1
Bibliografie – generală - selectivă:
Abraham Pavel – Legislaţie în asistenţă socială, Editura Naţional, 2000, volumele I şi II
(reglementări internaţionale);
Bârsan Corneliu, Eftimie Marius, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, Ed.
Hamangiu, 2009;
Corneliu Liviu Popescu – Protecţia internaţională a drepturilor omului. Surse, instituţii,
proceduri. Editura All Beck, Bucureşti, 2000;
Hatneanu Diana Olivia, Cojocaru Raluca Stăncescu, Cum să formulăm o cerere la CEDO,
Ed. Hamangiu, 2009;
Mazilu Dumitru– Drepturile omului. Concept, exigenţe şi realităţi contemporane, ediţia a
II-a, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2003;
Onica-Chipea Lavinia, Aspecte socio-juridice privind protecţia drepturilor copilului. Studiu
de caz în judeţul Bihor, Editura Expert, Bucureşti, 2007;
Micu Doina– Garantarea drepturilor omului în practica Curţii Europene a Drepturilor
Omului şi în Constituţia României, Editura All Beck, Bucureşti, 1998;
Tănăsescu Simina Elene, Principiul egalităţii în dreptul românesc, Ed. All Beck, Bucureşti,
1999;
Voicu Marin – Protecţia europeană a drepturilor omului, teorie şi jurisprudenţă, Editura
Lumina Lex, Bucureşti, 2001;
www.cncd.org.ro – Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării
Convenţia cu privire la drepturile copilului ratificată de România prin Legea nr. 18/1990,
publicată în M. Of., P.I, nr. 109 din 28 septembrie 1990;
2
Codul muncii al României din 24 ianuarie 2003 – Legea nr. 53/2003, publicat în M. Of.,
P.I, nr. 72 din 5 februarie 2003;
Codul familiei adoptat prin Legea nr. 4 din 4 ianuarie 1953, republicat în B. Of. nr. 13 din
18 aprilie 1956 cu modificările şi completările ulterioare, inclusiv cele aduse prin Legea
nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului, publicată în M. Of., P.
I, nr. 557 din 23 iunie 2004 şi Legea nr. 288/2007 pentru modificarea şi completarea Legii
nr. 4/1953, publicată în M. Of., P. I, nr. 745 din 2 noiembrie 2007;
Legea 678/2001 privind prevenirea şi combaterea traficului de persoane, publicată în M.
Of., P. I, nr. 783 din 11 decembrie 2001, cu modificările şi completările ulterioare;
Legea nr. 39/2003 privind prevenirea şi combaterea criminalităţii organizate, publicată în
M. Of., P. I, nr. 50 din 29.01.2003;
Principalele Instrumente internaţionale privind drepturile omului la care România este
parte (coordonatori: Zlătescu Irina Moroianu, Marinache Emil, Şerbănescu Rodica,
Oancea Ion, Demetrescu Radu), Volumul I, Ediţia a cincea, revăzută şi adăugită,
Institutul Român pentru Drepturile Omului, Bucureşti, 2002;
Principalele Instrumente internaţionale privind drepturile omului la care România este
parte (coordonatori: Zlătescu Irina Moroianu, Marinache Emil, Şerbănescu Rodica,
Oancea Ion, Demetrescu Radu), Volumul II, Ediţia a II-a, Institutul Român pentru
Drepturile Omului, Bucureşti, 1997;
„Preambul”
Prin Legea nr. 29/2011 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 24/2000 privind
normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, noua lege precizează că
proiectele de acte normative trebuie să fie corelate cu dispoziţiile Convenţiei Europene a
Drepturilor Omului şi ale Protocoalelor adiţionale la aceasta, ratificate de România, precum şi
cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului. Propunerile legislative, proiectele de
legi şi celelalte proiecte de acte normative vor fi însoţite, în mod obligatoriu, de o evaluare
3
preliminară a impactului noilor reglementări asupra drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale
omului. În activitatea de documentare pentru fundamentarea proiectului de act normativ se vor
examina practica Curţii Constituţionale în acel domeniu, jurisprudenţa în materie a Curţii
Europene a Drepturilor Omului, practica instanţelor judecătoreşti în aplicarea reglementărilor
în vigoare, precum şi doctrina juridică în materie. Când este cazul, se vor face propuneri de
modificare şi completare a actelor normative interne ale căror dispoziţii sunt în contradicţie cu
jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului. Soluţiile legislative preconizate prin noua
reglementare trebuie să aibă în vedere şi reglementările în materie ale Uniunii Europene,
asigurând compatibilitatea cu acestea. Guvernul, în termen de cel mult 3 luni de la data
comunicării hotărârii Curţii Europene a Drepturilor Omului, prezintă Parlamentului proiectul
de lege cu privire la modificarea şi completarea sau abrogarea actului normativ ori a unor părţi
ale acestuia care vin în contradicţie cu dispoziţiile Convenţiei europene a drepturilor omului şi
ale protocoalelor adiţionale la aceasta, ratificate de România, şi cu hotărârile Curţii Europene a
Drepturilor Omului. Nu în ultimul rând noua lege prevede că “Proiectul de act normativ trebuie
să instituie reguli necesare, suficiente şi posibile care să conducă la o cât mai mare stabilitate şi
eficienţă legislativă”. Dacă va fi aşa sau dacă se va perpetua haosul legislativ actual urmează să
ne convingem în următoarea perioadă.
Drepturile omului şi teorii antidiscriminatorii
-note de curs-
Dintotdeauna - drepturile omului / libertăţile publice - au reprezentat o temă
deosebit de sensibilă, greu de ocolit, imposibil de evitat în dezbaterea publică.
Această temă revine obsedant în orice confruntare de opinii, fiind evocate
argumente şi contra-argumente, după cum cei implicaţi sunt la Putere sau în Opoziţie,
beneficiază de drepturi şi libertăţi ori sunt lipsiţi de ele. Explicaţia constă în faptul că nu
este om pe această lume căruia să-i fie indiferent modul în care îi sunt ocrotite
drepturile şi libertăţile sale fireşti (Dumitru Mazilu, Promotion, Protection and
4
restoration of Human Rights at National, Regional and International Levels, Dic
E/CN.47Sub.2/1989/41, 10 July 1989).
Libertatea personală a omului – atrăgea atenţia Leon Bourgeois1 – adică
facultatea de a tinde spre deplina dezvoltare a eului este deopotrivă necesară dezvoltării
societăţii ca şi dezvoltării individului. Charles Louis de Secondat Montesquieu observa
că într-un guvernământ democratic, trebuie asigurate libertăţile publice. Principiile care
călăuzesc guvernarea într-o Republică sunt: virtutea politică, dragostea de patrie,
dragostea de libertate, iar cetăţenii trebuie să participe la guvernământ cu răspundere,
pasiune şi perseverenţă. Pentru el libertatea reprezintă „dreptul de a face tot ceea ce
îngăduie legile şi dacă un cetăţean ar putea să facă ceea ce ele interzic, el nu ar mai
avea libertate pentru că şi ceilalţi ar putea să facă la fel”.
Felix Ernacora – Raportor al Naţiunilor Unite pentru Drepturile Omului observa
că dimensiunea socială a libertăţilor publice este esenţială şi că nici un Guvern nu are
dreptul să o neglijeze.
Primele documente constituţionale care evidenţiază o concepţie pe deplin
elaborată şi structurată cu privire la drepturile omului au apărut - în Anglia - „Magna
Charta” dată de Ioan fără de Ţară la 15 iunie 1215, baronilor şi episcopilor englezi. La
punctul 39 se prevede: „nici un om liber nu va fi arestat sau întemniţat, deposedat de
bunurile sale, declarat în afara legi, exilat, nu vom trimite pe nimeni împotriva lui , fără
o judecată loială a egalilor săi, în conformitate cu legea ţării”. Se definea pentru prima
dată o regulă de maximă importanţă – aceea că ori de câte ori guvernul unei ţări vrea să
aducă o anumită limitare bunului plac al indivizilor, această limitare nu poate fi justă şi
legală decât dacă se întemeiază pe o regulă de drept, preexistentă şi imparţial
interpretată. Tot în Anglia au apărut „Petiţia drepturilor”- 7 iunie 1628 „Habeas Corpus
Act”- 26 mai 1679 şi „Bill of Rights”- 13 februarie 1689.
- în Franţa „Declaraţia drepturilor omului şi cetăţeanului”- 26 august 1789
înscrie în primul articol ideea că oamenii se nasc şi rămân liberi şi egali în drepturi.
Deosebirile sociale nu pot fi fundamentate decât pe egalitatea comună, stabilind ca scop
al aricărei asociaţii politice apărarea drepturilor naturale şi imprescriptibile ale omului:
libertatea, proprietatea, siguranţa şi rezistenţa împotriva asupririi.
1 Leon Bourgeois s-a născut în 1851 şi a murit în anul 1925. Gânditor şi om politic francez.
Laureat al Premiului Nobel pentru Pace în anul 1920).
5
-„Declaraţia drepturilor din Statul Virginia”- a consacrat principiul că “toţi
oamenii sunt prin natura lor în mod egal liberi şi independenţi şi au anuite drepturi
înnăscute”.
-„Declaraţia de Independenţă a SUA”- subliniază şi ea că „oamenii au fost
creaţi egali, ei fiind înzestraţi de creator cu anumite drepturi inalienabile; printre aceste
drepturi se găsesc viaţa, libertatea şi căutarea fericirii.”
Violările grave ale drepturilor omului din perioada celui de-al doilea Război
Mondial au determinat o poziţie comună a statelor în cadrul societăţii internaţionale.
Astfel că protecţia drepturilor omului nu mai putea fi lăsată exclusiv în competenţa cu
caracter discreţionar a statelor, ci se impunea o cooperare internaţională în materie. Prin
urmare, la 10 decembrie 1948 s-a adoptat, de către Adunarea Generală a Organizaţiei
Naţiunilor Unite, Declaraţia universală a drepturilor omului. Declaraţia universală a
drepturilor omului este primul act internaţional cu caracter general şi vocaţie universală
în materia drepturilor omului.
La nivel internaţional universal există două etape în evoluţia protecţiei
internaţionale a drepturilor omului:
1. etapa declaratorie care coincide cu adoptarea Declaraţiei universale a drepturilor
omului;
2. etapa convenţională, marcată de de două tratate internaţionale în materie, adiţionale
Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului: Pactul internaţional privind drepturile
civile şi politice şi Pactul internaţional privind drepturile economice, sociale şi
culturale – deschise spre semnare în 1966. În România au intrat în vigoare în 1976.
După un îndelung proces de cristalizare, instituţia drepturilor omului face parte atât
din ordinea juridică internă cât şi din cea internaţională. În acest sens, sunt determinate
un ansamblu de drepturi, libertăţi şi obligaţii ale oamenilor – unii faţă de alţii, ale
statelor – de a apăra şi promova aceste drepturi, ale întregii comunităţi
internaţionale de a veghea la respectarea drepturilor şi libertăţilor respective în fiecare
ţară, intervenind situaţiile în care drepturile omului sunt în încălcate într-un anumit stat.
Prin urmare instituţia drepturilor omului are un caracter bivalent – este instituţie de
drept intern, dar în acelaşi timp şi una de drept internaţional.
Evoluţia drepturilor omului în România - Temă de seminar
Sub egida Organizaţiei Naţiunilor Unite au fost elaborate: Declaraţia Universală
a Drepturilor Omului (10 decembrie 1948).
6
De-a lungul timpului, instituţia drepturilor omului s-a materializat într-o primă
generaţie a drepturilor omului şi anume drepturile civile şi politice ale cetăţeanului.
Ele exprimă libertăţile individuale clasice. S-au născut în dreptul intern şi sunt primele
care au apărut la nivelul dreptului intern. Sunt consacrate prin declaraţiile de drepturi
ale revoluţiilor burgheze. Drepturile civile şi politice sunt drepturi de inspiraţie liberală.
Tradiţional ele sunt libertăţi negative, presupunând o obligaţie de abţinere din parea
statului, constând în faptul de a nu le încălca. Treptat, aceste drepturi dobândesc şi o
dimensiune pozitivă, statul fiind obligat să ia măsuri şi să presteze servicii pentru a
asigura respectarea lor.
Cea de a doua generaţie a drepturilor omului o constituie drepturile
economice, sociale şi culturale. Ele asigură participarea individului la viaţa
economică, socială şi culturală. Au apărut odată cu dezvoltarea capitalismului, dar sunt
drepturi de orientare socialistă. Aceste drepturi presupun obligaţii pozitive din partea
statului şi realizarea lor depinde de nivelul de dezvoltare economică atins de fiecare
stat. Statele comuniste dau întâietate afirmării drepturilor economice, sociale şi
culturale, pentru a masca situţia drepturilor civile. Apar în dreptul intern şi se extind în
sfera internaţională.
A treia generaţie a drepturilor omului, numite şi drepturile de solidaritate, s-a
dezvoltat ca o consecinţă firească, şi este dată de dreptul la dezvoltare, dreptul la viaţă, dreptul
la un mediu înconjurător sănătos de viaţă, dreptul de beneficia de patrimoniul comun al
umanităţii. Aceste drepturi au apărut direct la nivel internaţional.
În literatura de specialitate este criticată includerea acestor drepturi în categoria
drepturilor omului, pe motivul că acestea sunt vagi sub aspectul conţinutului şi că nu este clar
nici cine sunt titularii drepturilor (fiind greu de spus dacă sunt drepturi individuale ori drepturi
colective, aparţin statelor sau comunităţii internaţionale), nici cine sunt titularii obligaţiilor
corelative (statele, un grup de state, comunitatea internaţională).
Între cele trei generaţii de drepturi ale omului există relaţii de interdependenţă,
drepturile civile şi politice neputând fi garantate independent de cele ce privesc viaţa
economică şi socială, iar acestea la rândul lor se cer a fi asigurate eficient prin mecanismul
drepturilor de solidaritate din generaţia a treia.(Victor Duculescu)
Drepturile omului constituie în zilele noastre o problematică ce poate fi abordată pe planul
filosofiei politico-juridice, pe planul cooperării dintre state şi pe planul juridic unde constituie
obiect al reglementărilor internaţionale şi de drept intern.
7
Problematica drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţeanului este reglementată de
dreptul constituţional în plan intern şi este în acelaşi timp obiect al reglementărilor de drept
internaţional public. După cel de-al II – lea Război Mondial umanitatea asistă la dezvoltarea
unei concepţii moderne cu privire la reglementarea internaţională a drepturilor omului.
Monstruoasele încălcări ale drepturilor omului în timpul războiului au determinat omenirea să
adopte un sistem de norme care să prevină suferinţele cauzate, dar şi să asigure un sistem
efectiv de protecţie a drepturilor care existau deja şi erau reglementate de Liga Naţiunilor (în
cadrul Adunării Generale a Naţiunilor Unite a fost adoptată Carta Naţiunilor Unite şi
Declaraţia Universală a Drepturilor Omului la data de 10 decembrie 1948). În literatura de
specialitate sunt examinate pe larg raporturile între:
1. dreptul obiectiv şi dreptul subiectiv;
2. dreptul natural şi dreptul pozitiv
evidenţiindu-se conceptul drepturilor omului şi libertăţilor publice din perspectivă juridică,
sociologică, al asistenţei sociale şi chiar a teologiei, în special celei sociale.
Analiza acestor raporturi conturează definirea cât mai corectă a drepturilor omului, dar şi
înţelegerea locului şi rolului acestora în viaţa cotidiană.
1. dreptul obiectiv şi dreptul subiectiv
Raportul dintre dreptul obiectiv şi dreptul subiectiv dă expresie cadrului normativ în care
subiectul sau individul îşi realizează drepturile şi libertăţile sale.
Dreptul obiectiv este ansamblul normelor juridice care prefigurează scopurile generale ale
vieţii sociale. Aceste norme au un caracter obligatoriu pe care societatea poate constrânge
indivizii să le respecte (printr-o presiune externă mai mult sau mai puţin intensă). Dreptul în
sens obiectiv include norme privind acte, fapte, comportamente, atât ale indivizilor, cât şi ale
grupurilor sociale. Comportamentul tuturor membrilor colectivităţii trebuie să fie conform
acestor reguli de conduită - ceea ce subliniază caracterul lor imperativ. Totodată aceste reguli
trebuie să-şi găsească un cadru minim de legitimitate pentru a putea fi condiţia existenţei
posibile a comunităţii.
