decizii de finantare
DESCRIPTION
decizii de finantareTRANSCRIPT
Fundamentarea deciziilor de finanţare şi autofinanţare de către agenţii economici
Capitolul 1
POSIBILITĂŢI DE FINANŢARE A ACTIVITĂŢII SOCIETĂŢILOR COMERCIALE ŞI REGIILOR AUTONOME
1.1. Decizia de finanţare
Fundamentarea1 deciziei de finanţare presupune selectarea resurselor ce vor fi angajate
în procesul decizional, astfel încât, satisfacţia proprietarilor să fie maximă.
Prin fundamentarea deciziei de finanţare, se urmăreşte reţinerea unui profit maxim
posibil după ce se onorează obligaţiile către ceilalţi participanţi la procesul decizional.
„Decizia de finanţare reprezintă opţiunea întreprinderii de a-şi acoperi nevoile de
finanţare a proiectelor avute în vedere fie prin fonduri proprii, fie prin împrumuturi, fie în
participaţie”2. Oricum ar fi ea, decizia de finanţare este proprie fiecărei întreprinderi şi fiecărui
proiect în parte. Nu există o decizie optimă pentru toate întreprinderile, indiferent de condiţiile
de loc şi de timp.În toate cazurile însă, decizia de investire primează asupra deciziei de
finanţare. Oricare ar fi structura financiară a unei întreprinderi, adică raportul dintre fondurile
proprii şi creditele utilizate, dacă ea este rentabilă nu poate avea greutăţi de finanţare. Altfel
spus, problema structurării financiare nu se pune dacă rentabilitatea obţinută sau previzională
este superioară costurilor de finanţare.
Adoptarea unei decizii de finanţare înseamnă a opta între fonduri proprii şi credite bancare
în vederea finanţării unui proiect oarecare sau adoptarea unei ponderi anumite a fondurilor
proprii faţă de creditele bancare. Actul de decizie asupra finanţării aparţine, evident,
întreprinderii întrucât ea este cea mai interesată în folosirea cu eficienţă a fondurilor şi
obţinerea unor rezultate bune.
In acelaşi timp, decizia de finanţare nu depinde exclusiv de întreprindere, ci şi de bancă,
de facilităţile pe care le poate obţine în negocierea creditelor sau de acţionari şi
disponibilitatea acestora pentru a subscrie la creşteri de capital, de cererea şi oferta pe piaţa
capitalurilor de împrumut, de existenţa sau inexistenţa unor capitaluri libere, posibil de atras.
Dacă remuneraţia sau costul capitalului propriu sau împrumutat au o pondere foarte
1***Dicţionarul explicativ al limbii române- Edit. Academiei, Bucureşti, 1975, pag. 396, defineşte termenul de „a fundamenta” astfel „a pune baze temeinice unei concepţii, unei teorii; a demonstra, a argumenta în mod ştiinţific” 2 Mihai Toma, Felicia Alexandru- Finanţe şi gestiune financiară de întreprindere, Edit. Economică, 1998, pag. 31.
3
Fundamentarea deciziilor de finanţare şi autofinanţare de către agenţii economici
mare în luarea unei decizii de finanţare, trebuie spus, totodată, că criteriul rentabilităţii
proiectului este hotărâtor. O întreprindere rentabilă va găsi totdeauna capitaluri pentru
finanţarea proiectelor sale, chiar dacă structura sa financiară este îndatorată. Mai mult chiar,
efectul de îndatorare va acţiona pozitiv asupra rentabilitaţii generale a întreprinderii dacă pe
ansamblu rata rentabilităţii este superioară ratei dobânzii.
În ultimă instanţă, toate sursele de finanţare tind către un cost unitar dacă avem în vedere
factorul risc, aşa încât alegerea proporţiei fonduri proprii / împrumuturi ar urma să aibă ioc în
funcţie de oportunitate. Dacă investiţia este mai puţin rentabilă, adică pe ansamblu nu acoperă uşor
costul împrumutului, capitalul propriu pare mai ieftin decât creditul. Această apreciere este adesea
înşelătoare întrucât, renunţând la împrumut te poţi priva de o creştere economică aducătoare de
profit. Şi, dimpotrivă, dacă investiţia este rentabilă, capitalul propriu pare mai scump, întrucât, în
acest caz, impozitul pe profit nu mai este diminuat cu cheltuielile financiare.
