Download - Copiii si copilaria editia 2014
Cristina BRĂDĂU
Livia GHIURCUŢA(Coordonatori)
Copiii şi copilăria. Dincolo de cuvinte
Editura Universităţii din Oradea
Oradea
2014
Acest volum cuprinde lucrările Simpozionului Naţional Oradea-centru cultural şi spiritual
european. Cultură şi civilizaţie desfăşurat la Oradea, Liceul Teoretic „Aurel Lazăr”, în data
de 7-8 aprilie 2014. Simpozionul a fost parte a activităţilor proiectului cu acelaşi nume,
Oradea-centru cultural şi spiritual european. Cultură şi civilizaţie. Textele care nu au
respectat criteriile precizate în regulament nu au fost incluse în antologie. Textele publicate
în carte sunt cele trimise de profesorii coordonatori în format electronic. A adar întreagaș
responsabilitate pentru originalitatea i corectitudinea textelor le apar ine.ș ț
Coordonatori:
Prof. dr. Livia GHIURCUŢA
Prof. dr. Cristina BRĂDĂU
Prof. Violeta FETEA
Parteneri:
Universitatea din Oradea, Departamentul de Relaţii Internaţionale şi Studii Europene
Inspectoratul Şcolar al Judeţului Bihor
Biblioteca Judeţeană „Gheorghe Şincai”
Cercul Militar-filiala Oradea
Uniunea Femeilor Române-filiala Oradea
Liceele şi colegiile reprezentate la această acţiune
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a RomânieiORADEA - CENTRU CULTURAL ŞI SPIRITUAL EUROPEAN : CULTURĂ ŞI CIVILIZAŢIE. Simpozion naţional (2014 ; Oradea) Copiii şi copilăria : dincolo de cuvinte : simpozion naţional : Oradea, 2014 / coord.: prof. dr. Cristina Brădău, prof. dr. Livia Ghiurcuţa, prof. Violeta Fetea - Oradea : Editura Universităţii din Oradea, 2014 Bibliogr. ISBN 978-606-10-1363-0
I. Brădău, Cristina (coord.)II. Ghiurcuţa, Livia (coord.)
008(498 Oradea)
Corector: prof. Violeta FETEA;
Colaborator: prof. dr. Olga Valentina DRĂGAN
Coperta: asist.univ.dr. Cosmin CHIRIAC
Tehnoredactre computerizată: dr.ing. Elena ZIERLER
Imagini copertă: autor Vanesa ANDOR - elevă Liceul Teoretic „Aurel Lazăr” Oradea
Liceul Teoretic „Aurel Lazăr”, Oradea
CUPRINS
AM O COPILĂRIE FERICITĂ?................................................................................6
Ecaterina ILLYES...............................................................................................................6COPILĂRIA ÎN REGIMUL COMUNIST, COPILĂRIA ÎN REGIMUL
DEMOCRATIC................................................................................................8
Patricia BAR.......................................................................................................................8FLORI DE VIS, PARADIS PIERDUT.....................................................................11
Miriam Amalia MOŢ........................................................................................................11COPIII ŞI COPILĂRIA............................................................................................13
Iulia CRISTEA .................................................................................................................13COPIII ÎN ISTORIE.................................................................................................16
Bogdan ROŞAN................................................................................................................16COPIII ŞI COPILĂRIA............................................................................................19
Aprilia-Cezara TĂNESCU ...............................................................................................19COPIII SUNT DIN RAI...........................................................................................21
Alexandra PAUL...............................................................................................................21COPILĂRIA ESTE INIMA TUTUROR VÂRSTELOR..........................................23
Melania STANCIU ..........................................................................................................23Doina LAŞIŢĂ .................................................................................................................23GÂNDURI… COPILĂREŞTI…..............................................................................25
Abril MONTES DE OCA.................................................................................................25COPILARIA DE IERI - COPILARIA DE AZI........................................................27
Andreea GYONGYOSI.....................................................................................................27COPILĂRII ÎN OGLINDĂ......................................................................................29
Paula IVAN.......................................................................................................................29COPILĂRIA.............................................................................................................31
Oana PETREAN şi Camelia COZA .................................................................................31COPILĂRIA MEA...................................................................................................35
Antonia CORNEA............................................................................................................35ÎN LUMEA FEERICĂ A COPILULUI....................................................................38
Bianca Nicoleta DUMA....................................................................................................38CE CRED COPIII DESPRE VIOLENŢĂ................................................................41
Florin ŞUTEA ..................................................................................................................41DESPRE TRISTEŢEA COPIILOR DE ASTĂZI.....................................................44
Giulia MĂRGINEAN ......................................................................................................44COPILĂRIA- SURÂS AL ATEMPORALITĂŢII LĂUNTRICE............................47
Ionela DIACONU.............................................................................................................47COPILĂRIA.............................................................................................................50
3
Liceul Teoretic „Aurel Lazăr”, Oradea
Laura AILINCĂ................................................................................................................50COPILĂRIA.............................................................................................................51
Carmen Paraschiva TOMA...............................................................................................51Elena Bianca GÎLCĂ .......................................................................................................51COPILUL, COPILĂRIA ŞI LUMEA ACESTUIA..................................................55
Denis HALASZ ...............................................................................................................55O COPILĂRIE OTAKU...........................................................................................57
Alexandru HANGANU.....................................................................................................57NAŞTEREA ŞI COPILUL ÎN SOCIETATEA TRADIŢIONALĂ ROMÂNEASCĂ
........................................................................................................................59
Mihaela IONIŢĂ-NICULESCU.......................................................................................59COPIII ŞI COPILĂRIA............................................................................................65
Andreea-Liliana ROŞU.....................................................................................................65COPILĂRIE, ŞCOALĂ, EDUCAŢIE......................................................................68
Marinela Monica IORGA ................................................................................................68ROLUL ŞI IMPORTANŢA JOCULUI ÎN DEZVOLTAREA ................................73
PSIHO-SOMATICĂ A INDIVIDULUI...................................................................73
Daniela IEDERAN............................................................................................................73Gelu Daniel SEREA..........................................................................................................73COPILĂRIA.............................................................................................................78
Carla Amalia FILIP...........................................................................................................78VISUL ROSALIEI...................................................................................................81
Rebeca MALIŢA..............................................................................................................81FIIND COPIL...........................................................................................................87
Lavinia LELE....................................................................................................................87Tema copilăriei în Evul Mediu.................................................................................91
Daria DODESCU..............................................................................................................91TEMA COPILĂRIEI ÎN ISLAM.............................................................................95
Teodora ŞIMON...............................................................................................................95Să învăţăm să ne jucăm!...........................................................................................99
Carmina PANAIT,............................................................................................................99Filofteia DUMITRU..........................................................................................................99COPIII ŞI COPILĂRIA..........................................................................................102
Patricia Alice PRODAN..................................................................................................102DIN AMINTIRI SE NAŞTE IAR COPILĂRIA.....................................................106
Rafaela GHERMAN ......................................................................................................106COPILĂRIA...........................................................................................................110
Andreea-Maria COSMA.................................................................................................110 Carina ŞUSTER.............................................................................................................110
4
Liceul Teoretic „Aurel Lazăr”, Oradea
5
Liceul Teoretic „Aurel Lazăr”, Oradea
AM O COPILĂRIE FERICITĂ?
Ecaterina ILLYES1
„Am făcut totul pentru copilul meu şi el nu este fericit” devine un „refren” tot mai
des fredonat, de tot mai mulţi părinţi, iar în momentul când ascultăm povestea lor, totul se
reduce la asigurarea necesităţilor materiale, iar necesităţile sufleteşti ajung, în cel mai bun
caz, pe ultimul loc, dacă nu dispar cu desăvârşire.
Copilul are nevoie de iubire, respect şi autoritate din partea părintelui. Să-i oferim
iubire în orice moment al vieţii lui, dar această iubire să nu devină sufocantă. Iubirea nu
înseamnă numai îmbrăţişări, îi putem arăta iubirea şi prin activităţile organizate împreună.
Să ne facem timp pentru a-l petrece cu copiii noştri, să ne bucurăm de viaţă, să ne
acceptăm copiii aşa cum sunt, să nu-i comparăm niciodată cu copiii prietenilor sau
vecinilor.
Dar ce activităţi am putea organiza cu un copil de 3-4 ani, dar şi cu un copil mai
mare?
- Să devenim artişti realizând „obiecte de artă” prin pictură, din plastelină, din
fire colorate, din sârmă, din diferite materiale. Ne jucăm, îi dezvoltăm abilităţile, dar îl şi
învăţăm să devină creativ. Iar aceste momente pentru copil devin de neuitat. Să avem
răbdare, fiindcă mânuţele lui sunt micuţe şi neîndemânatice, să fim conştienţi de faptul că
se pot întâmpla şi accidente nedorite în actul creaţiei: se răstoarnă paharul cu apă, culorile
vor ajunge, pe mânuţe, haine, chiar şi pe mobilă, foarfeca taie câteodată şi alte materiale
decât cele dorite. Este de dorit, ca înaintea fiecărei astfel de activităţi să ne gândim la toate
scenariile posibile care s-ar putea derula pe parcursul acestor evenimente şi să ne luăm
toate măsurile de securitate. Dacă totuşi se întâmplă şi evenimente nedorite, să nu certăm
copilul, el nu este vinovat, nu a mai trecut prin astfel de experienţe, să transformăm totul
într-un joc, o glumă care a avut şi un moment mai întunecat, dar care poate fi rezolvat.
- Să mergem în excursie – excursiile devin un moment de bucurie pentru copil.
Să încercăm să descoperim împreună natura, flora şi fauna. Îl putem învăţa să imortalizeze
scene din natură cu ajutorul aparatului de fotografiat. Putem să-i învăţăm poezii legate de
plante, animale, anotimpuri. (Furnica, Broscuţele, Căţeluşul şchiop, Somoroase
păsărele...., Iarna pe uliţă etc.)
1 Prof. Şcoala Gimnazială nr.4, Vulcan, jud. Hunedoara6
Liceul Teoretic „Aurel Lazăr”, Oradea
- Să pregătim împreună o prăjitură - copiii sunt foarte interesaţi să facă aluat,
să realizeze diferite forme. Astfel el se simte important, face aceleaşi lucruri pe care le
face mama sau tata în familie.
- Să practicăm împreună un sport. Cu tata: fotbal, baschet, tenis de câmp,
înot, cu mama: gimnastică, aerobic, zumba.
Deseori ne întrebăm: este bine să lăsăm copilul să greşească?
Probabil ar trebui să începem cu întrebarea: pentru ce pregătim acest copil?
Inevitabil răspundem că pentru viaţă, dar câteodată faptele noastre nu denotă acest lucru.
Trebuiesc satisfăcute nevoile copilului: hrana, odihna, sănătatea, educaţia , siguranţa şi
respectul. Dar, nu trebuie să-i satisfacem toate dorinţele. De câte ori am auzit: trebuie să-i
cumpăr fiului meu telefon de x lei, fiindcă colegul lui are un astfel de obiect şi copilul meu
nu este mai prejos decât colegul lui. Nu este nevoie să-i cumpăraţi orice obiect dorit de
copil, îi puteţi explica că la momentul acela bugetul familiei nu vă permite această
cheltuială, dar împreună puteţi face un plan prin care vă propuneţi nişte paşi de urmat, dar
mai ales de obţinerea unor rezultate în activitatea copilului, care să vă ducă pe toţi mai
aproape de realizarea dorinţei. Planul propus poate fi şi abandonat, nu trebuie să se
finalizeze de fiecare dată, dar nu evitaţi să daţi explicaţiile necesare în cazul unui eşec. În
viaţă nu toate lucrurile duc la success, deseori ne lovim de eşecuri, dar ele trebuiesc
înţelese, pentru a nu ajunge la disperare sau depresie. În viaţă nimic nu este perfect, dar
este bine să căutăm perfecţiunea. Este folositor să lăsăm copilul să greşească, iar
experienţa unei greşeli recunoscute şi îndreptate, întăreşte relaţia părinte –copil, mult mai
mult decât o experienţă fericită de la început, prin care am dorit să netezim drumul
copilului prin viaţă. Rolul părintelui este de a ajuta copilul să vadă care sunt consecinţele
fireşti ale faptelor sale. Acele consecinţe pe care şi le poate asuma, pe care le va
experimenta pe propria piele.
Educaţia nu trebuie să însemne în niciun caz condiţionare, recompensă, pedeapsă
sau păcălire, supunere sau obligare. Educaţia trebuie să fie o legătură indestructibilă între
părinte şi copil, iar atunci şi copilăria lor, a copiilor noştri va fi una fericită şi memorabilă.
În această situaţie,copilul dumneavoastră sigur va spune: da, am sau am avut o
copilărie fericită!
7
Liceul Teoretic „Aurel Lazăr”, Oradea
COPILĂRIA ÎN REGIMUL COMUNIST,
COPILĂRIA ÎN REGIMUL DEMOCRATIC
Patricia BAR2
Copilăria este o etapă importantă din viaţa fiecărui om, nu degeaba se spune:
,,Copilăria este oglinda sufletului”. Această etapă a vieţii noastre nu a fost scutită de
efectele negative sau pozitive ale regimurilor politice prin care a trecut de-a lungul
timpului ţara noastră. Astfel, cei care şi-au trăit copilăria în regimul comunist povestesc
acum cu stupoare despre efectele acestuia asupra copilăriei lor, o copilărie care este foarte
diferită de cea pe care o trăiesc astăzi copiii.
De aceea, am recurs la alcătuirea acestei scurte prezentări la un interviu cu o
persoană care şi-a trăit copilăria în timpul regimului comunist.
Persoana intervievată mi-a povestit cum în acea etapă a vieţii ei se juca alături de
fraţii şi surorile ei cu vecinii. Jocurile frecvente erau: şotron, baba oarba, ţâţă-mâţă şi de-a
v-aţi ascunselea. Jocurile copilăriei erau completate de problemele cotidiene: îngrijea
împreună cu sora ei de fraţii mai mici care erau gemeni pentru că părinţii lor nu se puteau
ocupa de ei deoarece munceau la CAP. Chiar dacă petreceau destul de puţin timp cu
părinţii, mi-a mărturisit că nu a simţit din partea acestora lipsă de afecţiune şi că în puţinul
timp liber pe care îl aveau, îl petreceau în familie. Îşi aminteşte cu plăcere de clipele
petrecute cu prietenii şi cu fraţii cu care se juca, dar şi că un rol important în viaţa sa l-a
avut şcoala.
Aşadar....
Clasele primare şi cursurile gimnaziale le-a făcut în satul natal, iar după
terminarea orelor mergea, nevoită fiind, la munca câmpului. Dn cauza colectivizării
agriculturii încă de la vârsta de 8-9 ani copiii erau nevoiţi să-şi ajute părinţii la sapă şi la
adunat de fân. Neavând timp să-şi facă temele decât seara era nevoită să le facă la lumina
lumânării sau la lampa cu petrol. În clasele generale făcea şi practică mergând la cules de
plante medicinale: flori de tei, măcieşe, frunze de dud, pentru viermii de mătase care erau
crescuţi în şcoală şi care trebuiau hrăniţi din 2 în 2 ore, fiecare elev venind cu câte o pungă
de astfel de frunze.
2 Elevă, clasa a XII-a D, Liceul Teoretic ,,Aurel Lazăr”, Oradea, coordonator: prof. dr. Livia GHIURCUŢA
8
Liceul Teoretic „Aurel Lazăr”, Oradea
De asemenea, îşi aminteşte şi de zilele de sărbătoare în care venea la Oradea în 24
ianuarie unde se juca hora Unirii, de 1 mai când se organizau festivaluri în parcuri şi de
23 august-ziua naţională, când veneau la defilare în costum PTAP alcătuit din pantaloni,
bluză şi bonetă, toate de culoare albastră.
Un alt element care şi-a pus amprenta asupra copilăriei ei au fost şi alimentele
care se dădeau raţionalizate. Acestea erau alimente de bază: ulei, zahăr, făină, laptele,
insuficiente pentru familiile cu mai mulţi copii. De aceea, de cele mai multe ori era
nevoită să se trezească dimineaţa la ora 4:30 pentru a merge să stea la coadă ca o
certitudine a procurării alimentelor.
Pentru a urma învăţământul liceal, îşi aminteşte interlocutoarea mea, erai nevoit să
vii în Oradea, unde trebuia să rămâi la internat care costa 600 de lei, din cauză că nu-ţi
permiteai să faci naveta, iar condiţiile internatului erau foarte stricte. Dacă vroiai să mergi
acasă la sfârşit de săptămână aveai nevoie de bilet de voie semnat atât de pedagogă, cât şi
de directorul şcolii. Pe bilet era specificată şi ora la care trebuia să te întorci la internat, iar
dacă întârziai erai dus la direcţiune şi timp de o lună nu mai aveai voie să mergi acasă.
Internatul avea regulile sale!!!La cantina şcolii erau de serviciu toate fetele dintr-o cameră
de internat timp de o săptămână. O altă regulă în internate era aceea că în fiecare
dimineaţă la ora 6,00 erau scoase în curtea şcolii, în pijama, la învioarare, după care se
urca în camera de internat pentru igiena personală şi autogospodărie, coborai apoi la
cantină şi după ce terminai de mâncat mergeai la orele de curs. După terminarea acestora,
elevii mergeau la masă, iar de la ora 16,00 până la ora 19,00 începeau meditaţiile. La
finalul meditaţiei se cobora la masă după care se întorceau în cameră unde mai vorbea cu
colegele de cameră până la ora 22,00 când era ora stingerii, adică odată cu încheierea
programul la televizor. În duminicile în care nu mergeau acasă se mergea la teatru sau la
filme precum: Pistruiatul şi Sandocan.
Din punct de vedere religios le era interzis să meargă la biserică, iar în şcoli orele
de religie erau interzise categoric.
Acum, odată cu trecerea anilor, omul de lângă mine, copilul de altă dată, îşi
aminteşte cu drag de această etapă a vieţii ei chiar dacă cu regretă nimic îşi aminteşte şi de
lipsurile şi de greutăţile pe care le-a avut de înfruntat. Ne mărturiseşte că deseori priveşte
la copiii din zilele noastre şi nu mai observă la ei atâta bucurie în timp ce se joacă. Se
bucură că aceştia nu mai trec prin greutăţile şi lipsurile prin care ea a fost nevoită să treacă
în copilărie, că pot să petreacă mai mult timp cu părinţii lor, că au spaţii special amenajate
pentru joacă, lucruri care în copilăria ei erau doar imaginare. Observă totodată că aceştia
nu mai pun atâta accent pe joacă şi îşi petrec cel mai mult timp în faţa televizorului sau în
faţa calculatorului, făcându-i pe copii să stea mai mult în casă şi să interacţioneze mai
puţin unii cu ceilalţi.