Dreptul subiectiv defineşte facultatea unui subiect de a-şi valorifica sau apăra un anumit
interes legalmente protejat împotriva oricărei încercări sau acţiuni de încălcare. În acest sens au
fost concepute şi promovate drepturile omului care defineşte posibilitatea ca un subiect să aibă
deschisă opţiunea de a-şi realiza interesul legitim chiar dacă pentru a-şi atinge acest scop ar
trebui să se confrunte cu o persoană sau chiar cu o comunitate care îi pun sub semnul întrebării
dreptul său. Acest interes se realizează:
8
- într-un cadru social dat
- potrivit unor norme de conduită cu caracter general şi impersonal care alcătuiesc
dreptul obiectiv
- în relaţia cu alte drepturi şi libertăţi
Dreptul subiectiv însoţeşte fiinţa umană încă din perioada concepţiei când fătul are deja o
capacitate de folosinţă şi până la moarte care implică mai multe drepturi şi obligaţii inclusiv
cele legate de succesiune.
2. dreptul natural şi dreptul pozitiv
Un alt raport important în conturarea elementelor definitorii ale drepturilor omului este acela
existent între cele 2 drepturi. „acolo unde este societate este drept” – „ubi societas ibi jus”,
susţineau romanii care nu puteau concepe societatea fără drept. Ei porneau de la convingerea
că „dreptul este veşnic aşa cum şi societatea este veşnică”2.
Marcus Cicero în lucarea sa „De legibus” – „Despre legi”, observa că „omul are nevoie
de reguli adecvate ceea ce face posibilă relaţia cu ceilalţi oameni”.
Şcoala dreptului natural are în vedere „nevoia instinctiva a omului de a trăi în
societate” – „appetitus societatus”. Reprezentanţii acestei şcoli au pornit de la optica marelui
Aristotel care definea omul ca un animal social – „zoom politikom”, demonstrând că tocmai
aceasta situaţie naturală a omului l-a obligat să recurgă la anumite reguli de conduită. Este
epoca în care se considera că „totul provine de la natură, ca regulile la care oamenii recurg în
relaţiile dintre ei sunt de la natură şi că promovarea şi respectarea lor sunt de la sine înţelese”.
Dreptul natural se pronunţa împotriva unei revelaţii divine, împoriva unui amestec al
vreunui factor din afară în apariţia şi explicarea normelor de drept. Şcoala Dreptului Natural
susţine că dreptul natural este universal şi invariabil şi nu există vreun factor care să schimbe
caracterul veşnic al acestui drept. În literatura filosofico – juridică de la sfârşitul secolului XVII
se susţine că normele dreptului natural sunt imobile în sensul că ele însoţesc statornic fiinţa
umană. Primul drept natural ca importanţă este dreptul la viaţă.
Unul din cei mai de seamă reprezentanţi ai Şcolii Dreptului Natural a fost Hugo Grotius
care a definit dreptul natural ca fiind totalitatea principiilor pe care raţiunea le dictează pentru
înclinarea naturală a omului pentru viaţa socială.
Dreptul natural impune principiul respectării angajamentelor în zilele noastre; acest
principiu este consacrat în toate ramurile dreptului, fiind socotit indispensabil în orice raport
2 Juristconsult lat. Galus
9
juridic bilateral sau multilateral. Un alt precept fundamental al dreptului natural este „repararea
pagubelor pricinuite altora” („dami culpa dati reparatio”).
Hugo Grotius a ajuns la concluzia că dincolo de motivaţiile invocate de oameni în diferite
ipostaze, repararea pagubelor pricinuite altora se impune cu necesitate deoarece numai pe
această cale:
- va fi descurajată provocarea unor pagube;
- oamenii se vor simţi la adăpost de acte sau fapte comise împotriva lor sau de a provoca
pagube.
Şcoala Dreptului Natural a consacrat, de asemenea, principiul „pedepsei echitabile” -
pedepse meritate aplicate în raport de gravitatea faptelor comise. Acest principiu a fost aşezat
la baza întregului sistem sancţionator, dezvoltându-se o întreagă concepţie doctrinară în
domeniul aplicării pedepselor.
Dreptul pozitiv ca totalitate a normelor juridice în vigoare (active) într-un stat la un
moment dat este dreptul aplicabil imediat, fiind susceptibil de a fi adus la îndeplinire prin
coerciţia statală în cazul în care este nevoie. În normele dreptului pozitiv se reflectă principiile
dreptului natural care, potrivit mai multor analişti, călăuzesc atât procesul elaborării şi
promovării normelor, cât şi procesul aplicării acestor norme (după cum se ştie, legiuitorii
Revoluţiei Franceze în 1789 au acţionat sub influenţa ideilor dreptului natural). Cele mai multe
reglementări adoptate în procesul revoluţionar francez au fost călăuzite de principiile ş i
preceptele generale ale dreptului natural. Un exemplu elocvent îl constituie elaborarea Codului
civil francez - document de referinţă în legislaţia civilă europeană, inclusiv în cea românească.
În privinţa drepturilor omului, principiile şi normele dreptului natural constituie un cadru
firesc al emancipării şi afirmării individului. Fiinţa umană este purtătoare a raţiunii, iar
„principiile dreptului natural sunt dictate de raţiune”, pentru satisfacerea înclinării naturale a
omului pentru viaţa socială (Dumitru Mazilu).
Fiecare fiinţă umană are mai multe drepturi naturale, cum sunt: dreptul la viaţă, la
existenţă, la sănătate etc.
Concluzie:
- principiile fundamentale ale dreptului natural călăuzesc legiuitorul să promoveze
asemenea norme pozitive, deci active, în vigoare care să garanteze viaţa, existenţa,
sănătatea, securitatea fiecărei fiinţe umane.
10
Consacrarea drepturilor omului şi libertăţilor publice în reglementări naţionale şi
internaţionale
Încă din timpul Revoluţiei Franceze (1789) se face distincţia între libertăţile individuale şi cele
publice; în documente ale Revoluţiei se preciza că toţi cetăţenii sunt, deopotrivă admişi la toate
demnităţile, la toate locurile sau slujbele publice după capacitatea lor şi fără altă deosebire în
afară de talentele lor. Trei ani mai târziu, Robertspiere constata că libertăţile publice sunt
încălcate şi că guvernanţii nu iau măsurile ce se impun pentru ca acestea să se înfăptuiască.
Având în vedere importanţa drepturilor omului şi libertăţilor publice în societate,
preocuparea pentru consacrarea lor în reglementări naţionale şi internaţionale ocupă un loc
prioritar în exercitarea actului de guvernare sau a guvernământului.
Drepturile omului şi libertăţile publice în sistemul juridic anglo-saxon
În sistemul anglo-saxon (apărut în Marea Britanie şi Ţara Galilor - sistem ce a influenţat
sistemele de drept din SUA, Australia, India, Noua Zeelandă), drepturile omului şi libertăţile
publice sunt promovate şi apărate prin intermediul unei structuri juridice în decursul timpului.
Fiecare componentă a acestei structuri are un rol bine definit, reprezentând garanţia
importanţei în realizarea drepturilor omului.
1. common law – reprezintă precedentele judecătoreşti ale unor instanţe superioare pentru
instanţele inferioare în cauze similare;
2. equity law – reprezintă acele reguli pronunţate de Curţi Regale pentru atenuarea
expectanţelor, regulilor, common law;
3. statutary law – reprezintă regulile de drept prevăzute în acte normative.
În 12 iunie 1215, Regele Ioan Fără de Ţară a semnat Magna Charta Libertatum, unul din
primele documente în care erau stipulate expres importante drepturi şi libertăţi, obligându-se să
le respecte. Prin Chartă, semnatarii au confirmat că „Biserica engleză este liberă să-şi exercite
toate drepturile şi libertăţile care au un caracter perpetuum.”.
Semnatarii Chartei au convenit, de asemenea să acorde oamenilor liberi ai Regatului
toate drepturile şi libertăţile consacrate în ea. În oraşul Londra şi în toate celelalte oraşe,
comune, sate s-a convenit că se vor putea exercita toate drepturile şi libertăţile cutumiare.
Bill of Rights - 7 iunie 1628 - prin acesta, în circumstanţele istorice din acea perioadă
se declara în numele Cartei Libertăţilor Angliei că „nici un om liber nu va putea fi arestat sau
încarcerat şi nici nu va putea fi lipsit de libertatea sa ori exilat, molestat sau supus altor
asemenea tratamente decât în baza unei sentinţe legale.”.
11
Se mai stipula că „orice criminal, indiferent de condiţia sa nu poate fi exceptat de la judecată şi
de la pedeapsa prevăzută în mod expres în Bill of Rights.”.
În conformitate cu prevederile din MAGNA CHARTA LIBERTATUM a Angliei şi cu
dispoziţiile altor legi, statute ale Regatului „nici un om nu poate să fie condamnat la moarte
decât în baza unei legi în vigoare în Regat ori a cutumelor sau a unui act al Parlamentului.”.
Bill of Rights din 1689 - declară că a pretinde că Regalitatea are puterea de a suspenda
legile sau executarea lor fără consimţământul Parlamentului este ilegal. Se statuează că
„libertatea cuvântului, dezbaterii şi procedurile din Parlament nu pot fi împiedicate sau puse în
discuţie de vreo Curte.”. Alegerile membrilor Parlamentului trebuie să fie libere şi că listele
juraţilor aleşi trebuie pregătite în bună şi cuvenită formă.
Drepturile şi libertăţile publice în sistemul juridic american
Drepturile şi libertăţile omului s-au afirmat în America în condiţiile declanşării şi
desfăşurării Revoluţiei americane pentru obţinerea şi consolidarea Independenţei. America a
devenit cea mai îndrăzneaţă experienţă încercată în amestecul de oameni, în religie, toleranţă,
egalitate socială, posibilităţi economice şi democratice, politică.
Bill of Rights din 1776 - a militat pentru:
- suprimarea primogeniturii (suprimarea drepturilor primului născut) şi a substituenţilor
(dacă moare primul născut, drepturile sale îi revin celui de-al doilea);
- parcelarea marilor domenii;
- o nouă atitudine faţă de Biserica Anglicană, pretutindeni unde era în fiinţă.
Ca urmare, începând cu 1776 toate domeniile au devenit libere la vânzare.
Declaraţia de Independenţă - adoptată la 4 iulie 1776 - prevede că „toţi oamenii sunt
creaţi egali şi sunt dotaţi de Creator cu anumite drepturi inalienabile, între acestea fiind: dreptul
la viaţă, la libertate, la căutarea fericirii.”.
Constituţia Americii prevede în Preambul - septembrie 1787 - :„Noi, Poporul Statelor
Unite, în vederea formării unei uniuni desăvârşite, bazată pe justiţia întemeiată pe asigurarea
liniştii interioare, pe puterea de apărare comună, pe dezvoltarea binelui general şi asigurarea
binefacerilor libertăţii proprii şi ale descendenţilor, ordonăm şi stabilim prezenta Constituţie
pentru Statele Unite ale Americii.”.
12
Declaraţia drepturilor omului şi ale cetăţeanului din 1789
Acest document elaborat şi promovat de Revoluţia Franceză a valorificat toate contribuţiile
anterioare în domeniul drepturilor omului, aducând totodată contribuţii noi la elaborarea
conceptului din drepturile omului. Declaraţia abordează statutul fiinţei umane din 2
perspective:
- drepturile sale naturale, inalienabile precum: dreptul la viaţă, la existenţă, la sănătate, la
securitate etc.;
- drepturile cetăţeneşti - în sensul relaţiei fiinţei umane cu cetatea (societatea, statul).
Chiar din primul articol, Declaraţia drepturilor omului şi cetăţeanului adoptată de Adunarea
Naţională a Franţei la 2 octombrie 1789 a consacrat formula celebră care a fost preluată şi
comentată în toate documentele ulterioare referitoare la drepturile omului: „oamenii se nasc şi
rămân liberi şi egali în drepturi.”.
În Declaraţie se stipulează că „libertatea constă în putinţa de a face tot ceea ce nu vatămă
altuia”.
Se precizează în acest fel că practica drepturilor naturale ale omului nu are alte margini
decât cele care asigură celorlalţi membri ai societăţii realizarea aceloraşi drepturi. Declaraţia
consacră obligaţia de a se determina numai prin lege marginile libertăţii. Ea se află la
confluenţa libertăţii unei persoane cu libertatea altei persoane. Tot Declaraţia a consacrat
principiul potrivit căruia „legea trebuie să fie aceeaşi pentru toţi, fie că ocroteşte, fie că
pedepseşte.”. Toţi cetăţenii fiind egali în faţa legii sunt deopotrivă admişi la toate demnităţile,
la toate locurile şi slujbele publice, după capacităţile lor şi fără deosebire, în afară de virtuţile şi
talentele lor.
Declaraţia consacră libertatea deplină a opiniilor „nimeni nu trebuie să fie tulburat
pentru părerile sale, fie chiar religioase, atât că manifestările acestor păreri să nu tulbure
ordinea publică stabilită de lege.”.
În document se stipulează că este necesar ca o putere publică pentru a „chezăşui
drepturile omului şi ale cetăţeanului, iar această vedere este întemeiată spre folosul tuturor şi
nu spre folosinţa particulară a celor cărora le este încredinţată.”.
În momentele tensionate ale Revoluţiei, luându-se în considerare experienţa anilor de abuzuri
şi inegalităţi s-a ajuns la concluzia „nevoii controlului social asupra treburilor publice”, astfel,
în Declaraţie s-a prevăzut că societatea are dreptul de a cere socoteală oricărui agent public
despre administraţia lui.
13
Drepturile şi libertăţile omului în sistemul juridic în Ţările Române
Analiştii constată că ideile privind libertatea şi egalitatea s-au răspândit în Ţările
Române cu mai multă intensitate în veacul al XVIII-lea sub influenţa schimbărilor din Europa
Occidentală şi îndeosebi, în special a celor survenite în Franţa în anii Revoluţiei.
La începutul secolului al XIX-lea, atât în Moldova cât şi în Muntenia s-au elaborat şi
răspândit puncte de vedere avansate privind drepturile şi libertăţile publice. Ideile înaintate
despre libertăţile fundamentale ale oamenilor se regăsesc în orientările Revoluţiei (1821) lui
Tudor Vladimirescu care au reunit „oamenii cei mai năpăstuiţi datorită abuzurilor şi
nedreptăţilor comise de autorităţi. Recunoaşterea drepturilor naturale a întreţinut flacăra
Revolutiei” - consemna Mihai Eminescu.
În acea perioadă, în Moldova a început o mişcare de „emancipare politică” ce a dus la
alcătuirea Constituţiei din 1822, apreciată ca un pas important în consacrarea drepturilor
omului şi libertăţilor publice, aceasta formulându-le efectiv. Din acest considerent a fost
apreciată ca având un caracter aristocratic.
Proclamaţia de la Islaz reprezintă o adevărată declaraţie a drepturilor omului; prin
conţinutul său a fost un act fundamental privind drepturile şi libertăţile publice. Ea conţinea
dispoziţii cu carater constituţional în domeniu după cum au observat toţi marii analişti ai
Anului Revolutionar 1848.
Decretând drepturile civile şi politice pe care le-a avut întotdeauna cetăţeanul
poporului, se afirma în timpul Revoluţiei de la 1848 că tot românul e liber, iar pedepsele
umilitoare trebuiau desfiinţate. Nicolae Iorga considera că libertatea cuvântului e una din cele
mai mari cuceriri în domeniul drepturilor omului. El considera că această libertate e inerentă
progresului.
Analiştii români recunosc valoarea proclamatică a Declaraţiei Statelor Unite (Declaraţia
de Independenţă de la 4 iulie 1776) şi subliniază impactul hotărâtor al Revoluţiei Franceze
asupra consacrării drepturilor omului; tot analiştii români au subliniat rolul libertăţii civile şi
politice, considerându-le două principii pe care se „reazemă, sprijină” societatea modernă.
