dosar de prezentare - nottara.rono.nottara.ro/res/doc/1701_dosar_familie_pus_pe_site1.pdf ·...
TRANSCRIPT
Bd. Magheru, nr. 20, 010334 Bucureşti
tel.: 021.318.89.00 / 021.318.89.01; fax: 021.312.44.80
e-mail: [email protected]
Casa de bilete: 021 317 41 01
Dosar de prezentare
Sala Radu Beligan (Teatrul de Comedie)
„Familie de artişti”
de Kado Kostzer şi Alfredo Arias
traducerea: Doru Mareş
Data premierei: 20 ianuarie 2016
DISTRIBUṬIA:
Emma Finochietto: Florina Cercel
Marietta Finochietto: Victoria Cociaş
Pocho Finochietto: Gavril Pătru
Fryda Finochietto: Ada Navrot
Raimonda / Carola Finochietto: Crenguţa Hariton
Carmen: Ioana Calotă
Boris Sitbon: Ion Haiduc
4 muncitori pe şantier: Alexandru Mike Gheorghiu, Ghighi Eftimie,
Daniela Tocari, Raluca Jugănaru Grosu
Regia: Alexander Hausvater
Costumele: Stela Verebceanu
Decorul: Carmencita Brojboiu
Muzica: Tibor Cári
Coregrafia: Vica Bucun
Asistenţa de regie: Adela Biţică
Light design-ul: Lucian Moga
Durata: 2 ore (fără pauză)
SINOPSIS
Într-un Buenos Aires în care istoria se demolează, pentru a face loc
autostrăzilor moderne, familia Finochietto trăieşte cu artă, sfidând meschinăria
vremurilor. Casa lor, aparent o ruină dezafectată, este un salon al spiritului, în care
se cântă, se dansează, se scriu poezii, se pictează, se citeşte în stele şi se lucrează
necontenit la o estetică a vieţii. Una în care mâncatul din pubelă are ceva
aristocratic, atâta vreme cât sufletul şi mintea capătă hrana dorită.
Emma Finochietto şi cei cinci copii ai săi sunt maeştri ai artei supravieţuirii –
într-o societate condusă de contabili, ei sunt contemporani în spirit cu Da Vinci,
Picasso, Chopin, Van Gogh etc., îşi închipuie că marea scenă a lumii îi aşteaptă şi îşi
va întâmpina cum se cuvine fiii rătăcitori. Carola îşi caută portocaliul, Pocho
născoceşte rime despre pălării, Raimonda se frământă, când Marte e într-o
cuadratură nefastă, Fryda redescoperă Moartea Lebedei de fiecare dată, iar Marietta
păstrează suveniruri de pe când era Madama Butterfly. Sunt ocrotiţi de Carmen,
tânăra lor „dădacă”, cea care cunoaşte îndeaproape tomberoanele tuturor
restaurantelor eclectice din capitala Argentinei.
Apariţia unui funcţionar de la primărie, venit cu un ordin de evacuare a casei,
pentru începerea procedurilor de demolare, pare să însemne sfârşitul acestui templu
al artelor. Însă adevăraţii artişti nu dispar niciodată…
Un spectacol emoţionant, plin de umor şi tandreţe, despre viaţa ca artă.
EXTRASE DIN TEXT:
DOÑA EMMA: Incredibil: şansa e de partea noastră! Două miracole dintr-o lovitură:
întoarcerea Frydei şi vestea asta! Tocmai dădeam să mă şterg, când am zărit titlul.
Uită-te. Ba nu. Mai bine ghiceşte!
MARIETTA (încercând): E ceva legat de autostradă?
DOÑA EMMA: De autostradă?!
MARIETTA: Aha, m-am prins! Ni s-a lăsat moştenire o avere în Italia şi acum ne
caută să ne-o dea.
DOÑA EMMA: După moartea unchiului Luigi nu mai avem rude pe-acolo, iar
moştenirea s-a dus demult.
MARIETTA: Mdaaa, mii de hectare n-au ţinut nici cât un suspin. Să nu mai zic de
vaci...
DOÑA EMMA: Dar fabrica de conserve de peşte... Îîîh!
MARIETTA: Dar acţiunile din metalurgie...
DOÑA EMMA: Şi ferma de vidre...
MARIETTA: Totul delapidat.
DOÑA EMMA: Delapidat? Nu, nu! Transformat în artă. Ce ne păsa nouă de vaci ori
de metalurgie? Peştele mi-a provocat întotdeauna urticarie, cât despre vidre, mereu
am preferat vizonul. De delapidat, trebuie să delapidezi, doar la asta sunt buni banii,
ca să trăieşti intens, ca să creezi, pentru artă... Păcat că n-a fost mai bogat Luigi.
(Familie de artişti, Actul I)
DOÑA EMMA (foarte calmă): Nu aveam nicio îndoială! Am avut un vis minunat. Se
făcea că ne urcam la bordul unui avion supersonic. O tânără îmbrăcată în albastru
ne arăta care ne sunt locurile... O voce spunea în engleză: „zborul va fi scurt...” Şi,
într-adevăr, nici nu am plecat bine că am şi ajuns... Aeroportul era învăluit de ceaţă,
dar se întrezărea mulţimea care ne aştepta...
FRYDA: Jurnalişti, fotografi, admiratori...
DOÑA EMMA: Am coborât pasarela cu totul în largul meu, plină de mândrie că am
dat lumii toţi aceşti artişti. Copiii mei care îşi împrăştie arta în toate zările, pentru ca
oamenii să fie mai fericiţi sau mai puţin nefericiţi.
În viaţă totul se uită cu excepţia artistului care ne-a făcut să împărţim cu el luciditatea
spiritului său. Acest artist care a ridicat un pod între om şi vis. Mi se puneau multe
întrebări, iar eu răspundeam: ceea ce va mântui specia omenească va fi sufletul
poetului, care ne va salva de la distrugere şi din catastrofele care ameninţă specia
omenească. (începe să plângă) Dintr-o dată, am început să plâng. Cineva m-a
întrebat – tot în engleză -: „De ce plângeţi?” I-am răspuns că plâng fiindcă sunt cea
mai fericită femeie de pe faţa pământului.
(Familie de artişti, Actul II)
Argumentul regizorului:
Şi actorul şi personajul trebuie să corespundă nevoilor societăţii. Familia
noastră de artişti este de aici şi de acum. Am ales această piesă argentiniană scrisă
de Kado Kostzer şi Alfredo Arias pentru că este unul dintre cele mai actuale şi
valoroase texte contemporane.
Propun, odată cu această nouă producţie, un concept concentrat pe atenţia la
subtext. Spectacolul nostru despre artiştii care îşi urmăresc visul într-un context
vitreg, se luptă pentru el şi refuză să se considere victime, devine, printr-un accident
(situaţia Teatrului Nottara), parte a unei realităţi, aşadar emblematic chiar pentru
starea artiştilor în România.
Alexander Hausvater
Am început să fac teatru pentru că am vrut ca oamenii să se schimbe, să
devină mai buni, mai profunzi, să comunice unul cu altul, să se iubească. Probabil că
mulți dintre voi, dacă ar fi onești, ar spune la fel. Atâta timp cât oamenii nu se iubesc,
pe străzi, în birouri, nu ne-am făcut datoria de artiști.
(fragment din discursul susţinut de Alexander Hausvater, cu ocazia primirii
Premiului pentru întreaga activitate, acordat la Gala Premiilor UNITER, 2015)
REPERE BIOGRAFICE
Autorii
Kado Kostzer
Kado Kostzer, scriitor și regizor de teatru argentianian, s-a născut la 19 martie
1946, în localitatea San Miguel de Tucumán. Fiu al unuia dintre cei mai importanți
librari ai țării, David Gerardo, alias Kado, a avut acces la surse literare variate. După
ce familia sa a decis să se mute la Buenos Aires, tânarul a devenit student la
arhitectură. În paralel, și-a urmat chemarea spre scenă, jucând în spectacole ale
centrului de avangardă Instituto Di Tella, între care Ubu înlănțuit și Timon din Atena.
