cuviosul iosif isihastul - “daca rugatorii pentru lume vor lipsi, atunci va fi sfarsitul”
TRANSCRIPT
CUVIOSUL IOSIF ISIHASTUL: “Daca rugatorii pentru lume vor lipsi, atunci va fi sfarsitul”
Postat de admin pe 18 Dec 2009 la 07:00 pm | Categorii: Gheron Iosif Isihastul, Hrana duhului -
cuvinte tari, texte esentiale, Rugaciunea (Cum sa ne rugam?) Print
“… Dar şi obiceiul care stăpâneşte, ca oamenii să-şi ceară între ei să
se roage unii pentru alţii, nu este oare dovada că rugăciunea are
întâietate, că ea este cea mai mare şi mai sigură izbândă? Din acestea
se descoperă caracterul sobornicesc al rugăciunii. Numai ea poate să ia
şi să cuprindă in sine, într-una, atât cele depărtate, cât şi cele despărţite şi să
unească între ele mădularele potrivnice aşa încât fiecare să cunoască pe
aproapele său ca pe mădularul său, cu toate că trăiesc despărţiţi…“.
Rugaciunea desavarsita a Cuviosului Iosif ca partasie la durerile oamenilor
Am lungi mult cuvântul dacă am voi să descriem toate cele referitoare la
acest subiect in viaţa Stareţului nostru. Rugăciunea a fost pentru el un
capitol nesfârşit şi principala sa preocupare. I s-a dăruit ei cu totul.
Toată viaţa sa, toată dăruirea si râvna sa, toată grija şi strădania sa, toată
fiinţa sa le-a dăruit lucrării rugăciunii. Noi, smeriţii, săracii si neputincioşii din
fire şi în lucrare, ce vom spune si ce vom descrie din tainele greu de pătruns?
Vedeam viaţa lui practică exterioară şi ne minunam de câtă nemilostivire
arăta faţă de sine şi ne gândeam mult la aceasta. Insă cine putea să vada
sau să descrie lumea sa lăuntrică, suspinele sale tăcute şi celelalte, pe care
ziua şi noaptea le aducea lui Dumnezeu?
Era cu putinţă ca unele pricini binecuvântate sa-l înduplece să facă
oarecare pogorăminte în privinta vreunui lucru practic care îl
preocupa. Insă era cu neputinţă să facă pogorăminte în privinţa
regulii si duratei rugăciunii. Acrivia şi stăruinţa sa în lucrarea
dumnezeiască a rugăciunii dau mărturie de măsura profundă a nevoinţei sale,
iar roadele ei erau foarte vădite. După învăţătura Sfinţilor noştri
Părinţi, dovada limpede a sporirii unui suflet este rugăciunea
neincetată, ca o stare prezentă în el, şi nu ca un rezultat al
strădaniei. Şi la duhovnicescul nostru Stareţ am văzut că rugăciunea era
grija şi scopul sau principal. Pururea-pomenitul ne învăţa şi neobosit ne arăta
valoarea şi bogăţia rodului rugăciunii. Adeseori accentua:
„Păzirea cu acrivie a acestei porunci şi această nevoinţă pentru
rugăciune vă vor deschide uşa rugăciunii“
sau:
„această greşeală vi se va face piedică în rugaciune”.
Grija deosebită a Stareţului pentru nevoinţa rugăciunii o poate vedea oricine
şi din diferitele sale epistole, pe care le-a publicat iubitul nostru frate,
egumenul Sfintei Mănăstiri Filotheu. Stareţul scrie catre un tânăr:
„Rugăciunea minţii pentru mine este ca meseria
fiecăruia, deoarece o lucrez de mai bine de treizeci şi sase de ani”,
adică de când devenise monah.
Uşurinţa cu care fericitul Stareţ descrie această preavirtuoasă lucrare –
începutul ei, apoi explicarea amănunţită a diferitelor stadii şi stări ce-i
urmează, pană şi luminarea şi răpirea, unde ea însăşi îi povătuieşte pe cei ce
o lucrează cu râvnă – mărturiseşte măsura sporirii, prezenţa
dumnezeiescului Har, precum şi faptul că era stăpân al tainelor şi al
insuşirilor rugăciunii.