Statul este în măsură să fixeze limitele libertăţii, reglând raporturile statului cu acelea ale
individului. După ce această limitare a fost făcută, statul trebuie să acorde garanţii destinate
respectării libertăţilor. Principatele Române au înţeles că omul „nu se poate închipui altfel
decât trăind într-o organizare oarecare” (anume stabilită - după reguli). S-a afirmat că
legiferarea drepturilor este o îndatorire a statului pentru a promova ordinea în societate.
14
Omul e mai mult decât o fiinţă socială, el este o fiinţă de stat. Tocmai statul este cel
care stipulează drepturile şi libertăţile fixând, statuând garanţii de respectare a acestor drepturi.
În susţinerea acestei teze se atrage atenţia că oamenii fac zilnic dovada că nu trăiesc numai
pentru ei, ci mai mult pentru alţii, pentru ceea ce se numeşte naţiune şi stat. Aceste acţiuni ale
oamenilor în serviciul comunităţii fac obiectul legiferării care, pentru a fi corectă trebuie să
asigure un echilibru necesar între: drepturi şi libertăţi pe de o parte, şi îndatoriri, pe de altă
parte.
Un alt moment de referinţă în consacrarea libertăţilor publice l-a constituit în istoria
românilor Constituţia din 1866 - apreciată ca fiind o reglementare liberală, în spirit european.
Autorii Constituţiei din 1866 au susţinut că ea garantează poporului român toate libertăţile
publice de care se bucură popoarele cele mai liberale din Europa civilizată. Această Constituţie
a consacrat libertatea conştiinţei, cea individuală, egalitatea înaintea legii, egalitatea în
dobândirea exerciţiului drepturilor politice, inviolabilitatea domiciliului, libertatea întrunirilor,
libertatea presei, dreptul de asociere (sindicate), inviolabilitatea proprietăţii de orice natură,
libertatea învăţământului, participarea tuturor românilor la drepturile civile şi politice şi toate
libertăţile publice.
Constatându-se încălcarea unora din aceste drepturi şi libertăţi, analiştii au ajuns la
concluzia că garanţiile nu erau complete şi nici cele mai adecvate. În acest sens, se efectuau
comparaţii cu garanţiile oferite în Franţa, Marea Britanie, Statele Unite ale Americii,
remarcându-se că organele (oficiale) nu puteau asigura îndeplinirea lor. Eminescu constata că
una din cauzele încălcării drepturilor şi libertăţilor prevăzute în Constituţie o reprezenta proasta
administrare şi gospodărire a treburilor publice.
Nicolae Iorga o considera „a fi opera unor oameni care nu au cunoscut niciodată mediul
românesc - învăţând în străinătate şi formându-şi o educaţie politică străină.”.
Un alt act normativ îl constituie Constituţia din 1923 care dezvoltă şi precizează mai
conturat drepturile şi libertăţile publice stipulate în Legea fundamentală din 1866, reuşind să
ofere un cadru juridic adecvat împrejurărilor pentru ca personalitatea fiecăruia să se afirme cât
mai bine. Ea a consacrat egalitatea deplină a libertăţilor civile şi politice, precum şi egalitatea şi
libertatea individuală, adică libertatea fizică sau corporală care reclama garantarea dreptului de
a merge/deplasa liber, de a se fixa oriunde, de a emigra, garantarea împotriva arestărilor,
închiderii în contra pedepselor arbitrare, inviolabilitatea domiciliului, secretul corespondenţei,
libertatea morală, libertatea intelectuală, libertatea de credinţă şi ştiinţă.
15
Ultimul act normativ la care vom face referire, doar menţionându-l este Constituţia
actuală, respectiv Constituţia României 2003 – este forma republicată a Constituţiei României
din 1991, cu actualizarea denumirilor şi renumerotarea articolelor, revizuită prin Legea nr.
429/2003, aprobată prin referendumul naţional din 18-19 octombrie 2003, confirmat prin
Hotărârea Curţii Constituţionale nr. 3 din 22 octombrie 2003.
Categorii de drepturi ale omului
Tradiţional, drepturile omului sunt clasificate în 2 categorii, şi anume:
1.Drepturile civile şi politice - acestea sunt libertăţile individuale clasice; ele s-au născut în
dreptul intern şi sunt primele care au apărut la nivelul dreptului intern fiind consacrate în
Declaraţiile de drepturi ale revoluţiilor burgheze. Ulterior, au pătruns şi în sfera dreptului
internaţional, fiind prima categorie a drepturilor omului din punct de vedere cronologic. Aceste
drepturi sunt considerate ca alcătuind categoria drepturilor din prima generaţie. Drepturile
civile şi politice sunt de inspiraţie liberală. Tradiţional sau clasic ele sunt libertăţi negative,
presupunând obligaţia de abţinere din partea statului, constând în faptul de a nu le încălca;
treptat însă, aceste drepturi dobândesc şi o dimensiune pozitivă, statul fiind obligat să ia măsuri
şi să presteze servicii pentru a asigura respectarea lor, inclusiv de către particulari. Fără a
neglija drepturile economice, sociale şi culturale statele democratice capitaliste pun accentul pe
respectarea drepturilor civile şi politice; (relevant pentru aceste drepturi este Pactul
Internaţional privind drepturile civile şi politice).
2.Drepturile economice, sociale şi culturale asigură participarea individului la viaţa
economică, socială şi culturală. Naşterea lor este legată de dezvoltarea capitalismului; ele au
apărut tot în dreptul intern penetrând apoi şi în sfera internaţională, fiind ulterioară ca apariţie
sau naştere drepturilor civile şi politice; sunt considerate drepturi de generaţia a 2-a. Drepturile
economice, sociale şi culturale sunt drepturi de inspiraţie socialistă; aceste drepturi presupun
obligaţii pozitive din partea statului. În general, ele sunt drepturi - program consacrând
obligaţiile de diligenţă ale statelor şi nu obligaţii de rezultat. Realizarea lor depinde de nivelul
de dezvoltare economică atins de fiecare stat. Din acest motiv, drepturile economice, sociale şi
culturale, spre deosebire de cele civile şi politice nu au, în special la nivel internaţional, un
caracter justiţiabil. Uneori, e greu de ales între apartenenţa unui anumit drept la categoria
drepturilor economice, sociale şi culturale. Statele comuniste dau întâietate afirmării
drepturilor economice, sociale şi culturale pentru a masca situaţia drepturilor civile şi politice;
(act de referinţă - Pactul Internaţional privind Drepturile economice, sociale şi culturale -
1966).
16
3.Drepturile de solidaritate - există şi opinii care recunosc existenţa şi a unei alte categorii de
drepturi ale omului şi anume drepturile de solidaritate, precum dreptul la dezvoltare, la pace, la
dezarmare, la un mediu înconjurător sănătos, la liberatatea de a cunoaşte/beneficia de
descoperirile ştiinţifice; aceste drepturi, spre deosebire de cele civile şi politice şi respectiv
economice, sociale şi culturale au apărut direct la nivel internaţional. Ele sunt considerate
drepturi de generaţia a 3-a. Drepturile de solidaritate sunt „dorinţă” a lumii a 3-a de a deplasa
obiectul atenţiei de la situaţia precară atât a drepturilor civile şi politice, cât şi a celor
economice, sociale şi culturale, punând accentul pe solidaritate internaţională.
Includerea acestor drepturi - de solidaritate - în categoria drepturilor omului este contestată în
literatura de specialitate, sub motivul că acestea sunt vagi sub aspectul conţinutului, nefiind
clar nici cine sunt titularii drepturilor (fiind greu de spus dacă sunt drepturi individuale ori
colective, aparţinând statelor sau comunităţii internaţionale), nici cine sunt titularii obligaţiilor
corelative (statele, un grup de state, comunitatea internaţională). Aparent, s-ar putea aprecia că
există o ierarhizare a acestor drepturi în care cele din ultima generaţie sunt şi cele mai
importante.
Se induce ideea că prima categorie, care conţine în fond cele mai importante drepturi ale
omului ar aparţine istoriei protecţiei internaţionale a drepturilor omului, sugerându-se că odată
ajunşi la cea de-a 3-a generaţie de drepturi, primele 2 sunt deja respectate, poate chiar depăşite.
Convenţia Europeană a Drepturilor Omului (Convenţia pentru apărarea drepturilor
omului şi libertăţilor fundamentele)
şi
Declaraţia Universală a Drepturilor Omului
Declaraţia Universală a Drepturilor Omului a fost adoptată şi proclamată de Adunarea
Generală a O.N.U. la data de 10 decembrie 1948.
Convenţia Europeană a fost adoptată la Roma în 1950 de către Statele membre ale
Consiliului Europei şi a fost ratificată de România prin Legea nr. 30 din 1994.
Filiaţia Declaraţiei Europene la Declaraţia Universală a Drepturilor Omului este de
netăgăduit: în Preambulul Convenţiei este în mod solemn subliniat ataşamentul la principiile şi
valorile enunţate în Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, şi faptul că garanţia colectivă
nu va privi decât anumite drepturi înscrise în aceasta.
Marile principii sunt de altfel comune.
17
În Declaraţie, ideea principală este că libertatea persoanei a căpătat o valoare
imprescriptibilă şi internaţională. Aceasta înseamnă că omul deţine pentru sine un ansamblu de
drepturi opozabil tuturor, şi în particular, Statelor suverane.
Esenţa protecţiei drepturilor omului se bazează în sistemul european pe următoarea
afirmaţie fundamentală „orice om, urmare a originii sale, a naturii şi destinului său are drepturi
imprescriptibile faţă de care nu ar trebui să se prevaleze nici o raţiune de stat.”.
Pornind de la ideea că oamenii sunt toţi membri ai unei familii, Declaraţia Universală a
Drepturilor Omului prevede că aceştia se nasc liberi şi egali ca demnităţi şi ca drepturi şi că
fiecare se poate prevala (folosi) de toate drepturile fără nici o deosebire, în special de rasă, sex,
religie, naţionalitate sau în orice altă situaţie.
Acestei formulări îi corespunde articolul 1 din Convenţia Europeană conform căruia
drepturile omului sunt recunoscute oricărei persoane ce se află sub jurisprudenţa unui stat
contractant, oricare ar fi naţionalitatea sau statutul său în cadrul societăţii şi fără nici o
discriminare.
Declaraţia Universală a Drepturilor Omului prevede, de asemenea, că toţi indivizii
trebuie să acţioneze în spiritul fraternităţii.
În Convenţia Europeană sunt concretizate diversele libertăţi care fac obiectul unei
anumite protecţii, Declaraţia Universală a Drepturilor Omului constituind text de referinţă
parţial, dat fiind particularităţile Convenţiei Europene. Declaraţia Universală a Drepturilor
Omului cuprinde 30 de articole, iar Convenţia Europeană conţine 66 de articole. Dintre
drepturile enunţate în Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, autorii Convenţiei Europene
au inclus în Titlul I din Conveţie toate drepturile care se raliază la ideea de libertate politică:
dreptul la viaţă, la interzicerea torturii şi a tratamentelor inumane şi degradante, siguranţa şi
dreptul la un proces echitabil, respectarea vieţii private şi familiale, libertatea de expresie şi a
informaţiei, libertatea conştiinţei şi a religiei, libertatea de întrunire şi de asociere; toate acestea
vor fi completate prin Protocoalele adiţionale adoptate ulterior; în raport cu textul Declaraţiei
Universale a Drepturilor Omului, lipsesc şi alte drepturi şi libertăţi, dintre care, semnificative
sunt drepturile sociale.
La nivel ONU s-a apreciat necesitatea transformării obligaţiilor de principiu din cuprinsul
Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului în obligaţii juridice de reglementare a unor măsuri
de implementare; astfel, s-a hotărât redactarea proiectelor celor 2 Pacte Internaţionale,
respectiv:
18
1. Pactul Internaţional privind drepturile civile şi politice, adoptat la 16 decembrie 1966
prin Rezoluţia Adunării Generale a ONU, intrat în vigoare la 23 martie 1976;
2. Pactul Internaţional privind drepturile economice, sociale şi culturale adoptat la 16
decembrie 1966 printr-o rezoluţie a Adunării Generale a ONU; intrat în vigoare la 3
ianuarie 1976.
Perioada de discuţii, proiectare şi negociere a celor 2 Pacte a durat 18 ani şi a vizat textele
separate ale celor 2 Convenţii Internaţionale cu caracter de universalitate.
Pactul Internaţional privind drepturile civile şi politice
Acesta poate fi apreciat ca un tratat universal care reflectă dorinţa comunităţii
internaţionale. El conţine prevederi de natură generală (în articolele 2 şi 3), obligaţii cu
executare imediată. Clauza-principiu a nediscriminării, clauza generală de interpretare şi
aplicare întocmai/în conformitate –denumită şi „clauza de siguranţă”, remedii efective în cazul
încălcării drepturilor din cuprinsul Pactului, obligaţii pozitive, obligaţii de principiu, de
exemplu prezumţia de nevinovăţie, dreptul la apărare, dreptul la apel, principiul non bis in
idem.
Drepturile protejate cuprinse în partea a III-a a Pactului sunt:
- articolul 6 – dreptul la viaţă
- articolul 7 – libertatea faţă de tortură şi tratament inuman
- articolul 8 – libertatea faţă de sclavie şi muncă forţată
- articolul 9 – dreptul la libertate şi securitate
- articolul 10 – dreptul persoanelor deţinute de a fi tratate cu umanism
- articolul 11 – libertatea faţă de închisoarea pentru datorii
- articolul 12 – libertatea de mişcare şi alegere a domiciliului
- articolul 13 – libertatea străinilor faţă de expulzarea arbitrară
- articolul 14 – dreptul la un proces corect/echitabil
- articolul 15 – protecţia împotriva retroactivităţii legii penale
- articolul 16 – dreptul la personalitate juridică în faţa legii
- articolul 17 – dreptul la viaţă privată
- articolul 18 – libertatea de gândire, conştiinţă şi religie
- articolul 19 – libertatea de opinie şi expresie
- articolul 20 – interzicerea propagandei de război şi a incitării la ură naţionala, rasială,
religioasă
- articolul 21 – dreptul la adunare
19
- articolul 22 – dreptul la asociere
- articolul 23 – dreptul de a se căsători şi a forma o familie
- articolul 24 – drepturile copilului
- articolul 25 – drepturi politice
- articolul 26 – egalitatea în faţa legii
- articolul 27 – drepturile minorităţilor
Pactul Internaţional privind drepturile civile şi politice conţine categorii distincte de
obligaţii juridice, definiţii detaliate şi ample ale drepturilor, o enumerare extensivă a drepturilor
civile şi politice. Anumiţi termeni, prea generali sau imprecişi sunt mai degrabă principii
politice decât drepturi subiective efective şi măsuri de implementare a căror eficienţă a crescut
în timp, dar care menţin individul într-o postură de subordonare faţă de stat făcând să primeze
metodele tradiţionale bazate pe diplomaţie şi suveranitatea statelor.
România a ratificat acest Pact la 20 noiembrie 1974 prin Decretul Consiliului de Stat nr.
212 din 1974.
