prezintă într-o formă de o mare diversitate: norme
juridice, sentinţe judecătoreşti, semnătura pe un act oficial, opinii ale oamenilor cu
privire la avort, incheierea unei tranzacţii etc. Pentru o mai bună cunoaştere a lor J.
Carbonnier le-a clasificat în:
- Fenomene juridice primare, caracterizate prin maxima lor generalitate şi prin
capacitatea de a genera alte fenomene juridice (ex: un text de lege, un decret, o sentinţă
judecătoreasca, un contract etc.)
- Fenomene juridice secundare, caracterizate prin particularitate şi
derivabilitate din cele primare. Ele sunt în ultimă instanţă, un efect al fenomenelor
juridice primare, ele au o mare diversitate (achitarea unor amenzi, aplicarea unor
sancţiuni dictate de foruri internaţional împotriva unei ţări).
Fenomenele juridice pot fi:
53
- fenomene juridice de putere caracterizate prin materialitate care le identifică
resortul impersonal de la care emană: statul, guvernanţii.
- fenomene juridice de subputere, caracterizate printr-o doză de subiectivitate
care îşi are originea la nivelul celor guvernanţi (se manifestă sub forma reacţiilor,
stărilor de spirit, conduitelor). De pildă, instituirea stării de urgentţă într-un stat
declanşează stări de spirit la extreme: reacţii şi opinii pro, contra şi indiferenţă.
Fenomenele juridice se pot analiza din două perspective: instituţionalizate şi
fenomene situaţii (speţe, cazuri). Din punct de vedere sociologic instituţia juridică
cuprinde toate fenomenele juridice, reguli cu caracter relativ stabil, care reglementează
un domeniu al relaţiilor sociale, în scopul apărării, conservării şi promovării anumitor
interese colective sau ale indivizilor, grupurilor şi comunităţilor.
Realitatea juridică se poate prezenta fie sub forma unei mulţimi de fenomne
juridice de acelaşi tip (fenomene - instituţie), fie sub forma unei situaţii individuale
(fenomenul caz). Dreptul, sociologia şi sociologia juridică dau semnificaţii diferite celor
două noţiuni.
Fenomenul - caz reprezintă o entitate juridică individuală, o situaţie concretă,
reglementată şi modelată de către instituţie. Dacă definim căsătoria ca fenomen juridic
pot fi înţelese două realităţi diferite: una care este prevăzută în cadrul familiei ca
ansamblu de norme juridice şi alta care se manifestă sub forma unui menaj determinat,
irepetabil, dintre o femeie x şi un bărbat y, menaj reglementat însă de instituţia
căsătoriei. Deci, căsătoria se prezintă mai întâi ca un ansamblu de reguli aplicabile
tuturor cazurilor de aceeaşi natură (aceasta este instituţia căsătoriei). Apoi, căsătoria se
prezintă sub forma unei multiplicaţii de căsătorii concrete (fenomenul juridic de
căsătorie - caz).
Aceeaşi manieră de analiză se aplică, de pildă, şi fenomenului juridic al adopţiei.
Instituţia adopţiei ca realitate juridică este cuprinsă în Codul familiei nr. 66-85, Legea
nr. 11/1990 privind încuviinţarea adopţiei şi Legea pentru completarea şi modificarea
unor dispoziţii legale privind înfierea, din anul 1991, care se aplică tuturor cazurilor
individuale de adopţie. Adopţia - caz este o situaţie singulară, irepetabilă, ale cărei
cauze şi circumstanţe sunt unice (un anumit înfietor, un anumit înfiat, un moment
temporal, spaţial-geografic), dar care se realizează potrivit normelor generate impuse de
instituţia juridică a adopţiei.
54
Pot fi diferenţiate fenomene individuale şi fenomene colectivităţi. De pildă, în
analiza căsătoriilor dintr-un an (nupţialitatea) atunci când se face pe mediul rezidenţial
(urban sau rural) datele statistice fac abstracţie de caracteristici ca: religia,
naţionalitatea, profesia, vârsta, pătrând doar trasătura comună: faptul că toate căsătoriile
luate în analiză au fost întemeiate în mediul rural, fie în cel urban. Aceleaşi considerenţe
se pot extinde şi asupra instituţiei divorţului, realitate juridică reglementată de legi, dar
care prezintă o multitudine de speţe, cazuri, stări singulare, cu motivaţii, determinanţi şi
condiţii proprii. Însă divorţul va trebui să se supună modelului general impus de
instituţia juridică a divorţului (divorţul sancţiune, divorţul remediu).
Raporturile juridice constituie o noţiune fundamentală a ştiinţei dreptului. Prin
ea desemnăm relaţii sociale reglementate prin normele de drept. Din mulţimea relaţiilor
care se stabilesc în societate acelea care cad sub incidenţa prevederilor unei legi se
numesc raporturi juridice, fiindcă acea lege reglementează condiţiile şi efectele. Mai
scurt spus, raportul juridic este o relaţie socială reglementată de norma juridică.