Intr-o altă epistolă, unde descrie însuşirile rugăciunii, spune printre altele:
„Luminarea este urmată de curmarea rugăciunii şi de dese contemplaţii,
răpirea minţii, încetarea simţurilor, nemişcarea şi deplina tăcere a
mădularelor, unirea lui Dumnezeu cu omul întru una”.
Necontenitele sale experienţe
erau pacea gândurilor, intrarea în alte sfere duhovniceşti, liniştirea
mădularelor, simţământul subţirătăţii, revărsarea de bună mireasmă,
lumina cea preastrălucitoare si necreată, cea mai presus de
materie. De aceea ne vorbea adesea folosind aceste expresii. Ii era de
asemenea caracteristică uşurinţa de a explica felurile ispitelor de pe tot
parcursul nevoinţei duhovniceşti şi mai ales a celei practice. Iar aceasta era
pecetea si dovada autorităţii veşnice a tradiţiei patristice, care se
continuă şi se prelungeşte neîntreruptă şi neschimbată din primele
veacuri până în zilele noastre.
Părtăşia sa la durerea tuturor oamenilor pecetluia însuşirea
părintească a rugăciunii pline de Har şi adevărată a Stareţului.
Simţeam că trăia aceasta cu intensitate şi aproape neîncetat. De
multe ori il vedeam că se afundă liniştit în el însuşi şi părea ca nu se mai află
lângă noi. Atunci expresia chipului său se schimba şi cu o înfăţişare
mâhnită suspina uşor.
- Părinte, ce se întâmplă? îl întrebam cu tinereasca noastră curiozitate.
- Cineva suferă, fiilor, ne spunea el.
Cuvintele sale se adevereau după câteva zile, atunci când primeam o
scrisoare în care se relata o oarecare întâmplare.
- Părinte, îl întrebam, cum se face că cei ce se roagă intră mai uşor în
comuniune cu ceilalţi?
Ne miram de aceasta, deoarece vedeam că cei care se roagă îl simt pe
aproapele lor şi comunică cu el mai uşor, cu toate că ei – cei ce se
roagă – sunt aproape ascunşi şi necunoscuţi.
Cu propriile sale cuvinte ne dovedea atunci sobornicitatea rugăciunii, care
este principalul purtător al ecumenicităţii. Prin rugăciune se realizează
într-un chip mai desăvârşit unitatea tuturor în Dumnezeu, si astfel
toate sfârşesc în unirea cu Hristos şi în comuniunea cu
Dumnezeu. Când vorbea despre realităţi pe care le „trăia”, era dezavantajat
uneori de neputinţa de a se exprima. Nu putea formula trăirile sale
duhovniceşti prin termeni mai subtili de teologie. Dar într-un chip
foarte atrăgător, pe care i-l dădea libertatea experienţei sale, ne tâlcuia
amănunţit fiecare noimă ce este cuprinsă în nevoinţa duhovnicească
a vieţii în Dumnezeu, în general, iar în special, în orice era legat de
rugăciune.
Ne spunea:
„Inceputul căii ce duce spre rugăciunea curată este lupta
împotriva patimilor. Este cu neputinţă să se facă sporire în
rugăciune, atâta vreme cât lucrează patimile. In lupta sălbatică
împotriva patimilor, deşi nevoitorul se luptă metodic şi cu râvnă, se
întâmplă uneori să-l fure patimile, fie din lipsă de experienţă,
necunoscand chipul războiului, fie din neputinţă. Cu toate acestea însă nu
este împiedicată prezenţa Harului rugăciunii. Dar atunci când este
furat de patimi din nepăsare sau mândria prinde teren, nu mai
este cu putinţă prezenţa Harului. Pe măsura slobozirii de patimi,
mintea primeşte, prin Har, bărbăţie şi putere în războiul împotriva
gândurilor şi stă cu stăruinţă în rugăciune şi, în general, în contemplarea
lui Dumnezeu”.
Stareţul considera introductive cele de până aici, aparţinând încă părţii
practice. El aşeza în stadiul curaţitor al inimii, care urmează luminării
minţii, rugăciunea adevărată sau mai degrabăcontemplaţia, ca harismă
desăvârşită a lui Dumnezeu. Indelungata şi neîncetata trezvie a inimii,
provenită din rugăciune, cea mai anevoioasă dintre toate ascezele şi
nevoinţele, pricinuieşte înlăuntrul ei (al inimii) o simţire permanentă
a rugăciunii.