Pentru clarificarea alegerii între cele 2 căi de finanţare este indicat a se proceda la analiza
câtorva indicatori precum rentabilitatea, solvabilitatea şi lichiditatea astfel încât, calea ce urmează
a fi aleasă să satisfacă creşterea acestora. Incidenţa respectivilor indicatori asupra deciziei de
finanţare se prezintă în felul următor1:
=> dacă rentabilitatea scontată este superioară ratei dobânzii este
oportună apelarea la împrumuturi, întrucât, în astfel de cazuri, îndatorarea contribuie Ia
creşterea masei beneficiului şi deci, creşterea randamentului capitalului propriu;
=> decizia de finanţare prin îndatorare are, de regulă, o influenţă
pozitivă asupra solvabilităţii, numai că în cazul producerii unor pierderi solvabilitatea se
degradează mult mai repede;
=> finanţarea prin îndatorare are o influenţă pozitivă şi asupra
lichidităţii. Având în vedere însă faptul că sursele primite prin îndatorare au un termen
limitat, este necesar ca durata de trebuinţă a resurselor să nu depăşească scadenţa sumelor
împrumutate.
Recapitulând cele prezentate mai sus, putem prezenta decizia de finanţare, ca având trei
mari direcţii2:
alegerea proporţiei între capitalul adus de acţionari şi de către acţionari şi
creanţieri, respectiv finanţarea din fonduri proprii sau prin îndatorare.
alegerea între reinvestirea surplusului de lichidităţi sau distribuirea lui ca dividend.
1 Mihai Toma, Felicia Alexandru,-Finanţe şi gestiune financiară de întreprindere, Edit. Economică, 1998, pag. 32.2 B. Colasse- Gestion financiere de l’ entreprise, PUF, Paris, 1987, pag. 46
4
Fundamentarea deciziilor de finanţare şi autofinanţare de către agenţii economici
alegerea între finanţarea internă sau externă, respectiv între autofinanţare sau
creşteri de capital.
Practic, aceste trei posibilităţi sunt interdependente. Spre exemplu, politica de
autofinanţare (finanţare internă) conduce inevitabil la micşorarea sau chiar suspendarea
distribuirilor.
Structura financiară, privită prin optica circuitului financiar, se prezintă sub forma1:
1) capitalurilor proprii aduse de acţionari sau obţinute prin reinvestirea profitului ;
2) datorii financiare.
Tab.1.Identificarea structurii financiare din bilanţul contabil
Din activul circulant se deduc datoriile pe termen scurt aflate sub forma creditelor
bancare pe termen scurt şi a creditelor comerciale obţinându-se activul net de exploatare.
Datoriile financiare din pasiv cuprind atât împrumuturi bancare pe termen lung şi mediu,
cât şi împrumuturi obligatare de care beneficiază întreprinderea şi care comportă costuri
explicite, fixate prin contracte, al căror nivel nu depinde, numai şi în principal, de rezultatele
activităţii.
Alegerea unei anumite structuri financiare reprezintă o decizie importantă de politică
financiară. Dacă acoperirea financiară prin obligaţii pe termen scurt conferă o anumită supleţe
pentru întreprinzător, în sensul că poate să dezvolte sau să reducă operativ volumul activităţii,
finanţarea cu capitaluri permanente este mai puţin costisitoare şi deci mai avantajoasă. Deşi
criteriul rentabilităţii este foarte important, decizia în ceea ce priveşte structura financiară ţine
seama, inevitabil, de natura diverselor trebuinţe.
1.2. Asigurarea resurselor prin finanţare internă
1 M. Adochiţei, A. Adochiţei- Finanţele întreprinderii în economia de piaţă, Tipografia “MITREA”, Piatra-Neamţ, 1993, pag. 49.
A Bilanţ P
Active imobilizate Capital propriu
( corporale, necorporale şi
financiare Datorii financiare
Activul net de exploatare
5
Fundamentarea deciziilor de finanţare şi autofinanţare de către agenţii economici
Nevoile de fonduri ale întreprinderilor sunt variate; de la trebuinţe de lungă durată şi de o
valoare ridicată, cum este cazul activelor imobilizate materiale, până la trebuinţe de scurtă durată,
al căror nivel variază frecvent în cursul anului în funcţie de factori interni sau externi, cum este
cazul activelor circulante.