Pactul Internaţional privind drepturile economice, sociale şi culturale
Adoptat la 16 decembrie 1966 printr-o Rezoluţie a Adunării Generale ONU a intrat în
vigoare la 3 ianuarie 1976. Pactul conţine prevederi generale asupra obligaţiilor Statelor-părţi
care reflectă şi natura juridică a drepturilor prevăzute. Obligaţiile statelor, precum şi drepturile
indivizilor urmeaza să fie implementate progresiv, deoarece Pactul însuşi are un caracter
promoţional. Statele-părţi îşi asumă obligaţii generale de a lua măsuri care să ducă progresiv la
realizarea drepturilor prevăzute în Pact. Alături de aceste obligaţii e cuprinsă şi clauza
nediscriminării, egalitatea în drepturi a femeilor cu bărbaţii, clauza aplicării şi interpretării în
conformitate a Pactului, clauza referitoare la limitările exerciţiului drepturilor doar dacă sunt
determinate de lege şi sunt justificate de bunăstarea generală într-o societate democratică,
principiului discriminării străinilor faţă de societatea democratică, principiul discriminării
străinilor faţă de resortisanţii proprii (cetăţeni/persoane cu drept de şedere) în ţările în curs de
dezvoltare cu privire la acordarea anumitor drepturi economice străinilor. Drepturile protejate
cuprinse în partea a II-a a Pactului sunt:
- articolul 6 – dreptul la muncă
- articolul 7 - dreptul la condiţii de muncă juste şi favorabile care includ salarii echitabile,
plată egală pentru muncă egală şi concedii plătite
20
- articolul 8 – dreptul de a constitui sau de a se afilia sindicatelor, inclusiv dreptul la
grevă
- articolul 9 – dreptul la securitate socială
- articolul 10 – protecţia familiei incluzând asistenţa specială a mamei şi copilului
- articolul 11 – dreptul la un standard de viaţă adecvat incluzând hrana adecvată,
îmbrăcăminte şi locuinţă şi îmbunătăţirea continuă a condiţiilor de trai
- articolul 12 – dreptul la cel mai înalt standard posibil al sănătăţii fizice şi mintale
- articolul 13-14 – dreptul la educaţie, educaţia primară fiind obligatorie şi gratuită pentru
toţi, iar cea secundară şi superioară fiind accesibilă tuturor
- articolul 15 – dreptul de a participa la viaţa culturală şi de a se bucura de beneficiile
progresului ştiinţific.
Concepţiile care au fundamentat Declaraţia Universală a Drepturilor Omului şi cele 2
Pacte, precum şi o parte din drepturile enumerate în cuprinsul lor se regăsesc în mod selectiv şi
într-o reglementare distinctă în convenţiile regionale de protecţie a drepturilor omului
(Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale).
Trăsăturile protectiei internaţionale a drepturilor omului
1. caracterul recent al protecţiei internaţionale a drepturilor omului;
2. excluderea competenţei naţionale exclusive în materia drepturilor omului şi limitarea
suveranităţii statului prin consacrarea şi garantarea internaţională a drepturilor omului
(suveranitatea statului este determinată de caracterul suprem al puterii de stat faţă de
celelalte forme de putere existente în societate. Suveranitatea se manifestă pe 2 planuri,
intern şi extern. Cea internă semnifică posibilitatea puterii de stat de a-şi impune voinţa în
interiorul statului, nu numai indivizilor ci şi tuturor grupurilor publice sau private; cea
externă se concretizează în independenţa completă, fără nici o îngrădire faţă de o altă
putere a unui alt stat);
3. crearea unui regim internaţional de ordine publică şi extinderea regulii reciprocităţii în
materia drepturilor omului;
4. subsidiaritatea consacrării şi garantării internaţionale a drepturilor omului în dreptul intern;
5. superioritatea normelor internaţionale în materia drepturilor omului faţă de normele
dreptului intern;
21
6. aplicabilitatea directă a normelor internaţionale în materia drepturilor omului în dreptul
intern;
7. garantarea drepturilor omului prin intermediul unor tribunale internaţionale specializate
[de menţionat locul important al surselor internaţionale jurisprudenţiale (totalitatea
hotărârilor din anumite cauze, privind drepturile omului), referitoare la drepturile omului];
8. poziţia particularului ca subiect al dreptului internaţional şi al drepturilor omului.
Convenţia privind drepturile copilului - adoptată de Adunarea Generală a Naţiunilor Unite la
data de 20 noiembrie 1999, intrată în vigoare la 2 septembrie 1990 a fost ratificată şi de
România prin Legea nr.18 din 1990 şi a devinit parte din legislaţia internă (remânească).
Legea nr. 272 din 2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului -reprezintă
legea-cadru în domeniul protecţiei copilului.
Art. 2 alin. 1 prevede că orice alte reglementări adoptate în domeniul promovării şi respectării
drepturilor copilului se subordonează cu prioritate principiului interesului superior al copilului.
Art. 6 afirmă expres principiile care stau la baza protecţiei copilului; acestea se aplică nu numai
în raport cu dispoziţiile legii-cadru ci şi cu reglementările speciale privind protecţia copilului
(Codul familiei, legea învăţământului, Codul muncii etc.). Ea arată că respectarea şi garantarea
drepturilor copilului se realizează conform următoarelor principii:
1.Protecţia intereselui superior al copilului reprezintă fudamentul oricărei măsuri în legătură cu
minorul. Aplicarea principiul nu trebuie realizată astfel încât să anuleze alte drepturi ale
copilului. Statul român trebuie să ia măsurile necesare pentru garantarea lui nu numai în
relaţiile cu autorităţile, ci şi de către subiectele de drept privat, în special în raporturile cu
părinţii. Acest principiu trebuie să prevaleze în toate demersurile şi deciziile care privesc
copilul. Principiul nu trebuie înţeles în mod abstract şi teoretic, ci pornindu-se de la
particularităţile situaţiei fiecărui copil şi ale materiei în care se aplică. Jurisprudenţa a arătat că
într-un anumit caz concret interesul superior al copilului justifică încuviinţarea adopţiei chiar
dacă în alte situaţii o asemenea măsura nu poate fi admisă. În speţă, copilul a fost abandonat
imediat după naştere de ambii părinţi şi a fost crescut de bunicii paterni. Deşi din certificatul
medical depus la dosar rezultă anumite probleme de sănătate ale adoptatoarei (care totuşi poate
îngriji minorul), iar adoptatorul a fost condamnat penal pentru distrugerea unor bunuri şi
ulterior, graţiat, dacă comisia pentru protectia copilului a dat aviz favorabil pentru adopţie, prin
încuviinţarea adopţiei de către bunicii paterni, interesul minorului este evident mai bine
protejat decât dacă ar fi instituţionalizat într-un cămin.
2.Egalitatea şanselor şi nediscriminarea
22
3.Responsabilizarea cu privire la exercitarea drepturilor şi îndeplinirea obligaţiilor părinteşti
4.Primordialitatea responsabilităţii părinţilor cu privire la respectarea şi garantarea drepturilor
copilului
5.Descentralizarea serviciilor de protecţie a copilului, intervenţia multisectorială şi
parteneriatul dintre instituţiile publice şi organismele private autorizate.
6.Asigurarea unei îngrijiri individualizate şi personalizate pentru fiecare copil.
7.Respectarea demnităţii copilului.
8.Ascultarea opiniei copilului şi luarea în considerare a acesteia, ţinând cont de vârsta şi de
gradul său de maturitate.
9.Asigurarea stabilităţii şi continuităţii în îngrijirea, creşterea şi educarea copilului, ţinând cont
de originea sa etnică, religioasă, culturală şi lingvistică în cazul luării unei măsuri de protecţie.
10.Celeritatea în luarea oricărei decizii privind copilul. Potrivit acestui principiu autorităţile
trebuie să acţioneze prompt în scopul evitării oricăror întârzieri inutile care sunt contrare
interesului superior al copilului.
11.Asigurarea protecţiei împotriva abuzului şi exploatării copilului.
12.Aplicarea şi intrerpretarea fiecărei norme juridice referitoare la drepturile copilului în
corelaţie cu ansamblul reglementărilor din această materie.
Potrivit regulilor dreptului civil şi a normelor cuprinse în Legea nr. 272/2004, protecţia
copilului prin mijloace de drept privat cuprinde următoarele aspecte:
a. Prin protecţia drepturilor copilului sunt garantate următoarele drepturi:
- dreptul la identitate
- dreptul la relaţii personale cu familia sa
- dreptul la protejarea imaginii sale politice, a vieţii intime, private şi
de familie
- dreptul la libera exprimare
- dreptul copilului capabil de discernământ de a-şi exprima opinia
asupra oricărei probleme care îl priveşte
- libertatea de gândire, conştiinţă, religie
- libertatea de asociere în structuri formale, informale şi libertatea de
întrunire paşnică în limitele prevăzute de lege
- dreptul la identitate al copilului aparţinând unei minorităţi
- dreptul la respectarea individualităţii şi personalităţii
23
- dreptul la sănătate
- dreptul copilului la un nivel de trai care să permită dezvoltarea sa
fizică, mentală, spiritual, morală, socială
- dreptul de a beneficia de asistenţă socială şi de asigurări sociale
- drepturile speciale ale copiilor cu handicap
- dreptul la educaţie
- dreptul la odihnă, vacanţă
b. protejarea minorului prin regulile din materia capacităţii juridice a persoanei fizice
(incapacitatea minorului)
- dreptul copilului capabil de discernământ de a-şi exprima opinia
asupra oricărei probleme care îl priveşte
- dreptul copilului de a depune singur plângeri referitoare la încălcarea
drepturilor sale fundamentale
c. ocrotirea minorului prin părinţi
- dreptul părinţilor de a creşte copilul
- dreptul de a cere înapoierea copilului de la orice persoană care îl ţine
fără drept
- dreptul de a consimţi la adopţia copilului lor
- dreptul la relaţii personale cu copilul
- obligaţiile părinteşti (art. 32)
- dreptul şi îndatorirea de a administra bunurile copilului
- dreptul şi îndatorirea de a reprezenta minorul în actele civile ori de a-i
încuviinţa aceste acte
- separarea copilului de părinţi
- încredinţarea minorului unuia dintre părinţi
- decăderea din drepturile părinteşti
d. protecţia copilului lipsit de ocrotirea părinţilor săi (temporar sau definitiv)
- tutela
- plasamentul
- plasamentul în regim de urgenţă
- supravegherea specializată
- adopţia (care poate fi internă sau internaţională – conform Legii nr.
273/2004 privind regimul juridic al adopţiei)
24
Raportul dintre dreptul internaţional şi cel intern în materia drepturilor omului
Tratatele constituie acele acte juridice prin care România îşi exprimă consimţământul
de a fi legată din punct de vedere juridic în materia drepturilor omului. Problemele formei
juridice, ale organului competent şi ale actului prin care România devine parte la un astfel de
tratat sunt reglementate, în principal, prin Legea nr. 590/2003 privind tratatele.
Definiţia legală a tratatului: prin tratat se înţelege actul juridic, indiferent de denumire
sau de formă, care consemnează în scris un acord la nivel de stat, la nivel guvernamental sau
departamental având ca scop de a crea, de a modifica ori de a stinge drepturi şi obligaţii
juridice sau de altă natură, guvernat de dreptul internaţional public şi consemnat într-un
instrument unic ori de două sau mai multe instrumente conexe (art. 1 din Legea nr. 590/2003).
Prin încheierea tratatelor se înţelege succesiunea de etape care trebuie urmate,
ansamblul de activităţi care trebuie desfăşurate, precum şi ansamblul de proceduri şi reguli care
trebuie respectate astfel încât tratatul să intre în vigoare pentru România.
Prin ratificare se înţelege modalitatea de exprimare a consimţământului de a deveni
parte la un tratat care a fost semnat de partea română prin adoptarea unei legi de ratificare de
către Parlament sau în condiţiile legii, prin ordonanţă de urgenţă a Guvernului.
Prin aprobare se înţelege modalitatea de exprimare a consimţământului de a deveni
parte la un tratat multilateral care nu a fost semnat de partea română.
Prin rezervă se înţelege declaraţia unilaterală, oricare ar fi conţinutul sau denumirea sa
formulată cu ocazia semnării, ratificării, aprobării, aderării sau acceptării unui tratat
multilateral prin care se urmăreşte modificarea sau excluderea efectelor juridice ale anumitor
prevederi ale acestuia (pentru partea română, dacă tratatul nu interzice asemenea rezerve şi ele
sunt conforme dreptului internaţional). Pentru a produce efecte, rezervele formulate la semnare
trebuie confirmate la ratificare sau la aprobare.
Organul competent să ratifice sau să adere la un tratat internaţional este Parlamentul
României. Actul de ratificare sau de aderare este legea.
Cu caracter general, tratatele internaţionale se ratifică prin lege ordinară, cu excepţia
tratatelor internaţionale care au ca obiect relaţii sociale pe care Constituţia României le rezervă
legii organice; aceste relaţii sociale trebuie să fie ratificate prin lege organică.
Potrivit art. 73 pct. 3 din Constituţia României 2003, prin lege organică se reglementează
(domeniul de reglementare al legii organice):
- sistemul electoral;
- organizarea şi funcţionarea autorităţii electorale permanente;
25
- organizarea, funcţionarea şi finanţarea partidelor politice;
- statutul deputaţilor şi al senatorilor; stabilirea indemnizaţiei şi a celorlalte drepturi ale
acestora;
- organizarea şi desfăşurarea referendumului;
- organizarea Guvernului şi a Consiliului Suprem de Apărare a Ţării;
- infracţiunile, pedepsele şi regimul executării acestora;
- acordarea amnistiei sau a graţierii colective;
- regimul stării de asediu şi al stării de urgenţă;
- statutul funcţionarilor publici;
- contenciosul administrativ;
- organizarea şi funcţionarea Consiliului Superior al Magistraturii, a instanţelor
judecătoreşti, a Ministerului Public şi a Curţii de Conturi;
- regimul juridic general al proprietăţii şi al moştenirii;
- organizarea administraţiei publice locale, a teritoriului, precum şi regimul general
privind autonomia locală;
- regimul general privind raporturile de muncă, sindicatele, patronatele şi protecţia
socială;
- statutul minorităţilor naţionale din România;
- celelalte domenii pentru care în Constituţie se prevede adoptarea de legi organice este
expres şi limitativ arătat în Constituţie.
În realitate, e greu de imaginat ca un tratat internaţional în materia drepturilor omului să nu
consacre măcar unul dintre aceste drepturi ale omului.
Prin urmare, în fapt, datorită conţinutului lor, aproape toate tratatele internaţionale în
materia drepturilor omului trebuie ratificate prin lege organică şi nu prin lege ordinară.
Legile organice se adoptă cu votul majorităţii membrilor fiecărei Camere a Parlamentului
României.
Legile ordinare se adoptă cu votul majorităţii membrilor prezenţi în fiecare Cameră.
Caracterul direct aplicabil în dreptul intern al tratatelor internaţionale în materia
drepturilor omului
Potrivit art. 11 alin. 2 din Constituţia României tratatele ratificate de Parlament conform
legii, fac parte din dreptul intern (românesc). Norma constituţională nu se referă exclusiv la
26
tratatele internaţionale în materia drepturilor omului, ci are în vedere toate tratatele ratificate de
Parlament.
Tratatele internaţionale în materia drepturilor omului făcând parte din dreptul intern
sunt acte de drept intern. Tratatele nu îşi pierd însă caracterul lor principal de acte de drept
internaţional. În cazul României, tratatele referitoare la drepturile omului ratificate de
Parlament au un dublu caracter. Ele sunt atât acte de drept internaţional, cât şi acte de drept
intern.
Tratatele internaţionale în materia drepturilor omului, fiind în egală măsură acte juridice
internaţionale şi tot în egală măsură acte juridice interne, trebuie publicate oficial în România
pentru a intra în vigoare; în planul dreptului intern Legea nr. 590 din 2003 privind tratatele
prevede că legile pentru ratificarea tratatelor internaţionale, precum şi textele acestora se
publică în Monitorul Oficial al României, Partea I, împreună cu legea de ratificare.
Legea de ratificare a tratatului internaţional în materia drepturilor omului şi tratatele
internaţionale (tot în materia drepturilor omului) sunt acte juridice distincte.
În practică există/existau 3 excepţii care poartă/purtau asupra ratificării următoarelor
tratate:
1. Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi primele 10 Protocoale ale acesteia
ratificate prin Legea nr. 30 din 1994;
2. Protocolul nr. 11 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, ratificată prin legea nr.
79 din 1995;
3. Convenţia -cadru pentru protecţia minorităţilor naţionale ratificată prin legea nr. 33 din
1995.
Ratificarea acestor tratate internaţionale în materia drepturilor omului s-a făcut
utilizându-se o tehnică juridică specială. Astfel, în fiecare din aceste 3 situaţii legea de
ratificare conţine o dispoziţie în sensul că tratatul internaţional ratificat prin ea reprezintă anexă
a legii, deci face parte integrantă din lege.
Potrivit articolului 78 din Constituţia României, legea de ratificare intră în vigoare, ca
regulă, la 3 zile de la data publicării în Monitorul Oficial al României.