9
Liceul Teoretic „Aurel Lazăr”, Oradea
Ne confesează, spre partea finală a interviului, cu puţin amar în voce, faptul că şi
copilul ei face la fel, dar a început să se obişnuiască cu aceste lucruri şi a înţeles că aceasta
este copilăria specifică acestor timpuri, iar copilăria pe care ea a trăit-o li se pare copiilor
una deja „demodată”.
În încheiere, interlocutoarea mea speră că generaţiile viitoare vor încerca să
îmbine ambele tipuri de copilării (cea comunistă cu cea democrată) şi vor socializa mai
mult prin întâlniri directe, în parcuri şi vor petrece mai puţin timp în faţa calculatorului şi
a televizorului pentru o sănătate intelectuală şi fizică fără probleme.
10
Liceul Teoretic „Aurel Lazăr”, Oradea
FLORI DE VIS, PARADIS PIERDUT
Miriam Amalia MOŢ3
Cuvinte cheie: inocenţă, naivitate, încredere, iubire, visare
Buchetul florilor de vis îl reprezintă anii firavi ai copilăriei, ani plini de visare,
plini de naivitate, plini de inocenţă şi de multă încredere.
Copilăria e începutul tuturor începuturilor, e începutul primelor zile de viaţă a
primei prietenii, a primei iubiri. E lucrul manual ţesut la ghergheful inocenţei cu atâta
măiestrie de mâinile firave şi gingaşe ale micilor artişti, iar firele împletite cu atâta artă
sunt: naivitatea, sinceritatea, bucuria, încrederea şi iscusinţa celor mici. În clepsidra
copilăriei se oglindesc cu atâta reflexie razele calde şi sincere ale măreţului soare
încălzind tot mai profund acest timp şi încercând totodată să-i extindă marginile bine
conturate, dar totuşi variabile.
Copilăria este o floare rară cu miresme dulci şi intense care nu se vor uita
nicicând. Această vârstă binecuvântată ne vorbeşte despre fericirea de a fi copil, despre o
lume unde binele învinge întotdeauna răul, despre o lume în care soarele străluceşte şi
cerul rămâne senin.
Copilăria e lacul fermecător în care te scalzi plin de nădejde, încredere şi pace
ştiind că întotdeauna vor exista două mâini întinse care îţi vor veni în ajutor. Ea este
şuvoiul de ape care izvorăşte limpede şi curat din adâncurile fiinţei şi la care omenirea
aleargă fără încetare să-şi potolească setea idealurilor sale de dragoste, de bunătate, de
frumuseţe, de perfecţiune. E joaca minţilor naive care planează spre alte spaţii, spre
meleaguri de basm, unde mai apoi totul devine realitate. E universul în care zmeii se
împletesc cu zânele, feţii frumoşi cu crăiesele, unde piticii sunt din ciocolată, iar
floricelele din acadele. E visul neşters al fiecărui copil. Copilăria este o lume fermecată,
duioasă în care orice se poate întâmpla. E o lume atât de imensă şi plină de visare, dar
totuşi atât de mică atunci când îi pătrunzi realitatea. Într-o lume lipsită de emoţie sau de
sensibilitate, într-un univers îngheţat sufletul de copil dezgheaţă sufletele semenilor săi.
Copilăria este un dar al vieţii care trebuie trăit din plin şi preţuit pentru frumuseţea
şi unicitatea sa. Este una dintre cele mai preţuite comori pe care nimeni nu ţi-o mai poate
3 Elevă, Clasa a VII-a, Şcoala Gimnazială Nr.11, Oradea, coordonator: prof. Dorina GURĂU11
Liceul Teoretic „Aurel Lazăr”, Oradea
lua din suflet. ,,O, de-ar exista veşnic esenţa copilăriei în cugetul omenirii, atunci
omenirea ar avea o veşnică esenţă de bunătate şi iubire”.
Există totuşi şi copilării în care razele iubitoare de lumină şi speranţă nu au
luminat niciodată unele vieţi nevinovate, cu toate că ea este inocentă în felul ei. În
asemenea situaţii visele celor mici au fost umbrite de negură şi ceaţă. Cu toate acestea
fiecare copil merită să aibă o copilărie plină de speranţă şi visare, plină de mângâiere şi
pace, dar... din păcate pentru unii e „paradisul pierdut “.
,,O, de şi-ar răspândi teiul mireasma lui dulce în sufletele oamenilor şi parfumul
până în întinderile apuse ape fiecărui ins, atunci copilăria ar fi veşnic tânără şi frumoasă”.
BIBLIOGRAFIE
www.librarie.net/autor
www. citate pedia.info/ citate -despre- copilarie -
12
Liceul Teoretic „Aurel Lazăr”, Oradea
COPIII ŞI COPILĂRIA
Iulia CRISTEA4
Cuvinte cheie: copilărie, prieteni, fericire, grădiniţă, familie, jocuri.
Sunt mare, am 13 ani, o vârstă între copilărie şi adolescenţă. Aşa că, programul
meu pendulează între joacă şi teme multe şi grele, că nici nu ştiu cum să-mi împart timpul.
Totuşi sunt copil încă…
Gândurile îmi sunt întrerupte de zgomotul soneriei ,,Ţrrrr ţrrrr!”, care mă irită.
Tocmai asta lipsea! Dar glasuri cunoscute de prieteni mă cheamă scurt şi hotărât: ,,Hai!”.
Nu rămâne loc de refuz. Fericită, uit de gândurile învălmăşite de până acum, îmi iau în
fugă rolele, hamsterul şi nu se poate fără soră-mea cu al ei hamster grăsuţ. Ne luăm la
întrecere, toată gaşca, spre locul nostru de joacă, eu fiind cap de coloană. Ne învârtim într-
un cerc mare, iar hamsterii se bucură de libertate şi de soare, manifestându-se prin chiţăit.
Nu este bucurie mai mare! Deşi, nu este un loc de joacă amenajat, nouă ni se pare un
tărâm mirific şi, cu imaginaţia fiecăruia dintre noi, creăm jocuri noi, atractive,
diversificate încât am putea scrie o carte. Strigătele de bucurie, de încântare îşi iau zborul
spre geamurile vecinilor, dar sunt cuvinte vesele, calde ce transmit bună-dispoziţie, care
opresc eventualele reproşuri ale capetelor de la ferestre. Din fericire, sunt multe momente
cu jocuri: ,,Baba-oarba”, şotron, ,,De-a restaurantul”. Preferatul tuturor este ,,De-a v-aţi
ascunsa” pe care îl jucăm în serile răcoroase de vară şi nici nu puteţi bănui ce locuri
ascunse găsim şi ce emoţii puternice trăim.
Trebuie să amintesc şi anii de grădiniţă, de poznele copilului nevinovat şi inocent,
uneori cu final nedorit. Găseam o plăcere în a fugi de colegi, ca de inamici, când un smoc
de iarbă mi-a pus piedică şi m-a proiectat drept în cuiul ieşit al unei bănci, care mi s-a
înfipt în frunte.
Nu mai ştiu ce m-a îngrozit mai tare: chipurile înspăimântate ale celorlalţi micuţi
şi al doamnei educatoare, sângele ce-mi şiroia pe faţă sau faptul că mi-am pătat blugii
preferaţi.
4 Elevă: Cls: a VI-a A, Liceul Greco-Catolic ,,Iuliu Maniu”, Judeţul: Bihor, coordonator: prof. Emilia HAŞ
13
Liceul Teoretic „Aurel Lazăr”, Oradea
Amintirea dureroasă nu se va şterge, cum nu s-a şters nici cicatricea de pe fruntea
mea. Dar timpul a trecut repede, fetiţa micuţă a crescut, preocupările, jocurile sunt altele şi
poznele sunt diferite, după vârstă. Taberele sunt cele mai plăcute, mai ales când, seara
târziu, taman la ora 12 noaptea ne adunăm în camerele colegelor, ferite de ochii dirigintei.
Cu sufletele la gură, ascultăm poveşti şi urmărim jocuri de groază la lumina lanternelor.
Cine se mai putea trezi dimineaţa, când ciocănitul vesel al dirigintei, la uşa noastră se
transforma în vampiri.
Nu se poate trece peste poveştile din copilăria bunicilor, de acu’ 60 de ani cu care
ne adormea bunica seara, întâmplări ce seamănă leit cu ale noastre. Sunt multe: cu sania
de vite încărcate cu copiii satului şi răsturnată apoi într-un şanţ enorm claie peste grămadă,
cu covata de pâine drept barcă pe lac, finalul fiind uşor de ghicit. Mie îmi plăcea însă o
întâmplare comică, de pe când bunica avea 7-8 ani şi a trimis-o mama ei cu de mâncare la
câmp, precum Nică din Humuleşti. Desculţă fiind, s-a împiedicat şi a vărsat o parte din
mâncarea din oala de lut. Ideea a încolţit în mintea copilului şi a completat zeama cu apa
din pârâul în care se scăldau raţele. E clar ce a mâncat bietul cosaş, după o zi de muncă.
Familia înseamnă mult pentru mine şi, de Paşti mergem cam 200 km ca să ne
întâlnim cu neamurile din Bistriţa. Acolo tradiţia îşi spune cuvântul şi masa pascală este
respectată întocmai: se ciocnesc ouă roşii cu urarea „Cristos a înviat!”, se mănâncă pască
şi şuncă, apoi miel umplut stropit cu vin. Dar ce e mai grozav este întâlnirea din parc „La
ciocnitul ouălor!” unde se adună tot tineretul ciocnindu-se ouă pe luate. E încântător să te
întorci acasă având străiţuca plină cu ouă colorate.
Mi se pare că aceste întâmplări sau jocuri ale copilăriei seamănă atât de mult cu
cele trăite cândva de eroii operelor literare.
Mă regăsesc în mulţi dintre ei, la fel pe prietenii mei. Şi eu am furat mere din
grădinile vecinilor precum Nică din „La cireşe”, sau am prins fluturi şi melci asemenea lui
Nică din „Pupăza din tei”.
Îmi plac drumeţiile cu familia şi am bătut cu piciorul plaiurile Băiţei şi ale
Apusenilor ce îmi amintesc de versurile lui Eminescu „Fiind băiet păduri cutreieram”. Din
fericire, mai este mult până când voi exclama nostalgic „Unde esti, copilărie, \ Cu pădurea
ta cu tot?”.
Pentru familia mea, iarna este un prilej pentru patinaj şi schiat pe pârtia albă, unde
recunosc eroii din „Iarna pe uliţă”. Din fericire, nu am aceeaşi soartă ca „Niculăiţă
Minciună”, copil isteţ, dar neînţeles de cei din jur. Nu vreau să fiu luată drept Goe sau
Ionel Popescu, chiar dacă uneori ar exista unele mici asemănări. Adesea am străbătut Alpii
alături de buna şi capricioasa Heidi împreună cu Peter şi sper să calc cu adevărat pe urma
poveştii ei.
14
Liceul Teoretic „Aurel Lazăr”, Oradea
Copilăria descrisă în literatură mi-a pătruns adânc în suflet şi am suferit alături de
„Cuore, inimă de copil”, mulţumind cerului că îi am alături pe părinţi. Şi pe Remi l-am
însoţit în lunga şi încercata călătorie alături de signor Vitalis, talentaţii Capi şi Sufleţel.
Sunt copil încă şi totuşi anii copilăriei de până acum îi simt undeva, într-un
colţişor, unde voi merge atunci când voi simţi nevoia, când probabil se vor naşte
sentimente de regret şi nostalgie. Au rămas memorabile cuvintele lui Creangă de acu’ 125
de ani: „Aşa eram eu la vârsta cea fericită, şi aşa cred că au fost toţi copiii, de când e
lumea asta şi pământul, măcar să zică cine ce-o zice.”
15
Liceul Teoretic „Aurel Lazăr”, Oradea
COPIII ÎN ISTORIE
Bogdan ROŞAN5
Copiii în decursul istoriei au avut multe de suferit. În contextul în care se afla ţara
lor ei au avut de suportat consecinţele. Desigur ei au avut şi avantaje, cum ar fi unele
reforme care au fost în favoarea lor, precum reformele şcolare, însă au avut şi mult de
suferit de-a lungul unor războaie sau a unor regimuri politice.
Abordarea Holocaustului în România, dar şi în Europa a avut un grav impact
asupra psihologiei copilului. Cum în Europa, evreii erau destinaţi anihilării, numai un
procent de 6-5% dintre copiii evrei au supravieţuit. Înainte de a fi deportaţi, copii evrei,
dar şi ţigani sufereau un tratament inimaginabil fiind supuşi atacurilor fizice şi
psihologice, excluşi din şcoli, înfometaţi şi lăsaţi să moară. Prin natura acestei crime,
uciderea copiilor în timpul holocaustului este puţin documentată şi foarte puţin menţionată
de-a lungul istoriei. În România, dintre cei aproximativ 11.000 de romi decedaţi după
deportarea în Transnistria, jumătate au fost copii. Cel mai adesea uităm însă faptul că
dintre cele şase milioane de victime vinovate de a se fi născut evrei, un milion şi jumătate
au fost copii. Cum toţi evreii europeni erau destinaţi anihilării, doar un procent cuprins
între 6-8% dintre copiii evrei au supravieţuit războiului, în timp ce procentul adulţilor a
fost de 33%.
„În dimineaţa aceea soldaţii au bătut la uşă, înjurând şi strigând tot felul de
obscenităţi. Ne-au ordonat să ieşim în stradă… Plânsetele femeilor şi ale copiilor şi
glasurile care strigau Sema Israel, m-au făcut să înţeleg brusc ce se întâmplă… În
buimăceala şi suferinţa de atunci, mi-a trecut prin minte un gând. Cum putuseră toţi
prietenii şi vecinii noştri germani şi români să ne întoarcă spatele?… Soldaţii au condus
convoiul până la gară… Pe sine aşteptau pregătite, cu uşile deschise, vreo treizeci de
vagoane cu uşile deschise… Deci asta era călătoria mea de vis cu trenul – un coşmar…
Odată cu prima zdruncinătură, s-a dezlănţuit iadul pe pământ. Oamenii se rugau, plângeau,
se tânguiau ţinându-se unii de alţii ca să nu se dezechilibreze. Cel mai greu de îndurat erau
scâncetele copiilor. L-am întrebat pe Dumnezeu: „De ce copiii? De ce noi? De ce eu?
5 Elev, Clasa a XII - a D, Liceul Teoretic ,,Aurel Lazăr”, Oradea, coordonator: prof. dr. Livia GHIURCUŢA
16
Liceul Teoretic „Aurel Lazăr”, Oradea
Fusesem crescută într-o familie deosebit de religioasă şi credeam în Dumnezeu.
Credeam în bunătatea oamenilor… Oare ce se întâmplase aşa de grav, că lumea copilăriei
mele, plină de bucurii şi tristeţi simple, fusese întoarsă brusc cu susul în jos?”… În cea de
a patra zi, trenul s-a oprit. Soldaţii au descuiat uşile, strigând: „hai jos, jidani nenorociţi.”
Murdari, morţi de foame şi epuizaţi, de-abia reuşeam să ne ţinem pe picioare. Ne-au
ordonat să formăm o coloană şi ne-au pus să mergem pe jos până la Mărculeşti… Copiii şi
bătrânii care muriseră în călătorie fuseseră aruncaţi pe câmp” (mărturia unei
supravieţuitoare a holocaustului).
În timpul regimului comunist, au avut de suferit în special copiii care nu erau de
acord cu regimul şi aveau idei occidentale. Aşa a fost şi cazul la începutul anilor 1950,
17
Liceul Teoretic „Aurel Lazăr”, Oradea
când în România funcţiona singura închisoare pentru copii din lume. Este vorba de
închisoarea de la Târguşor, de lângă Ploieşti. Aici erau închişi cei mai buni copii din ţară,
care aveau cele mai bune rezultate la învăţătură. Ei erau împotriva regimului, credeau în
venirea americanilor, aveau idei cu totul opuse regimului.
În concluzie, copiii de-a lungul istoriei au fost mai mult folosiţi ca nişte unelte în
contextul dat la acea dată, ei neavând prea multe de spus şi fiind mai uşor de manipulat.
18
Liceul Teoretic „Aurel Lazăr”, Oradea
COPIII ŞI COPILĂRIA
Aprilia-Cezara TĂNESCU 6
Cuvinte cheie: perioada copilăriei, părinţi, suflet, naivitate, concepţie
Ce este copilăria? De când până când durează aceasta? De ce anume este
influenţată durata acesteia? Sunt întrebări cu răspunsuri variabile, în funcţie de fiecare
persoană.
În opinia mea, copilăria nu este doar perioada de început a vieţii, a formării
noastre, perioada în care intrăm în contact cu oamenii, natura şi tot ce ne înconjoară. Eu
consider copilăria o stare de spirit, care izvorăşte din sufletul şi subconştientul nostru,
păstrându-ne conştientul tânăr.
În primul rând, Ambrose Bierce defineşte copilăria ca fiind „Perioadă a vieţii
umane, intermediară între idioţia prunciei şi nebunia tinereţii - la doi paşi de păcatele
maturităţii şi la trei de regretele bătrâneţii”. Prin aceste rânduri, Bierce doreşte să
transmită faptul că viaţa este împărţită în anumite cicluri, pruncia fiind perioada în care ne
formăm principalele deprinderi, în care începem să facem primele greşeli şi primim
primele îndrumări. De asemenea, scriitorul suţine că aceasta este o perioadă a naivităţii, în
care totul pare perfect şi imperfect în acelaşi timp. De ce perfect şi imperfect? Unui copil
care abia cunoaşte lumea, totul i se pare desăvârşit, fără pereche, dar în acelaşi timp va
găsi el ceva care nu concordă cu imaginea perfecţiunii existentă în concepţia sa.
În al doilea rând, o vorbă din bătrâni spune că: „Eşti copil atâta timp cât ai
părinţi”. Mulţi ar contesta această idee deoarece nu părinţii te fac copil, ci starea de spirit.
Eu consider că durata copilăriei nu este influenţată de părinţi deoarece sunt atâţia copii
care nu au parte de un cămin, dar totuşi o cunosc, în timp ce alţii, chiar dacă au parte de
acesta, copilăria lor este de scurtă durată datorită neglijenţei parentale. Copiii şi copilăria
este un subiect destul de dificil, datorită influenţelor negative existente în zilele noastre
din partea societăţii şi care au efect direct asupra odraslelor, nevoite să renunţe timpuriu la
pruncie.