In paralel şi mintea, prin neîncetata sa întristare, dobândeşte
fireasca ei luminare, devenind „mintea lui Hristos”. Atunci simţirea lui
Dumnezeu rămâne în suflet şi lucrează, ducându-l pe omul cel mic şi limitat în
hotarele măreţiei dumnezeieşti. „Eu am zis: dumnezei sunteţi şi toti fii ai
Celui Preaînalt”. Şi astfel, ca un întreg atotcuprinzător, îl încape în sine
pe aproapele său şi comunică cu el, „plângând cu cei ce plâng şi
bucurându-se cu cei ce se bucură”, după cuvântul Apostolului.
Ca şi condiţii practice ale rugăciunii necesare fiecărui început bun, mai ales
când lipseşte sprijinul unui stareţ experimentat, pururea-pomenitul a
urmărit liniştirea, zăvorârea, însingurarea şi cele asemenea. Insă sfârşitul
purtător de roadă nu îl atribuia acestora. Esenţa sfinţitului său scop
o atribuia întâlnirii sale personale cu Dumnezeu şi a neîncetatei
petreceri împreună cu El. Ne spunea:
„Omul, străbătând calea prin supunerea şi ascultarea faţă de
Dumnezeu, cu credinţă dreaptă, merge spre întâlnirea cu El şi
spre neîntrerupta petrecere împreună cu El, iar aceasta este şi se
numeşte Teologie”.
Prin strădania pe care am depus-o noi,
neînsemnaţii, pentru a exprima cele pe care le-am am auzit şi le-am văzut la
pururea-pomenitul Stareţ, intinderea şi măreţia unei desăvârşiri duhovniceşti
in Hristos, reamintim că lucrul acesta nu este atât de uşor, nici nu este cu
putinţă oricui să-l pună în lucrare. Iar aceasta o spun în chip deosebit din
pricina „modei” de astăzi a celor lacomi de a vorbi despre Rugăciunea
minţii, despre lumina necreată, despre îndumnezeire şi despre cele
asemenea.Oameni nepricepuţi, neiniţiaţi şi fără experienţa credinţei
şi a vieţii creştine şi patristice, gândesc în mod greşit, sprijinindu-se
mai mult pe cunoaşterea intelectuală decât pe experienţa din
trăire. Realitatea creştină nu este nici magie, nici yoga şi nici altă
metodă din afară, potrivnică creştinismului. Creştinismul nu este o
exercitare a mişcărilor experimentale şi nici creaţia fantezistă a
minţii, care să ne provoace un efect, o închipuire sau un simţământ
fals, conducând la o părută contemplare a lui Dumnezeu.Dumnezeu
nu Se contemplă de departe, ci Se sălăşluieşte în sufletele curăţite şi
poate fi simţit prin energiile Sale necreate.
Creştinul adevărat se sprijină dintru început pe porunca lui Hristos: „Să
iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta şi din tot sufletul tău şi
din toată puterea ta şi din tot cugetul tău, iar pe aproapele tău ca pe tine
însuţi“. In acelaşi timp el se întoarce cu toată puterea sa de la tot răul
şi de la tatăl lui, diavolul – „cu ură desăvârşită i-am urât pe ei” – şi se
sileşte, trup şi suflet, spre punerea în lucrare a acestor
porunci. Omul, stăruind cu multă smerenie şi frică în această mărturisire, se
întâlneşte cu Dumnezeu, Cel ce i Se descoperă prin Harul Său, cu al cărui
ajutor a izbutit acestea.
„Cel ce are poruncile Mele şi le păzeşte, acela este care Mă
iubeşte; iar cel ce Mă iubeşte pe Mine va fi iubit de Tatăl Meu,…
şi Eu şi Tatăl vom veni la el şi vom face locaş la el”,
a spus Domnul. Această comuniune cu Dumnezeu o „suferă”
adevăraţii creştini şi simt în ei înşişi lucrările înrâuririlor
dumnezeieşti, astfel încât în întreaga lor existenţă ei îl aduc pe
Dumnezeu, în Care cred şi pe Care îl adoră, ca să locuiască şi să
rămână cu ei. „Voi locui în ei şi voi umbla şi voi fi Dumnezeul lor şi ei vor fi
poporul Meu”. Şi iarăşi: „In ce chip mirele se veseleşte de mireasă, aşa se va
veseli de tine Dumnezeul tău”.
