Despre Preoţie -rezumat-

Sfântul Ioan Gură de Aur

E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti – 2007

Cartea I

Capitolul 1 : Dovada dragostei fericitului Vasile faţă de mine.

Sf. Vasile s-a distins ca fiind cel mai sincer şi adevărat prieten al Sf. Ioan Gură de Aur. Ei

au urmat aceleaşi studii, având aceiaşi profesori, şi au urmat acelaşi drum în viaţă după

încheierea studiilor. Deasemenea aveau acelaşi statut social: „Nu eram eu prea bogat, iar el lipit

panantulu”.

Capitolul 2 : Ce l-a orit de a locui cu mine.

Sf. Vasile cel Mare deprinzându-se cu studiul („stătea cu ochii pironiţi în cărţi si nu iesea

niciodata in oras” p.32), a crescut duhovniceşte foarte mult în ochii Sf. Ioan Gură de Aur, însă cu

toate acestea i-a rămas acestuia (Sfântului Ioan) un bun prieten. Când au vrut să îmbrăţişeze viaţa

cea fericită a monahilor, Sf. Vasile era pregătit, însă Sf. Ioan, cu toate că într-un final a fost

pregătit şi el, a fost împiedicat să facă acest pas, de mama sa (rămasă văduvă cu puţin timp înainte de

naşterea Sfantul) care i-a cerut să rămână alături de ea până la moartea ei. Cu toate acestea Sf.

Vasile stăruia ca ei doi să urmeze viaţa monahală.

Capitolul 3 : Înşelăciunea pe care am întrebuinţat-o pentru a-l face să se lase hirotonit

În acea vreme în care Sf. Vasile stăruia la Sf. Ioan Gură de Aur să urmeze viaţa

monahală, s-a hotărât hirotonirea celor doi. Ca şi până acum, Sf. Vasile voia să urmeze acelaşi

drum ca şi Sf. Ioan Gură de Aur şi în ceea ce priveşte hirotonia. Numai că Sf. Ioan Gură de Aur

era cuprins de teamă („ca nu cumva să fiu hirotonit fără de voia mea” p.36) şi de nedumerire („nu găseam

nimic care să mă facă vrednic de această cinste” p.37) şi nu voia să accepte hirotonia, considerându-o o

mare cinste, însă pe Sf. Vasile îl vedea vrednic de această cinstire. Când a venit vremea

hirotonirii Sf. Ioan Gură de Aur s-a ascuns, iar Sf. Vasile a primit „jugul” (p.37). Auzind de fuga

prietenului său, a mers la el plin de amărăciune şi tristeţe, însă a fost întâmpinat cu bucurie (Sf.

Ioan se bucura văzându-l hirotonit) ceea ce l-a făcut să creadă că nu a fost înşelat pentru prima oară.

Capitolul 4 : Învinuirile pe care mi le-a adus că l-am înşelat.

Sfantul Ioan Hrisostom ne pune in vedere invinuirile Sfantului Vasile spuse dupa ce si-a mai

potolit putin tulburarea sufletului:

- „m-ai dispreţuit şi n-ai ţinut deloc seama de mine.”

- „ai deschis gurile tuturor”(p.38) „unii te învinuiesc şi spun că ai fugit din pricina

mândriei tale fără margini, alţii, că ai fugit din pricină că ţi-e dragă slava lumii; alţii[...]

te învinuiesc şi de una şi de alta. Mai mult, ocărăsc şi pe cei ce ne-au făcut această

cinste” (p.47)

- „cunoscuţii şi prietenii mă iau deoparte şi-mi aruncă în obraz cea mai mare parte din

învinuiri[...] Eu roşeam. Îmi era ruşine să le spun că nu ştiam că aveai de gând să fugi,

ca nu cumva să socotească făţărnicie prietenia noastră[...] Eram silit, deci, să tac, să-mi

plec ochii în pământ, să ocolesc pe cei cu care mă întâlneam şi să fug din calea lor. Dacă

aş scăpa de învinuirea asta, totuşi n-aş putea scăpa de alta, că sunt un mincinos. Nimeni

nu vrea să mă creadă că m-ai pus şi pe mine, Vasile, în rândul acelora cărora nu le era

îngăduit să cunoască ascunzişurile sufletului tău” (p.44)

- „Nu-ţi cer să te dezvinovăţeşti de răul pe care mi l-ai făcut![...]că m-ai înşelat, că m-ai

trădat, că n-au avut în ochii tăi nici un preţ bucuriile pe care ţi le-am făcut până acum!”