Ca studiu de caz, am analizat copilăria mea şi pe cea a surorii mele. Copilăria mea
6 Clasa a XII-a A, Colegiul Economic “Virgil Madgearu” Târgu Jiu, Gorj, coordonator: prof. Ileana COICA
19
Liceul Teoretic „Aurel Lazăr”, Oradea
nu a avut o durată prea mare, deoarece am fost nevoită să intru mult prea devreme în
contact cu mizeriile societăţii. Eram primul copil, apărut exact în perioada în care ai mei
încercau să îşi facă un drum în viaţă. Le era foarte greu să se împartă între firmă şi mine,
aşa că încercau să ma lase în grija altcuiva, dar de cele mai multe erau nevoiţi să mă ia cu
ei pentru că nu concepeam să stau fără cei ce mi-au dat viaţă. Astfel eram nevoită să
particip la discuţii serioase, care mă puneau pe gânduri, în ciuda vârstei fragede. Mai
târziu, când am mai crescut puţin, au început să construiască o casă. Fiind prinşi în
aceleaşi activităţi monotone cu serviciul, de multe ori trebuia să renunţ la activitatea
normală a unui copil, anume joaca, pentru a mă ocupa de muncitori. Privind la sora mea
mai mică, nu regret nicio secundă faptul că nu am avut o copilărie asemenea celorlalţi
copii. Pe ea au lăsat-o părinţii în grija străbunicii noastre la câteva luni după naştere. Ea a
avut o copilărie complet lipsită de griji, a crescut într-un mediu liniştit, departe de
aglomeraţia oraşului. La ţară nu avea aproape nimic din ceea ce aveam eu la oraş, dar ea
considera că are totul. Ea era tot timpul mulţumită, iar mie nu îmi putea face nimeni pe
plac. În prezent, aproape la vârsta maturităţii, ea are acelaşi suflet de copil pe care îl avea
din perioada copilăriei, eu în schimb am renunţat timpuriu la tot ce ţine de naivitatea
copilăriei. Cu toate că facem parte din aceeaşi familie, există diferenţe semnificative în
comportamentul nostru, provenite din mediul în care am fost crescute. Eu mă pot lăuda că
în ciuda faptului că a trebuit să-mi sacrific copilăria, am avut de învăţat o mulţime de
lucruri esenţiale ce îmi vor fi de ajutor în viaţă, în timp ce ea, aşa cum a fost obişnuită, va
trebui să aibă pe cineva în faţă.
În concluzie, durata copilăriei nu este delimitată de anumiţi parametri generali,
aceasta variază de la fiinţă la fiinţă. Copilăria reprezintă o stare de spirit, izvorâtă din
adâncul sufletului, pentru a încerca să neutralizeze greutăţile vieţii. Copiii depind foarte
mult de mediul social în care se dezvoltă, acesta influenţându-le şi definindu-le copilăria.
Cel mai plauzibil exemplu îl consider copilăria de care am avut eu parte şi copilăria pe
care a avut-o sora mea.
BIBLIOGRAFIE
http://quotationsfreak.wordpress.com/citate-dragoste-femeie-oportunitate-mama-prietenie-
primavara/despre-copilarie/
20
Liceul Teoretic „Aurel Lazăr”, Oradea
COPIII SUNT DIN RAI
Alexandra PAUL7
Cuvinte cheie: dragoste, Dumnezeu, cadou, îngeri, rai
Copiii sunt un dar, un dar atât de sfânt, încât ca să-i înţelegem nu ne trebuie decât
iubire şi o parte din inima noastră care a rămas intactă peste ani, la fel de pură ca a lor.
Când un copil vine pe lume este ca un înger, vine fără păcate, dar în timp el face greşeli şi
devine om. Este mic, onest şi curios. Nu ştie ce este minciuna, ura sau durerea. Ştie,
recunoaşte şi acceptă un singur lucru: iubirea.
Lumea se învârte datorită lor, copiilor, pentru că ei emană, dăruiesc şi împărtăşesc
mai multă dragoste ca nimeni altcineva de pe pământ. Iar noi, oamenii cu inima
păcătoasă, ar trebui să învăţăm ceva de la aceşti îngeri ai iubirii şi să acceptăm acest cadou
prea valoros dăruit de Dumnezeu, pentru că acesta este un semn al iubirii lui eterne pentru
noi, pentru că în orice copil vezi inima infinită a lui Dumnezeu.
Pe măsură ce un copil creşte, inima-i descreşte şi încetează a mai fi copil, a mai
copilări şi a iubi necondiţionat, se maturizează, devine adult, dar acolo adânc în inima lui
rămâne o părticică, fie cât de mică, neatinsă de ura, dezamăgirea şi durerea acestei lumi.
Copilul din noi încearcă să iasă la suprafaţă şi să acopere toate suferinţele şi rănile care şi-
au pus amprenta adânc în suflet. Acest proces ne ţine în viaţă şi se numeşte vindecare prin
iubire. Iar dacă noi nu am fi avut copilărie sau nu am fi fost copii, nu am mai fi avut
această putere de a iubi, iar rănile nu s-ar fi vindecat şi rasa noastră nu ar mai fi existat.
Totul este datorită copiilor. Copiii ne învelesc în veselie şi ne dăruiesc atât de multă
dragoste, acel fel de dragoste inocentă, sinceră şi cu acel ingredient special în ea, încât să
putem dărui şi noi mai departe. Iubirea unui copil este rară în această lume, nu se poate
crea pentru că ea este unică, vine cu adevărat din inimă şi este specifică doar unei singure
perioade, copilăria. Poate ei nu ştiu cât de valoroşi sunt pentru această lume, dar noi ar
trebui să ştim.
7 Elevă, cls. a VII-a B, Liceul Teologic Greco-Catolic Iuliu Maniu, Oradea, coordonator: prof. Emilia HAŞ
21
Liceul Teoretic „Aurel Lazăr”, Oradea
Copiii sunt nişte fiinţe divine, cu şase aripi de îngeri de bunătate, cu o aură de
fericire şi cu o lacrimă prea-sfântă de iubire, venite din rai pentru a ne învăţa pe noi,
oamenii de rând, ce este iubirea, bunătatea şi solidaritatea.
Încă din vremuri străvechi, copiii existau şi, ca nişte mici îngeri, făceau lumea mai
bună. Ei apar peste tot, în toată istoria omenirii: în Biblie, în cărţile de istorie; în basme
chiar şi îngerii sunt făcuţi după chipul lor inocent. Copiii şi copilăria au evoluat şi s-au
adaptat stilului de viaţă odată cu adulţii, dar la ei un singur lucru nu s-a schimbat,
inocenţa. Aceşti copii ai lui Dumnezeu sunt atât de armonioşi, încât sunt una cu natura şi,
atunci când un copil întâlneşte natura, reacţionează diferit faţă de restul lumii, este uimit
de această creaţie a Tatălui său, o respectă şi chiar dă o mână de ajutor tuturor vietăţilor.
Trebuie să ne dăm seama şi să fim recunoscători chiar în această clipă pentru acest cadou;
aceste fiinţe vin pe lume, o fac mai bună, cresc şi pleacă uneori prea devreme, iar, dacă se
întâmplă, fiţi convinşi că pleacă în Rai, acolo unde le este locul, pentru că au fost prea
inocenţi, prea inimoşi şi miloşi, iar Domnul are nevoie de ei acolo sus.
Într-un final, tot ce pot spune despre copilărie este; că e unică, minunată, specială,
iar atunci când o trăieşti nu ai responsabilităţi. Eşti liber, te bucuri de iubire, fericire,
afecţiune infinită şi tot ce trebuie tu să faci e să te joci şi să fii fericit.
Aşadar să ne bucurăm de acest dar de la Dumnezeu pentru că această perioadă
este ca o vacanţă pentru viaţă, este o vacanţă pentru suflet pentru că îţi hrăneşti inima cu
iubire pentru toată viaţa. E ca şi cum ai opri la benzinărie, ai alimenta maşina şi ai pleca
într-o călătorie foarte lungă şi, te-ai opri doar când vei găsi destinaţia, în cazul nostru,
Raiul.
22
Liceul Teoretic „Aurel Lazăr”, Oradea
COPILĂRIA ESTE INIMA TUTUROR VÂRSTELOR
Melania STANCIU 8
Doina LAŞIŢĂ 9
„Copilăria este inima tuturor vârstelor”. Această afirmaţie blagiană se referă la
acea perioadă a existenţei umane, marcată de fascinant, de bucurie şi de vis. Copilăria
constituie nucleul originar al existentei fiecarei persoane în parte.
Planeta Mercur, cel mai apropiat vecin al Soarelui, guvernează anii copilăriei, iar
mercurul, ca simbol, este hrana nemuririi. Poate aşa se explică de ce fiecare urmă de pas
ne întoarce la copilărie, iar spre finalul vieţii redevenim copii.
Perioada de dulce confuzie între real şi imaginar, copilăria, este simbolul
inocenţei, al simplităţii naturale, al spontaneităţii. Copilul e aşa cum e, fără premeditare şi
gânduri ascunse. E cel mai mare şi adorabil mincinos, dar în acelaşi timp şi cel mai cinstit
şi sincer din lume. Se mai spune despre copil că e cartea în care citim şi în care mai
trebuie să scriem. Adeseori îngerii apar sub înfăţişarea unor copii, ca simbol al
nevinovăţiei şi curăţiei.
Cineva asemuia copilăria cu un izvor de apă ce ţâşneşte limpede şi curată şi spre
care alergăm necontenit să ne potolim setea de idealurile ei de iubire, de bunătate, de
frumuseţe, de perfecţiune.
Pentru mine, copilărie înseamnă să te joci nelimitat; să fii zburdalnic pe iarba
verde chinuind iepuraşii şi puişorii gălbiori; să alergi desculţ pe nisipul fierbinte udându-te
cu stropitoarea; să-ţi umpli mâinile cu viorele şi să le dai bunicii să le pună în apă; să
alergi după fluturi sau să prinzi cărăbuşi şi să-i faci morişcă; să tragi cu praştia şi să mai
nimereşti şi geamurile vecinilor; să înveţi să înnoţi fără să-ţi pese câtă apă înghiţi; să
patinezi până îngheţi de te dor mâinile; să te dai cu rolele sau bicicleta oricât de juliţi ţi-ar
fi genunchii; să te dai cu sania până te saturi de-atâtea căzături; să fii prieten cu toată
lumea şi mai ales cu ursuleţii sau păpuşile Barbie pe care le aperi adeseori de răutatea
unora pe care nici măcar nu te superi. Copilărie înseamnă să visezi cu ochii deschişi, să
plângi şi apoi să râzi cu aceeaşi uşurinţă; înseamnă naveta între părinţi şi bunici, dar şi
unii şi alţii să te strângă în braţe, iar tu să-i ţii de mână. Mai înseamnă să înveţi să scrii, să
8 Prof. Colegiul Tehnic Energetic „Dragomir Hurmuzescu”, Deva9 Prof. Colegiul Tehnic Energetic „Dragomir Hurmuzescu”, Deva
23
Liceul Teoretic „Aurel Lazăr”, Oradea
citeşti, să socoteşti, dar mai ales să înlocuieşti mâncarea cu ciocolata şi s-o mănânci în
grabă până-ţi ajunge la urechi. Ce plină e copilăria, dar cât de uşor ţi se pare totul atunci!
E numai soare şi cer albastru fără nori. Acum, trebuie doar să învăţăm şi parcă e prea
mult. Apoi, treptat, ne îndepărtăm de copilărie. Cine uită, însă, să fie câte puţin copil, nu
poate fi pe deplin fericit. Iar dacă la final nu redevii curat cum te-ai născut, nu vei putea
intra în împărăţia lui D-zeu. Intrând, vei cuceri nemurirea, graţie celei mai minunate etape
din viaţa ta, copilăria.
Cotrobăind prin ungherele literaturii române, am dat de Grigore Vieru, care, lipsit
în copilărie de jocurile necesare unui copil, le-a călăuzit altora copilăria. Zăbovind
îndelung, prin opera sa, în lumea copiilor, a purtat un dialog continuu cu ei, deschizându-
le uşile, învăţându-i să fie copii. I-am întâlnit pe Tudor Arghezi şi Elena Farago, şi ei
copilăroşi peste măsură. Comunicând cu vieţuitoarele atât de dragi copiilor, cum sunt:
căţelul, pisica, şoarecele, furnica, gândăcelul, cucul, bondarul, au zugrăvit toate bucuriile,
emoţiile, duioşiile copilăriei. Îmi amintesc ce mult l-am îndrăgit pe Zdreanţă şi cum m-a
ajutat el să iubesc acele mici cuvântătoare de care până atunci îmi era doar frică. L-am
descoperit pe Victor Eftimiu, care şi el creează o imagine a copilăriei plină de veselie şi
candoare. Descrie copilul sfios, visător, care adoră jocul cu bilele, arşicele, sau înălţatul
zmeelor. Şi indiferent de joc, copiii lui apar „râzând ca nebunii”, îndemnându-te, parcă, să
te bucuri de copilărie atunci când o ai. Ana Blandiana, compară şi ea copilăria cu o
poveste frumoasă „ce te cuprinde şi apoi te lasă”. Dar cele mai multe amintiri legate de
copilărie, spuse cu răbdare şi mult haz, sunt totuşi, cele ale lui Ion Creangă. E primul în
topul năzdrăvăniilor copilăriei. Cine poate uita de „Ozana cea frumos curgătoare”, de
caprele râioase ale Irinucăi, de pluta de pe Bistriţa, de pupăza din tei, de cireşele şi cânepa
mătuşei Marioara, şi de câte şi mai câte.
Citându-l pe Creangă, pot spune: „aşa era el la vremea aceea fericită” şi nimeni şi
nimic nu va putea schimba mirajul acelor clie când orice vis prindea contur, devenind
realitate...
24
Liceul Teoretic „Aurel Lazăr”, Oradea
GÂNDURI… COPILĂREŞTI…
Abril MONTES DE OCA10
Cuvinte cheie: copilărie, prietenie, adevăr, eu, drum
Copilăria… ce cuvânt obişnuit…. şi totuşi … ce înseamnă?
I-am întrebat pe cei mai mari decât mine, scriitori, părinţi, bunica, sora mea mai
mare.Toţi vorbesc cu nostalgie şi dragoste. Dar ce cred eu, copilul ce-şi trăieşte acum
(2014) copilăria?
Este copilăria etapa vieţii când te distrezi, te joci, faci glume şi mergi la şcoală?
Este „vârsta cea fericită”, cum spune Ion Creangă? Sau „darul nepreţuit al lui Dumnezeu
pentru fiecare om”, cum spune bunica?
Mulţi ar fi de acord, dar… părerea mea despre copilărie este alta.
Îmi place mult să citesc, e un refugiu, un tărâm al regăsirii, al echilibrului.
Obligată să mă adaptez altei lumi, părăsind Argentina, am dat piept cu realitatea. Copilăria
din cărţi e mirifică, dar cea din viaţa de fiecare zi… Da…înfăţişarea mea merge la şcoală,
face glume şi trece prin momente jenante de care mai târziu va râde… dar… sufletul şi
mintea mea? Sufletul îmi rămâne confuz. Are… altă părere.
Copilăria este momentul în care înţeleg că între copiii de vârsta mea nu sunt nimic
altceva decât… încă un punct… poate… neînsemnat.Sunt încă o persoană care se închide
şi se transformă pentru a avea mai mulţi prieteni, pentru a lăsa o impresie bună.Acum mă
întreb: de ce trebuie să mă schimb? De ce nu pot fi eu? De ce nu mă văd ceilalţi drept cine
sunt?
Adevărul este că, dacă încerc să fiu ,,eu”, rămân doar cu o prietenă. O singură
prietenă care mă acceptă drept cine sunt. O singură prietenă căreia îi pot povesti totul. O
prietenă pe care mă pot baza. Dar, spre deosebire de alte prietenii, şi ea stie că se poate
baza pe mine, pentru orice, de la cel mai mic şi neînsemnat secret până la cel mai
important. În aceste momente de confidenţe simt că nu sunt un ,,nimic”. Dacă cineva se
poate baza pe mine, mă simt mai importantă, iar acest sentiment de reciprocitate cred că se
numeşte ,,prietenie”.
10 Elev, Clasa a VIII-a B, Liceul Greco-Catolic Iuliu Maniu, Oradea, jud. Bihor, coordonator: prof. Mihaela POPOVICIU
25
Liceul Teoretic „Aurel Lazăr”, Oradea
În copilărie apar multe certuri, multe prietenii false, puţin adevăr, mulţi ,,prieteni”
care bârfesc. Rar găseşti o persoană în faţa căreia nu trebuie să te schimbi, o persoană care
îţi acceptă defectele. Deşi este doar una, mă bucur că pot avea încredere în ea. Poate
aceste gânduri dau impresia unui pesimism specific vârstei, unui strigăt al celui ce simte
că părăseşte copilăria, al celui ce nu găseşte sprijin în lumea adulţilor… poate…
Şi totuşi aceasta este părerea mea despre copilărie. Copilăria nu este mereu roz, nu
este doar un moment în care eşti liber. Pentru mine este un drum cu obstacole. Trebuie să
avansez, dar să rămân eu.
26
Liceul Teoretic „Aurel Lazăr”, Oradea
COPILARIA DE IERI - COPILARIA DE AZI
Andreea GYONGYOSI11
Cuvinte cheie: jocuri, natură, râsete, calculator, „World of Warcraft”
„Copilăria este o lume de miracole şi de uimire a creaţiei scăldate în lumină,
ieşind din întuneric, nespus de nouă şi proaspătă şi uluitoare”, spunea scriitorul Eugen
Ionescu.
Pentru majoritatea oamenilor copilăria este o vârstă de care îşi aminteşti cu drag,
nostalgie şi melancolie. O vârstă pe care o regretă cei mai mulţi dintre noi. Îşi amintesc de
ea la vârsta adultă, mai ales când dau de greutăti şi îşi spun: „ehehei dacă aş fi acum copil,
nu aş avea atâtea griji, nu mi-ar păsa de nimic, singura mea preocupare ar fi joaca”.
Amintirile cele mai dragi ale copilăriei mele şi care îmi vor rămâne pentru totdeauna
în memorie sunt cele ale vacanţelor petrecute în faţa casei, alături de copii din vecini, având
aceeaşi vârstă cu mine. Pasiunile comune erau jocurile pe care fiecare copil le trăieşte,
specifice vârstei: „de-a v-aţi ascunselea”, „mâţă”, „ţară, ţară vrem ostaşi”, „la perete, stop”,
„flori, fete şi băieţi”, „împărăteasă, împărăteasă”. Clinchetul râsetelor noastre inocente
răsuna pe toată strada, animată de voioşia şi zburdălnicia noastră. Imaginea şi trăirile acelor
momente îmi vor rămâne pentru totdeauna întipărite în memorie.
