Alimentaţia şi bolile sistemului stomatognat
Prin alimentaţie se înţelege ,de obicei,varietatea alimentelor consumate, în timp ce nutriţia înseamnă consumul şi absorbţia nutrienţilor.Alimentaţia şi nutriţia influenţează dinţii în 3 moduri: structura dinţilor, cariile dentare şi eroziunea dentară.Primul este un efect pur pre-eruptiv,care are loc în timpul formării dinţilor; eroziunea este un efect pur local, intraoral asupra dinţilor erupţi;apariţia cariilor depinde atât de influenţele pre- cât şi post-eruptive,deşi ultimele sunt mai importante.Ţesuturile parodontale sunt şi ele influenţate de alimentaţie. Structura dinţilor
Există numeroase cauze ale defectelor din structura dinţilor iar nutriţia este doar una dintre ele.Pot fi afectate atât dentiţia temporară cât şi cea permanentă,iar momentul când a acţionat cauza poate fi adesea stabilit în funcţie de localizarea defectului la nivelul coroanei dinţilor, astăzi fiind bine cunoscută cronologia formării dinţilor.Un defect uşor de recunoscut este hipoplazia liniară a smalţului ,care poate fi observată în treimea mijlocie a incisivului central superior temporar şi în treimea incizală a incisivilor laterali temporari la copiii din ţările în curs de dezvoltare, unde malnutriţia este prezentă în multe zone. Astăzi este recunoscut rolul hipocalcemiei în etiologia hipoplaziei smalţului, constatându-se o frecvenţă crescută la copiii cu hipoparatiroidism, tetanie neonatală şi naştere prematură.S-a observat, deasemenea, o strânsă asociaţie ântre prevalenţa bolilor diareice acute şi hipoplazia smalţului, fiind emisă ipoteza că diareea cronică determină malnutriţie, rezultând hipocalcemia care duce la hipoplazia liniară a smalţului. Dinţii sunt formaţi în mare parte din calciu şi fosfat,astfel încât nu e surprinzător faptul că deficienţa alimentară de calciu şi/sau vitamina D este copnsiderată ca deţinând rolul principal în etiologia hipoplaziei smalţului. Aşadar,deficienţele sau excesele alimentare sunt responsabile de defectele structurii dinţilor, dar ele constituie, totuşi, doar o parte din multiplele cauze.
Cariile dentare
Efectul post-eruptiv al alimentaţiei are o influenţă mult mai mare asupra apariţiei cariilor decât orice efect pre-eruptiv.Efectul pre-eruptiv nu trebuie totuşi uitat, deoarece fluorul poate avea un efect semnificativ cario-preventiv dacă este administrat în doze corespunzătoare în timpul formării dinţilor. Teoria acidogenă privind etiologia cariei dentare susţine că hidrocarbonatele sunt degradate de bacteriile plăcii dentare, iar acizii rezultaţi produc demineralizarea la interfaţa placă-smalţ.Hidrocarbonatele alimentare sunt reprezentate în cea mai mare parte de amidonuri şi zaharuri, existând foarte multe dovezi asupra legăturii dintre acestea şi apariţia cariilor.Este dovedit ştiinţific că:-zaharurile reprezintă cel mai cariogen aliment;-amidonul poate produce carii, mai ales dacă este sub formă de pulbere fină şi peparat la cald, dar rata cariilor produse este mai mică decât cea dată de zaharuri. Zaharurile alimentare obişnuite sunt zaharoza,glucoza,maltoza,fructoza şi lactoza.Zaharoza este zaharul cu cel mai înalt potenţial cariogen,în timp ce lactoza este zaharul alimentar cel mai puţin cariogen. Ultimul aspect de studiat în privinţa alimentaţiei şi a cariilor este lipsa de cariogenitate a îndulcitorilor fără zahăr.există un număr mare de compuşi ca posibili substituienţi ai zahărului ;unii dintre aceştia au fost aprobaţi pentru folosire în Anglia (tab.1)Aceşti compuşi pot fi:-îndulcitori cantitativi-sunt aproape la fel de dulci ca şi zaharoza, gram la gram,şi furnizează aproape tot atâtea calorii ca şi zahărul ; sunt mai frecvent utilizaţi acolo unde este importantă cantitatea,cum sunt produsele de cofetărie ;-îndulcitori intenşi-sunt de multe ori mai dulci decât zaharoza şi furnizează foarte puţine calorii ;sunt folosiţi în principal pentru băuturile răcoritoare sau în combinaţie cu îndulcitorii cantitativi.
ZAHARURIÎDULCITORI CANTITATIVI
ÎNDULCITORI INTENŞI
Glucoză Sorbitol Zaharină
Fructoză Manitol Acesulfam K*
Zaharoza Sirop de glucoză hidrogenată*
Aspartam *
Lactoză Izomalt* Tomatină*
Maltoză Xilitol*
Lactitol**
Maltitol***
* -admis în 1982** -admis în 1988***-admis în 1995Tabel 1. Îndulcitorii admişi în alimente în Anglia.
Îndulcitorii prezentaţi în tabel sunt necariogeni şi există unele dovezi că unii din ei pot avea un efect minor anticariogen.Xilitolul este necariogen ; nu este metabolizat de marea majoritate a organismelor plăcii,iar studiile făcute asupra sa au dovedit o reducere importantă a cariilor la subiecţii a căror alimentaţie conţinea xilitol în locul zaharurilor alimentare.Au fost efectuate ,deasemenea, o serie de studii privind efectul anticariogen al gumei de mestecat cu conţinut de xilitol sau sorbitol în loc de zahăr.Cei mai mulţi autori consideră însă că acest efect se datorează stimulării fluxului salivei care,fiind alcalină,creşte rapid ph-ul plăcii bacteriene,stimulând remineralizarea.
Eroziunea dentară
Alimentaţia este o cauză importantă şi frecventă a eroziunii dentare.Mai există şi alte cauze cum ar fi :regurgitarea fluidului gastric şi expunerea la unii acizi industriali. Dinţii cei mai afectaţi sunt incisivii superiori,în special suprafeţele palatinale,deşi suprafaţa vestibulară şi marginea incizală pot fi ,de asemenea, afectate. Factorul de risc alimentar în eroziunea dinţilor variază de la o populaţie la alta şi în funcţie de vârstă în cadrul aceleiaşi populaţii.În copilărie şi adolescenţă, băuturile răcoritoare acide sunt cel mai mare factor de risc alimentar.La populaţia mai în vârstă, citricele şi alimentele cu conţinut de oţet pot fi factori de risc importanţi pentru eroziune.