Sociologia evidentiază existenţa mai multor tipuri de relaţii sociale: de adaptare,
de cooperare (pozitivă sau negativă), de competiţie, de autoritate, de conflict, de
compromis şi toleranţă.
Constatarea relaţiilor de conflict i-a condus pe sociologi la concluzia că
societatea şi omul sunt entităţi prin excelenţă conflictuale. Sociologia a recomandat
două căi de soluţionare a conflictelor: negocierea şi medierea.
În sfera dreptului, conflictele iau forma litigiului conceput ca neînţelegere între
două sau mai multe persoane fizice sau juridice, supusă sau susceptibilă de a fi supusă
spre rezolvare unui organ de jurisdicţie.
Sociologia juridică precizează ca litigiul preexistă procesului, iar acesta poate fi
doar o eventualitate, căci se poate soluţiona fie pe cale amiabilă, fie pe calea unui proces
civil atunci când părţile nu au reusit să găsească o soluţie convenabilă în timpul
negocierilor. Plecând de la natura litigiilor, sociologia juridică şi ştiinţa dreptului disting
fenomene contencioase (fenomene „pe picior de război" cum spun civiliştii francezi,
care se pot soluţiona prin medierea unui al treilea personaj cu statut special, judecătorul)
şi fenomene necontencioase, fenomene juridice „în stare de pace" şi care în realitatea
dreptului se derulează potrivit normelor stabilite, conform înţelegerii, convenţiei
părţilor, contractul fiind legea părţilor. Acestora li se adaugă fenomenele litigioase
55
soluţionate pe cale amiabilă, pe calea unei negocieri, a unei tranzacţii. De pildă, o bună
parte a litigiilor din domeniul accidentelor de circulaţie nu ajung în faţa judecătorilor,
ele se solutionează fie prin resemnarea victimelor, fie prin înţelegeri, tranzacţii între
victime şi societăţile de asigurări; la fel în cazul furturilor între rude etc.
7. Devianţă şi control social
Activitatea socială ca activitate normată
Viaţa socială, activitatea oamenilor, relaţiile dintre ei sunt guvernate de un
sistem complex de norme, corespunzător unui sistem de principii, al cărui caracter acut
imperativ sau elastic, permisiv, este determinat de importanţa relaţiilor sociale a cărui
integritate urmează să fie asigurată.
Principalele norme ce reglementează viaţa socială sunt normele morale şi
normele juridice, aflate într-o strânsă interdependenţă. Desigur că toate normele sociale,
indiferent de natura lor, indică o serie întreagă de acţiuni ce trebuie îndeplinite de
subiecţi în mod obligatoriu (societatea neputând fi concepută în absenţa unor norme
care să reglementeze relaţiile dintre oameni).
Specific pentru normele de drept, din această perspectivă, este faptul că ele
reprezintă factori ce realizează o „programare” a libertăţii de acţiune a omului, într-un
cadru socio-economic determinat.
Ceea ce este comun normelor morale şi normelor juridice este că, atât unele cât
şi altele, reglementează, în modalităţi specifice, relaţiile dintre oameni. Ele se
deosebesc, printre altele, în câteva puncte esenţiale:
a) Dacă normele morale se instituie oarecum „de la sine”, izvorând din
experienţa convieţuirii îndelungate a oamenilor, normele juridice sunt instituite de stat şi
sunt menite a reglementa, pe calea consfinţirii lor sociale, cele mai importante relaţii
sociale;
b) Dacă normele morale se instituie treptat, ele căpătând existenţă şi forţă
reglatorie pe măsură ce sunt înţelese, chiar dacă nu pe deplin, acceptate şi respectate de
oameni în comportamentul lor în societate şi, ca atare, nu se poate stabili cu precizie
când anume intră ele în funcţiune, normele juridice intră în vigoare după o procedură
precisă. Ele sunt statornicite, în cele mai multe cazuri, prin legi şi alte acte normative şi
intră în vigoare în momentul adoptării (promulgării) lor de forurile competente.