Cu ce amintiri plăcute însă, va rămâne un copil care stă ţintuit la calculator cât e
ziua de mare? Plăcerea jocului cu ceilalţi copii va rămâne pentru el taină nedescifrată.
În mod cert, copiii de astăzi au avantajul tehnologiei de la cele mai fragede vârste,
au un imens beneficiu prin accesul rapid şi sigur la informaţie şi la lumea cunoaşterii, însă
universul virtual le fură o parte din farmecul jocului specific vârstei. În locul jocurilor live
„Ţară, ţară vrem ostaşi”, ori „De-a v-aţi ascunselea”, sau „Împărăteasă, împărăteasă”,
copiii de astăzi preferă calculatorul, la care uită de ei jucând „World of Warcraft”,
„Barbie”, „King’s game”, „Sims”, „Travian”, sau „Lord of age” ori „Counter Strike”.
Furaţi de jocul pe calculator, ei sunt însă privaţi tocmai de esenţa aspectului ludic la
această vârstă, adică interacţiunea cu mediul, natura, dar ce e mai important, cu cei de
vârsta lor, riscând să se dezvolte fără să înveţe ce înseamnă comunicarea interumană
normală.
11 Elev, clasa IX-a B, Liceul Teoretic ,,Onisifor Ghibu” Oradea, coordonator: prof. Livia IVAN27
Liceul Teoretic „Aurel Lazăr”, Oradea
De altfel, aşa cum aprecia poetul chilian Pablo Neruda, „un copil care nu se
joacă nu este un copil, dar omul care nu se joacă a pierdut pentru totdeauna copilul
care trăia în interiorul său şi de care îi va fi groaznic de dor”.
Jucăriile au existat din cele mai vechi timpuri, însă adaptate fiecărei epoci în parte.
În Grecia şi Egiptul antic copiii se jucau cu păpuşi din piatră, lut sau lemn, pe vremea lui
Napoleon îşi făceau din nuiele spade şi puşti pentru a simula un mic război. Iar în
Ardealul secolulului al XIX-lea băieţii îşi făceau mingi din păr de vacă, viori din coceni de
porumb, fluiere din salcie, ori că se jucau „de-a hoţii şi vardiştii” sau „dacii şi romanii”.
Trăim o epocă în care tehnologia evoluează cu o viteză uimitoare. În acest
context, este oare într-adevăr devastator calculatorul pentru lumea unui copil ? Sau era
firesc ca în era tehnologiei copiii să îşi găsească jocuri în universul virtual ? În acelaşi
spirit chiar şi o parte dintre adulţi se lasă furaţi de lumea calculatorului, ajungând să îşi
trăiască viaţa „virtual”.
Şi, nu în ultimul rând, lucru trist, dar real, lumea cărţilor rămâne o altă
necunoscută pentru cei mai mulţi dintre copiii de astăzi. Varietatea mijloacelor multimedia
a luat cu succes locul cărţilor copilăriei preferate altă dată de cei mici, de la „Huckleberry
Finn”, „Aventurile lui Tom Sawyer”, seria „Old Shatterhand”, „Toate pânzele sus” ori
„Cireşarii” sau romanele lui Jules Verne.
Nici capitolul desenelor animate nu a rămas fără schimbări. „Scufiţa roşie”, „Albă
ca zăpada şi cei şapte pitici”, „Cenuşăreasa” sau „Tom şi Jerry” nu se mai numără de mult
timp printre preferinţele copiilor. Locul lor a fost luat de personaje care se transformă în
roboţi, de desene animate dominate de monştri, violenţă şi de figuri hidoase, Dragon Ball,
Ben 10, Chicken and Cow.
Indiferent care ar fi faţa copilăriei, o lume dominată de prinţi şi prinţese, de
veveriţe simpatice ori de eroi salvatori, la urma urmei, esenţa copilăriei este aceeaşi. Şi
acesteia îi sunt nelipsite, imaginaţia, joaca şi bucuria de a trăi.
Paulo Coelho afirma că, „un copil poate oricînd să înveţe un adult trei lucruri:
cum să fie mulţumit fără motiv, cum să nu stea locului niciodată şi cum să ceară cu
insistenţă ceea ce îşi doreşte”. Aş dori ca eu şi generaţia mea să fim acei adulţi care
păstreză aceste trăsături ale copilăriei: să fim mulţumitori cu ceea ce avem fără însă a
lenevi sau a sta locului, urmărind progresul, ştiind să cerem de la viaţă şi de la potenţialul
nostru ceea ce ne dorim.
28
Liceul Teoretic „Aurel Lazăr”, Oradea
COPILĂRII ÎN OGLINDĂ
Paula IVAN12
Cuvinte cheie: copilărie, trecut, muncă, respect, distracţie, mofturi.
Copilăria - tarâmul poveştilor care devin realitate, nu ştii când intri, dar nici când
ieşi. Însă într-o bună zi efectul somniferului va trece şi ne vom trezi într-o lume pătată de
mită şi de corupţie, iar singurul lucru care ne va rămâne curat sunt doar amintirle ludice
croite cu fericire care în orice moment ne-ar fi prins, nu se poate să nu ne amuzăm câtuşi
de puţin.
Interesată de acest subiect al copilariei m-am gândit să fac un mic studiu
comparativ depre copilaria anilor ‘80 şi cea contemporană, bineînţeles în familie.
Ajungând la prima persoană din familie cu care vorbesc larg, deschis, şi anume mama, pot
să spun că vorbele ei pe cât de adevărate pe atât de apăsate mi-au rămas imprimate în
minte: „Ce tehnologie? Ce telefoane şi facebook?”. Ascultând aceste cuvinte m-am
cufundat puţin în canapea deoarece parcă mă regăseam şi eu în cuvintele rostite. În acel
moment parcă m-am deşteptat şi mi-am dat seama de mocirla dependenţei tehnologice în
care suntem cufundaţi. Mi-am dat seama că de multe ori sunt pete care ne umbresc şi
clipe care uneori ne fac să vedem în jur doar gri, nu ridicăm ochii de pe ecranul laptopului
sau al smartphonului, nu privim în jur la frumuseţea naturii care ne înconjoară, lumea
noastră e una virtuală, cu culori şi mirosuri artificiale.
Continuând discuţia am adus în prim’ plan cea ce cred eu că ne lipseşste destul de
mult şi anume unitatea de grup sau de anturaj în care trăim. Cred că noi tinerii nu prea
avem prieteni adevăraţi, şi spunând asta mă refer la acei prieteni care ne pot influenţa în
bine. Am fost surprinsă de răspunsul care l-am auzit: în copilăria ei, a aparţine unui grup
implică respectul unul faţă de altul era respinsă orice formă de violenţă indiferent de
culorea pielii sau de naţionalitatea care îţi era scrisă în buletin. Când aparţineai de
exemplu unei clase de elevi sau unei şcoli, trebuia să ştii că oriunde mergi trebuie să aduci
cinste şi respect acelei şcoli, în caz contrar fiind aplicate reguli drastice ce puneau la punct
pe cel necuviincios. Făcând din nou o comparaţie în mintea mea am înţeles că cele şapte
păcate în care suntem zămisliţi cuprind o genă mai mare care din păcate se dezvoltă mult
12 Elev, clasa IX-a B, Liceul Teoretic “Onisifor Ghibu”, Oradea, coordonator: prof. Livia IVAN29
Liceul Teoretic „Aurel Lazăr”, Oradea
mai repede, iar inocentţa unui copil este uitată de la o vârstă foarte fragedă şi de ea ne
aducem aminte doar din poze, căci discriminarea este „cool”, iar bătaia de joc şi luatul în
zeflemea a colegilor e la ordinea zilei. În fond, ne distrăm pe seama celorlalţi, „a
fraierilor”, nu concepem că această distracţie a noastră înseamnă umilinţa demnităţii
umane. Demnitatea o înţelegem prin a fi deasupra celorlalţi.
După aceste răspunsuri şi examinări văzând că generaţia veche câştigă teren în
faţa generaţiei actuale, am vrut să cred că şi noi ştim crea momente şi clipe inedite;
probabil că aceste diferenţe se datorează din cauza vremurilor evoluate în care am fost
puşi să trăim. Intenţionând să deschid alt orizont de întrebări favorabil actualului tineret
am început a-i zice mamei că anii au trecut şi oamenii s-au schimbat şi odată cu
modernizarea lor şi copiii, în special sistemul educaţional, care, după mine aş zice că
pregătirea unui tânăr adult este mai dezvoltat decât sistemul educaţional comunist.
Bineînţeles că mama nu considera la fel, iar replica ei nu a întârzâiat să apară: „În acea
vreme erai muncit şi nu îţi mai ardea de obrăznicii! Frica de cel de la catedra se
transforma în respect şi preţuire de carte, dar acum din prea multă bunătate faţă de elevi
şi prea multe aşa zise „drepturi ale copiilor” aceştia îşi iau lumea în cap”.
Dezarmată, cumva am încercat să apelez la inteligenţa şi cultura mea ca să găsesc
o explicaţie, însă singura lămurire pe care am decoperit-o a fost că acea „frică” faţă de
omul adult pe care vocea blândă a mamei mi-a descris-o, a dus la completarea celor şapte
ani de educaţie parentală şi acea muncă de la o vârstă mai mică a completat ultima piesă la
busola acelor tineri de demult. Adică, e vorba de „cei 7 ani de acasă” de care auzim în
proverbul românesc atunci când se face aluzie la educaţia cuiva. Educaţie tot mai modestă
şi pe cale de dispariţie azi.
După aceste paralele între copiii generaţiilor, respectându-mi blazonul de
anchetator i-am adresat mamei o ultimă întrebare, ce i-a dat de gândit: „Crezi că mai sunt
copiii cum erau odinioară”; după un moment de gândire mama mi-a răspuns: „Hmmm...
probabil mai sunt, dar tot mai puţini. Problema cea mare, draga mea fiică, este că de fapt
acei adulţi de altă dată care puneau preţ pe educaţie şi morală, acei adulţi azi sunt tot
mai puţini şi sunt mai mulţi bădăranii care ştiu să dea cu pumnul şi să fie imorali. Aceştia
sunt vinovaţi pentru că sunt tot mai puţini copii bine educaţi.” Da, tristă concluzie a
studiului meu...
După ce această anchetă a fost încheiată am început să aştern pe o foaie plusurile
şi minusurile, avantajele şi dezavantajele dintre cele două generaţii de copii, apoi, trăgând
concluziile mi-am dat seama că fericirea copiilor nu este creată prin mofturi şi modă, ci
prin şcoală, prin jocuri clasice (leapsa, v-aţi ascunselea... etc). Dacă aceste mofturi sunt
stăpânite, probabil că şi noi vom reuşi să croim o generaţie responsabilă de adulţi, care
30
Liceul Teoretic „Aurel Lazăr”, Oradea
poate da naştere unor copii sănătoşi moral şi emoţional. Binele adulţilor şi al copiilor se
intercondiţionează.
În principiu, cu bune cu rele, acest tărâm al poveştilor, anume copilăria, sunt
convinsă că pentru noi toţi a fost unul special, fie modern bazat pe calculator, fie clasic
bazat pe jocuri vii. Inocenţa vârstei face ca totul să pară frumos.
COPILĂRIA
Oana PETREAN13 şi Camelia COZA14
Cuvinte cheie: sincer, inocent, acasă, magică, binecuvântat
Ce poate fi mai frumos decât copilăria? Nimic, pentru că ea este cel mai frumos
stadiu al vieţii în care totul e permis, a râde şi a plânge în acelaşi timp, a te bucura de
întreaga atenţie a celor dragi, a fi în permanenţă binecuvântat.
Copilăria este expresia inocenţei şi a purităţii, orizontul tuturor viselor şi al
creaţiei. Nimeni nu ştie când începe, căci te trezeşti copil şi gata. Înveţi să faci primii paşi,
să iubeşti, să dăruieşti şi să preţuieşti, lucruri esenţiale ale vieţii!
Din păcate această perioadă îşi arată valoarea, abia după ce a trecut, abia atunci
când te trezeşti matur, cu o mulţime de probleme pe cap, cu tot mai puţine persoane
alături, atunci când, de fapt, începi să simţi cu adevărat viaţa… Poate, copilăria este o
prefaţă a vieţii, o scenă, mai bine spus, o piesă pe o scenă, interpretată de multe ori
superficial, deoarece nimeni nu ştie să o preţuiască şi să se bucure de ea la momentul
oportun. Toţi copiii visează la maturitate, la o viaţă independentă, neştiind să profite
îndeajuns de dragostea şi de bunătatea ce îi înconjoară.
Eşti copil, eşti mic, sincer şi inocent, speri, doreşti şi visezi. Se întâmplă ca
maturitatea să ucidă speranţele şi voinţele copilăriei, să le spulbere, dându-ţi acea dorinţă
de a mai fi copil o dată.
13 Elevă, clasa a IX-a D, Colegiul Naţional „Avram Iancu” Brad, judeţul Hunedoara, coordonator: prof. Dalia ŞTEFAN
14 Elevă, clasa a IX-a D, Colegiul Naţional „Avram Iancu” Brad, judeţul Hunedoara, coordonator: prof. Dalia ŞTEFAN
31
Liceul Teoretic „Aurel Lazăr”, Oradea
Când rostesc cuvântul „copilărie” gândul îmi zboară „acasă” , dar acest cuvânt nu
ar mai fi aşa de plăcut auzului şi nu mi-ar mai alina atât de bine sufletul dacă nu mi-ar
aduce în inimă dorul de mama, acea fiinţă bună, parcă dată de la Dumnezeu, să ne
mângâie doar printr-o vorbă bună şi sinceră. Părinţii, oamenii pe care îi am cel mai mult în
preajmă, care au fost şi ei odată copii, îmi sunt cei mai buni prieteni de fiecare dată când
evadează din lumea plină de probleme şi de griji şi încearcă să se comporte asemenea mie,
să zâmbească, să râdă fără motiv, să se joace… Pentru mulţi, copilăria, întruchipează casa
bunicilor, locul sfânt, înconjurat de bunătate şi modestie. Bunicii, persoanele rupte dintr-o
altă lume, aduse nouă pentru a ne purta de grijă şi a ne iubi ca pe cel mai de preţ lucru al
lor sunt fiinţele cele mai apropiate de universul copilăriei. Faţa li se luminează atunci când
îşi privesc nepoţii, uită de griji şi dureri, se joacă alături de ei, redevenind copii măcar
pentru câteva minute. Cunosc foarte bine acest sentiment, deoarece să o văd pe bunica
zâmbind, era cel mai frumos lucru posibil. Deşi era bolnavă şi îndurerată, sufletul îi
întinerea pe timp ce eu creşteam şi era alături de mine. Îmi aduc aminte cum mă aştepta
pe scaunul din faţa casei, scoţând din buzunarul şorţului câte ceva dulce. Niciodată nu uita
de bomboanele mentolate sau de turta dulce făcută chiar de dânsa… Bunica povestea cu
mine, se juca, îmi era cea mai bună prietenă.
Trecerea timpului ne răpeşte acele clipe frumoase şi ce e mai grav, ne răpeşte
acele persoane dragi şi necesare copilăriei fericite.
Omul, cu cât înaintează în viaţă, cu atât mai mult îşi pierde din sinceritate şi din
bunătate. Devine mai serios, mai dur, uită să se mai joace… Cu fiecare lacrimă se
îndepărtează tot mai mult de copilărie, de lumea plină de miracole şi de uimire a creaţiei
scăldate în lumină, ieşind din întuneric, nespus de nouă şi de proaspătă.
La un moment dat, orice persoană, ajunsă la o vârstă considerabilă, încercată fiind
de necazuri şi de probleme, găseşte o clipă de reculegere, întrebându-se pe sine însuşi de
unde vine, în ce ţară a copilăriei îşi are originea.
După ce ne maturizăm devenim străini de joc, de copilărie şi îmbătrânim atunci
când uităm să ne mai jucăm, să ne bucurăm de orice faptă măruntă, dar făcută din suflet.
Toate valorile vieţii sunt inspirate din copilărie, îşi au originea aici, precum
dragostea, înţelegerea şi credinţa.
Un copil poate oricând să înveţe un adult trei lucruri: cum să fie mulţumit fără
motiv, cum să nu stea locului o clipă şi cum să ceară cu insistenţă ceea ce îşi doreşte; doar
că adulţii neglijează obiceiurile copiilor, uitând că şi ei au fost cândva asemenea lor.
Ajungem să realizăm la maturitate că din viaţa noastră, copilăria a fost poate cea
mai fericită perioadă şi uneori ne e dor să ne întoarcem în trecut măcar câteva minute, nu
pentru a schimba ceva, ci pentru a retrăi acele clipe în care eram fericiţi şi nici măcar nu
ştiam… În copilărie doreşti totul, în tinereţe şi la maturitate ceva anume, iar la bătrâneţe
32
Liceul Teoretic „Aurel Lazăr”, Oradea
nimic mai mult decât să mai fii copil din nou… La bătrâneţe rederulezi filmul vieţii cu
bune, cu rele, cu unele speranţe îndeplinite, cu altele spulberate. Poate nu toţi au devenit
„domni” sau generali, poeţi sau oameni de stat, dar copii au fost cu toţii cândva, egali în
drepturi şi în şanse.
De copilărie se leagă toate, asemenea unui colier cu mărgele: amintirile,
persoanele, comportamentul, absolut tot! Crăciunul şi Paştele, Sfintele Sărbători, păstrate
şi trăite cel mai intens în perioada copilăriei, îşi pierd din farmec pe timp ce înaintăm în
vârstă. Mirosul brazilor împodobiţi, cozonacii proaspăt scoşi din cuptor şi glasul
colindătorilor, toate acestea ne duc cu gândul la copilărie, la „acasă” , la părinţi şi la
bunici.
Sărbătoarea e cu adevărat sărbătoare, atunci când o petreci în sânul familiei,
învăluit în tradiţie şi în mister… Atunci simţi cu adevărat puterea sfântă şi binecuvântarea,
eşti mai aproape de Dumnezeu.
Astfel copilăria este cel mai special moment din viaţa fiecărui om şi trebuie trăită
la intensitate maximă. Cât eşti copil, ai o inocenţă aparte care te deosebeşte de restul
lumii, neştiind ce înseamnă răutatea, egoismul celor din jur şi implicit părerile celor din
jur nu te afectează.