Alimentaţia şi boala parodontală
Parodontita este o boală inflamatorie a aparatului de susţinere a dintelui care provoacă distrucţii rapide, inegale şi profunde( resorbţii osoase) antrenând pierderea ireversibilă a ancorajului şi conducând la pierderea dinţilor în lipsa unei terapii adecvate. Nutriţia poate interveni în boala parodontală la trei nivele, prin :-contribuţia la creşterea şi dezvoltarea microbiană în sulcusul crevicular-afectarea răspunsului imun la antigenele bacteriene-contribuţia la procesul de reparare a ţesutului conjunctiv post injurie indusă de placă, tartru, etc. Mecanismele de reparaţie şi apărare ale pacientului pot fi prejudiciate prin deficienţe nutriţionale în :-proteine -vitamine (ac. ascorbic, ac. folic, vit. A) -minerale( Fe, Zn, Ca) Deficienţele nutriţionale pot contribui la boala parodontală prin interferenţa lor cu:-integritatea epiteliului joncţional-mecanismele de reparaţie tisulară-mecanismele de apărare ale organismului. Pentru a întări sănătatea parodontală a pacienţilor cu boală parodontală se impun:-dietă variată,adecvată şi echilibrată;-alimente bogate în proteine animale( carne, peşte, brânzeturi) şi vegetale( alune, fasole, soia);-alimente bogate în vitamina A( morcovi, dovleci, cantalup şi verdeţuri) şi C (citrice, spanac, broccoli), ac. folic( ficat, broccoli, asparagus)-aport corespunzător de minerale :Ca( lapte, brânză, verdeţuri, soia), Fe( ficat, carne roşie, linte, fasole, mazăre), Zn( carne roşie şi fructe de mare)-aport de substanţe antioxidante cu rol de încetinire a proceselor de îmbătrânire Efectele consistenţei alimentelor asupra sănătăţii parodontale:-alimentele dure, fibroase au un efect benefic asupra sănătăţii parodontale în contrast cu alimentele moi şi lipicioase care induc efecte adverse. Masticaţia alimentelor de consistenţă dură şi fibroasă intervine la nivel parodontal prin:-stimularea fluxului salivar-contribuie la indepărtarea detritusurilor alimentare
-activează circulaţia la nivelul gingiei marginale-poate stimula şi întări ligamentul parodontal-poate induce creşterea densităţii osului alveolar adiacent rădăcinilor.
Cariogenitatea alimentelor
Cariogenitatea alimentelor depinde de compoziţia chimică şi de forma fizică a acestora.Compoziţia chimică a alimentelor include diferite tipuri de carbohidraţi, acizi alimentari, Ca, P, F.De asemenea, capacitatea alimentelor de a stimula secretia salivară este importantă.Forma fizică a alimentelor afectează retenţia acestora în cavitatea orală. Carbohidraţii conţinuţi în alimente reprezintă sursa de hrană pentru bacteriile cariogene.Carbohidraţi ca zaharoza, maltoza, fructoza, lactoza şi glucoza au un puternic potenţial cariogen,deoarece se descompun în acizi. Retenţia alimentelor în cavitatea orală este, de asemenea, critică.Alimentele ce staţionează mai mult timp în gură eliberează acizi pentru o perioadă mai lungă de timp.Alimentele lipicioase aderă la suprafaţa dinţilor şi prezintă un risc mai mare decât alimentele ce se elimină imediat din gură.De aceea zahărul conţinut în băuturile dulci este mai puţin important decât cel conţinut în caramele ,bomboane sau jeleuri. Unele alimente cu conţinut bogat în acizi( ex. citricele) au un potenţial cariogen crescut, aceşti acizi atacând direct smalţul dinţilor.De asemenea eroziunea smalţului s-a observat la persoanele care consumă vitamina C în exces. Capacitatea alimentelor de a stimula secreţia salivară este importantă.Alimentele ce necesită o masticare viguroasă cresc fluxul salivar care ajută la îndepărtarea resturilor alimentare din gură,deci au un efect anticariogen,scăzând ph-ul.Un astfel de aliment este brânza care,consumată la sfârşitul mesei poate reduce cariogenitatea alimentelor.
Curs 2
Poluarea aerului în relaţie cu starea de sănătate
Definiţie
Poluarea aerului reprezintă prezenţa în atmosferă a unor substanţe
care, prin natura, concentraţia sau tipul lor de acţiune, afectează sănătatea,
creează disconfort şi/sau alterează mediul.
Aceste substanţe pot fi diferite de cele care se găsesc în compoziţia
normală a aerului sau pot fi compuşi care fac parte din acestea, cum ar fi
ozonul, radonul, CO2 etc.
Din definiţie rezultă şi faptul că atmosfera se consideră poluată numai
în măsura în care substanţele prezente în aer au un efect nociv asupra omului
sau mediului.
Natura agenţilor poluanţi
Poluanţii atmosferici reprezintă o varietate foarte largă de substanţe,
diferite atât ca structură chimică, cât şi ca efecte exercitate asupra
organismului uman sau asupra mediului.
Clasificarea cea mai utilizată ţine cont de starea de agregare a
poluanţilor, având un pregnant caracter operaţional, atât pentru aprecierea
concentraţiilor nocive, cât şi a efectelor produse. Această clasificare
stabileşte 2 categorii de poluanţi:
- suspensiile din aer – cuprind poluanţii dispersaţi în aerul sub formă
de particule în stare de agregare lichidă sau solidă;
- gazele şi vaporii poluanţi, aflaţi în amestec în aer sub formă de
dispersie moleculară (gazoasă).
I. Surse de poluare a aerului
Sursele de poluare a atmosferei se pot clasifica în:
A. Surse naturale
B. Surse artificiale
A. Surse naturale – sunt dispersate pe întreaga suprafaţă a
pământului şi elimină în bazinul aerian diferite substanţe poluante, uneori la
concentraţii care pot afecta centrele populate:
1. Eroziunea solului de către curenţii de aer – reprezintă cea mai
importantă sursă naturală de particule în suspensie. Anual atmosfera
transportă cca. 30 milioane tone de praf care crează disconfort fiziologic şi
pot avea şi consecinţe patologice.
2. Erupţiile vulcanice – constituie surse de poluare aeriană numai în
perioada de activitate a acestora. Emanaţiile sunt reprezentate în principal de
CO2, CO, oxizi de sulf, NH3, particule în suspensie. Afectează de obicei
numai zonele strâns învecinate.
3. Incendiile spontane ale pădurilor, poluează atmosfera temporar, dar
cu mare intensitate, în special cu CO2, funingine, hidrocarburi policiclice
aromatice.
4. Polenul diferitelor plante – pot constitui în anumite perioade
(sezonul cald) un alergen ce afectează persoanele sensibile.
5. Descompunerea naturală a materiilor organice – determină emisiuni
de gaze (NH3, SH2, CH4 etc.) în concentraţii care determină în special
dosconfort olfactiv.
B. Surse artificiale – constituie principalele surse de poluare a
aerului. Sursele artificiale sunt în continuă creştere, atât cantitativ cât şi sub
aspectul diversificării. Marea lor majoritate sunt comasate în marile centre
populate, unde procesele de autopurificare sunt limitate. Dintre acestea, cele
mai importante sunt:
1. procesele de combustie
2. transporturile
3. procesele industriale diverse
1. Procesele de combustie – reprezintă principalele modalităţi de
obţinere a energiei termice, electrice sau mecanice. Dintre sursele
tehnologice care poluează aerul, combustiile se situează pe primul loc.
Răspândirea lor teritorială este foarte extinsă şi produc cele mai mari
cantităţi de poluanţi aruncate în atmosferă.