În 1976, scrie libretul și versurile unei reviste muzicale pentru vedeta
argentiniană Nacha Guevara, iar șase ani mai târziu câștigă Premiul Lugné-Poe,
conferit de Societatea autorilor din Franța, pentru prima sa operă dramatică, Trio,
pusă în scenă de Alfredo Arias. Cu următoarea piesă, Descântece, prezentată la
Théatre de Paris, participă în 1985, la Festivalul celor două lumi, de la Spoleto.
Ca și prietenul său Arias, este un argentinian ce, lucrând toată viaţa în mai
multe limbi, s-a dovedit a fi un bun intermediar între culturile mai multor ţări.
Piesa sa, Familie de artiști, este regizată tot de Arias, în 1989, la Centrul
Dramatic din Aubervilliers, pe care, la acea dată, îl conducea prietenul lui. Un an mai
târziu lucrează împreună cu Astor Piazzolla, pe același text, produs însă în
castiliană, la Teatrul Albeniz, în cadrul Festivalului Internaţional de Teatru de la
Madrid.
Îşi face debutul ca regizor în 1987, montându-și textul Dumnezeu salvează
Regina, la Teatrul Regina din Buenos Aires, pentru ca doi ani mai târziu să realizeze
o montare în limba franceză a textului, la Centrul Dramatic din Aubervilliers, condus
de prietenul său Arias.
Urmează montări pe texte dramatice sau musicaluri, în Spania, Argentina și
Franța. În 1995 lucrează cu binecunoscuta actriță americană Leslie Caron, la New
York, regizând producţia Colette, pe texte ale autoarei franceze. Doi ani mai târziu
primește premiul Asociaţiei argentiniene a Criticilor, care îl consideră cel mai bun
regizor al anului, pentru producţia pe textul Sardine la grătar.
Colaborarea lui Kostzer cu Alfredo Arias a rodit și în cinema, unde, pe baza
scenariului său, regizorul Arias a semnat filmul Focuri (1987). Tot în anii ’80, ca
scenarist, a semnat și două filme mexicane.
În paralel, a lucrat și la adaptări pentru scenă, ale unor texte franceze și anglo-
saxone, în castiliană, între care comedia muzicală Eu și iubita mea sau Cehov –
Cehova.
Şi în următoarele două decenii va rămâne interesat de producţiile dramatice şi
muzicale, abordând texte clasice, precum Bolnavul imaginar de J.-B.P. Molière, sau
Văduva veselă, opereta austriaco-ungarului Lehar, adaptată la anii ’50, până la
Opera italiană, pe care a scris-o împreună cu Sergio García-Ramírez și pentru care a
primit premiul pentru Cea mai bună Operă de Teatru Muzical, acordat de Societatea
Autorilor din Argentina.
În 2001 i-au apărut cărţile Personaje și patru comedii musicale. În prima,
autorul argentinian evocă personalităţile legate de activitatea sa profesională la
miticul Institut Di Tella, la revista Prim plan, la Teatrul European, în cinematografia
mexicană şi pe Scena naţională. De sub pana sa apar portretele concise ale unor
oameni celebri, precum Astor Piazolla, Leslie Caron sau scriitorul Haroldo Conti, unul
dintre sechestraţii dispăruţi în anii negri ai juntei militare argentiniene.
La Târgul Internaţional de Carte de la Buenos Aires a lansat, în 2012, volumul
Sărbători fericite Leon și alte opere, reunind patru din piesele activităţii sale eclectice
din anii anteriori.
Alfredo Arias
Actor, dramaturg şi producător de teatru, Alfredo Arias s-a născut la 4 martie
1944, în oraşul industrial Lanús, suburbie a Buenos Aires.
Deşi tânărul era evident atras de lumea artei, familia sa muncitorească a decis
că fiul trebuie să devină avocat, așa că, la vârsta de 11 ani, părinții l-au înscris la o
şcoală militară, după care a obţinut o specializare juridică.
S-a lăsat atras de mișcarea politică, devenind membru al organizației
peroniste de tineret, dar și-a urmat în același timp și chemarea artistică. Fiind
dezamăgit de abordarea clasică depășită, de la cursurile de teatru oferite de Alianţa
Franceză, le-a părăsit și și-a creat propria trupă de teatru, intitulată EST. Tot în anii
`60 s-a alăturat unei mişcări de artişti vizuali, care a organizat numeroase expoziţii,
evenimente şi spectacole.
A suferit represiuni din partea guvernului militar din ţara sa, fiind acuzat că
este homosexual şi comunist. Drept urmare, în 1968 a decis să părăsească
Argentina, pentru New York, de unde a plecat, doi ani mai târziu, spre Paris, unde
trăiește de atunci.
Prima sa creaţie teatrală în capitala Franței a fost o dramatizare concentrată a
celebrului roman al lui Bran Stocker, Dracula, o montare elaborată în maniera unei
cărţi de benzi desenate.
Prima piesă scrisă în noua sa țară, Istoria Teatrului, precum și producţia sa pe
un text despre Eva Perón, scrisă de prietenul său peronist, aflat şi el în exil, Copi, au
fost montate la Teatrul l’Epée de Bois. Critica și publicul au apreciat originalitatea
producțiilor, elementele de fantezie și, mai presus de toate, radicala abordare
teatrală.
În timp, Arias a reuşit să compună o lume teatrală proprie, marcată de magie,
umor şi de o fantezie aparte, cu soluţii şi imagini baroce, care au păstrat farmecul
minunat al copilăriei. A lucrat cu trupa sa argentiniană, pe care a reușit s-o aducă la
Paris, dar și cu multe teatre franceze. Dintre creaţiile sale scenice amintim: Comedie
polițistă; Lux, Douăzeci și patru de ore, Note, Fecioara, Steaua Nordului.
Descoperind creaţia desenatorului din secolul al XIX-lea, Grandville, Arias a
deschis poarta unui teatru minunat, dominat de animaţia corpurilor umane, care se
prelungeşte într-o lume fantastică, recurgând la artificiul măștilor: Suferințele unei
pisici engleze (bazat pe romanul lui Balzac), Jocul dragostei și al întâmplării
(Marivaux), Pasărea albastră (Maeterlinck).
Într-o nouă etapă a creaţiei sale teatrale, purtând accente autobiografice,
Arias îşi va explora copilăria şi, mai târziu, se va reîntâlni, în plan artistic, cu patria sa
natală, în spectacole precum: Mortadela, Un Faust argentinian, Mambo Mistic şi
Familie de artişti (cu muzică originală de Astor Piazzolla).
Perioada de directorat la Centrul Dramatic Naţional din Aubervilliers, în nordul
Parisului, îi permite să își ia un „respiro” în activitatea de dramaturg. Se concentrează
pe texte fundamentale, puternice din punct de vedere dramatic: Fiara din junglă de
Henry James, în adaptarea lui Marguerite Duras, Gemenii veneţieni, Hangiţa,
Evantaiul de Carlo Goldoni, Furtuna de William Shakespeare (pentru Festivalul de la
Avignon), Hora (La Ronde) de Arthur Schnitzler (pentru Comedia Franceză), Dama
de la Hotel Maxim de Georges Feydeau, Cameristele de Jean Genet (pentru Teatrul
Louis-Jouvet), Păsările de Aristofan (Comedia Franceză), Truisme, bazat pe romanul
lui Marie Darrieussecq (Teatrul Rond Point).
Prin intermediul a două spectacole, Nini şi Ploaie de foc, Arias a celebrat
personalitatea a două cunoscute femei argentiniene, Nini Marshall, celebră actriţă din
anii `50, şi Silvina Ocampo, scriitoare.
A colaborat cu René de Ceccatty la adaptarea pentru scenă a romanului lui
Alexandre Dumas-fiul, Dama cu camelii, iar Chantal Thomas a scris pentru Arias,
Palatul Reginei şi a adaptat povestea sa, Insula plutitoare.