Excepţia de la regulă este ca legea de ratificare să intre în vigoare la data expres prevazută
în cuprinsul său.
Intrarea în vigoare a tratatului internaţional în materia drepturilor omului în ordinea juridică
internă, românească, nu poate avea loc înainte de intrarea lui în vigoare pe plan internaţional.
27
Forţa juridică a tratatelor internaţionale în materia drepturilor omului în dreptul intern
În Constituţia României la art. 20 alin. 1 se precizează „dispoziţiile constituţionale
privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu
Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România
este parte.”. Este necesar ca aceste tratate să fie în vigoare şi să nu fie vorba de dispoziţii
asupra cărora România a făcut rezerve sau declaraţii pe care nu le-a ales ca fiind dispoziţii
aplicabile sau pentru care nu a făcut declaraţiile facultative exprese de acceptarea necesare.
Obligaţia interpretării şi aplicării dispoziţiilor constituţionale în materia drepturilor omului în
conformitate cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului revine, în consecinţă, tuturor
autorităţilor publice din România.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului
Are sediul în Franţa, la Strasbourg, vechea capitală a Alsaciei franceze; în prezentarea
organizării Curţii Europene a Drepturilor Omului se face distincţie între situaţia anterioară şi
cea ulterioară intrării în vigoare, la 1 noiembrie 1998, a Protocolului nr. 11 la Convenţia
Europeană a Drepturilor Omului; Curtea este (sau a fost) unul dintre cele 3 organe (alături de
Comisia Europeană a Drepturilor Omului şi de Comitetul Miniştrilor) cu rolul de a asigura
garantarea drepturilor consacrate de Convenţie.
Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în forma sa iniţială prevedea crearea
Comisiei Europene a Drepturilor Omului şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului ca organe
ale Consiliului Europei. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a fost instituită alături de
Comisia Europeană a Drepturilor Omului de către Convenţia Europeană a Drepturilor Omului
în vederea asigurării, respectării angajamentelor statelor-părţi. Curtea Europeană a Drepturilor
Omului, înainte de intrarea în vigoare a Protocolului nr. 11 al Convenţiei, era un organ
jurisdicţional specializat în materia drepturilor omului, cu activitate nepermanentă şi cu
jurisdicţie facultativă. Curtea avea competenţă materială generală (toate drepturile consacrate
de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului în materia drepturilor civile şi politice) şi
competenţă teritorială limitată la nivel regional european.
Hotărârile Curţii nu cuprindeau formula executorie. Pentru executarea hotărârilor, statele
contractante nu erau obligate, şi în principiu, se lăsa la aprecierea acestora alegerea mijloacelor
prin care să se aducă la îndeplinire.
28
Curtea Europeană - după intrarea în vigoare a Protocolului nr.11
Protocolul nr. 11 a urmărit centralizarea mecanismelor de aplicare a Convenţiei,
înlocuind Comisia şi Curtea cu program limitat, cu o Curte unică şi permanentă. A întărit
caracterul judiciar al sistemului, instituind jurisdicţia obligatorie a Curţii şi dreptul individual
de petiţionare exercitat la Curte. În esenţă, principalul scop al reformei a fost eficientizarea
mecanismului de aplicare al acesteia şi asigurarea prezenţei permanente a judecătorilor la
Curtea de la Strasbourg.
Curtea consacră un sistem de protecţie a drepturilor omului la nivel regional european şi
prezintă anumite trăsături particulare, atât în raport cu sistemul universal, cât şi cu celelalte
sisteme regionale.
Din punct de vedere cronologic este primul sistem internaţional de protecţie a
drepturilor omului care a apărut, originile sale aflându-se în deceniile V-VI ale secolului XX.
Din punct de vedere al modului de protecţie a drepturilor omului este cel mai eficient sistem.
El se bazează, în principal, pe Curtea Europeană a Drepturilor Omului care este un tribunal
internaţional cu jurisdicţie obligatorie pentru statele-părţi şi la care individul are acces direct.
Organizarea şi funcţionarea Curţii
1. Judecătorii:
Curtea se compune dintr-un număr de judecători egal cu cel al statelor contractante,
membre ale Consiliului Europei. Organizarea Curţii şi stabilirea judecătorilor sunt
reglementate de Convenţia Europeană în forma amintită în Protocolul 11 la Convenţie.
În mod practic, toate statele membre ale Consiliului Europei sunt părţi la Convenţie şi
prin aceasta, justiţiabile de către Curte. Curtea are în acelaşi timp şi o competenţă consultativă.
Ea e cea implicată ca organ principal între instituţiile Europei.
Judecătorii sunt aleşi de Adunarea Parlamentară în numele fiecărui stat parte la Convenţie.
Judecătorii sunt aleşi pe o perioadă de 6 ani şi sunt reeligibili.
Curtea dispune de o Grefă iar judecătorii sunt asistaţi în funcţiile lor de referenţi.
Problemele de organizare sunt reglementate de Curte în şedinţe plenare, care includ toti
judecătorii. Judecătorii pot lucra în Comitete - formate din 3 judecători, în Camere formate din
7 judecători sau în Marea Cameră.
29
Comitetele sunt constituite din Camere pentru o perioadă determinată. Camerele
hotărăsc judecătorii care funcţionează în Comitete. Comitetele nu au altă putere decât să
declare o cauză inadmisibilă sau să o radieze de pe rol.
Camerele sunt constituite de Curte pentru o perioadă determinată; compunerea
Camerelor este fixă. Curtea desemnează 7 judecători care compun o Cameră. Curtea
desemnează judecatorii; potrivit modalităţilor precizate de Regulamentul Curţii, nu se exclude
posibilitatea ca un judecător să fie membru în 2 Camere.
Marea Cameră– judecătorii sunt în număr de 17; se constituie pentru a se pronunţa
asupra cererilor individuale, ca şi asupra cererilor statale care îi sunt deferite precum şi a
examina cererile de avize consultative; sunt membrii de drept (din oficiu) ai unei Mari Camere,
Preşedintele Curţii Europene a Drepturilor Omului, vicepreşedintele Curţii Europene a
Drepturilor Omului, preşedinţii Camerelor şi judecătorul ales în numele statului în cauză, în
litigiu. Ceilalţi judecători sunt desemnaţi de Curte potrivit modalităţilor specificate în
Regulament. Regulamentul nu prevede nici o restricţie privind numărul de judecători având
aceeaşi naţionalitate. Ei sunt aleşi de fiecare dată pentru o perioadă de 6 ani, reînnoirea
mandatului e posibilă după fiecare 3 ani.
Drepturile şi obligaţiile din Convenţie şi din Regulament privind judecătorii s-au păstrat
şi în sistemul noii Curţi cu unele elemente noi:
- judecătorii au obligaţia de a funcţiona (activa) permanent şi de a nu ocupa alte funcţii
incompatibile conform Regulamentului şi Protocolului nr. 11;
- mandatul judecătorilor încetează la împlinirea vârstei de 70 de ani;
- durata mandatului individual este de 6 ani şi nu de 9 ani.
Plenul Curţii Europene a Drepturilor Omului
Se reuneşte trimestrial în executarea (elaborarea de avize) şi este autoritatea care alege
preşedintele şi vicepreşedintele Curţii şi preşedintele de secţie pentru o perioadă de 3 ani.
Şecţiile Curţii: fiecare judecător este membru într-o singură Secţie.
Componenţa secţiilor este determinată de 3 principii:
- echilibrul - priveşte reprezentarea geografică şi pe sexe, nefiind expres reglementate şi
alte criterii precum vârsta, cariera, profesia; proporţia dintre judecătorii noi şi cei realeşi;
- diversitatea - priveşte diversele sisteme juridice existente între ţările părţi
contractante;
- stabilitatea - priveşte durata mandatului a jumătate din judecători, adică din 3 în 3 ani,
ceea ce asigură continuitate.
30
Organizarea Secţiilor: fiecare Secţie este condusă de un preşedinte de secţie, de un
vicepreşedinte (ales de membrii Secţiei) pe o perioadă de 3 ani. Preşedintele de Secţie este cel
care conduce procedura, desemnează judecătorul raportor pentru admisibilitatea cererii, alege
membrii Camerei şi precedează şedinţele sale.
Grefa Secţiei furnizează Curţii prestaţiile administrative şi juridice cerute. Grefierul
poate fi secondat de un grefier adjunct de secţie, el este în practică, grefier la şedinţele
Camerelor, intermediază şi comunică notificările şi exercită un control de calitate asupra
proiectelor pregătite de juriştii grefei, la cererea judecătorilor raportori.
Procedura la Curtea Europeană:
Procedura este publică şi contradictorie; de asemenea este şi orală. Conform
Regulamentului, limbile oficiale ale Curţii Europene a Drepturilor Omului sunt franceza şi
engleza.
Subiectele care au drept de a sesiza Curtea Europeană a Drepturilor Omului.
Există 2 categorii de subiecte (denumite generic reclamant sau petiţionar):
1.Un stat parte la Convenţie; pârâtul nu poate fi decât un stat (are capacitatea procesuală
pasivă), statul parte la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului pe care reclamantul îl acuză
de o violare a Convenţiei sau Protocoalelor acesteia. Orice stat parte la Convenţie poate sesiza
Curtea de orice nesocotire a Convenţiei şi a Protocoalelor sale pe care o crede imputabilă unui
alt stat parte la Convenţie.
Nu se cere existenţa vreunui interes direct al statului autor al sesizării, adică demonstrarea
calităţii de victimă a acestuia, nici existenţa unei legături de cetăţenie sau de naţionalitate între
statul reclamant şi particularul, presupusa victimă a unei violări a drepturilor sale de către statul
pârât.
Este vorba de o acţiune populară pe care Convenţia o recunoaşte oricărui stat parte la
Convenţie pentru apărarea ordinii publice europene în materia drepturilor omului. Ca urmare,
fiecare stat parte la Convenţie exercită un drept de supraveghere asupra modului în care
celelalte state părţi respectă dispoziţiile Convenţiei.
2.Particularul, adică orice persoană fizică sau juridică, orice organizaţie neguvernamentală sau
orice grup de particulari. Orice persoană fizică, orice organizaţie neguvernamentală, orice grup
de particulari care se pretinde victimă a unei violări din partea unui stat parte la Convenţie a
drepturilor recunoscute în aceasta sau în Protocoalele sale poate sesiza Curtea cu o cerere
(plângere). Statele părţi la Convenţie s-au angajat să nu împiedice sub nici o formă exerciţiul
eficace al acestui drept. Este vorba de o acţiune subiectivă introdusă de presupusa victimă
31
pentru apararea unui drept subiectiv lezat/violat. Nu se cere ca particularul reclamant să aibă
cetăţenia sau naţionalitatea statului pârât sau a oricărui alt stat parte la Convenţie.
Obiectul sesizării. Îl constituie violarea de către un stat parte la Convenţie a drepturilor
consacrate de aceasta sau de protocoalele sale. În cazul unei sesizări individuale este vorba de
încălcarea unui drept propriu al reclamantului. Pentru sesizările statale nu poate fi vorba de o
încălcare a drepturilor reclamantului, ci de o încălcare a drepturilor omului consacrate de
Convenţie, dar săvârşită de statul pârât.
Procedura anterioară sesizării Curţii.
Potrivit Convenţiei, Curtea nu poate fi sesizată decât după epuizarea căilor de recurs
interne, aşa cum sunt înţelese potrivit principiilor de drept internaţional, general recunoscute.
Ca urmare, Curtea nu poate fi sesizată cu o cauză privind încălcarea drepturilor omului decât
după parcugerea şi epuizarea completă a procedurilor interne (româneşti) existente.
Nerespectarea procedurii prealabile la nivel intern face ca sesizarea Curţii să fie prematură, iar
cererea să fie respinsă ca inadmisibilă. Aceasta nu înseamnă respingerea definitivă a cererii ca
inadmisibilă. Se poate ca ulterior respingerii unei cereri ca fiind inadmisibilă pe motivul
neparcurgerii sau parcurgerii incomplete a procedurilor interne (toate căile de atac prevăzute de
legislaţia românească), reclamantul să poată sesiza autorităţile naţionale, iar ulterior (din nou)
jurisdicţia europeană.
Reclamantul trebuie să parcurgă întâi toate căile de recurs interne (româneşti) şi doar
după obţinerea unei hotărâri definitive şi irevocabile se poate adresa Curţii.
Termenul de sesizare în temeiul Convenţiei. Curtea poate fi sesizată într-un termen de 6
luni de la data hotărîrii interne definitive şi irevocabile. Prin urmare, dacă reclamantul
depăşeşte acest termen de 6 luni, cererea sau plângerea la Curtea Europeană va fi respinsă ca
inadmisibilă.
Conditii de formă şi conţinutul cererii.
În conformitate cu dispoziţiile Convenţiei, cererea individuală nu trebuie să fie anonimă,
astfel ea nu este admisibilă.
Regulamentul prevede că atât cererile statale, cât şi cele individuale trebuie să fie
prezentate în scris şi semnate de reclamant sau de reprezentantul său.
Conţinutul unei cereri statale este detaliat de Regulament.
Statul sau statele părţi la Convenţie care doresc să introducă o cerere în faţa Curţii o depun
la Grefă, trebuind să cuprindă:
- numele statului parte la Convenţie împotriva căruia este îndreptată cererea;
32
- o expunere a faptelor;
- o expunere a violării sau a violărilor pretinse ale Convenţiei sau ale Protcoalelor sale şi
argumentele pertinente;
- o expunere asupra respectării criteriilor de admisibilitate privind epuizarea recursurilor
interne şi respectarea termenului de 6 luni;
- obiectul cererii şi, în linii mari, cererea sau cerereile de satisfacţie echitabile, eventual
formulate pe seama părţilor presupus vătămate;
- numele şi adresa persoanelor desemnate ca reprezentanţi ai statului reclamat.
Cererea statală trebuie însoţită de copii ale tuturor documentelor pertinente şi în special, ale
deciziilor (hotărârilor) privind obiectul cauzei din dreptul intern.
Regulamentul de organizare şi funcţionare al Curţii indică şi conţinutul unei cereri
individuale. Aceasta trebuie să cuprindă:
- numele, data naşterii, cetăţenia, sexul, profesia şi adresa reclamantului;
- dacă este cazul, numele, adresa şi profesia reprezentantului său;
- statul sau statele părţi la Convenţie împotriva cărora este introdusă cererea;
- o expunere succintă a faptelor;
- o expunere succintă a violării sau a violărilor pretinse ale Convenţiei sau ale Protocoalelor
sale şi argumentele pertinente;
- o expunere succintă referitoare la respectarea de către reclamant a criteriilor de
admisibilitate privind epuizarea căilor de recurs interne şi respectarea termenului de 6 luni;
- obiectul cererii precum şi, în linii mari, cererea de satisfacţie echitabilă pe care reclamantul
o poate formula.
Cererea trebuie însoţită de copii ale tuturor documentelor pertinente şi în special ale
hotărârilor judecătoreşti pronunţate în România privind obiectul cauzei.
Reclamantul care nu doreşte ca identitatea sa să fie dezvăluită trebuie să precizeze aceasta
şi să furnizeze o explicaţie a motivelor care să justifice astfel derogarea de la regula
publicităţii procedurii în faţa Curţii. Preşedintele Camerei poate să autorizeze anonimatul în
cazuri excepţionale şi temeinic motivate.
În caz de nerespectare a obligaţiilor privind conţinutul cererii şi a actelor însoţitoare, aceasta
nu poate fi înregistrată (admisă şi nici examinată de către Curte).
Înregistrarea cererii şi măsuri ulterioare.
În cazul în care este introdusă o cerere statală, Preşedintele Curţii aduce imediat la cunoştinţa
statului pârât şi o atribuie unei Secţii. Preşedintele Secţiei constituie Camera care urmează să se
33
pronunţe asupra cererii. Camera desemnează un judecător raportor însărcinat cu intocmirea
unui raport asupra admisibilităţii cererii. Uneori, Camera se poate desesiza în favorea Marii
Camere.
În cazul unei cereri individuale, Preşedintele Curţii o atribuie unei Secţii care va desemna un
raportor privind admisibilitatea cererii.
Procedura privind fondul cauzei.
