curtea europeanĂ a drepturilor omului marea...
TRANSCRIPT
Tradus și revizuit de IER (www.ier.ro)
CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI
MAREA CAMERĂ
Cauza REGNER împotriva REPUBLICII CEHE
(Cererea nr. 35289/11)
HOTĂRÂRE
STRASBOURG
19 septembrie 2017
Această hotărâre este definitivă. Poate suferi modificări de formă.
În Cauza Regner împotriva Republicii Cehe,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului, reunită în Marea Cameră
compusă din:
Guido Raimondi, președinte,
Linos-Alexandre Sicilianos,
Robert Spano,
Mirjana Lazarova Trajkovska,
Khanlar Hajiyev,
Luis López Guerra
András Sajó,
Işıl Karakaş,
Erik Møse,
Aleš Pejchal,
Krzysztof Wojtyczek,
Egidijus Kūris,
Mārtiņš Mits,
Georges Ravarani,
Pere Pastor Vilanova,
Alena Poláčková,
Georgios Serghides, judecători,
și Johan Callewaert, grefier adjunct al Marii Camere,
după ce a deliberat în camera de consiliu, la 19 octombrie 2016 și 10 mai
2017,
pronunță prezenta hotărâre, adoptată la cea din urmă dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află cererea nr. 35289/11 îndreptată împotriva
Republicii Cehe, prin care un resortisant al acestui stat, domnul Václav
Regner („reclamantul”), a sesizat Curtea la 25 mai 2011 în temeiul art. 34 din
Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale
(„Convenția”).
2. Reclamantul a fost reprezentat de L. Trojan, avocat în Praga. Guvernul
ceh („Guvernul”) a fost reprezentat de agentul guvernamental, domnul Vít A.
Schorm, din cadrul Ministerului de Justiție.
3. Reclamantul denunță caracterul inechitabil al procedurii administrative
în cadrul căreia nu a luat cunoștință de un element de probă decisiv,
considerat drept informație clasificată și pus la dispoziția instanțelor de către
pârât. Consideră acest lucru o încălcare a art. 6 § 1 din Convenție.
4. La 6 ianuarie 2014, președintele fostei Secții a cincea, căreia i-a fost
repartizată cauza (art. 52 § 1 din Regulamentul Curții, „Regulamentul”), a
hotărât să comunice cererea Guvernului. La 26 noiembrie 2015, o cameră a
secției menționate, compusă din Angelika Nuβberger, președinte, Boštjan
Zupančič, Ganna Yudkivska, Vincent De Gaetano, André Potocki, Helena
Jäderblom și Aleš Pejchal, judecători, precum și Milan Blaško, grefier
adjunct de secție, a pronunțat în unanimitate o hotărâre prin care cererea a
fost declarată admisibilă și prin care s-a constatat, cu majoritate de voturi,
neîncălcarea art. 6 § 1 din Convenție. La hotărâre au fost anexate opinia
separată a doamnei judecător Jäderblom, precum și opinia concordantă a
domnului judecător Pejchal.
5. La 11 februarie 2016, reclamantul a solicitat retrimiterea cauzei în fața
Marii Camere, în temeiul art. 43 din Convenție. La 2 mai 2016, Colegiul
Marii Camere a admis cererea.
6. Componența Marii Camere a fost stabilită în conformitate cu dispozițiile
art. 26 § 4 și 5 din Convenție și ale art. 24 din Regulament.
7. Atât reclamantul, cât și Guvernul au depus observații scrise
suplimentare (art. 59 § 1 din Regulament) pe fondul cauzei. De asemenea, au
fost primite observații din partea Guvernului Republicii Slovace, pe care
președintele l-a autorizat să intervină în procedura scrisă (art. 36 § 2 din
Convenție și art. 44 § 3 din Regulament).
8. La 19 octombrie 2016, a avut loc o ședință publică la Palatul Drepturilor
Omului din Strasbourg (art. 59 § 3 din Regulament).
S-au înfățișat:
– pentru Guvern
domnii V.A. SCHORM, agent,
V. PYSK, cabinetul agentului guvernamental,
Ministerul Justiției,
doamnele L. ZAHRADNICKÁ, cabinetul agentului guvernamental,
Ministerul Justiției,
H. BONČKOVÁ, consilieri;
– pentru reclamant
domnul M. BILEJ, avocat,
doamnele D. KÁŇOVÁ,
A. KUKRÁLOVÁ, consilieri.
Curtea a ascultat declarațiile domnilor Bilej și Schorm, precum şi
răspunsurile acestora la întrebările adresate.
ÎN FAPT
I. CIRCUMSTANȚELE CAUZEI
9. Reclamantul s-a născut în 1962 și locuiește în Praga.
10. În temeiul unui contract încheiat la 2 noiembrie 2004 și reglementat de
dispozițiile Codului muncii, reclamantul a devenit angajat al Ministerului
Apărării.
11. La 27 decembrie 2004, organul statutar al ministerului a solicitat
Autorității Naționale de Securitate (Národní bezpečnostní úřad –
„Autoritatea”) să îi elibereze reclamantului un certificat de securitate
(osvědčení), care îi oferea acces la informații clasificate, încadrate în
categoria „secret” (tajné) în cadrul atribuțiilor de serviciu pe care trebuia să
le exercite.
12. La 1 ianuarie 2005, reclamantul a preluat funcția de director al
Departamentului pentru Administrarea Bunurilor din Ministerul Apărării
(Sekce správy majetku Ministerstva obrany).
13. La 19 iulie 2005, Autoritatea i-a eliberat certificatul de securitate,
valabil până la 18 iulie 2010, confirmând că acesta avea acces la informații
de stat clasificate, încadrate în categoria „secret”.
14. În cursul anului 2006, reclamantul a fost numit adjunctul prim-
viceministrului apărării (zástupce Prvního náměstka ministra obrany),
ocupând în continuare funcția de director al Departamentului pentru
Administrarea Bunurilor din Ministerul Apărării.
15. La 7 octombrie 2005, Autoritatea a primit de la serviciul de informații
o informație clasificată, încadrată în categoria „restricționat” (vyhrazené) și
datată 5 octombrie 2005. S-a început o anchetă pentru a verifica informația
primită. În cursul acestei anchete, serviciul de informații a furnizat Autorității
și alte informații, datate 21 martie 2006, clasificate „restricționat” și depuse
la dosarul de securitate (bezpečnostní spis) cu numărul 77. Pe baza acestor
informații, Autoritatea a retras certificatul de securitate la 5 septembrie 2006.
Această decizie s-a bazat pe două elemente distincte. În primul rând,
reclamantului i se imputa faptul că a omis să precizeze, deși ar fi trebuit să
facă acest lucru atunci când a solicitat eliberarea certificatului de securitate,
că ocupa funcții de conducere în cadrul unor societăți și că deținea conturi la
bănci străine. Pe de altă parte, decizia adăuga că persoana în cauză prezenta
un risc la adresa securității naționale, în sensul art. 14 alin. (3) litera d) din
Legea nr. 412/2005. În ceea ce privește acest ultim aspect, în decizie nu se
precizau totuși informațiile clasificate pe care se întemeia, având în vedere că
acestea erau încadrate în categoria „acces restricționat” și prin urmare,
potrivit legii, nu puteau fi divulgate persoanei în cauză. Se menționa că
faptele stabilite în ceea ce privește comportamentul reclamantului, astfel cum
sunt atestate în informațiile primite la 7 octombrie 2005 de către Autoritate,
puneau la îndoială capacitatea acestuia de a obține un certificat de securitate,
precum și capacitatea sa de a nu fi influențat și de a păstra secrete informațiile
sensibile, și că, prin urmare, acesta nu mai era demn de încredere.
16. În urma recursului ierarhic (rozklad) introdus de reclamant în fața unei
autorități administrative superioare, directorul Autorității, după obținerea
avizului comisiei de recurs, a confirmat, la 18 decembrie 2006, decizia
Autorității din 5 septembrie 2006, dar pe baza unei motivări parțial diferite.
Acesta a respins ca nefondată plângerea privind faptul că reclamantul nu a
dezvăluit anumite informații înainte de eliberarea certificatului de securitate.
În schimb, a fost de acord cu concluziile Autorității referitoare la existența
unui risc de securitate, care rezultase din ancheta desfășurată de Autoritate și
din documentele clasificate.
17. Între timp, la 4 octombrie 2006, reclamantul a solicitat să fie eliberat
din funcția de adjunct al prim-viceministrului apărării, precum și din cea de
director al Departamentului pentru Administrarea Bunurilor din Ministerul
Apărării, din motive de sănătate. La aceeași dată, acesta a fost revocat din
funcție, în temeiul art. 65 alin. (2) din Codul muncii (infra, pct. 26). La 20
octombrie 2006, acesta a semnat, în temeiul art. 43 din Codul Muncii,
încetarea prin acordul părților a contractului său de muncă, cu efect de la 31
ianuarie 2007.
18. La 19 ianuarie 2007, reclamantul a contestat anularea certificatului de
securitate în fața Tribunalului Municipal din Praga (městský soud). Acesta și
avocatul său au fost autorizați să consulte dosarul, dar părțile clasificate ca
fiind confidențiale au fost excluse. În schimb, documentele care conțineau
informații privind existența unui risc, inclusiv documentele confidențiale, au
fost transmise de către Autoritate instanței, care a avut acces la acestea. În
cadrul ședinței publice, reclamantului i s-a oferit posibilitatea să își prezinte
argumentele, precum și teza sa cu privire la motivele care au condus la
retragerea certificatului de securitate. În această privință, reclamantul a
observat că, în opinia lui, informația în litigiu fusese furnizată de un serviciu
militar de informații, care a vrut să se răzbune pentru refuzul acestuia de a
accepta o propunere de colaborare care depășea obligațiile sale stabilite prin
lege.
19. Prin hotărârea din 1 septembrie 2009, tribunalul a respins cererea
reclamantului. S-a subliniat că, în cadrul procedurii de retragere a unui
certificat de securitate, autoritatea competentă trebuie să expună doar
motivele de retragere care sunt întemeiate pe documente neclasificate și că,
în ceea ce privește motivele întemeiate pe documente clasificate, aceasta
trebuie să se limiteze să facă trimitere la documentele relevante și la nivelul
acestora de secretizare. Instanța a considerat că abordarea Autorității, care nu
îi dezvăluise reclamantului conținutul informațiilor pe baza cărora fusese
retras certificatul de securitate nu era nelegală, deoarece legea nu permitea
comunicarea acestora. A adăugat că drepturile reclamantului au fost
respectate într-o măsură suficientă, având în vedere faptul că instanța avea
competența de a lua cunoștință de informațiile clasificate ca fiind
confidențiale și de a aprecia dacă acestea justificau decizia luată de către
Autoritate.
20. Prin hotărârea din 15 iulie 2010, Curtea Administrativă Supremă
(Nejvyšší správní soud) a respins recursul în casație (kasační stížnost) al
reclamantului, subliniind că din documentele clasificate reieșea, fără nicio
urmă de îndoială, că reclamantul nu îndeplinea condițiile legale pentru a-i fi
încredințate informații secrete, precizând că riscul existent în privința acestuia
era legat de conduita său, care îi afecta credibilitatea și capacitatea de a păstra
secrete informațiile încredințate. Curtea Administrativă Supremă a adăugat
că divulgarea de informații clasificate ar fi putut avea drept consecință
divulgarea metodelor de lucru ale serviciului de informații, dezvăluirea
surselor de informații ale acestuia sau riscul de influențare a eventualilor
martori. Instanța a explicat că, în temeiul legii, nu era posibil să se precizeze
în ce consta exact riscul de securitate și nici să indice în mod precis
considerentele care au stat la baza concluziei privind existența unui astfel de
risc, având în vedere că motivele și considerentele care au condus la decizia
Autorității s-au întemeiat exclusiv pe informații clasificate. Prin urmare,
motivarea deciziei trebuia să se limiteze la o trimitere la documentele pe care
se baza și la nivelul de secretizare al informațiilor utilizate. De asemenea,
aceasta a subliniat că, având în vedere caracterul specific al procedurii, care
privea date confidențiale, drepturile procedurale ale persoanei în cauză nu
puteau fi garantate integral, dar că necomunicarea motivelor concrete aflate
la baza deciziei de retragere a certificatului de securitate era contrabalansată
de garanția că instanțele administrative aveau acces nelimitat la documentele
clasificate. Curtea Administrativă Supremă a evidențiat că raportul privind
rezultatul anchetei serviciului de informații, depus la dosar cu nr. 77, conținea
informații concrete, complete și detaliate cu privire la comportamentul și
stilul de viață ale reclamantului, care îi permiteau, în speță, să se asigure cu
privire la relevanța acestora în ceea ce privește problema stabilirii dacă
reclamantul prezenta un risc la adresa securității naționale. În plus, instanța a
observat că informațiile respective nu aveau nicio legătură cu refuzul
reclamantului de a coopera cu serviciul militar de informații.
21. La 25 octombrie 2010, reclamantul a introdus o acțiune în fața Curții
Constituționale (Ústavní soud), plângându-se de caracterul inechitabil al
procedurii. Prin hotărârea din 18 noiembrie 2010, acțiunea a fost respinsă ca
vădit nefondată. Făcând referire la jurisprudența sa anterioară în acest
domeniu, Curtea Constituțională a constatat că, având în vedere caracterul
specific și importanța deciziilor adoptate în ceea ce privește informațiile
clasificate, atunci când interesele de securitate națională sunt evidente, nu este
întotdeauna posibil să se aplice, în cadrul acestor proceduri, toate garanțiile
referitoare la caracterul echitabil al procedurii. Instanța constituțională a
apreciat că, în speță, conduita instanțelor era justificată în mod corespunzător,
că motivele expuse în deciziile lor erau inteligibile și conforme cu Constituția
și că acestea nu s-au abătut în mod excesiv de la normele procedurale sau
constituționale și că, prin urmare, nu era necesară intervenția sa în procesul
lor decizional.
22. La 16 martie 2011, Ministerul Public a întocmit un rechizitoriu
împotriva reclamantului și a altor 51 de persoane pentru influențarea
procedurilor de atribuire a unor contracte publice de către Ministerul Apărării
în perioada 2005-2007. Reclamantul a fost acuzat de participare la un grup
infracțional organizat (účast na zločinném spolčení), complicitate la abuz în
serviciu (pomoc k trestnému činu zneužívání pravomoci veřejného činitele),
complicitate la influențarea ilegală a procedurilor de atribuire a contractelor
de achiziție publică și a procedurilor de licitație publică (pomoc k trestnému
činu pletich při veřejné soutěži a veřejné dražbě), precum și complicitate la
încălcarea unor norme obligatorii în domeniul relațiilor economice (pomoc k
trestnému činu porušování závazných pravidel hospodářského styku).
Prin hotărârea din 25 martie 2014, Tribunalul Regional din České
Budějovice (krajský soud) l-a declarat pe reclamant vinovat și l-a condamnat,
între alții, la 3 ani de închisoare. Prin hotărârea din 27 mai 2016, Înalta Curte
din Praga (Vrchní soud) a confirmat hotărârea primei instanțe în ceea ce
privește vinovăția reclamantului, dar a suspendat executarea pedepsei cu
închisoarea cu un termen de încercare de 2 ani. Hotărârea a rămas definitivă.
II. DREPTUL INTERN RELEVANT
A. Carta drepturilor și libertăților fundamentale (Legea nr. 2/1993)
23. În conformitate cu art. 26 alin. (2) din Cartă (Listina základních práv
a svobod), reglementare de rang constituțional, dreptul de a exercita anumite
profesii sau activități poate fi supus anumitor condiții sau limitări.
B. Legislația care reglementează statutul funcționarilor publici și
dreptul muncii
24. În statul ceh, funcția publică a fost codificată pentru prima dată prin
Legea nr. 234/2014 privind funcția publică (zákon o státní službě), care a
intrat în vigoare la 1 ianuarie 2015. Deși, în 2002, Parlamentul a
adoptat Legea nr. 218/2002 privind situația angajaților bugetari din
instituțiile administrației publice și remunerarea acestor angajați și a altor
angajați ai administrației (legea funcției), această lege nu a intrat niciodată în
vigoare și a fost înlocuită de Legea nr. 234/2014, citată anterior.
25. Rezultă că funcționarii publici angajați înainte de intrarea în vigoare a
legii privind funcția publică aveau cu angajatorul lor un raport de muncă de
drept privat, reglementat de Codul muncii (Legea nr. 65/1965, în vigoare până
la data de 31 decembrie 2006), fără statut special.
26. Art. 65 din Codul muncii prevede, la alin. (2), că un salariat care a fost
ales sau numit într-un post poate fi revocat din funcție sau poate renunța la
aceasta. Potrivit alin. (3), revocarea din funcție sau renunțarea la aceasta nu
are ca efect încetarea raportului de muncă, iar angajatorul va ajunge la un
acord cu funcționarul în cauză cu privire la viitoarea numire a acestuia într-o
funcție corespunzătoare calificării sale.
27. Lista exhaustivă a motivelor pentru care un angajat poate fi concediat
cu preaviz sau cu efect imediat se găsește la art. 46 și, respectiv, art. 53 din
Codul muncii.
28. Art. 64 din același cod permite unui un angajat să conteste în instanță
legalitatea concedierii sale în termen de două luni de la aceasta.
Legea nr. 148/1998 privind protecția informațiilor clasificate
29. Certificatul de securitate a fost eliberat reclamantului pe baza Legii nr.
148/1998 privind protecția informațiilor clasificate (zákon o ochraně
utajovaných skutečností; „Legea din 1998”).
30. Art. 17 din acest text, abrogat prin Legea nr. 413/2005 privind
modificarea legislației în cadrul adoptării Legii privind protecția informațiilor
de stat clasificate și accesul la aceste informații (zákon o změně zákonů v
souvislosti s přijetím zákona o ochraně utajovaných informací a o
bezpečnostní způsobilosti), prevedea, în special, faptul că o persoană putea să
fie informată cu privire la informații clasificate doar în cazul în care aceste
informații erau necesare pentru îndeplinirea îndatoririlor de serviciu și
persoana în cauză era titularul unui certificat de securitate, a cărui posesie
reprezenta o condiție prealabilă pentru exercitarea unei profesii în cadrul
căreia luarea la cunoștință a informațiilor clasificate era indispensabilă.
31. Autoritatea Națională de Securitate fost înființată prin art. 7 alin. (1)
din Legea din 1998.
32. În conformitate cu art. 41 din acest text, superiorul ierarhic putea
solicita Autorității eliberarea unui certificat de securitate pentru funcționarul
său.
33. Art. 5 clasifica datele în informații „cu acces restricționat” (vyhrazené),
„confidențiale” (důvěrné), „secrete” (tajné) și „strict secrete” (přísně tajné).
34. Orice persoană care dorea să obțină certificatul de securitate pentru
una dintre aceste categorii de date trebuia să fie cetățean ceh, să aibă
capacitate juridică deplină, să fie majoră, cu o conduită ireproșabilă și demnă
de încredere din punctul de vedere al caracterului și al securității naționale. O
persoană care a fost condamnată pentru o infracțiune în legătură cu protecția
secretelor de stat, secretelor economice sau profesionale nu era considerată
demnă de încredere. În plus, orice persoană cu privire la care se constata, în
urma unui examen psihologic, că avea trăsături, atitudini sau relații personale
susceptibile să ridice îndoieli cu privire la capacitatea sa de a păstra secrete
era considerată de lege ca nefiind demnă de încredere.
35. Legea din 1998 nu prevedea, la momentul faptelor, niciun control
judecătoresc al deciziilor prin care se refuza acordarea unui certificat de
securitate.
D. Legea nr. 412/2005 privind protecția informațiilor clasificate
secrete de stat și accesul la acestea (versiunea în vigoare până la 23
mai 2007)
36. Legea nr. 412/2005 privind protecția informațiilor clasificate și
condițiile necesare pentru obținerea unui certificat de securitate (zákon o
ochraně utajovaných informacích a o bezpečnostní způsobilosti), precum și
Legea nr. 413/2005 pentru modificarea Legii nr. 148/1998, au intrat în
vigoare la 1 ianuarie 2006. Condițiile pentru eliberarea certificatului de
securitate erau identice cu cele stabilite în legea anterioară, dar definiția
acestora era ușor diferită.
37. Conform art. 4, informațiile clasificate secrete de stat erau împărțite în
funcție de următoarele categorii: (a) „strict secret” atunci când divulgarea lor
unei persoane neautorizate sau utilizarea lor abuzivă ar putea cauza prejudicii
foarte grave intereselor Republicii Cehe; (b) „secret”, atunci când divulgarea
lor unei persoane neautorizate sau utilizarea lor abuzivă ar putea cauza
prejudicii grave intereselor Republicii Cehe; (c) „confidențial” atunci când
divulgarea lor unei persoane neautorizate sau utilizarea lor abuzivă ar putea
cauza prejudicii intereselor Republicii Cehe; (d) „restricționat” atunci când
divulgarea lor unei persoane neautorizate sau utilizarea lor abuzivă ar putea
cauza inconveniente intereselor Republicii Cehe. În ceea ce privește această
ultimă categorie, art. 3 alin. (5) prevedea că divulgarea unei informații
clasificate unei persoane neautorizate sau utilizarea abuzivă a unei astfel de
informații constituia un inconvenient pentru Republica Cehă, care ar putea
avea drept consecință:
a) perturbarea activităților forțelor armate ale Republicii Cehe, NATO sau
ale unuia dintre statele sale membre sau ale unui stat membru al UE,
b) eșecul, complicarea sau punerea în pericol a unei anchete cu privire la
alte infracțiuni decât cele deosebit de grave, sau facilitarea săvârșirii acestora;
c) afectarea negativă a unor interese economice importante ale Republicii
Cehe sau ale UE sau ale unuia dintre statele sale membre,
(d) perturbarea negocierilor comerciale sau politice importante între
Republica Cehă și o putere străină, sau
e) perturbarea unor operațiuni de securitate sau de colectare de informații.
38. Art. 6-10 din lege defineau condițiile de acces al persoanelor fizice la
informațiile clasificate „restricționat”. În conformitate cu art. 6 alin. (1), unei
persoane i se putea acorda accesul la astfel de informații clasificate dacă
acestea erau indispensabile pentru îndeplinirea atribuțiilor sale, exercitarea
activității sale profesionale sau a unei alte activități, cu condiția ca aceasta să
dețină un document (oznámení) care să ateste faptul că îndeplinea condițiile
de acces la informații clasificate „restricționat”. Acest document era eliberat,
după caz, de către superiorul ierarhic sau de către Autoritatea Națională de
Securitate.
39. Art. 11-14 din lege defineau condițiile de acces al persoanelor fizice la
informațiile clasificate „strict secret”, „secret” și „confidențial” (pentru care
existau condiții de acces mai stricte decât în cazul informațiilor clasificate în
categoria „acces restricționat”).
40. Potrivit art. 11 alin. (1), unei persoane i se putea acorda accesul la astfel
de informații clasificate dacă acestea erau indispensabile pentru îndeplinirea
atribuțiilor sale, exercitarea activității sale profesionale sau a unei alte
activități, dacă deținea un certificat de securitate valabil pentru categoria de
informații necesare și dacă primise instrucțiuni adecvate.
41. Art. 12 alin. (1) definea condițiile de acordare a certificatului de
securitate unei persoane fizice după cum urmează:
„Autoritatea eliberează certificatul de securitate persoanelor fizice care
a) sunt resortisanți ai Republicii Cehe sau cetățeni ai unui stat membru al UE sau al
NATO;
b) îndeplinesc condițiile prevăzute la art. 6 alin. (2) [capacitate juridică deplină, în
vârstă de cel puțin 18 ani, fără antecedente penale];
c) prezintă încredere din punctul de vedere al caracterului;
d) prezintă încredere din punctul de vedere al securității naționale. ”
42. În conformitate cu art. 12 alin. (2), persoana fizică trebuie să
îndeplinească condițiile prevăzute la alin. (1) pe întreaga perioadă de
valabilitate a certificatului.
43. Art. 13 alin. (1) prevedea că o persoană fizică avea un caracter demn
de încredere dacă nu suferea de tulburări susceptibile să îi afecteze loialitatea
sau capacitatea sa de a păstra informațiile secrete, fapt care era atestat, în
conformitate cu alin. (2) al art. 13, printr-o declarație privind caracterul demn
de încredere, precum și printr-un raport de expertiză, în cazul în care acest
lucru era prevăzut de lege.
44. În conformitate cu art. 14 alin. (1), era considerată demnă de încredere
din punctul de vedere al securității naționale orice persoană care nu prezenta
un risc de securitate.
În conformitate cu art. 14 alin. (2), era considerată un risc la adresa
securității naționale:
a) orice activitate gravă sau repetată care contravine intereselor Republicii
Cehe, sau
b) orice activitate constând în suprimarea drepturilor și libertăților
fundamentale, sau orice sprijinire a unor astfel de activități.
45. Art. 14 alin. (3) enumera elementele care puteau fi considerate ca
prezentând un risc la adresa securității naționale. În conformitate cu lit. d),
putea fi vorba despre un comportament care afecta capacitatea persoanei în
cauză de a fi demnă de încredere, de a nu se lăsa influențată și de a păstra
secretul.
46. În temeiul art. 58 alin. (1) lit. e), coroborat cu alin. (2), începând de la
data numirii lor și pe tot parcursul exercitării funcțiilor lor, și în măsura în
care era necesar pentru exercitarea acestora, toți judecătorii aveau acces la
toate categoriile de informații clasificate, chiar dacă nu dețineau un certificat
de securitate pentru persoane fizice.
47. Legea nr. 412/2005 a introdus o nouă parte IV, intitulată „Procedura
de vetting” (bezpečnostní řízení) care se aplică atât procedurii de eliberare,
cât și procedurii de retragere a certificatului de securitate, și este împărțită în
două etape, una administrativă și cealaltă judiciară. Al patrulea capitol din
lege este consacrat în special etapei judiciare.
48. În conformitate cu art. 89 alin. (7), partea în procedura de vetting
pentru eliberarea sau retragerea unui certificat de securitate și reprezentantul
său au dreptul, înainte de adoptarea deciziei, să consulte dosarul și să ia notițe,
cu excepția documentelor de la dosar care conțin informații clasificate.
49. În conformitate cu art. 101 alin. (1), Autoritatea are obligația de a iniția
o procedură de invalidare a certificatului de securitate al oricărei persoane
fizice cu privire la care există suspiciuni rezonabile că nu mai îndeplinește
condițiile pentru emiterea acestui document public. În conformitate cu art.
101 alin. (2), Autoritatea invalidează certificatul de securitate oricărei
persoane fizice care nu mai îndeplinește aceste condiții.
50. În conformitate cu art. 107 alin. (4), la cererea Autorității, serviciile de
informații prezintă acestuia un raport cu privire la rezultatele anchetei
desfășurate.
51. Art. 122 alin. (3) prevede că motivarea unei decizii adoptate în temeiul
acestei legi trebuie să precizeze motivele care au stat la baza adoptării sale,
elementele pe care se bazează, precum și raționamentul adoptat de Autoritate
la aprecierea acestora și aplicarea reglementărilor. În cazul în care anumite
motive constituie informații clasificate, decizia nu trebuie să menționeze
decât elementele pe care se întemeiază și nivelul lor de secretizare.
Raționamentul adoptat de Autoritate în cadrul aprecierii acestora și motivele
pentru adoptarea deciziei nu trebuie precizate decât în măsura în care acestea
nu constituie informații clasificate.
52. Potrivit art. 133 alin. (1), decizia directorului Autorității poate fi
contestată în fața unei instanțe judecătorești prin intermediul unei acțiuni în
contencios administrativ. Alin. (2) din acest articol prevede că, în cursul
controlului jurisdicțional, instanța evaluează probele respectarea obligației de
a proteja confidențialitatea informațiilor conținute în rezultatele anchetei sau
registrele de informații polițienești. Aceste informații pot fi examinate în
cadrul unei audieri numai în cazul în care persoana care are obligația de
confidențialitate este scutită de această obligație; scutirea nu poate fi acordată
în cazul în care aceasta ar putea pune în pericol sau compromite serios
activitatea serviciului de informații sau a poliției. Acest lucru este valabil și
pentru alte mijloace de probă decât cele obținute la audiere.
53. În conformitate cu art. 133 alin. (3), Autoritatea menționează
informațiile menționate la alin. (2), care, în opinia sa, nu pot face obiectul
scutirii de obligația de confidențialitate. În cazul în care există un risc de a
pune în pericol sau de a compromite serios activitatea serviciului de
informații sau a poliției, președinte camerei sesizate cu litigiul pronunță
excluderea elementelor aflate la dosar care au legătură cu faptele respective;
aceste elemente din dosar nu pot fi consultate de către reclamant și nici de
către reprezentantul acestuia.
E. Codul justiției administrative (Legea nr. 150/2002 )
54. În conformitate cu art. 45 alin. (3) din Codul justiției administrative, la
depunerea unui document, autoritatea administrativă menționează
întotdeauna părțile din document care conțin informații clasificate.
Președintele camerei elimină aceste părți, ele neputând fi consultate. Această
dispoziție se aplică mutatis mutandis în cazul dosarelor judiciare. Cu toate
acestea, alin. (4) prevede că nu poate fi interzisă consultarea acelor părți ale
dosarului care urmează să fie folosite ca probe în instanță. Nu este posibilă
nici interzicerea consultării elementelor dosarului pe care o parte în litigiu a
fost autorizată să le consulte în fața autorității administrative.
55. În conformitate cu art. 45 alin. (6), înainte de consultarea dosarului,
președinte camerei are obligația să informeze orice persoană care
intenționează să consulte un dosar care conține informații clasificate, astfel
cum prevede legea specială, cu privire la consecințele penale ale unei
încălcări a confidențialității unor astfel de informații. Prin semnarea unui
document care atestă că a primit informații de această natură, persoana astfel
avertizată devine o „persoană desemnată”, în sensul că aceasta are nevoie să
cunoască informațiile clasificate în cauză.
56. În temeiul art. 77 alin. (2), dacă nu există o dispoziție contrară într-o
lege specială privind domeniul de aplicare și modul de administrare a
probelor, instanțele pot să reexamineze probele sau, în acest context, să
solicite probe suplimentare în afara celor prezentate anterior de autoritatea
administrativă.
III. PRACTICA INTERNĂ RELEVANTĂ
57. Legile nr. 148/1998 și nr. 412/2005 au condus la importante evoluții
jurisprudențiale.
58. La 12 iulie 2001, plenul Curții Constituționale a adoptat Hotărârea nr.
Pl. ÚS 11/2000 referitoare la Legea nr. 148/1998, care interzicea, în principiu,
Autorității să comunice persoanei în cauză motivele neeliberării certificatului
de securitate. Deși a recunoscut interesul legitim al statului ca anumite
informații și metode de investigare să rămână secrete, Curtea Constituțională
a precizat că nu este posibil, chiar și în astfel de cazuri specifice, să se renunțe
la protecția drepturilor fundamentale ale individului. S-a concluzionat că
legiuitorul avea obligația să găsească, în cadrul unei noi legislații, modalitatea
adecvată de a reflecta și de a reconcilia interesele private și interesul general.
59. Atât Curtea Administrativă Supremă, în hotărârea nr. 6 As 14/2006 din
31 ianuarie 2007, cât și, ulterior, Curtea Constituțională în hotărârea nr. II.
ÚS 377/04 din 6 septembrie 2007, au considerat că deciziile adoptate de
administrație în acest domeniu puteau face obiectul unui control judecătoresc,
subliniind totodată că eliberarea certificatului de securitate constituia un
„privilegiu extraordinar”. Totuși, acestea au reținut că nu era „în mod cert
posibil ca Autoritatea să fie obligată, sub pretextul respectării depline a
drepturilor procedurale ale unei părți la procedură, să facă referire, în deciziile
acestuia, la informații care puteau să pună în pericol interesele statului, buna
desfășurare a activităților serviciului de informații sau ale poliției, sau chiar
siguranța agenților acestora sau a terților” și că „[era] necesar să se acorde o
deosebită atenție garantării faptului că aceste obiective nu sunt urmărite în
detrimentul principiilor statului de drept sau al drepturilor fundamentale ale
individului. Din jurisprudența Curții Constituționale rezultă că [...], la
controlul unei decizii a cărei consecință directă este limitarea posibilității de
a ocupa un anumit post, interesul public de păstrare a confidențialității nu
poate justifica excluderea acestei decizii din domeniul de aplicare al [...] art.
6 § 1 din Convenție, care garantează dreptul la protecție judiciară”.
60. În hotărârea nr. I. ÚS 828/09 din 22 septembrie 2009, Curtea
Constituțională a subliniat, în special, că dreptul la libera alegere a profesiei
nu include dreptul la eliberarea unui certificat de securitate și nici dreptul de
a practica o anumită profesie, a cărei exercitare este, de altfel, strict limitată
în interesul statului. Aceasta a respins argumentul reclamantului potrivit
căruia decizia de invalidare a certificatului de securitate pentru categoria
„secret” ar fi adus atingere dreptului său fundamental la libera alegere a
profesiei, în sensul art. 26 din Cartă. A precizat că dreptul respectiv putea fi
interpretat nu în sensul că acesta consacră dreptul fiecărei persoane de a
exercita o anumită profesie, ci numai dreptul de a alege profesia pe care o
persoană dorește să o exercite. A adăugat că, pentru a stabili un anumit raport
de muncă sau pentru a începe o activitate independentă specifică, era necesar
ca persoana în cauză să îndeplinească respectivele condiții detaliate prevăzute
de lege pentru exercitarea acelei profesii sau activități, în conformitate cu art.
26 alin. (2) din Cartă.
61. În hotărârea nr. 5 As 44/2006 din 30 ianuarie 2009, Curtea
Administrativă Supremă a considerat că, pentru a interpreta noțiunea de „risc
la adresa securității naționale”, era necesar ca probele obținute să fie
examinate în lumina unui posibil risc de securitate. Prin urmare, în opinia sa,
simpla suspiciune privind existența unui risc la adresa securității naționale era
suficientă pentru a concluziona că persoana în cauză nu prezintă încredere din
punctul de vedere al securității naționale.
62. Curtea Administrativă Supremă a menționat, de asemenea, legătura
dintre ocuparea unui anumit post și emiterea certificatului de securitate.
Făcând referire la lucrările pregătitoare ale legii, a subliniat că accesul la
informații clasificate ar trebui să fie permis numai persoanelor care au nevoie
în mod necesar de acestea pentru exercitarea profesiei sau funcției lor.
Această poziție a fost adoptată și de Curtea Constituțională, care, în hotărârea
ÚS 828/09 din 22 septembrie 2009, a considerat că nu era posibil ca din
dreptul la libera alegere a profesiei să se deducă dreptul la eliberarea unui
certificat de securitate, care nu era garantat de Carta drepturilor și libertăților
fundamentale și nici de textele de rang infra-constituțional.