Copilăria e vârsta magică pentru că numai acum tot ceea ce visăm devine realitate.
În lumea noastră, a copiilor, păpuşile vorbesc, maşinile aleargă cu viteza gândului şi totul
pare o minunată poveste fără sfârşit.
În lumea fără griji, ocrotită mereu de cei mari, tristeţile şi nefericirea nu ar trebui
să-şi facă loc. Orice durere cât de mică ar fi ea, e alungată cu uşurinţă de sărutul cald al
mamei sau de mângâierea blândă a tatălui.
Orice ieşire din atmosfera de fericire perpetuă a copilăriei, reprezintă pentru copil
o sursă de pericole. Trecerea peste toate dificultăţile vârstei, se poate face uşor atâta vreme
cât cineva veghează asupra copiilor. De fapt, pentru copil, casa, este spaţiul cel mai sigur
chiar dacă el nu este îngrădit, în sensul propriu al cuvântului, căci liniştea lui vine din ceea
ce fac ceilalţi pentru el.
În trecerea timpului, imaginea copilăriei rămâne vie în mintea noastră pentru că
oricât de tare ne-am îndepărta de acel moment al existenţei, vom simţi mereu nevoia să ne
întoarcem la el. Această idee, o regăsim şi în lirica românească, iar poetul Lucian Blaga,
reprezintă strânsa legătură dintre joc, iubire şi înţelepciune. Asta înseamnă că tot ceea ce
noi trăim din copilărie şi până la senectute e o lecţie de viaţă continuă în care învăţăm să
ne jucăm, să iubim, să trăim fericiţi, înţelegându-ne pe noi înşine şi pe ceilalţi.
Fericirea copilăriei este o fericire simplă, căci copilul pentru a fi fericit are nevoie
în primul rând de dragoste şi de înţelegere.
33
Liceul Teoretic „Aurel Lazăr”, Oradea
Un copil fericit îi va face la rândul său şi pe alţii fericiţi, căci o copilărie frumoasă,
înseamnă o viaţă frumoasă, căci în copilărie devenim conştienţi de existenţa noastră pe
lume şi tot ceea ce învăţăm acum ne va ajuta mai târziu. În fiecare dintre noi va rămâne
mereu o parte din copilul care am fost şi ceea ce rămâne în noi ne ajută să mergem mai
departe pe cărările vieţii. Oamenii a căror copilărie a fost tristă şi plină de privaţiuni vor fi
mereu afectaţi de aceste lucruri şi va fi necesar din partea lor un efort mult mai mare
pentru a se putea desprinde de trecut.
Putem afirma, aşadar că vârsta copilăriei rămâne reperul permanent la care se
raportează omul pe parcursul existenţei lui. Toate acţiunile noastre au ca punct de plecare
ceea ce am învăţat în copilărie, la vârsta aceea fericită, când alergam după fluturi, când
cântam cu ciocârlia, când ne căţăram în copaci sau când ne ascundeam în podul de la casa
bunicilor. Unde sunt astăzi toate acestea, ne întrebăm cu mirare căci parfumul vârstei de
aur, cum o numesc unii e şi acum puternic în memoria noastră olfactivă.
Astfel, putem prezenta copilăria ca pe o perioadă a vieţii în care nu trebuia să
facem mai nimic pentru că alţii făceau diverse lucruri pentru ca noi să fim fericiţi. Şi nu
putem spune că nu făceam nimic, căci fiecare gest al nostru, fiecare cuvânt, fiecare pas
însemna viaţa adevărată şi un salt spre cunoaşterea vieţii şi a sinelui.
34
Liceul Teoretic „Aurel Lazăr”, Oradea
COPILĂRIA MEA
Antonia CORNEA15
Atunci când vorbeşti despre propria-ţi copilărie este ca şi cum ai încerca să-ţi faci
un autoportret... reuşeşti mai mult sau mai puţin ca să-ţi surprinzi expresivitatea.
Toţi oamenii au momente de copilărie, indiferent că sunt mici sau mari, deoarece
anii copilăriei sunt cei mai frumoşi, chiar dacă am trăit evenimete mai mult sau mai puţin
plăcute, fac parte din viaţa noastră şi unii ne vom aminti mereu.
Pentru că şi eu am copilărit şi pot spune că şi acum copilăresc, am să vă povestesc
cum arăta lumea văzută prin ochii unui copil, copilul din mine, care era la început de
drum, un drum al vieţii, plin de necunoscute care, deşi ar fi trebuit să mă înspăimânte,
întotdeauna au fost impulsurile care m-au determinat să merg mai departe.
Povestea copilăriei mele începe la ţară la bunicii mei. Deşi la început nu am
cunoscut pe nimeni la oraş deoarece în primii ani ai vieţii am stat mai mult la bunici,
treptat m-am împrietenit cu vecinii din bloc devenind ca o familie. Copilăria mea s-a
desfăşurat pe două planuri, cel al lumii de la ţară şi cel al lumii de la oraş. Chiar dacă
lumea în general e de părere că la oraş e mult mai bine fiindcă există condiţii mai bune,
parcuri amenajate sau locuri de agrement eu m-am adaptat destul de greu la viaţa de oraş.
Se apropia clasa întâi şi trebuia să aleg între a rămane cu bunicii mei unde şcoala
era la o distanţă mai mare şi inferioară celei de la oraş sau de a rămâne cu părinţii mei
unde şcoala era mai aproape de zona în care stăteam, lucru ce uşura situaţia bunicilor mei.
A fost o alegere destul de grea deşi am ales să rămân cu părinţii mei, dar mi-a lipsit foarte
mult viaţa de la ţară, libertatea de a merge unde vrei, de a îngriji şi a hrăni animalele şi în
special obiceiurile pe care le făceam şi le ştiam doar eu cu bunicii mei cum ar fi mersul la
izvor, treburile gospodăreşti şi vegherea animaleleor în fiecare seară înainte de culcare.
Deşi mergeam la şcoală în oraş, aşteptam cu nerăbdare venirea vacanţelor în
special cea de vară pentru a putea merge la bunici. În timpul şcolii legam prietenii tot mai
strânse cu vecinii şi colegii mei din oraş, iar în timpul vacanţelor acelaşi lucru se întâmpla
la ţară.
Chiar dacă trăiam într-un stat democratic, se părea că regimul comunist îşi lăsase
amprentele destul de bine acolo unde fusese, deoarece, când eram la oraş lumea parcă
15 Elevă, Liceul Teoretic ,,Aurel Lazăr”, Oradea, coordonator: prof. Tabita FĂRCAŞ35
Liceul Teoretic „Aurel Lazăr”, Oradea
alerga după dovedirea faptului că există libertate, încercau diversificarea în toate
domeniile, lumea avea opinii noi, tot timpul exista parcă un haos al ideilor în timp ce la
ţară lucurile decurgeau lent şi sigur pe un ritm comunist de parcă lucrurile nu se
schimbaseră. Erau două lumi diferite cea a oamenilor care au reuşit să se adapteze şi cea a
oamenilor care au fost lăsaţi în urmă în maratonul acesta spre libertate şi democraţie.
Bunicii mei şi nu doar ei, cam toţi sătenii în general considerau că trăiesc într-un
stat democratic luând parte la evenimetele ce se petreceu în jurul lor, dar de fapt nu doar
ideile, modul de viaţă, ci efectiv modul cum gândeau era după modelul care ar putea fi
numit comunist, dar este mai mult un model pe care cei de la sat în esenţă nu şi l-au
schimbat de-a lungul timpului şi mă refer aici la agricultură sau la creşterea animalelor şi
ca să vă dau un exemplu bunicii mei şi acum numesc magazinul ,,cooperativă”, Poliţia
Miliţie şi ani buni la rând m-au trimis la brutărie după pâine doar în zilele în care ştiau că
trebuie să fie.
Uneori regretam faptul că am cunoscut cum este să tăieşti la ţară pentru că astfel
poate că nu aş mai fi suferit atât de mult după bunici şi după prietenii de acolo însă cu
trecerea anilor am realizat că de fapt, dacă nu aş fi crescut la ţară nu aş mai fi avut atât de
multe amintiri şi atât de frumoase pe care numai la ţară aş fi putut să mi le fac. Bineînţeles
că şi la oraş am avut parte de întâmplări palpitante doar că anii de la ţară au fost mult mai
diferiţi decât cei de la oraş. Acolo am învăţat ce înseamnă să miroşi iarba şi să o priveşti în
timp ce creşte, să bei lapte proaspăt muls de la vacile tale şi să te culci devreme de multe
ori înainte ca să apună soarele fiindcă a doua zi trebuie să te trezeşti de dimineaţă şi să faci
faţă la treburile gospodăreşti. Chiar şi jocurile mele au fost diferite. Dacă la oraş mă jucam
tupu, mâţă sau cu jucăriile gata făcute, la ţară ne confecţionam singuri jucăriile, făceam
plăcinte din noroi şi ne întreceam cine strânge cei mai mulţi melci.
La ţară am învăţat ce înseamnă respectul, organizarea, responsabilitatea, să dai
bună ziua indiferent dacă cunoşti persoana respectivă sau nu pentru că sigur îţi va
răspunde la salut, învăţat ce înseamnă portul, muzica, folclorul, dansul, obiceiurile,
neamul românesc. La oraş am învăţat ce însemnă mândria, preteţia, muzica şi hainele
comerciale, indiferenţa, dar am învăţat şi ce înseamnă să fii educat, cizelat, prezentabil,
atent, cult, responsabil, politicos şi în ambele cazuri am învăţat ce înseamnă umorul, visul
şi optimismul.
Toate aceste lucuri, cu bune şi cu rele constituie viaţa mea, persoana care mă aflu
aici care dacă nu aş fi trăit toate aceste lucruri şi nu aş fi gustat din ambele moduri de viaţă
nu aş fi aceeaşi. Chiar dacă la ţară au existat toate evenimentele petrecute mai mult în
slujba animalelor şi agriculturii nu acesta era lucrul cel mai deranjant, ci urmele
comunismului care a rămas odată cu oamenii în timp ce la oraş lucrurile chiar dacă nu sunt
la fel de frumoase libertatea, timpul mai mult liber, accesul la orice, modul diferit de a
36
Liceul Teoretic „Aurel Lazăr”, Oradea
gândi înfrumuseţează situaţia şi te determină să nu ştii pe care dintre cele două lumi să le
alegi deşi de câţiva ani încoace nici la ţară nu mai este ceea ce a fost, mentalitatea
comunistă a dispărut aproape în totalitate odată cu noile generaţii.
Aşadar faptele petrecute de-a lungul anilor m-au format ca om, amintirile sunt
cele mai fumoase suveniruri care mi-au rămas şi toate aceste lucruri mă reprezintă în mai
mică sau în mai mare măsură, aceasta este copilăria mea.
Având în vedere că pentru mine anii copilăriei au fost sinonim cu fericirea a-şi
concluziona întrebându-mă, oare merită vreodată să ne maturizăm pe deplin?
37
Liceul Teoretic „Aurel Lazăr”, Oradea
ÎN LUMEA FEERICĂ A COPILULUI
Bianca Nicoleta DUMA16
Cuvinte cheie: farmec, jocuri, prietenie, curiozitate, spirit;
Palat de cleştar, plin de jucării şi veselie, iubire, căldură şi duioşie, înconjurat de
protectoarele mâini părinteşti şi purificat de mireasma unei lumi de basm... Aceasta este
copilăria. Doar un simplu cuvânt posedă o infinitate de înţelesuri, idei şi gânduri.
În sufletul unui copil, primăvara este regină. În ochii acestuia lumea pare a fi un
loc magic, construit în jurul propriei persoane. În acest tărâm pastelat, ura şi răul sunt
supuse neantului în timp ce frumuseţea străluceşte necontenit. Curiozitatea, uimirea sunt
semnificative acestei perioade în care absolut totul pare o enigmă, pare interesant.
Sunt de acord cu aserţiunea lui Jean Jacques Rousseau: „Copilăria este somnul
raţiunii ” deoarece, după cum spune Honore de Balzac: „cu cât judeci mai mult, cu atât
iubeşti mai puţin”, copilul găseşte în orice un farmec aparte, aprinde flacăra unei bucurii
simple şi pictează zâmbete gingaşe pe faţa oamenilor cu suflet bun.
Părinţii, mai ales, se îndrăgostesc iremediabil de zâmbetele copiilor, de aceia îşi
doresc cu disperare să le revadă cât mai des. Din această cauză, mofturile copiilor sunt
îndeplinite cu uşurinţă. Egocentrismul gândirii unui copil determină construirea unei lumi
ireale ce pare a fi o extensie o propriei persoane. Astfel i se clădeşte un întreg regat, în
care mama şi tata intervin întotdeauna pentru a înlătura orice discomfort. Copilul este cel
ce însufleţeşte întreaga familie, cel ce înlătură monotonia şi face totul mai distractiv.
Jocurile copilăriei sunt clipe încununate de exuberanţă ce se eternizează în
amintire. Şotronul, jocurile cu mingea, baba-oarba, de-a v-aţi ascunselea sunt doar câteva
dintre podoabele ce au înfrumuseţat copilăria oricui. Cele mai frumoase momente se
construiesc alături de prietenii adevăraţi. Astfel putem spune că un element important ce
ţine de copilărie este prietenia. Bucuriile sunt mai frumoase trăite alături de nişte persoane
dragi, alături de alte râsete. Sunt de părere că prieteniile cele mai strânse se zămislesc încă
din copilărie şi se transformă în adevărate sentimente de frăţie. În opinia mea, cred că
jocurile şi copii sunt surse inepuizabile de sentimente pozitive.
16 Elevă, clasa a VII-a C, Şcoala Gimnazială nr. 11, Oradea, Bihor, coordonator: prof. Dorina GURĂU
38
Liceul Teoretic „Aurel Lazăr”, Oradea
Zilele trecute, trecând prin parc, am văzut un copil blond, cu ochii de smarald ce
se bucura de vremea frumoasă, jucându-se. Zâmbetul acela şi ochii lui, atât de nevinovaţi
mă făceau parcă să uit de tot cenuşiul vieţii, al lumii şi simţeam cum un val diafan de
fericire îmi mângâie delicat inima. Îmi doream să îi urmez exemplul aşa că în toată acea zi
am fost zâmbăreaţă şi pozitivă.
În momente ca acestea îţi dai seama de cât de multe lucruri ai de învăţat de la un
copil. Uneori, inundaţi de griji şi stres, devenim reci, distanţi, sobri şi rămânem orbi la
toate minunile care ne înconjoară. De ce oare, nu mai reuşim să stăm să privim frumuseţea
şi graţia unei flori? De ce nu putem să privim apa albastră a cerului şi să ne încărcăm cu o
doză de optimism? De ce nu lăsam ca primăvara să ne încălzească inima şi să ne reînvie
zâmbetul? Din aceste motive trebuie să învăţăm de la copii să ne bucurăm de lucrurile
mici, să gustăm din fericirile simple ce reprezintă de fapt parfumul gratuit al vieţii, să
trăim cu zâmbetul pe buze, să ne dorim lucrurile în care credem, să nu rămânem
indiferenţi.
De-a lungul timpului mi-am dat seama de un lucru. Copilăria nu este doar o vârstă
biologică, ci şi o stare de spirit. Atunci când reuşim să ne bucurăm de nuanţele unei flori,
de mângâierea unei raze aurii, atunci redevenim copii. A fi copil înseamnă a păstra
bucuria, creativitatea şi puritatea privirii. Citatul lui Constantin Brîncuşi se potriveşte
perfect în acest context: „Când nu mai eşti copil, ai murit de mult.“
În această lume atât de variată există persoane ce se nasc pentru a fi copii toată
viaţa. „A fi copil” nu înseamnă neaparat a fi o persoană infantilă, ci mai degrabă, a privi
lumea cu ochii plini de dragoste şi curiozitate.
Lucian Blaga afirmă următorul lucru: „Copilăria este inima tuturor vârstelor”.
Fiecare perioadă a vieţii are ceva special, ceva frumos. Copilăria e lumea colorată a
basmului. Tinereţea este perioada marilor vise ce am dori să le împlinim la maturitate. E
atunci când libertatea ne dă putere, ni se pare firesc să încercăm necunoscutul, uneori chiar
să sfidăm moartea, să provocăm viaţa. Bătrâneţea este perioada privirilor retrospective, a
unui „bilanţ” asupra vieţii de acum trecute, când omul priveşte nostalgic înapoi, dar în
acelaşi timp se bucură de amintiri. Amintirile sunt inestimabil de valoroase pentru că: „Cel
ce a avut o copilărie luminoasă şi fericită şi-a adunat comoara nesecată în care se găseşte
mângâierea şi în cele mai dureroase clipe” (Wilhem Wundt).
Mai există încă un aspect ce l-am lăsat ultimul tocmai din prisma faptului că îmi
trezeşte fiori reci şi-mi umple sufletul cu negura tristeţii. Este vorba de copiii ce nu au
copilărie. Ce se întâmplă, oare, cu acei copii a căror copilărie se rezumă doar la tristeţe,
necazuri şi lacrimi? Ce se întâmplă cu acei copii ce muncesc pentru a-şi ajuta părinţii, ce
nu au pus mâna nicioadată pe o jucărie, ce nici măcar nu îndrăznesc să pună. Constatăm
cu groză că avem atâtea orfelinate şi spitale arhipline ce ascund suferinţe ce ţin de
39
Liceul Teoretic „Aurel Lazăr”, Oradea
domeniul inefabilului. Dacă totuşi ne este imposibil să ajutăm, atunci, cel puţin să arătăm
puţină compasiune, să lăsăm ca aceste cazuri să ne ajungă la suflet şi să nu rămânem
indiferenţi.
Ca să închei într-o notă pozitivă, fac un ultim apel la sufletele voastre cu ajutorul
acestor cuvinte a căror vrajă e una puternică: „Copilăria e cadoul pe care ni-l dă viaţa.”
(Horaţiu Mălăele).
BIBLIOGRAFIE
www. citate pedia.info/ citate -despre- copilarie
www.librarie.net/autor
www. citate pedia.info/constantin- brancusi
40
Liceul Teoretic „Aurel Lazăr”, Oradea
CE CRED COPIII DESPRE VIOLENŢĂ
Florin ŞUTEA17
Cuvinte cheie: violenţă, lectură, istorie, opinie, copilărie
Lumea în care trăim noi, copiii, este plină de violenţă. Lecturile noastre, ştirile de
la televizor, filmele pe care le vedem, toate conţin agresivitate, de parcă în jurul nostru n-
ar exista şi lucruri frumoase.