Odată ce Camera a decis să reţină cererea sau plângerea, ea poate invita părţile să aducă
probe suplimentare şi să depună concluzii scrise, inclusiv în ceea ce priveşte satisfacţia
echitabilă.
În timpul procedurii privind fondul, pot fi purtate prin intermediul grefierului negocieri
care să tindă spre o rezolvare amiabilă. Aceste negocieri sunt confidenţiale.
Hotărârile.
Camerele hotărăsc cu majoritate de voturi. Orice judecător care a luat parte la examinarea
cazului are dreptul de a alătura hotărârii sau decizei: fie expunerea opiniei sale separate (care
poate fi concordantă sau diferită), fie o simplă declaraţie de dezacord.
Toate hotărârile definitive ale Curţii sunt obligatorii pentru statele pârâte interesate.
Comitetul de Miniştri al Consiliului Europei este responsabil cu supravegherea executării
hotărîrilor; tot el are sarcina să verifice dacă statele care au fost judecate pentru violarea
Convenţiei au luat măsurile necesare pentru a se achita de obligaţiile ce rezultă din hotărârile
Curţii.
Sursele internaţionale, convenţionale, de consacrare şi protecţie a
Drepturilor Omului
Sunt formele de exprimare a normelor juridice care consacară şi garantează în planul dreptului
internaţional public, drepturile omului. În cadrul surselor internaţionale de consacrare şi protecţie a
drepturilor omului trebuie remarcat numărul şi varietatea foarte mare de izvoare convenţionale. Atfel,
tratatele internaţionale în materia drepturilor omului pot fi clasificate după mai multe citerii:
a) din punctul de vedere al legăturii lor cu domeniul drepturilor omului se disting:
1. Tratate internaţionale specializate în materia drepturilor omului, spre exemplu tratate
care conţin numai norme de conscrare, de garantare a drepturilor omului, tratate care conţin atât
norme de conscrare, cât şi de garantare a drepturilor omului.
34
2. Tratate internaţionale care au legătură cu domeniul drepturilor omului - pot fi tratate constitutive
ale unor organizaţii internaţionale care au în obiectul lor de activitate şi problematica drepturilor
omului.
b) după criteriul conţinutului lor material, tratatele internationale specializate în materia drepturilor
omului se pot clasifica în:
1. Tratate internaţionale generale pot fi Tratate internaţionale specializate pentru Drepturile Omului,
Tratate internaţionale care au în vedere toate drepturile civile şi politice, Tratate internationale care au în
vedere toate drepturile economice, sociale, culturale.
2.Tratate internaţionale specializate care pot fi Tratate internaţionale specializate pentru anumite drepturi
ale omului, tratate internaţionale specializate pentru anumite categorii de persoane.
c) după sfera geografică de aplicare, Tratatele internaţionale specializate în materia drepturilor
omului sunt:
1.Tratate internaţionale cu vocaţie universală (Tratate internaţionale adoptate în cadrul Organizaţiei
Naţiunilor Unite şi instituţiilor specializate din sistemul Naţiunilor Unite).
2. Tratate internaţionale regionale (Tratate internaţionale adoptate în cadrul Organizaţiilor internaţionale la
nivel regional european, inter-american şi african).
Tratate internaţionale specializate în materia drepturilor omului
Se pot clasifica în:
a)Tratate internaţionale universale cu valoare generală:
- Pactul Internaţional privind drepturile civile şi politice, adoptat la 16 decembrie 1966 prin
Rezoluţie O.N.U. intrat în vigoare la 23 martie 1976.
- Pactul Internaţional privind drepturile economice, sociale şi culturale adoptat la 16 decembrie
1966 prin Rezoluţie O.N.U. intrat în vigoare la 3 ianuarie 1976.
b) Tratate internaţionale universale specializate:
- Convenţia privind sclavia - semnată la Geneva la 25 septembrie 1926, intrată în vigoare la 7
decembrie 1953;
- Convenţia pentru prevenirea şi reprimarea crimei de genocid - adoptată de Adunarea Generală a
O.N.U. la 9 decembrie 1948 şi intrată în vigoare la 12 ianuarie 1951;
- Convenţia pentru reprimarea traficului cu fiinţe umane şi a exploatării prostituţiei semenilor,
adoptată Adunarea Generală O.N.U. la 2 decembrie 1949, intrată în vigoare la 25 iulie 1951;
- Convenţia privind statutul refugiaţilor adoptată la 28 iulie 1951 intrată în vigoare la 22 aprilie
1954, completată printr-un Protocol, în vigoare de la 4 octombrie 1967;
35
- Convenţia asupra drepturilor politice ale femeii - adoptată de Adunarea Generală O.N.U în 20
decembrie 1952, intrată în vigoare la 7 iulie 1954;
- Convenţia suplimentară cu privire la abolirea sclaviei, traficului cu sclavi şi a instituţiilor si
practicilor analoage sclaviei, adoptată la 30 aprilie 1956, intrată în vigoare în 1957.
- Convenţia asupra cetăţeniei femeii căsătorite, adoptată de Adunarea Generală O.N.U în 1957,
intrată în vigoare în 1958.
- Convenţia privind consimţământul la căsătorie, vârsta minimă pentru căsătorie şi înregistrarea
căsătoriilor, adoptate de Adunarea Generală O.N.U în 1962, intrată în vigoare în 1964.
- Convenţia internaţională asupra eliminării tuturor formelor de discriminare rasială - adoptată de
Adunarea Generală O.N.U la 1965, intrata în vigoare în 1969.
- Convenţia internaţională asupra reprimării şi eliminării crimei de apartheid - adoptată de
Adunarea Generală O.N.U la 1973, intrată în vigoare în 1976.
- Convenţia asupra eliminării tuturor formelor de discriminare faţă de femei, adoptată în 1979,
intrată în vigoare în 1981.
- Convenţia contra torturii şi altor pedepse şi tratamente crude, inumane sau degradante -
adoptată de Adunarea Generală O.N.U în 1984, intrată în vigoare în 1987.
- Convenţia privind drepturile copilului - adoptată în 1989, intrată în vigoare în 1990.
- Convenţia internaţionala asupra protecţiei drepturilor tuturor lucrătorilo migranţi şi a membrilor
lor de familie - adoptată de Adunarea Generală O.N.U în 1990, intrată doar parţial în vigoare.
- Convenţia privind lupta împotriva discriminării în domeniul învăţământului - adoptată la
Conferinţa Generală UNESCO în 1960, intrată în vigoare în 1962.
c) Tratate internaţionale regionale cu valoare generală:
- Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia
Europeană a Drepturilor Omului) adoptată în 1950, intrată în vigoare în 1953; a fost completată
şi amendată prin 11 Protocoale (spre ex: Protocolul nr. 6 prevede abolirea pedepsei cu moartea;
Protocolul nr. 11 prevede restructurarea mecanismului de control, respectiv Curtea Europeană a
Drepturilor Omului).
- Carta Socială Europeana - adoptată la Torino în 1961 intrată în vigoare în 1965, înlocuită
progresiv cu Carta Socială Europeană revizuită.
- Convenţia Americană relativă la Drepturile Omului - adoptată la San Jose, Costa Rica, în 1969,
la Conferinţa specializată a drepturilor omului - organizată sub egida Organizaţiei Statelor
Americane, intrată în vigoare în 1978.
36
- Protocolul adiţional la Convenţia Americană mai-sus amintită privind drepturile conomice,
sociale, culturale - semnat la San Salvador în 1988, intrată în vigoare în 1999
- Protocolul adiţional la Convenţia Americană mai-sus amintită privind abolirea pedepsei cu
moartea adoptată în Paraguai în 1990, intrată în vigoare în 1991
- Carta Africană a Drepturilor Omului şi Popoarelor - Nairobi 1991, intrată în vigoare în 1996
d) Tratate internaţionale regionale specializate:
- Convenţia europeană privind statutul juridic al muncitorului migrant - adoptată de Consiliul
Europei în 1977, intrată în vigoare în 1983.
- Convenţia pentru protejarea persoanelor faţă de prelucrarea automatizată a datelor cu caracter
personal, adoptată de Consilul Europei în 1981, intrată în vigoare în 1985.
- Convenţia europeană pentru prevenirea torturii şi a pedepselor sau tratamentelor inumane sau
degradante adoptată de Consiliul Europei în 1987, intrată în vigoare la 1989.
- Conventia - cadru pentru protecţia minorităţilor naţionale adoptată de Consiliul Europei în
1995, intrată în vigoare în 1998.
- Convenţia pentru protecţia drepturilor omului şi a demnităţii fiinţei umane faţă de aplicaţiile
biologiei şi ale medicinei privind interdicţia clonării fiinţelor umane adoptată de Consiliul
Europei în 1997, intrată în vigoare în 1999.
- Acordurile Schengen semnate de unele state europene în 1985 şi 1990 etc.
- Convenţia inter-americană pentru prevenirea şi reprimarea torturii - semnată în Columbia în
1985 intrată în vigoare în 1987.
- Convenţia inter-americană asupra prevenirii sancţionării şi eliminării violenţei contra femeii,
Brazilia, 1994.
- Carta africană a drepturilor şi bunăstării copilului - adoptată în cadrul Organizaţiei Unităţii
Africane - 1990.
e) Tratate internaţionale care au legătură cu domeniul drepturilor omului, categoria Tratatelor
Internaţionale constitutive ale unor organizaţii internaţionale:
- Carta Naţiunilor Unite semnată la San Francisco în 1945 (Statutul Curţii Internaţionale de
Justiţie este anexă a Cartei Naţiunilor Unite şi parte integrantă).
- Constituţia Organizaţiei Internaţionale a Muncii.
- Conventia UNESCO (Organizatia Naţiunilor Unite pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură).
- Statutul Consiliului European - semnat la Londra în 5 mai 1949, intrat în vigoare la 3 august
1949.
37
- Tratatul instituind Comunitatea Economică Europeana - devenit Tratatul instituind Comunitatea
Europeană;
- Actul unic European (semnat la Luxembourg şi Haga în 1996).
- Tratatul asupra Uniunii Europene - semnat la Maastricht în 1992.
- Carta Organizaţiei Statelor Americane, adoptată în Columbia la Bogota în 1948, intrată în
vigoare în 1951 având mai multe Protocoale adiţionale.
- Carta Organizaţiei Unităţii Africane - adoptată în Etiopia la Adis-Abeba în 1963.
State membre UE (01.01.2007)
1. Franţa
2. Italia
3. Germania
4. Luxemburg
5. Belgia
6. Olanda
7. Danemarca
8. Irlanda
9. Marea Britanie
10. Grecia
11. Spania
12. Portugalia
13. Austria
14. Finlanda
15. Suedia
16. Cehia
17. Cipru
18. Estonia
19. Letonia
20. Lituania
21. Malta
22. Polonia
23. Slovacia
24. Slovenia
25. Ungaria
38
26. Bulgaria
27. România
Statele fondatoare UE au semnat în 1951 la Paris „Tratatul instituind Comunitatea
Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (CECO)”, iar în 1957 la Roma „Tratatul Comunităţii
Europene a Energiei Atomice (CEEA-EURATOM)” şi „Tratatul Comunităţii Economice
Europene (CCE)”. În 1987 intră în vigoare Actul Unic European care adaugă cooperarea
politică, celei economice.
Prin semnarea, în anul 1992 la Maastricht a Tratatului Uniunii Europene s-au pus
bazele structurii de azi a Unuiunii Europene, cu cei trei piloni: Comunitatea Europeană
(CECO, EURATOM, CEE), Politica Externă şi de Securitate Comună (PESC) şi Justiţia şi
Afacerile Interne (JAI).
Tratatul de la Amsterdam, intrat în vigoare în anul 1999 a completat structura UE –
respectiv componentele sociale, în special cele privind drepturile cetăţeneşti, libertatea de
mişcare făcându-se primii paşi pentru acomodarea construcţiei europene la extindere.
Consiliul European de la Nisa din anul 2000 a fost dedicat cu preponderenţă chestiunii
reformării instituţiilor şi mecanismelor europene în vederea extinderii cu 12 noi state spre Est
şi s-a încheiat prin adoptarea Tratatului de la Nisa.
Instituţiile UE
Consiliul European – reprezintă reuniunea şefilor de stat sau de guvern din statele
membre, la care participă şi preşedintele Comisiei Europene, unul dintre comisari (de regulă
cel ce se ocupă de politica externă) precum şi miniştrii de externe ai celor 15 state membre.
Această instituţie nu trebuie confundată cu Consiliul Europei, care este un organism
interguvernamental, şi nici cu Consiliul Uniunii Europene.
Consiliul European ia decizii în privinţa deciziilor politice majore şi soluţionează
problemele curente din viaţa internaţională prin Politica Externă şi de Securitate Comună.
Consiliul European se reuneşte de câte 2 ori în perioada fiecărei preşedinţii bianuale a
UE.
Consiliul Uniunii Europene – reprezintă interesele statelor membre. Este compus din
reprezentanţii ţărilor UE şi deţine rolul principal în procesul legislativ (competenţă pe care o
împarte cu Parlamentul European) având totodată şi contribuţii executive (domeniu în care
rolul principal revine Comisiei Europene). Există, de asemenea, şi un Secretariat permanent.
Preşedinţia Consiliului UE e deţinută prin rotaţie, câte 6 luni, de fiecare stat membru.
39
Deşi miniştrii de externe sunt consideraţi principalii reprezentanţi în Consiliu
(reunindu-se în Consiliul pentru Afaceri Generale) titularii portofoliilor de la finanţe,
agricultură, transporturi, economie, pretecţie socială, industrie, protecţia mediului etc. se
întâlnesc frecvent, doar ei, sau cu miniştri de externe).
Parlamentul European – reprezintă forumul democratic al Uniunii Europene, constituit
din reprezentanţii popoarelor Uniunii, aleşi prin sufragiu universal, de către cetăţenii statelor
membre. Principalul său rol este de participare la procesul legislativ (prin procedura de
decizie) şi de control al activităţii Uniunii.
În urma Tratatului de la Nisa, s-a hotărît ca numărul membrilor Parlamentului European
să crească de la 626, respectiv până la 732 europarlamentari.
Parlamentul European numeşte, pe durata legislaturii sale, un Mediator (Ombudsman
asemănător instituţiei Avocatului Poporului din România) însărcinat să primească plângerile
cetăţenilor Uniunii Europene în cazurile de proastă administrare din partea instituţiilor
comunitare. Mediatorul poate face anchete şi transmite rapoarte privind rezultatele acestora
Parlamentului European şi instituţiilor comunitare în cauză.
Comisia Europeană e organul executiv al UE, iar principalele sale competenţe sunt de
control (supraveghează respectarea Tratatelor), iniţiativă (are monopolul iniţiativei în chestiuni
de competenţă comunitară), execuţie (joacă rolul unui guvern la nivelul comunitar) şi
reprezentare (internă, întrucât Comisia are Reprezentanţe în statele membre ale UE, şi externă
deoarece Comisia are Delegaţii cu rang de ambasadă în state terţe). Comisia Europeană e
formată din comisari, reuniţi într-o instanţă colegială condusă de un preşedinte. Mandatul
comisarilor este de 5 ani. În timpul mandatului, comisarii sunt independenţi, atât faţă de
guvernele ţărilor de unde provin, cât şi faţă de Consiliul Uniunii Europene.
Curtea de Justiţie a Comunităţii Europene – e compusă din câte un judecător pentru
fiecare stat membru, numit prin acordul guvernelor ţărilor membre, pentru o perioadă de 6 ani.
Rolul CJCE e acela de a asigura interpretarea şi implementarea legislaţiei comunitare în
concordanţă cu prevederile Tratatelor CE şi UE. Ea este ajutată de Curtea Europeană a
Drepturilor Omului.
Acordul de Asociere e baza legală dintre România şi UE. Acesta a fost semnat în 1993
şi a intrat în vigoare în 1995 - anul în care România a depus cererea de aderare la UE.
Acquis-ul comunitar reprezintă legislaţia UE conţinută în Tratatele UE şi în legislaţia
secundară adoptată de către instituţiile UE, în jurisprudenţa CJCE şi rezoluţiile adoptate în
40
cadrul UE, în actele adoptate în cadrul Politicii Externe şi de Securitate Comună (PESC) şi a
Justiţiei şi Afacerilor Interne (JAI), în acordurile internaţionale la care CE este parte.