63. Într-o hotărâre pronunțată de Camera a șaptea a Curții Administrative
Supreme la 9 aprilie 2009 (nr. 7 As 5/2008) s-a reținut, în special, că, în
domeniul în cauză, în cazul în care autoritățile decideau să nu divulge
persoanei în cauză motivele de fapt concrete pentru care a fost considerată ca
fiind nedemnă de încredere din punctul de vedere al securității, acestea erau
totuși obligate, pentru ca decizia să reziste controlului judecătoresc, să facă
posibilă verificarea completă a acestor motive - în special din punct de vedere
faptic - de către o instanță. În opinia sa, acest lucru însemna că informațiile
pe care s-a întemeiat decizia relevantă trebuiau să fie depuse la dosarul
Autorității de Securitate Națională și că instanța trebuia să reexamineze din
oficiu pertinența acestora. În hotărâre se adăuga că, prin urmare, Autoritatea
de Securitate Națională nu putea să își întemeieze concluziile decât pe
informațiile incluse în dosar.
Prin utilizarea termenului „informații”, hotărârea în cauză a indicat destul
de clar faptul că dosarul prezentat de către Autoritatea de Securitate Națională
trebuia să includă în mod necesar toate informațiile care au servit la
fundamentarea unei decizii administrative, și, prin urmare, chiar și sursele
acestora, dar nu a făcut nicio precizare în ceea ce privește verificarea
autenticității și a veridicității unor astfel de surse.
64. Într-o hotărâre ulterioară din 25 noiembrie 2011 (nr. 7 As 31/2011),
Camera a șaptea a Curții Administrative Supreme a examinat problema
veridicității informațiilor și a surselor acestora. Aceasta a făcut referire
expressis verbis la hotărârea pronunțată în cauza reclamantului, reținând că,
în această speță, instanța nu menționase informațiile concrete pe care se
bazase, pe motiv că exista un interes de a ascunde informațiile, ceea ce
însemna că, nefiind informată cu privire la conținutul lor, partea interesată nu
se putea pronunța în mod util cu privire la relevanța faptelor constatate.
Aceasta a concluzionat că, într-o astfel de situație, instanței îi revenea
obligația de a se substitui reclamantului în rolul acestuia și de a reexamina
relevanța informațiilor clasificate din toate punctele de vedere considerate
importante a priori pentru soluționarea litigiului.
Hotărârea a recunoscut faptul că instanțele administrative nu puteau
examina autenticitatea și veridicitatea documentelor și informațiilor furnizate
de serviciul de informații și că era vorba despre o excepție de la competențele
ordinare ale instanțelor administrative în materie de evaluare a probelor
prezentate. Aceasta a adăugat că, în ceea ce privește informațiile primite de
la serviciul de informații, nu erau necesare o certitudine și o veridicitate
absolute și că era suficient că respectivele concluzii formulate pe baza
faptelor expuse în informațiile astfel furnizate constituiau cea mai plauzibilă
explicație. În plus, nu însemna că instanța era privată de posibilitatea de a
examina credibilitatea și puterea informațiilor furnizate de serviciul de
informații, subliniind faptul că rapoartele întocmite de serviciul de informații
nu se pot limita la a reflecta opinia autorilor lor, fără ca faptele relevante,
enumerate în dosar să poată fi verificate de către instanțe.
65. Într-o hotărâre din 30 septembrie 2015 (nr. 1 As 146/2015), Curtea
Administrativă Supremă a subliniat, în special, că reieșea din dispozițiile art.
133 din Legea nr. 412/2005 faptul că instanței (președintelui camerei) îi
revenea sarcina de a decide cu privire la eliminarea unui document din dosar,
cu condiția ca aceasta să fi ajuns la concluzia că erau îndeplinite condițiile
legale care permiteau excluderea anumitor informații și restricționarea
accesului la acestea. S-a afirmat că, prin aceste dispoziții, Legea nr. 412/2005
nu a asociat aplicarea procedurii prevăzute la art. 133 alin. (3) numai
informațiilor clasificate în categorii cu anumit nivel de secretizare, această
procedură fiind aplicabilă, în general, oricărei informații clasificate ca fiind
confidențială (de la cele cu acces restricționat până la cele strict secrete),
obținută în urma unei investigații sau inclusă în datele din registrele
serviciilor de informații sau ale poliției, în cazul în care divulgarea sa ar risca
să pună în pericol sau să perturbe activitățile serviciilor de informații sau ale
poliției, fiind totodată identificată de autorități ca necesitând păstrarea
confidențialității (a se vedea hotărârea nr. 9 As 9/2010 din 15 iulie 2010 a
Curții Administrative Supreme).
66. Reunită în complet extins, Curtea Administrativă Supremă a hotărât,
la 1 martie 2016 (nr. 4As 1/2015-40), că informațiile nu trebuiau să rămână
în mod automat inaccesibile în cursul procedurii judiciare și că nici nu
trebuiau excluse în mod automat de la examinarea elementelor de probă pe
parcursul procesului. A declarat că acest lucru se întâmpla automat doar în
cazul în care instanța ajunsese la concluzia că excluderea acestor informații
era legală. Curtea Administrativă Supremă a reținut, în ceea ce privește
aprecierea calității informațiilor pe care se întemeiază o decizie de retragere
a certificatului de securitate și a surselor acestor informații, că nici Autoritatea
de Securitate Națională, nici instanțele administrative nu verificau
veridicitatea informațiilor primite de la aceste servicii în același mod ca în
cadrul unei proceduri administrative ordinare. Cu toate acestea, a adăugat că
informațiile provenite de la serviciile de informații nu puteau lua forma unei
simple opinii a autorului lor, fără să fie susținute de probe adecvate depuse la
dosar și care pot fi verificate de către instanță. În opinia sa, Autoritatea de
Securitate Națională și instanțele administrative ar trebui să aibă posibilitatea
de a evalua veridicitatea și caracterul convingător al unei informații obținute
de serviciile de informații, precum și relevanța acesteia în raport cu procedura
de verificare a securității.
IV. LEGISLAȚIA ȘI PRACTICA JUDICIARĂ COMPARATE
67. În lumina informațiilor comparative de care dispune Curtea în ceea ce
privește treizeci de state membre, protecția securității naționale constituie o
problemă importantă în fiecare dintre statele a căror legislație a fost
examinată. Deși noțiunea de „securitate națională” sau „siguranță națională”
nu este definită în mod uniform, toate legislațiile permit puterii executive, în
special autorităților însărcinate cu securitatea națională, să limiteze accesul la
informații clasificate, inclusiv în cadrul procedurilor judiciare, penale și
administrative, atunci când acest lucru este considerat necesar pentru apărarea
intereselor statului. În această privință, autoritățile se bucură de o marjă de
apreciere extinsă.
68. Totuși, marea majoritate a statelor încredințează instanțelor o funcție
de control în ceea ce privește justificarea clasificării documentelor.
Majoritatea statelor abilitează instanțele să reexamineze nu numai legalitatea
formală a unei decizii de clasificare a unor documente, ci și justificarea
concretă pentru clasificarea informațiilor colectate de serviciul de informații
ca fiind confidențiale. Unele state învestesc toți judecătorii cu această
competență, în timp ce altele prevăd o procedură de autorizare a judecătorilor
care trebuie să examineze informații și documente de acest tip. În unele state
membre, controlul jurisdicțional se efectuează nu numai în absența publicului
și a presei, dar și a părților la procedură și a avocaților acestora.
69. Domeniul de aplicare al unui astfel de control jurisdicțional nu este
reglementat în mod uniform. Singurul consens care există se referă la faptul
că nedivulgarea informațiilor clasificate în cursul procedurii judiciare nu
constituie, în sine, o încălcare a drepturilor fundamentale ale persoanei. Deși
este interzisă utilizarea unor documente nedivulgate în cadrul unui proces
penal, în unele state membre este permisă folosirea unor informații și
documente clasificate nedezvăluite, în cadrul procedurilor administrative.
70. În ceea ce privește în special refuzul eliberării sau retragerea unor
certificate de securitate care oferă acces instanțelor la documente clasificate,
unele state exclud orice cale de atac jurisdicțională, în timp ce altele prevăd
o astfel de cale de atac, care conferă judecătorilor competențe variabile, de la
simpla verificare a legalității formale a deciziei în litigiu până la examinarea
pe fond a justificării, care include o analiză a documentelor pe care se
întemeiază decizia.
V. JURISPRUDENȚA CURȚII DE JUSTIȚIE A UNIUNII EUROPENE
71. La 4 iunie 2013, Curtea de Justiție a Uniunii Europene (CJUE) a
adoptat o hotărâre preliminară în cauza ZZ împotriva Regatului Unit (cauza
C-300/11). Această hotărâre a avut la origine o cerere de interpretare a
articolului 30 alineatul (2) din Directiva modificată 2004/38/CE a
Parlamentului European și a Consiliului, adoptată la 29 aprilie 2004 privind
dreptul la liberă circulație și ședere pe teritoriul statelor membre pentru
cetățenii Uniunii și membrii familiilor acestora, interpretat în special în
lumina art. 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, în
cadrul unui litigiu între o persoană cu dublă cetățenie, franceză și algeriană,
și autoritățile competente de imigrare din Regatul Unit, cu privire la decizia
acestora de a-i interzice, din motive de siguranță publică, să intre pe teritoriul
Regatului Unit. CJUE a răspuns, în esență, că, dacă, în cazuri excepționale, o
autoritate națională se opune, invocând motive care țin de siguranța statului,
comunicării către persoana interesată în mod precis și complet a motivelor
care constituie temeiul unei decizii de refuzare a intrării și a șederii, este
important ca o instanță să verifice dacă aceste motive se opun comunicării
motivării care stă la baza deciziei în cauză, precum și a elementelor de probă
aferente acesteia. În ceea ce privește sarcina de a dovedi că siguranța statului
ar fi efectiv compromisă de o comunicare către persoana interesată a
motivelor în cauză, aceasta a precizat că nu există o prezumție în favoarea
existenței și a temeiniciei motivelor invocate de o autoritate națională
(punctul 61 din hotărâre). Aceasta a adăugat că, în cazul în care respectiva
instanță concluzionează că siguranța statului nu se opune comunicării în mod
precis și complet către persoana interesată a motivelor care stau la baza unei
decizii de refuz al intrării, aceasta dă autorității naționale competente
posibilitatea de a comunica persoanei interesate motivele și elementele de
probă care lipsesc și că, dacă autoritatea respectivă nu permite comunicarea
acestora, instanța procedează la examinarea legalității unei astfel de decizii
numai pe baza motivelor și a elementelor de probă care au fost comunicate
(punctul 63) și că, în schimb, dacă se dovedește că siguranța statului se opune
efectiv comunicării către persoana interesată a respectivelor motive, controlul
jurisdicțional al legalității deciziei ar trebui efectuat în cadrul unei proceduri
care ține seama în mod adecvat atât de cerințele care țin de siguranța statului,
cât și de cele ale dreptului la o protecție jurisdicțională efectivă, limitând în
același timp eventualele ingerințe în exercitarea acestui drept la strictul
necesar. Aceasta a afirmat în special următoarele:
„65. În această privință, pe de o parte, ținând seama de necesitatea de a respecta art.
47 din cartă, procedura menționată trebuie să garanteze, în cea mai mare măsură
posibilă, respectarea principiului contradictorialității, pentru a permite persoanei
interesate să conteste motivele pe care se întemeiază decizia în cauză, precum și să
prezinte observații cu privire la elementele de probă aferente acesteia și, prin urmare,
să își prezinte în mod util argumentele în apărare. În special, este important să îi fie
comunicată persoanei interesate, în orice caz, esența motivelor pe care se întemeiază o
decizie de refuz al intrării [...], protecția necesară a siguranței statului neputând avea ca
efect lipsirea persoanei interesate de dreptul său de a fi ascultată și, prin urmare,
anularea caracterului efectiv al dreptului său [...] de a exercita căile de atac.
66. Pe de altă parte, ponderarea dreptului la o protecție jurisdicțională efectivă cu
necesitatea de a asigura protecția siguranței statului membru în cauză pe care se
întemeiază concluzia enunțată la punctul anterior nu este aplicabilă în același mod în
ceea ce privește elementele de probă care stau la baza motivelor prezentate în fața
instanței naționale competente. Astfel, în anumite cazuri, divulgarea acestor elemente
de probă poate compromite în mod direct și specific siguranța statului prin aceea că
poate, de exemplu, să pună în pericol viața, sănătatea sau libertatea unor persoane sau
să dezvăluie metodele de investigare utilizate în mod specific de autoritățile naționale
cu atribuții în domeniul siguranței și, astfel, să afecteze serios sau chiar să împiedice
îndeplinirea în viitor a sarcinilor acestor autorități.
67. În acest context, revine instanței naționale competente sarcina de a aprecia dacă
și în ce măsură restricțiile aduse dreptului la apărare al reclamantului care rezultă în
special dintr‑o nedivulgare a elementelor de probă și din necomunicarea în mod precis
și complet a motivelor pe care se întemeiază decizia [...] sunt de natură să influențeze
forța probantă a elementelor de probă confidențiale.
68. În aceste condiții, este de competența instanței de trimitere, pe de o parte, de a se
asigura că esența motivelor care constituie temeiul deciziei în cauză este comunicată
persoanei interesate într-un mod care să ia în considerare în mod corespunzător de
confidențialitatea necesară a elementelor de probă și, în al doilea rând, să se tragă,
conform dreptului național, consecințele unei eventuale încălcări a acestei obligații. ”
72. În hotărârea pronunțată în cauza Comisia și alții împotriva Kadi (nr.
C-584/10 P, 18 iulie 2013), CJUE a pus în mod similar în balanță cerințele
legate de dreptul la protecție jurisdicțională efectivă, în special respectarea
principiului contradictorialității, și cele care decurg din securitatea Uniunii
Europene sau a statelor sale membre (în special punctele 111 și 125-129).
ÎN DREPT
CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ART. 6 § 1 DIN
CONVENȚIE
73. Reclamantul se plânge de caracterul inechitabil al procedurii introduse
de acesta pentru a contesta retragerea certificatului său de securitate, având
în vedere că instanțele administrative sesizate au refuzat să îi permită accesul
la un element de probă decisiv, considerat ca fiind confidențial, pus la
dispoziția lor de către pârât. Acesta invocă art. 6 § 1 din Convenție, a cărui
parte relevantă în speță este redactată după cum urmează:
„Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil [...] a cauzei sale, de către o
instanță [...], care va hotărî [...] asupra încălcării drepturilor și obligațiilor sale cu
caracter civil [...]. ”
A. Hotărârea Camerei
74. Camera a examinat, în primul rând, excepția de inadmisibilitate a
Guvernului întemeiată pe inaplicabilitatea art. 6 din Convenție. În această
privință, a subliniat că dreptul ceh recunoștea oricărei persoane căreia i se
acordase un certificat de securitate un drept special, care îi permitea să obțină
verificarea unei decizii ulterioare de retragere a acestui certificat, pentru a
stabili dacă aceasta era justificată din perspectiva criteriilor stabilite de lege
pentru eliberarea acestuia (pct. 53 din hotărâre).
75. În ceea ce privește caracterul civil al acestui drept, Camera a aplicat
criteriul din hotărârea pronunțată în cauza Vilho Eskelinen [a se vedea Vilho
Eskelinen și alții împotriva Finlandei (MC), nr. 63235/00, pct. 62, CEDO
2007-II], considerând că reclamantul era funcționar. Cu toate acestea, Camera
a făcut o distincție între cauza menționată și prezenta speță, insistând asupra
faptului că litigiul de muncă nu fusese decisiv în mod direct pentru reclamant,
având în vedere că acesta nu fusese eliberat din funcție ca urmare a retragerii
certificatului său de securitate, concedierea nefăcând obiectul procedurii în
litigiu. În opinia Camerei, deși invalidarea certificatului de securitate nu
determinase la încetarea automată a contractului de muncă al reclamantului
cu Ministerul Apărării, aceasta era decisivă în ceea ce privește alegerea
posturilor care erau disponibile pentru acesta (pct. 55 din hotărâre). Prin
urmare, decizia prin care s-a dispus invalidarea certificatului de securitate al
reclamantului și procedura ulterioară au avut un efect asupra drepturilor sale
cu caracter civil și, în consecință, art. 6 § 1 din Convenție era aplicabil (pct.
57-58 din hotărâre).
76. Cu privire la fond, Camera a considerat că nedivulgarea documentelor
în cauză reclamantului fusese motivată de interesul securității naționale, în
măsura în care, potrivit autorităților, divulgarea lor ar fi putut avea drept
consecință dezvăluirea metodelor de lucru ale unui serviciu de informații și a
surselor sale de informare sau l-ar fi determinat pe reclamant să încerce să
influențeze eventualii martori. În opinia acesteia, procesul decizional a
îndeplinit „pe cât posibil” cerințele contradictorialității și egalității armelor și
a fost însoțită de garanții adecvate pentru protejarea intereselor reclamantului,
astfel încât art. 6 § 1 din Convenție nu a fost încălcat (pct. 72, 75-76 și 79 din
hotărâre).
B. Cu privire la excepțiile preliminare ridicate de Guvern
1. Argumentele părților
a) Guvernul
i. Cu privire la calitatea de victimă a reclamantului
77. Ca răspuns la întrebarea adresată de către Marea Cameră în ceea ce
privește calitatea de victimă a reclamantului, Guvernul a susținut că rezultatul
procedurii interne nu a fost decisiv în mod direct pentru dreptul reclamantului
de a continua să își exercite funcțiile. Acesta subliniază că reclamantul însuși
a fost cel care a solicitat să fie eliberat din funcțiile sale, fără să fi precizat că
această decizie fusese motivată de invalidarea certificatului său de securitate
sau că avea legătură în alt fel cu aceasta. În plus, nu revocarea în sine pusese
capăt raportului de muncă în cauză. Cu alte cuvinte, nu exista niciun element
care să indice că măsura în litigiu, și anume revocarea certificatului de
securitate al reclamantului, a avut un impact asupra raportului de muncă al
acestuia cu Ministerul Apărării. Prin urmare, reclamantul nu poate fi
considerat victima, în sensul art. 34 din Convenție, unei încălcări a dreptului
său la un proces echitabil.
ii. Cu privire la aplicabilitatea art. 6 § 1 din Convenție
78. Guvernul nu contestă că prezenta cauză privește un „litigiu” între
reclamant, în calitatea acestuia de fost titular al unui certificat de securitate,
și Autoritate, o autoritate centrală responsabilă cu deciziile privind
certificatele de securitate. Acesta împărtășește opinia Camerei, conform
căreia obiectul principal al litigiului privește caracterul demn de încredere al
reclamantului din punctul de vedere al securității (pct. 50 in fine din hotărârea
Camerei).
79. Cu toate acestea, spre deosebire de Cameră, care a considerat că
obiectul litigiului era dreptul reclamantului de a obține reexaminarea deciziei
de invalidare a certificatului său de securitate (pct. 53 din hotărârea Camerei),
Guvernul apreciază că prezentul litigiu privește clarificarea aspectului dacă
reclamantul trebuia să fie considerat în continuare ca fiind demn de încredere
din punctul de vedere al securității, adică dacă acesta beneficia de un drept
material, sau mai degrabă de un privilegiu, care îi permitea să păstreze un
certificat care autoriza accesul acestuia la informații clasificate.
80. Guvernul adaugă că, în speță, litigiul nu privea dreptul de a nu fi
concediat în mod abuziv, întrucât reclamantul însuși solicitase să fie eliberat
din funcții și fusese de acord cu încetarea raportului său de muncă.
81. În ceea ce privește problema stabilirii dacă litigiul privea un drept
recunoscut de dreptul intern, Guvernul subliniază, în primul rând, că din
dispozițiile relevante ale dreptului intern nu se poate deduce niciun drept al
unei persoane fizice de a avea acces la informații clasificate. Acesta
evidențiază că, potrivit jurisprudenței instanțelor interne superioare, ordinea
juridică cehă nu prevedea „dreptul” unei persoane” de a i se elibera un
certificat de securitate. În acest sens, Guvernul face referire la jurisprudența
națională, care prevede că eliberarea unui certificat de securitate unei anumite
persoane constituie un privilegiu extraordinar acordat de către Autoritate și
că decizia de a acorda sau nu acest privilegiu persoanei în cauză este lăsată în
întregime la discreția acestei autorități.
82. Potrivit Guvernului, considerațiile de mai sus se aplică mutatis
mutandis în ceea ce privește invalidarea certificatului de securitate al unei
persoane.
83. Guvernul subliniază că Autoritatea beneficiază de o largă marjă de
apreciere atunci când trebuie să stabilească acele comportamente sau
activități care pot să ridice suspiciuni privind existența unui risc pentru
securitate și, astfel, să pună sub semnul întrebării caracterul demn de
încredere al unei persoane din punctul de vedere al securității. Pe baza
principiilor generale stabilite în acest domeniu de Curte, Guvernul susține că,
întrucât procedura internă avea ca scop să stabilească dacă reclamantul
trebuia să beneficieze în continuare de un anumit privilegiu, faptul că
Autoritatea beneficia de o putere discreționară nelimitată sau chiar de o marjă
extinsă de apreciere reprezintă un factor care indică faptul că dreptul intern
nu recunoștea niciun „drept” la astfel de privilegiu (Mendel împotriva
Suediei, nr. 28426/06, pct. 44, 7 aprilie 2009).
84. Guvernul adaugă că, odată ce s-a demonstrat existența unei îndoieli cu
privire la caracterul demn de încredere al unei persoane din punctul de vedere
al securității naționale, Autoritatea nu mai dispune de nicio putere
discreționară, legea impunând adoptarea unor măsuri imediate, în cazul de
față, invalidarea certificatului de securitate al persoanei în cauză. În această
privință, subliniază că, întrucât o îndoială rezonabilă sau o simplă suspiciune
constituie motive suficiente pentru invalidarea unui certificat de securitate,
Autoritatea beneficiază, în realitate, de o marjă de manevră foarte redusă în
privința deciziilor sale [Wolff Metternich împotriva Țărilor de Jos (dec.), nr.
45908/99, 18 mai 1999].
85. În ceea ce privește caracterul civil al dreptului în litigiu, în sensul art.
6 § 1 din Convenție, Guvernul susține că problema stabilirii dacă un stat
trebuie sau nu să considere drept demnă de încredere din punctul de vedere
al securității naționale o persoană care lucrează în cadrul administrației sale
centrale reprezintă un element esențial al prerogativelor de autoritate publică
și al suveranității statului.
86. Guvernul subliniază, de asemenea, că legătura slabă între litigiu și
drepturile cu caracter civil în cauză și consecințele indirecte asupra acestor
drepturi nu sunt suficiente pentru ca art. 6 § 1 să se aplice. Un drept sau o
obligație cu caracter civil ar trebui să constituie obiectul „contestației” și, în
același timp, rezultatul procedurii trebuie să fie decisiv în mod direct pentru
acest drept [a se vedea, de exemplu, Smagilov împotriva Rusiei (dec.),
nr. 24324/05, pct. 54, 13 noiembrie 2014].
87. În cazul de față, Guvernul subliniază faptul că, în afară de faptul că a
declarat că nu mai era autorizat să își exercite atribuțiile, reclamantul nu a
susținut niciodată că decizia Autorității sau procedura ulterioară au avut
repercusiuni asupra vreunuia din drepturile sale cu caracter civil. Acesta
adaugă că reclamantul nu a demonstrat în niciun fel existența unor consecințe
negative asupra drepturilor sale civile. De asemenea, subliniază că venitul
lunar al reclamantului în cursul perioadei anterioare invalidării certificatului
său de securitate a avut, în fapt, aproape aceeași valoare ca venitul primit
ulterior.
88. Guvernul subliniază că din Convenție nu poate fi dedus niciun „drept
cu caracter civil” al unui funcționar, de a fi autorizat să exercite anumite
funcții în cadrul administrației publice (Houbal împotriva Republicii Cehe,
nr. 75375/01, pct. 70, 14 iunie 2005). De asemenea, la momentul faptelor, nu
era posibil să se concluzioneze că exista un drept subiectiv la exercitarea
netulburată a atribuțiilor în cadrul funcției publice al unei persoane deja
numite în funcția respectivă, deoarece, conform legii, un funcționar putea fi
revocat din funcție de persoana împuternicită să o numească, ceea ce nu
însemna totuși că, astfel, înceta raportul de muncă cu angajatorul, deoarece
se schimba doar postul în care era repartizată persoana în cauză.
89. Potrivit Guvernului, aceste considerente erau valabile cu atât mai mult
atunci când, în conformitate cu art. 26 alin. (2) din Carta drepturilor și
libertăților fundamentale, pentru îndeplinirea anumitor funcții în cadrul
administrației, legea stabilea cerințe speciale, pe care agentul în cauză nu le
mai îndeplinea. Prin urmare, Guvernul împărtășește opinia instanțelor
naționale supreme, conform căreia nu există niciun drept de a exercita astfel
de funcții, având în vedere că persoana în cauză nu se poate aștepta în mod
legitim să nu fie eliberată din funcțiile deținute, dacă nu mai îndeplinește
condițiile necesare pentru a le exercita corespunzător (supra, pct. 59).
90. Guvernul concluzionează că prezentul litigiu privește, în special,
întrebarea dacă reclamantul rămânea în continuare o persoană de încredere
din punctul de vedere al securității și, prin urmare, putea să păstreze
certificatul de securitate care îi oferea acces la secrete de stat. Cu greu se
poate considera că această prerogativă constituie un „drept” și cu atât mai
puțin un drept cu caracter civil. În consecință, în opinia Guvernului, art. 6 §
1 din Convenție nu este aplicabil în speță.
b) Reclamantul
i. Cu privire la calitatea de victimă a reclamantului
91. Reclamantul susține că revocarea din funcțiile deținute, precum și
încetarea ulterioară a raportului său de muncă sunt consecințele unor măsuri
ilegale anterioare și a unor decizii greșite adoptate de Autoritate, pe care le-a
contestat în cadrul unor proceduri administrative și judiciare, precum și în
fața Curții Constituționale.
92. Având în vedere presiunea psihologică exercitată asupra lui, nu a avut
altă opțiune decât să renunțe la postul său și, apoi, la locul său de muncă.
ii. Cu privire la aplicabilitatea art. 6 § 1 din Convenție
93. Reclamantul susține că adoptarea unei decizii privind acordarea sau
invalidarea certificatului care oferă acces la informații clasificate nu depindea
și nu depinde de aprecierea Autorității, ci că un astfel de certificat este acordat
ca urmare a îndeplinirii condițiilor legale și că, în această privință, dreptul ceh
prevede un drept de acces la informații clasificate în cazul îndeplinirii
condițiilor legale.
94. Acesta subliniază că cererea sa este îndreptată nu doar împotriva
anulării certificatului de securitate ca atare, ci și împotriva actelor de
procedură ale autorităților administrative și ale instanțelor, care au determinat
anularea certificatului său.
95. Reclamantul indică, de asemenea, că invalidarea certificatului său de
securitate a avut ca rezultat imposibilitatea acestuia de a continua să își
exercite funcțiile. Acesta a explicat că, în calitatea sa de adjunct al unui
viceministru al Apărării și de director al Departamentului pentru
administrarea bunurilor din Ministerul Apărării, avea de a face în mod regulat
cu informații clasificate, ceea ce a devenit imposibil fără certificatul de
securitate. În consecință, a fost nevoit să își înceteze activitatea în cadrul
Ministerului Apărării. Adaugă că nu putea să exercite alte funcții care
necesitau un certificat de securitate. Concluzionează că erau în joc drepturile
sale cu caracter civil și că, în consecință, art. 6 § 1 din Convenție este aplicabil
în speță.
2. Motivarea Curții
a) Cu privire la calitatea de victimă a reclamantului
96. Curtea precizează, de la început, că Guvernul nu este decăzut din
dreptul de a contesta calitatea de victimă a reclamantului pentru prima dată
în fața Marii Camere, în special având în vedere că aceasta din urmă a adresat
din oficiu părților o întrebare cu privire la acest aspect [a se vedea Blečić
împotriva Croației (MC), nr. 59532/00, pct. 63-67, CEDO 2006-III].
97. Marea Cameră reamintește că aceasta poate, în mod similar Camerei,
în temeiul art. 35 § 4 in fine din Convenție, „[să] resping[ă] orice cerere pe
care o consideră inadmisibilă [...] în orice stadiu al procedurii”. Astfel, chiar
și în etapa examinării pe fond și sub rezerva dispozițiilor art. 55 din
Regulamentul Curții, Marea Cameră poate reveni asupra deciziei prin care
cererea a fost declarată admisibilă în cazul în care constată că aceasta ar trebui
să fie considerată inadmisibilă pentru unul dintre motivele enumerate în
primele trei paragrafe ale art. 35 din Convenție [Vučković și alții împotriva
Serbiei (excepție preliminară) (MC), nr. 17153/11 și altele, pct. 56 și celelalte
trimiteri citate, 25 martie 2014].
98. Având în vedere circumstanțele specifice ale cauzei, calitatea de
victimă este strâns legată de fondul capătului de cerere întemeiat de reclamant
pe art. 6 § 1 din Convenție, astfel încât Curtea consideră că este justificat să
conexeze acest aspect cu examinarea aplicabilității art. 6 § 1 din Convenție.
b) Cu privire la aplicabilitatea art. 6 § 1 din Convenție
i. Principiile
99. Curtea reamintește că, pentru ca art. 6 § 1 să se aplice cu privire la
latura sa „civilă”, trebuie să fi existat „contestarea” unui „drept” cu privire la
care se poate pretinde, cel puțin în mod credibil, că este recunoscut în dreptul
intern, indiferent dacă acest drept este protejat sau nu de Convenție. Trebuie
să fie vorba despre o „contestație” reală și serioasă, care poate privi atât însăși
existența unui drept, cât și domeniul lui de aplicare sau modalitățile de
exercitare ale acestuia. În cele din urmă, rezultatul procedurii trebuie să fie în
mod direct decisiv pentru dreptul în cauză, o legătură slabă sau consecințe
indirecte asupra dreptului nefiind suficiente pentru ca art. 6 § 1 să fie
aplicabil..
100. În special în ceea ce privește existența unui drept, Curtea reamintește
că trebuie să se ia ca punct de plecare dispozițiile din legislația națională
relevantă și interpretarea pe care instanțele interne o dau acesteia [Masson și
Van Zon împotriva Țărilor de Jos, 28 septembrie 1995, pct. 49, seria A
nr. 327-A; Roche împotriva Regatului Unit (MC), nr. 32555/96, pct. 120,
CEDO 2005-X; Boulois împotriva Luxemburgului (MC), nr. 37575/04, pct.
91, CEDO 2012; Al-Dulimi și Montana Management INC. împotriva Elveției
(MC), nr. 5809/08, pct. 97, CEDO 2016, și celelalte trimiteri citate; Baka
împotriva Ungariei (MC), nr. 20261/12, pct. 101, CEDO 2016; și Parohia
Greco-Catolică Lupeni și alții împotriva României (MC), nr. 76943/11, pct.
71, CEDO 2016 (extrase), și celelalte trimiteri citate]. Art. 6 § 1 din Convenție
nu asigură „drepturilor și obligațiilor” niciun conținut material specific în
ordinea juridică a statelor contractante: Curtea nu poate crea, prin
interpretarea art. 6 § 1, un drept material care nu are niciun temei legal în
statul respectiv (a se vedea, de exemplu, Fayed împotriva Regatului Unit, 21
septembrie 1994, pct. 65, seria A nr. 294-B, Roche, citată anterior, pct. 119,
și Boulois, citată anterior, pct. 91).
101. În această privință, Curtea constată că drepturile astfel conferite de
legislațiile naționale pot să fie materiale, procedurale sau o combinație a celor
două.
102. Nu poate exista nicio îndoială în ceea ce privește faptul că există un
drept în sensul art. 6 § 1 în cazul în care un drept material, recunoscut de
legislația națională, este însoțit de un drept procedural care permite
impunerea confirmării acestui drept în instanță. Simpla prezență a unui
element discreționar în formularea unei dispoziții legale nu exclude, în sine,
existența unui drept [Camps împotriva Franței (dec.), nr. 42401/98, 24
octombrie 2000, Ellès și alții împotriva Elveției, nr. 12573/06, pct. 16, 16
decembrie 2010, a contrario, Boulois, citată anterior, pct. 99, și Miessen
împotriva Belgiei, nr. 31517/12, pct. 48, 18 octombrie 2016]. În fapt, art. 6 se
aplică în cazul în care procedura judiciară privește o decizie discreționară care
aduce atingere drepturilor reclamantului (Pudas împotriva Suediei,
27 octombrie 1987, pct. 34, seria A nr. 125-A, Obermeier împotriva Austriei,
28 iunie 1990, pct. 69, seria A nr. 179, și Mats Jacobsson împotriva Suediei,
28 iunie 1990, pct. 32, seria A nr. 180-A).
103. În schimb, art. 6 nu este aplicabil în cazul în care legislația națională,
fără a conferi un drept, acordă un anumit avantaj a cărui recunoaștere nu poate
fi obținută în justiție (Boulois, citată anterior, pct. 90, cauză care privea
refuzul unei comisii a administrației penitenciarului de a acorda permisiunea
de ieșire din penitenciar unei persoane private de libertate, fără posibilitatea
de a exercita o cale de atac în fața unei instanțe administrative). Aceeași
situație apare atunci când unei persoane i se recunoaște în legislația națională
doar simpla speranță de acordare a unui drept, acordarea efectivă a acestuia
depinzând de o decizie pe deplin discreționară și nemotivată de autorități
[Masson și Van Zon, citată anterior, pct. 49-51, Roche, citată anterior, pct.
122-125, și Ankarcrona împotriva Suediei (dec.), nr. 35178/97, CEDO
2000-VI.]
104. Există, de asemenea, cazuri în care legislația națională recunoaște
unei persoane un drept material, însă nu prevede, dintr-un motiv sau altul,
nicio cale de atac jurisdicțională pentru a obține recunoașterea sau
confirmarea respectării acestuia în justiție. Acesta este, de exemplu, cazul
imunităților jurisdicționale prevăzute de dreptul național. În acest caz,
imunitatea nu trebuie interpretată ca având natura unui drept material, ci ca
fiind un obstacol procedural în calea competenței instanțelor naționale de a
se pronunța asupra acestui drept [Al-Adsani împotriva Regatului Unit (MC),
nr. 35763/97, pct. 48, CEDO 2001-XI, și Cudak împotriva Lituaniei (MC),
nr. 15869/02, pct. 57, CEDO 2010-III].
105. În cele din urmă, în anumite cazuri, dreptul național, deși nu îi
recunoaște unui individ un drept subiectiv, în schimb, îi conferă dreptul la o
procedură de examinare a cererii sale, solicitând instanței competente să se
pronunțe asupra unor capete de cerere, cum ar fi o decizie arbitrară, un abuz
de putere sau vicii de procedură (Van Marle și alții împotriva Țărilor de Jos,
26 iunie 1986, pct. 35, seria A nr. 101, precum și, mutatis mutandis, Kök
împotriva Turciei, nr. 1855/02, pct. 36, 19 octombrie 2006). Acesta este cazul
anumitor decizii pentru care administrația dispune de o putere pur
discreționară de a acorda sau de a refuza un avantaj sau un privilegiu, legea
conferind persoanei în cauză dreptul de a formula o acțiune în justiție, instanța
putând să pronunțe anularea deciziei în cauză în cazul în care constată
caracterul ilegal al acesteia. În astfel de cazuri, art. 6 § 1 din Convenție este
aplicabil cu condiția ca avantajul sau privilegiul respectiv, odată acordat, să
creeze un drept civil.