Amintiţi-vă: începând cu Capra cu trei iezi şi continuând cu Toma Alimoş, cu
Monastirea Argeşului, Mioriţa sau Baltagul, numai crime şi nelegiuiri prin care ni se face
educaţie; şi atunci profesorii noştri se miră de ce nu ne place să citim…
Istoria e plină de crime şi trădări, amintiţi-vă de Decebal, de Mihai Viteazul şi de
Brâncoveanu sau de toate acele războaie inutile şi sângeroase…
Cred că a venit vremea ca noi, copiii, să spunem nu acestor „porţii” de violenţă
care ne sunt servite prin manuale, ore, filme şi spectacole.
Eu cred că violenţa nu înseamnă putere, ci mai degrabă laşitate. Din păcate, o
întâlnim tot mai mult în jurul nostru. Se pare că şi secolul 21 va fi un secol al violenţei...
La greci, Eschil era de părere că violenţa generează, de obicei, violenţă.
Mahatma Gandhi numea violenţa „arma celor slabi”, iar Isaac Asimov, „ultimul
refugiu al omului incompetent”.
Scriitorul american Ernest Hemingway spunea, prin vocea unui personaj celebru,
că omul nu poate fi învins; omul poate fi distrus, dar nu învins, iar Thomas Edison, tot în
secolul trecut, considera că „până nu ne oprim din rănirea tuturor fiinţelor vii, suntem
încă sălbatici”.
Am fost curioşi ce cred câţiva colegii de-ai noştri, membri ai grupului de
jurnalistică, despre violenţă.
Iată câteva din opiniile lor:
• „Violenţa între două sau mai multe persoane este, din păcate, frecventă. Ea
începe de la o simplă vorbă, poreclă sau de la pierderea unui obiect, ajungându-se apoi la
un vocabular vulgar şi apoi la agresivitate. Uneori, din cauza violenţei, se pot pierde vieţi
17 Elevă, clasa a VII-a, Şcoala Gimnazială „Andrei Mureşanu” Deva, Judeţul Hunedoara, coordonator: prof. Daradici LADISLAU
41
Liceul Teoretic „Aurel Lazăr”, Oradea
omeneşti. Eu cred că ar fi nevoie de mai multă stăpânire de sine din partea oamenilor, iar
pentru cei agresivi ar trebui să existe pedepse mult mai dure.” (Georgiana)
• „Eu cred că violenţa este o prostie. Într-o zi, doi oameni s-au bătut din cauza
unei fete. Ei s-au trântit pe jos şi a cam ieşit cu sânge...” (Răzvan)
• „La violenţa fizică se ajunge de la violenţa verbală. Am văzut lângă bloc doi
băieţi care, după ce s-au înjurat, s-au bătut urât de tot. Eu cred că prin comunicare nu s-ar
ajunge la atâta durere.” (Lorena)
• „De la violenţa verbală, se ajunge la cea fizică. Apoi se ajunge şi la poliţie. Unii
îi plătesc pe alţii ca să bată pe cineva. Violenţa este peste tot: la şcoală, pe stradă, la
televizor.” (Bogdan)
• „Uneori violenţa începe cu o joacă. Doi se ceartă şi încep să vorbească tot mai
urât. Aceasta este violenţa verbală. Unele fete se bat din cauza băieţilor, iar băieţii, din
cauza fetelor. Sunt unii copii răsfăţaţi de părinţi şi ei cred că pot face tot ce vor. Toţi cei
care sunt violenţi trebuie pedepsiţi.” (Georgiana)
• „Odată am vrut să opresc doi băieţi mai mari care se băteau urât de tot, dar mi-a
fost frică.” (Cosmin)
• „Violenţa este un lucru foarte urât. În noaptea de Paşte, când ne pregăteam să
mergem la biserică, în faţa blocului doi bărbaţi se băteau pentru nişte bani. Unul din ei a
scos un cuţit. Noroc că un vecin a chemat poliţia care a rezolvat totul.” (Amalia)
• „Acum o săptămână, doi băieţi s-au certat şi s-au luat la bătaie. Au venit
gardienii şi i-au pălmuit pe amândoi. Nu poţi rezolva violenţa prin violenţă.” (David)
• „Această întâmplare este adevărată: o colegă de-a mea din a V-a a jignit o fată
din a VII-a, care a pălmuit-o. Colega mea a chemat băieţii din a VIII-a care au bătut-o pe
cea mare. Aceasta a chemat nişte băieţi de liceu ca să-i pedepsească pe cei de a VIII-a.
Când au aflat profesorii, s-au potolit cu toţii, că altfel...” (Alexandru)
• „I-am spus unui băiat să nu fumeze şi el m-a luat la pumni. Noroc că au venit
părinţii lui şi l-au văzut. Acum nu mai fumează.” (Paul)
• „Violenţa nu este numai un lucru rău, dar este şi un mare păcat.” (Gheorghe
Carla).
• „Eu am văzut doi oameni care se băteau pentru o sticlă de bere de un litru. S-au
bătut la sânge. Să te baţi în aşa hal pentru o bere e o prostie.” (Robert)
• „Când doi băieţi din cartier s-au bătut, eu i-am urmărit de pe geam. Unul s-a ales
cu nasul spart, iar celălalt, cu o mână fracturată.” (Andrei)
• „Eu cred că ar trebui cu toţii să mai lăsăm de la noi şi să încercăm să ne
înţelegem bine.” (Diana)
42
Liceul Teoretic „Aurel Lazăr”, Oradea
• „Violenţa nu este plăcută când o simţi pe pielea ta. Credeţi-mă, am păţit-o chiar
şi eu. Am fost închisă în scara blocului pentru inelul şi cerceii mei, noroc că tatăl meu a
fost pe aproape. Trebuie să ne ferim de oamenii dubioşi.” (Daria)
• „Mi-ar plăcea ca în oraşul nostru să nu mai existe oameni care înjură...” (Berciu)
Se spune că victoria agresorului, chiar dacă nu este însângerată, întotdeauna este
murdară.
Iar noi, copiii, elevii Şcolii Gimnaziale „Andrei Mureşanu” Deva, suntem cu toţii
de acord cu acest lucru.
43
Liceul Teoretic „Aurel Lazăr”, Oradea
DESPRE TRISTEŢEA COPIILOR DE ASTĂZI
Giulia MĂRGINEAN18
Cuvinte cheie: copilărie, bucurie, tristeţe, opinie, optimism
Să fii copil e ca un vis: minunat pentru unii, dar întunecat şi dureros pentru alţii.
Noi, copiii, trăim într-o lume a contrastelor, gândită şi făcută astfel de către adulţi. Ei au
uitat parcă de propria lor copilărie şi nu mai ţin cont de nevoile şi de visurile noastre.
Deşi se cred maturi, mulţi sunt lipsiţi de simţul responsabilităţii: îşi doresc familii,
abandonându-le apoi. Oare v-aţi întrebat cum e să trăieşti cu un singur părinte în această
lume în care oamenii parcă nu se mai înţeleg între ei, vorbesc tot timpul la telefon, dar nu
reuşesc să comunice nimic.
Sunt elevă în clasa a VII-a şi am câţiva colegi care sunt crescuţi doar de mamele
lor. Dacă aţi veni la noi în clasă, n-ar trebui să vi-i arăt: te uiţi la ei şi le vezi tristeţea în
priviri. Dar am şi colegi ai căror părinţi lucrează în străinătate, ei fiind lăsaţi în grija
bunicilor sau a altor rude. Părinţii lor vin de sărbători şi vara, în concediu: aceşti colegi au
cele mai scumpe telefoane, tablete, cele mai scumpe treninguri, dar le simţi tristeţea în
suflet pentru că dorul de părinţi este cel mai puternic şi cel mai dureros din lume.
Când i-am rugat pe colegii mei într-o pauză să scrie de ce nu le place copilăria, la
început nu m-au luat în serios, apoi mi-au scris lucruri care m-au pus pe gânduri. Desigur,
celor mai mulţi nu le place copilăria, pentru că trebuie să meargă la şcoală, au multe teme
de făcut şi de învăţat chiar la materii care nu le plac deloc. Alte răspunsuri sunt de-a
dreptul amuzante, de genul: „nu-mi place să fiu copil deoarece trebuie să mă trezesc
dimineaţa” (de parcă adulţii nu trebuie să facă la fel…); sau: „nu-mi place copilăria pentru
că nu am permis auto”; sau: „pentru că n-am voie să mă uit la filmele pentru adulţi”.
Iată însă şi câteva opinii demne de luat în seamă:
• „pentru că nu sunt luată în serios de către adulţi şi nu-mi place când ei merg
într-un loc şi noi nu avem voie”;
• „pentru că îmi doresc să fiu adult şi m-am săturat să execut ordinele lor”;
• „pentru că nu sunt ascultată, chiar dacă ideile tale sunt uneori foarte bune”;
18 Elevă, clasa a VII-a, Şcoala Gimnazială „Andrei Mureşanu” Deva, Judeţul Hunedoara, coordonator: prof. Daradici Ladislau
44
Liceul Teoretic „Aurel Lazăr”, Oradea
• „pentru că sunt tratată ca un animal de casă, hrănită şi îngrijită, fără să se ţină
cont de adevăratele mele nevoi”;
• „pentru că sunt obligat să învăţ la unele materii pe care nu le înţeleg şi din
pricina asta nici nu le suport”;
• „nu îmi place să fiu copil pentru că părinţii mei sunt divorţaţi, iar eu, cum sunt
mică, toate certurile lor ajung la mine”;
• „nu-mi place să fiu copil pentru că am multe limite şi interdicţii, iar cei mari
mă tratează de parcă aş avea nevoi speciale”;
• „eu mă simt depreciat de părinţi, de profesori, toţi vor câte ceva de la noi, fără
să-i intereseze ce ne place, ce am dori să facem, să devenim…”.
Într-o zi, am discutat cu F, colegul meu ai căror părinţi au divorţat de curând. Are
încredere în mine şi a fost de acord să-mi răspundă la câteva întrebări.
Întrebare: Cum te-ai simţit când ai aflat că părinţii tăi vor divorţa.
Răspuns: Am crezut că este o glumă proastă. Tatăl meu este un om foarte ocupat
şi lipsea mult de acasă. Mi-am dat seama că ceva se întâmplă între ei, deşi păreau reţinuţi
când eram şi eu acasă. Într-o zi însă au izbucnit, certându-se urât: atunci am înţeles că tata
mai are pe cineva… Nu am înţeles de ce: mama mea este o femeie tânără şi foarte
frumoasă.
Întrebare: Te-a afectat mult decizia lor?
Răspuns: De parcă n-ai ştii… Am fost printre elevii buni ai clasei, iar în primul
semestrul al acestui an, media mea generală este printre ultimele…
Întrebare: Nu ai mai vrut să înveţi sau n-ai mai putut?
Răspuns: Nu îmi prea dau seama… Începusem să plec de la ore, când aveam
lucrări… M-am apucat de fumat. M-am trezit la un test de istorie că nici măcar nu-mi mai
pasă: am dat foaia goală şi am luat un doi…
Întrebare: Te-au întrebat cu care dintre ei vrei să rămâi?
Răspuns: Nu neapărat… Oricum rămâneam cu mama. Tata s-a mutat cu altcineva:
nu cred că m-ar fi luat la el.
Întrebare: Ţi-a fost greu?
Răspuns: Şi-acum îmi este. Mama s-a necăjit mult din pricina mea: din cauza
situaţiei la învăţătură, din cauza notei scăzute la purtare… Mi-am propus să n-o mai
necăjesc… Dar ţin mult şi la tata: era sportiv, făceam multe lucruri împreună… Acum ne
întâlnim mai rar: vorbim ca între bărbaţi…
I-am spus colegului meu că va trebui să treacă peste această problemă şi să
demonstreze părinţilor lui că este capabil să realizeze lucruri valoroase în viaţă. În primul
rând, trebuie să-şi îmbunătăţească situaţia la învăţătură, în aşa fel ca părinţii săi, chiar dacă
45
Liceul Teoretic „Aurel Lazăr”, Oradea
sunt despărţiţi, să fie mândri de el. M-a privit cu tristeţe şi mi-a spus că şi-a propus acest
lucru.
Eu cred că nimic nu poate fi mai frumos decât copilăria. Am încredere în copii, în
colegii mei şi ştiu că, atunci când vor creşte, vor face numai lucruri bune, se vor descurca
în viaţă.
Trebuie să fim optimişti. Şi dacă suntem inteligenţi, putem să-i schimbăm pe cei
mari să ţină cont şi de dorinţele noastre.
46
Liceul Teoretic „Aurel Lazăr”, Oradea
COPILĂRIA- SURÂS AL ATEMPORALITĂŢII LĂUNTRICE
Ionela DIACONU19
Copilărie: surâs, joc, inocenţă, fantezie, poveste
„Hai mai bine despre copilărie să povestim, căci ea este veselă şi nevinovată şi
drept vorbind, acesta-i adevărul.”, spunea Ion Creangă în Amintiri din copilărie. Copilăria
este acel colţişor de suflet rătăcit printre pânzele de păienjeni ţesute de timp, un tărâm
magic, marcat de candoare şi inocenţă, o dimensiune nedeterminată spaţial sau temporal
ce dăinuie în mansarda unor amintiri de mult uitate şi care aşteaptă, nesecătuită de
speranţă, să fie regăsită şi contemplată iar şi iar. Pentru cei care o trăiesc, ea înseamnă
imposibilul transpus în real şi reactualizat, iar pentru cei care au trăit-o, copilăria este
primăvara de mult apusă care a cedat locul celorlaltor anotimpuri, pentru ca apoi să se
stingă şi să lase în urmă o rază palidă şi un ocean nemărginit de amintiri, pe care să le
resimţim atât de vag, ca într-un vis.
Copilăria este pură magie, este tot ceea ce noi dorim să fie şi poate oricând să
renască dintr-un chip pur din imaginaţie. Nu există graniţe pentru această sublimă lume a
miracolelor, fiind o bucăţică ruptă din Paradis şi materializată într-un surâs. Ca un şuvoi
de apă ce izvorăşte din adâncurile fiinţei umane, copilăria există pentru a ne demonstra că
vieţii i se pot da oricând infinite semnificaţii şi că cel ce o trăieşte ca pe ceva magic,
indiferent de vârstă va trăi etern. Trenul copilăriei te trimite într-o călătorie fantastică, spre
un univers total diferit, care-ţi conferă prerogativa de a fi cine îţi doreşti tu să fii, iar
biletul nu se cumpără, ci se construieşte din tot.
Unui om nu îi poţi fura niciodată acea nevoie imensă de a cunoaşte şi acea
curiozitate cu care caută în tainele Universului orice i-ar putea aduce acea stare în care să
se complacă, să râdă, să plângă, să vorbească fară încetare sau să transmită atât de multe
printr-o tăcere himerică, să îşi dorească totul, fără ca măcar să ştie la ce anume i-ar fi de
folos un singur lucru. Un om poate face toate acestea în tihnă, poate să viseze la tot ceea
ce mintea umană nu ar putea percepe ca pe ceva real, căci la urma urmei acesta este
farmecul copilăriei - să deţii atât de multă putere, frumuseţe şi imaginaţie şi să le dai în
schimbul unei jucării ce ţi-a părut a fi interesantă.
19 Elev, Colegiul Economic „Virgil Madgearu”, Târgu- Jiu, coordonator: prof. Ileana COICA47
Liceul Teoretic „Aurel Lazăr”, Oradea
Dacă marea ar putea fi asemuită cu copilăria, atunci valurile care se izbesc cu
atâta forţă de stâncile aflate pe ţărm ar fi esenţa anilor copilăriei, iar liniştea şi calmul din
adâncuri ar fi ultimii ani ai existenţei. Ce-ar însemna copilăria fără fantezia ce o defineşte,
fără aroma prăjiturilor savurate în casa bunicilor sau fără micile zgârieturi care să aducă
aminte de peripeţiile trăite împreună cu alţi împăraţi ai lumii lor?
Lucian Blaga spunea că inima tuturor vârstelor este copilăria. Într-adevăr, copil
fiind, lumea îţi aparţine, timpul este maleabil şi eşti independent de lumea oamenilor mari.
Cu timpul, rămânând în esenţă tot copil, poţi spune că deţii elixirul tinereţii, iar cel ce ştie
că un zâmbet, fie el şi fără un motiv întemeiat, este cheia tuturor lucrurilor reale sau
imaginare, poate spune că a înţeles ce înseamnă să fii copil şi mai ales că viaţa în sine este
un joc.
Fiecare persoană poate asocia copilăria fie cu zâmbetul cald al mamei, fie cu ochii
blânzi ai bunicilor sau cu orice altceva îi confirmă că a fost cândva cel mai iubit membru
al familiei şi că la un moment dat a dispus de toată atenţia şi afecţiunea pe care o poate
oferi cineva. Amintirea acelor vremuri aproape date uitării îţi cutremură întreaga fiinţă şi
îţi fac sufletul să vibreze asemenea unor corzi cu care se joacă o muză. Copilăria - surâs al
atemporalităţii lăuntrice învie, cu un nemărginit talent, un dragon încătuşat şi abandonat
între zidurile unui vechi castel care de veacuri aşteaptă calm în liniştea întunecată a unei
fragile speranţe să fie eliberat pentru a putea renaşte în splendoare şi pentru a reactualiza
ceea ce părea a fi pierdut.
Cel mai frumos cadou oferit vreodată cuiva sunt anii copilăriei care ascund cufere
pline cu comori şi cele mai năstruşnice fantezii concepute vreodată. Nimic nu le conferă
acestor ani de fericire o nostalgie mai aparte şi o tristeţe mai profundă decât trecerea
ireversibilă a timpului. Aşadar timpul este cel mai mare duşman al plenitudinii
sentimentului adevăratei copilării, dar nici măcar el nu poate să şteargă prin simpla sa
scurgere efectul miraculos al unei zile în care ai simţit cu adevărat că viaţa în esenţă este
exact aşa cum o concepi: un simplu teatru de păpuşi, o poveste rostită de către bunica
înainte de îngreunarea pleoapelor, seară de seară, un basm cu eroi fabuloşi sau o scută
istorioară cu cavaleri neînfricaţi şi domniţe fermecătoare. Portalul către tărâmul magic al
vârstei de aur care poartă însemnele unei nesfârşite bucurii şi candoarea simţirii, este un
joc. Un joc, prin prisma percepţiei unui copil este cu mult mai mult de atât. Un joc este o
luptă, prietenie, realitate şi incertitudine, este spiritul său în adevărata lui formă care atinge
culmile absolutului, este ceea ce un adult numeşte viaţă. Jocul este culoare, lumină şi
fericire, care printr-o formulă magică se împletesc şi sintetizează ceea ce oamenii mari nu
pot înţelege. Tainele inimii unui copil nu pot fi simţite pe deplin de către un adult, căci ei
pot spune doar că înţeleg după care se întorc la treaba lor, pe când un copil nu are nevoie
să înţeleagă nimic, singurul lucru pe care poate să-l facă este să simtă la nesfârşit un
48
Liceul Teoretic „Aurel Lazăr”, Oradea
nemărginit orice. Poate că de aceea copiii nu spun ceea ce gândesc, având un stil al lor
aparte de a comunica cu lumea din exterior, folosind propriile lor mijloace perfecte din
toate punctele de vedere, care, din păcate, se pierd în negura timpului odată cu
maturizarea, pe când ele ar putea contura o lume atât de frumoasă, lipsită de cuvinte şi
completată cu gesturi simple, dar încărcate cu nenumărate semnificaţii.