Armonizarea legislativă e procesul prin care legislaţiile ţărilor membre şi celor ce
doresc să adere la UE se aliniază normelor dreptului comunitar. În cazul concret al României,
armonizarea legislaţiei naţionale cu normele UE se face (s-a realizat) prin preluarea şi
transpunerea acquis-ului comunitar în legislaţia românească.
Organizaţia Naţiunilor Unite
Majoritatea persoanelor cunoaşte informaţii, cel puţin, generic despre O.N.U.; aceasta are ca
obiective principale menţinerea păcii şi acordarea asistenţei umanitare. Cu toate acestea, multe
alte aspecte ale activităţii sale, care influenţează viaţa noastră, nu sunt întotdeauna bine
cunoscute.
Organizaţia Naţiunilor Unite (ONU) a fost creată la 24 octombrie 1945 de către 51 de ţări, care
erau hotărâte să menţină pacea prin intermediul dezvoltării cooperării internaţionale şi
asigurării securităţii colective. În present, 189 de ţări sunt membre ONU, aproape toate ţările
lumii.
Când statele devin membre ONU îşi asumă obligaţiile stipulate în Statutul ONU, care
reprezintă un acord internaţional ce reflectă principiile de bază ale relaţiilor internaţionale.
Statutul, ONU urmăreşte patru scopuri în activitatea sa: menţinerea păcii internaţionale şi
securităţii, dezvoltarea relaţiilor prieteneşti între naţiuni, cooperarea internaţională la
soluţionarea problemelor internaţionale şi încurajarea respectării drepturilor omului şi deţinerea
poziţiei de centru pentru coordonarea acţiunilor naţiunilor la atingerea scopurilor comune.
Care este originea denumirii „Organizaţia Naţiunilor Unite”?
Această idee a fost propusă de preşedintele SUA, Franklin Roosvelt. Oficial, denumirea a fost
folosită în anul 1942, când reprezentanţi ai 26 de ţări au semnat Declaraţia Naţiunilor Unite.
Organizaţia Naţiunilor Unite nu este un guvern mondial şi nu adoptă legi, dar acordă
mijloace pentru reglarea conflictelor internaţionale şi pentru elaborarea politicii în chstiuni
generale mondiale care ne afectează. Toate ţările - membre ONU – mari sau mici, bogate sau
sărace, cu diferite opinii politice şi sociale – au dreptul de a-şi exprima părerea şi de a participa
la vot în cadrul acestui proces.
ONU are şase organe de bază. Cinci dintre ele – Adunarea Generală, Consiliul Securităţii,
Consiliul pe probleme Economice şi Sociale, Consiliul de Supraveghere şi Secretariatul îşi au
41
sediul în instituţiile centrale ale Organizaţiei Naţiunilor Unite din New York. Al şaselea organ
– Curtea Internaţionala – se află la Haga, Olanda.
Adunarea Generală - toate ţările-membre ONU sunt reprezentate la Adunarea Generală –
„parlamentul mondial”, la adunările căruia sunt examinate cele mai importante probleme ale
omenirii. Fiecare ţară – membru are un vot. Deciziile asupra problemelor-cheie ce ţin de
menţinerea păcii şi a securităţii, primirea noilor membri şi aprobarea bugetului ONU sunt luate
de majoritate, prin două treimi de voturi. Deciziile asupra altor probleme sunt luate de
majoritatea simplă. În ultimii ani s-au făcut eforturi deosebite pentru ca deciziile Adunării să
fie primite prin consens, şi nu prin vot.
Spre exemplu, la sesiunea din 2001-2002 Adunarea a examinat mai mult de 180 întrebări
diverse, inclusiv globalizarea, SIDA, conflictele din Africa, păstrarea mediului înconjurator ş.a.
Adunarea nu poate impune deciziile sale asupra statelor, însă recomandările sale au foarte mare
importanţă, deoarece ele oglindesc opinia publică mondială şi reprezintă imperative morale ale
comunităţii internaţionale.
Consiliul de Securitate - în timp ce Adunarea Generală abordează orice întrebare globală,
Consiliul Securităţii se ocupă doar de problemele păcii şi războiului. Toate statele-membre ale
ONU au convenit să primească şi să implementeze deciziile Consiliului de Securitate. Consiliul
constă din 15 membri. Cinci dintre aceşti membri – China, Franţa, Federaţia Rusă, Marea
Britanie şi SUA – sunt membri permanenţi. Ceilalţi 10 membri nepermanenţi sunt aleşi de
Adunarea Generală pentru o perioadă de 2 ani, în funcţie de regiunea pe care o prezintă.
Sesiunile Consiliului de Securitate pot fi convocate în orice moment al anului, zilei şi nopţii –
când este necesar.
Sistemul de votare al Consiliului de Securitate se deosebeşte de cel al Adunării Generale.
Pentru aprobarea unei decizii importante, 9 membri ai Consiliului trebuie să voteze „pentru”,
dar dacă doar unul din ceilalţi cinci membri votează „împotrivă”, decizia este respinsă şi se
introduce veto-ul.
Consiliul pentru problemele Economice şi Sociale (ECOSOC) - Consiliul se preocupă de
probleme economice, cum ar fi industrializarea, comerţul, sărăcia şi mediul înconjurător. El
examinează problemele sociale, problemele populaţiei, situaţia femeii şi a copiilor,
discriminarea rasială, criminalitatea, alimentarea şi tineretul. ECOSOC propune măsuri pentru
îmbunătăţirea sistemului de învăţământ şi al sănătăţii, măsuri pentru încurajarea drepturilor şi
libertăţilor omului.
42
Consiliul se compune din 54 membri. Toţi sunt aleşi de Adunarea Generală pe o perioadă de 3
ani. Ca regulă, Consiliul este convocat o dată pe ani şi deciziile sale sunt luate prin majoritatea
voturilor.
ECOSOC colaborează cu multe comisii, agenţii şi programe ale ONU, care contribuie la
implementarea diverselor proiecte. Spre exemplu, Organizaţia pentru Alimentare şi
Agricultură, o agenţie specializată a ONU - ajută ţările să-şi îmbunătăţească producerea
produselor alimentare. Fondul ONU pentru Copii (UNICEF) reprezintă un program special
creat pentru acordarea asistenţei copiilor. Programul Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare
(PNUD) este un program care susţine statele în lupta contra sărăciei şi foametei.
Consiliul de Supraveghere - în momentul creării ONU, existau ţări în care poporul nu era
liber în alegerea propriului guvernu. ONU a luat sub tutela sa multe dintre aceste ţări, care au
fost numite teritorii sub supraveghere. Consiliul de supraveghere a fost creat de ONU pentru a
ajuta oamenilor ce locuiesc în teritoriile supravegheate, să-şi aleagă forma de guvernământ. În
prezent, toate teritoriile supravegheate şi-au obţinut independenţa sau s-au alipit altor state. În
legătură cu acest fapt, Consiliul de Supraveghere nu mai este convocat regulat.
Curtea Internaţională este, în realitate, o instanţă de judecată care primeşte diverse
reclamaţii; spre deosebire de o instanţă de judecată ordinară, atât statele cât şi persoanele fizice
pot intenta acţiuni de judecată la Curtea Internaţională. În cazul în care ţara îşi dă acordul ca un
caz să fie examinat de Curte, îşi asumă responsabilitatea de a respecta decizia Curţii. Curtea
Internaţională are sediul la Haga, Olanda şi activează permanent; e compusă din 15 judecători,
aleşi de Adunarea Generală şi Consiliul de Securitate. Cu toate acestea, în cadrul Curţii nu pot
exista doi cetăţeni ai aceleiaşi ţări. Decizia este „luată” când 9 judecători voteaza „pentru”.
Secretariatul ONU. Toate persoanele care lucrează pentru ONU la sediul central din New
York sau în toată lumea formează Secretariatul ONU, care este condus de Secretarul General,
asistat de membrii Secretariatului, care se ocupă de activitatea zilnică a ONU. În Secretariat
lucrează oameni de ştiinţă, experţi politici şi juristi, economişti şi editori, alţi specialişti, care
conduc diverse cercetări, scriu rapoarte şi pregătesc informaţie pentru alte organe ale ONU.
Aceste persoane, care nu lucrează pentru ţara pe care o reprezintă, ci pentru toate statele –
membre ale ONU, se numesc colaboratorii organizaţiei internaţionale.
ONU are ca principal obiectiv crearea unei LUMI MAI BUNE. ONU a elaborat istorica
Declaraţie a Drepturilor Omului (1948), majoritatea acordurilor asupra drepturilor omului, care
sprijină protecţia şi încurajarea anumitor drepturi.
43
Activitatea pacificatoare ONU este permanentă. (În momentul de faţă, aproximativ
47.650 colaboratori, militari şi civili ai ONU din 87 ţări din lume, participă în 15 operaţiuni din
diferite ţări ale lumii - informaţia are doar caracter informativ, nefiind actualizată).
Convenţiile ONU asupra mediului înconjurător au permis atenuarea problemei ploilor
acide din Europa şi America de Nord, scăderea pretutindeni în lume a amploarei poluării apei
mărilor, micşorarea treptată a emiterilor de gaze, care distrug nivelul de ozon al pamântului.
ONU şi instituţiile sale, inclusiv Banca Mondială şi Programul Naţiunilor Unite pentru
Dezvoltare reprezintă instrumentul de bază pentru asistarea dezvoltării celor mai sărace ţări,
direcţionând anual în aceste ţări, ajutor de mai mult de un miliard de dolari SUA.
În cadrul ONU au fost elaborate multe regulamente normative şi de drept, în domeniul
dreptului internaţional.
Anual, datorită imunizării (vaccninărilor) pot fi salvate vieţile a mai mult de 3 milioane
de copii. UNICEF, Grupul Băncii Mondiale, fonduri private, industria farmaceutică şi
guvernele şi-au unit eforturile în cadrul iniţiativei – Alianţa Mondială pentru problemele
vaccinării, imunizării, îndreptată asupra eliminării deceselor din aceste cauze. Programul
mondial pentru alimentaţie acordă anual o treime din ajutorul mondial de produse alimentare.
Călătoriile aeriene au devenit mai sigure în toată lumea datorită normelor şi regulilor agreate în
cadrul Organizaţiei Internaţionale ale Aviaţiei Civile.
Apelurile ONU ajută mobilizarea anuală a mai mult de 1 miliard dolari SUA pentru acordarea
ajutorului de urgenţă victimelor de război şi calamităţi naturale.
Ca rezultat al campaniei globale, coordonate de Organizaţia Mondială a Sănătăţii (OMS),
bolile de variolă au fost lichidate. O altă campanie a OMS a permis lichidarea bolilor de
poliomielită în America de Nord şi Sud.
Cheltuielile sistemului ONU pentru activitatea operaţională în scopul dezvoltării – în primul
rând pentru realizarea programelor economice, sociale şi umanitare pentru ajutarea celor mai
sărace ţări ale lumii – însumează anual - 6 miliarde dolari SUA.
191 États ont adhéré à l'Organisation des Nations Unies:
Pays Date d'adhésion
Afghanistan 19 novembre 1946
Afrique du Sud 7 novembre 1945
44
Albanie 14 décembre 1955
Algérie 8 octobre 1962
Allemagne 18 septembre 1973
Andorre 28 juillet 1993
Angola 1er
décembre 1976
Antigua-et-Barbuda 11 novembre 1981
Arabie saoudite 24 octobre 1945
Argentine 24 octobre 1945
Arménie 2 mars 1992
Australie 1er
novembre 1945
Autriche 14 décembre 1955
Azerbaïdjan 2 mars 1992
Bahamas 18 septembre 1973
Bahreïn 21 septembre 1971
Bangladesh 17 septembre 1974
Barbade 9 décembre 1966
Bélarus 24 octobre 1945
Belgique 27 décembre 1945
Belize 25 septembre 1981
Bénin 20 septembre 1960
Bhoutan 21 septembre 1971
Bolivie 14 novembre 1945
Bosnie-Herzégovine 22 mai 1992
Botswana 17 octobre 1966
Brésil 24 octobre 1945
Brunéi Darussalam 21 septembre 1984
Bulgarie 14 décembre 1955
Burkina Faso 20 septembre 1960
Burundi 18 septembre 1962
45
Cambodge 14 décembre 1955
Cameroun 20 septembre 1960
Canada 9 novembre 1945
Cap-Vert 16 septembre 1975
Chili 24 octobre 1945
Chine 24 octobre 1945
Chypre 20 septembre 1960
Colombie 5 novembre 1945
Comores 12 novembre 1975
Congo 20 septembre 1960
Costa Rica 2 novembre 1945
Côte d'Ivoire 20 septembre 1960
Croatie 22 mai 1992
Cuba 24 octobre 1945
Danemark 24 octobre 1945
Djibouti 20 septembre 1977
Dominique 18 décembre 1978
Égypte 24 octobre 1945
El Salvador 24 octobre 1945
Émirats arabes unis 9 décembre 1971
Équateur 21 décembre 1945
Érythrée 28 mai 1993
Espagne 14 décembre 1955
Estonie 17 septembre 1991
États-Unis d'Amérique 24 octobre 1945
Éthiopie 13 novembre 1945
Ex-République yougoslave de Macédoine 8 avril 1993
Fédération de Russie 24 octobre 1945
Fidji 13 octobre 1970
46
Finlande 14 décembre 1955
France 24 octobre 1945
Gabon 20 septembre 1960
Gambie 21 septembre 1965
Géorgie 31 juillet 1992
Ghana 8 mars 1957
Grèce 25 octobre 1945
Grenade 17 septembre 1974
Guatemala 21 novembre 1945
Guinée 12 décembre 1958
Guinée-Bissau 17 septembre 1974
Guinée équatoriale 12 novembre 1968
Guyana 20 septembre 1966
Haïti 24 octobre 1945
Honduras 17 décembre 1945
Hongrie 14 décembre 1955
Îles Marshall 17 septembre 1991
Îles Salomon 19 septembre 1978
Inde 30 octobre 1945
Indonésie 28 septembre 1950
Iran (République islamique d') 24 octobre 1945
Iraq 21 décembre 1945
Irlande 14 décembre 1955
Islande 19 novembre 1946
Israël 11 mai 1949
Italie 14 décembre 1955
Jamahiriya arabe libyenne 14 décembre 1955
Jamaïque 18 septembre 1962
Japon 18 décembre 1956
47
Jordanie 14 décembre 1955
Kazakhstan 2 mars 1992
Kenya 16 décembre 1963
Kirghizistan 2 mars 1992
Kiribati (République de) 14 septembre 1999
Koweït 14 mai 1963
Lesotho 17 octobre 1966
Lettonie 17 septembre 1991
Liban 24 octobre 1945
Libéria 2 novembre 1945
Liechtenstein 18 septembre 1990
Lituanie 17 septembre 1991
Luxembourg 24 octobre 1945
Madagascar 20 septembre 1960
Malaisie 17 septembre 1957
Malawi 1er
décembre 1964
Maldives 21 septembre 1965
Mali 28 septembre 1960
Malte 1er
décembre 1964
Maroc 12 novembre 1956
Maurice 24 avril 1968
Mauritanie 27 octobre 1961
Mexique 7 novembre 1945
Micronésie (États fédérés de) 17 septembre 1991
Monaco 28 mai 1993
Mongolie 27 octobre 1961
Mozambique 16 septembre 1975
Myanmar 19 avril 1948
Namibie 23 avril 1990
48
Nauru 14 septembre 1999
Népal 14 décembre 1955
Nicaragua 24 octobre 1945
Niger 20 septembre 1960
Nigéria 7 octobre 1960
Norvège 27 novembre 1945
Nouvelle-Zélande 24 octobre 1945
Oman 7 octobre 1971
Ouganda 25 octobre 1962
Ouzbékistan 2 mars 1992
Pakistan 30 septembre 1947
Palaos 15 décembre 1994
Panama 13 novembre 1945
Papouasie-Nouvelle-Guinée 10 octobre 1975
Paraguay 24 octobre 1945
Pays-Bas 10 décembre 1945
Pérou 31 octobre 1945
Philippines 24 octobre 1945
Pologne 24 octobre 1945
Portugal 14 décembre 1955
Qatar 21 septembre 1971
République arabe syrienne 24 octobre 1945
République centrafricaine 20 septembre 1960
République de Corée 17 septembre 1991
République démocratique du Congo 20 septembre 1960
République démocratique populaire lao 14 décembre 1955
République de Moldova 2 mars 1992
République dominicaine 24 octobre 1945
République populaire démocratique de Corée 17 septembre 1991
49
République tchèque 19 janvier 1993
République-Unie de Tanzanie 14 décembre 1961
Roumanie 14 décembre 1955
Royaume-Uni de Grande-Bretagne et d'Irlande du Nord 24 octobre 1945
Rwanda 18 septembre 1962
Sainte-Lucie 18 septembre 1979
Saint-Kitts-et-Nevis 23 septembre 1983
Saint-Marin 2 mars 1992
Saint-Vincent-et-Grenadines 16 septembre 1980
Samoa 15 décembre 1976
Sao Tomé-et-Principe 16 septembre 1975
Sénégal 28 septembre 1960
Serbie-et-Monténégro 1er
novembre 2000
Seychelles 21 septembre 1976
Sierra Leone 27 septembre 1961
Singapour 21 septembre 1965
Slovaquie 19 janvier 1993
Slovénie 22 mai 1992
Somalie 20 septembre 1960
Soudan 12 novembre 1956
Sri Lanka 14 décembre 1955
Suède 19 novembre 1946
Suisse 10 septembre 2002
Suriname 4 décembre 1975
Swaziland 24 septembre 1968
Tadjikistan 2 mars 1992
Tchad 20 septembre 1960
Thaïlande 16 décembre 1946
Timor-Leste 27 septembre 2002
50
Togo 20 septembre 1960
Tonga 14 septembre 1999
Trinité-et-Tobago 18 septembre 1962
Tunisie 12 novembre 1956
Turkménistan 2 mars 1992
Turquie 24 octobre 1945
Tuvalu 5 septembre 2000
Ukraine 24 octobre 1945
Uruguay 18 décembre 1945
Vanuatu 15 septembre 1981
Venezuela (République bolivarienne du) 15 novembre 1945
Viet Nam 20 septembre 1977
Yémen 30 septembre 1947
Zambie 1er
décembre 1964
Zimbabwe 25 août 1980
Non-discriminare, egalitate de şanse/oportunităţi egale
Etimologia cuvântului „oportunitate” presupune în limbaj curent existenţa unui prilej
favorabil, a unei ocazii fericite, a ceea ce este potrivit; opusul oportunităţii este, în acelaşi
registru lingvistic, inoportunul.