Principalele resurse de energie sunt reprezentate de cărbune, petrolul
şi derivaţii săi şi gazele naturale.
• Cărbunele şi petrolul – elimină la ardere cantităţi mari de produşi
poluanţi, cantitatea acestora depinzând de calitatea procesului de ardere şi de
puritatea combustibilului. Teoretic, în urma arderii complete a unui
combustibil de puritate perfectă ar rezulta numai CO2, apă şi oxizi de azot
(prin reacţie cu azotul atmosferic). În realitate însă, alături de cele trei
componente menţionate rezultă şi un amestec de suspensii şi gaze, în
concentraţie foarte diferită, care intră în compoziţia fumului. Elementele
gazoase sunt formate, înafară de CO2 şi oxizi de azot, în special din bioxid
de sulf (SO2), monoxid de carbon (CO – se formează numai în cazul
arderilor incomplete), hidrocarburi aromatice policiclice (piren, benzpiren –
cu efecte cancerigene), aldehide etc. Elemente în suspensie sunt reprezentate
de particule de cenuşă (provenite din componenţa minerală a
combustibilului) şi particule de cărbune mars (cu mare capacitate
absorbantă, reţinând o parte din gazele ce intră în componenţa fumului).
• Produşi de petrol – prin ardere formează mai puţine elemente
minerale în suspensie, iar conţinutul în oxizi de sulf depinde de conţinutul
natural în sulf al acestor produşi. În schimb conţinutul în hidrocarburi este în
general mai ridicat.
• Gazele naturale – sunt mai puţin poluante. Principalii poluanţi
gazoşi rezultaţi în acest caz sunt oxidul de carbon şi oxizii de azot.
Hidrocarburile policiclice aromatice sunt prezente în fumul rezultat din
arderea gazelor naturale, dar în concentraţii mult mai reduse decât în cazul
cărbunelui sau petrolului.
Riscul pentru sănătatea umană – poluarea produsă de procesele de
combustie din surse staţionare prezintă:
- risc iritant – determinat de suspensii, SO2, NO2, aldehide
- risc cancerigen – prin HPA
- risc asfixiant redus – prin CO, CO2, deoarece CO2 nu atinge
niciodată concentraţii toxice, iar CO, având densitate mai mică
decât a aerului şi fiind eliminat pe coş la anumite înălţimi, nu
ajunge a fi inhalat.
2. Transporturile (combustie în focare mobile).
Dintre mijloacele de transport (terestre, maritime sau aeriene),
autovehiculele constituie principala sursă de poluare, atât prin numărul lor
mare cât şi prin cantitatea de substanţe poluante eliminată. Dintre acestea,
cele mai importante sunt hidrocarburile (inclusiv HPA), oxidul de C, oxizii
de azot, aldehidele şi Pb.
• Plumbul – este un poluant specific motoarele cu benzină (este
prezent în benzină sub formă de tetraetil de Pb) şi este eliminat în gazele de
eşapament sub formă de suspensii de Pb mineral, constituind un factor de
poluare notabil.
• Hidrocarburile rezultate de la arderea benzinei au ca efect şi
formarea substanţelor oxidante care iau naştere fotochimic sub acţiunea
radiaţiilor solare, din reacţiile dintre aceste hidrocarburi, oxizii de azot şi O2
atmosferic. Acest tip de poluare este caracteristic zonelor cu trafic auto
intens şi însorire puternică (Los Angeles, Tokyo) realizându-se aşa numita
poluare oxidantă fotochimică.
Transporturile feroviare sau maritime pot contribui la poluarea aerului
din anumite localităţi, dar cu intensitate mai redusă. De asemenea, poluarea
aerului produsă de transporturile aeriene, nu ridică în prezent probleme
deosebite pentru sănătate.
3. Procese industriale diverse
Industria contribuie la poluarea atmosferică, în afara proceselor de
ardere a combustibililor, şi prin poluanţi eliminaţi din procesul tehnologic,
sub formă de suspensii sau gaze, predominenţa lor fiind variabilă în funcţie
de profilul industrial.
• Industria siderurgică – elimină în atmosferă cantităţi mari de
pulberi, în special oxizi de Fe, mangan, arsen, cărbune, funingine, cenuşă
etc. Dintre gazele toxice mai importante sunt SO2, oxizii de azot, CO,
hidrogenul sulfurat etc.
• Metalurgia neferoasă – elimină în atmosferă suspensii sub formă de
oxizi metalici (oxizi de cupru, zinc, Pb) precum şi gaze toxice (în special
SO2).
• Industria de aluminiu – produsul de poluare cel mai nociv este
reprezentat de fluor.
• Industria materialelor de construcţii – poate polua atmosfera în
primul rând cu pulberi (în special fabricile de ciment). Aceste unităţi fiind
producătoare şi de azbociment, poluarea atmosferei cu azbest ridică
probleme deosebite în zonele respective.
Azbestul este eliminat în atmosferă şi de fabricile de frâne pentru
autovehicule, de asemenea în timpul circulaţiei autovehiculelor, la frânare se
consumă din materialul de frână şi se elimină fibre de azbest.
• Industria chimică – elimină substanţe foarte diferite în funcţie de
materiile prime utilizate în procesul de producţie: fluor (în industria de
îngrăşăminte), Pb (industria de coloranţi, detergenţi etc.) SO2 şi H2SO4
(fabrici de îngrăşăminte superfosfatice, fabrici de hârtie, industria textilă,
farmaceutică etc.), H2S (fabrici de mătase artificială din vâscoză, de
pesticide etc.), mercaptani (fabrici de celuloză, de vâscoză etc.), oxizi de
azot (fabrici de îngrăşăminte azotoase etc.), clorul (fabrici de ierbicide,
insecticide, de hârtie şi celuloză etc.), hidrocarburi (industria petrochimică,
industria cauciucului sintetic etc.), aldehide, cetone, fenoli etc.
Ceea ce caraterizează poluarea industrială este faptul că numărul
persoanelor din populaţie expus este mult mai mic decât în cazul poluării
produse de arderea de combustibil sau de transporturi, limitându-se la
teriroriile învecinate industriei respective. În schimb, uneori poluanţii
rezultanţi pot fi de agresivitate extremă, putând afecta grav sănătatea în
absenţa unor măsuri riguroase.
II. Factori care condiţionează poluarea şi autopurificarea aerului
Definiţie
Poluanţii eliminaţi în atmosferă sunt supuşi unor procese
naturale care au drept rezultat, în general, o reducere treptată a concentraţiei
lor, până la dispariţia lor completă din aer. Acesta este procesul de
autopurificare a aerului.
Factorii care condiţionează o putere mai mică sau mai mare de
autopurificare a aerului sunt: factorii fizici atmosferici, factorii topografici şi
urbanistici
1) Factorii fizici atmosferici:
a) curenţii de aer – straturile de aer cu temperaturi diferite creează
curenţi de aer verticali şi orizontali. Curenţii de aer orizontali, realizează o
dispersie eficientă a poluanţilor, atât în atmosfera joasă, cât mai ales în cea
înaltă, eficienţa fiind direct proporţională cu viteza lor de deplasare. Aşadar
calmul atmosferic reprezintă un factor de agravare a poluării aerului,
deoarece împiedică difuzia şi diluarea poluanţilor în atmosferă. Curenţii
orizontali pot avea însă şi efecte negative, transportând şi răspândind
polianţii în zone în care nu există surse de poluare.