Am făcut intenţionat această mică abatere de la subiect pentru cei ce nu se
roagă şi nu ştiu adevărul credinţei, prin care Harul dumnezeiesc îl
cercetează pe omul cel ce crede şi care se pocăieşte în mod
corect. Harul dumnezeiesc îl duce „de la moarte la viaţă” şi îi
descoperă toate tainele lui, nu în mod simplu, teoretic, ca unui
spectator, ci ipostatic şi organic , preschimbându-l „ din slavă în slavă, ca
de la Duhul Domnului”.
Punctul de plecare al acestei întregi frumuseţi duhovniceşti
este pocăinţa, iar pârghia principală a acestei lucrări
este rugăciunea. Iată ce spune referitor la rugăciune marele ascet Macarie
Egipteanul în Cuvant despre păzirea inimii:
„Capul oricărei virtuţi şi vârful izbânzilor este rugăciunea
stăruitoare, prin care şi celelalte virtuţi le vom putea dobândi prin
cererea zilnică de la Dumnezeu”.
Iar în altă parte spune iarăşi:
„Dacă nu vom înceta osteneala rugăciunii şi a nădejdii, nu vom
greşi”.
In cuvântul despre rugăciune spune din nou:
„Lucrarea rugăciunii şi a cuvântului săvărşindu-se în chip armonios se
face mai presus de orice virtute şi poruncă”.
In firea ei rugăciunea ascunde o
măreţie negrăită, iar însuşirea ei de a face legătura între Dumnezeu şi făpturi
cuprinde posibilităţi nelimitate. Nu ne va ajunge timpul dacă vom încerca să
vorbim despre schimbările şi prefacerile sfaturilor şi ale hotărârilor
dumnezeieşti, despre înlăturarea dumnezeieştilor ameninţări, despre
grăbirea făgăduinţelor, despre uşurarea suferinţelor, despre
izbăvirea generală şi în parte, precum se vede din multe locuri ale Sfintei
Scripturi. Rugăciunea este, în zbuciumul omenesc, ancora nădejdii
neclintite. Dacă aceasta va înceta de pe buzele omeneşti, va veni
îndată sfârşitul acestei lumi pământeşti, prin încăierarea tuturor din
pricina răului general, deoarece într-adevăr atunci „timp nu va mai
fi”.
Rugăciunea era numită de Stareţ limbă a veacului viitor. Dar oare pentru
veacul de acum este alta? Câte feluri de limbi şi dialecte nu sunt folosite de
către oameni? Dar nici una din acestea nu este adevărată, deoarece nu
cunosc adevărul prin excelenţă. Oare la ce folosesc dialectele, dacă nu la
exprimarea dorinţelor şi a dispoziţiilor lăuntrice? Ce alt dor sau dorinţă se
compară cu dorirea după Dumnezeu şi după veşnicie? Acestea două
se realizează prin dragostea faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele,
iar rugăciunea este mijlocul şi calea către această izbândă.
Poate pare apăsătoare stăruinţa noastră asupra subiectului rugăciunii. Dar
cunoscând importanţa acestei virtuţi, ca mijloc desăvârşit atât pentru
persoane, cât şi pentru întreaga umanitate, insistăm mai mult asupra ei,
pentru că toţi ne silim să dobândim îmbunătăţire şi sporire. In timpul ieşirii
israeliţilor din Egipt, vedem că s-a produs o rătăcire generală a
poporului, lucru ce a atras dreapta mânie a lui Dumnezeu spre
pierzarea lor, din care i-a izbăvit în chip minunat rugăciunea. De mai
multe ori s-a repetat aceasta în istoria rătăcirii israeliţilor în pustie
şitotdeauna au fost mântuiţi prin rugăciunea Proorocului, chiar şi
atunci când a început „pedeapsa” pentru nimicirea neascultătorilor.
Foarte numeroase sunt exemplele în istoria omenirii care ne
încredinţează despreizbăvirea ei, prin rugăciunea oamenilor virtuoşi,
de primejdiile ce o ameninţau. In felul acesta se manifestă cele două
virtuţi de temelie ale oamenilor duhovniceşti, desăvârşite în
Dumnezeu: dragostea şi rugăciunea. Dragostea este esenţa şi firea celor
desăvârşiţi, în timp ce rugăciunea o vădeşte.