Arias nu a rămas imun nici la virusul operei, pe scena căreia a transpus
universul său imaginativ: Văduva veselă, la Teatrul Châtelet, Mamelele lui Tirésias, la
Festivalul de la Spoleto, Povestirile lui Hoffmann, la Opera din Geneva, la Teatrul
Châtelet și la Scala din Milano, Indiile galante, la Festivalul Aix en Provence,
Carmen, la Opera Bastille, Curtea Faraonului, la Teatrul Zarzuela din Madrid, Visul
unei nopţi de vară, la Teatrul Regio din Torino. La Teatrul Colon din Buenos Aires a
montat Rake’s Progress (Evoluția lui Rake), Bomarzo și Moarte la Veneţia.
Amator de reinterpretări (parodice) ale music-hall-urilor, Arias a imaginat
spectacolul Nebuni după Folies, pentru Folies Bergère, Dragoste divină, pentru
Teatrul Rond Point și Buenos Arias pentru Petit Montparnasse.
Nici comediile muzicale nu i-au rămas străine: Arias a creat Concha Bonita, pe
o partitură semnată de Nicola Piovani (compozitorul lui Federico Fellini, printre altele
pentru Ginger şi Fred). Apoi a semnat trei colaborări cu: Axel Krygier, care l-a inspirat
în crearea spectacolului Trei tangouri; cu Diego Vila, pentru spectacolele Tatuaj şi
Cabaret Brecht Tango Broadway; cu Bruno Coulais, autorul partiturii la Tigrul.
Un artist dinamic precum Arias nu putea să rateze filmul: Fuegos este prima
sa peliculă, urmată de filmul de televiziune Bella vista, adaptare după povestirea
Colette.
Arias și-a pus numele și pe volumul intitulat Fantomele nebune, o colecţie de
proiecte artistice, unele neterminate, intercalate cu amintiri personale. Hervé Pons a
coordonat o carte de interviuri cu scriitorul argentinian, cu titlul Scriitura regăsită. Un
important număr de piese ale lui Arias au apărut la Editura Actes Sud – Papiers.
Cu o asemenea activitate intensă și diversă, Alfredo Arias și-a câştigat și
dreptul la premii. A avut o bursă din partea Fundației Guggenheim, a primit Premiul
Plaisir du Théâtre în Franţa, Premiile Il Pegaso D'oro și Eti, în Italia, iar critica
argentiniană i-a acordat Premiul ACE.
A obţinut de două ori Premiul Molière, pentru spectacolele muzicale Mortadela
şi Suferinţele unei cântăreţe franceze. În 2003, i s-a decernat Premiul de Onoare
Molière.
Statul francez i-a recunoscut contribuția la evoluția artei teatrului, conferindu-i
titlul de Cavaler, Ofiţer şi Comandor al Artelor şi Literelor.
Regizorul
Alexander Hausvater este un artist-fenomen al teatrului lumii. Spectacolele lui
sunt întâlniri cu viaţa, care modifică profund conştiinţa actorilor şi provoacă publicul la
un exerciţiu sincer al libertăţii.
Intense, curajoase, vizionare, montările sale vorbesc despre ce se întâmplă
aici şi acum, în noi şi în societate, fie că este vorba despre punerea în scenă a
Decameronului ori a unui text contemporan, sunt acute şi necesare. Şi, mai ales,
împlinesc rostul teatrului, aşa cum Hausvater îl înţelege, de a-l scoate pe om din
inerţia sa şi de a-l transforma într-o „fiinţă care articulează” şi care poartă în ea
frumuseţea şi degradarea întregii lumi.
În 1959 a părăsit România, împreună cu părinţii săi, stabilindu-se, până în
1967, în Israel - „ţara începuturilor”, şi a absolvit Universitatea din Tel Aviv. La Dublin,
unde a urmat cursuri de scriere dramatică a debutat în 1971 ca regizor cu
spectacolul Năzdrăvanul Occidentului de John Millington Synge. Un proiect cu totul
inedit, inspirat de tema tezei sale de studiu – Primitivismul în pictură şi teatru – J.M.
Synge şi Paul Gaugain. În cadrul acestuia, a petrecut mai multe luni pe izolatele
insule Aran, creând spectacolul alături de oameni simpli din sat, pescari, „povestaşi”
vorbitori de celtică şi care, nevăzând niciodată teatru, aproape că nici nu şi-au dat
seama când s-au transformat în actori, sub fascinaţia lui Hausvater, actul artistic
substituindu-se realităţii.
Între 1969 şi 1972 a fost directorul artistic al Teatrului Peacock din Dublin (aici,
în montarea sa cu Scaunele lui Ionesco, întreg spectacolul era o neliniştită căutare,
pentru că actorii veneau să le ceară spectatorilor scaunele, anunţându-i că viaţa lor
depindea de găsirea scaunului pe care au stat, altfel existenţa le era pusă în pericol).
A colaborat cu teatrul Mickery, înfiinţat de hipioţi în Olanda, iar în 1977 Universitatea
McGill, din Montréal, i-a oferit o bursă doctorală care i-a permis să-şi fondeze propria
companie artistică Neo-Mythos, prin care să descopere mitologia secolului său şi să
reinventeze legendele trecutului.
Au urmat Montréal Theatre Lab (1973-1979), apoi conducerea
departamentului de teatru de la CBC (Canadian Broadcasting Corporation), a
Teatrelor Echiquier (1979-1985) şi de l’Archipelle (1989-1998) precum şi a
festivalului de teatru experimental La Quinzaine Internationale du Théatre de Québec
(1983-1986).
În Canada – ţara ca un „fenomen profund, pur şi sălbatic” – a regizat peste
150 de spectacole, în toate părţile ţării, provocând mereu, şocând, inventând şi
neliniştind – Procesul lui Kafka, spre exemplu, a fost montat în birourile Primăriei din
Winnipeg.
Este profesor, povestitor de teatru şi mentor al artiştilor în devenire, prin
cursuri şi ateliere susţinute la: Universitatea Québec, Şcoala Naţională de Teatru,
Colegiul St. Hyacinthe, Univeritatea McGill, Universitatea Concordia din Montréal,
Universitatea Laval, Conservatorul de Artă Dramatică, Polyvalente Baldwyn Cartier,
din Québec, Universitatea Ottawa, Universitatea Winnipeg, Universitatea Ann Arbor,
din Michigan şi Institutul Lunacearski, din Moscova.
A făcut teatru radiofonic şi tv, a scris cărţi, scenarii pentru film şi scenă
(Decameronul, Solzenitsyn, Tovarășe pionier, Ultima mazurkă), a adaptat, a
modificat, a redescoperit texte şi a fost el însuşi actor de cinema.
Teatrografia sa include producţii spectaculare şi spectaculoase, realizate la
teatre importante din mai toate colţurile lumii (vom aminti doar câteva dintre acestea):
Canada (Sybil, Ghelderode revizuit, Desculț în parc, Medeea, Goya, Trotsky,
Pescărușul, Hamlet, Metamorfozele, Artistul Foamei, Parada deLERium, Revoluție
etc.), Irlanda (Scaunele, Playboyul Vestului), Israel (Păunul, Antigona, Muștele,
Vrăjitoarele, Dialog, etc.), S.U.A (Brecht despre Brecht, Opriți ceasul etc.), Polonia
(Goya), Olanda (Richard III) etc.
În România, de peste două decenii se vorbeşte despre fenomenul Hausvater,
artistul care riscă totul, pentru estetica sa, care pretinde totul şi care crede în firescul
performanţei. Spectacolele sale de la începutul anilor ’90 au făcut propria lor
revoluţie, zdruncinând spiritele aţipite, stârnind controverse şi, mai ales, întrebări
necesare despre scopul teatrului şi limitele pe care le poate forţa. Au pus cătuşe
florilor de Fernando Arrabal (1991), La Ţigănci de Cristian Popescu, după Mircea
Eliade (1993), ambele montate la Teatrul Odeon sunt considerate experienţe teatrale
absolute, care propuneau o terapie a sufletului prin şoc, surpriză, rupere a
convenţiei, înfruntarea duşmanului din interior şi din exterior.