106. În ceea ce privește caracterul civil al dreptului în discuție, Curtea
observă, în primul rând, că un raport de muncă de drept comun, bazat pe un
contract de muncă încheiat între un angajator și un salariat, dă naștere unor
obligații de drept civil, de ambele părți, și anume obligația de îndeplinire a
sarcinilor prevăzute de contract, pentru o parte, și, respectiv, obligația de a
plăti salariul stipulat în contract, pentru cealaltă parte.
Un raport de muncă între o persoană juridică de drept public, inclusiv
statul, și un funcționar se poate baza, în conformitate cu normele naționale în
vigoare, pe dispozițiile dreptului muncii care reglementează raporturile dintre
persoane private, sau pe o serie de norme specifice, stabilite pentru
reglementarea funcției publice. Există, de asemenea, sisteme mixte, care
combină normele dreptului muncii, aplicabile în sectorul privat, cu anumite
norme specifice, aplicabile funcției publice.
107. În cazul funcționarilor care ocupă o funcție publică, în conformitate
cu criteriile stabilite în hotărârea în cauza Vilho Eskelinen și alții, citată
anterior, statul pârât poate să invoce în fața Curții statutul de funcționar al
unui reclamant pentru a-l exclude de la protecția oferită de art. 6, doar în cazul
în care sunt îndeplinite două condiții. În primul rând, dreptul intern al statului
respectiv trebuie să excludă în mod expres accesul la o instanță pentru postul
sau categoria de salariați în cauză. În al doilea rând, această derogare trebuie
să se bazeze pe motive obiective legate de interesul statului. Pentru ca
excluderea să fie justificată, nu este suficient ca statul să demonstreze că
funcționarul în cauză participă la exercitarea puterii publice sau că există o
legătură specială de încredere și de loialitate între persoana în cauză și statul
angajator. De asemenea, este necesar ca statul să arate că obiectul litigiului
este legat de exercitarea autorității de stat sau să pună în discuție legătura
specială menționată anterior. Astfel, nimic nu justifică, în principiu,
eliminarea de la aplicarea garanțiilor art. 6 a litigiilor de muncă obișnuite –
precum cele privind salariul, o indemnizație sau alte drepturi de acest fel –
din cauza caracterului special al relației dintre funcționarul în cauză și statul
respectiv. În practică, există prezumția conform căreia art. 6 este aplicabil, iar
statul pârât are sarcina să demonstreze, în primul rând, că, potrivit dreptului
intern, un reclamant care este funcționar nu are dreptul de acces la instanță și,
în al doilea rând, că excluderea drepturilor garantate la art. 6 este întemeiată
în privința funcționarului respectiv (ibidem, pct. 62, și Baka, citată anterior,
pct. 103).
108. Curtea reamintește că respectivele criterii enunțate în hotărârea în
cauza Vilho Eskelinen și alții au fost aplicate în numeroase tipuri de litigii
care implică funcționari, având ca obiect în special recrutarea sau numirea
(Juričić împotriva Croației, nr. 58222/09, pct. 54-58, 26 iulie 2011), cariera
sau promovarea [Dzhidzheva-Trendafilova (dec.), nr. 12628/09, pct. 50,
9 octombrie 2012], transferul (Ohneberg împotriva Austriei, nr. 10781/08,
pct. 24, 18 septembrie 2012) și încetarea raporturilor de muncă [Olujić
împotriva Croației, nr. 22330/05, pct. 33-34, 5 februarie 2009, și Nazsiz
împotriva Turciei (dec.), nr. 22412/05, 26 mai 2009]. În mod mai explicit,
Curtea a considerat, în hotărârea Bayer împotriva Germaniei (nr. 8453/04,
pct. 38, 16 iulie 2009), care se referea la revocarea, în urma unei proceduri
disciplinare, a unui executor judecătoresc angajat de stat, că litigiile
referitoare la „un salariu, o indemnizație sau alte drepturi de acest tip” nu erau
decât exemple de alte „conflicte de muncă obișnuite”, pentru care art. 6
trebuia, în principiu, să se aplice, în temeiul criteriului din hotărârea în cauza
Eskelinen. În hotărârea pronunțată în cauza Olujić (citată anterior, pct. 34),
aceasta a afirmat că prezumția de aplicabilitate a art. 6, care decurge din
hotărârea Eskelinen, se aplică, de asemenea, în cazul revocărilor din funcție
(Baka, citată anterior, pct. 105).
109. Concret, Curtea a aplicat art. 6 § 1 într-o cauză care privea refuzul de
a elibera un certificat de securitate reclamantului, care a fost astfel revocat
din funcția sa de polițist de frontieră (Ternovskis împotriva Letoniei, nr.
33637/02, pct. 9 și 10, 29 aprilie 2014). Aceasta a subliniat că, deși dreptul
de acces la secrete de stat nu este garantat prin Convenție, refuzul de a elibera
certificatul de securitate a condus la concedierea reclamantului, ceea ce a
implicat repercusiuni financiare importante pentru acesta. Într-adevăr,
legătura între refuzul acordării certificatului și pierderea venitului acestuia era
„cu siguranță, mai mult decât nesemnificativă și îndepărtată” (ibidem, pct.
44). Aceasta a concluzionat că art. 6 era aplicabil, constatând, de asemenea,
că dreptul intern nu a exclus accesul reclamantului la o instanță (ibidem,
pct. 46-50).
110. Art. 6 din Convenție a fost, de asemenea, considerat aplicabil în două
cauze care priveau retragerea unui permis de port-armă, numele reclamanților
fiind înscris pe lista persoanelor care trebuie supravegheate, într-un dosar care
conținea informații privind persoane considerate ca reprezentând un potențial
pericol pentru societate (Pocius împotriva Lituaniei, nr. 35601/04, pct. 40, 6
iulie 2010, și Užukauskas împotriva Lituaniei, nr. 16965/04, pct. 34, 6 iulie
2010). Aceștia au contestat în instanță înregistrarea de către poliție a numelor
acestora și au solicitat eliminarea numelui lor din baza de date. Instanțele au
respins cererea, pe baza probele prezentate de către poliție și clasificate ca
secrete, astfel încât era imposibil să le fie dezvăluite acestora. Curtea a
concluzionat că art. 6 era aplicabil, pe motiv că includerea reclamanților în
baza de date le-a afectat reputația, viața privată și perspectivele de angajare
(Pocius, pct. 38-46, și Užukauskas, pct. 34-39, citate anterior).
111. Curtea a constatat aplicabilitatea art. 6 și într-o cauză referitoare la
controlul jurisdicțional al numirii președintelui unei instanțe (Tsanova-
Gecheva împotriva Bulgariei, nr. 43800/12, pct. 84-85, 15 septembrie 2015).
Admițând că art. 6 nu garantează dreptul de a fi promovat sau de a ocupa un
post în administrația publică, Curtea a observat totuși că dreptul la o
procedură de recrutare sau de promovare legală și echitabilă sau la accesul
egal la ocuparea forței de muncă și la funcția publică puteau fi considerate în
mod credibil ca fiind drepturi recunoscute în dreptul intern, în măsura în care
instanțele interne au recunoscut existența acestora și au examinat motivele
invocate de părțile interesate în această privință.
112. În cele din urmă, art. 6 din Convenție a fost aplicat recent într-o cauză
în care reclamanta s-a plâns cu privire la imposibilitatea de a contesta în
instanță concedierea acesteia din Serviciul Național de Securitate (Miryana
Petrova împotriva Bulgariei, nr. 57148/08, pct. 30-35, 21 iulie 2016). În
această cauză, Curtea a constatat că în discuție nu era accesul la secrete de
stat, care nu este garantat de Convenție, ci drepturile reclamantei, care au fost
afectate ca urmare a refuzului de a i se elibera certificatul de securitate. În
opinia Curții, un astfel de refuz a avut consecințe decisive asupra situației
personale a reclamantei, având în vedere că, în absența certificatului de
securitate necesar, aceasta s-a aflat în imposibilitatea de a continua să își
exercite funcția pe care o deținuse timp de mai mulți ani, ceea ce a avut în
mod evident consecințe pecuniare pentru aceasta. Într-adevăr, legătura dintre
refuzul acordării certificatului și pierderea venitului acesteia era „mai mult
decât nesemnificativă și îndepărtată” (ibidem, pct. 31).
ii. Aplicarea în speță a principiilor menționate anterior
α) Cu privire la existența unui drept
113. Pentru a stabili dacă, în speță, exista un drept al reclamantului, Curtea
trebuie să analizeze mai întâi natura efectivă a plângerii acestuia.
114. Reclamantul denunță caracterul inechitabil al procedurii în fața
instanțelor administrative, inițiată de acesta în urma retragerii de către
Autoritate a certificatului de securitate pe care aceasta din urmă i-l eliberase
cu scopul de a-i permite să își exercite funcția în cadrul Ministerului Apărării
(supra, pct. 11-14). În opinia lui, această retragere a avut drept consecință
pierderea funcțiilor sale și, ulterior, a locului său de muncă (supra, pct. 93-
95).
115. Din dispozițiile legislației naționale, precum și din interpretarea
acestora de către instanțele naționale, reiese că deținerea unui certificat de
securitate reprezintă o condiție prealabilă indispensabilă pentru exercitarea
unor activități profesionale care necesită cunoașterea sau prelucrarea unor
informații clasificate secrete de stat (supra, pct. 30 și 40). Având în vedere că
acest certificat de securitate nu face obiectul unui drept autonom, ci,
dimpotrivă, reprezintă o condiție sine qua non pentru îndeplinirea unor
atribuții de tipul celor exercitate de către reclamant, pierderea acestui
document a avut un impact decisiv asupra situației sale personale și
profesionale, în măsura în care aceasta l-a împiedicat să continue să
îndeplinească anumite funcții în cadrul Ministerul Apărării (a se vedea,
mutatis mutandis, Helmut Blum împotriva Austriei, nr. 33060/10, pct. 65, 5
aprilie 2016).
116. Prin urmare, Curtea trebuie să examineze în primul rând dacă
reclamantul putea să invoce un drept sau dacă se afla într-o situație în care
dorea să obțină un simplu avantaj sau privilegiu, pe care autoritatea
competentă i-l putea acorda sau refuza în mod discreționar, fără să fie necesar
să își motiveze alegerea.
117. Accesul la un loc de muncă și, mai mult, la funcțiile exercitate de
reclamant în speță constituie, în principiu, un privilegiu acordat în mod
discreționar, care nu poate fi confirmat pe cale judiciară.
Alta este situația în ceea ce privește continuarea sau condițiile de
exercitare a unui astfel de raport de muncă. În fapt, în sectorul privat, dreptul
muncii conferă, în general, salariaților dreptul de a contesta în justiție
concedierea lor, atunci când aceștia o consideră abuzivă, sau chiar modificări
unilaterale substanțiale aduse contractelor acestora de muncă. Același lucru
este valabil mutatis mutandis și pentru personalul din sectorul public, în afara
cazurilor în care este aplicabilă excepția enunțată în hotărârea în cauza Vilho
Eskelinen și alții, citată anterior.
118. În speță, exercitarea de către reclamant a funcției sale era condiționată
de autorizația de acces la informații clasificate. Așadar, retragerea
certificatului de securitate l-a privat de posibilitatea de a-și exercita pe deplin
funcțiile și a avut consecințe negative asupra capacității sale de a obține un
nou loc de muncă în administrația publică.
119. În aceste condiții, Curtea consideră că legătura dintre decizia de a
retrage certificatul de securitate al reclamantului și pierderea funcțiilor sale și
a locului său de muncă era mai mult decât slabă sau îndepărtată (a se vedea,
mutatis mutandis, Ternovskis, citată anterior, pct. 44; Miryana Petrova, citată
anterior, pct. 31). Prin urmare, acesta putea să invoce dreptul de a contesta în
justiție legalitatea acestei retrageri.
β) Cu privire la caracterul civil al dreptului
120. În ceea ce privește caracterul civil al dreptului, în sensul art. 6 § 1,
deși este adevărat că prezenta cauză nu privește un litigiu între reclamant și
angajatorul său, al cărui obiect ar fi pretinsa concediere nelegală a primului,
ci retragerea certificatului de securitate al acestuia, nu trebuie uitat faptul că
această retragere l-a împiedicat să continue să își exercite funcția de adjunct
al unui viceministru al apărării. Prin urmare, ceea ce era în joc pentru
reclamant nu era dreptul de acces la informații clasificate, ci funcția și locul
de muncă ale acestuia, afectate de retragerea certificatului său de securitate.
În fapt, în absența certificatului de securitate necesar, acesta nu mai avea
posibilitatea de a-și exercita funcțiile pe care le ocupase. În continuare, Curtea
va examina dacă dreptul în cauză este de natură civilă.
121. Astfel cum s-a menționat deja anterior, raportul de muncă dintre
reclamant și Ministerul Apărării se întemeia pe dispozițiile Codului muncii,
care nu conținea nicio normă specifică aplicabilă funcțiilor exercitate în
cadrul administrației de stat, astfel încât, la momentul faptelor, nu exista nicio
funcție publică în sensul tradițional al termenului, funcționarilor publici
fiindu-le conferite obligații și privilegii care nu intră sub incidența dreptului
comun. Funcția publică a căpătat un statut specific abia după intrarea în
vigoare, la 1 ianuarie 2015, a Legii privind funcția publică (Legea nr.
234/2014 ).
Or, în litigiile de muncă, în special cele care au ca obiect evenimentele de
încetare a unui raport de muncă în sectorul privat, privesc drepturi civile, în
sensul art. 6 § 1 din Convenție.
122. Pe baza considerațiilor de mai sus, este posibil să se concluzioneze
că decizia prin care certificatul de securitate i-a fost retras reclamantului și
procedura ulterioară au afectat drepturile sale civile.
123. În aceste condiții, chiar presupunând că s-ar considera că reclamantul
era un funcționar al cărui statut era reglementat de dispoziții care nu intrau
sub incidența dreptului comun, Curtea reamintește că, în conformitate cu
jurisprudența sa, litigiile între stat și funcționarii săi intră, în principiu, în sfera
de aplicare a art. 6, cu excepția cazului în care sunt îndeplinite cele două
condiții cumulative prevăzute la punctul 107 supra.
124. În speță, trebuie să se constate că nu este îndeplinită prima dintre
aceste condiții. Într-adevăr, dreptul ceh permitea persoanelor care aveau un
interes de a acționa să introducă în fața instanțelor administrative o cale de
atac pentru a contesta legalitatea deciziei Autorității (supra, pct. 52-56).
Această posibilitate era deschisă reclamantului, care a introdus într-adevăr o
astfel de acțiune. Rezultă că art. 6 este aplicabil în speță sub aspect civil.
125. Prin urmare, această dispoziție impunea ca reclamantul să aibă acces
la o instanță competentă, care să se pronunțe asupra încălcării drepturilor și
obligațiilor sale cu caracter civil, cu respectarea garanțiilor prevăzute la art. 6
§ 1 [Veeber împotriva Estoniei (nr. 1), nr. 37571/97, pct. 70, 7 noiembrie
2002].
126. În plus, având în vedere că s-a constatat că reclamantul putea să
invoce un drept cu caracter civil, în sensul art. 6 § 1 din Convenție, Curtea
consideră că acesta poate pretinde că are calitatea de victimă în sensul art. 34
din Convenție.
127. În consecință, este necesar să se respingă excepțiile preliminare
ridicate de Guvern.
C. Cu privire la fondul cauzei
1. Argumentele părților
a) Reclamantul
128. Reclamantul susține că instanțele nu pot să examineze temeinicia
deciziei Autorității de a refuza să acorde sau de a retrage un certificat de
securitate, pe baza unei probe indirecte și neautentice, și anume un raport
prezentat de un serviciu de informații. Acesta subliniază că raportul pe care
instanțele și-au întemeiat decizia în speță includea numai informații indirecte
și incomplete, provenite de la terț, pe care acestea nu au avut posibilitatea să
le verifice în niciun fel și nici să le confrunte cu propriile sale declarații, dat
fiind că acest raport nu i-a fost comunicat în nicio etapă a procedurii.
Reclamantul consideră că singurul mod de a verifica informațiile respective
este să fie apreciate faptele menționate în raport și că o instanță are această
posibilitate doar în cazul în care o parte vizată în raport este absentă. Acesta
apreciază că jurisprudența națională, potrivit căreia controlul jurisdicțional
trebuie, de asemenea, pentru a fi conform cu dispozițiile art. 133 din Legea
nr. 412/2005, să nu se limiteze la motivele invocate de una dintre părțile la
procedură, nu schimbă nimic în această privință, deoarece instanțele nu pot
să verifice veridicitatea și acuratețea conținutului probelor. În acest sens, face
referire, în special, la hotărârea Camerei extinse a Curții Administrative
Supreme nr. 4 As 1/2015 din 1 martie 2016.
129. Reclamantul consideră că este încălcat principiul egalității armelor
atunci când una din părțile la procedura administrativă nu are posibilitatea să
ia pe deplin cunoștință de toate elementele de probă care au servit drept
fundament principal al deciziei nefavorabile. Acesta admite că, în anumite
circumstanțe, interesul securității statului definit de lege ar putea prevala
asupra interesului unei persoane care solicită protecția justiției în cadrul unei
proceduri contradictorii desfășurate în mod corespunzător. Cu toate acestea,
consideră că, în speță, situația nu permitea restricționarea dreptului său la un
proces echitabil și la o poziție de egalitate în fața justiției, deoarece nu erau
îndeplinite condițiile legale prevăzute de legislația cehă pentru ca o astfel de
procedură să poată fi urmată. Autorul documentului nr. 77, pe care
reclamantul nu era autorizat să îl consulte, ar fi încadrat acest raport și
informațiile cuprinse îl acesta în categoria cu cel mai scăzut nivel de
secretizare și anume „acces restricționat”. În lumina art. 3 alin. (5) lit. e) din
Legea nr. 412/2005, acesta ar fi considerat că informațiile astfel clasificate
compromiteau anumite operațiuni de colectare de informații în curs. În
schimb, potrivit art. 133 alin. (3) din această lege, pentru ca instanțele să poată
exclude de la examinare un document aflat la dosar, era necesar să existe un
risc de ingerință în activitățile serviciului de informații și acest risc să fie
major, astfel cum o dovedesc expresiile „pune în pericol sau compromite
serios”, ceea ce, conform legii, ar impune clasificarea documentului respectiv
cel puțin în categoria „confidențial”. Conform reclamantului, legiuitorul a
intenționat să limiteze aplicarea procedurii speciale strict la situațiile în care
sunt menționate fapte care trebuie să fie păstrate secrete. În opinia lui, nu erau
îndeplinite condițiile legale pentru limitarea drepturilor sale procedurale
prevăzute la art. 133 alin. (3) din Legea nr. 412/2005, deoarece informațiile
conținute în raportul respectiv nu puteau fi de natură să justifice recurgerea la
o procedură specială.
130. În acest context, subliniază că instanțele nu au dispus de documentele
de la dosarul serviciului de informații sau măcar de o parte din ele, acestea
nefiind comunicate nici măcar Autorității sau instanțelor administrative.
Reclamantul a concluzionat că deciziile instanțelor s-au bazat exclusiv pe
raportul în care a fost rezumat conținutul dosarului. În opinia sa, instanțele și
deciziile lor nu pot fi considerate independente și imparțiale, având în vedere
că acestea nu pot verifica autenticitatea și acuratețea elementelor de probă
prezentate de părți. Chiar dacă instanțele examinează faptele din speță în
cadrul „competenței lor depline”, acest lucru nu garantează în sine un proces
echitabil, deoarece chiar și cel mai imparțial judecător poate fi manipulat
atunci când nu este în măsură să aprecieze în mod obiectiv elementele de
probă relevante. Prin urmare, în opinia sa, echilibrul între dreptul său la un
proces echitabil și interesul statului de a păstra anumite informații
confidențiale nu a fost menținut, fiind încălcat art. 133 alin. (3) din Legea nr.
412/2005, în măsura în care respectivul raport, care a servit ca bază pentru
decizia defavorabilă, fusese încadrat în categoria cu cel mai scăzut nivel de
secretizare.
(b) Guvernul
131. Guvernul susține că marea majoritate a legilor naționale permite
părților să aibă acces la documente clasificate, indiferent de nivelul lor de
secretizare și fără să fie necesară declasificarea lor, în cazul în care acestea
sunt destinate utilizării ca probe. Regimul ar fi diferit pentru anumite
proceduri foarte specifice, caracterizate prin faptul că sunt în strânsă legătură
cu interesele vitale ale securității naționale. Acest regim s-ar aplica
procedurilor de control judiciar în domenii precum comerțul transfrontalier
cu echipamente militare, intrarea în incinta unui aerodrom care face obiectul
unei protecții sporite, precum și procedurile de eliberare și retragere a
certificatelor de securitate. În cazul acestor proceduri, principiile care
reglementează accesul unei părți la documente confidențiale se aplică mutatis
mutandis. Doar cu titlu excepțional, în ultimă instanță, atunci când activitatea
serviciilor de informații sau a poliției ar putea fi pusă în pericol sau
compromisă în mod semnificativ, legea ar permite aplicarea unui regim mai
restrictiv, care permite, în cazuri extreme, să i se refuze complet unei părți
accesul la aceste probe. În plus, în aceste cazuri excepționale, autoritățile
judiciare ar trebui să fie deosebit de vigilente și să compenseze în mod efectiv
orice dezavantaj cauzat părții adverse ca urmare a modului lor de abordare,
astfel încât să o protejeze împotriva oricărei decizii arbitrare sau abuzive a
autorităților.
132. Guvernul consideră că, atunci când este vorba de restrângerea
drepturilor procedurale ale părților, în cadrul unor proceduri care privesc
drepturi și obligații cu caracter civil, statele beneficiază de o marjă de
apreciere mai largă decât în cadrul procedurilor penale [a se vedea, de
exemplu, Gillissen împotriva Țărilor de Jos, nr. 39966/09, pct. 50 d), 15
martie 2016]. Deși este evident că prezenta cauză trebuie să fie judecată
conform unor standarde de protecție diferite de cele aplicate în materie
penală, procedura în cauză nu ar putea fi considerată nici ca fiind o procedură
administrativă clasică. Prin urmare, este vorba mai degrabă de o procedură
sui generis, ale cărei cadru juridic, caracteristici, obiect și scop constituie în
mod necesar factori care împiedică o astfel de comparație.
133. În speță, existența unor temeiuri juridice care justifică decizia
Autorității de a nu divulga reclamantului conținutul raportului întocmit de
serviciul de informații ar fi fost confirmată de toate instanțele naționale
competente. Prin urmare, Guvernul nu are nicio îndoială cu privire la faptul
că, având în vedere circumstanțele specifice ale cauzei, decizia de a nu
divulga probele nu avea un caracter arbitrar.
134. Guvernul este, de asemenea, convins că procedura judiciară a fost
însoțită de toate garanțiile posibile pentru a proteja interesele reclamantului.
În primul rând, dosarul de securitate al reclamantului, inclusiv documentele
clasificate, a fost prezentat în fața a două instanțe administrative, precum și a
Curții Constituționale. Judecătorii beneficiau ex lege de accesul la informații
clasificate, indiferent de nivelul lor de secretizare, cei nouă judecători sesizați
în diferite etape în vederea protejării intereselor reclamantului au fost
informați în mod corespunzător cu privire la conținutul raportului serviciului
de informații. Guvernul adaugă faptul că independența și imparțialitatea
judecătorilor în cauză nu sunt puse la îndoială de către reclamant.
135. Guvernul subliniază, de asemenea, că limitarea competențelor
instanțelor, impunându-le acestora să abordeze doar problemele ridicate de
reclamant, nu se aplică în cazuri de acest tip, partea în proces neputând susține
efectiv ilegalitatea concluziilor, atunci când aceasta nici măcar nu le cunoaște
conținutul. Având în vedere situația sa, partea în proces are o capacitate
limitată de a susține în mod eficient argumente împotriva deciziei, instanțele
au obligația să „se substituie” din oficiu activităților sale procedurale și să
examineze în mod corespunzător procedura urmată, precum și toate motivele
deciziei atacate, așadar, să nu se limiteze la problemele ridicate de către
reclamant.
136. Guvernul afirmă că, în exercitarea funcției lor de a controla deciziile
Autorității, sarcina instanțelor administrative constă în a examina dacă
motivele juridice invocate pentru inițierea unei proceduri excepționale, care
permite să i se refuze reclamantului accesul la documente confidențiale, sunt
întemeiate. Acesta susține că, în speță, cele două instanțe administrative,
învestite cu deplină jurisdicție, au procedat la o astfel de examinare atunci
când au considerat că divulgarea unor documente confidențiale din dosarul
de securitate al reclamantului ar fi pus în pericol sau ar fi compromis
considerabil activitatea serviciilor de informații sau a poliției, concluzionând
că decizia de a exclude aceste documente de la consultare era justificată.
137. Guvernul adaugă că dosarul păstrat de serviciul de informații sau
documentele incluse în acesta nu au fost trimise direct Autorității și ulterior
instanțelor, conținutul relevant al dosarului fiind rezumat în raport. Cu toate
acestea, jurisprudența constantă a instanțelor naționale stabilește numeroase
cerințe care trebuie îndeplinite de documentele clasificate pe care se
întemeiază deciziile Autorității, în special rapoartele privind rezultatul
anchetelor desfășurate de către serviciile de informații, pentru ca acestea să
poată face obiectul unei reexaminări judiciare. Acestea trebuie să conțină
informații foarte specifice sau un rezumat al acestor informații, care să
permită instanței să verifice în mod eficient relevanța și valoarea informativă
a concluziilor serviciilor de informații, în special credibilitatea informațiilor
stabilite de acestea, punerea lor în balanță și raportul lor cu aspectele decisive
pentru procedura de verificare a securității. În plus, serviciul de informații are
obligația să indice, în termeni abstracți, sursa informațiilor și modul în care
au fost obținute, descriind în special circumstanțele și motivele pentru care
serviciile de informații consideră aceste informații credibile. Rolul instanțelor
în procedura de verificare a securității nu constă în a reexamina autenticitatea
și veridicitatea documentelor de referință deținute de către serviciile de
informații, ci în a verifica dacă există o suspiciune întemeiată privind un
potențial risc la adresa securității. În acest scop, aprecierea credibilității,
plauzibilității și relevanței informațiilor colectate constituie, potrivit
Guvernului, un criteriu adecvat.
138. În ceea ce privește argumentul reclamantului privind problema
stabilirii dacă erau îndeplinite condițiile aplicării art. 133 alin. (3) din Legea
nr. 412/2005, Guvernul apreciază că această dispoziție nu condiționează
posibilitatea de a refuza accesul la elemente de probă clasificate de nivelul
lor ridicat de secretizare. În mod similar, legea nu limitează această procedură
la cazurile în care există un risc mai ridicat de a pune în pericol sau de a
compromite activitatea serviciilor de informații sau a poliției.
139. Guvernul consideră că, în speță, nu există niciun motiv de îndoială cu
privire la faptul că, dacă instanțele ar fi considerat că informațiile cuprinse în
raportul privind rezultatul anchetei erau incomplete, irelevante, insuficient de
detaliate sau necredibile, acestea ar fi anulat decizia atacată și ar fi dispus ca
Autoritatea să își completeze constatările factuale cu probe noi.
140. În lumina jurisprudenței Curții, Guvernul afirmă că interesele
reclamantului au fost protejate de o garanție subsidiară importantă, în măsura
în care acesta a avut posibilitatea de a prezenta instanței o expunere detaliată
a evenimentelor anterioare întocmirii raportului privind rezultatul anchetei
desfășurate de serviciul de informații, cu privire la presupusul conținut al
acestuia, precum și cu privire la motivele care ar fi putut determina autorul
acestuia să solicite invalidarea certificatului său de securitate. Acesta
consideră că, astfel, reclamatul a avut ocazia de a contesta credibilitatea
raportului din perspectiva judecătorilor care protejau interesele sale în cursul
procedurii și că aceasta reprezenta, de asemenea, o garanție că decizia lor va
fi adoptată în deplină cunoștință de cauză, ținând seama de capetele de cerere
și obiecțiile reclamantului. Guvernul adaugă că faptul că și Curtea
Constituțională a examinat cauza reclamantului constituie o garanție
suplimentară privind protejarea intereselor acestuia.
141. Guvernul își exprimă convingerea că, în speță, dreptul la un proces
echitabil și, în special, principiul contradictorialității, precum și principiul
egalității armelor, în temeiul art. 6 § 1 din Convenție, nu au fost încălcate,
având în vedere că limitarea drepturilor procedurale ale reclamantului nu a
fost arbitrară și nici abuzivă și că această limitare a fost suficient
contrabalansată de procedurile urmate de autoritățile judiciare independente
și imparțiale, care au jucat un rol activ în proces și care, astfel, nu numai că
au oferit garanții adecvate pentru protejarea intereselor reclamantului, dar au
păstrat totodată un echilibru just între interesele acestuia și cele ale statului.
(c) Argumentele terțului intervenient
142. Guvernul slovac susține că, atunci când protejează informațiile cu
caracter secret din motive de securitate națională, statul dispune de o marjă
de apreciere considerabilă pentru a stabili ce informații sunt atât de sensibile
încât divulgarea lor ar pune în pericol drepturile fundamentale ale terților sau
protecția unui interes public important. Divulgarea de informații clasificate
privind funcționarea internă și metodele folosite de serviciile de securitate sau
organismele de aplicare a legii ar putea să perturbe grav activitățile acestor
servicii. Autoritățile au, așadar, un interes legitim de a păstra secrete aceste
informații.
143. Guvernul slovac subliniază că dreptul la divulgarea tuturor probelor
pertinente nu este absolut și poate face obiectul unor limitări destinate să
protejeze drepturile terților sau un interes public important, precum
securitatea națională. Acesta subliniază că sistemul slovac este, în esență,
similar sistemului ceh: pentru ca o persoană să poată lua cunoștință de
informații clasificate, este necesar ca aceasta să dețină un certificat de
securitate eliberat de Autoritatea Națională de Securitate sau de un alt serviciu
de securitate, și anume serviciul slovac de informații sau serviciul de
informații militare. Informațiile clasificate nu erau incluse nici în dosarele
instanțelor și nici părțile în proces, nici reprezentanții legali nu puteau solicita
să ia cunoștință de acestea, cu excepția cazului în care dețineau autorizația
corespunzătoare.
144. Autoritatea Națională de Securitate sau orice alt serviciu de securitate
este abilitat să invalideze certificatul de securitate al persoanelor care nu
îndeplinesc condițiile prevăzute de lege. O astfel de decizie poate fi atacată
cu recurs în fața Comitetului Consiliului Național al Republicii Slovace,
înființat de o lege specială. Apoi, decizia finală a instanței de recurs poate fi
atacată în fața instanței administrative. În cadrul procedurii judiciare,
Autoritatea are obligația să furnizeze toate dosarele administrative cu privire
la cauza respectivă, inclusiv toate informațiile clasificate. Astfel, judecătorii
dispun de acces nelimitat la informații clasificate cuprinse în aceste dosare.
145. Atât Republica Slovacă, cât și Republica Cehă au decis să înainteze
decizia atacată unor instanțe cu plenitudine de jurisdicție. Prin urmare,
instanțele sunt obligate să examineze din oficiu nu numai legalitatea deciziei
și acțiunea întreprinsă de serviciul de securitate, ci și aprecierea factuală și
juridică a problemei în cauză de către acesta din urmă, dincolo de obiecțiile
formulate în cursul procedurii. Guvernul slovac apreciază că un astfel de
sistem este justificat și îndeplinește suficient cerințele procedurii
contradictorii și principiului egalității armelor.
2. Motivarea Curții
a) Principiile stabilite în jurisprudența Curții
146. Curtea reamintește că principiile contradictorialității și egalității
armelor, strâns legate între ele, sunt elemente fundamentale ale noțiunii de
„proces echitabil”, în sensul art. 6 § 1 din Convenție. Acestea necesită un
„echilibru just” între părți: fiecăreia trebuie să i se acorde o posibilitate
rezonabilă de a-și prezenta cauza în condiții care să nu o plaseze într-o poziție
net dezavantajoasă față de partea sau părțile adverse [Avotiņš împotriva
Letoniei (MC), nr. 17502/07, pct. 119 și alte trimiteri, CEDO 2016].
147. Cu toate acestea, drepturile care decurg din aceste principii nu sunt
absolute. Curtea s-a pronunțat deja, în mai multe hotărâri, cu privire la cazul
particular în care se acordă prioritate intereselor naționale superioare pentru
a refuza unei părți o procedură pe deplin contradictorie (Miryana Petrova,
citată anterior, pct. 39-40, și Ternovskis, citată anterior, pct. 65-68). Statele
contractante beneficiază de o anumită marjă de apreciere în materie. Cu toate
acestea, este de competența Curții să se pronunțe în ultimă instanță cu privire
la respectarea cerințelor Convenției [a se vedea, de exemplu, Tinnelly & Sons
Ltd și McElduff și alții împotriva Regatului Unit, 10 iulie 1998, pct. 72,
Culegere de hotărâri și decizii 1998-IV, Principele Hans-Adam II de
Liechtenstein împotriva Germaniei (MC), nr. 42527/98, pct. 44, CEDO
2001-VIII, și Devenney împotriva Regatului Unit, nr. 24265/94, pct. 23, 19
martie 2002].
148. În plus, Curtea reamintește că nici dreptul la divulgarea probelor
relevante nu este absolut. În materie penală, aceasta a reținut că pot exista
interese concurente, precum securitatea națională, necesitatea de a proteja
martori expuși riscului unor represalii sau de a păstra secrete metodele poliției
de anchetare a infracțiunilor – care trebuie să fie puse în balanță cu drepturile
justițiabilului. Cu toate acestea, sunt legitime, din perspectiva art. 6 § 1,
numai limitările drepturilor părții la procedură care nu aduc atingere esenței
acestora. Pentru aceasta, toate dificultățile cauzate părții reclamante de o
limitare a drepturilor sale trebuie să fie suficient compensate de procedura
urmată în fața autorităților judiciare [a se vedea, mutatis mutandis, Fitt
împotriva Regatului Unit (MC), nr. 29777/96, pct. 45, cu alte trimiteri,
CEDO 2000-II, și Schatschaschwili împotriva Germaniei (MC), nr. 9154/10,
pct. 107, CEDO 2015].
149. În cazul în care probele nu au fost dezvăluite părții reclamante în
numele interesului public, Curtea trebuie să examineze dacă procesul
decizional a îndeplinit, pe cât posibil, cerințele procedurii contradictorii și
principiului egalității armelor și dacă a fost însoțit de garanții adecvate pentru
a proteja interesele persoanei în cauză (Fitt, citată anterior, pct. 46).
b) Aplicarea în speță a principiilor menționate
150. În speță, Curtea observă că, în conformitate cu dispozițiile dreptului
ceh în cazul unei contestații în justiție a refuzului eliberării sau a retragerii
unui certificat de securitate, procedura introdusă de reclamant a făcut obiectul
a două limitări în raport cu normele de drept comun care intenționează să
garanteze un proces echitabil: pe de o parte, documentele și informațiile
clasificate care nu au fost accesibile nici reclamantului, nici avocatului
acestuia și, pe de altă parte, în măsura în care decizia de retragere a
certificatului s-a bazat pe astfel de documente, nu i-au fost comunicate
motivele pe care s-a întemeiat decizia. Prin urmare, este de competența Curții
să examineze dacă limitările astfel impuse au afectat însăși esența dreptului
reclamantului la un proces echitabil.
