DEVIANŢĂ ŞI INFRACŢIONALITATE

Fenomenul de devianţă socială şi în special cel manifestat sub forma infracţionalităţii, constituie o problemă socială foarte complexă, rezultată din interacţiunea unor cauze individuale şi sociale şi a unor condiţii favorizante, a căror cunoaştere şi explicaţie ştiinţifică stau la baza măsurilor de politică penală şi socială, menite să conducă la prevenirea şi diminuarea manifestărilor antisociale, care cunosc o amploare fără precedent în lumea contemporană.Reprezentând obiectul de studiu al mai multor discipline, din unghiuri de vedere diferite: criminologie, sociologie, drept penal, psihologie judiciară, medicină legală etc. fenomenul de devianţă în general, cel de infracţionalitate (delincvenţă) în special, prin complexitatea cauzelor şi efectelor sale, impun coordonarea, coroborarea eforturilor acestor discipline, o abordare interdisciplinară. Ca noţiune larg utilizată în sociologia contemporană şi fundamentând un întreg sistem teoretic şi conceptual, care a dat naştere sociologiei, devianţei ca ramură aparte a cunoaşterii sociologice, noţiunea de deviantă desemnează în înţelesul său cel mai general, nonconformitatea cu normele sociale. O asemenea nonconformitate vizează atât actele de încălcare flagrantă a legilor şi regulilor de convieţuire socială sau acţiunilor care tind să le schimbe şi să le înlocuiască cu altele, cât şi tipurile de comportament care se abat de la conduita permisibilă social, „medie” sau „normală”. În acest sens, o serie de autori consideră devianţa ca fiind alcătuită din acele comportamente care se abat de la, sau intră în conflict cu standardele acceptate social sau cultural în cadrul unui grup sau sistem social. Implicând în mod necesar, conceptul de ordine, după cum arată W.J.H. Sprott, devianţa include „ansamblul comportamentelor care violează aşteptările instituţionalizate, adică acele aşteptări care sunt împărtăşite sau recunoscute ca legitime în cadrul unui sistem social”. Acţionând ca instrumente de control, normele sociale stabilesc în ce măsură un individ îşi poate modifica comportamentul fără a risca să fie calificat drept deviant. Ele reprezintă nu atât un punct sau o linie, ci o „zonă” în cadrul căreia sunt permise şi limite de variaţie, deoarece orice societate acceptă, în cadrul ei, comportamente „variante” noi sau cel puţin diferite de cele definite în mod instituţional. Când însă un individ manifestă un comportament care nu se încadrează în limite instituţional şi socialmente acceptabile este calificat drept deviant.Devianţa este, deci o abatere de la norme, o violare a acestora. Ea are o sferă mult mai largă decât criminalitatea, infracţionalitatea sau delicvenţa (denumită şi „devianţa penală”), întrucât include nu numai încălcările legii penale, ci toate deviaţiile de la comportamentul socialmente acceptat şi dezirabil.Comportamentul deviant este un comportament “atipic”, care se îndepărtează sensibil de la poziţia standard (medie) şi transgresează normele şi valorile acceptate şi recunoscute în cadrul unui sistem social. Diagnosticarea comportamentului deviant depinde de natura normelor sociale, de gradul de toleranţă al societăţii respective, ca şi de pericolul actual sau potenţial pe care îl prezintă devianţa faţă de stabilitatea vieţii sociale. În ansamblul formelor de devianţă socială se include şi delincvenţa (infracţionalitatea sau criminalitatea), care afectează cele mai importante valori şi relaţii sociale protejate de normele juridice cu caracter penal. Aceasta reprezintă ansamblul actelor şi faptelor care, încălcând regulile juridice penale, impun adoptarea unor sancţiuni negative, organizate, din partea agenţilor specializaţi ai controlului social (poliţie, justiţie etc.).Chiar dacă delincvenţa apare ca un fenomen juridic, reglementat prin normele dreptului penal, ea este primordial, un fenomen social având consecinţe negative şi distructive pentru securitatea indivizilor şi grupurilor.