În sfera drepturilor omului însă, noţiunea de oportunitate dobândeşte o conotaţie
pozitivă în raporturile sociale, oportunitatea fiind viziunea pozitivă asupra acestora, mai precis
concretizată în conceptul de nediscriminare sau, chiar mai mult, discriminare pozitivă.
Discriminarea înseamnă a face distincţie între anumite obiecte, a stabili între ele o
separaţie, o diferenţiere, evaluând trăsăturile distinctive; totuşi cuvântul discriminare se încarcă
cu o conotaţie negativă: a discrimina, în limbajul obişnuit, nu mai înseamnă pur şi simplu a
separa, ci a separa ierarhizând, tratând mai rău tocmai pe cei ce vor fi identificaţi drept victime
ale discriminării. Astfel, discriminarea se defineşte prin diferenţa sau distincţia interzisă
deoarece este nelegitimă, deoarece este arbitrară.
51
Prin discriminare se înţelege orice deosebire, excludere, restricţie sau preferinţă pe baza
criteriilor prevăzute de legislaţia în vigoare.
Criterii stabilite de legislaţia românească sunt: rasă, naţionalitate, etnie, limbă, religie,
categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică
necontagioasă, infectar HIV, aparteneţa la o categorie defavorizată, precum şi orice alt criteriu
care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoaşterii, folosinţei sau exercitării, în
condiţii de egalitate, a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale sau a drepturilor
recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social şi cultural sau în orice domenii ale
vieţii publice.
Forme ale discriminării. Literatura de specialitat a conturat: discriminarea directă care
survine când o persoană beneficiază de un tratament mai puţin favorabil decât o altă prsoană
care a fost, este sau ar putea fi într-o situaţie comparabilă pe baza oricărui criteriu de
discriminare prevăzut de legislaţia în vigoare; discriminarea indirectă prezentă când o
prevedere, un criteriu, o practică aparent neutră dezavantajează anumite persoane, pe baza
criteriilor prevăzute de legislaţia în vigoare, cu excepţia cazurilor în care aceste prevederi,
citerii sau practici sunt justificate obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere ale
acelui scop sunt adecvate şi necesare. De asemenea, discriminarea indirectă presupune orice
comportament activ sau pasiv care, prin efectele pe care le generează, favorizează sau
defavorizează nejustificat, supune unui tratament injust sau degradant o persoană, un grup de
persoane sau o comunitate faţă de altele care se află în situaţii egale; discriminarea multiplă
survine atunci când o persoană sau un grup de persoane sunt tratate diferenţiat, într-o situaţie
egală, pe baza a două sau a mai multor criterii de discriminare, cumulativ; hărţuirea este orice
comportament care duce la crearea unui cadru intimidant, ostil, degradant ori ofensiv, pe
criteriu de rasă, naţionalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, gen, orientare
sexuală, apartenenţă la o categorie defavorizată, vârstă, handicap, statut de refugiat ori azilant
sau orice alt criteriu; victimizarea este orice tratament advers, venit ca reaţie la o plângere sau
acţiune în instanţă sau la instituţiile competente, cu privire la încălcarea principiului
tratamentului egal şi al nediscriminării.; dispoziţia de a discrimina (ordinul de a discrimina)
este considerată a fi tot o formă de discriminare şi reprezintă un ordin primit de o persoană sau
un grup de persoane da la o altă persoană sa grup de persoane pentru a discrimina.
Există cazuri în care anumite persoane sunt discriminate pozitiv (li se acordă privilegii)
pe baza situaţiei lor defavorizate sau a unor nedreptăţi la care au fost supuse în trecut (direct
sau indirect); discriminarea pozitivă poate fi justificată moral, fie în baza unei datorii de a ajuta
52
pe cel aflat în dificultate, fie în baza compensării nedreptăţii; cu toat acestea, dacă
discriminarea pozitivă a unor persoane conduce la discriminare negativă a altora, ea este
repudiată - ca imorală. Conclizia de bun simţ ar fi ca discriminarea negativă ar fi inadmisibilă
chiar şi în cazurile în care se invocă scopuri moralmente juste. Chiar dacă se admite
dezirabilitatea discriminării pozitive şi indezirabilitatea celei negative, pot apărea disfuncţii în
ceea ce priveşte concilierea cerinţelor acestora cu alte cerinţe care decurg din principii morale
acceptate.
Ştiinţele sociale au oferit multiple explicaţii în favoarea discriminării, respectiv Teoriile
care pun accentul pe stratificarea socială arată că discriminarea este produsul stratificării
sociale bazată pe distribuţia inegală a puterii, statusului şi bogăţiei între grupuri. Cercetările
din domeniul psihologiei sociale au relevat că membrii grupurilor cu status superior au tendinţa
să discrimineze mai mult decât cei ai grupurilor subordonate. Teoria conflictelor reale
elaborată de Sherif (1956)afirmă că discriminarea apare în condiţiile competiţiei pentru resurse
limitate care existăîntre două grupuri, indivizii optând pentru favorizarea memrbilor propriului
grup. Din perspectiva identităţii sociale, teoria elaborată de Henry Tajfel (1981) susţine că
indivizii au tendinţa să discrimineze în favoarea grupului din care fac parte pentru ca acest grup
să obţină o poziţie superioară altor grupuri. Acest fapt conduce la dobândirea unei identităţi
sociale pozitive la nivel individual. Teoria interacţiunii comportamentale elaborată de Rabbie
arată că discriminarea în favoarea propriului grup este un aspect pur raţional, instrumental şi
economic – indivizii având tendinţa să-i favorizeze pe membrii propriului grup şi implicit să-i
defavorizeze pe membrii altor grupuri în vederea maximizării câştigului personal. În urma
acestui mecanism, prin alocarea de resurse membrilor grupurilor aparţinătoare, indivizii se
aşteaptă la recompense, conform unor norme de reciprocitate.
Grupurile supuse cel mai adesea discriminării şi asupra cărora s-au centrat cele mai
multe studii sunt: minorităţile etnice, rasiale, religioase, grupurile de migranţi. O preocupare
aparte a existat pentru discriminarea practicată la adresa femeilor; în ultima perioadă, un
interes special este acordat studiilor referitoare la discriminarea minorităţilor sexuale, a
persoanelor cu abilităţi speciale, precum şi a vârstnicilor.
Domeniile de manifestare a discriminării cele mai investigate au fost sistemul
educaţional, piaţa muncii, locuirea.
Aceste grupuri vulnerabile din punct de vedere social devin vulnerabile şi din punct de
vedere economic (Miller, 1996). Cei care sunt ţinta prejudecăţilor şi a discriminării într-o
societate anume vor întâmpina dificultăţi de integrare pe piaţa muncii, vor avea dificultăţi în
53
obţinerea beneficiilor publice. Toate acestea îi fac vulnerabili din punct de vedere economic şi
îi includ în categoria grupurilor cu risc ridicat de sărăcie.
Pentru reducerea disciminării au fost dezvoltate o serie de strategii menite să asigure
egalitatea de şanse în zonele în care au fost în mod sistematic subreprezentate a persoanelor
care fac parte din grupuri supuse în mod tradiţional discriminării. În Statele Unite aceste
strategii poartă numele de ACŢIUNE AFIRMATIVĂ, în timp ce în Marea Britanie sunt
cunoscute sub denumirea de DISCRIMINARE POZITIVĂ. Aceste strategii nu presupun o
discriminare „inversă” ci au menirea să asigure egalitatea de şanse pentru toţi cetăţenii,
indiferent de grupul căruia îi aparţin. Discriminarea pozitivă şi acţiunea afirmativă presupun,
pe de o parte recunoaşterea dezavantajelor acumulate de grupurile respective, precum şi
dezvoltarea de politici şi de practici care ajută la depăşirea dificultăţilor (Thompson, 1997).
Principiul nondiscriminării are ca fundament art. 1 al Declaraţiei Universale a
Drepturilor Omului – adoptată sub egida O.N.U. la New York, la 10 decembrie 1948 care
prevede: ”Toate fiinţele umane se nasc libere şi egale în drepturi”.
Sistemul drepturilor omului poate fi văzut ca mecanism ce contribuie la restrângerea
unor posibile excese din partea actorilor sociali, inclusiv a statului; având în vedere că un drept
al omului este o revendicare atribuită prin simpla condiţie de fiinţă umană – sfera drepturilor
naturale – şi la nivel regional european regăsim această clauză a nediscriminării, înscrisă în
cadrul Convenţiei Europene drepturilor Omului din 1950. De asemenea, Consiliul Europei
urmăreşte crearea unui continent liber, democratic şi paşnic, prin promovarea a trei principii:
pluralismul politic/democratic, drepturile omului şi statul de drept; acest organism are instituţii
reprezentative în materie, materialitatea lor fiind expresia Curţii Europene a Drepturilor
Omului – cu sediul la Strasbourg, Franţa.
La nivelul ţării noastre existp, de asemenea atât dorinţă politică în a exclude
disciminarea şi asigurării de şanse egale; menţionăm în acest sens Consiliul Naţional pentru
Combaterea Discriminării care are rolul de a informa şi de a forma societatea românească în
vederea eliminării oricăror forme de discriminare, de a investiga şi sancţiona actele de
discriminare, contribuind astfel la crearea unui climat general de încredere, respect şi
solidaritate – definitoriu pentru o societate democratică europeană.
În planul tratatelor şi convenţiilor internaţionale în materie, România a ratificat cele mai
importante documente referitoare la discriminare rasială şi etnică, incluzând:
- Pactul internaţional privind drepturile civile şi politice;
- Convenţia-cadru pentru protecţia minorităţilor naţionale;
- Declaraţia O.N.U. privind drepturile persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale
54
dar, ţine cont şi implementează progresiv şi Recomandările nr. 1201 şi 1203 ale Consiliului
Europei; ca stat membru al OSCE, România are obligaţii faţă de prevederile Actului Final de la
Helsinki şi a documentelor adoptate ulterior.
De asemenea, România a semnat tratate bilaterale împreună cu Ungaria (1996) şi Ucraina
(1997) care conţin articole distincte privind protecţia persoanelor aparţinând minorităţilor
naţionale (ambele tratate stipulează că Părţilor Contractante li se cere să pună în aplicare
regulile şi standardele CCPMN şi Recomandării 1201);
Enumerăm şi alte convenţii, tratate, pacte ce au rolul de a egaliza – oferi oportunităţi egale – şi
combate discriminarea:
- Convenţia asupra eliminării tuturor formelor de discriminare faţă de femei – adoptată
de
Adunarea Generală a O.N.U., România a ratificat Convenţia în 1982;
- Convenţia O.I.M. privind discriminarea în domeniul forţei de muncă şi exercitării
profesiei deschisă spre semnare în 1966, România ratificând-o în 1991;
- Convenţia privind lupta împotriva discriminării în domeniul învăţământului România
semnând Convenţia în 1958;
- Convenţia O.I.M. privind egalitatea de remunerare a mâinii de lucru masculine şi a
mâinii de lucru feminine, pentru o muncă de valoare egală semnată de România în
1975;
- Declaraţia asupra drepturilor persoanei cu handicap semnată de România în 1975;
- Declaraţia asupra drepturilor deficientului mintal semnată de România în 1971;
- Carta europeană a limbilor regionale sau minoritare semnată de România în 1995
De remarcat este faptul că ţara noastră a semnat cele mai importante documente referitoare la
discriminare rasială şi etnică, incluzând: Convenţia I.L.O. nr. 111/1958; Convenţia O.N.U.
privind drepturile copilului, Convenţia O.N.U. privind eliminarea tuturor formelor de
discriminare rasială etc.
De asemenea, Raportul Guvernului României asupra punerii în aplicare a CCPMN este
revelator pentru atitudinea din prezent a ţării noastre faţă de discriminare. Raportul susţine că
principiul egalităţii şi nediscriminării, care stă la baza sistemului universal al drepturilor şi
libertăţilor fundamentale ale omului este înscris şi în Constituţia României. Potrivit acestui
principiu constituţional, cetăţenii români, fără nici o deosebire de rasă, naţionalitate sau de
origine etnică, de limbă şi de religie, de opinie sau de apartenenţă politică se pot prevala, în
mod egal, de toate drepturile şi libertăţile prevăzute în Constituţie şi în legi, pot participa în
egală măsură la viaţa politică, economică, socială şi culturală, fără privilegii şi fără
discriminări, fiind egali în faţa legii şi a autorităţilor publice. În aceeaşi ordine de idei
măsurile de protecţie luate de România pentru păstrarea, dezvoltarea şi exprimarea identităţii
55
persoanelor aparţinând minorităţilor naţional trebuie să fie conforme cu principiile de egalitate
şi de nediscriminare în raport cu ceilalţi cetăţeni români şi practic, să ogere egalitate de
tratament şi şanse.
În domeniul legislaţiei speciale menţionăm Legea nr. 202/2002 privind egalitatea de
şanse între femei şi bărbaţi, modificată şi completată prin O.G. nr. 84/2004 şi Legea nr.
501/2004 şi al O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturoro formelor de
discriminare, modificată şi completată prin O.G. nr. 77/2003, aprobată prin Legea nr. 27/2004.
Aceste acte normative conţin concepte şi prevederi preluate din legislaţia comunitară care sunt
identice dar există şi noţiuni asemănătoare sau diferite (definiţiile noţiunilor de discriminare
directă, discriminare indirectă şi acţiune afirmativă – prevăzute de art. 2 al O.G. nr. 137/2000 şi
art. 4 al Legii 202/2002. )