Finanţarea pe termen lung a întreprinderilor presupune nevoi de fonduri, cu caracter
permanent sau pentru perioade mari de timp, operaţiune care se poate realiza în diverse forme,
funcţie de condiţiile concrete ale întreprinderii şi ale pieţei financiare. Căile de finanţare pe
termen lung sunt în strânsă legătură cu căile de investire, formând împreună cu acestea politica
financiară a întreprinderii, respectiv gestiunea pe termen lung.
Din punct de vedere al apartenenţei fondurilor, distingem finanţări din fonduri proprii
(autofinanţarea, creşteri de capital prin noi aporturi în numerar sau în natură, creşteri de capital
prin încorporarea rezervelor la capitalul social, creşteri de capital prin conversiunea datoriilor) şi
finanţări prin angajamente la termen (împrumuturi obligatare, credite bancare, credit-bail).
Privite din punctul de vedere .al efortului depus pentru obţinerea lor, sursele de finanţare pe
termen lung pot fi grupate în două părţi: finanţări interne (autofinanţarea) şi finanţări externe
(creşteri de capital şi împrumuturi diverse).
Autofinanţarea; Finanţare internă Prin Creşteri de capital prin noi fonduri aporturi în numerar şi în natură; proprii Creşteri de capital prin încorporarea rezervelor; Creşteri de capital prin conversiunea datoriilor
Finanţări pe Finanţare externătermen lung Împrumuturi
obligatare Prin Împrumuturi de
angajamente la instituţii fin. la termen specializate
Credite bancare pe termen mijlociu Credit-bail
Fig. 1. Schema finanţării pe termen lung
6
Fundamentarea deciziilor de finanţare şi autofinanţare de către agenţii economici
Politica de autofinanţare a unei întreprinderi este sinteza căilor de producţie, comerciale
şi financiare, care orientează activitatea sa. Fluxul surselor de autofinanţare rezultă din
performanţele economice şi financiare, fiind grupate însă în funcţie de posibilităţile repartizării
beneficiilor, amortizării şi de politica de îndatorare. Previziunile de finanţare internă joacă rolul
principal în politica financiară a întreprinderii.
Deşi autofinanţarea este o politică financiară sănătoasă şi de dorit, nu este oportun să se
exagereze în această direcţie pentru ca, întreprinderea să nu fie ruptă de piaţa financiară şi
pentru o mobilitate mai mare a capitalului. Acoperindu-şi integral nevoile de creştere
economică din surse interne, se poate uşor scăpa din vedere costul capitalului propriu
comparativ cu costul capitalului de împrumut, creându-se aparenţa înşelătoare că primul ar fi
oarecum gratuit. Realitatea economică şi financiară arată însă că, indiferent de provenienţă,
costul capitalurilor se egalizează, în multe cazuri costul capitalului propriu fiind chiar mai
ridicat decât al celui împrumutat.
Procesul de finanţare internă (autofinanţarea) nu ţine neapărat de voinţa întreprinderii, a
acţionarilor, ci şi de anumite condiţii externe şi interne: de fiscalitate şi alte reglementări
juridice, de politica dusă de bănci faţă de creditarea agenţilor economici, de costul creditelor
şi, desigur, de gradul de rentabilitate ce se obţine şi intenţiile de creştere economică ale
întreprinderii.
1.2.1. Corelaţia dintre autofinanţare şi împrumut
Obligaţiile societăţilor decurgând din politica lor de îndatorare se traduc în plăţi regulate
de dobânzi care, împreună cu rambursările anuale, constituie cheltuieli financiare. Cu cât
structura financiară este mai îndatorată, cu atât cheltuielile financiare anuale sunt mai mari,
reducând beneficiul şi, prin urmare, posibilităţile de autofinanţare.
Sub aspect financiar legătura între autofinanţare şi îndatorare este mai complexă.
Autofinanţarea este aproape întotdeauna o condiţie necesară în vederea obţinerii unui împrumut;
ea constituie, în acelaşi timp, o garanţie şi un mijloc de rambursare. Pentru a aproba creditele
solicitate, băncile cer întreprinderilor încadrarea în anumite limite de îndatorare, în cazul
creditelor pe termen lung şi mijlociu, condiţia care se pune este ca datoria să nu depăşească un
anumit multiplu al capacităţii de autofinanţare1:
1 Georgeta Vintilă- Gestiunea financiară a întreprinderii, Edit. Didactică şi Pedagogică, R.A, Bucureşti, 1997, pag. 195.