151. Curtea va proceda la această examinare ținând seama de procedură în
ansamblul său și va analiza dacă limitările principiilor contradictorialității și
egalității armelor, astfel cum sunt aplicabile în procedura civilă, au fost
suficient compensate prin alte garanții procedurale.
152. În privința acestora, Curtea ia notă de competențele conferite
instanțelor naționale, care se bucură de independența și imparțialitatea
necesare, al căror conținut nu este pus la îndoială de reclamant, care se
limitează la a pune în discuție capacitatea judecătorilor de a aprecia în mod
corespunzător faptele speței, pe motiv că aceștia nu au avut acces deplin la
documentele relevante (supra, pct. 130).
În primul rând, instanțele au acces, fără restricții, la toate documentele
clasificate, pe care s-a bazat Autoritatea pentru a justifica decizia sa. Apoi, au
competența de a efectua o examinare detaliată a motivelor invocate de
Autoritate pentru necomunicarea documentelor clasificate. În fapt, acestea
pot să aprecieze justificarea necomunicării documentelor clasificate și pot să
dispună comunicarea acelor documente cu privire la care consideră că nu este
necesar să rămână clasificate. Acestea pot, de asemenea, să aprecieze
temeinicia deciziei Autorității prin care se dispune retragerea certificatului de
securitate și, dacă este cazul, să sancționeze o decizie arbitrară a Autorității.
153. În plus, competența instanțelor care examinează litigiul include toate
faptele speței și nu se limitează la examinarea motivelor invocate de
reclamant, care a fost audiat de judecători și care a avut, de asemenea,
posibilitatea să prezinte concluzii scrise. Este adevărat că, în această privință,
dreptul ceh ar fi putut să prevadă, în măsura compatibilă cu păstrarea
confidențialității și buna desfășurare a investigațiilor care vizează o persoană,
ca aceasta să fie informată, cel puțin în mod sumar, în cursul procedurii, cu
privire la conținutul acuzațiilor care i se aduc. În speță, reclamantul ar fi putut
să își organizeze apărarea în mod lucid și țintit și nu ar fi fost necesar ca
instanțele să compenseze lacunele apărării.
154. Curtea observă totuși că instanțele sesizate au exercitat în mod
corespunzător competențele de control de care dispuneau în acest tip de
procedură, în ceea ce privește atât necesitatea de a păstra confidențialitatea
documentelor clasificate, cât și justificarea deciziei de retragere a
certificatului de securitate al reclamantului, motivându-și deciziile cu privire
la circumstanțele concrete ale prezentei spețe.
155. Astfel, Curtea Administrativă Supremă a considerat, în ceea ce
privește necesitatea de a menține confidențialitatea documentelor clasificate,
că divulgarea lor ar fi putut avea drept consecință divulgarea metodelor de
lucru ale serviciului de informații, dezvăluirea surselor de informații ale
acestuia sau încercări de influențare a eventualilor martori. Aceasta a explicat
că, în temeiul legii, nu era posibil să se indice cu precizie în ce consta exact
riscul la adresa securității și nici să se menționeze cu precizie considerentele
care au stat la baza concluziei conform căreia exista un astfel de risc, motivele
și considerentele pe care s-a întemeiat decizia Autorității avându-și originea
exclusiv în informațiile clasificate. Prin urmare, nimic nu permite să se
considere că documentele în cauză au fost clasificate în mod arbitrar sau în
alt scop decât interesul legitim indicat ca fiind urmărit.
156. În ceea ce privește justificarea deciziei de retragere a certificatului de
securitate al reclamantului, Curtea Administrativă Supremă a considerat că
din documentele clasificate reieșea, fără nicio îndoială, că reclamantul nu mai
îndeplinea condițiile legale pentru a-i fi încredințate secrete. A observat că
riscul era legat de comportamentul acestuia, care îi afecta în mod negativ
credibilitatea și capacitatea de a păstra secrete. În plus, a subliniat că
documentul confidențial provenit de la serviciul de informații conținea
informații concrete, complete, detaliate referitoare la comportamentul și stilul
de viață ale reclamantului, care îi permiteau, în speță, să se asigure cu privire
la relevanța acestora în ceea ce privește problema stabilirii dacă reclamantul
prezenta un risc la adresa securității naționale (supra, pct. 20).
157. În această privință, Curtea ia notă de faptul că, în luna martie 2011,
împotriva reclamantului a fost începută urmărirea penală pentru participare
la un grup infracțional organizat, complicitate la abuz în serviciu,
complicitate la influențarea ilegală a procedurilor de atribuire a contractelor
de achiziție publică și a procedurilor de licitație publică, precum și
complicitate la încălcarea unor norme obligatorii în domeniul relațiilor
economice (supra, pct. 22). În opinia acesteia, este de înțeles că, atunci când
există astfel de suspiciuni, autoritățile consideră necesar să acționeze rapid,
fără să aștepte rezultatul anchetei penale, evitând totodată divulgarea, într-o
etapă timpurie, a suspiciunilor care planează asupra persoanelor în cauză,
ceea ce ar risca să prejudicieze ancheta penală.
158. În plus, se pare, în lumina informațiilor de care dispune Curtea, că
instanțele naționale nu au făcut uz de competența care le permitea să
declasifice anumite documente. Într-adevăr, deși au examinat documentele
clasificate, ele au declarat în mod expres că acestea nu puteau fi comunicate
reclamantului. Prin urmare, Curții îi este imposibil să se pronunțe cu privire
la temeinicia controlului efectuat de instanțele naționale. Ele nu au făcut o
distincție, în această privință, în funcție de nivelul de secretizare –
confidențial, secret și strict secret – al documentelor prezentate, Curtea
Administrativă Supremă reținând în mod expres (respingând astfel un motiv
invocat de reclamant) că respectiva clasificare nu avea nicio relevanță în ceea
ce privește domeniul de aplicare și temeinicia controlului judecătoresc. Cu
toate acestea, având în vedere caracterul secret al documentelor, recunoscut
ca atare de către diferitele instanțe judiciare sesizate, cu greu ar fi putut
acestea, în motivarea deciziilor lor, să explice în detaliu intensitatea
controlului pe care l-au efectuat, fără să compromită caracterul secret al
informațiilor de care dispuneau.
159. Curtea admite că raportul serviciului de informații, care a constituit
fundamentul deciziei nefavorabile reclamantului fuseseră clasificate în
categoria cu nivelul cel mai scăzut de secretizare, și anume „acces
restricționat” (supra, pct. 15 și 38). Cu toate acestea, Curtea apreciază că acest
lucru nu a privat autoritățile cehe de dreptul de a nu dezvălui reclamantului
conținutul raportului. Într-adevăr, rezultă din jurisprudența Curții
Administrative Supreme, deși este ulterioară hotărârii pronunțate de aceasta
în prezenta cauză (supra, pct. 65), că Legea nr. 412/2005, în special art. 133
alin. (3), este aplicabilă oricărei informații clasificate ca fiind secretă, fără a
fi limitată la informații cu un nivel mai ridicat de secretizare, contrar celor
susținute de reclamant. Astfel, aplicarea art. 133 alin. (3) din Legea nr.
412/2005 de către instanțele interne nu pare să fie arbitrară sau vădit
nerezonabilă.
160. Este adevărat însă că ar fi fost de dorit ca, în măsura compatibilă cu
păstrarea confidențialității și buna desfășurare a investigațiilor ce îl vizau pe
reclamant, instanțele naționale, cel puțin Curtea Administrativă Supremă, să
fi explicat, măcar sumar, intensitatea controlului efectuat de acestea și
acuzațiile aduse reclamantului. În această privință, Curtea constată cu
mulțumire noile evoluții pozitive din jurisprudența Curții Administrative
Supreme (supra, pct. 63-64).
161. Având în vedere procedura în ansamblul său, natura litigiului și marja
de apreciere de care se bucură autoritățile naționale, Curtea consideră că
limitările impuse reclamantului în ceea ce privește exercitarea drepturilor de
care beneficia acesta, în temeiul principiilor contradictorialității și egalității
armelor, au fost compensate într-o manieră în care echilibrul just între părți
nu a fost afectat într-o asemenea măsură încât să aducă atingere esenței înseși
a dreptului reclamantului la un proces echitabil.
162. Prin urmare, nu a fost încălcat art. 6 § 1 din Convenție.
PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA
1. Respinge, cu cincisprezece voturi la două, excepțiile preliminare ridicate
de Guvern;
2. Hotărăște, cu zece voturi la șapte, că nu a fost încălcat art. 6 § 1 din
Convenție.
Redactată în limbile franceză și engleză, apoi pronunțată în ședință publică
la Palatul Drepturilor Omului din Strasbourg, la 19 septembrie 2017.
Johan Callewaert Guido Raimondi
Grefier adjunct Președinte
La prezenta hotărâre sunt anexate, în conformitate cu art. 45 § 2 din
Convenție și art. 74 § 2 din Regulament, următoarele opinii separate:
– opinia concordantă a domnului judecător Wojtyczek;
– opinia parțial separată comună a domnilor judecători Raimondi,
Sicilianos, Spano, Ravarani și Pastor Vilanova;
– opinia parțial separată comună a domnilor judecători Lazarova
Trajkovska și López Guerra;
– opinia parțial separată a domnului judecător Serghides;
– opinia separată a domnului judecător Sajó.
G.R.
J.C.
OPINIA CONCORDANTĂ A DOMNULUI JUDECĂTOR
WOJTYCZEK
1. Deși sunt pe deplin de acord cu dispozitivul hotărârii pronunțate, aș dori
totuși să introduc unele nuanțe în ceea ce privește motivarea sa.
2. Dificultatea prezentei cauze ține de complexitatea situațiilor juridice
reglementate de actele administrative care acordă sau retrag certificatele de
securitate. Un certificat de securitate reprezintă condiția sine qua non nu doar
pentru a avea acces la informații clasificate, ci și pentru a ocupa anumite
posturi în administrația publică care implică accesul la astfel de informații. În
același timp, accesul la informații clasificate nu reprezintă în sine un drept
(drept subiectiv) civil în sensul art. 6 din Convenție. Pentru a răspunde la
problema aplicabilității art. 6 în speță, este necesar să se examineze dacă
retragerea certificatului de securitate afectează drepturi sau obligații civile în
sensul acestui articol din Convenție.
Motivarea hotărârii revine de mai multe ori la natura drepturilor în discuție
și la consecințele retragerii certificatului de securitate asupra acestor drepturi.
La pct. 115, majoritatea și-a exprimat punctul de vedere cu privire la aceste
chestiuni în următorii termeni:
„Având în vedere că acest certificat de securitate nu face obiectul unui
drept autonom, ci, dimpotrivă, reprezintă o condiție sine qua pentru
îndeplinirea unor funcții de tipul celor exercitate de către reclamant,
pierderea acestui document a avut un impact decisiv asupra situației sale
personale și profesionale, în măsura în care aceasta l-a împiedicat să
continue să îndeplinească anumite funcții în cadrul Ministerului Apărării”
(sublinierea îmi aparține).
La pct. 118, consecințele retragerii certificatului sunt prezentate după cum
urmează:
„În speță, exercitarea de către reclamant a funcției sale era condiționată
de autorizația de acces la informații clasificate. Așadar, retragerea
certificatului de securitate l-a privat de posibilitatea de a-și exercita pe
deplin funcțiile și a și a avut consecințe negative asupra capacității sale de
a obține un nou loc de muncă în administrația publică” (sublinierea îmi
aparține).
Trebuie observat că dacă la pct. 115 este pusă în discuție imposibilitatea
de a exercita anumite funcții, la pct. 118 accentul este pus pe imposibilitatea
de a exercita pe deplin funcțiile.
La pct. 119, Curtea își prezintă concluziile în ceea ce privește existența
unui drept pronunțându-se cu privire la legătura dintre retragerea
certificatului și pierderea de către reclamant a funcțiilor:
„În aceste condiții, Curtea consideră că legătura dintre decizia de a
retrage certificatul de securitate al reclamantului și pierderea funcțiilor sale
și a locului său de muncă era mai mult decât slabă sau îndepărtată (a se
vedea, mutatis mutandis, Ternovskis, citată anterior, pct. 44; Miryana
Petrova, citată anterior, pct. 31). Prin urmare, acesta putea să invoce dreptul
de a contesta în justiție legalitatea acestei retrageri” (sublinierea îmi
aparține).
Potrivit formulării utilizate, pierderea funcțiilor este cea care justifică
dreptul de a contesta în justiție legalitatea retragerii certificatului de
securitate. La pct. 120, Curtea pare să reia formula utilizată la pct. 115
La punctul 120, Curtea pare să reia formula utilizată la punctul 115:
„Prin urmare, ceea ce era în joc pentru reclamant nu era dreptul de acces
la informații clasificate, ci funcția și locul de muncă ale acestuia, afectate
de retragerea certificatului său de securitate. În fapt, în absența certificatului
de securitate necesar, acesta nu mai avea posibilitatea de a-și exercita
funcțiile pe care le ocupase” (sublinierea îmi aparține).
3. Aceste formulări diferite reflectă ezitările Curții în a evalua situația
juridică a reclamantului. Majoritatea nu definește în mod precis dreptul (drept
subiectiv) civil aflat în joc. Formulările citate mai sus lasă să se înțeleagă că
reclamantul avea dreptul să-și păstreze funcțiile.
Retragerea unui certificat de securitate este o decizie care privește în mod
direct situația juridică a individului. Stopează accesul la anumite posturi în
administrația publică și afectează în mod direct dreptul de a munci în cadrul
acesteia. În prezenta cauză, retragerea certificatului de securitate a avut un
impact direct asupra raportului de muncă stabilit de reclamant și, în special,
posibilitatea ca aceasta să își îndeplinească obligațiile care decurgeau din
contractul de muncă încheiat cu angajatorul său. Această retragere afectează
așadar în mod direct exercitarea drepturilor civile. În urma acestei retrageri,
reclamantul nu era complet privat de posibilitatea de a-și exercita funcțiile
deținute, dar natura și întinderea acestora s-au schimbat în mod considerabil.
În joc sunt drepturile și obligațiile reclamantului rezultate în temeiul
contractului său de muncă și, în special, posibilitatea de a efectua misiunile
prevăzute de respectivul contract. Este important să adăugăm aici că dreptul
ceh protejează angajatul nu doar față de angajator ci și – cel puțin într-o
anumită măsură – față de terți și, în special, față de ingerința care rezultă din
retragerea arbitrară a certificatului de securitate.
De asemenea, trebuie remarcat aici că reclamantul a fost cel care a decis
să demisioneze. Nu se poate exclude faptul că părțile ar fi putut să ajusteze
funcțiile pentru a le adapta la noua situație juridică a reclamantului și să îi
încredințeze misiuni care nu includeau accesul la informații protejate. În
aceste condiții, este dificil să se speculeze cu privire la legătura dintre decizia
de a retrage certificatul reclamantului și pierderea funcțiilor și a locului său
de muncă. Această legătură rămâne problematică. În prezenta cauză,
pierderea postului nu poate fi argumentul decisiv care să permită să se
concluzioneze că este în joc un drept civil. Prin urmare, este dificil să fim de
acord cu poziția prezentată la pct. 119.
Indiferent că reclamantul și-a pierdut sau și-a păstrat postul, drepturile sale
civile erau în orice caz în discuție. În opinia mea, formularea utilizată la pct.
118 este cea care sintetizează cel mai bine situația juridică complexă a
reclamantului.
4. Hotărârea prezintă foarte pe scurt, la pct. 146-149, principiile unui
proces echitabil consacrate în jurisprudența Curții. Procedurile prin care
organele statului se pronunță cu privire la drepturi sau obligații civile sunt
foarte variate și includ nu numai procedura civilă, ci și procedura
contenciosului administrativ. Date fiind diferențele fundamentale dintre
procedura civilă și procedura contenciosului administrativ, este dificil de
stabilit principii universale aplicabile ambelor proceduri. În plus, situația
părților în procedurile bazate pe principiul contradictorialității și pe
activitatea părților este foarte diferită de cea din procedurile bazate pe
principiul inchizitorial și pe rolul activ al instanței.
În opinia mea, principiile unei justiții procedurale, elaborate în
jurisprudența Curții referitoare la art. 6, nu țin suficient cont de natura
specifică a procedurii administrative contencioase într-o serie de state
membre. Or, respectarea drepturilor părților în procedura contenciosului
administrativ trebuie evaluată în raport cu principiile fundamentale care
reglementează această procedură la nivel național.
Trebuie remarcat aici că hotărârea subliniază pe bună dreptate rolul activ
al instanței administrative cehe drept un element care compensează o anumită
inegalitate a părților din procedură (pct. 152). În general, se poate afirma că
principiul procedurii inchizitoriale, bazate pe rolul activ al instanței, este un
element important care compensează – într-o anumită măsură – inegalitățile
dintre părți. În mod evident, anumite forme de „inegalitate a armelor” nu pot
fi compensate în acest mod.
OPINIA PARȚIAL SEPARATĂ COMUNĂ A DOMNILOR
JUDECĂTORI RAIMONDI, SICILIANOS, SPANO,
RAVARANI ȘI PASTOR VILANOVA
Spre marele nostru regret, nu putem subscrie la constatarea colegilor noștri
din majoritate potrivit căreia nu a fost încălcat art. 6, bazată pe concluzia că,
având în vedere procedura în ansamblul său și natura litigiului, limitările
suferite de reclamant în exercitarea drepturilor acordate acestuia în temeiul
principiilor contradictorialității și al egalității armelor au fost compensate
astfel încât echilibrul just dintre părți nu a fost afectat până la a se aduce
atingere esenței înseși a dreptului reclamantului la un proces echitabil.
Suntem de acord cu majoritatea că art. 6 § 1 este aplicabil faptelor din
prezentul litigiu.
Împărtășim, de asemenea, opinia majorității potrivit căreia procedura
aplicabilă în dreptul ceh în materie de contestare în justiție a retragerii
certificatelor de securitate este însoțită de garanții importante care au drept
scop obținerea unui echilibru între cerințele unui proces echitabil și
imperativele de securitate publică, elementul cel mai important fiind
posibilitatea ca instanțele să cunoască motivele retragerii certificatului și să
aibă acces nelimitat la toate documentele din dosarul întocmit de
administrație din optica retragerii.
Prin urmare, acesta fiind un punct în care nu suntem de acord cu
majoritatea, procedura conține o lacună care a priori pare secundară, dar care,
după o examinare atentă, are o implicație practică atât de mare încât aduce
atingere caracterului echitabil al procedurii în ansamblul său.
Este vorba despre lipsa totală a comunicării către persoana în cauză, pe tot
parcursul procedurii, a motivelor care au condus la retragerea certificatului
de securitate.
Dreptul ceh interzice autorităților administrative – Autoritatea Națională
de Securitate – și jurisdicționale – instanțele administrative – să informeze
persoana în cauză, fie și pe fond, despre motivele aflate la baza deciziei de a
retrage certificatul de securitate și să-i acorde acces la documentele aflate la
baza deciziei în cauză, atunci când o astfel de divulgare de informații și un
astfel de acces riscă să compromită securitatea publică. Este adevărat că
instanțele pot permite accesul persoanei în cauză la anumite probe și la
anumite fragmente de informații, dar numai în măsura în care consideră că
acestea nu sunt confidențiale.
Deși comunicarea totală a motivelor aflate la baza deciziei de retragere a
certificatului și accesul la toate documentele din dosar par a fi efectiv
problematice și riscă să compromită activitatea serviciilor secrete, lipsa totală
a informațiilor, la care se adaugă privarea accesului la probele din dosar, ni
se pare totuși inutilă în fapt și problematică în drept.
Din punct de vedere practic, dacă cel căruia i se retrage certificatul de
securitate este, de exemplu, informat că este suspectat de corupție sau de
contacte cu mediul terorist, acest fapt nu dezvăluie metodele de investigare
ale serviciilor secrete sau sursele lor de informații? E greu de imaginat o
asemenea situație. Singura consecință a unei astfel de comunicări este că
persoana interesată va fi informată că este suspectată de o anumită faptă sau
un anumit comportament. Prin urmare, va fi avertizată și pusă în gardă. Or,
să ne imaginăm că simplul fapt de a-i retrage certificatul de securitate fără a-
i comunica motivele nu-i va trezi suspiciuni că a fost demascată (presupunând
că persoana este în mod real implicată în faptele de care este suspectată)? Va
fi cu atât mai mult în gardă. Astfel, în fapt, a i se comunica persoanei căreia i
se retrage certificatul de securitate conținutul acuzațiilor aduse împotriva sa
nu va avea efect concret nici asupra anchetei la care este supusă, nici asupra
activității serviciilor secrete. Prin urmare, ni se pare că nu se poate afirma în
mod rezonabil că o ascundere totală a motivelor aflate la baza retragerii
certificatului ar fi necesară în interesul securității publice.
Din punct de vedere juridic al echității procesului, înainte de toate, lipsa
totală a unei comunicări către persoana interesată a motivelor aflate la baza
retragerii certificatului de securitate face practic imposibilă organizarea
apărării. Nu va ști împotriva a ce trebuie să se apere. Apărarea sa va fi
oarecum în orb. Într-adevăr, se pare că, în cauza în care a fost sesizată Marea
Cameră, reclamantul, ulterior trimis în judecată pentru săvârșirea infracțiunii
de corupție, trebuie să fi cunoscut motivele pentru care i-a fost retras
certificatul de securitate.1 Problema nu este însă aici. Marea Cameră
consideră, în mod general și în abstract, că lipsa comunicării, fie și sumar, a
motivelor retragerii certificatului nu afectează caracterul echitabil al
procedurilor.2 Or, trebuie luată în considerare ipoteza, în cazul în care
suspiciunile formulate împotriva agentului nu ar fi fondate, ca acestea să se fi
întemeiat pe probe fabricate.
Răspunsul va fi acela că dezavantajul reprezentat de ignorarea motivelor
retragerii certificatului ar fi compensat de puterea de care dispun instanțele
de a cunoaște motivele aflate la baza retragerii certificatului și de a obține
toate probele din dosarul constituit.
Acest argument nu se susține, din două motive:
1. Pct. 155 din hotărâre.
2. Pct. 150 din hotărâre.
- în primul rând, procedând astfel, instanța se transformă într-o
oarecare măsură în avocat al reclamantului: instanța trebuie în fapt
să organizeze ea însăși apărarea acestuia, să găsească eventualele
deficiențe ale dosarului și să formuleze motivarea reclamantului.
Trebuie apoi să își asume un rol care cu siguranță nu este al său;
- și mai grav, întrucât serviciile secrete sunt cele care furnizează
probele din dosar și reclamantul nu are acces la ele, serviciile
dispun de un control aproape total asupra conținutului dosarului.
Este adevărat că instanțele au dreptul și obligația de a verifica
autenticitatea unor astfel de probe. Este deopotrivă adevărat că
instanțele cehe au devenit gradual din ce în ce mai exigente. Se
poate face aici trimitere la hotărârea în complet extins a Curții
Administrative Supreme cehe, citată la pct. 64 din hotărâre, care a
constatat, în ceea ce privește evaluarea calității informațiilor
invocate aflate la baza unei decizii de retragere și a surselor
acesteia, că nici Autoritatea Națională de Securitate, nici instanțele
administrative nu au verificat informațiile serviciilor de informații
cu privire la credibilitatea lor în același mod ca într-o procedură
administrativă ordinară. Pe de altă parte, potrivit acestei
jurisprudențe, informațiile primite de la serviciul de informații nu
pot lua forma unei simple opinii a autorului fără a fi susținute de o
documentație adecvată, conținută într-un dosar care să poată fi
verificat de instanță. Nu trebuie însă ascuns faptul că, în materie,
standardul de probă este cu mult sub cerințele obișnuite ale unui
proceduri contradictorii. La aceasta se adaugă faptul că
documentele trimise sunt deseori informații neoficiale obținute de
la informatori și că nu sunt decât suspiciuni, adeseori destul de
vagi. Nu se poate vorbi, așadar, de autenticitate. Dacă persoana în
cauză nu știe de ce este suspectată, nu poate riposta și nici să ofere
explicații detaliate care să permită instanței să aibă o viziune critică
și mai concentrată pe probele care i-au fost prezentate.
Regretăm așadar că hotărârea Marii Camere este inferioară evoluțiilor
constatate în materie în jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene,
sau chiar în anumite jurisprudențe naționale.
Într-o cauză referitoare la intrarea și șederea pe teritoriul unui stat membru
care ridica probleme legate de imperativele de securitate a statului care puteau
submina dreptul la un proces echitabil, Curtea de Justiție a Uniunii Europene
a subliniat, printre altele, că, în principiu, nu există o prezumție în favoarea
existenței și temeiniciei motivelor de securitate a statului invocate de o
autoritate națională și că, în cazul în care se dovedește că securitatea statului
se opune efectiv comunicării motivelor precise și complete aflate la baza unei
decizii în litigiu către persoana interesată, instanței naționale îi revine sarcina
de a se asigura că esența motivelor care constituie temeiul deciziei respective
este comunicată persoanei interesate într-un mod care să țină seama în mod
corespunzător de confidențialitatea necesară a probelor.3
La nivel de instanțe naționale, trebuie menționată, în contextul prezentei
cauze, o hotărâre a Curții Supreme a Regatului Unit pronunțată în 20114 cu
privire la informațiile ce trebuie furnizate unui agent de imigrație căruia i-a
fost retras certificatul de securitate pe baza informațiilor oferite de serviciile
secrete britanice. Agentul fusese numit avocat special și avea acces la o serie
de documente, dar persoana interesată nu avea dreptul să le consulte pentru
a-și organiza apărarea. Prin urmare, s-a plâns de un proces inechitabil.
Trebuie menționat că fusese informat, în cadrul procedurii judiciare, că vărul
său fusese arestat pentru activități teroriste și că, prin urmare, era o țintă
potențială pentru a furniza informații despre măsurile de securitate la frontieră
sau pentru a introduce clandestin în țară obiecte periculoase. Întreaga discuție
a judecătorilor Curții Supreme, reprodusă în hotărârea judecătorească
pronunțată de aceștia, nu privea întrebarea dacă persoanei interesate ar fi
trebuit să i se ofere informații privind cauza retragerii certificatului de
securitate, ci dacă informațiile care îi fuseseră date erau suficiente pentru a
permite avocaților săi să-l apere în mod adecvat sau dacă era necesar să i se
prezinte toate probele din dosar. Curtea Supremă a concluzionat majoritar –
dar nu unanim, trebuie observat – că reclamantul primise informații suficiente
pentru a se apăra în mod adecvat.
Reamintim încă o dată că procedura aplicabilă în dreptul ceh în
contenciosul retragerii certificatelor de securitate este însoțită de o serie de
garanții menite să protejeze interesele victimei unei astfel de retrageri. Cu
toate acestea, având în vedere considerentele de mai sus, considerăm că lipsa
comunicării către partea interesată a motivelor care au condus la decizia pe
care a atacat-o în justiție o împiedică să se apere în mod adecvat, astfel încât
aceasta nu beneficiază de o procedură echitabilă. Prin urmare, mecanismul
existent în dreptul ceh încalcă art. 6 § 1 din Convenție.
3. CJUE, 4 iunie 2013, cauza C-300/11, ZZ împotriva Secretary of State for the Home
Department, citată la pct. 71 din hotărârea Marii Camere.
4. Home Office v. Tariq, 13 iulie 2011, UKSC 35, (2012) 1 AC 452.
OPINIA PARȚIAL SEPARATĂ COMUNĂ A DOMNILOR
JUDECĂTORI LAZAROVA TRAJKOVSKA ȘI LÓPEZ
GUERRA
(Traducere)
Suntem de acord cu constatarea potrivit căreia nu a fost încălcat art. 6 din
Convenție în speță. Dar, spre deosebire de majoritate, considerăm că această
constatare rezultă din inaplicabilitatea în prezenta cauză a garanțiilor unui
proces echitabil, care decurg din art. 6 din Convenție.
Reclamantul consideră că nu a beneficiat de un proces echitabil în ceea ce
privește revocarea certificatului de securitate, ceea ce a condus la încetarea
exercitării funcțiilor sale, în cadrul administrației, de ministru adjunct al
apărării și director al Departamentului pentru Administrarea Bunurilor din
minister.
Potrivit art. 6 din Convenție, orice persoană are dreptul ca plângerile
privind drepturile sale în materie civilă să facă obiectul unui proces echitabil
și public. Prin urmare, atunci când este în discuție acest articol, prima
întrebare care se pune este dacă în procedura prin care instanțele naționale s-
au pronunțat cu privire la pretențiile reclamantului era în joc în mod real un
anumit drept civil.
Un „drept civil” nu reprezintă doar o speranță, o aspirație, un interes sau o
dorință, ci o pretenție legitimă, întemeiată în drept, la un anumit rezultat
juridic concret. În speță, litigiul privind certificatul de securitate a avut un
impact asupra situației juridice speciale a reclamantului, respectiv asupra
funcțiilor sale de ministru adjunct și de director în cadrul Ministerului
Apărării. Or, din probele aflate la dosar reiese că, în temeiul dreptului
aplicabil, reclamantul nu se putea prevala de nicio pretenție întemeiată în
drept pentru a deține și păstra aceste funcții specifice fără a fi demis din
funcții de autoritățile competente. Desigur, în temeiul contractului său de
muncă și al dispozițiilor din Codul muncii, era angajat al Ministerului
Apărării și avea dreptul să rămână angajat pe baza acestor dispoziții. Cu toate
acestea, după cum subliniază guvernul ceh, nu putea extrage din contractul
de muncă nicio pretenție legitimă la o anumită funcție în cadrul ministerului.
Art. 65 din Codul muncii (a se vedea pct. 26 din hotărâre) prevede că un
angajat poate fi revocat din funcție sau renunța la aceasta fără încetarea
raportului de muncă, întrucât ar putea fi ulterior numit în alte funcții.
În consecință, în prezenta cauză, având în vedere regimul juridic în
vigoare, reclamantul nu se putea prevala de un anumit drept întemeiat legal
pentru a continua să-și îndeplinească funcții administrative odată ce
autoritățile l-au eliberat din funcții. În plus, de asemenea, având în vedere
acest regim, nu ni se pare nici arbitrar, nici nerezonabil ca autoritățile
competente să aibă competența de a decide cu privire la alocarea funcțiilor
între angajații ministerului și că autoritățile, atunci când decid această
repartizare a funcțiilor, au în vedere nu doar considerente legate de eficacitate
și de încredere, ci și obligația de a respecta imperative de securitate.
În concluzie, revocarea certificatului de securitate al reclamantului nu i-a
afectat în niciun fel dreptul său inexistent de a exercita vreo funcție
administrativă. În ceea ce privește dreptul său (care, acesta, cu siguranță
exista) de a continua să lucreze în minister, în temeiul contractului său de
muncă, acesta nu a fost afectat în niciun fel de revocarea certificatului.
Angajamentul respectiv a încetat în cele din urmă prin acordul părților.
Consecințele pe care această revocare le-ar avea asupra perspectivelor
reclamantului de a exercita în viitor funcții în cadrul ministerelor, de a-i
reduce diferitele sale posibilități și de a-i afecta situația sa de angajat al
statului, rămân pur ipotetice. Reclamantul nu a prezentat niciun element care
să permită să se probeze vreuna dintre presupusele consecințe și, mai mult, a
renunțat la funcția publică de stat în mod voluntar.
Având în vedere aceste elemente, considerăm că procedura în fața
instanțelor cehe nu se referea la niciunul dintre drepturile civile ale
reclamantului și, în consecință, cerințele unui proces echitabil prevăzute la
art. 6 nu sunt aplicabile în cauză, ceea ce, în opinia noastră, și Marea Cameră
ar fi trebuit să decidă.
OPINIA PARȚIAL SEPARATĂ A DOMNULUI JUDECĂTOR
SERGHIDES
(Traducere)
1. Împărtășesc concluzia din hotărâre potrivit căreia excepțiile preliminare
ridicate de Guvern trebuie respinse și că reclamantul se putea prevala de un
drept civil în sensul art. 6 § 1 din Convenție și, în consecință, de calitatea sa
de victimă în scopul art. 34 din Convenție.
2. Cu toate acestea, nu pot fi de acord cu opinia eminenților mei colegi
care i-a condus la concluzia că art. 6 § 1 din Convenție nu a fost încălcat în
speță.
3. Cauza are ca obiect capătul de cerere formulat de reclamant, din
perspectiva art. 6 § 1 din Convenție, întemeiat pe lipsa de echitate a procedurii
prin care a sesizat instanțele administrative. Această procedură s-a desfășurat
în fața Tribunalului Municipal Praga, a Curții Administrative Supreme și a
Curții Constituționale, cu scopul de a contesta revocarea de către Autoritatea
Națională de Securitate a certificatului de securitate care îi fusese eliberat
pentru a-i permite să își îndeplinească funcțiile în cadrul Ministerului
Apărării.
4. Partea introductivă a hotărârii conține un lung expozeu al faptelor și
acuzațiilor, nu vom reveni la aceasta.
I. CONSTITUȚIA CEHĂ: SUPREMAȚIA DISPOZIȚIILOR
CONVENȚIEI ASUPRA LEGILOR INTERNE ORDINARE
5. Cele trei instanțe interne sesizate cu plângerea reclamantului și-au
întemeiat, în principal, deciziile pe art. 133 alin. (3) din Legea nr. 412/2005
privind protecția informațiilor clasificate și condițiile necesare pentru
obținerea unui certificat de securitate, care prevede:
„3. Autoritatea menționează informațiile menționate la alin. (2), care, în opinia sa, nu
pot face obiectul scutirii de obligația de confidențialitate. În cazul în care există un risc
de a pune în pericol sau de a compromite serios activitatea serviciului de informații sau
a poliției, președinte camerei sesizate cu litigiul pronunță excluderea elementelor aflate
la dosar care au legătură cu faptele respective; aceste elemente din dosar nu pot fi
consultate de către reclamant, nici de către reprezentantul acestuia și nici de către [orice]
alt participant la procedură. Prevederile dispozițiilor legale care reglementează probele,
desemnarea elementelor de probă din dosar și examinarea acestuia se aplică fără a aduce
atingere oricăror alte drepturi decât cele limitate mai sus” (traducere efectuată de
Autoritatea Națională de Securitate cehă, însoțită de o clauză exoneratoare de
răspundere).
6. Problema supremației sau nu a unei prevederi din Convenție, în speță
art. 6 § 1, față de legislația cehă ordinară și, în special, față de art. 133 alin.
(3) sus-menționat, riscă să fie pusă în discuție în măsura în care acest articol
conferă președintelui camerei sesizate puterea și, în unele cazuri, obligația de
a păstra confidențialitatea oricăror informații clasificate și de a decide să
exercite această putere, deși, desigur, recunoaștem că o astfel de posibilitate
este incompatibilă cu dreptul la un proces echitabil.
7. Republica Cehă a semnat Convenția la 21 februarie 1991 și a ratificat-o
la 18 martie 1992. Convenția a intrat în vigoare pentru această țară la 1
ianuarie 1993 fără rezerve sau declarații în ceea ce privește art. 6 din
Convenție.
8. Constituția Republicii Cehe (nr. 1/1993 Coll., adoptată la 16 decembrie
1992 și modificată prin legile constituționale nr. 347/1997 Coll., nr. 300/2000
Coll., nr. 395/2001 Coll., nr. 448/2001 Coll., nr. 515/2002 Coll., nr. 319/2009
Coll., nr. 71/2012 Coll. și nr. 98/2013 Coll) conține anumite dispoziții care
indică în mod clar că prevederile Convenției primează față de legislația cehă.