56
c) În mod similar, în timp ce este dificil, dacă nu chiar imposibil de stabilit când
încetează să funcţioneze o normă morală, o normă juridică, o normă de drept îşi
încetează existenţa în momentul abrogării de către forurile competente. Altfel spus,
norma juridică acţionează din momentul intrării ei în vigoare şi este suprimată în
momentul abrogării ei (ea neputând fi nici retroactivă şi nici să acţioneze după
abrogarea ei).
d) În tip ce respectarea normelor morale este garantată de forţa coercitivă a
opiniei publice, încălcarea lor neatrăgând după sine decât oprobiul public, respectarea
normelor juridice este impusă prin forţa coercitivă a statului, prin instituţiile sale
specializate, încălcarea lor atrăgând după sine sancţiuni formal stabilite şi aplicate de
instituţii specializate.
e) Dacă normele morale au o organizare internă mai puţin riguroasă şi, de
regulă, nu sunt prezentate într-o formă scrisă unanim acceptată (este recunoscut doar
„spiritul”, sensul general, dominant al normei morale, sens susceptibil de interpretări
diferite), norma juridică are o structură internă riguroasă, ea se prezintă într-o formă
scrisă, consfinţind precis drepturi subiective şi obligaţii juridice, lăsând relativ puţin loc
pentru interpretări prea divergente, fiind obligatorie respectarea atât a literei, cât şi a
spiritului ei.
De menţionat că nu în toate cazurile se poate face o distincţie netă între ceea ce
poate fi considerată norma morală şi norma juridică. Aceasta pentru că, pe de o parte,
orice normă juridică are şi o dimensiune morală şi, pe de alta, pentru că o normă morală
poate funcţiona, în anumite circumstanţe, şi ca o normă juridică (de ex., „să nu minţi”
este o normă morală, dar „să nu depui mărturie mincinoasă” este o normă juridică).
Viaţa şi activitatea oamenilor este guvernată, aşa cum menţionam, de un
ansamblu de norme sau reguli, mai mult sau mai puţin clar conturate, a căror respectare
este urmărită prin diverse mijloace, de către societate.
Normele stabilesc însă, doar ceea ce se aşteaptă să facă oamenii şi nu şi ce fac
realmente aceştia. Şi, nu rareori, unii oameni, prin ceea ce spun sau fac, vin în
contradicţie cu ceea ce majoritatea consideră a fi comportament acceptabil. Aşadar, în
viaţa socială întâlnim nu doar conformitate (adică respectarea normelor), ci şi
nonconformitate sau devianţă.
57
Natura devianţei
Majoritatea sociologilor consideră că devianţa nu este o proprietate inerentă
unor anumite acte sau comportamente. Ea este o proprietate conferită unor acte sau
comportamente prin definiţii sociale. Aceasta înseamnă că societatea sau o parte
semnificativă a ei, este cea care decide dacă un comportament este deviant sau nu.
O proprietate esenţială a devianţei o reprezintă relativitatea ei. Un act sau un
comportament va fi considerat deviant sau nu în funcţie de grupul social care face
aprecierea şi în funcţie de contextul concret istoric în care se produce actul sau
comportamentul respectiv. Rezultă că unul şi acelaşi act va fi considerat deviant de către
un grup şi normal, acceptabil sau chiar demn de admirat de către altul, după cum el
poate fi considerat deviant într-un anumit context istoric şi nondeviant în altul.
Atunci când oamenii au aprecieri diferite asupra unui anumit comportament,
problema este cine anume va prevala.
Dacă devianţa depinde de definiţii sociale şi de relaţii de putere (de cine
prevalează), atunci, evident, noţiunea despre ceea ce este deviant sau nu poate fi, şi este
de multe ori, schimbată.
Controlul social
Aşa cum menţionam, dacă societatea vrea să funcţioneze normal, oamenii
trebuie să urmeze anumite reguli, să respecte anumite norme. Păstrarea ordinii sociale
impune ca întreg comportamentul să se înscrie între anumite limite permisibile, Iar
societatea urmăreşte să asigure conformarea membrilor săi la unele norme de bază prin
mijloacele controlului social.
Controlul social reprezintă, în esenţă, „un ansamblu de mijloace şi mecanisme
sociale şi culturale, prin intermediul cărora:
a) sunt impuse individului o serie de interdicţii şi constrângeri, referitoare la
necesitatea respectării normelor şi valorilor dezirabile;
b) sunt permise anumite acţiuni, fiind apreciate şi recompensate conduitele care
sunt conforme cu modelul normativ şi cultural; c) sunt interzise acele acţiuni care
transgresează ordinea socială.
Prin natura lor, interdicţiile şi constrângerile (dar şi încurajările şi recompensele)
sunt, în primul rând (iar, la o primă vedere, chiar predominant) exterioare, ele fiind
expresia presiunilor şi influenţelor exercitate, prin diferite modalităţi, asupra oamenilor
58
de către societate. Societatea este interesată să asigure o cât mai mare conformare a
membrilor săi la sistemul de norme şi valori considerate ca esenţiale pentru buna sa
funcţionare şi recurge, în acest scop, la o diversitate de mijloace (în fond, rolul principal
al controlului social fiind acela de a asigura consistenţa şi coeziunea internă ale
societăţii, prin organizarea şi ordonarea conduitelor individuale şi a raporturilor sociale).