7
Fundamentarea deciziilor de finanţare şi autofinanţare de către agenţii economici
Cu cât creşte capacitatea de autofinanţare, creşte şi posibilitatea apelării la credite,
întreprinderile care folosesc credite speră să obţină efecte de îndatorare pozitive, astfel încât să
permită nu numai plăţi de principal şi dobândă, dar să rămână şi un profit care să poată fi
utilizat, eventual, pentru finanţarea unor noi proiecte, deci pentru sporirea posibilităţilor de
autofinanţare. O asemenea perspectivă este realistă în cazul că rata rentabilităţii economice este
mai mare decât rata dobânzii. Sub acest aspect, împrumutul apare ca o autofinanţare anticipată.
1.2.2. Corelaţia dintre autofinanţare şi amortizare
Cheltuielile ocazionate de amortizarea activelor imobilizate măresc costurile, micşorează
beneficiul şi, prin urmare, şi impozitul pe profit datorat statului. Ţinând seama că cheltuielile cu
amortizarea nu generează fluxuri financiare negative, rezultă că, fondul de amortizare
obţinut prin recuperarea acestor cheltuieli poate fi utilizat , pentru reinvestire şi, alături
de economia de impozit pe profit, ca urmare a micşorării bazei impozabile, să mărească
gradul de autofinanţare.
În realitate, amortizarea are o influenţă neutră asupra autofinanţării: mărind
costurile cu amortizarea, se micşorează profitul şi invers, aşa încât nu se poate conta pe un alt
cuantum al resurselor de autofinanţare decât acela pe care-l poate genera exploatarea.
In schimb, politica de amortizare poate permite „modularea fluxurilor de autofinanţare”1
crescător sau descrescător, în funcţie de scopurile urmărite de întreprindere. Aplicarea
diverselor metode de amortizare, ca şi posibilitatea întreruperii sau încetinirii ritmului de
amortizare creează posibilitatea constituirii anuale a unui fond de amortizare mai mare sau
mai mic. În cazul creşterii fondului de amortizare, scad fluxurile negative reprezentând
impozit pe profit şi, prin urmare, cresc fluxurile de autofinanţare.
Spre exemplu, aplicarea metodei de amortizare regresive „conduce la descreşterea de la
un an la altul a cheltuielilor cu amortizarea”2; ca atare, în primii ani fluxurile de autofinanţare
vor fi mai mari - întemeiat atât de volumul fondului de amortizare, cât şi de economia de
impozit pe profit - în timp ce, către sfârşitul duratei de funcţionare a activelor imobilizate,
fluxurile de autofinanţare vor fi mai mici, ca urmare a scăderii fondului anual de amortizare şi,
totodată, a creşterii vărsămintelor în contul impozitului pe profit.
1.3. Asigurarea resurselor prin finanţare externă1***Probleme economice, nr. 30-31-32, Editura Centrul de Informare şi Documentare Economică, Bucureşti, 2001, pag. 362 Ion Neagoe- Finanţele întreprinderii, Edit. Ankarom, Iaşi, 1997, pag. 164
8
Fundamentarea deciziilor de finanţare şi autofinanţare de către agenţii economici
Structura financiară a întreprinderii reprezintă o compoziţie “complexă şi coordonată a
diverselor surse de finanţare la care managementul financiar recurge pentru a acoperi
necesarul de finanţat”.1
La realizarea structurii financiare optime a întreprinderii contribuie, bineînţeles,într-o
anumită măsură,şi finanţarea externă,prin anumite căi ce le prevede, şi care fac,de fapt,
obiectul analizei acestui tip de finanţare.
1.3.1 Creşteri de capital prin noi aporturi în numerar
Orice constituire de societate comercială presupune un aport iniţial de capital care
permite începerea activităţii, efectuarea primelor cheltuieli de investiţii şi exploatare şi,
totodată, ca o condiţie a apelării la credite bancare.Capitalul iniţial al societăţii pe acţiuni este
divizat în părţi egale, concretizate în acţiuni, a căror valoare nominală este egală cu capitalul
adus, supra numărul de acţiuni.
Creşterile de capital reprezintă un mijloc de finanţare prin fonduri proprii, ca şi
autofinanţarea. Deosebirea constă în faptul că, în timp ce autofinanţarea este, practic, o
finanţare internă, realizată prin efortul propriu al societăţii comerciale, respectiv capitalizarea
unei părţi a beneficiului, creşterea de capital reprezintă o finanţare externă, prin fonduri proprii
aduse în afara societăţii,de către acţionari. Din acest punct de vedere creşterile de capital se
aseamănă cu finanţarea prin îndatorare, care este tot o finanţare externă.