Curenţii verticali se formează datorită diferenţei de temperatură între
straturile inferioare şi superioare de aer. La gradient normal de temperatură,
păturile de aer din apropierea solului au temperaturi mai ridicate,
temperatura aerului scăzând cu altitudinea. În aceste condiţii iau naştere
curenţi verticali ascensionali, care antrenează şi substanţele poluante până în
straturile superioare atmosferice, unde sunt diluate şi dispersate de curenţi
orizontali. Când gradientul de temperatură se inversează (inversie termică) şi
există un strat de aer mai cald la o anumită altitudine (toamna şi iarna când
au loc schimbări frecvente de vreme, poziţie geografică denivelată – în văl)
curenţii verticali ascensionali nu se mai produc, iar poluanţii au tendinţa de a
se acumula la suprafaţa solului. Inversia termică este situaţia cea mai
nefavorabilă autopurificării aerului, putând duce la concentrări ale
impurităţilor până la valori periculoase.
b) Temperatura – condiţionează poluarea şi autopurificarea aerului
deoarece contribuie la formarea curenţilor de aer.
c) Umiditatea – împiedică în general difuzarea impurităţilor. Ceaţa
reprezintă şi ea un factor care împiedică autopurificarea prin împiedicarea
difuziunii.
Se consideră în general drept condiţii meteorologice cele mai puţin
favorabile ceaţa, calmul atmosferic şi inversia termică. Când aceşti factori se
asociază se poate reaşiza o poluare a aerului de gravitate extremă.
Precipitaţiile au rol favorabil autopurificării prin precipitarea pe sol a
suspensiilor şi prin precipitarea substanţelor gazoase care se pot solvi în
picăturile de ploaie.
d) Iradierea solară – favorizează reacţiile fotochimice între unii
poluanţi şi constituenţii normali ai aerului sau între elementele
impurificatoare. Produşii nou rezultaţi sunt, în general, mult mai nocivi.
2) Factorii topografici
Relieful acţionează în strânsă legătură cu factorii meteorologici şi
poate influenţa procesul de autoepurare. Relieful plat permite circulaţia
aerului, facilitează dispersia poluanţilor şi uşurează autopurificarea
atmosferică. Relieful denivelat este de regulă favorabil autopurificării, cu
excepţia zonelor cu vii sau depresiuni, unde se acumulează aerul rece ce
favorizează fenomenul de inversie termică şi sunt mai frecvente zilele cu
ceaţă, acestea fiind condiţii defavorabile autopurificării. Astfel, majoritatea
accidentelor grave datorate poluării aerului s-au produs în regiuni industriale
aşezate pe văi adânci.
Suprafeţele de apă (lacuri, mări, oceane) contribuie la reducerea
poluării prin fixarea suspensiilor sedimentate. De asemenea oglinzile întinse
de apă favorizează curenţii orizontali.
Vegetaţia fixează particulele în suspensie; de asemenea mai contribuie
la autopurificarea aerului prin degajare de oxigen, umidificarea aerului,
fixarea de CO2 şi SO2.
3. Factorii urbanistici – procesul de autoepurare este favorizat de
amplasarea corectă a zonelor industriale, instituirea zonelor de protecţie
sanitară, amplasarea în zone mai puţin populate a surselor majore de poluare
(gări, porturi, termocentrale), orientarea străzilor în funcţie de direcţia
dominantă a curenţilor de aer, asigurarea suprafeţelor de spaţii verzi,
conform indicaţiilor sanitare.
III. Acţiunea poluării aerului asupra sănătăţii
În cadrul acestei acţiuni se disting efectele acute (după expuneri de
scurtă durată), efecte cronice (după expuneri de lungă durată) şi efecte
tardive.
III.1. Acţiunea poluanţilor iritanţi
Aceşti poluanţi sunt reprezentanţi de gaze iritante ( SO2, NO2, Cl2,
NH3, substanţe oxidante etc.) şi suspensii. Sunt agenţi poluanţi cei mai
răspândiţi, rezultând atât din procesele de combustie, cât şi din transporturi
sau tehnologii industriale.
Efectul lor dominant se produce la nivelul aparatului respirator.
A) Efecte acute – sunt datorate concentraţiilor relativ ridicate de
poluanţi şi pot provoca:
a. Intoxicaţii acute – apar în condiţii accidentale şi se caracterizează
prin leziuni conjunctivale şi corneene, sindrom traheo-bronşic, bronşiolitic şi
bronhopulmonar, cu edem pulmonar toxic în cazurile grave.
b. Creşterea semnificativă a mortalităţii şi morbidităţii apare la
concentraţii relativ ridicate, totuşi mai reduse decât cele care provoacă
fenomenele acute. Se caracterizează prin agravarea bolilor cardiovasculare şi
respiratorii (bronşita, astmă bronşic) preexistente şi o creştere a mortalităţii
fie ca rezultat al acestor agravări, fie prin manifestări toxice propriuzise.
B. Efectele cronice (după expuneri de lungă durată) apar la niveluri
moderate de poluare iritativă, caracterizându-se prin rolul pe care-l joacă în
etiologia bronhopneumopatiilor cronice nespecifice şi a influenţei asupra
gravităţii infescţiilor respiratorii acute. Termenul de bronhopneumopatie
cronică nespecifică are un caracter operaţional, grupând următoarele
afecţiuni: bronşita cronică, emfizemul pulmonar şi astmul bronşic.
a. Bronşita cronică – cunoaşte o incidenţă în creştere, în special în
ţările cu grad mare de urbanizare şi industrializare. Această boală se intrică
frecvent cu astmul şi emfizemul pulmonar, constituind împreună BPOC. Se
consideră actualmente că bronşita cronică (BC) rezultă din acţiunea unor
factori exogeni asupra unui teren sensibilizat de factori endogeni. Factorii
exogeni principali sunt tabagismul cronic şi poluarea aerului, la care se
adaugă factorii climatici şi unii factori sociali de mediu. Dintre agenţii
poluanţi corelarea s-a făcut în special cu concentraţia SO2, a oxizilor de azot
şi a suspensiilor din aer.