Dar, interdicţiile şi constrângerile pot fi şi de ordin intern (autoconstrângeri,
autoimpunerea unor conduite şi comportamente conform normelor) atunci când
individul ajunge să accepte, să internalizeze un set de norme, un anumit model
normativ, considerându-le ca ale sale şi apreciind că este normală, firească această
conformare.
De altfel, tendinţa larg răspândită este (sau ar trebui să fie) aceea de trecere
treptată de la prodominanţa controlului extern la predominanţa controlului intern, a
autocontrolului.
Se apreciază că există trei tipuri de bază de procese de control social:
A. Procesul de socializare., Se consideră că la început conformitatea
(conformarea la norme, respectarea acestora) este primordial produsul unor controale
externe (ea este, deci, impusă din afară). Treptat însă, pe măsură ce individul uman se
maturizează şi se implică în viaţa socială, o parte tot mai mare a comportamentului său
devine dominată de controale interne. Se produce aşa-numita internalizare, respectiv
încorporarea în personalitatea omului a normelor şi standardelor de comportament
prevalente în societate. Treptat, aceste standarde acceptate conştient sau nu, devin o
adevărată „a doua natură” a omului. Se dezvoltă conştiinţa de sine care îi reglementează
comportamentul în conformitate cu normele grupului, normele grupului devin propriile
sale norme iar controlul social devine autocontrol.
B. Procesele care structurează experienţele noastre sociale. Se poate spune
că, în bună măsură, ne construim noţiunile şi aprecierile noastre sociale după modul în
care societatea structurează alternativele sociale. Omul este, cumva „legal cultural”,
adică trebuie să se rezume la standardele şi alternativele oferite de către societate. De
multe ori absenţa unor modele nonconformiste se datorează absenţei unor alternative la
standardele dominante într-o societate.
59
C. Conformarea la normele societăţii, la regulile instituite de aceasta, se poate
datora şi faptului că respectarea normelor atrage după sine preţuire şi apreciere socială,
în timp ce încălcarea acestora (devianţă) este pasibilă de sancţiuni de diverse tipuri.
Mijloacele controlului social, ca instrumente de persuadare şi presiune care au
rolul să influenţeze indivizii să adopte conduite dezirabile şi permise şi să evite
încălcarea normelor şi a regulilor, pot fi clasificate în trei mari categorii:
a) mijloace psihosociale – urmăresc asigurarea conformităţii prin internalizarea
morală şi respectarea din convingere a normelor şi regulilor de comportament;
b) mijloace instituţionalizate – urmăresc asigurarea conformităţii prin presiune
şi constrângere exercitată prin intermediul unor instituţii sau organisme specializate;
c) mijloace neinstituţionalizate – reprezentate de obiceiuri, tradiţii, moravuri,
cutume, opinii care instituie modele de conduită de urmat oferite oamenilor şi a căror
nerespectare atrage după sine ostracizarea şi oprobriul public.
În funcţie de caracterul (permisiv sau prohibitiv, sancţionatoriu) al mijloacelor
utilizate, controlul social poate fi:
a) pozitiv – atunci când realizarea lui se bazează pe asigurarea cunoaşterii şi
internalizării de către indivizi a normelor şi regulilor de conduită socială considerate ca
socialmente valabile, dezirabile şi formarea motivaţiei pozitive de a le respecta din
convingere. Rezultatul acestui tip de control îl reprezintă un comportament conform
acestor norme şi valori, datorat coniderării acestora, de către indivizi, ca propriile lor
norme şi valori;
b) negativ – atunci când se bazează pe teama individului de sancţiuni de diverse
tipuri, în cazul în care el nu ar respecta anumite norme şi valori sociale impuse de
societate. În această situaţie, individul se va conforma normelor nu din convingere, ci
din teamă, existând oricând riscul ca această conformare să fie doar de suprafaţă şi
temporară, tentaţia încălcării normelor şi adoptării unei conduite deviante fiind
permanentă,
De asemeni, controlul social poate fi organizat (sau instituţionalizat) – atunci
când este exercitat de societate prin instituţii specializate (poliţie, organisme
judecătoreşti etc.) sau neorganizat (neinstituţionalizat) – când este realizat de către
grupuri de prieteni, familie, grupuri de vecinătate, grupuri de muncă etc. După cum,
după gradul său de formalizare, poate fi formal (oficial) – realizat cu ajutorul diferitelor
60
reglementări de natură juridică, politică sau administrativă, sau informal (neoficial),
realizat prin tradiţii, obiceiuri, cutume, moravuri sau presiunea opiniei publice.
În privinţa rolului dreptului ca mijloc de control social, s-au conturat de-a
lungul timpului, mai multe puncte de vedere. De exemplu, reprezentanţii „jurisprudenţei
sociologice”, pornind de la aprecierea că ordinea socială nu este nici spontană şi nici
instinctivă, considerau că ea trebuie asigurată prin mijloace specifice, un rol important
în acest sens revenind dreptului (legislaţiei) ca cel mai specializat şi perfecţionat mijloc
de control social (acestuia adăugându-i-se şi alte mijloace de influenţare şi stimulare a
conduitelor dezirabile şi legitime).