Creşterile de capital reprezentând aport de lichidităţi se mai pot analiza şi ca vânzări de
acţiuni. În schimbul disponibilităţilor lor băneşti acţionarii primesc acţiuni care le conferă
dreptul de dividend, dreptul de vot, dreptul de coproprietari. Cumpărarea de acţiuni reprezintă
o investiţie pentru acţionari, ei aşteptând o rentabilitate viitoare sub forma dividendelor sau o
sporire a capitalului ca urmare a creşterii cursului acţiunilor pe piaţă.
Creşterile de capital, indiferent de forma în care au loc, conduc la întărirea fondului de
rulment al societăţii şi deci, la întărirea echilibrului financiar, întrucât creşterea capitalului
permanent determinată de sporirea capitalului social nu este însoţită imediat de o sporire a
activelor imobilizate. Această ameliorare a fondului de rulment este însă, tranzitorie pentru că,
ulterior, fondurile se investesc şi în active imobilizate. În cazul aportului în natură de noi
1 Ion Neagoe- Opera citată, pag. 106
9
Fundamentarea deciziilor de finanţare şi autofinanţare de către agenţii economici
capitaluri, sub forma unor active imobilizate, fondul de rulment rămâne iniţial nemodificat,
ceea ce nu înseamnă că nu va trebui majorat mai târziu, corespunzător creşterii activelor
imobilizate.
Teoria financiară tradiţională1 arată că obiectivul managementului financiar al
întreprinderii îl constituie maximizarea bogăţiei acţionarilor,care în cazul societăţilor pe
acţiuni înseamnă maximizarea valorii de piaţă a acţiunilor. Dacă societatea este cotată la bursă
putem vorbi de valoarea bursieră a acţiunilor denumită şi capitalizare bursieră.Cursul
acţiunilor la un moment dat, este valoarea actuală a fluxului de dividende D1, D2, .....Dt, pe care
acţionarii se aşteaptă să-l încaseze în viitor, la finele fiecărei perioade de la 1 la t.Rata de
actualizare k, care egalizează preţul acţiunii cu suita de dividende viitoare reflectă exigenţele
de randament ale acţionarilor sau rata de randament cerută de acţionari. Astfel, ipoteza privind
comportamentul acţionarilor se rezumă la următoarea relaţie2:
Pornind de le relaţia expusă, putem calcula costul aportului de capitaluri al acţionarilor,
cu condiţia stabilirii unor ipoteze viabile privind distribuţia dividendelor viitoare. O ipoteză
viabilă ar fi cea a dividendelor constante, conform căreia acţionarii se aşteaptă să încaseze în
viitor un dividend constant pe o durată nedefinită. Relaţia care exprimă comportamentul lor se
poate scrie astfel3:
deoarece , prin aproximare putem scrie , unde:
D este dividendul constant, P0 este preţul de emisiune,K este rata de randament necesară,
sau costul aportului de capital în această situaţie.
1.3.2. Creşteri de capital prin încorporarea rezervelor
Beneficiul anual raportat prin bilanţ de către societăţile comerciale este folosit, printre
altele, şi pentru constituirea şi sporirea rezervelor. Când aceste rezerve ating un anumit nivel
1 G. E. Pinches- Financial Management, Harper Collins Publichers, 1990, pag. 52 Dumitru Bucătaru- Capitalurile Firmei,Editura Sedcom Libris, IAŞI, 1999, pag. 603 V.Cocriş, V. Işan- Economia afacerilor, Editura Graphix, vol. 3, IAŞI, 1995, pag. 162
10
Fundamentarea deciziilor de finanţare şi autofinanţare de către agenţii economici
societatea poate decide încorporarea lor în capitalul social, emiţând noi acţiuni care se
distribuie gratuit acţionarilor.
Prin urmare, conţinutul acestei operaţiuni constă în virarea la capitalul social a unor sume
contabilizate anterior la contul de rezerve.
ct. Rezerve = ct. capital social
Creşterea de capital prin încorporarea rezervelor nu aduce resurse financiare noi pentru
societatea comercială; ea este o operaţiune fără flux financiar întrucât şi până la încorporarea în
capital social întreprinderea dispunea de sumele respective contabilizate la rezerve.