Pe lângă efectul direct, poluarea aerului poate contribui la formarea de
la vârstă tânără a terenului bronşic, favorizând infecţiile repetate ale căilor
respiratorii şi producerea hiperreactivităţii bronşice.
b. Emfizemul pulmonar – apare frecvent intricat cu Bc, prezentând
însă o incidenţă crescută în mediul urban poluat. Se corelează deasemenea
cu fumatul sau cu expunerile profesionale la pulberi şi toxice iritante.
c. Astmul bronşic – s-a semnalat în diferite ţări frecvenţa mai
crescută a AB în zonele intens poluate, fără a fi pusă în evidenţă existenţa
vreunui alergen. Aşadar astmul şi crizele de astm apar în condiţii de poluare
a aerului şi înafara poluării cu substanţe identificate ca alergeni. Agenţii
poluanţi iritanţi ar putea acţiona în acest caz ca factori declanşator ai crizelor
de astmă la bolnavi sensibilizaţi anterior prin reacţia spastică reflexă şi prin
acţiunea asupra musculaturii bronhiilor.
d. Infecţiile respiratorii acute – poluanţii iritanţi cresc
susceptibilitatea aparatului respirator la infecţii bacteriem şi virotice, ducând
la o frecvenţă şi mai ales o gravitate crescută a acestor boli la populaţia
expusă, efectul fiind cu atât mai pronunţat cu cât nivelul de poluare este mai
ridicat şi timpul de expunere mai lung. Grupul cel mai vuknerabil este
reprezentat de copii.
e. Alte efecte – în situaţii de poluare ridicată s-au constatat o serie de
tulburări în dezvoltarea fizică şi neuropsihică a copiilor, în procesul de
osificare, precum şi modificări hematologice, toate acestea fiind considerate
consecinţa discretelor fenomene de hipoxie produse de tulburările
respiratorii.
III.2. Acţiunea poluanţilor asfixianţi
Poluanţii asfixianţi cuprind acele substanţe al căror efect patogen
predominant este hipoxia sau anoxia prin blocarea aportului, transportului
sau utilizării cu O2, în procesele metabolice: CO, CO2, H2S, acid cianhidric,
cianuri etc. Dintre acestea, cel mai răspândit poluant atmosferic este CO.
Efectele asupra organismului uman sunt determinate de capacitatea de
a forma cu Hb un complex, carboxi Hb, prin deplasarea O2 fixat pe Hb,
realizând o blocare a capacităţii de fixare a O2 de către sânge.
A. Efectele acute sunt legate de tulburări produse de hipoxie sau
anoxie şi depind de procentul de COHb format.
• În mod normal în sânge există un procent de 0,5-0,8% COHb ca
urmare a expunerii la concentraţiile mici de CO din aer şi mai ales datorită
CO endogen rezultat din metabolismul Hb.
• Până şa 2% COHb în sânge nu apar modificări fiziologice sau
patologice.
• Între 2-10% pot apărea primele semne legate de hipoxie, tolerate fără
manifestări subiective de majoritatea persoanelor, sau cu uşoare modificări
senzoriale şi psihomotorii (acuitate vizuală, sensibilitate cromatică,
dexteritate manuală, scăderea performanţelor intelectuale).
• Între 10-20% apare cefalee, scăderea evidentă a performanţelor
fizice şi intelectuale, dispnee şi tahicardie.
• Între 20-40% apar fenomene de intoxicaţie acută cu cefalee intensă,
ameţeli, greţuri, adinamie, tulburări senzoriale.
• Peste 40% se instalează pierderea de cunoştinţă.
• La 60% COHb moartea survine în scurt timp.
B. Efectele cronice – în cazul expunerii îndelungate la concentraţii
relativ ridicate de CO apare o intoxicaţie cronică caracterizată în primul rând
prin sindromul astenovegetativ.
La concentraţii moderate dar repetate apar efecte asupra aparatului
cardiovascular.
Valoriale COHb de 5-10% existente timp îndelungat produc discrete
leziuni la nivelul endoteliului arterial şi favorizează depunerea de aterom în
peretele vascular.
COHb străbate bariera fetoplacentară, astfel încât expunerea femeilor
însărcinate la concentraţii mari de CO (inclusiv prin fumat) creşte frecvenţa
malformaţiilor congenitale şi determină naşterea unor copii cu deficit
ponderal important.
III.3. Efectele poluanţilor toxici specifici
Poluanţii toxici specifici reprezintă agenţi poluanţi a căror acţiune se
exercită asupra diferitelor organe şi sisteme ale organismului, efectul fiind
specific substanţei în cauză.
Dintre aceştia, o atenţie specială este acordată în prezent plumbului,
fluorului, mercurului şi cadmiului, datorită răspândirii lor tot mai mari în
mediu şi faptului că se cumulează în organism cu posibilitatea de a produce
în mod insidios alterări patologice grave.
A. Efecte acute
Poluanţii toxici specifici exercită efecte acute numai în mediul
profesional, şi din ce în ce mai rar în ultimul timp. Populaţia este xepusă în
general efectelor cronice, dar există situaţii accidentale când sunt eliminate
în aerul atmosferic concentraţii deosebit de mari de toxice ce pot determina
intoxicaţia acută la populaţia expusă.
B. Efecte cronice
a) Plumbul – pătruns în circulaţie Pb se găseşte în cantităţi mici în
plasmă, cea mai mare parte fiind fixată pe hematii. Pb se depozitează în
special în oase, mai ales în oasele lungi. Până la anumite niveluri de
încărcare, Pb este perfect tolerat de organism. Odată depăşite aceste niveluri,
este posibilă apariţia unor manifestări subiective lipsite de specificitate şi
incontestante, a.î. criteriile de diagnostic se bazează pe testele biochimice
care traduc impactul Pb asupra enzimelor antrenate în sinteza Hb:
determinarea acidului deltaaminolevulinic (ALA) urinar, ALA dehidroza
(ale cărei valori sunt cu atât mai mici cu cât încărcarea este mai mare),
coproporfirinele urinare şi protoporfirinele libere eritrocitare (care prezintă
valori crescute). Pe plan chimic aceste modificări se manifestă prin tulburări
nervoase (iritabilitate, insomnie, cefalee), digestive (inapetenţă, greţuri,
tulburări de tranzit intestinal, dureri abdominale), articulare, cardiovasculare.
Absorbţia crescută de Pb poate afecta şi fătul, avorturile spontane şi naşterile
premature apărând cu frecvenţă mai mare.
b) Fluorul – efectul fluorului în organismul uman este pe de o parte
iritant (prin vaporii sau particulele inhalate) şi sistemic (prin natura toxică a
fluorului). Cea mai frecventă este fluoroza pe cale hidrică. Primele
manifestări apar la nivelul dinţilor (fluoroză dentară), ulterior fluorul
acţionând şi asupra oaselor unde determină creşterea opacităţii la examenul
Rx, fără alte simptome obiective (osteofluoroză asimptomatică). La
concentraţii mai mari ale F în organism pot să apară şi manifestări obiective
(manifestări de osteoscleroză şi osteoporoză) = osteofluoroză ankilozantă.
Riscul de fluoroză gravă (inclusiv a ţesuturilor moi) sunt mai mari în
zonele poluate industrial cu fluor, poluarea de lungă durată ducând la
creşterea concentraţiei acestui element atât în apă, cât şi în organismele
vegetale şi animale.
c) Cadmiul – se acumulează în organism, în special în cortexul renal
şi în oase. Încărcările excesive favorizează ateroscleroza şi hipertensiunea,
precum şi disfuncţia renală, cu tulburări de reabsorbţie tubulară şi
proteinuree.
d) Mercurul – intoxicaţiile apărute sunt predominant de origine
hidrică. Tulburările severe sunt îndeosebi renale, cu poliurie, polakiurie,
azotemie, etc. Mercurul acţionează şi asupra produsului de concepţie, cu
apariţia de malformaţii congenitale.