A. Comte respingea rolul dreptului (pe care-l considera un vestigiu metafizic,
arhaic şi imoral) în realizarea controlului social. După opinia lui, consensul dintre
indivizi trebuie să se bazeze pe dragoste şi morală şi nu pe constrângere şi presiune
socială.
În concepţia lui E. Durkheim, cea care asigură ordinea socială, reglează
comportamentul indivizilor şi funcţionează ca formă fundamentală de control social este
„conştiinţa colectivă”.
În opinia lui G. Gurvitch, reprezentant al „pluralismului juridic”, controlul social
poate fi exercitat, în orice societate, atât prin intermediul atitudinilor, sentimentelor şi
opiniilor dominante cât şi prin presiune şi constrângere socială, inclusiv prin utilizarea
forţei coercitive a statului şi a dreptului (legislaţiei).
Reprezentanţi ai etnometodologiei şi interacţionismului simbolic consideră că
presiunea şi constrângerea socială (în realizarea cărora dreptul are un rol primordial) pot
duce nu numai la conformism şi supunere faţă de norme şi reguli ci şi la tendinţe de
rebeliune şi nonconformism, deci la diverse forme de devianţă.
Concluzia care se degajă din punctele de vedere exprimate este că dreptul este
un important instrument de control social, dar că:
a) nu este şi nu poate fi singurul instrument, mijloc de asigurare, realizare a
controlului social;
b) utilizarea exclusivă sau excesivă a dreptului (legislaţiei) ca instrument de
control social poate avea efecte adverse (putând genera nu conformism ci devianţă).
61
Efectele sociale ale devianţei
Devianţa, reprezentând acte sau comportamente negativ valorizate, respinse şi
condamnate de către o mare parte a oamenilor are, evident, efecte sociale negative sau
disruptive, care reprezintă disfuncţii ale acesteia. În acelaşi timp însă, deşi pare
surprinzător, devianţa poate avea şi efecte pozitive, considerate funcţii ale devianţei.
Disfuncţii ale devianţei
a) Devianţa persistentă şi larg întâlnită poate perturba serios şi chiar submina
ordinea socială. Organizarea socială este rezultatul unor acţiuni coordonate ale
membrilor societăţii, conform unor expectanţe socialmente acceptate, derivând din
normele şi regulile sociale. Dacă unii oameni, în anumite situaţii, nu se comportă
conform expectanţei, viaţa instituţională poate fi periclitată iar acţiunile colective pot
eşua.
b) Devianţa subminează disponibilitatea oamenilor de a-şi juca corect rolurile
aferente statusurilor lor. Dacă nejucarea corectă, cinstită a rolurilor, nerespectarea
normelor şi regulilor nu este sancţionată social, sau chiar, este recompensată, uneori
exagerat, şansele ca ceilalţi să-şi joace în continuare corect rolurile scad considerabil. În
plus, activitatea comună se bazează pe încredere reciprocă, pe credinţa că toţi se
comportă, acţionează conform expectanţelor. Dacă acest lucru nu se produce, dacă nu se
răspunde la încredere prin reciprocitate, disponibilitatea de a juca după reguli scade,
instalându-se treptat convingerea că respectarea normelor este nu numai inutilă ci şi de-
a dreptul prostească.
Funcţii ale devianţei
a) Aparent paradoxal, ea poate promova conformitatea socială. Respingerea
devianţilor, reacţia ostilă faţă de aceştia şi sancţionarea lor îi poate face pe cei înclinaţi
spre nonconformism să-şi tempereze tendinţele iar pe cei dispuşi spre conformare să
persiste în această atitudine. Consecinţa de ansamblu poate fi o societate cu indivizi mai
dispuşi spre conformism, spre respectarea regulilor, mai loiali faţă de normele şi
ideologia dominantă.
b) După cum preciza E. Durkheim, de câte ori oamenii dezaprobă un act, ei pun
în lumină şi creionează contururile unei norme. Prin reacţia negativă, dezaprobatoare
faţă de actul deviant, ei reafirmă şi întăresc norma încălcată prin respectivul act.