Dispozițiile Constituției, citate în limba franceză mai jos, sunt preluate din
traducerea lor în limba engleză publicată de Camera Deputaților, camera
inferioară a Parlamentului ceh (disponibilă spre consultare la adresa
http://www.psp.cz.en/docs/laws/constitution.html – sublinierea cu caractere
cursive îmi aparține) :
Articolul 1
„1) Republica Cehă este un stat suveran, unitar și democratic, guvernat de statul de
drept, fondat pe respectarea drepturilor și libertăților omului și ale cetățenilor.
(2) Republica Cehă respectă obligațiile care decurg din dreptul internațional”.
[...]
Articolul 10
„Tratatele care au caracter obligatoriu pentru Republica Cehă, care au fost ratificate
de Parlament și publicate fac parte din ordinea juridică internă; dacă există
neconcordanțe între dispozițiile tratatului și ale legii interne, se aplică tratatul”.
[...]
Articolul 87
„1) Curtea Constituțională are următoarele atribuții:
[...]
i) hotărăște asupra măsurilor necesare pentru punerea în aplicare a unei decizii a unui
tribunal internațional, care este obligatorie pentru Republica Cehă, în cazul în care
aceasta nu poate fi pusă în aplicare în alt mod”.
[...]
Articolul 95
„1) În luarea deciziilor, judecătorii se supun legilor și tratatelor care fac parte din
ordinea juridică internă; aceștia sunt autorizați să judece dacă reglementările adoptate,
altele decât legile, sunt conforme cu legile sau tratatele respective”.
9. Curtea Constituțională cehă are o jurisprudență consacrată: potrivit
acesteia, prevederile Convenției primează față de legislația cehă ordinară (a
se vedea, între altele, nr. III. ÚS 3749/13, II. ÚS 862/10, și II. ÚS 1135/14).
În aceste cauze, înalta instanță a afirmat că instanțele interne, inclusiv ea
însăși, au obligația să respecte Convenția (care face parte din ordinea juridică
cehă), precum și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, în
conformitate cu art. 1 alin. (1), art. 10, art. 87 alin. (1) și art. 95 alin. (1) din
Constituția cehă, prin urmare, toate articolele citate anterior.
II. JUSTIFICAREA DEZACORDULUI MEU
A. Rezumatul motivelor dezacordului meu
10. Consider, înainte de toate, că eșecul total al autorităților judiciare
naționale în a-l informa pe reclamant cu privire la conținutul raportului pe
baza căruia a fost retras certificatul de securitate și care conținea acuzațiile
aduse împotriva sa era contrar dreptului acestuia la un proces echitabil. Mai
precis, acest eșec total a încălcat în mod direct sau indirect următoarele
drepturi ale reclamantului: a) dreptul de a fi informat despre acuzațiile pe baza
cărora i-a fost revocat certificatul de securitate, astfel încât să-i permită să le
conteste în fața instanței; b) dreptul de a fi efectiv asociat în proces și de a-și
pleda în mod adecvat cauza; c) dreptul la egalitatea armelor (egalitate
procedurală); d) dreptul la o procedură contradictorie.
11. Consider, de asemenea, că a fost încălcat dreptul reclamantului,
garantat de art. 6 § 1 din Convenție, de a obține o hotărâre motivată, niciuna
dintre cele trei decizii ale instanțelor administrative neindicând elementele pe
baza cărora s-au întemeiat.
12. În cele din urmă, a existat, în viziunea mea, o încălcare a dreptului
reclamantului de a fi judecat de o instanță independentă și imparțială în mod
obiectiv, drept garantat de art. 6 § 1 din Convenție, întrucât instanțele
administrative sesizate s-au substituit acestuia în a-i pleda cauza pe fond,
lăsându-l într-o stare de incertitudine și fără informații, ceea ce a ridicat în
mod obiectiv îndoieli serioase cu privire la aparența de independență și
imparțialitate ce le era impusă.
B. Dreptul la un proces echitabil
1. Restricțiile aduse dreptului reclamantului la un proces echitabil
13. După umila mea părere, s-a produs o restrângere a drepturilor
reclamantului în fața a trei instanțe administrative, și anume Tribunalul
Municipal Praga, Curtea Administrativă Supremă și Curtea Constituțională,
după cum urmează:
a) Reclamantului nu i s-a permis să ia la cunoștință conținutul raportului
clasificat care a servit drept bază pentru revocarea de către Autoritatea
Națională de Securitate a certificatului său de securitate și care i-a cauzat un
prejudiciu. Mai exact, reclamantul nu a avut posibilitatea să verifice
autenticitatea acestei probe cruciale și acuratețea conținutului său prin
intermediul unei examinări în contradictoriu, nici să o atace și să o conteste
cu probe pe care ar fi putut să le prezinte în fața instanței dacă ar fi cunoscut
conținutul raportului clasificat. Reclamantul nu cunoștea față de ce fapte
precise trebuia să se exprime și să ofere sprijin instanței. Prin urmare, a fost
împiedicat să se apere în ceea ce privește această probă esențială.
b) Reclamantul a fost privat de mijloace procedurale care să-i permită să
se apere în mod adecvat: în schimb, instanța s-a substituit reclamantului și
avocatului său în ceea ce privește măsurile procedurale, chiar dacă motivarea
deciziei nu i-a fost prezentată. Făcând referire în speță la o hotărâre pe care o
pronunțase în altă cauză, Curtea Administrativă Supremă a concluzionat că,
într-un astfel de caz, instanței îi revenea obligația „de a se substitui
reclamantului în rolul acestuia și de a reexamina relevanța informațiilor
clasificate” (pct. 64 din hotărâre).
c) Instanțele au refuzat reclamantului dreptul la un proces care să
beneficieze de aparența de independență și imparțialitate necesară.
14. Nu vom examina separat problema dreptului reclamantului de a fi
informat despre capetele de acuzare reținute împotriva sa și nu vom mai
analiza problema dreptului său de a participa efectiv la proces și de a-și pleda
cauza în mod adecvat. Aceste probleme vor fi abordate la punctele următoare.
2. Principiile egalității armelor și contradictorialității
15. Nu există cuvinte mai potrivite pentru a descrie importanța unui proces
echitabil decât cele folosite de Georghios M. Pikis, fost președinte al Curții
Supreme cipriote și fost membru al Curții Penale Internaționale de la Haga
(președinte de secție) (Georghios M. Pikis, Justice and the Judiciary, Leyde-
Boston, 2012, pct. 145, pag 63) :
„145. Asigurarea unui proces echitabil reprezintă un drept fundamental al omului,
emblema justiției reparatorii. Este un drept fundamental al persoanei, însoțit de
principala obligație a statului de a-l garanta în orice împrejurare. Nu trebuie încurajată
nicio deviere sau atenuare a acestui drept. Imperativele unui proces echitabil se inspiră
din imperativele justiției. Curtea are datoria nesecătuită de a face dreptate conform
acestor imperative, în lipsa cărora libertatea fiecăruia dintre noi va fi încălcată și însăși
esența omului va fi afectată. Se poate spune că un proces echitabil este fundamentul
drepturilor omului”.
Dreptul la un proces echitabil înglobează o serie de elemente ale
garanțiilor judiciare, dintre care sunt fundamentale: a) accesul la o instanță,
b) egalitatea armelor (în limba engleză equality of arms), c) principiul
contradictorialității și d) motivarea hotărârilor. Lord Woolf, în raportul său
intitulat „Access to Justice – Final Report to the Lord Chancellor on the Civil
Justice System in England and Wales” (Accesul la justiție – raport final al
Lordului Cancelar privind justiția civilă în Anglia și Țara Galilor), Londra,
1996, pag. 2, atunci când enumeră principiile pe care sistemul justiției civile
trebuie să le garanteze pentru a asigura accesul la justiție, include printre
acestea principiul potrivit căruia acest sistem trebuie să fie „just în modul în
care tratează justițiabilul”.
16. Așa cum afirmă și hotărârea, principiul egalității armelor înseamnă că
„fiecăreia [dintre părți] trebuie să i se acorde o posibilitate rezonabilă de a-și
prezenta cauza în condiții care să nu o plaseze într-o poziție net
dezavantajoasă față de partea sau părțile adverse [...]” (pct. 146 din hotărâre).
Or, reclamantului din speță nu i s-a acordat o posibilitate rezonabilă de a-și
susține cauza, iar restricțiile care i-au fost impuse, din cauza cărora nu a
cunoscut acuzațiile formulate împotriva sa, l-au plasat într-o situație
dezavantajoasă față de partea adversă, statul pârât. Cu alte cuvinte, interdicția
totală care l-a împiedicat pe reclamant să aibă acces la informațiile clasificate
pe baza cărora i-a fost retras certificatul de securitate, care constituia obiectul
recursului său în fața instanțelor administrative, constituie o încălcare a
principiului audi alteram partem (F.A.R. Bennion, Bennion on Statutory
Interpretation: a Code, ed. a cincea, Londra, 2008, secțiunea 341, pag. 1111
și urm.), care înseamnă literal „a asculta cealaltă parte”, și bineînțeles a
principiului egalității armelor, așa cum s-a afirmat mai sus. De asemenea,
trebuie reținută vechea normă elenă în materie de echitate și egalitate „μηδενί
δίκην δικάσεις, πριν αμφοίν μύθον ακούσεις”, care poate fi tradusă astfel:
„nimeni nu poate fi judecat fără a asculta ce au de spus ambele părți”. După
cum observă Bennion, „Coke* (*6 Co Rep 52) a preluat din Medeea lui
Seneca citatul qui aliquid statuerit parte inaudita altera, aequum licet dixerit,
haud aequum fecerit (când judeci și de față n-a fost și-a doua parte, chiar de-
i sentința dreaptă, se face nedreptate”; Bennion, citat anterior, secțiunea 341,
pag. 1112). Această maximă latină, în special cuvintele haud aequum fecerit
(se face nedreptate) arată cât de important este ca judecătorul să asculte
fiecare dintre părți chiar și atunci când ceea ce el afirmă este întemeiat.
17. Principiul contradictorialității a fost foarte bine explicat de Lord
Mansfield sub forma principiului următor în hotărârea Blatch împotriva
Archer, (1774) 1 Cowper’s Report, 63, pag. 65: „[S]e poate afirma în mod
cert că orice probă trebuie cântărită în raport cu probele pe care le prezintă și
pe care cealaltă parte le-ar poate contesta”. În opinia mea, acest principiu nu
a fost aplicat în speță. Lord Justice Pill a afirmat, în hotărârea Dyason
împotriva Secretary of State for the Environment (1998) 75 P & CR 506, ceva
ce este de asemenea important aici: „[...] dreptul legal de a fi ascultat este
anulat dacă, într-un fel sau altul, puterea argumentelor uneia dintre părți nu
este doar ascultată de către judecător, ci nu este și evaluată în raport cu unul
dintre argumentele părții adverse”. Bennion (citat anterior, secțiunea 341,
pag. 1115) a afirmat următoarele despre principiul contradictorialității, exact
invers față de ceea ce s-a întâmplat în speță:
„Principiul publicității procesului presupune ca fiecare parte să cunoască fiecare
dintre elementele care l-au influențat pe decident. Pentru ca justiția naturală să fie
respectată, decidentul nu trebuie să se pronunțe pe baza probelor pe care le-a prezentat
o parte și pe care cealaltă parte nici nu le-a văzut, nici nu a avut posibilitatea de a
comenta despre acestea* [*R. împotriva Manchester Legal Aid Committee, ex p. R A
Brand & Co Ltd (1952) 2 QB 413, pag. 429, Errington împotriva Minister of Health
(1935) 1 KB 249, pag. 2800]. Fiecăreia dintre părți trebuie să i se acorde «o posibilitate
legitimă de a corecta sau de a contesta orice declarație făcută împotriva sa»* [*De
Verteuil v. Knagges (1918) AC 557, p. 560].”
a) Echitate procedurală și arbitrar
18. La pct. 86 din observațiile sale scrise, reclamantul formulează astfel
capătul de cerere privind nedreptatea procedurală la care a fost supus:
„Practic, reclamantul nu a avut nicio garanție care să-i fi permis să-și protejeze
interesele, întrucât nu exista nicio probă decisivă în speță, iar autenticitatea și acuratețea
conținutului acestor probe nu puteau fi verificate. Reclamantul nu poate în niciun caz
să subscrie la punctul de vedere potrivit căruia instanțelor le revenea responsabilitatea
de a efectua demersurile procedurale ale reclamantului. Chiar dacă acesta ar fi fost
cazul, nu trebuie uitat faptul că este vorba despre proceduri contradictorii. Reclamantul
consideră că afirmația Curții potrivit căreia ar fi putut prezenta observații în răspunsul
dat Guvernului, precum și în cadrul ședinței nu este relevantă, în măsura în care nu a
putut în niciun caz să își exprime pe deplin punctul de vedere, întrucât nu știa cu privire
la ce fapte precise trebuia să formuleze observații. De asemenea, nu ar fi putut prezenta
Curții decât supozițiile sale cu privire la respectivul raport, și nu cu privire la fapte.
Reclamantului i-a fost refuzat dreptul de a se apăra în măsura în care nu a fost în măsură
să prezinte observații în ceea ce privește raportul clasificat care a condus la anularea
certificatului său de securitate, în general, și nici, în special, să își exprime punctul de
vedere asupra naturii relației sale cu o anumită persoană sau anumite evenimente, ceea
ce a condus la concluzia că reclamantul reprezenta un risc la adresa securității, întrucât
aceste informații nu i-au fost divulgate. Acesta este motivul pentru care reclamantul nu
a avut posibilitatea să prezinte probe care ar fi contrazis afirmațiile Autorității Naționale
de Securitate sau ale serviciului de informații care au condus la anularea certificatului
ce îi dădea acces la informații clasificate. Numai dacă i s-ar fi permis reclamantului
acest lucru justiția ar fi putut aprecia în mod real și obiectiv dacă decizia Autorității
Naționale de Securitate de a-i anula certificatul de securitate era justificată, având
cunoștință de toate informațiile pertinente. Or, instanțele nu pot examina suficient
decizia atacată dacă nu dispun de o opinie pertinentă oferită de partea la procedură cu
privire la circumstanțele faptice în legătură cu probele în cauză care privesc în mod
direct această parte; ele nu pot așadar să „le verifice autenticitatea și exactitatea
conținutului”. Mijloacele de apărare procedurale ale unei părți care nu dispune, spre
deosebire de cealaltă parte, de informații cruciale nu pot fi înlocuite cu examinarea
efectuată de instanța decizională [...]”.
19. Fără îndoială, dreptul la un proces echitabil, enunțat la art. 6 § 1 din
Convenție, vizează prevenirea arbitrarului în administrarea justiției și în
garanțiile judiciare, care, prin definiție, trebuie să fie adecvate și juste. Din
perspectiva justiției procedurale, echitatea este în viziunea mea sinonimă cu
egalitatea procedurală și justiția naturală (a se vedea, despre acest subiect,
David J. Mullan, [Natural Justice and Fairness – Substantive as well as
Procedural Standards for the Review of Administrative Decision-Making
(1982) 27, Revue de Droit de McGill, pag. 250 și urm.].
20. În hotărârea Malone împotriva Regatului Unit (2 august 1984, pct. 67,
seria A nr. 82), Curtea a afirmat pe bună dreptate următoarele: „riscul
arbitrarului apare clar în cazul în care o competență a executivului este
exercitată în secret [...]”. Aceasta este ceea ce s-a întâmplat în speță, în opinia
mea. Refuzul absolut al autorităților de a-i aduce la cunoștință reclamantului
acuzațiile formulate împotriva sa nu a fost doar arbitrar, ci și injust, pentru că
apărarea sa a avut de suferit, de asemenea, contrar, după cum s-a susținut,
principiilor egalității armelor și al contradictorialității. Prin urmare, cu
respect, sunt în dezacord total cu teza susținută de Guvern (pct. 141) potrivit
căreia „limitarea drepturilor procedurale ale reclamantului nu a fost arbitrară
și nici abuzivă”.
21. Întrucât nu poate fi conceput un proces echitabil altfel decât pe baza
procedurii contradictorialității și a egalității armelor, un reclamant trebuie să
aibă posibilitatea să își organizeze procesul și să își pledeze cauza, în persoană
sau cu asistență din partea unui apărător, fără ca vreo instanță să i se substituie
în vreun fel. Numai atunci va exista o egalitate procedurală în raport cu partea
adversă, guvernul. Deși drepturile minime prevăzute la art. 6 § 3 lit. b), c) și
d), respectiv dreptul să dispună de înlesnirile necesare pregătirii apărării sale,
dreptul să se apere ea însăși și dreptul să întrebe sau să solicite audierea
martorilor, se aplică atunci când persoana interesată este acuzată de săvârșirea
unei infracțiuni, ele se pot totuși aplica, mutatis mutandis, și în materie civilă
sau în materie administrativă, aceste drepturi fiind elemente minime ale
dreptului la un proces echitabil și intrând așadar în mod inevitabil sub
incidența dispozițiilor generale de protecție care decurg din art. 6 § 1 din
Convenție, care guvernează în mod indisolubil și inseparabil toate tipurile de
cauze, civile, administrative și penale. Nuala Mole și Catharina Harby apără,
în mod just în viziunea mea, ideea că „garanții similare celor enumerate la
art. 6 § 2 și 3 pot fi, în anumite circumstanțe, de asemenea, aplicate în materie
civilă”, și că dreptul, enunțat la art. 6 § 3 lit. b) de a dispune de timpul și de
înlesnirile necesare pregătirii apărării „se aplică, de asemenea, în anumite
cauze civile în ceea ce privește cerința generală de echitate” (N. Mole și C.
Harby, The Right to a Fair Trial – A guide to the implementation of Article 6
of the European Convention on Human Rights – Human Rights Handbooks,
nr. 3, ed. a 2-a, Strasbourg-Belgia, 2006, pag. 5 și, respectiv, 59).
22. Cu toate acestea, chiar dacă paragrafele 2 și 3 ale art. 6 nu ar fi existat,
garanțiile enunțate de acestea se regăseau în dispozițiile prevăzute la art. 6 §
1 din Convenție.
23. Nu trebuie uitat faptul că, deși reclamantul, în procesul său în fața
instanțelor administrative naționale, a fost partea reclamantă, nu partea
pârâtă, a acționat totuși într-o oarecare măsură ca apărător sau acuzat, având
în vedere caracterul sui generis al cauzei, întrucât încerca să se apere
împotriva retragerii certificatului său de securitate, în mod ilegal, în opinia
sa. Autoritățile îi retrăseseră certificatul fără să-i comunice motivele acestei
măsuri. Bineînțeles s-ar putea deduce că existase în comportamentul său un
fapt reprehensibil care să-l denigreze astfel încât să dorească să încerce să-l
conteste solicitând anularea, printr-o hotărâre judecătorească, retragerii
certificatului de securitate. Așadar, prin analogie, art. 6 § 3 lit. a) din
Convenție s-ar putea, de asemenea, aplica în speță, întrucât reclamantul avea
dreptul să cunoască natura și cauza acuzațiilor aduse împotriva sa (a se vedea,
prin analogie, Directiva 2012/13/UE a Parlamentului European și a
Consiliului din 22 mai 2012 privind dreptul la informare în cadrul
procedurilor penale [pct. 29 din preambul și art. 7 alin. (3)].
24. Profesorii Eva Brems și Laurens Lavrysen, în articolul intitulat:
„Procedural Justice in Human Rights Adjudication: The European Court of
Human Rights”, Human Rights Quarterly, 35 (2013) pag. 176 și urm.,
tratează beneficiul explorării criteriilor justiției procedurale, și anume
„participarea”, „neutralitatea”, „respectul” și „încrederea”, în special cu
trimiteri frecvente la lucrările lui Tom R. Tyler [în special articolul său
intitulat „Procedural Justice and the Courts” (2007) 44 Court Review, pag.
30-31] și la anumite articole scrise în colaborare de acesta cu alți autori.
Brems și Lavrysen remarcă următoarele: „[î]n materie de drepturile omului,
miza este prin definiție foarte mare. Întrucât sunt invocate drepturile omului,
este implicată ideea fundamentală de justiție (sau de injustiție)” (ibidem, pag.
184). Aceștia explică tocmai modul în care demnitatea umană este strâns
legată de justiția procedurală (ibidem, pag. 184 și 188) și că „asigurând o
justiție procedurală, organele de protecție a drepturilor omului pot crea un
«capital de simpatie»” (ibidem, pag. 183). Ceea ce în articolul lor este
deosebit de important și relevant în speță este ceea ce afirmă despre Curte și
necesitatea de a aborda problema justiției procedurale (ibidem, pag. 185):
„În calitate de organism supranațional, Curtea Europeană trebuie să abordeze
problema justiției procedurale la două niveluri strâns legate. În primul rând, trebuie să
fie campioana justiției procedurale în propriile sale proceduri și hotărâri. Trebuie să fie
garanta justiției procedurale astfel încât să crească gradul de satisfacție al reclamantului
și încrederea acestuia în sine, precum și să asigure o mai bună punere în aplicare a
deciziilor proprii și să-și consolideze legitimitatea. Acest lucru este cu atât mai
important cu cât se poate presupune că legitimitatea Curții – cel mai vizibil organ care
protejează drepturile omului în Europa – este legată în mod inextricabil de legitimitatea
drepturilor omului în Europa.
În al doilea rând, Curtea trebuie să funcționeze ca un gardian al justiției procedurale
în materie de drepturile omului la nivel intern. O deficiență a justiției procedurale, fie
că este produsă de poliție, instanțe sau administrație, este nocivă în sine. Considerăm
că aceasta trebuie să aibă în vedere în mod sistematic un astfel de prejudiciu atunci când
examinează dacă o atingere adusă drepturilor omului constituie o încălcare.”
Am dori să cităm, de asemenea, un articol foarte recent scris de profesor
Eva Brems, intitulat „The ‘Logics’ of Procedural-Type Review by the
European Court of Human Rights”, editat de J. Genards și E. Brems, în
lucrarea Procedural Review in European Fundamental Rights Cases,
Cambridge, 2017, pag. 17 și urm.).
25. Profesorul Tom R. Tyler (supra, p. 31) susține pe bună dreptate că
„[a]utoritățile pot dovedi că îl ascultă pe justițiabil și că țin seama de
argumentele sale oferindu-i o posibilitate rezonabilă de a-și expune
argumentele, acordându-i atenție atunci când își pledează cauza și
recunoscând și luând în considerare nevoile și cerințele acestuia atunci când
își motivează deciziile.” În opinia mea, aceasta este datoria oricărei autorități
dintr-un stat democratic. Or, în speță, reclamantul nu a avut posibilitatea
rezonabilă să își pledeze cauza, întrucât nu i s-au comunicat probele reținute
împotriva sa și autoritățile judiciare nu și-au motivat deciziile ce îl priveau.
26. Profesor Michael S. Moore vede în „echitatea procedurală” una dintre
caracteristicile statului de drept. Ceea ce afirmă mai jos despre acest subiect
se poate aplica în mod specific faptelor speței și să-mi confirme cu putere teza
[Michael S. Moore, „A Natural Law Theory of Interpretation”, Southern
California Law Review, 58, pag. 277 și urm., pag. 317-318; precum și
Fernando Atria și D. Neil MacCormick (editori), Law and Legal
Interpretation, Ashgate/Dartmouth, 2003, Part I, (5), pag. 113 și urm.,
pag. 153-154]:
„v. Echitate procedurală: echitatea procedurală, al cincilea atribut al statului de drept,
se realizează prin punerea în aplicare a unui sistem de drept ale cărui proceduri judiciare
sunt ele însele echitabile. Să presupunem că judecătorii ajung la rezultate mult mai
rapide pentru că nu mai trebuie să asculte argumentele prezentate de partea adversă,
nici să-și raționalizeze «intuițiile» prin motivări jenante. Ideea echității procedurale este
de a împiedica pronunțarea unor astfel de decizii, întrucât nu oferă justițiabilului un
acces echitabil la sistemul judiciar. Un astfel de acces – echitabil din punct de vedere
procedural – este bun indiferent de concluzia discuției despre întrebarea dacă produce
un rezultat mai bun; chiar dacă nu se întâmplă, este bine să se ofere justițiabilului un
mijloc de a fi alături de aceste servicii publice (instanțele) care au un cuvânt greu de
spus în viața sa.
Lon Fuller susține că «procesul judiciar participativ» impune existența unor norme pe
baza cărora părțile să poată dezbate în mod real* [*Fuller, The Forms and Limits of
Adjudication, 92 HARV. L. REV. 353 (1978)]. Dacă acesta este adevărul, atunci
echitatea procedurală impune instanței să pronunțe decizii făcând trimitere la norme la
care părțile au ele însele acces. Din punct de vedere al teoriei interpretării, asta înseamnă
că este necesar să se adapteze teoria astfel încât să ofere justițiabilului cel mai bun acces
la instrumentele de interpretare necesare care să-i permită să își pledeze cauza. Din acest
punct de vedere, probele secrete sau ascunse sunt cele mai rele, întrucât neagă
justițiabilului accesul de care are nevoie pentru a-și pleda cauza. Orice teorie a
interpretării care ar face ca aceste probe să fie tributare pentru decizia unui judecător ar
constitui așadar o ofensă pentru ideea de echitate procedurală.”
27. Procesul unui reclamant nu poate fi „echitabil” dacă trebuie să-și
pledeze cauza în stare de cecitate sau de black-out în ceea ce privește
acuzațiile îndreptate împotriva sa. Din hotărârea pronunțată de Curtea
Administrativă Supremă reiese în mod clar că apărarea reclamantului se baza
pe suspiciunea că retragerea certificatului de securitate era cauzată de refuzul
anterior al reclamantului de a coopera cu serviciul de informații militare,
întrucât considera că acțiunea acestuia este ilegală. După cum reiese cu
claritate și din decizia înaltei instanțe, reclamantul, în răspunsul la observația
acesteia că nu a prezentat nicio probă în susținerea tezei sale, a susținut că,
necunoscând conținutul raportului clasificat, nu putea nici să-i conteste
veritatea cu sprijinul unor probe care să infirme probele prezentate. Or, din
nou, instanța nu i-a comunicat nicio probă în ceea ce privește raportul. Asta,
cu tot respectul, îmi amintește de un joc „de-a v-ați ascunselea”, în care un
jucător se ascunde și trebuie să fie găsit de una sau mai multe persoane. Or,
un proces echitabil nu ar trebui să ia o asemenea formă. Suntem de acord cu
ceea ce afirmă reclamantul la pct. 21 din cerere, și anume că „[e]ste foarte
ușor să se aducă o acuzație, și foarte dificil să fie infirmată, în special atunci
când persoana în cauză nu a putut lua cunoștință de anumite probe, caz în care
devine într-adevăr imposibil”. În observațiile sale orale, care pot fi consultate
pe site-ul internet al Curții, reclamantul și-a prezentat într-un mod extrem de
energic și convingător argumentele, relatând o situație ipotetică pentru a
demonstra că Autoritatea Națională de Securitate poate retrage certificatul de
securitate al unei persoane cu ușurință, în mod arbitrar și din motive lipsite
de relevanță sau cvasi-inexistente.
28. Faptul că reclamantul nu a fost niciodată informat că ar fi avut un
comportament reprobabil și că nu i-a fost atrasă atenția asupra acestui aspect
nu a contribuit la reducerea necunoașterii acestei probleme. Pasajul citat
anterior din Michael S. Moore, și anume că „probele secrete sau ascunse sunt
cele mai rele, întrucât neagă justițiabilului accesul de care are nevoie pentru
a-și pleda cauza”, este extrem de relevant și aplicabil aici.
29. Instanțele administrative naționale din speță cunoșteau acuzațiile
îndreptate împotriva reclamantului și nu le revenea obligația să își asume
rolul avocatului acestuia din urmă. Fie și considerând că nu și-au asumat acest
rol, reclamantul s-ar fi aflat tot în incapacitatea să își pledeze cauza și, din
nou, ar fi existat o nedreptate procedurală. Or, acționând astfel, adică
neinformându-l pe reclamant despre acuzațiile îndreptate împotriva sa, am
temerea că autoritățile judiciare au adus o atingere gravă dreptului său,
golindu-l chiar de esență. La un nivel mai general, în momentul în care
autoritățile judiciare naționale produc uneia dintre părți un „handicap
procedural” (dacă putem folosi această expresie) în apărarea sa la proces,
dreptul părții respective la un proces echitabil este golit de esență.
30. În plus, faptul că instanța națională cunoștea acuzațiile îndreptate
împotriva reclamantului nu l-a ajutat pe acesta să își pledeze cauza; nici nu a
contribuit astfel încât să se fi folosit de observații pe care le-ar fi formulat
reclamantul dacă ar fi știut fie și măcar esențialul acuzațiilor. Reclamantul ar
fi putut să își pregătească dosarul și să decidă ce martori să convoace și să
examineze numai dacă ar fi cunoscut probele reținute împotriva sa. Nu
împărtășesc așadar punctul de vedere al eminenților mei colegi potrivit căruia
echilibrul just între părți nu a fost afectat într-o asemenea măsură „încât să
aducă atingere esenței înseși a dreptului reclamantului la un proces echitabil”
(pct. 161 din hotărâre).
31. O restricționare absolută, generalizată și secretă a drepturilor de o
natură asemănătoare celei în discuție în speță încalcă demnitatea umană, care
stă la baza oricărui drept al omului, inclusiv dreptul la un proces echitabil,
astfel cum se întâmplă în prezenta cauză (a se vedea, de asemenea, supra, pct.
24, cu privire la acest aspect).
32. Nedreptatea procedurală care rezultă din privarea reclamantului de
dreptul la egalitatea armelor și la o procedură contradictorie este agravată de
procedura desfășurată de instanțele interne pentru a examina probele cu care
au fost sesizate, care a fost ineficientă și contrară principiului
contradictorialității (a se vedea, de asemenea, infra, pct. 104). Dictonul
affirmanti non neganti incumbit probatio (Wharton’s Law Lexicon, 30,
9 Cushing’s Mass. Reports 535), potrivit căreia sarcina probei revine celui
care afirmă un lucru, nu celui care îl contestă, dicton utilizat în mai multe
rânduri în jurisprudența Curții [a se vedea, între altele, Hassan împotriva
Regatului Unit (MC), nr. 29750/09, pct. 49, CEDO 2014], nu se aplică în
speță, pentru că nu este valabilă decât pentru procedurile contradictorii.
33. În speță, reclamantul nu ține propriu-zis să vorbească despre o
încălcare a dreptului său de acces la o instanță, însă jurisprudența Curții în
materie se poate aplica și din perspectiva dreptului său de a fi efectiv implicat
în proces și de a-și pleda în mod adecvat cauza, ceea ce implică în mod
evident accesul la o instanță. Aceste două drepturi se bazează pe principiul
protecției efective, sau principiul efectivității. Potrivit jurisprudenței Curții,
pentru ca dreptul de acces la o instanță să fie efectiv, justițiabilul trebuie să
aibă o posibilitate clară și concretă de a contesta orice act ce aduce atingere
drepturilor sale [a se vedea, printre altele, Parohia Greco-Catolică Lupeni și
alții împotriva României (MC), nr. 76943/11, pct. 86, CEDO 2016 (extrase),
Nunes Dias împotriva Portugaliei (dec.), nr. 2672/03 și 69829/01, CEDO
2003-IV, și Bellet împotriva Franței, 4 decembrie 1995, seria A nr. 333-B].
Tot potrivit acestei jurisprudențe, dreptul de acces la o instanță include nu
doar dreptul de a introduce o acțiune, ci și pe cel la soluționarea litigiului de
către o instanță (a se vedea, printre altele, Parohia Greco-Catolică Lupeni și
alții, citată anterior, pct. 86, Fălie împotriva Romaniei, nr. 23257/04, pct. 22
și 24, 19 mai 2015, și Kutić împotriva Croației, nr. 48778/99, pct. 25, CEDO
2002-II). În speță, negarea dreptului reclamantului la egalitatea armelor și la
o procedură contradictorie l-a privat de o posibilitate clară și concretă de a
contesta retragerea certificatului de securitate, un act contrar drepturilor sale
care decurg din art. 6 § 1 din Convenție.
34. Echitatea procedurală poate servi drept scut pentru echitatea materială,
așa încât atunci când justițiabilul, din cauza lipsei de echitate procedurală, nu
își poate pleda și apăra în mod corespunzător cauza, dreptul său care decurge
din art. 6 § 1 din Convenție riscă să nu beneficieze de scutul necesar pentru
protecția sa și litigiul riscă să se soldeze printr-o lipsă de echitate materială.
Consider că, în cazul în care mijloacele procedurale de a apăra un drept sunt
eliminate, rezultatul final, și anume esența înseși a acestui drept, este distrusă
în mod inevitabil – qui adimit medium dirimit finem (Coke on Littleton,
161.a), ceea ce înseamnă „cel ce ia ce e la mijloc distruge ce e la sfârșit”. T.
R. S. Allan a afirmat: „Insistăm asupra echității procedurii întrucât acordăm
importanță tratamentului echitabil al individului în ceea ce privește [...]
sarcinile impuse de stat” [T. R. S. Allan, „Procedural Fairness and the Duty
of Respect”, Autumn, (1998) 18, Oxford Journal of Legal Studies, 497,
pag. 511]. Își încheia astfel articolul: „valoarea unui proces echitabil constă
în cele din urmă în a pune laolaltă angajamentul nostru față de justiția
materială și incertitudinile noastre în ceea ce privește domeniul său de
aplicare în circumstanțele oricărui litigiu, o chestiune cu privire la care
persoana cea mai afectată poate (persoanele cele mai afectate pot) oferi
clarificări utile și, mai presus de toate, în voința noastră de a încredința
problema unui concetățean care trebuie să sufere pentru binele comun”
(ibidem, pag. 515).
35. În opinia mea, procedura administrativă a fost afectată de un grav viciu
de formă care l-a afectat pe reclamant și, prin urmare, a afectat echitatea de
ansamblu a procedurii. După umila mea părere, asta este ceea ce ar fi putut
constata cele două instanțe administrative superioare, precum și Curtea, or
aceasta a concluzionat că nu a fost încălcat art. 6 § 1 din Convenție.
b) Interpretarea extensivă a dreptului la un proces echitabil și interpretarea
restrictivă a oricărei excepții implicite a acestuia – nu sunt permise interdicții
absolute
36. Principiul efectivității, care este inerent sistemului Convenției și
constituie elementul cel mai important al genelor sale, impune ca unui drept
care decurge din Convenție, desigur inclusiv din art. 6 § 1, să i se acorde
valoarea și efectul dorit în raport cu obiectul și scopul său, și să fie interpretat
în sens larg, astfel încât excepțiile trebuie să fie interpretate în mod strict și
limitativ, în special atunci când excepția este implicită și nu explicită, precum
din perspectiva art. 6 § 1. Altfel spus, nivelul de protecție a dreptului la un
proces echitabil nu ar putea fi asigurat. În continuare, voi încerca să
demonstrez, cu ajutorul citatelor, ceva ce este de la sine înțeles, în viziunea
mea.