III.4. Efectele poluanţilor fibrozanţiPolunaţii fibrozanţi cuprind un grup de substanţe care pătrunse în
plămân determină reacţie fibroasă prin mecanisme specifice fiecărei
substanţe. În general aceşti poluanţisunt reprezentaţi de suspensii, şi
acţionează preponderent în mediul profesional determinând aşa numitele
pneumoconioze: silicoza (determinată de SiO2 cristalizat), sideroza (oxizi
de Fe), azbestoza etc.
Expunerea populaţiei la pulberi fibrozante este mult mai redusă.
SiO2 este componentul principal al pulberilor de nisip. La populaţia
din deşert s-au semnalat fibroze nodulare, descriindu-se imaginea
radiologică de “plămân îmbătrânit”, cu noduli fibroşi răspândiţi pe arii
pulmonare mari.
Azbestul, poluant frecvent răspândit în aerul localităţilor datorită largii
lui utilizări din ultimul timp, a determinat producerea de corpi azbestozici,
calcificări şi plăci pleurale la populaţia expusă.
Modificările produse de poluanţii fibrozanţi au caracter imediat relativ
benign, dar în perspectiva mai îndepărtată, există riscul de transformare în
tumori maligne, posibil mai ales pentru corpii azbestozici.
III.5. Efectele poluanţilor cancerigeni
Cancerigenii găsiţi ca poluanţi atmosferici pot fi grupaţi în două
categorii: - cancerigeni organici şi anorganici.
A. Cancerigenii organici
a) Hidrocarburile policiclice aromatice (HPA) – datele epidemiologice
actuale arată o corelaţie semnificativă între nivelul de poluare cu HPA (în
special benzo-a-piren) şi frecvenţa cancerului bronhopulmonar,
considerându-se că la o expunere de 70 ani la o concentraţie de 2ng/m3 la
100.000 de persoane vor apărea 9 cazuri de cancer pulmonar.
b) Aminele aromatice – în special naftilamina – este responsabilă
de apariţia cancerului vezical, produşii fiind eliminaţi în special în industria
de coloranţi de anilină.
c) Clorura de vinil – poate produce după un număr mare de ani de la
expunere, angiosarcom hepatic (observat în special la muncitorii din
fabricile de policlorură de vinil, poate apărea însă şi în populaţia generală în
cazul utilizării substanţei ca atare – aceasta a fost utilizată în unele ţări ca
agent propulsor pentru spray-urile fixative pentru păr – în prezent interzis).
B. Cancerigeni anorganici – arsen, cromhexavalent, nichel, cadmiu,
acbest (pe lângă provocarea de plăci pleurale şi peritoneale cu potenţial
degenerativ spre mezoteliom pleural sau peritoneal) potenţează şi efectul
cancerigen al altor substanţe, în special din fumul de ţigară, cu creşterea
frecvenţei cancerului bronhopulmonar).
III.6. Efectele poluanţilor alergizanţi
Poluanţii alergizanţi sunt responsabili de creşterea frecvenţei bolilor
alergice, în special a alergiilor respiratorii. Principalii factori alergizanţi din
atmosferă sunt cinstituenţii naturali, ca polenul, fungii sau produşii volatili
rezultaţi din anumite vegetale.
Praful de casă, cu conţinut organic crescut (cadavre de insecte etc.)
constituie un alergen frecvent întâlnit.
Produşii alergizanţi pot proveni şi din poluări industriale (în special
din industria chimică).
Curs 4Impactul poluării apei asupra stării de sănătate
Apa are o compoziţie chimică variată, conţinând un mare număr de
elemente chimice dizolvate. În urma poluării, la componenţii normali se pot
adăuga şi alţi constituenţi chimici care pot avea variate efecte, directe sau
indirecte, asupr aorganismului uman.
Apa poate consititui calea de transmitere a numeroase substanţe
chimice cu acţiune toxică. Pătrunse în organism odată cu apa de băut zilnică,
în cantităţi mici, timp îndelungat, aceste substanţe pot duce la apariţia unor
îmbolnăviri cronice. Alteori, de obicei accidental, substanţele toxice pot fi
prezente în concentraţii crescute, producând intoxicaţii în formă acută.
Acţiunea toxică a substanţelor chimice din apă este condiţionată de o
serie de factori, cei mai importanţi fiind:
- clasa de toxicitate a substanţei chimice implicate;
- concentraţia substanţei în apă;
- solubilitatea toxicului în apă şi în organism;
- prezenţa concomitentă a mai multor substanţe toxice în apă;
- prezenţa concomitentă a aceleiaşi substanţe şi în alţi factori de
mediu (aer, alimente, sol);
- starea de rezistenţă a organismului.
Numărul substanţelor toxice vehiculate prin apă este destul de mare şi
în continuă creştere. Prezentăm în continuare intoxicaţiile cele mai frecvent
întâlnite.
I. Poluarea apei cu nitraţi şi intoxicaţia cu nitraţi.
În mod normal, apa conţine cantităţi mici de nitraţi, rezultaţi din
mineralizarea materiei organice proprie apei.
Nitraţii din apă pot avea o dublă origine:
• fie din soluri intens mineralizate, bogate în săruri de azot (când originea
lor se consideră naturală);
• fie ca urmare a poluării apeicare se poate realiza:
- direct cu nitraţi (poluarea industrială şi agricolă);
- prin substanţe organice care prin descompunere pun în libertate
nitraţi.
Consumul de apă cu nitraţi în concentraţii mari produce afecţiunea
numită cianoză infantilă sau methemoglobemie infantilă cianotică,
maladia fiind întâlnită aproape în exclusivitate la copiii mici din primul an
de viaţă, alimentaţi artificial.
Nitraţii ca atare nu sunt toxici; pentru a-şi câştiga această calitate ei
trebuie să sufere un proces de reducere pentru a fi transformaţi în nitriţi. Cel
mai frecvent această transformare are loc endogen, în organism, sub acţiunea
florei intestinale reducătoare. Această floră fie ascensionează din tubul
digestiv distal în porţiunea proximală unde are loc absorbţia nitraţilor, în caz
de tulburări digestive (germeni coloformi), fie coboară din naso-faringe în
cazul unor afecţiuni ca rinite, amigdalite, otite etc. (mai ales produse de
streptococi, stafilococi).
Odată pătrunşi în sânge nitriţii intră în combinaţie cu hemoglobina
(Hb), formând met Hb şi creând astfel un deficit de oxigen (oxigenul este
legat de moleculă încât nu mai poate fi eliberat, deci se blochează transportul
de O2 tisular). Maladia este mai frecventă la sugar întrucât acesta mai
păstrează un rest de Hb fetală mult mai labilă.
Gravitatea bolii este legată de cantitatea de Hb blocată:
între 10-25% - formă uşoară
25-45% - formă medie
peste 50% - formă gravă.
Principalele semne clinice ale sdr. methemoglobinic constau din
dispnee, tahicardie, agitaţie, convulsii, diaree sau constipaţie şi mai ales
cianoza, iniţial a feţei (perioral şi perinazal) ulterior şi a extremităţilor şi în
final generalizată.