62
c) Concentrându-şi atenţia asupra deviantului, grupul se poate întări, consolida,
întrucât, de regulă, un inamic comun generează şi întăreşte, consolidează sentimentele
de solidaritate. Prin condamnarea, respingerea oamenilor „răi” se sporeşte coeziunea
celor „buni”. După cum afirma sociologul Randall Collins, principalul vizat în procesele
criminale nu este cel care comite infracţiunea, ci societatea mai largă. Procesul – ca
ritual social – pe lângă condamnarea vinovatului, urmăreşte implicit reafirmarea
credinţei în legi şi necesitatea respectării lor.
d) Devianţa poate genera schimbarea. Orice încălcare a normei, a regulii, a legii
înseamnă, implicit, contestarea ei. Frecventa încălcare a normelor, frecvenţa mare a
actelor deviante constituie un semnal că ceva nu este în regulă cu respectiva normă sau
lege, că se impune ca aceasta să fie reexaminată şi eventual schimbată sau, cel puţin,
adaptată cerinţelor.
8. Perspective în analiza sociologică a devianţei
Perspectiva tensiunii structurale
Dezvoltată de către sociologul american Robert Merton, se originează în
concepţia lui Durkheim despre anomie. Sociologul francez considera că, în perioadele
de schimbare socială rapidă şi profundă, oamenii au dificultăţi în a-şi modela acţiunile
conform normelor tradiţionale. Normele vechi par a fi depăşite, inoperante şi
nerelevante în noile condiţii, iar normele emergente sunt încă neclare, insuficient de
coerente şi, uneori, contradictorii şi oscilante, neputând ghida eficient comportamentul
oamenilor. Se instaurează o stare de anomie (a nomos = fără norme), de relativ vid
normativ care este de aşteptat să genereze o creştere semnificativă a comportamentului
deviant. (În treacăt fie spus, ceea ce se petrece în România perioadei de tranziţie ar
putea fi considerat o confirmare a acestei teorii).
Pornind de la teoria lui Durkheim şi aplicând-o societăţii americane, Merton
elaborează teoria tensiunii structurale.
În esenţă, Merton consideră că, pentru foarte mulţi americani, bogăţia
(îndeosebi cea materială) a devenit un obiectiv cultural înalt dezirabil. În acelaşi timp,
societatea aprobă doar anumite mijloace care pot fi folosite în atingerea acestui obiectiv
(îndeosebi educaţia înaltă şi obţinerea, pe baza ei, a unor posturi bine plătite).
În situaţia în care oamenii internalizează obiectivul succesului material
(bogăţia), dar nu au acces la mijloace socialmente acceptate pentru a fi utilizate în
63
atingerea obiectivului, apar tensiuni puternice care îi împing spre nonconformism, spre
devianţă, spre folosirea unor practici neortodoxe în atingerea obiectivului, în obţinerea
bogăţiei. Ei vor fi înclinaţi să recurgă la orice mijloace (inclusiv crimă) pentru a obţine
ce doresc: bogăţia şi prestigiul social asociat acesteia.
La dilema scopuri-mijloace, Merton identifică cinci răspunsuri posibile, dintre
acestea patru fiind adaptări deviante la condiţiile de anomie:
- conformitatea – acceptarea atât a obiectivului cultural al bogăţiei cât şi a
mijloacelor culturale aprobate social de atingere a lui;
- inovarea – acceptarea obiectivului cultural al bogăţiei, abandonarea
mijloacelor culturale aprobate social de atingere a lui şi înlocuirea acestora cu altele
neacceptate (şi sancţionate juridic);
- ritualismul – abandonarea obiectivului de succes material sau diminuarea
importanţei lui şi fetişizarea mijloacelor aprobate, exacerbarea lor;
- retragerea – se resping atât obiectivele culturale cât şi mijloacele aprobate,
fără a le pune ceva în loc. Cei ce recurg la această modalitate de reacţie se plasează,
practic, în afara societăţii;
- rebeliunea – respingerea atât a obiectivelor cât şi a mijloacelor aprobate şi
substituirea lor cu altele noi.
Această perspectivă adoptă un punct de vedere optimist cu privire la natura
umană considerând că devianţa, crima sunt rezultatul unor presiuni sociale, că
delincvenţii ar fi oameni care ar respecta legea dacă ar avea acces la mijloacele culturale
aprobate social. Conform acestei perspective, crima ar trebui să se concentreze la
păturile şi clasele sociale defavorizate, soluţia eradicării crimei fiind, în consecinţă,
reformarea societăţii.
O serie de autori resping însă această perspectivă de abordare, pe baza a două
argumente:
a) delincvenţa este cea mai ridicată atunci când atât aspiraţiile cât şi expectanţele
sunt cele mai scăzute, şi invers (pe când, conform teoriei tensiunii structurate,
delincvenţa este cea mai ridicată atunci când aspiraţiile sunt ridicate iar expectanţele
scăzute);
b) delincvenţa nu este necesarmente concentrată la clasele defavorizate; în plus,
nu s-a putut stabili nici o relaţie fermă între clasa socială şi diferite tipuri de delincvenţă.