37. În hotărârea Delcourt împotriva Belgiei (17 ianuarie 1970, pct. 25,
seria A nr. 11), Curtea a statuat:
„Într-o societate democratică, în sensul Convenției, dreptul la o bună administrare a
justiției deține un loc atât de important încât o interpretare restrictivă a garanțiilor art. 6
§ 1 [...] nu corespunde cu obiectivul și scopul acestei dispoziții.”
38. De asemenea, în hotărârea Perez împotriva Franței [(MC), nr.
47287/99, pct. 64, CEDO 2004-I], Curtea a statuat:
„[...] Curtea reamintește că dreptul la un proces echitabil deține un loc atât de
important într-o societate democratică încât o interpretare restrictivă a art. 6 § 1 nu se
justifică”.
39. Citatele de mai sus își găsesc confirmarea în afirmațiile făcute de
profesor Rudolf Bernhardt, fost președinte al Curții [Rudolf Bernhardt,
„Evolutive Treaty Interpretation, Especially of the European Convention of
Human Rights”, în German Yearbook of International Law, 42 (1999), 11,
pag. 14]:
„În cazul în care există îndoieli și în principiu, obligațiile care decurg din Convenție
nu trebuie interpretate în favoarea suveranității statului. Este evident că o astfel de
concluzie poate avea consecințe considerabile asupra convențiilor care protejează
drepturilor omului. Fiecare protecție efectivă a libertăților individuale limitează
suveranitatea statului și nu are, în niciun caz, prioritate în situația în care există îndoieli.
Dimpotrivă, obiectul și scopul tratatelor care protejează drepturile omului pot adesea
conduce, pe de o parte, la o interpretare mai largă a drepturilor individuale și, pe de altă
parte, la restricții aduse activităților statului.”
40. Preconizând interpretarea strictă a excepțiilor la drepturile garantate de
Convenție, Gerhard van der Schyff (Limitations of Rights – A study of the
European Convention and the South Africa Bill of Rights, Nimègue, Țările de
Jos, 2005, pag. 169-171, pct. 136) a afirmat următoarele:
„Interpretarea Convenției trebuie să demonstreze că ia în considerare protejarea
libertății pe care o enunță. În fapt, drepturile garantate de Convenție nu pot fi
recunoscute fiecărei persoane aflate în jurisdicția statelor membre, astfel cum impune
art. 1, decât dacă protecția libertăților este abordată cu seriozitate. Convenția nu poate
fi un instrument util decât dacă drepturile sale sunt concrete, în loc să fie un ansamblu
de idei fără conținut real. Este ceea ce se numește de regulă principiul efectivității
drepturilor. Astfel, în hotărârea Airey împotriva Irlandei, Curtea a statuat:
„[C]Convenția are drept scop să protejeze drepturi care nu sunt teoretice sau iluzorii, ci
concrete și efective”. Rezultă implicit că privarea de o libertate enunțată în Convenție
este o chestiune gravă și trebuie tratată ca atare, altfel există riscul ca garanțiile să nu
mai fie efective, îndepărtând Convenția de la scopul său de instrument de protecție a
libertăților fundamentale. Acest imperativ se manifestă de regulă prin intermediul
principiului interpretării stricte a dispozițiilor limitative. Cu alte cuvinte, limitele
constituie excepții aduse libertăților și sunt așadar interpretate strict, pentru a asigura
caracterul efectiv al drepturilor restricționate. Aceste dispoziții trebuie văzute nu doar
ca instrumente de limitare a drepturilor, ci mai degrabă ca instrumente de protecție
efectivă, în măsura în care impun ca ingerințele aduse exercitării și intereselor pe care
le protejează să fie justificate în mod corespunzător.
Acest principiu al interpretării stricte se deduce și din art. 17, care prevede că niciun
drept nu poate face obiectul unor „limitări mai ample [...] decât cele prevăzute de
această Convenție”.
41. Orice interpretare restrictivă a unui drept garantat de Convenție încalcă
principiul efectivității și nu face parte din dreptul internațional [Hersch
Lauterpacht, „Restrictive Interpretation and Effectiveness in the
Interpretation of Treaties”, XXVI, BYIL (1949), 48, pag. 50-51, 69, și
Alexander Orakhelashvili, The Interpretation of Acts and Rules in Public
International Law, Oxford 2008, republ. 2013, pag. 414].
42. Cu cât este mai extinsă interpretarea dată unui drept, cu atât va fi mai
strictă interpretarea oricărei excepții și mai extinsă protecția respectivului
drept. Situația este similară și pentru un drept garantat de art. 6 din Convenție,
al cărui scop nu permite o interpretare strictă.
43. În plus, întrucât art. 6 § 1 din Convenție nu prevede nicio excepție
expresă, orice excepție care ar fi apărut în speță nu ar fi putut să fie nici strictă,
nici absolută, în sensul în care ar fi interzis comunicarea către reclamant a
detaliilor anchetei, precum și a motivelor retragerii certificatului de
securitate, împiedicându-l astfel să își asigure apărarea.
44. În opinia mea, nu ar fi trebuit să fie permisă nicio excepție implicită
sub forma unei interdicții absolute care să aducă atingere esenței înseși a
conținutului dreptului la un proces echitabil și care să aibă efectul de a-l nega
complet și de a face ca principiile egalității armelor și al contradictorialității
să fie total lipsite de efect. Ar fi contrar naturii și domeniului de aplicare al
Convenției, în calitatea sa de tratat care protejează drepturilor omului, să fie
permise restricții absolute care să aducă atingere drepturilor pe care le
protejează.
45. Potrivit jurisprudenței Curții, dreptul de acces la o instanță poate face
obiectul unor excepții implicite. Dar este vorba despre un drept implicit sau
conex, sau un drept secundar, derivat din dreptul la un proces echitabil, care
este menționat în mod expres în Convenție (Golder împotriva Regatului Unit,
21 februarie 1975, seria A nr. 18). În ceea ce privește dreptul de acces la o
instanță, jurisprudența Curții recunoaște că acesta poate face obiectul unor
excepții implicite, dat fiind că, prin însăși natura sa, impune o încadrare din
partea statului, care se bucură de o anumită marjă de apreciere în materie
(Yabansu și alții împotriva Turciei, nr. 43903/09, pct. 58, 12 noiembrie 2013,
Howald Moor și alții împotriva Elveției, nr. 52067/10 și 41072/11, pct. 71,
11 martie 2014, și Urechean și Pavlicenco împotriva Republicii Moldova, nr.
27756/05 și 41219/07, pct. 13, 2 decembrie 2014). Aceasta este o explicație
rezonabilă.
46. Personal, însă, nu cred că această Convenție permite în mod efectiv
excepții implicite de la drepturile pe care le enunță în mod expres. Respect
totuși jurisprudența Curții potrivit căreia art. 6 § 1 nu conferă niciun drept
absolut, și consider că am obligația de a o urma.
47. Cu respect, nu sunt de acord cu abordarea Curții care consideră de la
sine înțeles în speță că există la art. 6 § 1 din Convenție o excepție implicită
aplicată în mod absolut, acceptând teza Guvernului (pct. 98 din observațiile
acestuia) potrivit căreia „art. 6 § 1 din Convenție nu se aplică procedurilor de
securitate.” Atunci când cei care au redactat Convenția intenționau să supună
un drept unei excepții, au făcut-o în mod explicit și, în plus, unele dintre
excepțiile prevăzute la art. 8 și art. 11 din Convenție, la paragraful 2 de la
fiecare dintre acestea, prevăd cazuri similare celor pentru care menținerea
confidențialității și protecția sunt, de obicei, cerute în cadrul unei proceduri
de securitate, și anume „securitatea națională, siguranța publică [...] a țării,
[...] apărarea ordinii și [...] prevenirea faptelor penale [...]”. Deși, după cum
am afirmat, urmez jurisprudența Curții, nu sunt pregătit să accept că dreptul
la un proces echitabil, care, potrivit formulării de la art. 6 § 1 din Convenție,
nu se supune niciunei excepții (spre deosebire de drepturile enunțate la art. 8
și art. 11 din Convenție) poate fi anulat de o limitare implicită sub forma
secretului de stat absolut, fără a fi încălcată această dispoziție. Cu alte cuvinte,
nu sunt de acord cu ideea că dreptul la un proces echitabil poate fi afectat
până la a fi anulat, contrar formulării și scopului art. 6 § 1 și principiului
efectivității, inerent în sistemul Convenției.
48. Cu respect, o astfel de abordare mi se pare a contrazice cele trei
principii ale logicii bine descrise de Mireille Delmas-Marty („The Richness
of Underlying Legal Reasoning”, în M. Delmas-Marty – C. Chodkiewicz,
The European Convention for the Protection of Human Rights: International
Protection Versus National Restrictions, Dordrecht-Boston-Londra, 1992,
319, pag. 320) :
„Relația dintre Europa și state se îndepărtează în multe moduri de la logica bivalentă
formală:
1. Principiul identității, întrucât conformitatea parțială a normei naționale cu norma
europeană pare suficientă;
2. Principiul terțului exclus (potrivit căruia nu există altă soluție valabilă decât
respectarea sau nerespectarea), o normă națională contrară unei norme europene nefiind
în mod necesar exclusă;
3. Principiul „non-contradicției”, o normă națională putând fi uneori diferită de norma
europeană și în același timp compatibilă cu Convenția, ceea ce înseamnă că poate fi în
același timp europeană și non-europeană.”
49. Urmând jurisprudența Curții, potrivit căreia „sunt legitime, din
perspectiva art. 6 § 1, numai limitările drepturilor părții la procedură care nu
aduc atingere esenței acestora” (pct. 148 din hotărâre), o restricție absolută
care vizează limitarea și aduce atingere esenței înseși a unui drept va conduce
în mod inevitabil, așa cum s-a întâmplat în speță, la anularea sa și la lipsa
echității procedurii în ansamblul său.
50. O excepție de la un drept garantat prin Convenție nu ar trebui în niciun
caz să fie orientată spre a-l lipsi de efect, cu atât mai puțin să-l anuleze, și
nimeni, nici însuși statul, nu ar trebui să aibă posibilitatea de a invoca o
excepție pentru a anula un drept, ceea ce art. 17 din Convenție interzice:
„Nicio dispoziție [...] Convenție nu poate fi interpretată ca implicând, pentru un stat,
un grup sau un individ, un drept oarecare de a desfășura o activitate sau de a îndeplini
un act ce urmărește distrugerea drepturilor sau libertăților recunoscute de [...] Convenție
sau de a aduce limitări mai ample acestor drepturi și libertăți decât acelea prevăzute de
această Convenție.”
51. Art. 18 din Convenție, reprodus mai jos, poate fi, de asemenea, luat în
considerare:
„Limitările care, potrivit prezentei Convenții, sunt aduse respectivelor drepturi și
libertăți, nu pot fi aplicate decât în scopul pentru care ele au fost prevăzute.”
52. Este evident că art. 18 vizează restricțiile exprese și că formularea sa
exclude restricțiile implicite. Cu toate acestea, este greu de imaginat cum o
excepție implicită, al cărei context și scop nu sunt cunoscute de reclamant și
de Curte, precum în speță, poate fi compatibilă cu art. 18, care subliniază
caracterul fixat și limitat al finalității excepțiilor.
53. În sfârșit, din formularea art. 1 din Convenție, care le impune statelor
obligația să recunoască „oricărei persoane aflate sub jurisdicția lor drepturile
și libertățile definite în Titlul I al prezentei Convenții” și, în special, cuvintele
„definite în”, decurge că Titlul I delimitează în mod exclusiv și limitativ
domeniul de aplicare al drepturilor și libertăților (și, bineînțeles, articolele
adiționale incluse în protocoale). O excepție expresă de la un drept enunțat în
Convenție nu are ca scop să afecteze substanța sau esența acestuia: ea vizează
mai degrabă să limiteze sau să restrângă exercitarea respectivului drept în
anumite cazuri, potrivit criteriului proporționalității. Două citate latine merită
observate în această privință: exceptio probat regulam (11 Coke’s Reports,
41), ceea ce înseamnă „excepția confirmă regula”, și exceptio quæ firmat
legem exponit legem (Bulstrode, 2 Reports, 189), ceea ce înseamnă „excepția
care confirmă legea extinde legea”. Pe de altă parte, o excepție, o restricție
sau o interdicție absolută sau sistematică afectează direct substanța dreptului.
Nu se poate spune așadar că ar confirma sau ar extinde dreptul: ele nu ar face
decât să-l distrugă și să nu mai fie efectiv, suprimându-i fundația. Cităm aici
maxima latină cu caracter general sublato fundamento cadit opus (Jenkin,
Centuries sau Reports 106), ceea ce înseamnă „dacă distrugi fundația, se
dărâmă casa”. În cazul în care procedura era mai degrabă penală decât civilă
sau administrativă, o restricție atât de sistematică și absolută încălca probabil
prezumția de nevinovăție.
c) Îndepărtarea de la jurisprudența anterioară
54. La pct. 26 din cererea sa de retrimitere a cauzei în fața Marii Camere,
reclamantul susține că Camera nu a examinat și, așadar, nu a urmat hotărârea
Užukauskas împotriva Lituaniei (nr. 16965/04, 6 iulie 2010), atunci când a
citat-o în fața Curții, subliniindu-i importanța. Reclamantul consideră că
prezenta cauză este „foarte asemănătoare din punct de vedere faptic și juridic”
cu cauza Užukauskas. Cred că are dreptate. În cea din urmă cauză,
reclamantului i-a fost retras permisul de armă pe motiv că fusese înregistrat
într-o bază de date a poliției. În cursul procedurii formulate ulterior, a
contestat fără succes acest lucru. Instanțele au obținut confidențial
informațiile înregistrate în baza de date a poliției, însă reclamantul nu a avut
acces la ele, pe motiv că era vorba despre informații clasificate drept secrete
de stat. Reclamantul a afirmat, din perspectiva art. 6 § 1 din Convenție, că
procedura desfășurată în fața instanțelor administrative a fost inechitabilă,
pentru că nu au fost respectate principiile egalității armelor și al
contradictorialității. Iată ce a statuat Curtea în respectiva hotărâre:
„48. În ceea ce privește cauza de față, Curtea observă că Guvernul nu contestă faptul
că conținutul dosarului operațional, pe baza căruia instanțele au respins acțiunea
reclamantului, nu i-a fost niciodată adus acestuia la cunoștință. Curtea este conștientă
de scopurile pe care serviciile de aplicare a legii lituaniene le urmăresc în cadrul
activităților lor operaționale. De asemenea, împărtășește punctul de vedere al
Guvernului potrivit căruia documentele clasificate drept secrete de stat nu pot fi
comunicate persoanelor care nu dețin autorizația necesară. Or, Curtea constată că,
potrivit dreptului și practicii judiciare din Lituania, astfel de informații nu pot fi
introduse în dosarul prezentat Curții împotriva unei persoane decât în cazul în care au
fost declasificate și că instanța nu poate să își întemeieze decizia doar pe probele
respective (supra, pct. 20-22).
49. Se pare că probele necomunicate în speță se refereau la o chestiune de drept
soluționată de instanțele lituaniene. Reclamantul considera că a fost înregistrat în
dosarul evidențelor operaționale fără un motiv valabil și a solicitat instanțelor să
examineze dacă probele din dosar care îl priveau trebuie excluse. Pentru a concluziona
dacă reclamantul era sau nu implicat în mod efectiv într-o activitate infracțională de o
anumită natură, era necesar ca instanțele să examineze o serie de elemente, inclusiv
motivarea activităților operaționale ale poliției, precum și natura și amploarea pretinsei
participări a reclamantului la o infracțiune. În cazul în care apărarea era capabilă să
convingă instanțele că poliția a acționat fără a avea un motiv întemeiat, numele
reclamantului ar fi fost eliminat din dosarul evidențe operative. Probele din dosar aveau
așadar o importanță decisivă în acest litigiu (a se vedea, în materie penală, Lucà
împotriva Italiei, nr. 33354/96, pct. 40, CEDO 2001-II).
50. În plus, după cum rezultă din deciziile instanțelor lituaniene, dosarul evidențelor
operaționale era singurul element care permitea probarea afirmației potrivit căreia
reclamantul reprezenta un pericol pentru societate. Curtea constată că, în mai multe
rânduri, reclamantul a solicitat să i se comunice aceste elemente, fie și parțial. Or,
autoritățile interne, respectiv poliția și instanțele, au respins aceste cereri. Deși, înainte
de a respinge acțiunea reclamantului, instanțele lituaniene au examinat într-adevăr, cu
ușile închise, în camera de consiliu, dosarul evidențelor operaționale, ele s-au limitat la
a-i prezenta reclamantului concluziile. Prin urmare, nu a fost posibil ca acesta să ia la
cunoștință despre probele reținute împotriva sa, nici să răspundă în privința lor, spre
deosebire de poliție care s-a prevalat efectiv de aceste drepturi (a se vedea, mutatis
mutandis, Gulijev împotriva Lituaniei, nr. 10425/03, pct. 44, 16 decembrie 2008).
51. Curtea concluzionează că procedura decizională nu era conformă cu cerințele unei
proceduri contradictorii și egalitatea armelor, și că nu oferea așadar garanții adecvate
care să permită protejarea intereselor reclamantului. Prin urmare, art. 6 § 1 a fost
încălcat în speță.”
55. Prezenta hotărâre se mulțumește să citeze hotărârea Užukauskas, fără
a o examina. Face trimitere la pct. 110 din hotărâre și, pe scurt, la o altă
hotărâre, Pocius împotriva Lituaniei (nr. 35601/04, 6 iulie 2010). Se face
trimitere la pct. 34–39 din hotărârea Užukauskas: acestea sunt consacrate
admisibilității cererii, nu fondului. Punctele relevante din respectiva hotărâre
pe fond sunt cele citate la punctul precedent. Sunt citate pct. 38 și pct. 46 din
hotărârea Pocius, la rândul lor consacrate admisibilității, nu fondului cauzei.
Trebuie observat că, în secțiunea C din prezenta hotărâre, cu privire la fond,
niciuna din cele două cauze de mai sus nu este citată. Se face trimitere la ele
la pct. 110 din prezenta hotărâre, în secțiunea B consacrată excepțiilor
preliminare formulate de Guvern, precum și în subsecțiunea care prezintă
motivarea Curții cu privire la aplicabilitatea art. 6 § 1 din Convenție.
56. Cu respect, consider că prezenta hotărâre se îndepărtează de la ratio
decidendi din hotărârea Užukauskas fără a oferi niciun motiv. În viziunea mea
și din motivele expuse în prezenta opinie, precedentul Užukauskas este
valabil și legitim și ar fi trebuit să fie reținut de eminenții mei colegi care fac
parte din majoritate.
57. În plus, în speță, Curtea nu a urmat cauza Dağtekin și alții împotriva
Turciei (nr. 70516/01, pct. 32-35, 13 decembrie 2007), în care a statuat că
nedezvăluirea concluziilor anchetei de securitate le-a încălcat dreptul
reclamanților la un proces echitabil:
„32. Curtea reamintește, în continuare, că principiul egalității armelor, care este unul
din elementele noțiunii mai vaste de proces echitabil, impune ca fiecăreia dintre părți
să i se ofere o posibilitate rezonabilă de a-și prezenta cauza în condiții care să nu o
plaseze într-o situație de dezavantaj net față de adversarul său (Nideröst-Huber
împotriva Elveției, hotărâre din 18 februarie 1997, Culegere 1997-I, pag. 107, pct. 23).
Mai adaugă că dreptul la o procedură contradictorie implică în principiu oportunitatea
pentru părțile la un proces penal sau civil, de a lua cunoștință de toate documentele sau
observațiile prezentate judecătorului, în scopul influențării deciziei sale şi de a o discuta
(Lobo Machado împotriva Portugaliei, hotărâre din 20 februarie 1996, Culegere 1996-
I, pag. 206-207, pct. 31).
33. În ceea ce privește faptele din speță, Curtea observă că reclamanții își câștigau
traiul din cultivarea terenurilor care le fuseseră date în arendă pe baza Legii nr. 3083.
De asemenea, observă că niciuna dintre părți nu contestă că rezultatele anchetei de
securitate, care au condus la anularea arendei, nu au fost niciodată comunicate
reclamanților. Este, de asemenea, de necontestat faptul că aceste documente, deși
solicitate în mod expres de Tribunalul Administrativ din Gaziantep, nu au fost niciodată
prezentate instanței interne, în urma dispoziției Ministerului Agriculturii, care a invocat
motive de securitate națională.
34. Curtea constată că rezultatele acestei anchete de securitate au avut consecințe
importante pentru reclamanți, dar în niciun stadiu al procedurii interne nu li s-a oferit
posibilitatea de a fi informați despre motivul anulării contractelor lor, nici posibilitatea
efectivă de a contesta legalitatea eliminarea drepturilor lor în calitate de fermieri. Curtea
este conștientă de imperativele de securitate aflate în joc în sud-estul Turciei și de
necesitatea ca autoritățile să dea dovadă de cea mai mare vigilență. Aceasta nu înseamnă
că autoritățile naționale nu pot fi supuse niciunui control efectiv din partea instanțelor
interne ori de câte ori aleg să afirme că este o problemă legată de securitatea națională
și de terorism. Există tehnici care permit concilierea între, pe de o parte, preocupările
de securitate legitime legate de natura și sursele informațiilor și, pe de altă parte,
necesitatea de a acorda justițiabililor un nivel suficient de conformitate cu normele de
procedură (Chahal împotriva Regatului Unit, hotărâre din 15 noiembrie 1996, Culegere
de hotărâri și decizii 1996-V, pct. 131). Curtea constată că, în speță, rezultatele anchetei
de securitate nu au fost comunicate nici instanței interne, nici reclamanților, și că aceștia
au fost privați de garanții suficiente împotriva oricărei acțiuni arbitrare a autorităților.
35. Curtea concluzionează din cele de mai sus că necomunicarea către reclamanți a
rezultatelor anchetei de securitate a încălcat dreptul reclamanților la un proces echitabil,
în sensul art. 6 § 1 din Convenție. În consecință, această dispoziție a fost încălcată.”
58. Jacobs, White și Ovey, în lucrarea lor intitulată The European
Convention on Human Rights, ediția a 4-a, Oxford, 2010, pag. 261-262, au
afirmat următoarele, făcând la rândul lor trimitere la hotărârea Dağtekin:
„Pentru a avea efectiv o procedură contradictorie, este important, în materie civilă și
penală, ca fiecăreia dintre părți să-i fie comunicate probele relevante. Imperativele de
securitate nu pot justifica restricții sistematice ale accesului la astfel de probe în cazul
în care acestea aduc atingere intereselor uneia dintre părți la procedură, întrucât există
tehnici care permit concilierea preocupărilor legitime de securitate, acordând în același
timp justițiabililor un nivel suficient de conformitate cu normele de procedură.”
59. Trebuie citată și hotărârea F.R. împotriva Elveției (nr. 37292/97, pct.
36 și 39, 28 iunie 2001), în care este subliniată importanța dreptului ca
justițiabilul să ia cunoștință de orice probe și să le discute:
„36. Totuși, noțiunea de proces echitabil presupune, de asemenea, în principiu, dreptul
părților la un proces de a lua cunoștință de orice înscris sau observație prezentată
judecătorului şi de a o discuta (hotărârile Lobo Machado împotriva Portugaliei și
Vermeulen împotriva Belgiei din 20 februarie 1996, Culegere 1996-I, pag. 206, pct. 31,
respectiv pag. 234, pct. 33).
[...]
39. [...] Totuși, într-o astfel de situație, părțile la litigiu trebuie să aibă posibilitatea de
a evalua dacă acest lucru este valabil și dacă un document impune formularea de
observații. Ține în special de încrederea justițiabililor în funcționarea justiției: aceasta
se bazează, printre altele, pe asigurarea că s-au putut exprima cu privire la orice înscris
din dosar (a se vedea hotărârea Nideröst-Huber citată anterior, pag. 108, pct. 29).”
60. În hotărârea sa Al-Nashif împotriva Bulgariei (nr. 50963/99, pct. 119
și 123, 20 iunie 2002), Curtea a statuat că autoritățile naționale nu ar trebui
să dispună de putere absolută în domenii care afectează drepturile
fundamentale, deoarece acest lucru ar fi contrar preeminenței dreptului:
„119. [...] În plus, dreptul intern trebuie să ofere o anumită protecție împotriva
încălcărilor arbitrare de către puterea publică aduse drepturilor garantate de
Convenție. «Legea» s-ar opune preeminenței dreptului în cazul în care puterea de
apreciere acordată executivului sau unui judecător nu ar cunoaște limite. Prin urmare,
legea trebuie să definească domeniul de aplicare și modul de exercitare a unei astfel de
marje cu suficientă claritate, având în vedere scopul legitim urmărit, pentru a oferi
persoanei o protecție adecvată împotriva arbitrarului [Amann împotriva Elveției (MC),
nr. 27798/95, CEDO 2000-II, pct. 55 și 56, Rotaru împotriva României (MC), nr.
28341/95, CEDO 2000-V, pct. 55-63, Hassan și Tchaouch împotriva Bulgariei (MC),
nr. 30985/96, CEDO 2000-XI, și Klass și alții împotriva Germaniei, hotărâre din 6
septembrie 1978, seria A nr. 28] (sublinierea cu caractere cursive îmi aparține).
[...]
123. Chiar și în cazul în care sunt luate în calcul imperative de securitate, principiile
legalității și al preeminenței dreptului aplicabile într-o societate democratică impun ca
orice măsură care afectează drepturile fundamentale ale persoanei să fie supusă unei
proceduri contradictorii în fața unui organ independent care are competența să
examineze motivele deciziei în cauză și probele relevante, la nevoie cu ajutorul unor
limitări procedurale adecvate în ceea ce privește utilizarea de informații clasificate (a
se vedea hotărârile citate supra, la pct. 119).” (sublinierea cu caractere cursive îmi
aparține).
61. Hotărârea Al-Nashif este, din cunoștințele mele, singura în care Curtea
a evocat procedurale limitările procedurale privind utilizarea de informații
clasificate. Dar acest lucru nu este contrar motivației prezentei opinii, întrucât
extrasul citat nu se referă decât la situația în care este în joc securitatea
națională (ceea ce nu pare să fie cazul în speță), afirmând în același timp că
măsurile care afectează drepturile omului trebuie să facă obiectul unei
proceduri contradictorii (ceea ce nu a fost cazul în speță) și că orice limitare
procedurală în ceea ce privește utilizarea de informații clasificate trebuie să
fie necesară („la nevoie”) și „adecvată” (așadar nu absolută, spre deosebire
de ceea ce s-a întâmplat în speță). Oricum, în cauza Al-Nashif, Curtea a
concluzionat că art. 8 a fost încălcat. După ce a examinat dacă expulzarea
celor trei reclamanți era „prevăzută de lege”, aceasta a statuat că „[...]
expulzarea a fost decisă pe baza unui regim statutar care nu oferă garanțiile
necesare împotriva arbitrarului. Ingerința în dreptul reclamanților la viața de
familie nu poate fi considerată ca fiind întemeiată pe dispoziții legale care
îndeplinesc condiția de legalitate care decurge din Convenție” (pct. 128).
62. Hotărârea Rotaru împotriva României [(MC), nr. 28341/95, pct. 59,
CEDO 2000-V], la care Curtea a făcut trimitere în hotărârea sa Al-Nashif,
aduce următoarele clarificări:
„59. De asemenea, Curtea trebuie să se convingă de existența unor garanții adecvate
și suficiente împotriva abuzurilor, deoarece un sistem de supraveghere secretă destinat
să protejeze siguranța națională, motivat de ideea apărării democrației, creează riscul
de a o submina sau chiar de a o distruge [...]”.
d) Nu sunt permise în principiu interdicții absolute în jurisprudența Curții
63. Potrivit jurisprudenței Curții [a se vedea, printre altele, Saadi împotriva
Italiei (MC), nr. 37201/06, pct. 137-149, CEDO 2008], o persoană nu poate
fi în niciun caz supusă la rele tratamente, chiar dacă aceasta este suspectată
de terorism. Deși această jurisprudență nu se referă la dreptul la un proces
echitabil, ci la dreptul de a nu fi supusă la astfel de tratamente, garantat de
art. 3 din Convenție, nu este mai puțin importantă, deoarece arată că lupta
împotriva terorismului – nu mai mult decât secretul de stat – nu poate justifica
o reducere a drepturilor garantate prin Convenție.
64. Golind de esența sa înseși dreptul în cauză într-un mod decisiv,
restricția din speță a avut în mod concret efectul unei derogări de la art. 6 § 1
din Convenție.
65. Or, din art. 15 din Convenție rezultă cu claritate că, oricare ar fi
pericolele sau amenințările la adresa publicului, fie că este vorba despre acte
de terorism sau orice alt risc față de care statul dorește să protejeze populația
menținând secretul procedurii, dispozițiile Convenției nu pot face obiectul
unei derogări decât dacă art. 15 este aplicabil și condițiile sale stricte –
procedurale și materiale – sunt îndeplinite. Și, în speță, art. 15 nu este
aplicabil, astfel încât nu se ridică nicio problemă din perspectiva acestuia.
66. Reamintim, în acest sens, profundele cuvinte ale lui Benjamin Franklin
în răspunsul său dat guvernatorului Adunării din Pennsylvania la 11
noiembrie 1755: „[a]cela care renunță la libertate pentru a obține o mică stare
de siguranță temporară nu-și merită nici libertatea, nici siguranța”. I-au fost,
de asemenea, atribuite următoarele cuvinte, similare, dar exprimate diferit:
„Acela care face ca siguranța să primeze în fața libertății nu o merită nici pe
una, nici pe cealaltă”. În aceeași ordine de idei, Nicolas Hervieu a scris pe
bună dreptate următoarele: „[c]ontinuarea luptei împotriva terorismului,
păstrând drepturile fundamentale, nu constituie un lux excesiv, ci o condiție
a eficacității și o necesitate imperativă. Întrucât a ne sacrifica valorile
democratice ar însemna înfrângerea noastră. Și victoria teroriștilor” [citat de
fostul președinte al Curții Europene a Drepturilor Omului, Dean Spielmann,
în discursul său pronunțat cu ocazia deschiderii anului juridic, la 30 ianuarie
2015 – a se vedea Raportul anual pentru 2015, întocmit de grefa Curții
(Strasbourg, 2016), pag. 36].
67. Acestea fiind spuse, art. 6 nu are ca scop să enunțe în mod expres sau
implicit o restricție care să constituie o derogare de la dreptul la un proces
echitabil în afara dispozițiilor art. 15 din Convenție, nici o restricție sau
interdicție oarbă și generalizată care să constituie ea însăși o privare de la
dreptul respectiv.
68. Din jurisprudența Curții rezultă în mod clar că aceasta nu acceptă
restricții absolute care ar avea un efect disproporționat asupra drepturilor
contrabalansate de acestea. Să cităm doar două exemple.
69. Primul exemplu îl reprezintă hotărârea Hirst împotriva Regatului Unit
(nr. 2) [(MC), nr. 74025/01, pct. 72-85, CEDO 2005-IX], în care Curtea a
statuat că o interdicție generală a dreptului de vot aplicată tuturor persoanelor
private de libertate constituia o încălcare a art. 3 din Protocolul nr. 1 la
Convenție, care garantează dreptul la alegeri libere.
70. Al doilea exemplu e reprezentat de o serie de hotărâri similare, în
special Katikaridis și alții împotriva Greciei, 15 noiembrie 1996, pct. 44-51,
Culegere 1996-V, Culegere de hotărâri și decizii 1996-V, și Tsomtsos și alții
împotriva Greciei, 15 noiembrie 1996, pct. 35-42, Culegere de hotărâri și
decizii 1996-V, în care Curtea a statuat că este contrară art. 1 din Protocolul
nr. 1 la Convenție o dispoziție din legislația elenă care prevedea că, ori de
câte ori o porțiune de drum principală era lărgită, exista o prezumție
irefragabilă potrivit căreia lucrarea oferea un avantaj proprietarilor de terenuri
adiacente drumului și că se putea face o expropriere parțială. Din cauza
acestei prezumții irefragabile, proprietarii terenurilor adiacente drumului nu
puteau obține despăgubiri pentru părțile de proprietate expropriate. Curtea a
statuat că prezumția era în mod vădit lipsită de temei rezonabil. Instanțele
naționale nu aveau competența de a examina circumstanțele specifice ale
fiecărui caz în speță și să se pronunțe dacă, efectiv, proprietarii terenurilor
rămase obțineau un avantaj și, în cazul unui răspuns afirmativ, să țină seama
de acest avantaj la calculul indemnizației la care aveau dreptul proprietarii.
71. În lumina celor de mai sus, consider, după umila mea părere, că nu ar
fi trebuit să se producă o schimbare a jurisprudenței în speță, oferind astfel o
valoare juridică unei restricții absolute în detrimentul protecției efective a
dreptului la un proces echitabil, care bulversează interpretarea noastră și
concepția noastră asupra Convenției. Până în prezent, știam că această
Convenție enunță anumite drepturi absolute, dar nu prevede nicio limitare
absolută. O restricție absolută conduce la anularea unui drept sau la lipsa unui
drept.
e) Testul comparativ și transparența
72. La pct. 161 care conchide, hotărârea evocă „marja de apreciere de care
se bucură autoritățile naționale” și afirmă că „limitările impuse reclamantului
în ceea ce privește exercitarea drepturilor de care beneficia acesta, în temeiul
principiilor contradictorialității și egalității armelor, au fost compensate într-
o manieră în care echilibrul just între părți nu a fost afectat într-o asemenea
măsură încât să aducă atingere esenței înseși a dreptului reclamantului la un
proces echitabil.” Cu mult respect, mă disociez de această concluzie din
următoarele motive.
73. Aplicarea generalizată și absolută de restricții de securitate nu oferă
nici garanții, nici transparență pentru testul comparativ și aplicarea
principiului proporționalității, indispensabile pentru echitatea procesului. În
speță, conținutul restricției era secret și nici reclamantul, nici Curtea nu au
avut cunoștință de faptele care îi stăteau la bază. Prin urmare, Curtea nu poate
să realizeze un test comparativ transparent între interesele individuale și
interesul general în speță, acesta din urmă nefiind cunoscut de reclamant, de
public și nici chiar de Curte, reclamantul neavând posibilitatea să-l conteste.
Motivul acestei situații este acela că, din păcate, marja de apreciere a
autorităților naționale era nelimitată. Potrivit cuvintelor lui F. Matscher,
„[p]rincipiul proporționalității acționează așadar ca o corecție și o restricție
în doctrina marjei de apreciere” [F. Matscher, „Methods of Interpretations of
the Convention” în The European System for the Protection of Human Rights
R. St. J. Macdonald, F. Matscher, H. Petzold (ed.), Dordrecht-Boston-Londra,
1993, pag. 79]. Este absolut corect, dar acest principiu nu a fost aplicat în
speță.