Tot la Odeon a montat şi Pericle, după Shakespeare, în 1995, iar la Teatrul
Naţional Vasile Alecsandri din Iaşi a creat o adevărată şcoală neconvenţională de
teatru, oameni şi artişti, prin spectacole ca: Teibe şi demonul ei de Isaac Bashevis
Singer (1998), Roberto Zucco de Bernard-Marie Koltés (1999), Livada de vişini de
A.P. Cehov (2000), Nô. Cinci poveşti de dragoste de Yukio Mishima (2002),
Salomeea, după un scenariu propriu (2004). La Teatrul Naţional Mihai Eminescu din
Timişoara a montat: Athénée Palace Hotel de R.G. Waldeck (2006), Iulius Caesar de
William Shakespeare (2011), Adam şi Eva după Liviu Rebreanu (2012) etc.
La Teatrul Toma Caragiu din Ploieşti, a regizat Nebunul şi călugăriţa de S.I.
Witkiewicz (1999), Don Perimplin şi Belisa de Federico Garcia Lorca (2001); la
Teatrul Naţional I.L. Caragiale din Bucureşti – Machinal de Sophie Treadwell (2000);
la Teatrul Naţional Radu Stanca din Sibiu – Canibalii, adaptare după George Tabori
(2001); la Theatrum Mundi – Pietonul şi furia, scenariu propriu după Eugène Ionesco,
la Teatrul Clasic Ioan Slavici din Arad – Gheaţă şi orhidee de Robert McDonald
(2003), Amoc de Stefan Zweig (2008); la Teatrul Evreiesc de Stat din Bucureşti –
Direct din Amsterdam: Aneee Frank!, adaptare de Alexander Hausvater, după F.
Goodrich, A. Hackett, Otto Frank și Biblie, Talmud, Cântarea Cântărilor (2004); la
Teatrul Regina Maria din Oradea – Noaptea de 16 ianuarie de Ayn Rand (2004); la
Teatrul German de Stat din Timişoara – Regele Cymbelin, după Shakespeare
(2004), Judecata de Barry Collins (2007) etc.
Cele mai recente spectacole ale sale sunt tulburătoarele: Balcanicele de Jules
Tesca, o tragedie contemporană pusă în scenă la Teatrul Tony Bulandra din
Târgovişte, şi comedia feerică neconvenţională Mult zgomot pentru nimic (2015), de
la Teatrul Clasic Ioan Slavici, din Arad.
Publicul este mereu în mişcare la spectacolele lui, toate simţurile trebuie să-i
fie în alertă, pentru că el este parte dintr-o conversaţie autentică, între scenă şi sală,
al cărei rost este să dezvăluie umanitatea artistului şi teatrul din spectator.
Acest lucru se întâmplă şi în premiera-eveniment a începutului de an – Familie
de artişti de Kado Kostzer şi Alfredo Arias, spectacol pe care l-a montat la Teatrul
Nottara alături de o echipă de excepţie. Montarea reafirmă căutările lui Alexander
Hausvater, artistul absolut şi credinţa lui în teatrul care spune poveşti despre
supravieţuire, care îşi deschide publicul spre revelaţie și răspunde frământărilor din
societate şi artă.
Silvia Năstasie
Actorii
Florina Cercel
Este una dintre actriţele-reper ale teatrului românesc, cu peste cincizeci de ani
de carieră şi zeci de roluri memorabile, în film şi pe marile scene din ţară.
Pentru admitere, s-a pregătit cu Sergiu Tudose şi Ion Dichiseanu (artişti ai
proaspetei trupe de la Botoşani), iar la 17 ani a devenit studentă a Institutului de
Teatru, la clasa profesorului Jules Cazaban – „omul-orchestră”, asistent – Cornel
Todea.
După terminarea studiilor, a fost repartizată la Teatrul din Galaţi, unde a
debutat în spectacolul Fii cuminte, Cristofor de Aurel Baranga, regia: Traian Ghiţescu
Ciurea (1964) şi a jucat apoi în spectacole pe texte de Shakespeare, Camil Petrescu
sau Caragiale.
Din 1965, timp de 7 ani, destinul Florinei Cercel s-a legat de Teatrul Naţional
din Timişoara, unde a creat roluri complexe, precum: Barbara Undershaft, în Maior
Barbara de George Bernard Shaw, regia: Constantin Anatol (1966), Contesa Olivia -
A douăsprezecea noapte de William Shakespeare, regia: Marietta Sadova (1966),
Soţia - Micul infern de Mircea Ştefănescu, regia: Marietta Sadova (1968), Regina
Margareta - Regele moare de Eugène Ionesco, regia: Mircea Marosin (1969),
Beatrice - Anotimpuri de Arnold Wesker, regia: Aurel Manea (1969), Gina Ekdal -
Raţa sălbatică de Henrik Ibsen, regia: Emil Reus (1970), Silvia - Aceşti îngeri trişti de
Dumitru Radu Popescu, regia: Aurel Manea (1970).
Călătoria sa a continuat la Teatrul Naţional I.L. Caragiale din Bucureşti, unde
a jucat în peste 30 de spectacole importante, precum: Danton de Camil Petrescu,
regia: Horea Popescu (1974), Căsătoria de Nicolai Vasilievici Gogol, regia: Sanda
Manu (1976), Peripeţiile bravului soldat Svejk de Jaroslav Hasek, regia: Dem
Rădulescu (1975), O scrisoare pierdută de I.L. Caragiale, regia: Radu Beligan
(1979), Titanic vals de Tudor Muşatescu, regia: Mihai Berechet (1983), Vassa
Jeleznova de Maxim Gorki, regia: Ion Cojar (1988), Electra - O trilogie antică, după
Euripide, Sofocle şi Seneca, regia: Andrei Şerban (1990), Cine are nevoie de teatru
de Timberlake Wertenbaker, regia: Andrei Şerban, (1990), Casa Bernardei Alba de
Federico Garcia Lorca, regia: Felix Alexa (1994), Tamerlan cel Mare de Christopher
Marlowe, regia: Victor Ioan Frunză (1995), Bacantele de Euripide, regia: Mihai
Măniuţiu (1997), Lucrezia Borgia de Victor Hugo, regia: Cristian Ioan (2004), Inimă
de câine, după Mihail Bulgakov, regia: Iuri Kordonsky (2005), Camerista, după
Hermann Broch, regia: Dan Stoica (2008), Dumnezeu se îmbracă de la second –
hand de Iulian Margu, regia: Ion Caramitru (2014).
În 1990, a obţinut Premiul UNITER pentru „cea mai bună interpretare
feminină”, pentru rolul Vassa Jeleznova, din piesa piesa cu acelaşi nume de Maxim
Gorki, regia: Ion Cojar. În 2002, a fost distinsă cu Ordinul Naţional „Serviciul
Credincios” în grad de Cavaler şi cu premiul Ministerului Culturii şi Cultelor pentru
cea mai bună actriţă a anului, în rolul Annei Andreevna din Revizorul de Nicolai
Vasilievici Gogol, regia: Serghei Cerkasski.
La Teatrul Nottara, în Familie de artişti, de Kado Kostzer şi Alfredo Arias, în
regia lui Alexander Hausvater, Florina Cercel este impetuoasa Emma Finocchietto, o
patroană neconvenţională a artelor, care trăieşte pentru poezie, muzică, pictură,
dans şi pentru frumuseţea lumii, indiferent de mizeria în care e obligată să
supravieţuiască.
Victoria Cociaş
În 1980, Victoria Cociaş absolvea I.A.T.C. I.L. Caragiale din Bucureşti, la clasa
profesorilor Beate Fredanov, Ion Caramitru şi Sanda Manu. La începutul carierei sale
a lucrat, cu talent şi avânt, la Teatrul Mihai Eminescu din Botoşani, apoi la Teatrul
Dramatic Sică Alexandrescu din Braşov. Însă, cariera sa a câştigat în profunzime şi
diversitate odată cu angajarea la Teatrul Nottara, de care o leagă profesionalismul şi
pasiunea pentru teatru - o relaţie care, în prezent, împlineşte 28 de ani. În această
perioadă de timp, numeroşi regizori de succes au descoperit în ea energia potrivită
pentru proiectele lor. Dintre aceştia îi amintim pe: Alexandru Dabija, Petre Bokor,
Mircea Cornişteanu, Ada Lupu, Radu Afrim, Radu Gabrea, Claudiu Goga, Vlad
Massaci sau Horaţiu Mălăele.