Deşi intoxicaţia acută, prezentată anterior, este alarmantă, totuşi în
ultima vreme, inclusiv în ţara noastră o gravitate mai mare o prezintă
intoxicaţia cronică.
Aceasta poate fi întâlnită fie la copii care au trecut printr-o intoxicaţie
acută, dar şi la copii aparent sănătoşi. Aceşti copii prezintă un anumit grad
de anemie şi prezenţa metHb în proporţie de 10-15%, fapt care le scade
rezistenţa, în special la agresiuni biologice (boli respiratorii, digestive,
infecţioase), şi determină de asemenea un deficit în dezvoltarea fizică
(staturo-ponderală).
De asemenea unii autori acordă nitraţilor din apă un rol important în
favorizarea neoplaziilor ca urmare a combinării cu unele amine şi formării
de nitrozamine cunoscute ca fiind cancerigene.
Profilaxia intoxicaţiei cu nitraţi necesită atât măsuri medicale cât şi
socioeconomice, de îmbunătăţire a calităţii apei potabile atât în mediul urban
cât mai ales în rural.
Cele mai importante măsuri sunt:
- stabilirea concentraţiilor maxime admise de nitraţi în apă (în ţara
noastră CMA= 45 mg/dm3;
- cunoaşterea conţinutului în nitraţi la toate apele de fântână de pe
teritoriul arondat comunei sau circumscripţiei sanitare;
- cartografierea fântânilor care nu pot fi utilizate din cauza
conţinutului mare în nitraţi al apei;
- educaţia sanitară a familiilor de a nu utiliza apă de fântână poluată;
- educaţia sanitară în vederea alăptării naturale a sugarului;
- instruirea personalului medico-sanitar al circumscripţiilor sanitare
rurale în diagnosticarea şi prevenirea bolii;
- reglementarea utilizării îngrăşămintelor în domeniul agricol.
II. Intoxicaţia cu pesticide
Def. Sub denumirea de substanţe pesticide sunt reunite o serie de substanţe
chimice cu efect de distrugere în masă a dăunătorilor (insecte, funge,
rozătoare, plante neproductive etc.)
Poluarea cu pesticide a apei se produce atât ca urmare a utilizării lor în
agricultură, prin antrenarea odată cu apele de irigare sau meteorice, cât şi
prin deversări de reziduuri de la fabricile de pesticide, spălarea diverselor
ustensile folosite în aplicarea pesticidelor etc.
Acţiunea pesticidelor asupra organismului depinde de formula lor
chimică dar şi de timpul lor de remanenţă. Se admite astăzi că cele mai
periculoase sunt cele cu remanenţă îndelungată, chiar dacă au toxicitatea mai
redusă.
Efectele produse de pesticidele din apă pot fi împărţite în efecte acute
şi cronice.
A) Efectele acute – se produc în condiţii accidentale, în episoade
temporare de poluare intensă, fiind determinate mai ales de pesticidele foarte
toxice, ca cele organo fosforate şi constau în: cefalee, vărsături, crampe
abdominale, transpiraţie, salivare, lăcrimare, urmată de contracţii musculare,
abolirea reflexelor, dificultăţi în respiraţie, până la lipotimie şi moarte ca
urmare a inactivării colinesterazie şi acumulării de acetilcoli……
Tratamentul trebuie să fie foarte prompt, prin administrare de
atropină ca antidot.
B) Efectele cronice – sunt produse mai ales de pesticide
organoclorurate şi pot fi grupate în:
- hepatotoxice – cu alterarea funcţiilor ficatului până la insuficienţă
hepatică;
- neurotoxine – de la simple modificări funcţionale evidenţiate la
EEG până la encefalopatii;
- gonadotoxice – tulburări ale ciclului menstrual şi avort spontan la
femei, sterilitate la bărbaţi;
- embriotoxice – malformaţii experimental (hepaton adenom
pulmonar, reticulosarcom, leucemii).
Dozele maxime acceptate în apă sunt 0,1 µg/dm3 pentru fiecare
component luat individual, şi 0,5µg/dm3 pentru suma tuturor componentelor
din fiecare clasă.
III. Intoxicaţia cu detergenţi
Detergenţii sunt substanţe cu proprietăţi de curăţire, numiţi şi agenţi
de suprafaţă, datorită capacităţii de a scădea tensiunea superficială a
lichidelor cu care vin în contact, mecanism prin care se realizează procesul
de curăţire.
Din punct de vedere chimic, detergenţii cu prind două grupe:
- ionici (anionici şi cationici)
- neionici
Poluarea surselor de apă cu detergenţi se face prin deversarea în
sursele de apă a apelor reziduale menajere şi industriale, precum şi prin
tratarea agricolă cu insecticide care conţin şi detergenţi şi care ajung, prin
filtrare în apele subterane.
Una din principalele consecinţe ale poluării apei cu detergenţi este
modificarea proprietăţilor fizicochimice şi organoleptice.
Efectele asupra organismului uman sunt de mai multe categorii.
Având toxicitate redusă, intoxicaţia este greu realizabilă. Aceasta nu se
produce şi datorită faptului că modificarea proprietăţilor organoleptice face
apa improprie consumului în scop potabil.
Prin proprietăţile de modificare a tensiunii superficiale detergenţii pot
modifica permeabilitatea mucoasei tubului digestiv, favorizând pătrunderea
altor substanţe poluante, cu efecte cancerigene, toxice sau de altă natură.
Pătrunşi în organism exercită efect methemoglobinizant. Au
importante efecte alergizante.
Concentraţia maximă admisă în apa potabilă este de 0,2-0,3 mg/l.
IV. Poluarea apei cu substanţe cancerigene
Apa potabilă conţine substanţe chimice care exercită asupra
organismului efecte „probabil” cancerigene. Aceste efecte sunt imprecis
delimitate, uneori controversate, dar de multe ori relevă o relaţie directă între
prezenţa cancerigenilor din apă şi îmbolnăviri. Studiile în această direcţie
sunt, în marea majoritate, epidemiologic şi experimentale. Ele se bazează pe
următoarele argumente:
- incidenţa bolii canceroase este mai mare la populaţia care consumă apă
potabilă provenită din surse poluate;
- populaţia piscicolă din apele poluate înregistrează uneori adevărate
epidemii cu caracter malign;
- animalele de laborator expuse la subst-cancerigene extrase din apă
confirmă caracterul lor oncogen, metagen, teratogen.
Poluarea apei cu substanţe cancerigene se poate produce în următoarele
situaţii:
- poluanţii sunt prezenţi în apa potabilă furnizată populaţiei de către
uzinele de apă care nu dispun de mijloace eficiente de îndepărtarea lor totală
din apă;
- prin poluări occidentale ale conductelor de apă potabilă (spargeri,
racorduri neconvenţionale, reparaţii intercurente etc.);
- vopsirea sau tratarea conductelor de apă cu gudroane, bitum, smoală
etc., substanţe preluate de apă circulantă.