(p.48)

- „Ai aruncat dintr-o dată toate cuvintele mele” (p.50 – cuvinte încurajatoare pentru o „prietenie

sănătoasă”)

Capitolul 5 : Apărarea mea

Sf. Ioan Gură de Aur îşi începe apărarea căutând mai întâi să-şi cinvingă prietenul că nu

l-a dedreptăţit, şi abia apoi de a se disculpa faţă de părerea pe care o au „străinii” (p.51) despre el.

Capitolul 6 : Se poate folosi o înşelăciune pentru a fi de folos cuiva.

Sf. Ioan Gură de Aur motivează că înşelăciunea este rea dacă este făcută cu gând rău, iar

dacă gândul este bun, ea devine deopotrivă bună. De aceea Sf. Ioan Gură de Aur îi cere Sf.

Vasile să-i demonstreze cu ce gând a întrebuinţat-o el, iar de va descoperi că înşelăciunea a fost

făcută cu gând bun, atunci consideră că merită laudă, nu hulă ori învinuire.

Capitolul 7 : O faptă ca aceasta nu trebuie numită înşelăciune ci purtare de grijă.

Dând ca exemplu pe Avraam, Iacov, Moise, Finees, Ilie şi Sf. Ap. Pavel, Sf. Ioan Gură de

Aur arată că „Mare este puterea înşelăciunii! Cu o singură condiţie : să nu fie făcută cu gând

viclean”(p.55). O astfel de înşelăciune nici nu trebuie numită aşa, ci „bună rânduială, înţelepciune

şi meşteşug” (p.56), iar înşelător este doar cel ce se foloseşte de înşelăciune cu gând rău, nu şi cel

ce se foloseşte de ea cu gând curat.

Cartea a II - a

Capitolul 1 : Preoţia este cel mai mare semn al dragostei de Hristos.

Numind înşelăciunea cu gând bun, „minunată rânduială”(p.57), Sf. Ioan Gură de Aur îi

arată Sf. Vasile că prin înşelăciunea pe care el a întrebuinţat-o, cel înşelat a câştigat cel mai mare

câştig, şi anume că „prin hirotonia ta îndeplineşti tocmai acele fapte numite de Hristos semne

ale dragostei pentru El”. Această afirmaţie, Sf. Ioan Gură de Aur o întăreşte cu locul din

Scriptură în care Hristos îl întreabă pe Petru dacă Îl iubeşte mai mult decât ceilalţi ucenici.

Primind răspuns afirmativ, Mântuitorul arată că semnul dragostei de El este păstorirea oilor Sale

cuvântătoare [„Dacă Mă iubeşti, păstoreşte oile Mele!”(In.21, 16)]. Prin această Mântuitorul arată lui

Petru şi nouă tuturor cât de mult îşi iubeşte El Biserica Sa, pentru ca şi noi să o iubim mult.

Vedem astfel că pentru a dovedi iubirea faţă de El, Hristos nu îi cere lui Petru nicio altă slujire

sau virtute, devât numai să pască oile Sale (In. 21, 17), de unde rezultă că aceasta este cea mai

mare dovadă de dragoste pentru Hristos. Deasemenea atunci când întreabă : „Cine este sluga

credincioasă pe care o va pune domnul peste casa lui?”(Mt 24, 45). Mântuitorul vrea să arate cât de

rari sunt cei credincioşi şi înţelepţi şi cât de măreaţă este această slujire a pastoraţiei, şi care este

răsplătită pe măsură. [„Peste toate averile sale o va pune” (Mt. 24, 27)]

Capitolul 2 : Slujirea preoţiei este mai mare decât celelalte slujiri

Toate celelalte slujiri şi virtuţi pentru dragostea lui Hristos le pot săvârşi, respectiv

dobândi şi femeile şi bărbaţii, însă păstorirea turmei lui Hristos trebuie încredinţată doar acelor

bărbaţi care întrec cu mult pe toţi ceilalţi oameni în virtutea sufletului. Diferenţa dintre păstor şi

păcătoşi trebuie să fie, după cum spune Sf. Ioan Gură de Aur, ca diferenţa dintre oameni şi

animale, de aceea şi responsabilitatea acestuia este foarte mare. Dacă el pierde una din oile cele

cuvântătoare ale lui Hristos, atunci el va suferi mai întâi o pagubă în propriul lui suflet.