Rolurile sale au rămas pentru multă vreme în memoria publicului, în
spectacole dintre cele mai variate, demonstrând calitatea sa de a se adapta oricărei
cerinţe pe scenă. Iată câteva dintre montările în care a jucat Victoria Cociaş: Taifun
de Tzao Yui, Scapino şi Burghezul gentilom de Molière, Puricele de Georges
Feydeau, Revizorul de Gogol, Cui i-e frică de Vriginia Woolf? de Edward Albee,
Două femeie celebre de M. Donald şi R. David, D`ale carnavalului de I.L. Caragiale,
Cheek to cheek de Jonas Gardell, Prinţul Negru de I. Murdoch, Scrisoare de
dragoste de Fernando Arrabal, Special sânge de Guy Foissy, Antigona de Sofocle şi
multe altele.
O menţiune specială se datorează rolului principal interpretat în spectacolul
Maria Callas – La Divina de Terrence McNally. Aprecierile favorabile şi premiile
câṣtigate de această montare, a cărei regie o semnează Radu Gabrea, îi
demonstrează calitatea. O biografie emoţionantă, dar concisă, a uneia dintre cele
mai mari artiste ale lumii, interpretată cu nobleţe de Victoria Cociaş, acest spectacol
a fost unul dintre cele mai urmărite în ţară şi străinătate.
A mărturisit că dintotdeauna şi-a dorit să joace în tragedii, fiind un vis nutrit în
facultate şi că nici drama nu i-ar fi displăcut. În realitate însă a jucat în multe comedii
şi chiar a ajuns să îndrăgească acest gen, simţindu-se astfel şi mai aproape de inima
publicului. Îl face să uite de probleme sale şi îl destinde. Ca artist, Victoria Cociaş
simte mereu nevoia acestei reciprocităţi dintre actor şi spectator. Poate tocmai de
aceea a pus întotdeauna teatrul înaintea filmului. Totuşi, talentul său a adus-o şi
înaintea camerei de filmat, în proiectele unora dintre cei mai apreciaţi regizori
români: Noiembrie, ultimul bal, în regia lui Dan Piţa, Crucea de piatră, în regia lui
Andrei Blaier, E pericoloso sporgersi şi Asfalt tango, în regia lui Nae Caranfil,
Faimosul Paparazzo şi Binecuvântată fii, închisoare, în regia lui Nicolae Mărgineanu,
Cocoşul decapitat, Trei zile până la Crăciun (alături de Constantin Cojocaru a fost
distinsă cu o Menţiune Specială pentru interpretare, în cadrul TIFF 2012), şi O
poveste de dragoste, Linfenfeld, (în care a jucat alături de Victor Rebengiuc, rolul
Helga, pentru care a luat Premiul pentru cea mai bună actriţă la Festivalul
International de Film Love Is Folly de la Varna, Bulgaria ) în regia lui Radu Gabrea.
În prezent, Victoria Cociaş poate fi văzută într-una dintre cele mai recente
producţii ale Teatrului Nottara: Trei nopţi cu Madox de Matei Vişniec, regia: Mihai
Lungeanu. Deasemenea actriţa joacă rolul principal în Poker Face de Petr Kolečko,
în regia Adelei Biţică, unde personajul Jana îi pune la încercare îndrăzneala artistică.
Într-un alt registru o vedem în Scandal la Operă! de Ken Ludwig şi Ultimul Don
Juan de Neil Simon, ambele în regia regretatului Petre Bokor; ele sunt alte două
producţii ale Teatrului Nottara, în care, de această dată, actriţa aduce zâmbetul pe
buzele spectatorului, la fel ca şi în comedia lirică Aici nu-i de joacă, după Pauline
Daumale, alături de şi în regia lui Catrinel Dumitrescu.
Gavril Pătru
Născut pe 13 august 1972, Gavril Pătru a absolvit, în 1996, Universitatea
Naţională de Artă Teatrală şi Cinematografică I. L Caragiale, secţia Actorie, la clasa
profesorilor Florin Zamfirescu şi Doru Ana.
Este actor al Teatrului Naţional I.L. Caragiale din Bucureşti, pe scena căruia s-
a întâlnit cu actori remarcabili şi regizori cu viziuni unice. Printre rolurile jucate la
TNB, amintim: Regele - Regele şi cadavrul de Vlad Zografi, regia: Andreea Vulpe
(1999), George - Generaţia de sacrificiu de J. Valjan, regia: Dinu Cernescu (1999),
Mr. Smith, Soţul, Avocatul acuzării – Machinal de Sophie Treadwell, regia: Alexander
Hausvater (2000), Stahovici - Cadavrul viu de Lev N. Tolstoi, regia: Gelu Colceag
(2001), Nae Girimea - D`ale Carnavalului de I.L. Caragiale, regia: Gelu Colceag
(2002), Niculaie Temelie - Crimă pentru pământ, după Dinu Săraru, regia: Grigore
Gonţa (2002).
Tot cu Grigore Gonţa a lucrat şi la spectacolul O scrisoare pierdută de I.L.
Caragiale, în 2003. Au urmat pe scena Naţionalului, rolurile: Vameşul Chiracola -
Apus de soare de Barbu Ştefănescu Delavrancea, regia: Dan Piţa (2004), Fiodor -
Inimă de câine, după Mihail Bulgakov, regia: Yuri Kordonsky (2005), Dl. Lefter
Popescu - Două loturi de I.L. Caragiale, regia: Alexandru Dabija (2012), Eddie -
Nebun din dragoste de Sam Shepard, regia: Claudiu Goga (2013), Glenn Cooper -
Bârfe, zvonuri și minciuni de Neil Simon, regia: Ion Caramitru (2013), Sebastian -
Furtuna, după William Shakespeare, regia: Alexander Morfov (2014), Buzdugan -
Înşir’te mărgărite, după Victor Eftimiu, regia şi versiunea scenică: Dan Puric (2015),
Intendentul – Recviem de Matei Vișniec, regia: Alexandru Dabija (2016).
În film, a colaborat, printre alţii, cu regizori precum Nae Caranfil – Filantropica
(2002), Restul e tăcere (2008), Călin Peter Netzer – Maria (2003), Dinu Tănase –
Damen Tango (2004), Tiberiu Iordan, Mihai Ionescu – Despre alte mame (2010),
Radu Potcoavă – Tatăl meu e cel mai tare (2012) şi Tudor Giurgiu – Despre oameni
şi melci (2012).
Rolul Pocho, din spectacolul-manifest Familie de artişti de Kado Kostzer şi
Alfredo Arias, regia: Alexander Hausvater, este prima sa colaborare cu Teatrul
Nottara. Îmbinând mai multe registre, într-o joacă de-a teatrul şi de-a poezia,
construieşte un personaj efervescent, ambiguu, amuzant şi tragic în căutările sale, cu
o emoţie profundă şi un spirit ludic desăvârşit.
Ada Navrot
Ada Navrot a absolvit Academia de Teatru şi Film din Bucureşti, specializarea
arta actorului, la clasa profesoarei Sanda Manu, promoţia 1995. Imediat după
terminarea studiilor, timp de trei ani, a fost angajată a Theatrum Mundi (pe baza
căruia a fost construit ulterior Teatrul Metropolis). Din 1998, face parte din echipa
artistică a Teatrului Nottara, unde a fost distribuită în spectacole precum: Căsătoria
de N.V. Gogol (regia: Gavriil Pinte), Play Hedda, după Henrik Ibsen (în propria regie),
Doi gemeni veneţieni de Carlo Goldoni (regia: Vlad Mugur), Hora iubirilor de Arthur
Schnitzler, precum şi Leonce şi Lena de Georg Büchner (regia: Felix Alexa) sau
Jocul dragostei şi al morţii de Romain Rolland (regia: Lucian Giurchescu). În prezent,
Ada Navrot joacă în montările de succes: Aniversarea de Thomas Vinterberg şi
Mogens Rukov, regia: Vlad Massaci, Mobilă şi durere de Teodor Mazilu, regia: Alice
Barb, Vacanţă în Guadelupa de Pierre Sauvil şi Éric Assous, un spectacol de Diana
Lupescu, Matrimoniale de Lia Bugnar, regia: Diana Lupescu, Comedie de modă
veche de Alexei Arbuzov, regia: Vasile Toma, Noul locatar de Eugène Ionesco, regia:
Gábor Tompa, Drumul spre Mecca, sau Casa Bufniţei de Athol Fugard, regia:
Geanina Hergheligiu, Aprilie, dimineaţa de Mihai Ispirescu regia: Diana Lupescu şi
"Viața e suferință." Comedie de bulevard de Oliver Bukowski, regia: Vlad Massaci.