Stareţul ne spunea că la cel ce se roagă cu adevărat simţământul
dragostei faţă de aproapele este vădit. Iată cuvintele lui:
„Când Harul lucrează în sufletul celui
ce se roagă, atunci îl inundă dragostea lui Dumnezeu, încât nu
mai poate suferi ceea ce simte. Apoi dragostea aceasta se
răsfrânge asupra lumii şi a omului, pe care-l iubeşte atât de mult,
încât cere să ia el asupra sa toată durerea şi nefericirea
omenească pentru a-i slobozi pe ceilalţi. Şi, în general, pătimeşte
împreună pentru orice întristare şi mâhnire, chiar şi pentru cele ale
animalelor necuvântătoare, plângând atunci când înţelege că ele suferă.
Acestea sunt însuşirile dragostei, pe care rugăciunea le pricinuieşte şi le
pune în lucrare. De aceea şi cei sporiţi în rugăciune nu încetează a
se ruga pentru lume. De aceştia depinde chiar şi prelungirea
vieţii pe acest pământ, chiar dacă asta ar părea ciudat şi
îndrăzneţ. Şi să stiţi că dacă aceştia vor lipsi, atunci va veni
sfârşitul lumii acesteia “ .
Dumnezeu, ca Dragoste desăvârşită în Sine, transmite şi dă o parte
din multa Sa bunătate făpturilor Sale, în chipul şi în măsura în care El
Insuşi cunoaste. Iar aceasta, ca o consecinţă firească, continua să se
manifeste şi în robii Săi cei îndumnezeiţi, care, prin rugăciune şi
chemarea lor de către credincioşi, o transmit şi ei lumii. De aici se
desprinde urmatoarea concluzie: dacă dragostea este trupul, lucrarea şi
puterea ei este rugăciunea.Şi se dovedeşte ca la scară universală, acolo
unde se arată neputincioase alte mijloace şi moduri, prin rugăciune
se izbuteşte mai bine împlinirea dragostei.
Avva Varsanufie arată în cuvintele sale că in generaţia sa trei oameni
puteau, prin rugăciunea lor, să liniştească neamurile ce erau în luptă
şi, in general, să păzească lumea de distrugere. Alteori vedem
că Sfinţii care se rugau risipeau ameninţările primejdiilor, ale
foametei şi ale ciumei. Ce fel de lucrare practică sau slujire personală ar fi
pricinuit un folos pe potrivă popoarelor şi ţărilor, precum rugăciunea? Dar şi
obiceiul care stăpâneşte, ca oamenii să-şi ceară între ei să se roage
unii pentru alţii, nu este oare dovada că rugăciunea are întâietate,
că ea este cea mai mare şi mai sigură izbândă?
Din acestea se descoperă caracterul sobornicesc al rugăciunii. Numai ea
poate să ia şi să cuprindă in sine, într-una, atât cele depărtate, cât şi cele
despărţite şi să unească între ele mădularele potrivnice aşa încât fiecare să
cunoască pe aproapele său ca pe mădularul său, cu toate că trăiesc
despărţiţi. Rugăciunea pentru suferinţa omenească, în general,
dovedeşte dragoste, precum şi cea făcută pentru luminarea şi
întoarcerea celor rătăciţi la pocăinţă şi la cunoaşterea lui Dumnezeu.
Insă rugăciunea pentru vrăjmaşi este apogeul desăvârşirii fiinţelor
raţionale, a căror „moartea fost înghiţită de viaţă“.
Cei ce se roagă pentru vrăjmaşi devin dumnezei după Har şi rămân în
această stare, reflectând în firea lor îndumnezeită această însuşire
măreaţă, şi se roagă ca „ei înşişi să fie anatema de la Hristos pentru
fraţii lor care-i nedreptăţesc”. Acestea sunt şi ultimele cuvinte ale
Domnului nostru când era sus pe Cruce şi se ruga pentru cei ce-L răstigniseră.