Întotdeauna viaţa îşi va urma propriul ei curs, lăsând în urmă poveşti care îţi storc
lacrimi sau care te găsesc ceva mai visător. Nu este nimic de făcut pentru a schimba acest
fapt şi nici măcar nu trebuie făcut acest lucru. Fiecare clipă trebuie trăită ca pe ceva
minunat, indiferent de circumstanţe, deoarece timpul va merge întotdeauna înainte, iar noi
nu trebuie să rămânem pe loc, ci trebuie să lăsăm în urmă ceva care să rămână ancorat în
timp şi în amintire, de la un castel de nisip construit într-o vară pe o plajă însorită, până la
o scrisoare adresată unei fiinţe dragi. Indiferent de locul spre care se îndreaptă fiinţa în
drumul său spre porţile cerului, ea va purta mereu amprenta copilăriei. Anii trec ca nişte
săgeţi ce-ţi sfâşie sufletul prădat de timp, dar niciodată umbrele copilăriei nu vor pieri.
BIBLIOGRAFIE
Ion Creangă- Amintiri din copilărie
Ionel Teodoreanu- În casa bunicilor
Mihail Sadoveanu- Dumbrava minunată
Lewis Carroll- Alice în ţara minunilor
Hector Malot- Singur pe lume
49
Liceul Teoretic „Aurel Lazăr”, Oradea
COPILĂRIA
Laura AILINCĂ20
Dulcea copilărie..... Se aşterne asemeni fulgilor gingaşi peste viaţa noastră.
Aceasta începe din prima clipă a vieţii, primul plânset, prima strângere la pieptul
mamei, prima jucărie. Toate acestea reprezintă doar începutul celei mai frumoase părţi a
tuturor trăirilor din viaţă, a candidatului univers al copilăriei.
Mulţi se întreabă ce este copilăria…. Unii ne-au răspuns că este cea mai
minunată perioadă a vieţii. Perioada în care începem să cunoaştem pas cu pas misterele
lumii.
Mulţi ne-au spus că, această perioadă ne părăseşte odată cu trecerea timpului.
Dar noi credem că ea va rămâne mereu întipărită într-un colţ din sufletul nostru.
Multe persoane spun că mereu vom regăsi copilăria în zâmbetul părinţilor. Ei ne
vor fi mereu alături ajutându-ne să trecem de momentele grele în care avem nevoie de
un zâmbet care să ne încălzească inimile.
Atunci când vorbim despre copilărie, primul nostru gând este legat de cel mai
frumos lucru pe care îl are orice om pe acestă lume: mama. Zâmbetul ei cald ne-a
întâmpinat de la primele secunde de viaţă. Glasu-i liniştit ne-a şoptit poveşti seară de
seară şi ne-a deschis drumul spre calea viselor frumoase. Chipul ei luminos ne-a călăuzit
paşii pe tot parcursul copilăriei. Pentru copilăria noastră, mama a fost pentru noi exact
ce înseamnă razele soarelui pentru petalele plăpânde ale unei flori: viaţă şi speranţă.
Copilăria nu ar fi completă fără primii ani din viaţa de elev, perioadă în care
învăţătoarea noastră se străduia din răsputeri să ne formeze. Şcoala rămâne un capitol
special din lumea copilăriei noastre, o etapă plină de bucurie şi împliniri.
Copilăria este un tărâm magic. Nu ştim unde şi când începe, nu ştim când şi
unde se termină. Căutând răspunsuri la dilemele vieţii, nu facem decât să desenăm
conturul fin al hărţii sufletului nostru...
20 Elevă, clasa a VI-a, Şcoala Gimnazială nr. 4 Vulcan, jud. Hunedoara, coordonator: prof. Ecaterina ILLYES
50
Liceul Teoretic „Aurel Lazăr”, Oradea
COPILĂRIA
Carmen Paraschiva TOMA21
Elena Bianca GÎLCĂ22
Cuvinte cheie: veselie, inocenţă, jocurile, copil, copilăria.
Făra îndoială, copilăria este cea mai frumoasă perioadă din viaţa fiecărui om. Nu
ştim când începe şi nu ştim când se termină. Este unicul moment din viată când trăim totul
cu maximă intensitate, când râdem şi plângem în acelaşi timp, ne supărăm şi iertăm într-o
secundă. Copilăria este universul duios, dulce şi fermecat unde totul este posibil, unde
întâlnim prinţi şi prinţese, dealuri de zahăr şi munţi de marţipan, iar norii sunt din vată pe
băţ, care primesc diferite forme amuzante, unde pe albia râurilor curge ciocolată, iar
ursuleţii din jeleu parcă aşteaptă să fie gustaţi. Este lumea mirifică din care lipseşte
tristeţea. Aici copiilor li se citeşte mereu pe faţă veselie, iar grijile îi ocolesc cu
încăpăţânare. În acest tărâm al fanteziei, buzele lor ştiu doar să râdă, iar sufletele lor
zboară precum fluturii suavi în lumina caldă a soarelui de primăvară. Inocenţa cu care
copii îşi trăiesc copilăria este asemenea gingăşiei unei flori care gustă splendoarea vieţii
prin aceasta.
Când eşti copil viaţa este ca o joacă. Îti doreşti mereu să fii un om mare. Tot ceea
ce face un adult, îţi pare că e uşor şi că ai putea să faci şi tu lucrurile la fel de bine, dar de
fapt nu ştii cât e de greu să fii părinte. Când suntem mici, trăim totul aşa cum ne dorim.
Cum să uităm de cele mai importante şi aşteptate momente ale anului, venirea lui
Moş Crăciun care în fiecare an ne aducea în sacul lui mare şi roşu multe daruri, Iepuraşul
ce venea de Paşte şi care ne ascundea în iarba crudă şi firavă, ouăle frumos colorate. Sau,
nu putem uita nici de vechile poveşti pe care ni le spuneau părinţii sau bunicii, despre
venirea lui „bau, bau” care ne va speria dacă nu eram cuminţi.
Copilăria este tărâmul magic din care nimeni nu ar vrea să iasă vreodată. Este acel
tărâm unde noi, copii, ne creăm propriile lumi unde totul este permis.
21 Elevă, Clasa. a IX-a, Colegiul Naţional „Avram Iancu”, Judeţul: Hunedoara, coordonator: profesor Dalia Maria ŞTEFAN
22 Elevă, Clasa. a IX-a, Colegiul Naţional „Avram Iancu”, Judeţul: Hunedoara, coordonator: profesor Dalia Maria ŞTEFAN
51
Liceul Teoretic „Aurel Lazăr”, Oradea
Jocurile copilăriei vor rămâne întipărite în minţile noastre. Cine nu s-a jucat măcar
o dată „De-a v-aţi ascunselea, Şotron sau Ţară, ţară vrem ostaş”, nu poate spune că a avut
o copilărie adevărată şi frumoasă. Nici pe prietenii de joacă nu îi putem uita, ei vor rămâne
mereu în inimile noastre.
Desenele animate, ce să mai spunem?, când mama sau tata ne opreau televizorul
spunând că am stat prea mult, iar noi începeam să plângem.
Când se vorbeşte despre copilărie, persoana care va apărea mereu în mintea
noastră este „mama”. Zâmbetul ei cald ne-a întâmpinat de la primele secunde ale vieţii.
Glasul ei liniştit ne-a şoptit poveşti seară de seară şi ne-a deschis drumul spre calea viselor
frumoase. Prin despărţirea de această fiinţă minunată, aflăm ce înseamnă cuvântul dor. La
fel cum prin prima jucărie stricată aflăm ce înseamnă supărarea. Toate acestea fac parte
din evoluţia fiecărui copil. Există în viaţa copiilor, momente prin care aceştia au conştiinţa
existenţei lor pe Pământ. Este vorba despre ceea ce poate descoperi un copil ai cărui paşi
sunt îndrumaţi cu grijă de adulţi. Aşa poate descoperi că soarele răsare în fiecare zi şi că
noaptea stelele strălucesc pe cer. Descoperirile copilăriei nu se fac oricum, ci la baza lor
stau poveştile bunicilor, poveşti născute din profunde experienţe de viaţă şi transmise nu
din tată în fiu, cum se spune, ci de la bunic la nepot. De aceea e frumoasă copilăria pentru
că e învăluită într-o aură de mister care acum e mai puternică decât oricând. Pornind de
aici putem spune că anii copilăriei petrecuţi la ţară sunt un amestesc de realitate şi mister,
căci poveştile aici sunt fără sfârşit. În acest univers rural e o lume desprinsă parcă din
vremurile mitice ale basmului în care copilul se integrează perfect. Defapt nu poveştile
sunt cele care construiesc universul fascinant al copilăriei, ci imaginaţia pe care ele o
dezvoltă la copil punându-l în situaţii diverse. Putem vorbi despre un triunghi, copil, sat,
copilărie şi putem să ne susţinem afirmaţiile folosindu-ne de amintirile lui Ion Creangă
sau de cele ale lui Lucian Blaga. La sat, copilăria, în viziunea celor doi, este cea autentică.
Noi spunem că la distanţă mare în timp ea îşi păstrează autenticitatea, căci nicăieri
ca aici copilul nu trăieşte cu adevărat pentru că astăzi oraşul alternează farmecul
copilăriei. Veştile bune şi amintirile lor despre copilăria de altă dată se suprapun peste
ceea ce trăieşte un copil în lumea rurală. Nimic nu e mai frumos decât să aştepţi ca bunica
să-ţi scoată din cuptor plăcintele tale preferate şi tu, copil fiind să nu ai timp să le mănânci
în linişte, ci să fugi cu ele în braţe la ceilalţi copii care te aşteaptă pofticioşi.
Aşa cum, copilăria este asemenea unei flori mici, gingaşă, firavă, plină de viaţă şi
viu colorată care cu trecerea timpului creşte, la fel suntem şi noi. Când suntem mici
suntem energici, plini de viaţă, iar pe măsură ce creştem ne pierdem din energie.
Oare, când se termină copilăria? Poate, se termină atunci când facem pentru prima
dată cunoştinţă cu dezamăgirea, prietenii falşi şi minciuna? Nimeni nu va şti niciodată să
dea un răspuns concret la aceste întrebări. Ne trezim dintr-o dată şi vedem că lumea s-a
52
Liceul Teoretic „Aurel Lazăr”, Oradea
schimbat, că nimic din jurul nostru nu mai este la fel, că o mulţime de oameni cu care ieri
povesteam totul acum nici nu ne mai salută şi că nimic din ce exista cândva acum nu mai
e. Dar pe urmă ne dăm seama că tot ce până mai ieri însemna viaţa noastră aşa de
neobişnuită era copilăria.
Pe urmă cu paşi repezi ne apropiem de crudul adevăr pe care cu siguranţă nu ne
dorim să-l aflăm. Să fii copil este cel mai frumos moment din viaţă, este o adevărată
bucurie şi veselie, ai timp să faci tot ceea ce îţi doreşti, iar timpul nu îţi stă în cale.
Când vroiam să ieşim cu prietenii la joacă nu îi sunam deoarece nu aveam
telefoane, mergeam din uşă în uşă şi îi strigam să iasă la joacă, iar dacă părinţii nu le
dădeau voie ne rugam de dânşii până îi lăsau, iar atunci urlam şi săream de fericire. Ne
jucam până seara târziu când părinţii ne strigau să mergem în casă. Vara, plecam de acasă
la scăldat fără să spunem cuiva, iar când ne întorceam aveam parte de o bătaie zdravănă.
După ce veneam de la şcoală nu aveam niciun chef de teme şi lecţii, iar părinţii ne forţau
să învăţăm pentru binele nostru, dar pe măsură ce am crescut ne-am dat seama că tot ceea
ce au făcut ei pentru noi atunci a avut un impact pozitiv asupra noastră.
Primul loc în care am învăţat să colaborăm şi să convieţuim cu alte persoane, a
fost grădiniţa. Era locul unde aşteptam cu mare nerăbdare să mergem în fiecare dimineaţa
deoarece ştiam că acolo ne aşteaptă colegii şi doamna educatoare. Pe urmă am crescut, am
ajuns la şcoala primară de unde datorită doamnei învăţătoare am învăţat să scriem şi să
citim şi uşor, uşor ne-am desprins de tărâmul copilăriei. Apoi a urmat şcoala generală,
unde am întâlnit dezamăgirea, minciuna şi nedreptatea şi unde am întâmpinat primele
probleme din viaţă.
După această perioadă de trecere de la copilărie la adevărata viaţă au urmat
momente mult mai dificile pentru noi când ne era dor să fim din nou copii, să ştim ce
înseamnă veselia, zâmbetul, timpul liber, prietenii adevăraţi şi trăirea fiecărei clipe cu
maximă intensitate.
Am trecut de la copilărie la adolescenţă, unde am întâlnit prima iubire, prima
suferinţă din dragoste şi primele schimbări care au dus la maturitate. Dar ne amintim cu
drag de copilăria noastră, de toate clipele minunate de care aveam parte, de toţi oamenii
care ne erau alături în momentele grele şi de năzbâtiile din care nu am ieşit tocmai
victorioşi.
Oricâte probleme am avea şi oricât de mult ne-am dori să fim din nou copii, acest
lucru nu se va mai întâmpla niciodată. Din această cauză, atunci când eşti copil merită să
trăieşti totul aşa cum cere vârsta respectivă şi să te bucuri de fiecare clipă petrecută
deoarece este unică la fel cum este şi copilăria, unica perioadă din viaţă când totul este
posibil şi când fără să vrei te bucuri de fiecare lucru ce se întâmpla în jurul tău.
53
Liceul Teoretic „Aurel Lazăr”, Oradea
Copilăria, va rămâne mereu proaspătă în minţile şi inimile noastre având în
permanenţă un reper despre ce înseamnă adevărata fericire, dar care nu mai are aceeaşi
strălucire pe care o avea când am trăit-o. Mai trăim acea copilarie atunci când privim
fotografiile de când eram mici şi ne aducem cu drag aminte de persoanele care ne-au fost
alături, ne-au sprijinit în momentele grele şi nu în ultimul rând de prietenii care au făcut
parte din copilaria noastră şi pe care ne-am dori să-i avem în permanenţă aproape. Nu
putem uita niciodată acele momente unice şi speciale din viaţa noastră în care am râs cu
un motiv sau în care am făcut lucruri din plăcere. Cu trecerea timpului lucrurile se
schimbă şi învăţăm cum este să zâmbeşti doar de faţadă sau cum este să faci lucrurile pe
care nu ţi le doreşti doar din obligaţie. Am vrea ca timpul să stea în loc, să mai fim din nou
mici şi să luăm totul de la zero, dar realitatea este prea dură şi ştim că acest lucru nu va
mai fi posibil, dar speranţa va rămâne mereu în noi. Însă, nu trebuie să uităm că, prima
parte a vieţii noastre, copilăria este menită pentru a trăi aceste lucruri la fel cum viaţa este
menită să ne schimbe pe noi înşine.
A vorbi despre copii şi copilărie este pentru noi, care abia am părăsit vârsta
aceasta, dar încă ne simţim copii, extrem de dificil, iar dificultatea vine nu din ceea ce a
rămas în urmă, ci din dorinţa de a păstra mereu în sufletul nostru doza aceea de copilărie
care ne ajută să fim mai buni şi să trăim mai frumos.
54
Liceul Teoretic „Aurel Lazăr”, Oradea
COPILUL, COPILĂRIA ŞI LUMEA ACESTUIA
Denis HALASZ 23
Cuvinte cheie: fericire, inocenţă, copilărie, a învăţa, lumea.
Se spune că eşti copil în acea perioadă a vieţii omeneşti de la naştere până la
adolescenţă, dar să fii copil nu înseamnă numai atâta, să fii copil înseamnă să te distrezi şi
să fii fericit indiferent de vârstă.
Fiecare om îşi începe viaţa cu copilăria. Eu, tu... Copilăria este firul vieţii, ea ne-a
fost primul univers mai larg, după ce-l încercuit al camerei noastre, după geamul magic al
televizorului, prin care am privit zile întregi. Prima vârstă a omului stă sub semnul
copilăriei, care însă îl fascinează şi e adult, prin frumuseţe şi libertate. Copilăria desăvârşeşte
condiţia omului de făuritor şi înţelept, probându-i imaginaţia şi spiritual creator.
Copilul este în mod fundamental o fiinţă încrezătoare, nu este însă nici puternic,
nici virtuos nici sigur. Însă el este ca floarea-soarelui, care în fiecare dimineaţă se deschide
în faţa soarelui, de acolo primeşte totul, de acolo aşteaptă totul (căldură, lumină, forţă şi
viaţă). Putem considera că soarele este societatea, iar floarea-soarelui reprezintă copii într-
o societate în care ”soarele” nu ne poate da căldură, lumină, protecţie, etc. Copilul nu
poate să se dezvolte şi să devină adultul lumii de mai târziu, aşa cum a spus şi Sfântul
Luigi Orione „Tinerii sunt comoara cea mai de preţ a familiei şi a societăţii. După modelul
în care sunt educaţi şi mediul în care cresc, ei vor fi soarele sau furtuna zilei de mâine”,
dar nu numai noi putem învăţa un copil, ci şi un copil poate oricând să înveţe un adult trei
lucruri: cum să fie mulţumit fără motiv, cum să nu stea locului niciodată şi cum să ceară
cu insistenţă ceea ce îşi doreşte.
Copii au felul lor de a vedea lumea şi sunt singurii cărora nu le este frică de viitor.