De asemenea, a colaborat şi cu regizori de film din România şi străinătate:
Radu Munteanu, Radu Gabrea, Benoit d’Aubert, Raul Ruiz, Michael Haneke.
Este apreciată pentru generozitatea cu care colaborează cu partenerii de
scenă. Forţa şi personalitatea o recomandă pentru personaje feminine puternice,
însă talentul viguros i-a oferit întotdeauna posibilitatea de a aborda o paletă mult mai
largă de roluri. Se remarcă în egală măsură în partituri comice şi dramatice, pe care
le construieşte cu minuţiozitate şi rafinament.
Crenguța Hariton
Remarcabilă pentru finețea și sensibilitatea ei, Crenguţa Hariton, născută la
Constanţa, a absolvit Academia de Teatru și Film, promoția 1993. L-a avut ca
profesor pe Alexandru Repan, de la care a învățat profesionalismul, atât de admirat,
al generației de aur. Datorită calităților sale actoricești și a entuziasmului, profesorul
său i-a îndrumat pașii spre Teatrul Nottara, căruia i-a rămas devotată până în
prezent.
Personajele comice, cu unele nuanțe dramatice, interpretate în prezent de
Crenguța în spectacole precum: O noapte furtunoasă, Hangița, Soțul păcălit,
Vacanță în Guadelupa au o candoare aparte dar şi o undă de melancolie. Se bucură
că pot înveseli publicul, însă parcă trăiesc cu regretul de a fi „condamnate” să fie
personaje comice. Capacitatea de a împleti nuanţe contradictorii este o caracteristică
aparte a jocului său, o bogăţie care reflectă pe lângă talentul înnăscut, multă muncă,
devotament față de meserie și dragoste față de colegii de scenă, cărora le poartă
mereu o grijă frățească. În repertoriul curent, actriţa mai joacă şi în spectacolele:
Matrimoniale de Lia Bugnar, regia: Diana Lupescu, Vizitatorul de Eric-Emmanuel
Schmitt, regia: Claudiu Goga, Fazanul de Georges Feydeau, regia: Alexandru
Mâzgăreanu şi Yom Kippur de Hanna Azoulay Hasfari, regia: Andreea Vulpe.
Crenguța Hariton a crescut în teatru, a fost o vreme actor-păpușar la Teatrul
de Păpuși Ciufulici din Ploiești. De-a lungul timpului a lucrat cu regizori precum: Dinu
Cernescu, Ada Lupu, Vlad Massaci, Mircea Cornișteanu, Alice Barb, Claudiu Goga,
Radu Afrim, Tino Geirun, Dragoș Galgoțiu, care au apreciat-o pentru seriozitatea,
implicarea și flexibilitatea ei profesională.
Într-un interviu acordat pentru revista online eva.ro, Crenguța Hariton
mărturisește că cea mai mare realizare este fiica ei, Ioana Teodora: În prezent copilul
și meseria sunt cele mai importante lucruri din viața mea. N-aș putea să mă ocup de
una, dacă cealaltă nu ar mai exista. Din această afirmație, dar și bucurându-ne de
prezenţa ei, înţelegem că actriţa este un om echilibrat, discret, generos. Toate
acestea se întrevăd și pe scenă, în spatele personajelor pe care le joacă.
Nu mai puțin specială, prin căldura pe care o emană, este și vocea ei, datorită
căreia a avut colaborări cu Teatrul Național Radiofonic. Acestea cuprind o bună parte
dintre poveștile despre zeii și eroii antichității grecești, adaptări radiofonice intitulate
chiar: Afrodita, Antigona, Apollo, Artemis, Poseidon, Dionisos, Hades, Hefaistos,
Hera, Hermes, Iubirile lui Zeus, precum și fascinatele Povești ale Șeherezadei, pline
de mister.
Ioana Calotă
Sub îndrumarea marilor maeştri, la Universitatea de Artă Teatrală şi
Cinematografică I.L. Caragiale din Bucureşti a învăţat că meseria de actor se face
fără măsură, când vine vorba de dăruire şi implicare. A fost ucenica unor mari
profesori de teatru, precum: Cătălin Naum, Mircea Albulescu, Sanda Manu, Ion
Cojar, Gelu Colceag şi Tania Filip şi încă din timpul facultăţii a primit roluri pe care le-
a construit pe sensibilitate şi feminitatea sa ingenuă.
S-a aventurat în piesele lui Mihail Sebastian ca Magda Miu în Ultima oră şi
Mona în Steaua fără nume; a fost Maria Sineşti în Jocul ielelor de Camil Petrescu,
Colombina în Arlechino; Popova în Ursul de A.P. Cehov; Ronette în musicalul Little
Shop of Horrors, compus de Alan Menken pe textul lui Howard Ashman. Dar,
subtilitatea jocului şi tăria sufletească au pus-o faţă în faţă şi cu personaje precum
Hamlet, Alcesta, Lady Macbeth sau Hedving Ekdal.
Este pata de culoare, este gura de aer a trupei Teatrului Nottara. Îşi lucrează
rolurile cu grijă şi dragoste, le dă viaţă lăsându-le să crească ele singure, să
împrumute de la ea tot ce au nevoie, pentru a trăi intens şi adevărat înaintea
spectatorului. Pasiunea şi imaginaţia cu care îşi concepe personajele au ajutat-o să
fie distribuită în numeroase montări, de cele mai multe ori texte reper în lumea
teatrului. A fost Polly Peachum în Opera de trei parale de Bertolt Brecht şi Anna
Wyniarski în Nu vorbiţi cu actorii de Tom Dudzick, ambele în regia Dianei Lupescu,
Rosetta în Leonce şi Lena de Georg Büchner, în regia lui Felix Alexa, Sorina în Înşir-
te mărgărite! de Victor Eftimiu, în regia lui Alexandru Dabija, Lisa în Cheek to Cheek,
un spectacol de Radu Afrim şi Secretara în Special sânge de Guy Foissy, în regia lui
Bogdan Huşanu.
În prezent, poate fi urmărită pe scena Teatrului Nottara în spectacolele: Mult
zgomot pentru nimic de William Shakespeare – în rolul Hero, în Mobilă şi durere de
Teodor Mazilu, realizând o reuşită Melania, precum şi în Titanic Vals de Tudor
Muşatescu, sub coordonarea lui Dinu Cernescu, unde joacă o spumoasă Miza.
Printre ultimele premiere ale teatrului o regăsim în: Vestul singuratic (Girlen), Fazanul
(Armandine), Călătoria (Prezicătoarea).
În Familie de artişti, Ioana Calotă o interpretează pe Carmen. Despre lucrul cu
Hausvater, ea maărturiselte: Eu nu cred în coincidenţe, nu e nimic întâmplător, totul
e conform legii necesităţii - omul potrivit la locul potrivit în timpul potrivit - Hausvater,
la Nottara cu,., o familie de artişti. Întâlnirea cu un regizor cu care mi-am dorit de
foarte de mică să lucrez, să-l cunosc, să mă molipsesc de aerul lui - UN creator cu o
lume interioară extraordinar de interesantă, vizionară
Ion Haiduc
În anul 1969, a absolvit cursurile Institutului de Artă Teatrală şi
Cinematografică I.L. Caragiale din Bucureşti, Facultatea de Teatru, specializarea
Actorie, la clasa profesorului George Dem. Loghin. În ultimul an de studenţie, la
Studioul Casandra, Ion Haiduc a făcut parte din distribuţia spectacolelor: R.U.R. de
Karel Čapek, regia: George Dem. Loghin, Ciocârlia de Jean Anouilh, regia: George
Dem. Loghin, Meşterul Manole de Valeriu Anania, regia: Alexandru Colpacci.