(in: Monahul Iosif Vatopedinul, Cuviosul Iosif Isihastul, Nevointe –
Experiente – Învătături , Editura Evanghelismos, Bucuresti, 2009)
Imagini de la lansarea cartii, la Targul de carte Gaudeamus, nov. 2009
Legaturi:
Sfantul Serafim de Virita sau despre puterea rugaciunii in
valtoarea razboiului
Sf. Serafim de Virita – o pilda despre puterea rugaciunii pentru
aproapele
O rugaciune de care avem mare nevoie astazi: rugaciunea
pentru lume a Cuviosului Paisie Aghioritul
Rugaciunea Sfantului Siluan Athonitul pentru lume
E STARE DE ALARMA. ESTE TREBUINTA DE MULTA RUGACIUNE
CU DURERE
“FABRICA” DE RUGACIUNE SI DE MANGAIERE
Cuv. Paisie Aghioritul : “Arme” pentru razboiul nevazut al
acestor vremi
Omul duhovnicesc este plin de durere pentru ceilalti
CUVIOSUL PAISIE DESPRE CUM POT MONAHII SA AJUTE LUMEA
IN VREMEA DE AZI (1)
CUVIOSUL PAISIE DESPRE CUM POT MONAHII SA AJUTE LUMEA
IN VREMEA DE AZI (2)
Sfantul Ioan de Kronstadt ne invata sa traim si sa ne rugam in
Duh
Staretii de la Optina ne invata rugaciunea adevarata
Parintele Calciu despre rugaciune
“Cum să mă rog? Nu ştiu cum să mă rog…” - ne raspunde
Parintele Rafail Noica
TOATE SE LEAGA SI SE DEZLEAGA IN DUH SI IN NEVAZUT
Cu parintele Rafail despre forme, formalism, formare in
rugaciune sau despre cum putem striga ca Orbul din Evanghelie
in toata vremea
“Doam ne, Tu apara-ne, Tu vezi neputintele noastre de a re
zista valurilor suferintei cosmice!”
Ortodoxia confortabila si inchipuita sau despre ispitele
generatiilor rasfatate
10 Comentarii »
10 Raspunsuri to “CUVIOSUL IOSIF ISIHASTUL: “Daca rugatorii pentru lume vor lipsi, atunci va fi sfarsitul””
1. pe 18 Dec 2009 la 20:16 #Magda
Eu zic ca traim asemenea vremuri in care, tehnologia – varful creatiei
omenesti atat de tare a ametit/ameteste toata faptura incat…Adevarul –
care este persoana – si totodata Calea ce duce la Viata par perisabile
si/sau – in cel mai rau caz – personaj de poveste!
Nu sariti pe mine, dar eu sentimentul asta il am vis-a-vis de ceea ce
vede/crede/simte lumea, in general! In particular – chiar noi – care ne
batem cu caramida in piept ca suntem drept-credinciosi pentru ca ne
ducem la Biserica, ne spovedim, impartasim, citim, stim…cel mult avem
habar ne unele ‘chestii’ de credinta, indraznim sa mai si comentam – pe
ici, pe colo – ne da ‘motiv’ de umflare a propiei persoane ca suntem ‘pe
cale’ cand, de fapt suntem la fel de neputinciosi, netrebnici si nefolositori,
unii chiar deznadajduiti, primejduiti de asa-zisa acedie care incearca nu
numai pe monahi dar si pe mirenii care-si pun nadejdea in propria
persoana, in propriile forte, in cei de-aproape, in salariul care asigura
plata facturilor de intretinere, lumina, telefon, cablu, samd…DAR de ceea
ce vine/va venii peste noi cine/ce ne va scoate din impas?! Numai
rugaciunea, bine-inteles care, in urma indeletnicirii cu ea nu-ti va arunca
in poala para malaiata, nu va cobora nu stiu ce sfant din Cer sa te i-a de
ceafa ca sa te duca nu stiu unde…ci, iti va da puterea de a suporta ceea
ce vine peste tine, peste cei apropiati a-i tai, peste toata lumea ‘care zace
in rau’, nu?!