Capitolul 3 : Slujirea preoţiei are nevoie de un suflet mare şi minunat.

Lupta păstorului de suflete este „grea şi... cumplită”(p.62) întrucât „Lupta noastră nu este

cu sângele şi cu trupul, ci cu începătoriile, stăpâniile, cu stăpânitorii întunericului veacului

acestuia, cu duhurile răutăţii cele din văzduhuri”(Efeseni 6, 12). Deasemenea Sf. Ioan Gură de Aur

arată că o altă primejdie ce ameninţă turma lui Hristos şi cu care are de luptat păstorul o

reprezintă „faptele trupului! Acestea sunt desfrânarea, adulterul, necurăţia, neînfrânarea,

închinarea la idoli, vrăjitoria, vrajba, sfada, gelozia, mânia, gâlceava (Galateni 5, 19-20),

clevetirea, şoptirea la ureche, semeţia (IICorinteni 12, 20) şi altele asemenea acestora. Aceşti

vătămători nu se mulţumesc doar să vateme turma, ci şi pe păstor îl atacă şi nu se opresc până

ce nu îl înving sau cad ei învinşi”(pp.62-63)

O altă greutate a pastoraţiei este aceea de a depista bolile sufleteşti ale celor păstoriţi,

întrucât „nimeni dintre oameni nu ştie cele ale omului, afară de duhul omului, care este în el”

(ICorinteni 2, 11). La fel de greu este să prescrii tratamentul potrivit bolii, dar şi mai greu este să

administrezi acest tratament întrucât „nu stă în puterea preotului ca bolnavul să primească

leacurile, ci în puterea celui bolnav”[p.63 – „Că nu avem stăpânire peste credinţa voastră, ci suntem

împreună – lucrători la bucuria voastră”(IICorinteni 1, 24)]

Păstorul de suflete nu trebuie să îl silească pe cel păcătos să devină mai bun, ci prin

dibăcie, să-l facă de bunăvoie să-şi dorească asta. Dacă, însă, cel păcătos nu primeşte sfaturile

duhovnicului său, el „adaugă altă rană lângă cea vechea rană”(p.64) şi astfel încercarea

preotului de a vindeca rana devine pricina unei boli mai grele.

Capitolul 4 : Preoţia este plină de greutăţi şi primejdii

Cunoscând varietatea caracterelor umane, Sf. Ioan Gură de Aur îndeamnă preotul să nu

canonisească după greutatea păcatului ci după starea sufletească a păcătosului, iar pentru a o

cunoaşte, păstorul are nevoie de „multă pricepere”(p.65). Sf. Ioan Gură de Aur atrage astfel

atenţia că din pricina unor canoane aspre unii îşi pierd nădejdea mântuirii, iar altii din pricina

unor canoane prea uşoare, devin nepăsători.

Alături de „multă pricepere”, i se cere preotului să aibă „un suflet mare şi curajos”(p.66),

pentru ca prin multă muncă, multă stăruinţă şi multă răbdare să întoarcă la Biserică „mădularele

despărţite de ea”, iar aceasta să o facă prin convingere, iar nu cu de-a sila.

Acest capitol se încheie reamintind că pastoraţia este cu adevărat o dovadă de iubire de

Hristos.

Capitolul 5 : Pentru că-L iubesc pe Hristos de aceea am fugit de preoţie

În acest capitol se poate observa nobilimea sufletelor celor doi prieteni, care raportându-

se la Păstorul cel Bun, se smeresc pe ei înşişi considerându-se nevrednici de această slujire. Ei îşi

cercetează fiecare sufletul nu raportându-se la semeni, ci în lumina lui Hristos, de aceea Sf. Ioan

Gură de Aur nu se vede vrednic de a păstori, temându-se să nu vateme turma Domnului, pe care

El o iubeşte atât de mult încât S-a jertfit pentru ea, iar Sfântul Vasile considerându-se nevrednic

de a fi preot, îl învinuieşte pe Sf. Ioan Gură de Aur că nu l-a ferit si pe el de o asemenea

responsabilitate.