Fiecare acţionar dispune, după încorporare, de mai multe acţiuni, însă beneficiul se va
împărţi în funcţie de numărul acţiunilor, astfel că volumul dividendului pe acţiune, depinde de
mărimea totală a beneficiului. Dacă beneficiul nu creşte, se menţine suma totală repartizată
acţionarilor ca dividend, dar scade randamentul pe acţiune; dacă creşte masa beneficiului,
sporeşte atât volumul total al dividendelor, cât şi randamentul acţiunilor.
Sub aspect tehnic1, operaţiunea de creştere a capitalului prin încorporarea rezervelor se
poate realiza în două variante: prin creşterea valorii nominale a vechilor acţiuni sau prin
emisiune de noi acţiuni, de aceeaşi categorie şi valoare nominală cu cele existente anterior.
Oricare ar fi modalitatea tehnică, operaţiunea de creştere de capital prin încorporarea
rezervelor contribuie la consolidarea încrederii partenerilor de contract şi a băncilor în
întreprindere. Prin creşterea capitalului social întreprinderea îşi poate garanta mai bine
creditele primite. Rezervele aparţin acţionarilor şi deci ar putea să fie distribuite acestora, dar
aceasta ar echivala cu o micşorare a capitalului (restituire de capital) şi, indirect, cu o reducere a
capacităţii de rambursare a creditelor. Incorporarea rezervelor acţionează astfel, ca o
îngheţare a capitalului total, cu consecinţe favorabile asupra garantării creditelor.
1.3.3. Creşterea de capital prin conversiunea datoriilor
Creşterea de capital prin conversiunea datoriilor este proprie marilor societăţi comerciale pe
acţiuni care, anterior, au efectuat împrumuturi obligatare, emiţând obligaţiuni convertibile în
acţiuni. Emisiunea de obligaţiuni convertibile în acţiuni se poate realiza numai de societăţile care
au cel puţin doi ani vechime şi două bilanţuri aprobate. Cu prilejul emisiunii se stabileşte
termenul în care se poate face conversiunea şi care, de regulă, nu depăşeşte 5 ani din
momentul emisiunii, precum şi raţia de conversie ce va fi utilizată. Preţul de emisiune a
obligaţiunilor convertibile în acţiuni nu poate fi mai mic decât valoarea nominală.
1 Ion Stancu- Finanţe, Editura Economică, Bucureşti, 2001, pag. 206
11
Fundamentarea deciziilor de finanţare şi autofinanţare de către agenţii economici
Obligaţiunile convertibile au o remuneraţie mai slabă decât alte tipuri de obligaţiuni.
Emitentul le poate lansa pe piaţă la o rată a dobânzii mai scăzută decât la obligaţiunile clasice,
tocmai ca urmare a clauzei de conversiune; convertite în acţiuni deţinătorii pot obţine câştiguri
mai substanţiale în eventualitatea că întreprinderea obţine rentabilităţi ridicate.
Convertirea obligaţiunilor în acţiuni provoacă o creştere de capital fără flux financiar
pozitiv. Pe total, sursele societăţii rămân aceleaşi, numai că împrumutul obligatar devine acum
capital social.
Obligaţiunile convertibile în acţiuni sunt preferabile obligaţiunilor simple căci permite
deţinătorului, după convertire, să beneficieze de eventuala creştere economică a societăţii
comerciale, în acelaşi timp, obligaţiunile convertibile sunt preferabile şi acţiunilor, căci dacă nu
sunt convertite rămân totuşi obligaţiuni aducătoare de cupoane1 anuale sigure.
Conversiunea se realizează cu prilejul unei creşteri de capital, când creanţierul pierde
calitatea de obligatar, devenind acţionar. Procesul financiar de constituire a resurselor începe cu
o îndatorare la termen care, ulterior, are perspectiva de a se transforma în capital propriu prin
conversiune.
Pentru emitent, obligaţiunile convertibile prezintă avantajul că au o rată a dobânzii mai
scăzută decât la împrumuturile obligatare clasice; dacă obligaţiunile se convertesc, rezultă o
creştere de capital fără flux financiar pozitiv.
1.3.4. Împrumuturi de la instituţii financiare specializate
Apelul la organisme specializate specializate presupune efectuarea de împrumuturi pe
termen lung sau mijlociu de la bănci şi alte instituţii specializate. De regulă, băncile
comerciale se ocupă cu creditarea pe termen mediu şi scurt având reticenţe în a-şi imobiliza
capitalurile pentru perioade îndelungate, în aceste condiţii, în multe ţări operaţiunile de
creditare pe termen lung sunt preluate de stat, prin intermediul unor instituţii financiare
specializate sau chiar de către diverse instituţii financiare private, nebancare.