64
Perspectiva transmisiunii culturale
s-a conturat ca rezultat al investigaţiilor unor sociologi de la Universitatea din
Chicago (din anii 1920-1930) care au constatat că, în anumite zone ale oraşului, ratele
delincvenţei au rămas neschimbate în cursul timpului, în ciuda faptului că structura
etnică a populaţiei respectivelor zone s-a schimbat. Concluzia sociologilor a fost că
acest tip de comportament delincvent este transmis cultural de la o generaţie la alta.
Conform acestei teorii este „natural” ca tinerii ce locuiesc în arii cu o criminalitate
tradiţional mai ridicată, să adopte un stil de viaţă deviant. Modelele culturale
delincvente persistă şi ele sunt preluate de noii veniţi în respectivele arii.
O variantă a acestei perspective este perspectiva asocierii diferenţiale.
Conform acestei perspective, oamenii devin devianţi pe măsură ce participă la viaţa din
zonele în care ideile şi practicile deviante sunt acceptate sau chiar favorizate. Cu cât
contactele cu aceste arii sunt mai timpurii, mai frecvente şi mai întinse, cu atât şansele
unui comportament deviant sunt mai mari. Această perspectivă poate fi redusă, prin
simplificare, la afirmaţia „anturajul rău sau mediul social rău îl strică pe om”.
Această perspectivă este un instrument util pentru a înţelege de ce devianţa
diferă de la un grup la altul, de la o societate la alta. Ea are însă şi câteva limite:
a) nu este aplicabilă tuturor formelor de devianţă, existând forme de devianţă ce nu
pot fi învăţate de la alţii;
b) nu poate explica de ce persoane trăind în acelaşi mediu şi puse în faţa aceloraşi
modele culturale deviante se comportă foarte diferit (unii adoptă un comportament
deviant, alţii nu).
Perspectiva „conflict”,
care pornește de la constatarea că grupurile au norme şi valori diferite, pune
problema „Care dintre aceste grupuri va fi capabil să transleze valorile sale la nivelul
întregii societăţi şi să confere forţă acestor reguli?”. Adeseori, norme şi valori
aparţinând unor grupuri sociale sau grupuri de interes diferite intră în conflict, fiecare
grup încercând să-şi impună propriile lor norme şi valori. Totul depinde de raportul de
forţe existent la un moment dat în societate.
Conform teoreticienilor acestei perspective, adoptarea şi administrarea legii sunt
controlate de interese puternice. Nu este întâmplător, afirmă sociologii americani, că
accentul este pus îndeosebi pe infracţiuni împotriva proprietăţii (care afectează
65
interesele celor puternici şi influenţi) în timp ce crima corporativă (cea comisă de firme
de afaceri) este puternic subestimată. Mai mult, în timp ce infracţiunile împotriva
proprietăţii sunt pedepsite cu închisoarea, infracţiunile legate de afaceri sunt pedepsite
de cele mai multe ori cu amendă (sau nu sunt pedepsite deloc).
Rezultă că grupurile ce deţin puterea se erijează în reprezentanţi ai societăţii,
transformă normele şi valorile lor în valori şi norme ale întregii societăţi şi tratează ca
deviante actele şi comportamentele contrare acestor norme şi valori.
Deşi această perspectivă este pozitiv apreciată de mulţi sociologi, i se reproşează
o anumită imprecizie a conceptelor utilizate ca şi o insuficientă testare a ipotezelor pe
care se bazează. În plus, nu întotdeauna grupurile de interes puternice care încearcă să-şi
impună normele, regulile, valorile, o fac neapărat în detrimentul interesului altor
grupuri.
Perspectiva „etichetare”,
continuând ideile teoreticienilor conflictului, constată că grupurile de interes
puternice, după transformarea preferinţelor lor valorice în reguli menite să guverneze
viaţa socială, etichetează negativ pe cei care încalcă aceste reguli.
Iniţiatorii acestei perspective pornesc de la următoarele constatări:
a) Nici un act nu este, prin el însuşi, deviant sau nondeviant. Totul depinde nu de
conţinutul său ci de modul cum este definit, apreciat de alţi oameni, de modul cum
aceştia reacţionează la el.
b) Toţi oamenii au, în diferite împrejurări, un comportament deviant, încălcând
anumite norme mai puţin fundamentale pentru viaţa socială. Aceste acţiuni sunt
denumite devianţă primară – comportament deviant ce rămâne deseori neobservat şi
nesancţionat de agenţii de control social.
c) Considerarea unor acte ca deviante sau nu depinde de regulile pe care
societatea doreşte să le impună şi să le întărească, în care anume situaţii şi care sunt
oamenii vizaţi de ele. Un lucru permis unora sau în anumite situaţii, poate fi interzis
altora sau în alte situaţii. Mai mult, unii oameni pot fi etichetaţi drept devianţi pentru
simplul motiv că sunt acuzaţi pe drept sau pe nedrept de ceva. Astfel spus, important
este cine apreciază, cum etichetează cel care apreciază pe individul ce are un anumit
comportament.