Remarcabilă este în acest capitol dovada prieteniei dintre cei doi, care se poate observa

din spusele Sf. Vasile către Sf. Ioan Gură de Aur: „nici un alt om nu-mi cunoaşte aşa de bine

sufletul cum mi-l cunoşti tu, ba, mai mult, mi-l cunoşti mai bine decât cei ce m-au născut şi m-au

crescut”.(p.69)

Capitolul 6 : Dovada virtuţii lui Vasile şi a dragostei lui puternice

În acest capitol Sf. Ioan Gură de Aur ne dezvăluie că o altă caracteristică specifică unui

preot, trebuie să fie dragostea jertfelnică, amintindu-i Sf. Vasile de una din faptele sale şi de

vorbele sale când a spus: „Ce să fac? Nu ştiu să iubesc altfel, decât să-mi dau sufletul când

trebuie să scap pe un prieten de primejdie!”. Această întâmplare o arată Sf. Ioan Gură de Aur

corelându-o cu ceea ce spune Hristos că: „Nimeni nu are o dragoste mai mare decât aceasta, ca

să-şi pună cineva sufletul pentru prietenii săi”(In. 15, 13). Vădind astfel desăvârşirea dragostei la

care a ajuns Sf. Vasile înţelegem care era intenţia Sf. Ioan Gură de Aur atunci când la începutul

acestui capitol ne demonstrează că „Hristos a lăsat la o parte toate minunile pe care aveau să le

facă Apostolii şi a spus : „Întru aceasta vor cunoaşte oamneii că sunteţi ucenicii Mei, dacă vă

veţi iubi unii pe alţii”(In.13, 35)”(p.71). Totodată el aminteşte şi de elogiul adus dragostei făcut de

Sf. Ap. Pavel (ICorinteni 13) şi de faptul că acesta consideră dragostea plinirea legii (Romani 13, 10).

Văzând că i-a fost descoperită smerenia sufletească, şi încredinţat fiind că prietenul său l-

a împins spre slujirea preoţească, după cum el însuşi afirmă, pentru că ştia că va fi folositor

Bisericii, Sf. Vasile îşi pleacă privirea în pămnânt, se înroşeşte şi îi cere Sf. Ioan Gură de Aur să

nu mai vorbească despre el, ci să-i spună cum să se apere înaintea atât a celor care i-au cinsit cât

şi înaintea celor care sunt supăraţi că au ocărât pe cei ce i-au cinstit.

Capitolul 7 : Am fugit de hirotonie pentru că n-am voit să aduc ocară celor care m-au ales.

Pentru a se „dezvinovăţi”, pentru a se justifica înaintea oamenilor pentru gestul său de a

fugi de hirotonie, Sf. Ioan Gură de Aur le spune mai întâi că „nu trebuie să ne uităm că ocărâm

pe oameni dacă, pentru a-i cinsti, suntem nevoiţi să păcătuim înaintea lui Dumnezeu” (p.74),

neînţelegând de ce este învinuit pentru că a vrut să-şi „cruţe” sufletul. În plus Sf. Ioan Gură de

Aur spune că oricum bârfitorii ar fi găsit un alt pretext pentru „meşteşugul” lornăscocind, spre

exemplu, că a fost hirotonit pentru poziţia sa socială, ori pentru că a linguşit sau chiar mituit, sau

poate ar fi spus că erau alţii care să fi meritat această cinste, pentru ce a fost ales tocmai el, care

şi-a petrecut viaţa în studierea ştiinţelor profane.