Şi-a efectuat stagiatura, cei trei ani, la Teatrul de Nord din Satu Mare,
devenind apoi membru al trupei Naţionalului timişorean. Între 1970 şi 1989, a jucat în
mai multe spectacole, sub bagheta unor regizori importanţi. Amintim o selecţie a
acestor apariţii: la Teatrul de Nord din Satu Mare – Millo director; Trenul de Adjud de
Vasile Alecsandri, regia: Mihai Raicu (1970); Nicnic de Anca Bursan, regia:
Gheorghe Panco (1970); la Teatrul Naţional din Timişoara – Câinele grădinarului de
Lope de Vega, regia: Dan Radu Ionescu (1974); Opera de trei parale de Bertolt
Brecht, regia: Ioan Taub (1974); Evantaiul unei Lady de Oscar Wilde, regia:
Constantin Anatol (1975); Dosarul Andersonville de Saul Levitt, regia: Ioan Ieremia
(1975); Henric al VI-lea (partea a III-a) de W. Shakespeare, regia: Ioan Ieremia
(1976); Fundaţia de Antonio Buero Vallejo, regia: Ioan Ieremia (1977); Jocul ielelor
de Camil Petrescu, regia: Ioan Ieremia (1977); Studiul osteologic al unui schelet de
cal dintr-un mormânt avar din Transilvania de Dumitru Radu Popescu, regia: Ioan
Ieremia (1981); Somnoroasa aventură de Teodor Mazilu, regia: Aurel Manea (1982);
Ascensiunea lui Arturo Ui poate fi oprită de Bertolt Brecht, regia: Emil Reus (1983);
Cartea lui Ioviţă de Paul Everac, regia: Mihai Manolescu (1983; Regele Lear de W.
Shakespeare, regia: Ioan Ieremia (1987); Trei surori de A.P. Cehov, regia: Alexa
Visarion (1988); Trei săgeţi de Iris Murdoch, regia: Ioan Ieremia (1989).
Din 1990, Ion Haiduc joacă neîntrerupt pe scena Teatrului Nottara.
Fără îndoială, un artist talentat, înzestrat cu putere de muncă, el nu este legat
de un gen sau de un stil de interpretare, ci de un univers teatral concret şi descifrabil.
Dinamic, cu o evoluţie scenică dominată de forţă, uneori visceral, cu o voce guturală
inconfundabilă, Ucu (cum îi spun prietenii) a fugit întotdeauna de efectele ieftine, de
subtilităţile şi exegezele inutile. Fundamental este faptul că acest actor izbuteşte nu
doar în roluri de forţă, ci şi acolo unde se cere o anumită stare de poezie, de
sensibilitate, având capacitatea de a configura matricea de interpretare cu mijloace
scenice inspirate, coerente şi puternice.
Ion Haiduc deţine premii naţionale de interpretare, acordate de Asociaţia
Oamenilor de Teatru şi de Muzică (ATM) pentru Cel mai bun actor, pentru rolurile:
Arturo Ui din Ascensiunea lui Arturo Ui poate fi oprită de Bertolt Brecht (1983) şi
Dobromir din Dalbul pribeag de Dumitru Radu Popescu (1987), ambele montate la
Teatrul Naţional din Timişoara. A mai primit următoarele premii: în anul 1986, pentru
cel mai bun actor la Festivalul Dramaturgiei Româneşti de la Timişoara, pentru rolul
Clisis din spectacolul Arma secretă a lui Arhimede de Dumitru Solomon, regia: Ioan
Ieremia, şi, în anul 1987, Premiul pentru cel mai bun actor la Festivalul Dramaturgiei
Româneşti de la Timişoara, pentru rolul Dobromir din Dalbul pribeag de Dumitru
Radu Popescu (1987) şi în 2013, Premiul special al juriului la Festivalul Internaţional
al Teatrului de Studio de la Piteşti, pentru rolul Actorul din spectacolul Nu mor
pescăruşii când vor porcii mistreţi de Mircea M. Ionescu, regia: Vlad Stănescu. A mai
fost răsplătit cu Meritul Cultural (1984) şi Steaua României în Grad de Cavaler
(2011).
În prezent, pe artist îl puteţi vedea în spectacolele programate la Teatrul
Nottara: Poker Facede Petr Kolečko, regia: Adela Biţică (2014), O noapte furtunoasă
de I.L. Caragiale, regia: Alexandru Mâzgăreanu (2013), Mult zgomot pentru nimic de
W. Shakespeare, regia: Diana Lupescu (2013), Fazanul de Georges Feydeau, regia:
Alexandru Mâzgăreanu (2015), Călătoria, după Constantin Abăluţă, regia: Gavriil
Pinte (2015), Trei nopţi cu Madox de Matei Vişniec, regia: Mihai Lungeanu (2015),
Familie de artişti de Kado Kostzer şi Alfredo Arias, regia: Alexander Hausvater
(premiera: 20 ianuarie 2016).
Alexandru Mike Gheorghiu
A absolvit Facultatea de Teatru din cadrul Universității Naționale de Artă
Teatrală și Cinematografică I.L. Caragiale din București. A debutat pe scena
Teatrului Studențesc Podul, în spectacole regizate de Cătălin Naum.
De-a lungul timpului, a colaborat cu regizori precum Vlad Massaci, Calvin
McClinton (profesor fondator al Fundației „Artele Teatrului Musical” din Kent, Ohio),
Yvette Bozsik, Mihai Lungeanu, Anca Maria Colțeanu, Dan Vasile, Bogdan Hușanu.
A colaborat, de asemenea, cu Opera Națională din București, jucând în
spectacolul de teatru-dans Cabaret de John Kander, Joe Masteroff, Fred Ebb,
scenariu pe baza căruia s-a făcut celebrul film regizat de Bob Fosse, cu Liza Minnelli
în rol principal.
Înzestrat cu simţul umorului, Alexandru Mike Gheorghiu se avântă în „partituri”
comice provocatoare. De mai bine de doisprezece ani dovedeşte acest fapt prin
colaborarea sa cu Teatrul Nottara. În stagiunea curentă îl puteți vedea în
spectacolele: Titanic vals de Tudor Mușatescu, în regia lui Dinu Cernescu (spectacol
care se joacă cu succes încă din primăvara anului 2002), O noapte furtunoasă de I.L.
Caragiale, în regia lui Alexandru Mâzgăreanu şi Mult zgomot pentru nimic de William
Shakespeare, în regia Dianei Lupescu, 39 de trepte, după John Buchan, regia: Petre
Bokor, Fazanul de Georges Feydeau, regia: Alexandru Mâzgăreanu şi Familie de
artişti de Kado Kostzer şi Alfredo Arias, regia: Alexander Hausvater (premiera: 20
ianuarie 2016).
Ghighi Eftimie
Face parte din noua generaţie de actori talentaţi, curajoşi, care vor să-şi facă
vocea artistică auzită în teatrul românesc. Ghighi Eftimie s-a născut pe 6 noiembrie
1992, a urmat cursurile Liceului de Artă Dinu Lipatti, din Piteşti, la specializarea
Muzică, secţia Flaut, iar în 2015 a absolvit Facultatea de Teatru, Secţia Artele
Spectacolului – Actorie, din cadrul Universităţii Naţionale de Artă Teatrală şi
Cinematografică I.L. Caragiale, Bucureşti.