In privinta rugaciunii pentru vrajmasi, ma opreste ceva a dezvolta
subiectul fiindca, pot ‘acoperii’ o astfel de rugaciune spusa simplu (cea a
Cuv.Paisie pentru toti criminalii, hotii, sau mai stiu eu care…) fara a
vedea/cunoaste astfel de oameni altminteri m-as vedea anatemizandu-i,
purtandu-le pica, judecandu-i aspru chiar daca si eu sunt tarana…
Ei! Fratilor…aici-e-aici! Proba credinciosiei o vom da toti! Eu am inceput
sa dau examene deja! Zile fara plata, plata salariului intarziat mult,
facturi incarcate, mojicie, rautati, amenintari, impilari de tot felul si
modelul, bani putini pe munca multa, nedreptati…iti vine sa-ti iei muntii
sau sa emigrezi! Nu credeam ca voi spune asa-ceva dar…imi surade
ideea emigrarii – deocamdata – idee in ciuda careia am fost intotdeauna
impotriva; pe de alta parte, imi suna/rasuna vorba profetica a Pr.Arsenie
Boca cum ca, ‘ multi vor vrea sa se intoarca (in Romania) dar nu vor mai
putea’ si, pe moment – ma potolesc! Cine stie cat….
2. pe 18 Dec 2009 la 21:26 # Adriana
http://prieteniisfmunteathos.wordpress.com/2008/11/25/vedere-
duhovniceasca-de-un-isihast-anonim/
3. pe 18 Dec 2009 la 22:48 #Magda
Ceea ce spui tu Adriana este si pe site-ul ’sfaturiortodoxe’ demult…
Sunt/este buna cartea…te face sa-ti lipesti tampla fierbinte de caldaramul
rece de-afara sa te racoreasca si linisteasca pentru ceea ce va sa vina…
4. pe 19 Dec 2009 la 10:26 #Nicolae Mirean
Astăzi, mai mult ca niciodată,
Se cere multă rugăciune,
Se cere post, se cere milă,
Se cere jertfă pentru lume.
Lumea ne cere ale sale,
În care ne şi conformăm
Când ne’nrobeşte şi ne leagă
Şi-n jugul ei şi-n gând lucrăm.
Un lanţ perfid al dependenţei,
Ne leagă straşnic de pământ,
Şi-ncătuşaţi de grele patimi
Slujind-o ne săpăm mormânt.
Salvarea-i numai prin credinţă.
Curată, sinceră, trăită
Şi-n greul zilelor de astăzi,
Mărturisită, nu vorbită.
Că sfătuire-i pretutindeni
Cu patos şi putere mare,
Dar … rotunjei sunt vorbitorii
Şi îndrăzneţi –din nelucrare-.
Azi ne legăm unii de alţii
Şi ne certăm şi în Iisus,
Când vorbele tind către ceruri
Şi faptele în sens opus.
Şi astăzi ni se cere jertfă
Statornicie şi voinţă,
Că nicăieri nu găsim milă,
Decât la Domnul, prin credinţă.
Tot ce oferă lumea noastră
E jug, e moarte, e’nrobire,
Blocajul minţii’n întuneric,
Şi nicăieri nu-i izbăvire.
Salvarea-i doar în rugăciune
Şi-n lepădările de sine,
Care sunt răul suportabil,
Şi pasul nostru către bine.
Credinţa nu este spectacol.
Este trăire în sublim,
În Adevărul din lăuntru,
C are-l vedem şi nu-l trăim.
Credinţa azi i-un râu de vorbe,
Şi fapte public lăudate,
Care ne-aduc doar cunoştinţă
Dar nu ne’absolvă de păcate.
Azi din postare ne vorbeşte
Chiar un profesor- emerit-
Un ,,doctor” care ne vorbeşte
Numai din ceia ce-a trăit.
Acest părinte spune astăzi
Ce are Dumnezeu de spus,
Concret şi pentru timpul nostru
Celor ce cred întru Iisus.
Că-n lume creşte egoismul
Şi tot ce-i patimă trupească
Se proslăveşte neruşinea
Şi decadenţa sufletească.
Şi-n noi vedem pe viu efectul
Când rugăciunea-i o povară
Când şi-n credinţă bucuria
E mai mereu ce a de pe-afară.
Cînd ne’nblodim unii pe alţii
Şi din nimicuri ne certăm
Şi –am vrea şi vrem numai noi, iute
Dacă se poate să scăpăm.
Această vreme a’npătimirii
Pe zi ce trece, în rău creşte
Iar egoismul strâns în chingă
Tot răul îl desăvârşeşte.
Salvarea, iată-i rugăciunea,
Curată. Vie, pentru toţi,
Cu dăruire şi durere
Şi pentru vii şi pentru morţi.