Când statul este interesat să intervină direct în orientarea investiţiilor diverşilor
agenţi economici, facilitează accesul acestora la surse obişnuite de capital sau împrumută
din fondurile sale proprii dacă investiţiile sunt de dorit pentru naţiune. Este vorba de
anumite investiţii specifice, în scopul creşterii unor sectoare sau pentru creşterea
1 Gh. Bistriceanu, M. Adochiţei, E. Negrea- Finanţele agenţilor economici, Editura Economică, 2001, pag. 246
12
Fundamentarea deciziilor de finanţare şi autofinanţare de către agenţii economici
productivităţii, pentru implementarea unor obiective în regiuni izolate, mai puţin dezvoltate
din punct de vedere economic etc.
Dacă împrumutul se realizează din fondurile publice statul poate crea facilităţi pentru
împrumutaţi sub forma unor subvenţii pentru echipamente speciale, pentru locuri izolate şi
cu condiţii grele, uşurarea fiscalităţii, indemnizaţii de izolare etc. Dacă împrumutul se
efectuează de la diverse organisme financiare specializate facilităţile oferite de stat se pot
materializa în compensarea parţială a costului împrumutului, garantarea împrumuturilor
efectuate de întreprinzători etc. Caracteristicile anunţate fac ca aceste împrumuturi să fie
mai lejere, mai uşor de suportat decât împrumuturile bancare.
Împrumutul este unitar, nu fracţionat ca în cazul obligaţiunilor. Se stabileşte un
scadenţar, prin contract, care poate prevedea şi o perioadă de ”graţie” 1. Rambursarea se face
de regulă, în rate anuale sau semestriale constante, deşi este posibilă practicarea unor rate
anuale regresive sau progresive. Dobânda se calculează la valoarea împrumutului
nerambursat. Se practică garanţii reale sau cauţiuni bancare. Cheltuielile de realizare a
împrumutului sunt foarte scăzute, fapt pentru care costul actuarial al operaţiunii de creditare
este apropiat de rata nominală a dobânzii.
Instituţiile financiare specializate joacă un rol important, de intermediari, între piaţa
financiară şi întreprinderi. De cele mai multe ori întreprinderile mici şi mijlocii n-au acces
direct la piaţa financiară (piaţa obligatară); instituţiile se împrumută de pe piaţa financiară
şi, la rândul lor, împrumută întreprinderile mici şi mijlocii, dirijează resursele către diverse
sectoare prioritare.
1.3.5. Credite bancare pe termen mijlociu şi lung
Băncile oferă în mod obişnuit credite pentru investiţii pe termen mijlociu şi mai rar pe
termen lung, acestea din urmă fiind caracteristice altor instituţii şi organisme financiare.
Creditele bancare se acordă pe bază de garanţii ferme prezentate de debitori. De fapt, toate
condiţiile creditului se negociază între bancă şi debitori: rata dobânzii, termenul de
rambursare, eventuala perioadă de graţie, penalizări pentru nerespectarea clauzelor contractuale
etc. Nivelul dobânzii la creditele bancare este sensibil mai ridicat decât cel utilizat de
organismele financiare specializate. Mărimea ratei dobânzii se stabileşte după criterii diferite,
despre care ne vom ocupa într-un capitol următor.
1 Gh. Manolescu- Management financiar, Editura Economică, Bucureşti, 1995, pag.85.
13
Fundamentarea deciziilor de finanţare şi autofinanţare de către agenţii economici
Creditul bancar pe termen mijlociu, 2-7 ani, joacă un rol important în finanţarea
societăţilor comerciale, fiind destinat acoperirii cheltuielilor de investiţii în echipament de
producţie cu durate de funcţionare relativ scurte, amenajări, construcţii uşoare, cheltuieli
pentru inovări, cercetări sau pentru operaţiuni de export.
Creditele pe termen mijlociu mobilizabile se materializează în efecte financiare
care se pot sconta la bancă sau resconta de către băncile comerciale la banca centrală. Astfel
de credite pot să prevadă şi o perioadă de graţie de 1-2 ani acordată debitorului; dacă
creditul este acordat pe un termen între 5-7 ani se numeşte credit pe termen mediu
prelungit.