Substanţele din apa cu efect cancerigen sunt foarte variate, cele mai
răspândite fiind:
a) Hidrocarburile policiclice aromatice (HPA);
b) Compuşi N-nitrozo;
c) Trihalometan;
d) Substanţe radioactive.
a)Hidrocarburile policiclice aromatice (ex: 3,4 benzpiren; 1,2,5,6
dibenzantracen; 7,12 metilbenzantracen)
HPA sunt legate de particulele aflate în suspensie în apă, proporţional cu
densitatea particulelor. În apele râurilor foarte bogate în suspensii,
cantitatea substanţelor particulare cancerigene poate fi foarte mare.
Sursele principale de impurificare sunt deversările de ape uzate,
menajere şi industriale, care conţin HPA între 1000-50.000 µg/dm3.
HPA din apă se concentrează în organismele marine (moluşte, peşti)
care la rândul lor constituie alimente pentru om.
Prelucrarea apei potabile nu asigură îndepărtarea acestor substanţe în
totalitate, eliminarea variind între 20-100%.
b) Compuşii N-nitrozo – nitrozamine şi nitrozamide. Aceşti
compuşi sunt consideraţi în prezent deosebit de periculoşi deoarece:
- sunt larg răspândiţi în mediu;
- au efect puternic cancerigen, mutagen, teratogen.
Pot fi prezente în toate mediile acvatice, cu precădere în cele poluate.
Pot fi sintetizaţi din precursorii prezenţi în apă: nitraţi şi nitriţi pe de o
parte, şi amine secundare sau terţiare sau alţi compuşi de azot, pe de altă
parte. Nitraţii şi nitriţii se găsesc în cantităţi crescute în apele intens poluate
cu substanţe organice, şi mai ales în cele poluate cu îngrăşăminte chimice
azotoase. Aminele secundare sau terţiare se găsesc în componenţa plantelor
acvatice sau în unele pesticide din apă.
Sinteza compuşilor N-nitrozo se poate realiza şi în org. uman, unde
nitraţii şi nitriţii sunt aduşi pe cale hidrică sau alimentară, iar aminele sunt
prezente în tubul digestiv, provenind fie din dietă (medicamente), fie de
origine endogenă (sangvină). Formarea compuşilor N-nitrozo este favorizată
de pH-ul acid şi de bacteriile din apă sau din tubul digestiv.
Efectele produse sunt în general cancerigene şi mutagene, tumorile
apărând în special la nivelul ficatului esofagului, plămânului, rinichilor (în
cazul nitrozaminelor) şi respectiv la nivelul SNC, tract gastrointestinal (în
cazul nitrozamidelor).
În cazul acţiunii mutagene, aceasta este mai mare în cazul
nitrozamidelor.
Standardul de apă potabilă din ţara noastră nu prevede norme pentru
aceste substanţe.
c) Trihalometanul
Expunerea populaţiei la aceste substanţe este posibilă în special pe cale hidrică, dar şi prin apă şi alimente.
În apă aceste substanţe se formează în urma procesului de dezinfecţie
prin clorinare (THM pe bază de clor). Prezenţa în apă a unor săruri de Br sau
I va conduce şi la formare de THM conţinând Br sau I.
Sinteza THM are loc în cadrul procesului de dezinfecţie printr-o
reacţie de oxidare între clorul din apă (sub formă de acid hipocloros HOCl
sau ion hipoclorit OCl şi precursorii organici (acizi luminici sau alţi compuşi
organici) prezenţi în apă, conform următoarele scheme
CH3-CO-R + 3HOCl → Cl3C-CO-R + H2O
Cl3C-CO-R + H2O → CH Cl3 + R-COOH
Comportamentul THM în organism nu este pe deplin elucidat.
Majoritatea informaţiilor se referă la CHCl3 (cloroform), dar este posibil ca
şi ceilalţi THM să acţioneze prin mecanisme asemănătoare.
Cloroformul se absoarbe rapid în tubul digestiv, fiind ulterior
transportat în circulaţia generală în special de hematii. Se fixează în organe,
în special în cele bogate în lipide (sistem nervos).
Expunerea mamiferelor la THM produce efecte oncogene, mutagene,
teratogene şi toxice. Experimental s-au obţinut tumori ale tractusului
digestiv şi renal la doze relativ înalte de THM.
Efectele embriotoxice şi mutagene au fost demonstrate cu certitudine
la şobolani, şoareci, iepuri.
Acţiunea toxică se exercită la nivel hepatic, renal şi asupra sistemului
nervos, manifestările clinice fiind predominant nervoase.
Cercetările experimentale sunt susţinute şi de studii epidemiologice,
care indică o corelaţie între conţinutul THM în apa de băut şi incidenţa bolii
canceroase (mai frecvent cancer de rect, colon, vezică).
e) Substanţe radioactive
Substanţele radioactive din apă pot avea o dublă provenienţă :
- naturală = radioactivitatea naturală – datorată radioelementelor
prezente în mod normal în solurile traversate de sursele de apă (în special
săruri de potasiu, uraniu, toriu, cadmiu etc.). Radioactivitatea naturală
prezintă de obicei valori scăzute şi nu constituie un risc pentru sănătatea
populaţiei ;
- artificială = radioactivitatea artificială – datorată contaminării apei
cu substanţe radioactive utilizate de om în diferite activităţi (industrie,
termocentrale, cercetări etc.). Cel mai frecvent poluarea se face prin
deversări de ape uzate, care conţin substanţe radioactive, sau prin căderi
radioactive din atmosfera contaminată.
În apele impurificate cu substanţe radioactive, procesul de autoepurare
este puţin eficient, deoarece singurii factori care intervin sunt diluţia, şi
timpul de înjumătăţire fizică a radionuclidului, ceilalţi factori ai procesului
de autopurificare fiind total inactivi pentru aceşti poluanţi.
Radionuclizii din apă, dizolvaţi sau în suspensie, sunt transferaţi
continuu către sediment, unde se integrează în timp şi emit permanent
radiaţii, fenomen denumit radiaţie secundară.
Poluarea radioactivă nu modifică proprietăţile organoliptice ale apei,
poluarea neputând fi astfel percepută de către consumatori.
Substanţele radioactive se concentrează în organismele acvatice care
constituie alimente pentru om. Radioactivitatea poate fi mare şi la animale
care consumă furaje contaminate radioactiv, carnea şi laptele lor contribuind
de asemenea, la contaminarea radioactivă a omului.
Repartiţia substanţelor radioactive în organism se face conform
sensibilităţii ţesuturilor. Efectele produse depind de proprietăţile fizice şi
chimice ale radionuclidului (tip de radiaţii, timp de înjumătăţire) dar şi de
concentraţie, timp de expunere etc.
Se consideră că prin consumul de apă contaminată radioactiv creşte la
populaţie riscul oncogen, teratogen şi mutagen, aceste efecte apărând în
general după o îndelungată perioadă de latenţă.
Totuşi, înafara unor situaţii accidentale, expunerea omului la radiaţii
ionizante pe această cale se situează – chiar în ţări cu industrie radioactivă
dezvoltată (în special centrale electronucleare) – la niveluri relativ mici.