5. pe 19 Dec 2009 la 20:20 # Agnes
De la caderea omului , de-a lungul veacurilor si pana azi , cand citim
invataturile Cuviosului Iosif Isihastul . s-a pus la inima omului rugaciunea
– ca inceput al luptei impotriva patimilor si ca “ancora nadejdii viitoare”…
si atatea exemple , de-a lungul istoriei omenirii , au demonstrat izbavirea
prin rugaciunea intarita cu dragoste si jertfa…Spune Cuviosul Iosif
Isihastul:” Cand Harul lucreaza in sufletul celui ce se roaga, atunci il
inunda dragostea
de Dumnezeu … incat cere sa ia el asupra-i toata durerea
si nefericirea omeneasca , pentru a-i slobozi pe ceilalti” …”Si , in general ,
patimeste impreuna pentru orice intristare si mahnire, chiar si pentru cele
ale
animalelor necuvantatoare , plangand atunci cand intelege ca ele sufera”
… Acestea sunt insusirile dragostei, pe care rugaciunea le pune in lucrare
”
Foarte realist si dureros este punctul de vedere exprimat de Magda , din
sufletul ei atat de sensibil , ranit de atatea aspecte colturoase ale vietii
cotidiene , atat de fragil si generos si hotarat sa mearga “pana la
trozneala”
in apararea sfintei noastre Ortodoxii …
Bine este de cei care se pricep sa rezolve orice problema tehnica a
calculatorului , fiindca pot intra oricand la Razboi intru Cuvant … macar
sa nu piarda postarile zilei …
6. pe 19 Dec 2009 la 21:59 # Dorel
@ Magda
”iti vine sa-ti iei muntii sau sa emigrezi! Nu credeam ca voi spune asa-
ceva dar…imi surade ideea emigrarii – deocamdata – idee in ciuda careia
am fost intotdeauna impotriva; pe de alta parte, imi suna/rasuna vorba
profetica a Pr.Arsenie Boca cum ca, ‘ multi vor vrea sa se intoarca (in
Romania) dar nu vor mai putea’ si, pe moment – ma potolesc! Cine stie
cat…”
Din toate punctele de vedere vei fi mai castigata alegand varianta muntii.
Curaj Magda,fi tare si indelung rabdatoare.
Bunul Dumnezeu sa te lumineze in toate gandurile si planurile tale.
Doamne ajuta!
7. pe 04 May 2010 la 03:36 # Război întru Cuvânt » UN PETEC DIN CERUL INIMII AVVEI
SELAFIIL SIBERIANUL: “Avem nevoie de cat mai multa rugaciune!”
[...] CUVIOSUL IOSIF ISIHASTUL: “Daca rugatorii pentru lume vor lipsi,
atunci va fi sfarsitul” [...]
8. pe 16 Jun 2010 la 14:27 # Război întru Cuvânt » Sfaturi duhovnicesti de la MAICA
MACARIA (†11 iunie 1993), mangaietoarea celor suferinzi: “ORICE S-AR INTAMPLA,
ROAGA-TE INTOTDEAUNA DOMNULUI, NU LUA IN SEAMA NIMIC ALTCEVA!”
[...] CUVIOSUL IOSIF ISIHASTUL: “Daca rugatorii pentru lume vor lipsi,
atunci va fi sfarsitul” [...]
9. pe 16 Aug 2010 la 11:35 # Război întru Cuvânt » STARETUL IOSIF ISIHASTUL – MOARTEA
CA O CALATORIE LINA SPRE INVIERE sau ADORMIREA IMPREUNA CU “DULCEA
MAICUTA”
[...] CUVIOSUL IOSIF ISIHASTUL: “Daca rugatorii pentru lume vor lipsi,
atunci va fi sfarsitul” [...]
10. pe 16 Aug 2010 la 19:44 # Război întru Cuvânt » ARATARILE MINUNATE ALE
CUVIOSULUI IOSIF ISIHASTUL, DUPA ADORMIREA SA. SI INVATAMINTELE PENTRU NOI
[...] Stareţul Iosif este ultimul mare dascăl al Rugăciunii minţii. Nu avea
doar rugăciune, avea şi …A reuşit să pătrundă toată taina Rugăciunii
inimii. Era un cunoscător, un purtător şi primitor al Luminii necreate.
Aceasta era frumuseţea, aceasta era roadă ostenelilor şi a suferinţelor
sale cele de mulţi ani, aşa cum el însuşi a mărturisit înainte de fericitul
său sfârşit: [...]