74. În speță, numai o parte a balanței justiției era așadar transparentă:
dreptul reclamantului la un proces echitabil; cealaltă parte, presupusă a
reprezenta interesul general, nu era cunoscută. În consecință, consider că
Curtea nu ar fi trebuit să accepte necesitatea unei restricții, presupusă a servi
interesului general, fără a cunoaște contextul. Întrucât era secretă, limitarea
respectivă a împiedicat Curtea să își îndeplinească misiunea sa juridică, și
anume, de a realiza un test comparativ și de a aplica principiul
proporționalității. Este regretabil să fie sacrificate drepturile procedurale ale
reclamantului pe altarul unui „interes general” absolut și misterios. Principiul
proporționalității și testul comparativ, din perspectiva art. 6 § 1 din
Convenție, se întemeiază pe noțiunea de egalitate și, bineînțeles, sunt
principii democratice. În plus, instanțele interne nu puteau ele însele să
realizeze un test comparativ adecvat și să își exercite în mod legitim puterea
de apreciere fără o procedură contradictorie care să respecte principiul
egalității armelor.
75. În cele din urmă, principalul meu dezacord față de majoritate este ceea
ce considerăm a fi „esența însăși”, conținutul sau chiar nucleul dreptului la
un proces echitabil, care în mod evident necesită protecție. În fapt, majoritatea
consideră că nu s-a adus o atingere „esenței înseși a dreptului reclamantului
la un proces echitabil”, deși, în opinia mea, acest drept a fost complet anulat.
Reamintesc desigur că sunt de acord cu majoritatea atunci când aceasta
afirmă că reclamantul se putea prevala de un drept din perspectiva art. 6 § 1
din Convenție. Jonas Christoffersen (J. Christoffersen, Fair Balance:
Proportionality, and Primarity in the European Convention on Human
Rights, Leyde-Boston, 2009) observă că „[a]naliza tradițională a principiului
proporționalității include protecția esenței înseși a drepturilor care decurg din
CEDO” (ibidem, pag. 135) și că „[p]entru a înțelege principiul
proporționalității, problema crucială este aceea de a cunoaște cum să se
delimiteze esența însăși a dreptului și modul în care mijloacele de delimitare
interacționează cu alte elemente inerente analizei proporționalității” (ibidem,
pag. 137). Nu observăm nimic în hotărâre care să permită să se explice de ce
nu a fost respectată esența însăși a dreptului reclamantului la un proces
echitabil. După cum am explicat, în viziunea mea, acest drept a fost golit de
însăși esența sa, reclamantul fiind privat de dreptul său la egalitatea armelor
și la o procedură contradictorie și neinformat în ceea ce privește ansamblul
probelor reținute și temeiul hotărârilor pronunțate împotriva sa.
76. În opinia mea, niciun proces nu poate fi echitabil dacă nu există o
aplicare justă și transparentă a testului comparativ. După cum a observat pe
bună dreptate Ioannis Sarmas, judecător la Curtea Supremă elenă și fost
membru al Curții de Conturi Europene, „[j]ustiția nu poate triumfa în lipsa
ordinii și ordinea nu poate fi stabilită fără ca echilibrul să fie unul dintre
elementele sale” (I. Sarmas, The Fair Balance – Justice and Equilibrium
Setting Exercise, Athena-Salonic, 2014, pag. 106). De asemenea, a făcut
următoarea observație profundă (ibidem, pag. 285) asupra echilibrului
reflectat și motivării transparente și nearbitrare, care lipsește în prezenta
hotărâre:
„Căutarea echilibrului reflectat constituie baza testului comparativ. Diferite tipuri de
decizii care să soluționeze problema de justiție sunt comparate verificându-li-se
succesiv coerența în raport cu ordinea valorilor în care se înscrie testul comparativ,
consecințele pe care le vor avea atunci când vor fi aplicate în lumea reală, având în
vedere riscurile pe care le pot crea, și, în cele din urmă, acceptarea lor de către toate
părțile interesate. Latitudinea umană joacă un rol esențial în ceea ce privește cântărirea
diferitelor elemente aflate în joc. Și aici, aceasta merge mână în mână cu garanțiile
împotriva deciziilor arbitrare, iar echilibrul reflectat permite să se asigure că decizia
pronunțată nu este arbitrară, ci bazată pe o motivare transparentă, în cadrul căreia toate
elementele cruciale implicate au fost identificate și apreciate în mod corespunzător.”
77. Giovanni Bonello, fost judecător al Curții, în textul opiniei sale
concordante anexate la hotărârea Van Geyseghem împotriva Belgiei [(MC),
nr. 26103/95, CEDO 1999-I], a afirmat: „[î]n practică, nu reușim să ne
imaginăm o cauză în care, în căutarea unui echilibru între interesele societății
și dreptul fundamental al acuzatului (presupunând că un astfel de exercițiu ar
fi legitim), acesta din urmă ar dispărea în fața primelor”. Deși problema
ridicată în respectiva cauză este diferită de cea ridicată în speță, aceleași
observații se aplică atunci când Curtea este în căutarea unui echilibru între
interesul general și interesul individual.
78. Deși Curtea Administrativă Supremă și Curtea Constituțională cehe au
recunoscut desigur că nu au fost îndeplinite toate garanțiile procedurale în
speță – deoarece nu era posibil, potrivit acestora –, au statuat însă că existența
unui control administrativ al deciziei administrative în litigiu în fața unor
instanțe independente a oferit garanții suficiente în ceea ce privește dreptul la
un proces echitabil. Cu mult respect, nu împărtășim această opinie, nici teza
Guvernului (pct. 141 din hotărâre) potrivit căreia „limitarea [drepturilor
procedurale ale reclamantului] nu a fost arbitrară și nici abuzivă și că această
limitare a fost suficient contrabalansată de procedurile urmate de autoritățile
judiciare independente și imparțiale, care au jucat un rol activ în proces și
care, astfel, nu numai că au oferit garanții adecvate pentru protejarea
intereselor reclamantului, dar au păstrat totodată un echilibru just între
interesele acestuia și de cele ale statului”.
79. În opinia mea, pentru a asigura protecția dreptului la un proces
echitabil, garantat prin Convenție, nu este suficient doar ca o dispoziție legală
să permită persoanei să introducă o cale de atac administrativă. Ar trebui, de
asemenea, să existe o procedură care să nu-l priveze pe justițiabil de dreptul
la egalitatea armelor și la o procedură contradictorie. În cazul în care nu sunt
respectate aceste două drepturi, nu poate exista un echilibru just între
interesele statului și interesele persoanei.
f) Preeminența dreptului
i. Importanța preeminenței dreptului
80. Preeminența dreptului este unul dintre pilonii și unul dintre principiile
fundamentale ale unei societăți democratice, precum și un zid de apărare
împotriva tiraniei. Finalitatea sa cea mai importantă este aceea de a oferi o
protecție adecvată drepturilor omului, fără de care ar domni haosul. Astfel
cum a afirmat Neil MacCormick în lucrarea sa intitulată Rhetoric and the
Rule of Law – A Theory of Legal Reasoning, Oxford, 2005 pag. 238, « [u]nul
din meritele cele mai apreciate ale preeminenței dreptului este acela că, atunci
când prosperă, prosperă și securitatea juridică, pentru că este parte a acesteia.”
Consider că și opusul este valabil și că, atunci când se aduce atingere
preeminenței dreptului sau nu este respectată în mod corespunzător, nu există
nici securitate juridică, nici coerență: nu există decât cecitate juridică. Într-
una din opiniile sale, profesor Aharon Barak, fost președinte al Curții
supreme israeliene, afirma pe bună dreptate că: „[l]upta pentru drept se
intensifică” și „[n]ecesitatea de a supraveghea starea preeminenței dreptului
nu va dispărea niciodată”, pentru a adăuga: „[a]cești arbori, pe care îi îngrijim
de atât de mulți ani, riscă să cadă sub o singură lovitură de topor. Avem
obligația să nu diminuăm protecția acordată preeminenței dreptului [...]”
[H.C. 5364/94, Velner împotriva Președintelui Partidului Muncii din Israel,
49(I), P.D. 758, 808; a se vedea, de asemenea, A. Barak, „A Judge on
Judging: The Role of a Supreme Court in a Democracy”, (2002) Harvard
Law Review vol. 116, 16, 19, pag. 37-38].
ii. Imperativul preeminenței dreptului în speță pentru respectarea efectivă a
art. 6 § 1 din Convenție
81. Din momentul ratificării sale de către Republica Cehă, Convenția a
fost transpusă în dreptul ceh, primând asupra tuturor celorlalte legi interne.
Preeminența dreptului, care este, de asemenea, menționată în preambulul
Convenției și constituie unul dintre cele mai importante principii ale sale,
impune respectarea efectivă a fiecăreia dintre dispozițiile acestui tratat,
inclusiv, desigur, a art. 6 § 1. Curtea este garanta Convenției și a preeminenței
dreptului.
82. Art. 26 din Convenția de la Viena cu privire la dreptul tratatelor din
1969, care are ca titlu maxima latină pacta sunt servanda, dispune: „[O]rice
tratat în vigoare leagă părțile și trebuie să fie executat de ele cu bună
credință”. Articolul 27 din aceeași Convenție prevede: „[O] parte nu poate
invoca dispozițiile dreptului său intern pentru a justifica neexecutarea unui
tratat [...]”.
83. În plus, după cum a fost deja observat mai sus, la pct. 7-9, instanțele
administrative naționale erau obligate, în temeiul art. 1, art. 10, art. 87 și art.
95 din Constituția cehă, să acorde prioritate dispozițiilor art. 6 § 1 față de
dispozițiile art. 133 alin. (3) din Legea nr. 412/2005, interpretând această
dispoziție într-o manieră compatibilă cu art. 6 § 1 sau în armonie cu acesta,
respectând și urmând astfel principiile egalității armelor și al
contradictorialității. Or, în opinia mea, instanțele administrative nu au făcut-
o.
84. Trebuie reamintit că nu doar Curtea, ci și toate autoritățile naționale –
judiciare, legislative și executive – sunt garante ale dispozițiilor Convenției.
După cum am văzut, art. 1 din Convenție impune statelor să recunoască
„oricărei persoane aflate sub jurisdicția lor drepturile și libertățile definite în
Titlul I” din Convenție. Prin urmare, autoritățile cehe – judiciare, legislative
și executive – toate ar fi trebuit să protejeze drepturile reclamantului garantate
de Convenție.
85. Art. 133 alin. (3) din Legea nr. 412/2005 nu prevede în mod expres
nicio interdicție absolută întemeiată pe confidențialitate. Dimpotrivă, oferă
președintelui completului de judecată o anumită flexibilitate în a decide dacă
anumite informații pot fi scutite de la obligația de confidențialitate. Această
flexibilitate ar fi facilitat sarcina instanțelor administrative de a face
compatibilă interpretarea acestei dispoziții cu art. 6 § 1 din Convenție, dacă
i-ar fi realizat necesitatea. În sfârșit, raportul clasificat pe baza căruia i-a fost
retras reclamantului certificatul de securitate era protejat prin nivelul de
confidențialitate cel mai scăzut, deși acesta din urmă era titular al unei
autorizații de securitate cu cel mai înalt nivel de clasificare „secret”).
86. Or, în deciziile lor, Curtea Constituțională și cele două instanțe
administrative de grad inferior au considerat că, având în vedere
particularitățile și importanța procesului decizional în materie de informații
clasificate, atunci când imperativele de securitate a statului sunt invocate, nu
este întotdeauna posibil să fie garantate toate garanțiile procedurale obișnuite
ale unui proces echitabil. Pe de altă parte, au decis, de asemenea, că o astfel
de restricție, impusă de informații clasificate, nu putea avea ca efect
eliminarea protecției dreptului la un proces echitabil, cu condiția ca
posibilitatea formulării unei căi de atac administrative, în fața unui organ
judiciar independent, să fie garantată prin lege. Din ceea ce am înțeles, Curtea
Constituțională a plecat de la premisa că justițiabilul ale cărui garanții
individuale, care decurgeau din dreptul la un proces echitabil enunțat la art. 6
§ 1 din Convenție, fuseseră astfel limitate nu era victima unei injustiții
procedurale, independența instanțelor administrative sesizate în cauză venind
să contrabalanseze această limitare. De asemenea, din lectura deciziilor
instanțelor administrative pare să reiasă că le era imposibil, având în vedere
circumstanțele, să declasifice vreo parte a informațiilor în discuție. Următorul
extras din hotărârea Curții Constituționale merită citat:
„Curtea Administrativă Supremă a evidențiat natura și conținutul informațiilor
indicate în partea clasificată a dosarului și a concluzionat că au fost îndeplinite condițiile
legale ale procedurii, prevăzute la art. 133 din Legea privind protecția informațiilor
clasificate. Informațiile în cauză au fost considerate ca fiind circumstanțe a căror
confidențialitate trebuia menținută, dar și că erau de așa natură încât accesul [la aceste
informații al] reclamantului risca în mod real să pună în pericol sau să perturbe în
mod grav activitatea serviciilor de informații sau a poliției. Curtea Administrativă
Supremă a dedus că, având în vedere natura și conținutul informațiilor menționate,
accesul reclamantului [la acestea] ar conduce cel mai probabil la dezvăluirea metodelor
de lucru ale serviciului de informații, iar comunicarea acestor informații ar conduce,
de asemenea, la dezvăluirea surselor lor sau la influențarea martorilor. Prin urmare,
potrivit Curții Administrative Supreme, tribunalul regional a aplicat cu bună-credință
dispozițiile art. 133 din Legea privind protecția informațiilor clasificate și a verificat
justificările invocate de partea pârâtă în motivele impuse de dispozițiile art. 122 alin.
(3) din aceeași lege” (traducere din textul original în limba cehă comunicată Marii
Camere de către guvernul ceh, însoțită de textul integral al tuturor deciziilor relevante
ale instanțelor naționale; sublinierea cu caractere cursive îmi aparține).
87. În observațiile sale, reclamantul susține că ar fi putut cel puțin să
primească rezultatele anchetelor, fără a-i fi dezvăluite informațiile referitoare
la activitățile operaționale și la procedurile de anchetă ale serviciilor de
informații. Această teză este în sensul hotărârii citate anterior Dağtekin și
alții, pct. 34, în care Curtea, citând hotărârea Chahal împotriva Regatului
Unit (15 noiembrie 1996, Culegere 1996-V), a statuat: „[e]xistă tehnici care
permit concilierea între, pe de o parte, preocupările de securitate legitime
legate de natura și sursele informațiilor și, pe de altă parte, necesitatea de a
acorda justițiabililor un nivel suficient de conformitate cu normele de
procedură” (supra, pct. 57).
88. În opinia mea, Curtea nu putea decide in abstracto dacă a comunica o
parte a informațiilor confidențiale reclamantului ar fi condus la o încălcare a
art. 6 § 1 din Convenție. O astfel de analiză ar fi depins desigur de informațiile
materiale care ar fi fost comunicate reclamantului și de cele care ar fi rămas
confidențiale și, evident, dacă informațiile comunicate reclamantului i-ar fi
permis acestuia să își organizeze în mod adecvat apărarea, ținând seama în
mod corespunzător de principiile egalității armelor și al contradictorialității.
Or, în speță, reclamantului nu i-a a fost comunicată nicio informație
confidențială și, în opinia mea, nu există nicio îndoială că această limitare
absolută a condus în sine la o încălcare a art. 6 § 1 din Convenție.
89. În orice caz, Curtea nu cunoaște conținutul raportului confidențial și
probele prezentate în fața instanțelor interne. Consider că este obligația sa să
își exercite competența de control atunci când statul membru pârât impune o
interdicție absolută, fără a examina dacă era sau nu posibil ca autoritățile
naționale să facă altfel. După cum s-a menționat mai sus, o limitare sau
interzicere a accesului reclamantului la probele reținute împotriva sa îl poate
priva total de mijloace de apărare.
90. Având în vedere cele de mai sus, consider că în speță autoritățile
naționale nu au respectat preeminența dreptului. După umila mea părere,
consider că și-au depășit marja de apreciere pe care le-o acorda art. 6 § 1 din
Convenție. Concluzionez de aici o încălcare a acestei dispoziții.
91. Întrucât mi-am exprimat opinia cu privire la acest aspect, îmi îndrept
acum atenția asupra anumitor pasaje relevante din hotărâre care, după umila
mea părere, vin să susțină mai degrabă teza mea decât raționamentul urmat în
hotărâre.
92. La pct. 153, hotărârea afirmă următoarele: „[e]ste adevărat că, în
această privință, dreptul ceh ar fi putut să prevadă, în măsura compatibilă cu
păstrarea confidențialității și buna desfășurare a investigațiilor care vizează o
persoană, ca aceasta să fie informată, cel puțin în mod sumar, în cursul
procedurii, cu privire la conținutul acuzațiilor care i se aduc”. Și adaugă: „[î]n
speță, reclamantul ar fi putut să își organizeze apărarea în mod lucid și țintit
și nu ar fi fost necesar ca instanțele să compenseze lacunele apărării.” De
asemenea, la pct. 160, spre sfârșitul hotărârii, se pot citi următoarele: „[e]ste
adevărat însă că ar fi fost binevenit ca, în măsura compatibilă cu păstrarea
confidențialității și buna desfășurare a investigațiilor vizând reclamantul,
instanțele naționale, cel puțin Curtea Administrativă Supremă, să fi explicat,
măcar sumar, intensitatea controlului efectuat de acestea și acuzațiile aduse
reclamantului. În această privință, Curtea constată cu mulțumire noile evoluții
pozitive din jurisprudența Curții Administrative Supreme.”
93. Din cuprinsul celor două puncte reiese cu claritate că hotărârea
recunoaște că era posibil ca autoritățile, fără a pune în pericol anchetele, să-l
informeze sumar pe reclamant despre faptele care îi erau reproșate. Potrivit
hotărârii, ar fi putut face acest lucru pe baza unei dispoziții legale (pct. 153)
sau printr-o decizie a Curții Administrative Supreme (pct. 160). Se observă
cu privire la acest aspect că dispozițiile constituționale cehe au impus
întotdeauna ca art. 133 alin. (3) din Legea nr. 412/2005 să fie interpretat în
conformitate cu art. 6 § 1 din Convenție și că instanțele interne aveau
competența în speță să realizeze o astfel de interpretare. Acest lucru ar fi fost
conform cu hotărârea Dağtekin și alții, citată anterior, și cu noua
jurisprudență a Curții Administrative Supreme, despre care Marea Cameră a
luat act cu satisfacție aici, văzând în aceasta o nouă evoluție pozitivă.
94. În ceea ce privește criteriul echității în temeiul art. 6 § 1 din Convenție,
eminenții mei colegi care fac parte din majoritate au recunoscut pe bună
dreptate că a existat o lacună din partea Guvernului. Cu toate acestea, nu au
considerat-o „arbitrară”. Nu au detaliat direct această lacună, mulțumindu-se
să afirme indirect „că ar fi fost binevenit” ca reclamantul să fi fost informat,
„măcar sumar” (pct. 160 din hotărâre). A contrario, pentru a supune lucrurilor
pe nume mai direct, asta înseamnă că respectiva lacună „nu era binevenită”
juridic.
95. În continuare, în opinia mea, faptul că autoritățile naționale nu l-au
informat pe reclamant, măcar sumar, despre faptele care îi erau imputate nu
poate fi calificat decât arbitrar și abuziv. Cu respect, după umila mea părere,
atunci când examinează dacă un proces a fost echitabil în raport cu art. 6 § 1
din Convenție, nu se pot reține distincții similare față de cele făcute între lex
lata și lex ferenda, adică între ceea ce este de dorit și ceea ce nu este de dorit
în legislația ce urmează să fie elaborată. Conceptul de echitate a procesului și
mecanismul testului comparativ, care decurg din dispozițiile Convenției, nu
se preocupă decât de ceea ce este just și logic și exclud ceea ce este injust sau
arbitrar: nu interesează ce este de dorit sau nu. Or, în speță, ceea ce ar fi fost
„binevenit” în ochii majorității este efectiv ceea ce instanța națională nu a
făcut, cu încălcarea dreptului reclamantului la un proces echitabil, iar acest
lucru este așadar atât arbitrar, cât și injust.
g) Principiul democrației
96. Consider că principiul democrației nu a fost respectat în speță.
97. Democrația impune garanții efective în ceea ce privește protecția
drepturilor omului și preambulul Convenției, recunoaște pe bună dreptate că
păstrarea libertăților fundamentale se bazează în mod esențial pe un sistem
veritabil democratic. Nu din perspectiva drepturilor care decurg de la art. 6 §
1, ci a dreptului la vot, Gerhard van der Schyff („The Concept of Democracy
as an Element of the European Convention”, Comparative and International
Law Journal of Southern Africa, vol. 38, nr. 3 (noiembrie 2005), pag. 362),
afirmă exact următoarele: „[v]aloarea democrației rezidă în participare [...]”.
Situația este însă valabilă pentru toate drepturile, inclusiv pentru cele care
decurg de la art. 6, în temeiul căruia participarea la procedura judiciară este
extrem de importantă, în caz contrar principiile egalității armelor și al
contradictorialității neavând niciun sens.
98. Atunci când Convenția enunță restricții exprese, ca de exemplu la al
doilea paragraf al art. 8-11, acestea trebuie să fie expres necesare într-o
societate democratică și să urmărească unul din obiectivele legitime
prevăzute în dispoziția respectivă. Astfel, restricții care în niciun caz nu
trebuie să fie absolute sunt impuse cu respectarea valorilor democratice și
numai atunci când sunt necesare într-o societate democratică, cu certitudine
nu atunci când excepția este implicită, iar dispoziția în cauză, precum în speță
art. 6 § 1 din Convenție, nu conține nici măcar o singură o excepție expresă
de la dreptul la un proces echitabil. Prin urmare, o spun cu respect, nu ar
reprezenta o interpretare solidă sau rezonabilă aplicarea unei excepții
implicite dreptului care decurge din art. 6 § 1 din Convenție și scutirea de la
condiția necesității într-o societate democratică, în ceea ce privește
participarea adecvată a reclamantului la procedura judiciară.
h) Legătura dintre prezenta cauză și procesul penal al reclamantului
99. La pct. 157 din hotărâre, în partea consacrată aplicării în speță a
principiilor, Marea Cameră afirmă că, „în luna martie 2011, împotriva
reclamantului a fost începută urmărirea penală pentru participare la un grup
infracțional organizat, complicitate la abuz în serviciu [...]” și că „[e]ste de
înțeles că, atunci când există astfel de suspiciuni, autoritățile consideră
necesar să acționeze rapid, fără să aștepte rezultatul anchetei penale, evitând
totodată divulgarea, într-o etapă timpurie, a suspiciunilor care planează
asupra persoanelor în cauză, ceea ce ar risca să prejudicieze ancheta penală.”
Hotărârea evocă, de asemenea, în expunerea faptelor și, mai concret, în partea
consacrată circumstanțelor cauzei, procedura penală inițiată ulterior
împotriva reclamantului (pct. 22). Acest argument de natură retroactivă
fusese avansat cu emfază de Guvern la pct. 13-15, 95 și 124 din observațiile
sale scrise și orale, precum și în cursul pledoariilor, însă reclamantul a răspuns
în ședință, afirmând că „procesul penal nu are absolut nicio legătură cu
prezenta procedură în fața Curții”. Și a adăugat: „procesul penal încă nu s-a
încheiat și se poate anticipa că va fi sesizată Curtea Europeană a Drepturilor
Omului”.
100. Cu respect, consider că nu ar trebui să existe nicio legătură între
garanțiile art. 6 § 1 din Convenție în procedura internă din speță și alte
proceduri interne care poate că au avut sau nu loc, precum și că acestea nu ar
fi trebuit să fie abordate în partea din hotărâre consacrată aplicării principiilor
în speță. Dacă procesul penal intentat ulterior reclamantului ar fi condus la o
achitare, ar fi existat vreo diferență în ceea ce privește orice legătură cu
prezenta cauză? Consider că răspunsul este unul negativ, întrucât ar fi, de
asemenea, lipsit de relevanță. Urmând aceeași logică, nimeni nu poate fi
arestat și privat de libertate pe termen nelimitat fără a fi informat despre
motivele arestării și privării sale de libertate și fără a putea să își apere cauza
în mod corespunzător. Prin urmare, indiferent care ar fi rezultatul unui proces
penal ulterior, trebuie evitată impostura exprimată de expresia post ergo
propter hoc, care înseamnă „după aceasta, deci din cauza aceasta”.
3. Aparența de independență și imparțialitate a instanțelor interne
101. În cererea sa de retrimitere a cauzei în fața Marii Camere, reclamantul
pune sub semnul întrebării independența și imparțialitatea instanțelor
naționale care s-au pronunțat în speță. El avansează următoarele două motive:
a) „Curtea a invocat ca argument fundamental munca „instanțelor
independente și imparțiale”, care ar fi permis să fie garantat suficient dreptul
la un proces echitabil al reclamantului” (pct. 13 din cererea de retrimitere a
cauzei).
(b) „[N]u este clar modul în care procesul decizional al instanțelor sesizate
în speță putea fi obiectiv și independent în măsura în care acestea s-au bazat
exclusiv pe un raport al serviciilor de informații, pe care, cu atât mai mult,
nu-l puteau pune în context întrucât nu dispuneau de observațiile uneia dintre
părțile la procedură vizate de respectivul raport, nici de documente care să
susțină acel raport” (pct. 19 din cererea de retrimitere a cauzei).
102. La pct. 152 din hotărâre, se afirmă că reclamantul nu contestă
independența și imparțialitatea necesare instanțelor interne, și este abordat
numai al doilea motiv de mai sus – care se referă mai degrabă la capacitatea
judecătorilor de a aprecia faptele –, fără a examina totuși și fără a analiza
primul motiv (repetat de reclamant la pct. 39 din observațiile sale scrise și în
cursul pledoariilor din cadrul ședinței).
103. În ceea ce privește al doilea motiv avansat mai sus, pct. 152 din
hotărâre afirmă că reclamantul „se limitează la a pune în discuție capacitatea
judecătorilor de a aprecia în mod corespunzător faptele speței, pe motiv că
aceștia nu au avut acces deplin la documentele relevante [...]”. Deși suntem
de acord că, într-o anumită măsură, se pune întrebarea capacității
judecătorilor de a aprecia faptele, consider totuși că, obiectiv, independența
și imparțialitatea acestora sunt, de asemenea, afectate. La pct. 64 din hotărâre
se face trimitere la o hotărâre ulterioară a Curții Administrative Supreme care
aduce clarificări cu privire la procedura desfășurată în fața sa. Este recunoscut
faptul că instanțele administrative „nu puteau examina autenticitatea și
veridicitatea documentelor și informațiilor furnizate de serviciul de informații
și că era vorba despre o excepție de la competențele ordinare ale instanțelor
administrative în materie de evaluare a probelor prezentate[,] că, în ceea ce
privește informațiile primite de la serviciul de informații, nu erau necesare o
certitudine și o veridicitate absolute și că era suficient că respectivele
concluzii formulate pe baza faptelor expuse în informațiile astfel furnizate
constituiau cea mai plauzibilă explicație” (ibidem). Având în vedere cele de
mai sus, prezenta cauză fiind învăluită de mister, niciun observator obiectiv,
nici măcar Curtea și reclamantul, nu poate ști cu exactitate de ce probe
dispuneau instanțele naționale și pe care dintre ele le-au reținut pentru a se
pronunța. Este evident că instanțele nici nu au văzut, nici nu au interogat
informatorii sau persoanele care aveau legătură cu informațiile clasificate.
Instanțele și-au asumat un rol incompatibil cu independența și imparțialitatea
obiectivă. Prin urmare, toate elementele de mai sus au afectat aparența de
independență și imparțialitate a acestor instanțe.
104. Revenind acum la primul motiv avansat mai sus, mai puternic decât
cel de-al doilea, suntem de acord cu opinia reclamantului, și permiteți-mi să
spun lucrurilor pe nume pe cât de simplu posibil: în cazul în care o instanță
privează o parte la un litigiu de dreptul său la egalitatea armelor și la o
procedură contradictorie, și ține loc de avocat în cadrul actelor procedurale,
aparența de independență și imparțialitate este redusă, sau chiar eliminată.
Această aparență este diminuată, sau chiar anulată, ori de câte ori o instanță
nu permite ca persoana să își apere ea însăși cauza.
105. Cele două motive riscă să reducă și mai mult orice aparență de
independență și imparțialitate a instanțelor interne. Nu numai că l-au privat
pe reclamant de dreptul său la o procedură contradictorie și de egalitatea
armelor, ci au și examinat și apreciat probe din dosar aplicând norme care nu
garantau procedura contradictorialității.
106. Imparțialitatea unei instanțe, fie subiectivă sau obiectivă, are
importanță pentru legitimitatea sa și este esențială pentru păstrarea
preeminenței dreptului și a separării puterilor, care sunt caracteristicele și
condițiile unei societăți democratice (despre criteriile de imparțialitate
subiectivă și de imparțialitate obiectivă, a se vedea Harris, O’Boyle &
Warbrick, Law of the European Convention on Human Rights, ediția a 3-a,
Oxford, 2014, pag. 450-451).
107. În hotărârea Incal împotriva Turciei, 9 iunie 1998, pct. 71, Culegere
de hotărâri și decizii 1998-IV, Curtea a afirmat: „[î]n materie, chiar și
aparențele pot fi importante. Într-o societate democratică, instanțele trebuie
să inspire încredere justițiabililor [...]” (a se vedea, de asemenea, Fey
împotriva Austriei, 24 februarie 1993, pct. 30, seria A nr. 255-A). Aparența
de imparțialitate a unei instanțe este importantă nu numai pentru orice
instanță națională, ci și pentru Curte. Art. II din Rezoluția privind etica
sistemului judiciar, adoptată de Curtea plenară la 23 iunie 2008, intitulat
„Imparțialitate”, prevede: „[j]udecătorii sunt imparțiali și veghează ca
imparțialitatea lor să se reflecte în exercițiul funcțiilor”.
108. Un judecător care are cunoștință de probele prezentate de una dintre
părți fără ca partea adversă să aibă cunoștință despre acestea și care își
întemeiază decizia pe astfel de probe fără a le evoca, nu poate fi considerat în
mod obiectiv independent. Un judecător trebuie să evite crearea oricărui
conflict între părți și nu trebuie să dea impresia că este asociat în niciun fel cu
obiectul litigiului sau cu una dintre părți, chiar dacă are intenția de a o proteja.
109. Poziționându-se în favoarea uneia dintre părți în astfel de condiții,
orice aparență de independență și de imparțialitate a instanțelor riscă să fie
diminuată sau anulată. În speță, instanța internă s-a poziționat: a) în favoarea
Executivului dat fiind (i) că și-a întemeiat decizia pe probele prezentate de
Guvern și prejudiciabile pentru reclamant, fără a i le comunica vreodată
acestuia din urmă și (ii) că l-a privat pe reclamant de dreptul său la egalitatea
armelor și la o procedură contradictorie, precum și b) în favoarea
reclamantului, asumându-și rolul de avocat al acestuia, lăsându-l în același
timp în necunoștință în ceea ce privește circumstanțele cauzei.
110. Un judecător care dorește să dea impresia de a fi independent și
imparțial nu poate să își asume rolul de avocat al uneia dintre părți lăsând-o
în necunoștință în ceea ce privește faptele care îi sunt reproșate și
împiedicându-l pe avocatul acesteia să-i pledeze cauza, așa cum s-a întâmplat
în speță. Un judecător care acționează astfel riscă să încalce dreptul la o
procedură contradictorie și principiul egalității armelor, precum și dreptul de
a fi judecat de o instanță independentă și imparțială.
111. În cazul în un judecător se poziționează în favoarea Executivului,
rezultatul poate fi o încălcare a principiului separării puterilor.
112. Separarea puterilor presupune independența fiecăreia dintre acestea –
juridicul, executivul și legislativul – în cadrul propriei sfere, cu condiția,
desigur, să se acționeze conform legii. Georghios M. Pikis a afirmat
următoarele în ceea ce privește separarea puterilor (G. M. Pikis, „Human
Rights and the Doctrine of Separation of Powers – Two Dominant Aspects of
the Cyprus Constitution”, Mishpat Umimshal, vol. 5, 2000, anexă, pag. III):
„Conceptul de separare a puterilor este profund ancorat în istoria dreptului. Aristotel
a fost primul care a identificat necesitatea de a separa puterile statului ca o componentă
necesară a unui regim politic echilibrat. Simetria în acest domeniu, ca și în altele, este
considerată de Aristotel ca fiind esențială pentru un bun regim. În cadrul unui astfel de
sistem politic, este important ca puterea juridică să fie asociată cu neutralitatea legii.”
4. Dreptul la o hotărâre motivată
113. Un proces echitabil se încheie prin pronunțarea unei hotărâri și nu
poate așadar fi echitabil ca, la sfârșitul procedurii, hotărârea dată să nu fie
motivată. Reclamantul a sesizat trei instanțe interne și niciuna nu și-a motivat
decizia pe fondul pretențiilor.
114. Justificarea cerinței de a avea o hotărâre motivată o constituie în mod
evident interesul ca justițiabilul să știe că argumentele sale au fost examinate
în mod corespunzător, dar și interesul populației dintr-o societate democratică
de a avea dreptul de control în ceea ce privește administrarea justiției
(Tatichvili împotriva Rusiei, nr. 1509/02, pct. 58, CEDO 2007-I, și Hirvisaari
împotriva Finlandei, nr. 49684/99, pct. 30, 27 septembrie 2001). În speță,
interesul pe care îl reprezintă o bună administrare a justiției, indiferent pentru
cine - reclamant sau public, nu poate să fi fost îndeplinit, chiar dacă interesul
individual a fost sacrificat pe altarul interesului general al publicului.
5. Concluzie
115. În cazul în care imperative de securitate ar permite limitări
generalizate sau absolute aduse dreptului la un proces echitabil, astfel cum s-
a întâmplat în speță, temerea mea este că am avea de-a face cu o concluzie
dezastruoasă pentru drepturile omului. Ar însemna deschiderea cutiei
Pandorei, iar protecția tuturor drepturilor omului – nu doar a dreptului la un
proces echitabil – ar fi anulată. Pentru a relua expresia fostului judecător al
Curții Supreme din Statele Unite ale Americii, Benjamin N. Cardozo (chiar
dacă într-un alt context), o astfel de abordare „ne-ar duce în zone despre care
nici nu am bănuit vreodată că ar exista” [opinie concordantă în cauza
Hamilton împotriva Regents of the University of California, 293 United
States Reports 245 (1934) – a se vedea, de asemenea, A. L. Sainer (editor),
Law is Justice – Notable Opinions of Mr. Justice Cardozo New York 1999,
republ. New Jersey, 2014, pag. 362].
116. În plus, o astfel de abordare ar putea să acorde autorităților o marjă
largă de apreciere în a restricționa drepturile omului sau a încuraja încălcări
ale acestora, sub pretextul securității și confidențialității. Această problemă
riscă să se agraveze în cazul în care, precum în speță, întrucât nu s-a mai
asigurat justiția procedurală, autorităților li se acordă o marjă de apreciere și
o putere nelimitată în a decide să nu dezvăluie vreuna din informațiile
confidențiale pe care le dețin, ceea ce poate goli de esență înseși drepturile
persoanei.
117. Întrucât Curtea a decis că autoritățile naționale, sub pretextul unor
imperative de securitate, pot ascunde pe deplin informații care aduc atingere
dreptului la un proces echitabil al unei persoane, ne exprimăm cu respect
temerea că, în viitor, persoanele al căror drept la un proces echitabil a fost
afectat într-un mod similar vor fi descurajate să sesizeze Curtea. Caracterul
efectiv, credibilitatea și prestigiul Curții, precum și însăși existența sistemului
instituit de Consiliul Europei pentru a proteja drepturile omului, preeminența
dreptului, stabilitatea democratică și pacea în lume ar fi astfel afectate.