Capitolul 8 : Prin fuga mea i-am ferit de ocară

În acest capitol Sf. Ioan Gură de Aur arată că prin fuga sa nu a făcut altceva decât că a

scutit de ocări pe cei ce l-ar fi hirotonit, cum că ar fi practicat simonie, ori că încredinţează turma

lui Hristos „unor copii fără minte”.(p.77)

Din finalul capitolului deducem că maturitatea spiritului este absolut necesară în

pastoraţie, maturitatea fizică nefiind chiar atât de importantă („nu trebuie oprit tânărul, ci neofitul, de la

o astfel de slujire” – p.77)

Cartea a III – a

Capitolul 1 : Cei care au bănuit că am fugit de preoţie din mândrie, au arătat că au o idee

greşită despre preoţie.

În primul capitol al celei de-a III-a cărţi, Sf. Ioan Gură de Aur demonstrează că fuga lui

de preoţie nu se datorează nicidecum mândriei. Totodată el demonstrează că cei ce l-au acuzat că

din mândrie a făcut aceasta, au o idee greşită despre preoţie, minimalizând valoarea acestei

sublime slujiri. Această slujire, preoţia, este tot atât de superioară demnităţii împărăteşti pe cât de

superior este sufletul faţă de trup”(p.78)

Capitolul 2 : N-am fugit de preoţie nici pentru că umblu după slava deşartă.

Sf. Ioan Gură de Aur se miră de o astfel de acuză contradictorie.

Capitolul 3 : Dacă aş fi urmărit slava deşartă ar fi trebuit mai degrabă să mă preoţesc.

În acest capitol Sf. Ioan Gură de Aur afirmă că mai degrabă ar fi putut fi acuzat de slavă

deşartă dacă ar fi fost hirotonit, pentru că astfel ar fi fost renumit şi considerat mai presus decât

alţii în ciuda tinereţii sale. Spre sfârşitul capitolului el subliniază ideea că atât pe cei ce

dispreţuiesc preoţia din pricina mândriei sau a slavei deşarte, deşi el nu crede că există o astfel de

persoană, dar şi pe cei care acuză pe alţii de astfel de gânduri, îi „ameninţă mare primejdie”(p.81)

Capitolul 4 : Preoţia este un lucru înfricoşător, iar cultul creştin este mult mai înfricoşător

decât cultul Legii Vechi.

Încă din începutul capitolului Sf. Ioan Gură de Aur arată importanţa preoţiei spunând că

deşi se săvârşeşte pe pământ, ea are rânduială îngerească, de aceea i se cere preotului curăţia

(sufletului şi a trupului). Totodată el aminteşte că această slujire a fost instituită de Însuşi Hristos.

Vrând să arate superioritatea cultului creştin faţă de cultul vechi-testamentar, Sf. Ioan

Gură de Aur îl citează pe Sf. Ap. Pavel [„Şi nici măcar nu este slăvit ceea ce era slăvit în această privinţă,

faţă de slava cea covârşitoare.” (IICorinteni, 3, 10)], după care exclamă: „O iubire de oameni a lui

Dumnezeu! Fiul care stă sus cu Tatăl, este ţinut în clipa aceea în mâini de toţi şi Se dă pe Sineşi

tuturor celor ce voiesc să-L sărute şi să-L primească”.(p.82) Totodată el arată superioritatea

cultului creştin faţă de cultul Legii vechi, făcând referire la Ilie Tesviteanul şi zicâd că preotul în

faţa Sfintei Mese, invocă ca Sf. Duh să coboare harul peste jertfă, spre a aprinde cu ea sufletele

oamenilor şi pentru a le face mai strălucitoare.

Capitolul 5 : Mari sunt puterea şi cinstea preoţilor

Harul Sf. Duh i-a învrednicit pe preoţi de o mare cinste, căci oameni fiind ei se pot

apropia de firea Dumnezeirii. Ei au primit puterea de a administra cele cereşti (Mt. 18, 18) putere

pe care nu au primit-o nici îngerii, nici arhanghelii.

Capitolul 6 : Preoţii sunt slujitorii celor mai mari daruri ale lui Dumnezeu.