66
d) Etichetarea oamenilor ca devianţi creează condiţiile care generează devianţa
secundară: ca răspuns la etichetare. un individ etichetat drept deviant şi tratat ca atare
de către societate, ajunge să accepte statutul de deviant şi să se conformeze acestui
statut.
e) Oamenii etichetaţi ca devianţi sunt respinşi de către societate. Ca reacţie la
această respingere şi izolare, se orientează spre relaţii cu indivizi aflaţi în aceeaşi
situaţie. Aderarea şi participarea la o subcultură deviantă îl ajută, pe de o parte, pe
deviant să facă faţă unei situaţii frustrante. Pe de altă parte, alimentează un stil de viaţă
deviant şi subminează ordinea şi organizarea socială prin multiplicarea actelor deviante.
Se apreciază că specific perspectivei etichetare este că ea nu se centrează pe
cauzele comportamentului deviant al unor persoane ci încearcă să explice de ce unul şi
acelaşi act poate fi considerat deviant sau nu în funcţie de situaţie şi de persoanele
implicate.
Şi acestei abordări i se aduc de unii autori diverse critici. Printre acestea,
menţionăm:
a) Dacă etichetarea permite înţelegerea modului cum unii indivizi devin, prin
devianţă secundară, delincvenţi de carieră, ea nu poate spune prea multe referitoare la a
ce a determinat comportamentul deviant iniţial;
b) Întrucât consideră că un comportament nu este deviant dacă nu este etichetat
ca atare, ea nu permite clasificarea şi explicarea devianţei secrete şi nedetectate.
67
Teme de referate
1. Principalele contribuţii de ordin juridic la apariţia şi dezvoltarea sociologiei
juridice;
2. Contribuţii semnificative ale unor sociologi (inclusiv români) la constituirea şi
dezvoltarea acestei ştiinţe;
3. Factori ce conferă specificitate sociologiei juridice ca ştiinţă de graniţă între
drept şi sociologie;
4. Funcţiile expozitivă şi explicativă şi finalitatea cognitivă a sociologiei;
5. Funcţiile critică şi practic-operaţională şi finalitatea practică a sociologiei;
6. Distincţia făcută de E. Durkheim între faptele sociale normale şi cele patologice;
crima – fapt social normal;
7. Caracterul social al dreptului; tipuri de fenomene de drept;
8. Relaţiile şi procesele sociale: caracteristici definitorii şi tipuri;
9. Socializarea ca proces; rolul socializatorului şi al socializatului în succesul sau
eşecul acesteia;
10. Importanţa bazelor biologice ale socializării şi semnificaţia scopurilor acesteia;
11. Rolul familiei şi al şcolii ca agenţi socializatori de bază;
12. Rolul mass-media în socializare (în special în socializarea copiilor);
13. Factori responsabili de producerea unor discontinuităţi şi eşecuri în procesul de
socializare;
14. Tipuri de statusuri sociale: analiză comparativă;
15. Raportul dintre status şi rol: consecinţe ale neconcordanţei dintre acestea;
16. Conflictul de rol şi ambiguitatea rolului: surse şi modalităţi posibile de
rezolvare;
17. Normele morale şi normele juridice – norme sociale de bază: analiză
comparativă;
18. Devianţa ca fenomen social: relativitatea acesteia; funcţii şi disfuncţii ale
devianţei;
19. Controlul social: conţinut; necesitate;
20. Forme şi mijloace de exercitare a controlului social; dreptul ca instrument de
control social.
68
Bibliografie generală
1. Banciu, D., Control social şi sancţiuni sociale, Ed. Hyperion XXI, Bucureşti, 1992.
2. Banciu, D., Sociologie juridică, Ed. Hyperion XXI, Bucureşti, 1995.
3. Banciu, D., Elemente de sociologie juridică, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2000.
4. Durkheim, E., Regulile metodei sociologice, Ed. Polirom, Iași, 2001.
5. Carbonnier, J., Ipoteza nondreptului în Sociologia franceză contemporană. Antologie
de Drăgan, I. şi Aluaş, I., Ed. Politică Bucureşti, 1971.
6. Gusti, D., Sociologie juridică. Culegere de texte, Ed. Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1997.
7. Linton, R., Fundamentul cultural al personalităţii, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Bucureşti, 1976.
8. Mihăilescu, I., Sociologie generală, Ed. Polirom, Iași, 2003.
9. Popa, N., Mihăilescu, I., Eremia, M., Sociologie juridică, Ed. Universităţii din
Bucureşti, 2000.
10. Rădulescu, S., Sociologia devianţei, Ed. Victor, Bucureşti, 1998.
11. Stănoiu, A., Sociologie juridică, Ed. Cartea Studenţească, Bucureşti, 2009.