În această categorie se încadrează şi creditele acordate pentru promovarea
exporturilor, mai ales de utilaje şi echipamente sau pentru executarea de lucrări. Practic,
creditele se acordă ca un credit-furnizor sau ca credit-cumpărător.
Creditele pe termen mijlociu nemobilizabile au aceeaşi destinaţie ca şi cele
mobilizabile; banca nu mai primeşte nici un efect financiar din partea beneficiarului, în
schimb dispune de garanţii materiale constituite în gaj de către debitor sau de o garanţie a
unei instituţii financiare specializate. Durata creditului se poate extinde până la 7 ani,
orice bancă comercială putând acorda credit pe baza unui contract încheiat cu debitorul.
1.3.6. Leasing-ul
Leasing-ul sau credit contract de închiriere reprezintă o metodă de finanţare care, în esenţă,
se poate asimila împrumutului, întreprinderea utilizatoare a obiectivelor de investiţii ce se
dobândesc nu are calitatea de proprietar, ci uzufructier, un fel de chiriaş în acest contract.
Contractul de credit se încheie pentru o perioadă determinată - în general, până la amortizarea
activului fix - în cursul căreia nici o parte nu poate rezilia contractul.
După cum am arătat, din punct de vedere contabil debitorul nu are calitatea de proprietar,
bunul neapărând în activul său bilanţier. în acelaşi timp însă, angajamentele de leasing
figurează obligatoriu în datorii extrabilanţiere (anexă la bilanţ). Plăţile făcute către proprietar
sunt deductibile1 din impozitul pe profit datorat statului - ceea ce face ca acest credit să fie
foarte avantajos. Plăţile acoperă atât amortizarea împrumutului, cât şi costul acestuia, adică
remunerarea normală a capitalului adus de societatea de leasing.
Din punct de vedere economic, angajamentele ce decurg din creditul-contract de
închiriere fac parte din datoriile pe termen mijlociu sau lung. întreprinderea obţine utilizarea la
1 I. Văcărel- Finanţe publice, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1999, pag. 157
14
Fundamentarea deciziilor de finanţare şi autofinanţare de către agenţii economici
început, apoi devine proprietar al activului fix, în schimbul plăţilor periodice (anuităţi de plată) şi
al cumpărării valorii reziduale.
Chiriile plătite periodic de utilizator se compun din contravaloarea amortizării, din costul
capitalului imobilizat (dobânda), din preţul serviciilor (comisionul) furnizate de întreprinderea
de credit-bail, precum şi dintr-o primă de risc. De cele mai multe ori plăţile periodice
(redevenţele) sunt stabilite după un barem regresiv anual, cu defalcări trimestriale, urmând ca
în final suma totală a plăţilor să depăşească cu 15-20% valoarea bunului închiriat.
Avantaje ale creditului-bail. Această modalitate de finanţare a cunoscut, în ultimul
timp, o dezvoltare considerabilă mai ales în domeniul imobiliar.
Pe plan financiar, creditul-bail este o operaţiune care nu modifică structura financiară a
întreprinderii (îndatorarea), ci numai angajamentele de plată anuale. Capitalul propriu rămâne
neangajat legal, ceea ce creează întreprinderii posibilitatea obţinerii unor împrumuturi bancare.
Spre deosebire de creditul bancar, creditul-bail acoperă 100% valoarea bunului închiriat,
întreprinderea putându-şi rezerva capitalul propriu drept garanţie pentru contractarea altor
împrumuturi de dezvoltare.
Toate aceste surse de finanţare reprezintă, de fapt, pentru orice agent economic,
instrumente ale realizării obiectivelor sale, realizare ce „implică amplasarea procesului de
constituire şi utilizare a capitalurilor într-o poziţie de primă importanţă, fapt ce obligă în mod
necesar atingerea unor performanţe de ordin cantitativ şi calitativ”1.
„Măsura în care o întreprindere realizează combinarea optimă a factorilor de producţie,
valorifică eficient potenţialul său economic şi dispune de capacitatea de adaptare la condiţiile
oferite de mediul înconjurător, îndeplinindu-şi funcţiile sale, între care cea financiară ocupă o
poziţie prioritară, dovedeşte că este viabilă”2.
1 Dumitru Bucătaru- Capitalurile Firmei,Editura Sedcom Libris, IAŞI, 1999, pag. 139.2 Gh. Filip- Viabilitatea financiară a întreprinderii şi îndatorarea, în Dimensiunea financiară a întreprinderii, Editura Eco’Art, 1995, pag. 128.
15