Sf. Ioan Gură de Aur arată cât de mare este prestigiul preotului, care ar trebui să fie mai

înfricoşători decât împăraţii şi mai iubiţi şi mai cinstiţi decât părinţii. Preoţii sunt cei care ne nasc

pentru viaţa viitoare, au puterea de a ne ierta păcatele şi după botez, pot mântui sufletele bolnave

şi chiar mijloci la Dumnezeu pentru noi. In încheierea capitolului, el subliniază că pentru a reuşi

în pastoraţia sa, preotul trebuie să aibă pricepere şi putere „şi personală şi de sus”(p.88)

Capitolul 7 :

Acest capitol ne prezintă atitudinea de smerenie şi frică a măreţului Ap. Pavel când se

gândea la cinstea preoţiei. El care a întrecut pe mulţi în iubirea de Hristos, se temea când se

gândea la măreţie apostoliei sale, ceea ce ne pune un mare semn de întrebare cu privire la ce

atitudine avem noi faţă de slujirea pastorală, atunci când în toate faptele noastre urmărim numai

folosul nostru.

În încheierea capitolului Sf. Ioan Gură de Aur subliniază faptul că un astfel de om, lipsit

de virtuţile Ap. Pavel, ar trebui mai degrabă hulit dacă primeşte preoţia, nu dacă fuge de ea.

Capitolul 8 : Multe păcate săvârşeşte un preot dacă nu-i foarte destoinic.

Cunoscâd greutatea slujirii preotului („Știu cât e de greu să fii preot!” – p.91), Sf. Ioan

Gură de Aur precizează că la această slujire trebuie să se aducă oameni potriviţi, înzestraţi în

primul rând cu har divin, purtări bune, viaţă curată, „virtute mai mare decât cea

omenească”(p.90) şi multă pricepere. Unul care nu are aceste calităţi, nu trebuie hulit atunci când

fuge de preoţie, căci el are responsabilitatea mântuirii sufletelor credincioşilor pe care îi

păstoreşte.

Capitolul 9 : Preotul este cuprins de slava deşartă şi de păcatele născute din ea.

În acest capitol Sf. Ioan Gură de Aur avertizează asupra imensului pericol sufletesc la

care se expune preotul şi anume la păcatul slavei deşarte şi la toate celelalte păcate care iau

maştere din ea şi anume: mândria, tristeţea, invidia, cearta, hula, pâra, minciuna, făţărnicia,

uneltirea, dorinţa după posturi de cinste, predici rostite pe placul credincioşilor fără a-şi atinge

astfel scopul duhovnicesc, linguşelile slugarnice, linguşirea bogatilor şi dispreţuirea săracilor,

dezmierdările josnice, laşitatea, falsa smerenie, hotărârile vătămătoare, lipsa de curaj în a-i dojeni

pe cei bogaţi şi mustrarea peste măsură a celor smeriţi.

Spre sfârşitul acestui capitol Sf. Ioan Gură de Aur subliniază faptul că legea

dumnezeiască nu primeşte femeile la slijirea preoţiei (ICorinteni 14, 34) însă ele caută să intre cu

de-a sila. Astfel cu ajutorul preoţilor căzuţi în slava deşartă, ele ajung să aibă mare putere în

biserică, căci ei, de dragul femeilor fac diferite fapte vrednice de ruşine.

Capitolul 10 : Nu preoţia este de vină ci trândăvia noastră

În acest capitol Sf. Ioan Gură de Aur prezintă calităţile pe care trebuie să le aibă preotul şi

primejdiile care pândesc pe cei ce primesc acestă slujire.

Întâi de toate preotul trebuie sa fie foarte puternic şi priceput, căci dacă capul este slab, duce la

pieire, odată cu el, şi restul trupului. Cel ce primeşte preoţia trebuie totodată să-şi cunoască bine

propriul lor suflet, ca nu cumva primind în grabă preoţia, atunci când vor să îndeplinească

îndatoririle ei, întunecaţi de nepricepere, să-şi agonisească lor şi păstoriţilor nenumărate păcate.

Deasemenea sufletul celui ce primeşte preoţia, nu trebuie să fie stăpânit de dorinţa

înflăcărată de a primi această dregătorie, pentru că astfel va îndura fel de fel de necazuri, va

linguşi, va suferi umilinţe şi înjosiri, va cheltui bani grei pentru a nu pierde preoţia.