118. Nu putem fi decât întru totul de acord cu ceea ce afirmă reclamantul
la pct. 14 din cererea sa de retrimitere a cauzei, și anume că „a examina,
cunoscând toate probele relevante, scrise sau altfel, temeinicia argumentelor
ambelor părți, contribuie cu certitudine la sporirea încrederii publicului”.
Cităm aici din profesor Tom R. Tyler (citat anterior, pag. 26) :
„În sfârșit, instanțele doresc să mențină și chiar să consolideze încrederea publicului
în instanțe, magistrați și lege. Încrederea publicului este esențială pentru a menține
legitimitatea sistemului juridic.”
119. Având în vedere toate considerațiile de mai sus, consider că art. 6 § 1
din Convenție a fost încălcat.
III. CHELTUIELI DE JUDECATĂ ȘI REPARAȚIE ECHITABILĂ
120. Deși consider că reclamantul, victimă a unei încălcări a art. 6 § 1 din
Convenție, ar putea pretinde o reparație echitabilă și rambursarea cheltuielilor
de judecată de către guvernul pârât, nu vom adăuga nimic cu privire la acest
aspect, deoarece consider că, aflându-ne în minoritate, o astfel de discuție nu
ar fi decât pur teoretică.
OPINIA DIVERGENTĂ A DOMNULUI JUDECĂTOR SAJÓ
(Traducere)
1. Egalitatea armelor este un principiu fundamental la baza dreptului la un
proces echitabil, garantat de art. 6 § 1. Conform acestui principiu, fiecăreia
dintre părțile la un proces civil trebuie să i se ofere o posibilitate rezonabilă
de a-și prezenta cauza în condiții care să nu o plaseze într-o situație netă de
dezavantaj în comparație cu partea adversă.
2. În prezenta cauză este în discuție decizia luată de autoritățile de
securitate națională cehe de a retrage certificatul de securitate al
reclamantului – și, pe cale de consecință, de a-l demite din funcții de
conducere în cadrul administrației de stat pe care acesta nu mai putea să le
exercite. Informațiile pe baza cărora se întemeiau acuzațiile îndreptate
împotriva sa fiind clasificate, reclamantul nu a avut acces la ele și, prin
urmare, nu a putut să cunoască faptele care îi erau reproșate. În plus, nu a
putut să ia cunoștință de motivele deciziei prin care i se retrăgea certificatul.
3. Este evident că, încălcându-se principiul egalității armelor,
reclamantului i s-a refuzat posibilitatea de a-și pleda toate argumentele în fața
instanțelor întrucât nu avea personal deplină cunoștință de faptele care îi erau
reproșate (de altfel, nu le cunoștea deloc). Convenția conferă statelor membre
o anumită marjă de apreciere în a restricționa accesul la informații clasificate,
inclusiv în procedurile administrative sau judiciare, atunci când astfel de
restricții sunt considerate necesare pentru a menține „securitatea națională”
sau „siguranța națională”. Cu toate acestea, în astfel de situații, în care există
o ingerință în dreptul efectiv al unei părți la egalitatea armelor, garanțiile
judiciare care decurg din dreptul la un proces echitabil sunt cu atât mai
importante.
4. În dreptul ceh, atunci când, din motive de securitate națională, sunt luate
decizii administrative care afectează drepturile individuale ale unei părți pe
baza unor informații clasificate, instanța internă trebuie să efectueze un
control independent al tuturor probelor incriminatoare reținute împotriva
persoanei acuzate. Din păcate, această garanție nu a funcționat bine în speță,
întrucât instanțele naționale sesizate nu au primit niciodată informațiile care
au servit drept temei al deciziei luate împotriva reclamantului1. Aceste
instanțe nu au indicat în mod clar ce grad de control au exercitat în speță, spre
deosebire de ceea ce impuneau dreptul ceh și Convenția.
1. În plus, Guvernul adaugă că „dosarul păstrat de serviciul de informații sau documentele
incluse în acesta nu au fost trimise direct Autorității și ulterior instanțelor, conținutul relevant
al dosarului fiind rezumat în raport” (pct. 137 din hotărâre). Atmosfera evident kafkiană a
acestor evenimente nu este un artefact izvorât din stereotipii pragheze: în fapt, instanțele cehe
au creat și aplicat ulterior ele însele un criteriu de control solid, care nu a fost respectat în
speță.
5. Majoritatea dorește să concluzioneze că art. 6 § 1 nu a fost încălcat pe
motiv că nu a fost adusă atingere „esenței înseși” a dreptului reclamantului la
un proces echitabil. Nu pot accepta această concluzie, din mai multe motive.
În primul rând, criteriul „esenței înseși” nu a fost niciodată aplicat principiului
egalității armelor: a fost aplicat doar încălcărilor aduse accesului
reclamantului la o instanță. În al doilea rând, acest criteriu este conceput ca o
limitare a acțiunii statului, și nu ca un cec în alb care oferă statului puterea de
a se angaja în orice intruziune care nu aduce atingere „esenței înseși” a
drepturilor (a se vedea infra, pct. 14). În al treilea rând, este ilogic să se afirme
că, în aplicarea acestui criteriu, o restricție care aduce atingere „esenței înseși”
a unui drept poate fi compensată prin proceduri judiciare ulterioare. În orice
caz, întrucât instanțele interne din speță nu au clarificat cu precizie întinderea
controlului lor, astfel de proceduri compensatorii erau inexistente.
6. În sfârșit, dreptul la un proces echitabil garantat de art. 6 nu este singurul
în joc în speță: este, de asemenea, în discuție dreptul individual de acces la
informații care privesc viața privată a cuiva în sensul art. 8, iar Curtea are ca
misiune să verifice existența unor garanții efective împotriva potențialelor
abuzuri ale prerogativelor naționale ale statului în materie de securitate.
7. Majoritatea ne spune astăzi că, chiar și atunci când o persoană nu
cunoaște deloc faptele care îi sunt reproșate, iar instanțele naționale nu pun în
discuție concluziile autorităților de securitate naționale, cerințele unei
proceduri contradictorii și ale principiului egalității armelor nu au fost
încălcate. Nu pot accepta această concluzie. Indiferent care ar fi motivele
retragerii certificatului de securitate al reclamantului din speță, dreptul său la
egalitatea armelor, garantat de art. 6 § 1, a fost încălcat. Spre regretul meu,
întrucât Curtea a refuzat să recunoască astăzi o încălcare clară a principiului
egalității armelor, mă disociez cu respect de concluzia sa.
I. Principiul egalității armelor
8. Convenția impune menținerea egalității armelor, sau un just echilibru,
între părțile la orice procedură contradictorie civilă (Feldbrugge împotriva
Țărilor de Jos, 29 mai 1986, pct. 44, seria A nr. 99). Fiecărei părți trebuie să
i se ofere o posibilitate rezonabilă de a-și prezenta cauza – inclusiv probele –
în condiții care să nu o plaseze într-o situație net dezavantajoasă față de
adversarul sau adversarii săi [Kress împotriva Franței (MC), nr. 39594/98,
pct. 72, CEDO 2001-VI, și Dombo Beheer B.V. împotriva Țărilor de Jos, 27
octombrie 1993, pct. 33, seria A nr. 274]. Acest principiu implică drepturi
suplimentare, cum ar fi cel de a prezenta argumente și de a aduce probe în
sprijinul acestora, precum și dreptul de a contesta martorii ostili (Ruiz-Mateos
împotriva Spaniei, 23 iunie 1993, pct. 63, seria A nr. 262).
9. Jurisprudența noastră stabilește în mod clar că admisibilitatea probelor
este reglementată în primul rând de dreptul național și că, în principiu, este
de competența instanțelor interne să aprecieze probele aduse în fața lor
[Elsholz împotriva Germaniei (MC), nr. 25735/94, pct. 66, CEDO
2000-VIII]. În schimb, Convenția încredințează Curții sarcina de a verifica
dacă procedura în ansamblu a fost echitabilă, în sensul art. 6 § 1, și în special
dacă a fost păstrat un „just echilibru” între părțile în litigiu (Ankerl împotriva
Elveției, 23 octombrie 1996, pct. 38, Culegere de hotărâri și decizii 1996-V)2.
10. Recunoaștem că, în anumite circumstanțe foarte specifice, de exemplu
atunci când reclamantul nu este considerat a fi suficient de demn de încredere
pentru a primi acces integral la informații clasificate sau există motive
imperative (de exemplu, securitatea națională) pentru a proteja sursele, se
poate considera că dreptul la un proces echitabil nu este compromis de o
restricție a accesului direct la probe. Nu este mai puțin adevărat că în cauzele
în care, dintr-un motiv sau altul, este imposibil să se garanteze dreptul la
egalitatea armelor, instanțele interne trebuie să intervină și să examineze
minuțios în locul reclamantului toate informațiile relevante și sursa lor,
analizând în mod adecvat rezultatele, concluziile și probele prezentate de
părți (Van de Hurk împotriva Țărilor de Jos, 19 aprilie 1994, pct. 59, seria A
nr. 288). Curții îi revine sarcina de a stabili dacă procedura decizională
aplicată în fiecare cauză a fost conformă, în măsura posibilului, cu cerințele
unei proceduri contradictorii și celor ale egalității armelor și dacă a prevăzut
garanții adecvate pentru a proteja interesele persoanei acuzate [Edwards și
Lewis împotriva Regatului Unit (MC), nr. 39647/98 și 40461/98, pct. 46,
CEDO 2004-X].
11. Curtea își începe analiza afirmând că drepturile care decurg din
principiul contradictorialității și din principiul egalității armelor nu sunt
absolute (a se vedea pct. 147-148 din hotărâre). Or, hotărârile citate de
majoritate nu permit să se susțină această concluzie. Acestea afirmă pur și
simplu că dreptul de acces la o instanță în temeiul art. 6 § 1 nu este absolut.
Atunci când există restricții la acest acces, Curtea trebuie să se asigure că
acestea nu-l restrâng sau nu-l reduc într-un mod sau până la un punct în care
dreptul este afectat în esența sa însăși. Astfel de restricții nu sunt compatibile
cu art. 6 § 1 decât dacă urmăresc un scop legitim și dacă există un raport
rezonabil de proporționalitate între mijloacele utilizate și scopul vizat [a se
vedea, printre altele, Tinnelly & Sons Ltd și alții și McElduff și alții împotriva
Regatului Unit, 10 iulie 1998, pct. 72, Culegere 1998-IV, și Baka împotriva
Ungariei (MC), nr. 20261/12, pct. 120, CEDO 2016]. Această aplicare
incorectă a jurisprudenței privind accesul la o instanță este la originea
aplicării incorecte de către majoritate a criteriului „esenței înseși” din
perspectiva egalității armelor (infra, pct. 14).
12. Majoritatea citează, în continuare, două cauze ale Curții în sprijinul
concluziei sale potrivit căreia „dreptul [reclamantului] la dezvăluirea probelor
relevante” (cred că, în versiunea în limba engleză, ar fi mai corect să se
2. Este vorba despre o îndepărtare de facto a jurisprudenței, într-un astfel de caz în care, în
loc să expună cel puțin câteva motive, Curtea susține că acționează „ca și cum nimic nu s-ar
fi întâmplat”.
vorbească despre „right” decât despre „entitlement”) putea fi restrâns fără a
se încălca principiul egalității armelor [a se vedea Fitt împotriva regatului
Unit (MC), nr. 29777/96, pct. 47, in fine, CEDO 2000-II, și Schatschaschwili
împotriva Germaniei (MC), nr. 9154/10, pct. 92 și 152, CEDO 2015, precum
și pct. 148 din hotărâre]. Or, aceste cauze sunt lipsite de relevanță aici,
întrucât în niciuna din ele reclamantul nu a fost total privat de accesul la
probe: atât în cauza Fitt, cât și în cauza Schatschaschwili, reclamanții nu au
putut contrainteroga martorii, dar li s-a comunicat retranscrierea completă a
depozițiilor lor. Situația nu a fost aceeași în speță, unde niciuna din probele
acuzării, nici măcar un rezumat al esențialului acuzațiilor nu i-a fost transmis
reclamantului. Prin urmare, o încălcare a dreptului la un proces echitabil al
acestuia din urmă era mult mai gravă și avea consecințe mult mai serioase
decât încălcarea produsă în cauzele Fitt și Schatschaschwili.
13. Și mai grav, majoritatea afirmă cu obstinație că din aceste două cauze
se desprinde criteriul „esenței înseși” din perspectiva art. 6 § 1 din Convenție
și din principiul egalității armelor. Majoritatea concluzionează că „echilibrul
just între părți nu a fost afectat într-o asemenea măsură încât să aducă atingere
esenței înseși a dreptului reclamantului la un proces echitabil” (a se vedea
pct. 161 din hotărâre, precum și pct. 146 și 148). Or, Curtea nu a aplicat
niciodată criteriul „esenței înseși” în ceea ce privește egalitatea armelor3, și
nici hotărârea Fitt, nici hotărârea Schatschaschwili nu se referă la această
noțiune (explicit sau implicit). În plus, aceste hotărâri nu susțin ideea
necontroversată că limitările accesului la probe trebuie să fie compensate, și
nu că o constare a unei încălcări a art. 6 presupune o atingere adusă „esenței
înseși” a acestor drepturi.
14. În plus, criteriul „esenței înseși” a fost întotdeauna conceput ca o
măsură de protecție împotriva ingerințelor intolerabile ale statului în drepturi
care țin de echitatea procesului, nu ca un pretext pentru a aproba astfel de
ingerințe atunci când nu aduc atingere „esenței înseși” a acestor drepturi. Deși
statul se bucură de o anumită marjă de apreciere în a limita drepturile art. 6 §
1 în anumite scopuri legitime, „limitările aplicate nu trebuie să restrângă sau
să reducă accesul lăsat unui individ în așa fel sau până la punctul în care se
aduce esenței înseși a dreptului” (R.P. și alții împotriva Regatului Unit, nr.
38245/08, pct. 64, 9 octombrie 2012). Este ciudat din punct de vedere
gramatical și logic ca acest pasaj să fie înțeles ca însemnând că, atunci când
o măsură nu aduce atingere „esenței înseși” a dreptului, este în mod automat
acceptabilă.
15. În plus, chiar și în ipoteza în care criteriul „esenței înseși” ar fi fost cel
de reținut în speță și nu ar fi fost aplicat eronat, ar fi ilogic să se afirme, astfel
3. Potrivit jurisprudenței Curții, criteriul „esenței înseși” a fost aplicat aproape exclusiv în
cauze care se referă la dreptul de acces la o instanță [(Al-Dulimi și Montana Management
Inc. împotriva Elveției (MC), nr. 5809/08, pct. 129, CEDO 2016, Parohia Greco-Catolică
Lupeni și alții împotriva României (MC), nr. 76943/11, pct. 99, CEDO 2016 (extrase), și R.P.
și alții împotriva Regatului Unit, nr. 38245/08, pct. 65, 9 octombrie 2012].
cum a procedat Curtea, că „[aceste limitări] trebuie să fie suficient
compensate de procedura urmată în fața autorităților judiciare” (pct. 148 din
hotărâre). Nu înțeleg cum o limitare care aduce atingere esenței înseși a unui
drept poate fi compensată de alte proceduri desfășurate de autoritățile
judiciare. Jurisprudența noastră nu permite, și nu ar trebui să permită
susținerea unei astfel de idei.
16. Nu e lipsit de importanță că însăși hotărârea Fitt se bazează pe o
interpretare improbabilă a doar altor două hotărâri ale Curții pentru a
circumscrie obligația de control a acesteia. Încă din 1997, Curtea a statuat că
pot fi permise în temeiul art. 6 § 1 numai măsurile restrictive ale drepturilor
uneia dintre părți care sunt absolut necesare (Van Mechelen și alții împotriva
Țărilor de Jos, 23 aprilie 1997, pct. 58, Culegere 1997-III). Hotărârea Fitt,
citând hotărârea Van Mechelen, a substituit un criteriu mai puțin exigent,
statuând că atingerile aduse egalității armelor erau acceptabile dacă erau
„suficient compensate” (pct. 45). Prin urmare, este clar că această hotărâre a
permis în mod greșit Curții să se exonereze de sarcina care consta în a stabili
dacă existau alte mijloace, mai puțin restrictive, de a păstra secretul
informațiilor clasificate (de exemplu, prin intermediul instituției „avocatului
special”, care există în mai multe țări4). Hotărârea Fitt adaugă că, atunci când
analizează limitările impuse principiului egalității armelor, Curtea trebuie să
evite să se pronunțe dacă sunt absolut necesare, deoarece, în principiu,
instanțele naționale au sarcina să realizeze această analiză (ibidem, pct. 46).
Or, în realitate, hotărârea din care se presupune că rezultă această regulă
afirmă pur și simplu că acestei Curți nu îi revine sarcina „de a substitui propria
sa apreciere a faptelor celei a instanțelor interne”, nu că nu ar trebui să rețină
criteriul strictei necesități (Edwards împotriva Regatului Unit, 16 decembrie
1992, pct. 34, seria A nr. 247-B).
17. În sfârșit, chiar și în cazul în care Curtea ar accepta, fără a substitui
criteriului aplicabil pe cel „doar al esenței înseși”, nu reușesc să văd cum ar
putea prezenta cauză să nu dea naștere unei încălcări a art. 6 § 1, pe baza
acestui nou criteriu5. După cum s-a menționat anterior, deciziile interne nu
permit să se stabilească dacă instanța națională și-a exercitat în mod efectiv
competențele sale de control și în ce măsură; având în vedere că Guvernul a
admis că instanța internă nu a avut acces decât la un rezumat al rezultatelor
anchetei (infra, pct. 22), o astfel de incertitudine nu poate fi considerată
satisfăcătoare.
18. În plus, majoritatea examinează și jurisprudența CJUE pentru a
demonstra că instanțele interne au îndeplinit criteriile de echitate aplicabile
4. Alte țări introduc treptat o astfel de instituție, care este o parte independentă competentă
să conteste probele necomunicate persoanei acuzate din motive de securitate națională (a se
vedea, de exemplu, hotărârea citată anterior Tinnelly, precum și situația din Regatul Unit și
Canada, pentru a nu cita decât aceste două țări).
5. A modifica implicit și fără motive întemeiate un criteriu al Curții este un fapt deosebit de
criticabil.
atunci când unei părți interesate i se refuză accesul la o informație relevantă,
având în vedere confidențialitatea necesară acesteia (pct. 71-72). Or, această
jurisprudență nu susține o astfel de concluzie. În hotărârea ZZ împotriva
Regatului Unit, CJUE a statuat că principiul contradictorialității implica
următoarele: „este important să îi fie comunicată persoanei în cauză, în orice
caz, esența motivelor pe care se întemeiază o decizie”. Chiar și „protecția
necesară a siguranței statului” nu poate „avea ca efect lipsirea persoanei în
cauză de dreptul său de a fi ascultată și, prin urmare, anularea caracterului
efectiv al dreptului său de a exercita căile de atac” (cauza C-300/11, punctul
65; sublinierea cu caractere cursive îmi aparține). În mod similar, în hotărârea
Kadi, CJUE a reamintit că deși „dreptul de a fi ascultat și dreptul de acces la
dosar [trebuia să se facă cu respectarea] intereselor legitime legate de
confidențialitate [a informațiilor clasificate,] persoana în cauză [trebuia] să
cunoască motivele pe care se întemeiază decizia luată în privința sa [...]
pentru a‑i permite să își apere drepturile în cele mai bune condiții posibile
(Comisia Europeană și alții împotriva lui Yassin Abdullah Kadi, cauzele
conexate C‑584/10 P, C‑593/10 P și C‑595/10, pct. 99-100; sublinierea cu
caractere cursive îmi aparține). Aceste criterii – exercitarea efectivă a
dreptului de a fi ascultat și de apărare a drepturilor în cele mai bune condiții
posibile – cu siguranță nu au fost respectate în speță, reclamantul nefiind
niciodată informat cu privire la „esența motivelor” pe baza cărora i-a fost
revocat certificatul de securitate.
19. Reiese cu claritate din cele de mai sus că dreptul reclamantului de a fi
informat cel puțin de esența acuzațiilor aduse împotriva sa este esențial
pentru principiul egalității armelor și că nu putea face obiectul unor excepții,
chiar și atunci când Curtea a examinat ulterior probele relevante. Cu alte
cuvinte, întrucât reclamantul nu cunoaște deloc faptele de care este acuzat,
niciun control jurisdicțional nu este suficient pentru a remedia o astfel de
atingere adusă dreptului său la egalitatea armelor.
20. Nu este mai puțin adevărat că, fie și în lumina unui criteriu mai puțin
strict (precum cel prevăzut de dreptul ceh) care să tolereze refuzul accesului
la probe și informații care constituie esența faptelor reproșate persoanei în
cauză, instanța internă trebuie să examineze toate probele care susțin
acuzațiile părții adverse și să pronunțe o hotărâre motivată în urma unei astfel
de examinări. Or, niciuna dintre aceste condiții nu a fost îndeplinită în speță.
21. Potrivit cerințelor care decurg din evoluțiile recente (și binevenite), ale
jurisprudenței cehe, (1) dacă se decide să nu se divulge persoanei în cauză
motivele faptice concrete pentru care nu a fost considerat de încredere din
punct de vedere al securității, Autoritatea de Securitate Națională trebuie să
comunice instanței sesizate toate informațiile, precum și sursele acestora,
aflate la originea unei astfel de decizii; și 2) instanța sesizată trebuie să
reexamineze pertinența tuturor informații aduse în fața sa [decizie a Curții
Administrative Supreme din 9 aprilie 2009 (nr. 7 As 5/2008), citată la pct. 63
din hotărâre)]. În plus, atunci când reclamantul nu poate formula concluzii
avizate privind pertinența informațiilor judecate a fi confidențiale de către
Autoritatea de Securitate Națională, jurisprudența internă prevede că instanța
sesizată trebuie să se substituie reclamantului în rolul acestuia și să aprecieze
pertinența informațiilor confidențiale din toate punctele de vedere pe care le
consideră a priori importante pentru soluționarea litigiului [decizie a Curții
administrative supreme din 25 noiembrie 2011 (nr. 7 As 31/2011), citată la
pct. 64 din hotărâre)].
22. Or, în speță, tribunalul municipal nu a examinat decât un rezumat al
informațiilor culese de serviciile de informații, care nu includea dosarul care
conținea toate documentele anchetei și probele împotriva reclamantului.
Guvernul recunoaște, de altfel, că documentul nr. 77, pe care se întemeiau
faptele imputate reclamantului, nu cuprindea tot dosarul serviciilor de
informații, ci doar un rezumat al concluziilor sale (observațiile guvernului
pârât, ședința Marii Camere din 19 octombrie 2016). Gradul de control
exercitat de tribunalul municipal nu a îndeplinit așadar cerințele procedurale
din dreptul ceh și nimic nu permitea așadar „compensarea” încălcării
esențiale a acestui drept.
23. Chiar și în cazul unor criterii mai puțin stricte ale principiului egalității
armelor, este, așadar, evident, că a fost încălcat art. 6 § 1 în speță.
II. Dreptul la o hotărâre motivată
24. Majoritatea afirmă că ar fi fost „binevenit” ca autoritățile sau instanțele
naționale să fi explicitat intensitatea controlului efectuat de acestea și
acuzațiile aduse împotriva reclamantului (pct. 160 din hotărâre). Acest lucru
este inexact: dintr-un punct de vedere general, o astfel de explicație era în fapt
necesară.
25. Primul motiv este cel al dreptului la o decizie motivată, care este bine
stabilit în jurisprudența noastră. În opinia Curții, buna administrare a justiției
impune ca hotărârile să indice în mod suficient motivele pe care se întemeiază
[Ibrahimov și alții împotriva Azerbaidjanului, nr. 69234/11 și alte două
cereri, pct. 103, 11 februarie 2016, și García Ruiz împotriva Spaniei (MC),
nr. 30544/96, pct. 26, CEDO 1999-I].
26. În primul rând, un astfel de control era esențial, întrucât reprezenta
singura garanție procedurală oferită reclamantului de dreptul ceh (supra, pct.
21), de altfel privat de orice altă posibilitate de a răspunde la faptele de care
era acuzat.
27. În cauzele din trecut în care reclamantului i s-a refuzat deplina egalitate
a armelor într-o procedură judiciară, Curtea a stabilit un criteriu strict,
impunând instanțelor să efectueze un control adecvat al probelor pe care s-au
întemeiat deciziile (Van de Hurk, citată anterior, pct. 59). În cauza Tinnelly
(citată anterior, pct. 73), în care certificatul de securitate al societății
reclamante a fost revocat printr-un ordin de ministru6, Curtea a constatat că a
fost încălcat art. 6 § 1, observând următoarele:
« [...] nu a existat în niciun moment al procedurii un control independent efectuat de
organele de anchetă instituite [prin lege] [...] Principalul organ de anchetă [...] nu a putut
[...] să stabilească dacă exista o bază reală pentru a refuza certificatul de securitate în
cazul Tinnelly [...]. [În fapt, o]rice control al motivelor retragerii [certificatului de
securitate] a fost obstrucționat întrucât [instanța sesizată] nu avea cunoștință de toate
elementele pe baza cărora ministrul își întemeiase decizia”.
Ceea ce ridica o problemă în viziunea Curții era în mod clar lipsa unui
control jurisdicțional complet al faptelor aflate la baza ordinului ministrului.
Prezenta hotărâre nu doar abrogă jurisprudența Tinnelly fără a susține o astfel
de abrogare printr-un motiv valabil sau măcar o justificare, dar o face fără a
lua măcar în considerare faptul că această jurisprudență este infirmată. Curtea
nu se raportează în niciun fel la hotărârea Tinnelly și la hotărârile ulterioare
acesteia (citate la pct. 147 din hotărâre). În speță, evident, garanțiile
procedurale acordate reclamantului erau mai restrânse decât în cauza
Tinnelly: de exemplu, autoritățile competente nici măcar nu au fost audiate
de instanță!
28. În hotărârea Tinnelly, Curtea a explicat că era „bineînțeles atentă la
considerentele de securitate în joc în speță” (Tinnelly, citată anterior, pct. 76).
Or, Curtea a respins în mod explicit argumentul potrivit căruia motivele
legate de securitatea națională pot justifica controlul jurisdicțional complet și
independent al unei decizii administrative:
„Curtea observă [...] că o plângere poate fi supusă în mod legal examinării
independente a unei instanțe în cazul în care există considerente legate de securitatea
națională și constituie un aspect foarte important al cauzei. Dreptul garantat unui
reclamant de art. 6 § 1 din Convenție, de a prezenta un litigiu unei instanțe pentru a
obține o decizie cu privire la aspecte de fapt și de drept, nu poate fi anulat printr-o
decizie a executivului (ibidem, pct. 77)7.
6. În cauza Tinnelly, problema era pusă din perspectiva dreptului de acces la o instanță în
temeiul art. 6 § 1, faptele esențiale raportându-se la imposibilitatea de a verifica anumite
decizii. Având în vedere similitudinea faptică a acestei cauze cu cea prezentă, principiile
referitoare la lipsa unui control complet sunt de asemenea aplicabile și aici.
7. Este paradoxal faptul că majoritatea citează hotărârea Tinnelly, o cauză identică din punct
de vedere faptic, ca sursă pentru a concluziona că, în cauzele „în care interesele naționale
superioare au fost invocate pentru a refuza unei părți o procedură contradictorie […]
drepturile care decurg [din principiile egalității armelor și al contradictorialității] nu sunt
absolute” (pct. 145 din hotărâre). Cauza Tinnelly se referea la decizia de a nu acorda
reclamantei, o societate prestatoare de servicii cu sediul în Irlanda du Nord, un contract public
pentru demolarea unei uzine, precum și refuzul ulterior formulat de ministru împotriva
efectuării unui control al acestei decizii, întemeiat pe amenințările pe care le crea reclamanta
la adresa securității. S-a constatat că a fost încălcat art. 6 § 1, întrucât instanțele interne nu
au examinat elementele faptice aflate la baza deciziei și întrucât instanța nu a avut acces la
toate documentele relevante care au întemeiat refuzul acordării contractului (Tinnelly, citată
anterior, pct. 77-78).
29. În mod similar, într-o cauză legată de procedura lustrației, în care
reclamantului nu i s-a permis să conteste probele folosite împotriva sa, Curtea
a concluzionat că art. 6 § 1 a fost încălcat, întrucât reclamantului nu i-a fost
prezentată de către instanțe o hotărâre motivată care să precizeze nivelul
controlului efectuat în cazul său (Karajanov împotriva Fostei Republici
Iugoslave a Macedoniei, nr. 2229/15, 6 aprilie 2017). Curtea a statuat
următoarele: „nu se poate deduce cu ușurință din [motivarea instanțelor] în
ce măsură au examinat în detaliu instanțele dosarele ce-l priveau pe
reclamant, dosare pe care organele de securitate pretindeau că le dețin sau, și
mai important, probele prezentate de reclamant în persoană” (pct. 57). În
aceste condiții, a adăugat: Art. 6 din Convenție „impune ca instanțele interne
să-și prezinte mai substanțial motivele” (pct. 57).
30. În sfârșit, potrivit jurisprudenței citate în prezenta hotărâre, răspunsul
la întrebarea „dacă instanțele naționale au explicat în detaliu motivele pentru
care au considerat că aceste declarații erau credibile” constituia un element
relevant pentru a stabili dacă procesul a fost echitabil (a se vedea, de exemplu,
Schatschaschwili, citată anterior, pct. 126 și trimiterile citate).
31. Având în vedere cele precedente, concluzia majorității potrivit căreia
„nimic nu permite să se considere” că decizia administrativă a fost luată „în
mod arbitrar sau în alt scop decât interesul legitim indicat ca fiind urmărit”
(pct. 155 din hotărâre) nu este justificată. În cazul în care este restricționat
dreptul de acces al reclamantului la dosar – sau, precum în speță, există o
interdicție totală (supra, pct. 12) –, este de competența Curții să se pronunțe
dacă această restricție a fost compensată în mod adecvat de un control
complet și independent efectuat de instanțele interne. Din păcate, instanțele
sesizate în speță nu au lăsat nicio înregistrare scrisă care să permită să se
afirme că au efectuat un astfel de control. Prin urmare, dând dovadă de
încredere oarbă în autoritățile naționale de securitate, atunci când acestea au
considerat că decizia lor era întemeiată și rezonabilă, Curtea a renunțat în mod
clar la obligația sa de control.
III. Relevanța art. 8 în speță
32. Dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6, nu este singurul în joc
în speță: este, de asemenea, în discuție dreptul individual de acces la
informații care privesc viața privată a cuiva în sensul art. 8, sub aspectul său
procedural (Roche împotriva Regatului Unit [(MC), nr. 32555/96,
CEDO 2005-X, și Rotaru împotriva României (MC), nr. 28341/95, CEDO
2000-V]. În cazul în care statul deține informații de această natură și refuză,
din motive de securitate, să le divulge persoanei în cauză, Curtea trebuie să
se convingă de existența unor garanții adecvate și suficiente împotriva
abuzurilor, deoarece un sistem de supraveghere secretă destinat să protejeze
securitatea națională creează riscul de a submina sau chiar de a distruge
democrația pe motiv că o apără (Rotaru, citată anterior, pct. 59).
33. Contrar cauzei Leander, în care guvernul suedez a putut enumera o
serie de garanții procedurale împotriva folosirii abuzive de informații cu
caracter personal clasificate (Leander împotriva Suediei, 26 martie 1987, pct.
62-67, seria A nr. 116), singura garanție procedurală aplicabilă în speță –
controlul efectuat de instanță – a fost aplicată într-un mod care nu respecta
criteriile interne (supra, pct. 14). Această lacună este cu atât mai gravă
întrucât l-a privat pe reclamant de posibilitatea de a-și prezenta în mod efectiv
argumentele referitoare la situația sa profesională, care, astfel cum a statuat
Curtea în mod repetat, afectează direct drepturile care decurg din art. 8
[Rotaru, citată anterior, pct. 46, Leander, citată anterior, pct. 48, Rainys și
Gasparavičius împotriva Lituaniei, nr. 70665/01 și 74345/01, pct. 35, 7
aprilie 2005, Turek împotriva Slovaciei, nr. 57986/00, pct. 110, CEDO
2006-II (extrase), Sidabras și alții împotriva Lituaniei, nr. 50421/08 și
56213/08, pct. 49, 23 iunie 2015, și Karajanov, citată anterior].
34. Sub pretextul concluzionării că a fost respectat dreptul la un proces
echitabil, Curtea subminează în mod concret toată această jurisprudență vitală
care se degajă din cauzele citate anterior, privând persoana de garanțiile
procedurale, singura protecție în practică împotriva atotputerniciei serviciilor
secrete. Și asta ca și cum nici această jurisprudență, nici aceste principii nu ar
fi fost recunoscute și păstrate atâția ani, și fără a oferi nici măcar un motiv
pentru o astfel de încălcări!
IV. Concluzie
35. Întrucât persoanele acuzate de săvârșirea unor infracțiuni sau
împotriva cărora a fost inițiată o acțiune civilă pot fi ținute în necunoștință de
cauză despre probele care au stat la baza faptelor de care sunt acuzate, iar
autoritățile de securitate naționale pot lua decizii fără a trebui să le justifice
sau le să motiveze în mod adecvat în fața instanțelor interne, justițiabilul riscă
să fie vulnerabil în fața abuzurilor arbitrare ale statului. Reclamantul din speță
a fost privat de accesul elementar la motivele deciziei administrative care îi
revoca certificatul de securitate și s-a aflat în imposibilitatea de a contesta în
fața instanței acuzațiile aduse împotriva sa. În plus, instanțele interne nu au
fost nici capabile, nici dispuse să stabilească dacă decizia respectivă nu a fost
afectată de arbitrar. În această cauză nu pot concluziona decât că a existat o
încălcare vădită a principiului egalității armelor și, prin urmare, o încălcare a
dreptului la un proces echitabil.
36. Curtea ratează azi ocazia să își clarifice propria jurisprudență în
materie. Prezenta hotărâre face exact contrariul. În plus, deși salută noile
evoluții din jurisprudența internă care par să înăsprească criteriile în raport cu
care o încălcare a principiului egalității armelor poate fi compensată,
majoritatea dă dovadă de o indulgență inacceptabilă față de instanțele interne,
în loc să consolideze aceste noi evoluții interne, care ar trebui să servească
drept bază pentru criteriile europene8 (deja confirmate în jurisprudența
Curții). În astfel de cauze, în care instanțele sesizate (deliberat sau nu)
pronunță hotărâri vagi, justițiabilul este lăsat într-o obscuritate totală în timp
ce se confruntă cu autorități publice care iau decizii care le afectează viața. O
astfel de situație, așa cum se prezintă, nu poate fi cauționată de Curte. Dreptul
reclamantului la egalitatea armelor și de acces la o instanță a fost încălcat.
Din acest motiv, cu respect, îmi exprim dezacordul.
8. Se afirmă adesea că această Curte garantează norme europene minimale. Or, Convenția
vorbește despre „dezvoltarea drepturilor omului”. Această expresie nu poate fi în mod
obișnuit înțeleasă într-o concepție minimalistă: drepturile omului nu sunt minimale, ci
universale: fiecare drept convențional trebuie să aibă același sens în fiecare stat membru.