Experimentează foarte mult, căutările sale purtându-l către profilul artistului
complet: cel care cântă, dansează, (se) joacă şi rosteşte cu adevăr şi rost. Ca
interpret vocal a făcut parte, în perioada 2007-2012, din Corul Orfeu, din Piteşti, iar
între 2010 şi 2012 a colaborat cu Filarmonica din acelaşi oraş. A fost flautist al
trupelor „Carpatica” (2012) şi „Emisia 2” (2013), dar şi basist şi backing vocals pentru
formaţiile „TDM” (2010-2011), „Fără Vise” (2011-2011), „The Crossroads” (2012-
2013).
A compus muzica pentru Spectacol de varietăți, scenariul şi regia: Ionuţ
Anghel, la Godot Cafe-Teatru (2015) – montare în care interpretează rolul Roby; iar
pentru muzicalul Câinele Grădinarului, de Lope de Vega, regia: Șerban Puiu (2014) a
semnat reorchestrarea muzicală.
Producţiile UNATC în care a jucat au fost ca nişte laboratoare de creaţie care
l-au ajutat să se descopere ca artist. Amintim doar câteva: Pelicanul de August
Strindberg, regia: Silvia Roman, rolul: Axel; Marisol de José Rivera, regia: Marina
Diana Hanganu, rolul: Bărbatul cu brioșa; Picnic pe câmpul de luptă de Fernando
Arrabal, regia: Mădălin Hîncu, rolul: Primul infirmier; K+M+R+L de Mattias
Andersson, regia: Irina Istrătescu, rolul: Kaj.
La Teatrul de pe Lipscani este Lustragiu în Eternul București, după Constantin
Tănase, regia: Felicia Dalu; Motanul Șah și Norișor, în Magie într-un pahar cu apă,
scenariul şi regia: Ivona Boitan. Iar la Teatrul Naţional I.L. Caragiale din Bucureşti
este unul dintre stranii elfi din Visul unei nopţi de vară de William Shakespeare, regia:
Petrică Ionescu, toate aceste trei producţii având premiera în 2015.
Spectacolul Familie de artişti de Kado Kostzer şi Alfredo Arias, regia:
Alexander Hausvater, reprezintă prima colaborare a lui Ghighi Eftimie cu Teatrul
Nottara. Aici interpretează rolul unui Muncitor, pentru care fiecare mişcare e dans,
fiecare comandă e cântec şi orice privire, pretextul unui joc teatral subtil, în care
spectatorii devin actori.
Daniela Tocari
Daniela Tocari s-a născut pe 3 noiembrie 1990 şi, după ce a fost elevă a Şcolii
de Arte Alexei Stîrcea din Chişinău, a urmat cursurile Colegiului Naţional de Arte
Octav Băncilă din Iaşi, profilul - arta actorului, la clasa prof. Doina Deleanu, iar apoi a
absolvit Facultatea de Teatru, secţia actorie, din cadrul Universităţii Naţionale de Arte
George Enescu, din acelaşi oraş, la clasa prof. Octavian Jighirgiu.
Ulterior şi-a finalizat studiile masterale la Facultatea de Teatru a Universităţii
Naţionale de Artă Teatrală şi Cinematografică I.L. Caragiale din Bucureşti, la clasa
prof. Gelu Colceag.
Este o artistă care exploatează toate zonele de expresie teatrală, are o
prezenţă scenică intensă şi a abordat mai multe forme de spectacol, inclusiv muzical
şi de teatru-dans. A studiat pianul, baletul, dansul sportiv şi contemporan, dar şi
luptele scenice.
Printre rolurile jucate la Iaşi, amintim: Troiană din Troienele, după Euripide,
regia: Andrei Şerban, la Opera Naţională, Servanta, din Domnul Swedenborg vrea să
viseze, regia şi scenariul dramatic: Mihai Măniuţiu, Îngeraş, din Pălăria florentină,
după Eugène Labiche, regia: Silviu Purcărete, ambele puse în scenă la Teatrul
Naţional Vasile Alecsandri.
La Teatrul Masca din Bucureşti a semnat coregrafia şi a interpretat mai multe
personaje în spectacolul Secretul lui Pulcinel, în regia lui Mihai Gruia Sandu, o foarte
ingenioasă montare în genul commedia dell’arte. La Teatrul Bulandra joacă în
spectacolul Dosarele Bach, un proiect teatral coordonat de regizorul Alexandru
Darie, pe muzica lui Adrian Enescu și în interpretarea muzicală a grupului Zoli Toth
Project.
Creaţii aparte, îmbinând expresivitatea corporală şi abilităţile vocale, a reuşit
în spectacolul lui Răzvan Mazilu: rolul Rosalia, în West Side Story (subintitulat
„manifestul unei generaţii”), muzica: Leonard Bernstein, versurile: Stephen
Sondheim, producţie finanțată de Festivalul Național de Teatru în 2014, dar şi rolul
Vegas Von Cartier, în show-ul de cabaret Burlesque.
Un alt proiect important îl reprezintă colaborarea cu Emil Bîzgă Jazz Band, ca
vocalistă, dar şi participarea cu un recital de poezie în cadrul Emil Bîzgă Quartet
Jazz and Poetry, la New York şi Montréal.
La Teatrul Nottara, în spectacolul Familie de artişti, regia: Alexander
Hausvater, face parte din echipa de muncitori-artişti care descoperă muzica ruinelor
şi ale căror intervenţii spectaculoase transformă spectatorii în actori ai unui
TRANSFER de emoţie artistică împărtăşită.
Raluca Jugănaru Grosu
A absolvit Universitatea Hyperion, Facultatea de Actorie, clasa profesorilor
Catrinel Dumitrescu şi Emil Hossu.
A jucat în spectacolele Teatrului Nottara: Sonya Shaw – Nu vorbiţi cu actorii
de Tom Dudzick, regia: Diana Lupescu (2011); Irene – Cabinierul, după Ronald
Harwood, regia: Marcel Ţop (2011); Aischa – Ai toată viaţa înainte, adaptare după
Romain Gary, regia: Alina Rece (2009); Michelle – Aniversarea, adaptare după
ecranizarea Festen a danezilor Thomas Vinterberg şi Mogens Rukov, regia: Vlad
Massaci (2009); Marka – Bătrânul, adaptare după Maxim Gorki, regia: Catrinel
Dumitrescu (2007).
Actriţa are însuşirea rară de a se topi, de a dispărea înlăuntrul personajelor
sale. Nimic din forţa personalităţii sale artistice nu iese la iveală; ea pare să-şi
contemple personajul de undeva, din culise, după ce l-a închipuit de fiecare dată cu
altă ţinută, cu alt mers, cu alte gesturi, cu altă rostire şi, firesc, Raluca îşi compune
fiecare creaţie scenică pornind de la datele personajului şi nu de la însuşirile sale
proprii.
Apariţii în filme: Ralu – Three Girls I Want to Sleep With, scurtmetraj, regia:
Christopher Sewall (2008); Purple Girl – Start Wearing Purple, scurtmetraj, regia:
Christopher Sewall (2008); Andreea – Duminica pierzi sau câştigi (No Pain, No
Gain), scurtmetraj, regia: George Negrilă (2007); Secretara – După ea, lungmetraj,
regia: Cristina Ionescu, Temple Film & Media Pro Pictures (2007); Steli – Walla-
Walla-Bing-Bang, scurtmetraj, regia: Christopher Sewall (2006); Ea – În căutarea Lui,
scurtmetraj, regia: Sebastian Chelu (2006); Bela – Omul care vorbeşte singur,
scurtmetraj, regia: Sebastian Chelu (2005).
În prezent, o puteţi vedea în repertoriul Teatrului Nottara în următoarele
producţii: Mult zgomot pentru nimic de W. Shakespeare, regia: Diana Lupescu,
Aniversarea de Thomas Vinterberg şi Mogens Rukov, regia: Vlad Massaci, Călătoria,
după Constantin Abăluţă, regia: Gavriil Pinte, şi în ultima premieră (20 ianuarie
2016), Familie de artişti de Kado Kostzer şi Alfredo Arias, regia: Alexander
Hausvater.
Programarea reprezentaţiilor: www.nottara.ro
Persoană de contact:
Paula Varga
Marketing şi Comunicare
Teatrul Nottara
e-mail: [email protected]