Spunând acestea Sf. Ioan Gură de Aur se referă la faptul că cel ce urmează a primi

hirotonia, să nu fie doritor de putere şi stâpânire, şi să nu caute să obţină acestea prin preoţie,

căci astfel sufletul său va fi măcinat de teama de a nu le pierde, iar sufletul unui preot nu trebuie

să fie cuprins de teamă, ci preotul să fie vitează precum un ostaş. De aceea preotul trebuie să se

cerceteze amănunţit ca nu cumva să se aprindă în sufletul său scânteia dorinţei de stăpânire şi

putere.

Trebuie ca cel ales pentru a fi preot să aibă mare respect de preoţie, să se înfricoşeze de

răspunderile pe care le presupune această slujire, iar de va fi făcut vre-un păcat ce presupune

caterisirea, să nu aştepte să fie judecat, ci singur să părăsească această înaltă slujire, atrâgănd

astfel asupra lui mila lui Dumnezeu. Dacă cumva vei fi silit să pleci din cler pentru că nu ai vrut

să înfăptuieşti vre-un lucru nevrednic de preoţie, vei aduce pedeapsa divină asupra celor ce te-au

prigonit, iar asupra ta răsplata lui Dumnezeu.(Mt. 5, 11-12)

Preotul trebuie să fie înfrânat, veghetor şi foarte atent, intrucât el nu trăieşte doar pentru

el ci şi pentru păstoriţii săi. Dar mai mult decât aceasta preotul trebuie să aibă tăria sufletească,

căci nu e lucru greu să mănânci puţin, să dormi pe aşternut tare, să priveghezi, şi mulţi pot face

asta, insă este foarte greu să poţi îndura ocara, asuprirea, cuvintele grele, mustrările pe drept ori

pe nedrept, fără să te mânii. Aşa cum mărturiseşte şi Sf. Scriptură [„Eu însă vă spun vouă: Că oricine se

mânie pe fratele său vrednic va fi de osândă; şi cine va zice fratelui său: netrebnicule, vrednic va fi de judecata

sinedriului; iar cine va zice: nebunule, vrednic va fi de gheena focului.”(Mt. 5, 22)], Sf. Ioan Gură de Aur

subliniază că „îl ameninţă iadul şi focul iadului numai dacă se mânie pe cineva”(p.99) căci

„Mânia pierde şi pe cei înţelepţi”.(Pilde 5, 11)

Prin viaţa sa preotul trebuie să fie un exemplu bun pentru păstoriţii săi, pentru că aceştia

urmărind purtările sale vor căuta să se asemene in comportament cu el. Păcatele preotului, fie ele

şi celel mai mici, ies repede la iveală, iar ele vatămă pe toţi: pe cei slabi îi face şi mai slabi în

ostenelile lor pentru virtute, iar pe cei cu oarecari fapte virtuoase îi aruncă în mândrie. Păcatele

preotului sunt repede cunoscute de toţi, şi deşi sut mici ele par mari faţă de păcatele mici ale

celorlalţi, întrucât „toţi măsoară păcatul nu cu mărimea păcatului săvârşit, ci cu dregătoria celui

ce săvârşeşte păcatul”.(p.102) Preotul nu este judecat ca un om obişnuit ci ca „un înger, slobozit

de orice slăbiciune lumească”(p.103), de aceea atunci când i se vădeşte vreo slăbiciune, chiar şi

cei ce-l cinsteau mai înainte, se pregătesc să-l alunge din scaun cu asprime.

De aceea trebuie ca frumuseţea sufletului preotului să strălucească în toate împrejurările

din viaţa lui, pentru ca astfel să se bucure şi să se lumineze sufletele celor ce-l privesc.

Capitolul 11 : Trebuie îndepărtată din sufletul preotului dorinţa iubirii de putere.

În acest capitol Sf. Ioan Gură de Aur critică atât alegerile de episcopi cât şi alegerile pe

care episcopii le fac pentru a primi hirotonia. Sf. Ioan critică faptul că preoţii nu sunt uniţi asupra

episcopului pe care îl au de ales şi asta deoarece nu toţi urmăresc acelaşi lucru.

Atât în alegerea unui episcop, cât şi în alegerea unui preot, singurul lucru care trebuie

avut în vedere este „virtutea sufletului”(p.105) Nici evlavia singură cu toate că este o însuşire

obligatorie pentru preoţie, şi nici vârsta înaintată „nu sunt îndestulătoare pentru a arăta pe cineva

vrednic de preoţie”(p.105). Având în vedere aceasta, nici nu mai putem pomeni că familia

vrednică, bogăţia, rudenia sau prietenia ar putea reprezenta atuuri în alegerea unui preot.

Tot în acest capitol Sf. Ioan Gură de Aur îşi arată indignarea pentru faptul că „cei ce

trebuie să lupte pentru cer se tocmesc la numirile în posturile clericale, ca şi cum s-ar tocmi la

vânzarea moşiilor sau a altor lucruri”(p.109) şi că din cauza invidiei, nu numai că sunt hirotoniţi

oameni nevrednici, ci chiar sunt îndepărtaţi cei vrednici, ajungându-se astfel ca „oamenii lui

Hristos” să distrugă „pe cele ale lui Hristos mai cumplit decât vrăjmaşii şi inamicii lui

Hristos”(p.110)

În continuare Sf. Ioan arată responsabilitatea şi greutatea episcopiei, iar în finalul

capitolului subliniază faptul că cel ce doreşte să primească această înaltă slujire, trebuie să

cerceteze mai întâi bine totul.

Capitolul 12 :Despre văduve

În ceea ce le priveşte pe văduve, acestea trebuiesc cercetate hotărându-se astfel care

merită şi care nu sprijinul Bisericii. Astfel cele ce păcătuiesc şi fac fapte nelegiuite şi urâte, nu

vor primi ajutorul Bisericii, şi nici cele care se pot întreţine singure. În sprijinirea văduvelor,

episcopul trebuie să fie întrarmat cu neiubirea de arginţi şi mai cu seamă cu pricepere şi

„răbdarea care face bune raporturile dintre oameni”(p.114). Văduvele, deseori, din cauza sărăciei,

a vârstei ori a firii lor femeieşti, se poartă cu obrăznicie, invinuind fără motiv, criticând în loc să

laude, plângându-se când ar trebui să mulţumească. Ele sunt silite să se poarte astfel „pentru că le

sileşte stomacul”(p.115), dar le pare rău de silnicia ce o fac, de aceea episcopul (sau preotul)

trebuie să rabde cu curaj, fără a le insulta. Este o cruzime, spune Sf. Ioan Gură de Aur să adaugi

la durerea sărăciei lor şi durerea ocării. Deasemenea cel ce se îngrijeşte de văduve trebuie să fie

şi un bun gospodar, nerisipind banii fără rost.

Capitolul 13 : Despre fecioare

Multe sunt grijile pe care le are un episcop ca purtător de grijă al fecioarelor, incepând

chiar cu înscrierea lor în ceata fecioarelor. Întrucât acestora nu le este îngăduit să călătorească

mult şi fără rost, nu se cuvine să cunoască ocara şi liguşeala, ele au nevoie de o foarte mare

atenţie si de mult ajutor. Nu-i este deloc uşor episcopului să cunoască mişcările sufletului lor, în

aşa fel încăt pe cele dezordonate să le înlăture, iar pe cele ordonate să le îmbunătătească, cum nu

le este uşor să cerceteze unde se duc şi cu cine se întâlnesc.

Capitolul 14 : Despre judecată

Îndatorirea de judecător a episcopului are nenumărate neplăceri şi este foarte

primejdioasă. În primul rând este foarte greu să descoperi dreptatea fără a o denatura, iar apoi să

împarţi pedeapsa pentru a nu pedepsi mai mult, sau din contră, mai puţin pe cei ce au greşit.

Deasemenea trebuie să aibă episcopul mare grijă să descopere care este adevăratul vinovat

pentru a nu pedepsi pe cel drept şi astfel să-l depărteze de Biserică.

Episcopul este el însuşi judecat fiindu-i cercetate cu de-amânuntul faptele şi gesturile cele mai

obişnuite. El are de dat socoteală nu doar pentru păcatele lui, ci şi pentru cele săvârşite de alţii.

În finalul acestei a III-a cărţi a Tratatului despre preoţie, Sf. Ioan Gură de Aur

mărturiseşte că toate cele relatate până acum l-au motivat să fugă de preoţie, slujire înaltă şi plină

de responsabilităţi.