Îşi zidesc fericirea pe visuri, iar poveştile în care binele învinge răul fac parte din realitatea
lor. Toate gândurile măreţe, toate invenţiile cu adevărat importante au izvorât din sufletul
unui copil care a visat să-şi depăşească condiţia şi să impresioneze lumea demonstrând
astfel că evoluţia societăţii depinde de ambiţia visului unui copil. Sunt copii care trebuie
să lupte pentru apărarea propriilor drepturi, copii pentru care dragostea înseamnă atât de
23 Elevă, clasa a XI-a, Liceul „Don Orione” Oradea, judeţ Bihor, coordonator: prof. Ofelia ŞIPOŞ55
Liceul Teoretic „Aurel Lazăr”, Oradea
mult tocmai pentru că le lipseşte. Aceşti copii au nevoie doar de o şansă pentru a-şi
demonstra valoarea.
E atât de greu să ajungi în lumea unui copil însă e o aventură care merită într-
adevar trăită. Copii detectează artificialitatea, minciuna şi egoismul, oricât de mult ai
încerca să-ţi maschezi atitudinea.
Lumea unui copil reprezintă toate lucrurile pe care el le crede că fiind adevărat,
cum ar fi Moş Crăciun, iepuraşul de Paşte, super eroii, etc. Lumea acestuia nu poate fi
distrusă ea se creează din nimic şi devine o minunată creaţie, unică, pentru fiecare copil.
Citatul „Cel ce a avut o copilărie luminoasă şi fericită şi-a adunat comoara nesecată
în care-şi găseşte mângâiere şi-n cele mai dureroase clipe ale vieţii” de Wilhelm Wundt
semnifică faptul că în viaţă, copii, au nevoie de o copilărie frumoasă pentru a trece mai uşor
în clipele grele ce vor urma în viitor. Într-un singur cuvânt lumea copiilor înseamnă
libertate, şi anume libertatea de a fi creativ, de a fi cine vrei tu şi de a realiza ce vrei tu.
Fiecare copil îşi creează propria lume în care trăiesc toate dorinţele şi visele
acestuia. În acea lume el îşi găseşte adăpost, alinare, dar şi fericire. În acea lume sunt şi
părinţii şi prietenii şi bunicii şi toţi cei pe care îi iubim.
În ziua de azi lumea copilului este din ce în ce mai mică, fiind acaparată de
tehnologie şi de alte gaget-uri. Pentru a-ţi crea propria ta lume ai nevoie doar de
imaginaţie şi de o minte creativă, ceea ce copii au din plin.
Desigur că există şi lumea reală în care copilul trăieşte şi este conştient de asta,
dar el combină lumea din jurul lui cu lumea lui creând astfel o lume perfectă pentru a fi
fericit şi a se bucura de copilăria sa, copilărie pe care poate nu o preţuieşte în acel
moment, dar pe viitor îşi va da seama că acea copilărie a fost specială şi că ea nu a murit şi
nici nu va muri câtă vreme există un zâmbet pe faţa sa.
A ne păstra copilăria înseamnă să redevenim în mod progresiv copii, să ne regăsim
inocenţa, să descoperim simplitatea şi frumuseţea sufletului. Inocenţa presupune autenticitate,
luciditate şi curaj, dar ea ar trebui protejată. Nu contează faptul că suntem bătrâni sau am
îmbătrânit, copilul din noi continuă să trăiască, el fiind flacăra speranţei. Nu încetăm să ne
jucăm atunci când îmbătrânim, ci îmbătrânim atunci când încetăm să ne mai jucăm. Copilăria
este un mister căreia trebuie să îi găseşti cheia căci fără ea nu poţi simţi fericirea.
Copilăria este singurul lucru în viaţă care ne face să avem un zâmbet pe buze, ne
face să ne gândim la un viitor mai frumos. Să demonstrăm ştiinţific că un copil găseşte
rezolvări mai simple la lucruri complicate cum ar fi: „cum să băgăm un elefant într-un
frigider?”, mulţi adulţi au venit cu idei de frigidere gigant sau alte maşinării, dar când
copii au fost întrebaţi răspunsul lor a fost că deschid uşa de la frigider, bagă elefantul în
frigider şi apoi închid frigiderul la loc. Acest lucru ne demonstrează încă o dată că lumea
unui copil nu are limite la fel ca şi imaginaţia acestora.
56
Liceul Teoretic „Aurel Lazăr”, Oradea
O COPILĂRIE OTAKU
Alexandru HANGANU24
Cuvinte cheie: Tărâm magic, caldă, lume extraterestră, maturizare, visător.
Copilăria este un tărâm magic unde toate visele sunt frumoase. Nu putem şti când
începe şi când se termină.
Prima zi este trăită din plin, iar a doua zi realizăm că s-a terminat fără a fi trăită pe
deplin. Copilăria este dulce, fermecată şi caldă, în care se poate întâmpla orice! Ne putem
întâlni oricând cu dragonul care scuipă foc, cu extratereştri răi care au venit să distrugă
lumea, eroii din filmele de acţiune sau minunatele personaje animate care te duc într-o
lume în care absolut totul e posibil dacă ai puterea voinţei de partea ta.
Copilăria este un moment al vieţii când simţi cu adevărat că trăieşti. În care râdem
şi plângem în aceeaşi zi, în care ne certăm cu cel mai bun prieten şi ne împăcam la fel de
repede cum ne-am certat, în care suntem împreună cu toată lumea, dar totodată singuri.
Apoi pe măsură ce creştem, pe măsură ce ne maturizăm anime-urile împreună cu poveştile
lor minunate dispar, şi sunt înlocuite de fapte ale vieţii reale. Devenim mai serioşi, uităm
să zâmbim când este nevoie, nu ne mai bucurăm la orice, avem gusturi şi pretenţii rafinate.
Încercăm să uităm de magie şi de eroii cu care am crescut, de Moş Crăciun şi ne dăm
seama că părinţii noştri nu mai sunt cele mai extraordinare persoane din lume. Povestea
copilăriei mele începe într-un sătuc mic plin de oameni iubitori care aveau mereu zâmbete
pe faţă. La vârsta de 6 ani imaginea mea faţă de copilărie s-a schimbat deoarece m-am
mutat din acel sătuc liniştit într-un oraş zgomotos cu oameni grăbiţi şi foarte serioşi.
Am încercat şi am reuşit în cele din urmă să uit acel sat şi să încep o noua viaţă în
acest oraş plin de surprize. La vârsta de 11 ani eram format, aveam o groază de prietenii
cu care împărţeam totul, mă jucam fără să îmi pese de nimic altceva. Încă îmi aduc aminte
acele zile dulci ale vacanţei de vară când toţi eram afară şi ne jucam tot felul de jocuri
amuzante unele chiar inventate de noi. Cu timpul descopeream diferite stiluri de muzică,
de îmbrăcăminte şi nu în ultimul rând minunata artă anime. Stăteam zilnic în spatele
blocului cu punga de chipsuri şi sucul rece vorbind nonstop despre aceste desene
24 Elev, clasa a XI-a C, Liceul Tehnologic „Grigore Moisil”, judeţul Hunedoara, coordonatori: prof. Emilia Cristina VLAD şi prof. Elena BARB
57
Liceul Teoretic „Aurel Lazăr”, Oradea
minunate. Eram prea mici şi naivi să ştim ce erau anime-urile atunci. Cu timpul începeam
să vedem anime-urile ca pe o arta şi le priveam din altă perspectivă. Începeam să ne dăm
seama că anime-urile erau de fapt poveşti minunate care proveneau din Japonia. Încă îmi
aduc aminte primul anime văzut de mine cu vocile originale japoneze.
Era o limbă total extraterestră pentru mine, dar totodată mi se părea foarte drăguţă.
Tot timpul împreună cu minunaţii mei prieteni citeam şi încercam să aflăm tot mai multe
despre Japonia şi tradiţiile sale. Dorinţa de cunoaştere ne-a făcut să luăm mai în serios
şcoala şi în special limba engleză, deoarece nu puteam comunica cu alte persoane din alte
ţari fără a şti limba engleză. Desenele de pe paginile caietului s-au transformat în
adevărate opere de artă, care erau apreciate de toate categoriile de vârstă. Muzica
Japoneză, gusturile culinare ale Japoniei, locurile din Japonia ni se păreau minunate şi
fascinante. Trăiam într-o lume diferită care exista, dar era foarte departe de noi, dar tot
odată şi foarte aproape. Eram total diferiţi de copii care la vârsta noastră se credeau mari
rap-ări sau fotbalişti. Eram ca nişte bile albe într-un bol cu bile negre. Persoanele care ne-
au susţinut au fost dragii noştri părinţi care au crezut în noi şi în dorinţele noastre. La
vârsta de 14 ani eram ca toţi adolescenţii foarte naiv şi visător. Niciodată nu am să uit
cuvintele mamei mele care mi-a spus „Va trebui să ne mutam într-un oraş, tatăl tău a fost
promovat într-o funcţie mai mare” La început am crezut că mă minte, dar s-a dovedit că
nu este aşa...
Durerea pe care am simţit-o în momentele în care m-am despărţit de prietenii mei
nu poate fi descrisă în cuvinte. Acele momente petrecute cu prietenii mei s-au spulberat
neaşteptat de repede. La plecare cel mai bun prieten al meu mi-a spus „Nu regreta nimic
fii tu însuţi în continuare chiar dacă nimeni altcineva nu te va aprecia”. În acele momente
triste mi-am dat seama ce înseamnă viaţa şi maturizarea. Viaţa merge înainte cu bune şi
rele chiar dacă, cazi mereu te vei ridica. Mulţi spun că ar trebui să uit această artă şi să mă
maturizez. Dar niciodată nu am să îmi uit dulcea copilărie.
1.Cand te-ai mutat prima dată la oraş şi de ce? : La vârsta de 6 ani, din cauza
locului de muncă al tatălui meu.. 2.Ce reprezintă anime-urile pentru tine ? : Poveşti de
viaţă care se regăsesc în viaţa contemporană.. 3.Ai mai păstrat legătura cu vechii prieteni?:
Da, desigur, vorbesc des cu ei.. 4.Ce înseamnă mai exact anime-urile?: Anime-urile sunt
animaţi care provin din Japonia, ele sunt pentru toate categoriile de vârstă.. 5.Ce înseamnă
otaku ? : Fan anime.
58
Liceul Teoretic „Aurel Lazăr”, Oradea
NAŞTEREA ŞI COPILUL ÎN SOCIETATEA
TRADIŢIONALĂ ROMÂNEASCĂ
Mihaela IONIŢĂ-NICULESCU25
Cuvinte cheie: naştere, copil, vechiul regim demografic, societatea tradiţională
românească
Generatoare de viaţă, naşterea marchează debutul parcursului existenţial al
fiecărui individ. Începând din antichitate până în modernitatea târzie, naşterea în
complexitatea resorturilor sale a fost abordată de către teologi, medici, filozofi, literaţi,
ulterior de către antropologi şi istorici. Act învăluit în mister ca şi anatomia feminină,
naşterea la termenul sorocit este aşteptată cu teamă şi emoţie de către familie şi
comunitate. La nivelul diferitelor paliere ale societăţii, dincolo de diferenţele sociale şi
culturale, venirea pe lume a unui copil este rezultatul uniunii dintre bărbat şi femeie,
hărăzită de Dumnezeu. În toate categoriile sociale, prezenţa copiilor normalizează statutul
social al adulţilor, care intră astfel pe deplin în rând cu lumea26.
Comparativ cu societăţile occidentale aflate în plin proces de industrializare,
deopotrivă catolice şi protestante, în care vechiul regim demografic dominat de natalitatea
ridicată se află în plin proces de disoluţie27, în Vechiul Regat excedentul de naşteri –
dovada unei fertilităţi foarte ridicate în cadrul cuplului legitim şi ilegitim, evidenţiază
perpetuarea concepţiilor tradiţionale despre rolul femeii şi al căsătoriei, inexistenţa sau
afirmarea lentă a practicilor contraceptive. Scăderea fertilităţii s-a manifestat în Europa
după 1870, cu excepţia Franţei, ţară în care natalitatea a cunoscut un declin vizibil de la
jumătatea secolului până la primul război mondial, ca urmare a controlului naşterilor28.
Între anii 1888 – 1900, în România rata brută a natalităţii a fost de 40,6‰, cu
variaţii foarte mici între 1901 – 1905: 39,2‰; 1906 – 1910: 40,3‰ şi între anii 1911 –
1915: 42,1‰. Rata totală a fertilităţii între anii 1905 – 1909 a fost de 5,75, pentru ca între
1932 – 1936 să scadă la 3,96, vârsta medie a mamei fiind 29,2 ani în ambele intervale
25 Prof. dr. la Colegiul Economic „Virgil Madgearu”, Târgu - Jiu, Gorj.26 Elisabeta Stănciulescu, Sociologia educaţiei familiale. Familie şi educaţie în societatea
românească. O istorie critică a intervenţionismului utopic, vol. II, Editura Polirom, Iaşi, 2002, p.61.27 Massimo Livi Bacci, Populaţia în istoria Europei, Editura Polirom, Iaşi, 2003, p. 155.28 Ibidem, p. 189.
59
Liceul Teoretic „Aurel Lazăr”, Oradea
cronologice comparate29. În mod cert numărul mare de naşteri, de multe ori până la limita
vârstei biologice de procreare, ne duce cu gândul la ignorarea zilelor de abstinenţă
sexuală dintr-un an fixate de biserică la 23030.
Preponderent rurală, societatea românească din Vechiul Regat până la primul
război mondial este puternic ancorată în vechiul regim demografic prin familia
tradiţională cu mulţi copii, din care mai puţin de jumătate ajung la maturitate. Teoretic,
numărul copiilor este limitat doar de capacitatea biologică a cuplului de a procrea.
Conform moralei creştine şi perpetuând regulile nescrise ale comunităţii, cei doi soţi
zămislesc în medie de la 6 până la 10 copii, şi din nevoia de a compensa afectiv şi social
pierderea prematură a unui număr considerabil dintre ei. În cazul familiilor de agricultori
şi meşteşugari, copiii aveau „vocaţie instrumentală” prin implicarea în activităţile
economice, pentru cei din categoriile înstărite ei reprezentând „identitatea socială”31.
Pentru a avea copii sănătoşi şi a înlătura temerile provocate de o eventuală
sterilitate, tinerele femei îmbinau practicile creştine: rugăciunile, sărindarele, acatistele şi
liturghiile la biserici şi mănăstiri, respectarea posturilor, cu cele curative: leacuri din
plante, băi şi nu în ultimul rând descântecele şi vrăjile bătrânelor comunităţii32. Sarcina
impunea anumite restricţii pentru viitoarea mamă tocmai pentru a proteja viitorul copil şi
pe sine. Deşi muncea până la naştere, femeia gravidă evita ridicarea greutăţilor, respecta
posturile, ocolea infirmii şi îşi înfrâna poftele pentru a nu pierde copilul, nu consuma
fructe îngemănate pentru a nu naşte gemeni33. Ca şi pubertatea, căsătoria şi moartea,
naşterea a fost privită ca un fenomen natural şi social, dimensiunea sa culturală fiind
circumscrisă riturilor sau ceremoniilor de trecere34. Începând cu societăţile tradiţionale,
ceremoniile naşterii şi ale sarcinii au fost privite ca un întreg, fiind puse în practică rituri
de separare a femeii gravide din societatea generală, din cea familială şi chiar sexuală,
secondate de riturile perioadei de sarcină ca perioadă de prag35.
Naşterea însăşi este dominată de pericole, deopotrivă în mediul rural şi urban, ca
urmare a muncii istovitoare pentru viitoarea lăuză, a complicaţiilor medicale provocate de
sarcină indiferent de vârstă şi a condiţiilor de multe ori precare din punct de vedere igienic
în care au loc durerile facerii. Dacă în spitalul urban, moaşa reprezintă în a doua jumătate a
secolului al XIX-lea femeia instruită medical să ajute la naştere, în comunitatea rurală
29 Vladimir Trebici, Ion Ghinoiu, Demografie şi etnografie, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986, p. 62.
30 Ibidem, p. 161.31 Elisabeta Stănciulescu, op. cit., p. 51.32 Simion Florea Marian, Naşterea la români, Editura Saeculum, Bucureşti, 2008, pp. 14-15.33 Academia Română, Institutul de Etnografie şi Folclor „Constantin Brăiloiu”, Sărbători şi
obiceiuri, vol. I, Oltenia, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2001, p. 22.34 Arnold van Gennep, Riturile de trecere, Editura Polirom, Iaşi, 1996, p. 5.35 Ibidem, p. 47.
60
Liceul Teoretic „Aurel Lazăr”, Oradea
noţiunea este circumscrisă femeilor în vârstă fără calificare medicală, cu experienţă de viaţă
confirmată de membrii colectivităţii. Vechiul Regat înainte de 1914, cu toate măsurile
adoptate în vederea creării unui sistem sanitar modern, compatibil cu dezideratele teoriei
medicale, a fost puternic afectat de numărul foarte mic de medici, personal mediu şi spitale.
În Berlin, oraş recunoscut pentru numărul mare de naşteri, procentul femeilor asistate de
medic la naştere nu depăşea 13% din numărul lor în anul 190136.
Cea mai agreată poziţie la naştere era în genunchi, pe jos – direct pe pământul
locuinţei, naşterea în pat aşa cum a fost ea practicată în spital fiind extrem de rar întâlnită
în familiile de ţărani. Pentru istoricul Constantin Bărbulescu, naşterea şi viaţa au fost
asociate în veacul al XIX-lea cu poziţia verticală a corpului uman, în timp ce
orizontalitatea a fost asociată cu moartea, de aici izvorând oroarea femeii pentru naşterea
în pat37. Despre poziţiile la naştere în judeţul Dolj, dr. Ch. Laugier scria la începutul
secolului XX: „femeile nu nasc niciodată în pat, ci jos cele mai multe pe un aşternut de
fân, căci astfel a născut şi Maica Domnului, pe vatra casei ori pe pământul gol. Unele nasc
în picioare, ţinându-se cu mâinile de gâtul bărbatului (Vela), altele în genunchi ţinându-se
de braţele a două femei (Livezi, Balta Verde). Altele şezând pe un scaun mic şi scund
(Catane, Negoiu). În fine, altele nasc pe vatra focului ţinându-se cu mâinile de lanţurile
după coş, după care se spânzură căldarea când fac mămăligă (Rast)”38. Naşterea pe
pământ, îngroparea placentei cu participarea femeilor sterpe reprezentau acte de
socializare ce depăşeau spaţiul restrâns al familiei39.
De multe ori, naşterea rapidă era provocată de diferite metode utilizate de
asistenţa feminină patronată de moaşe, precum afumarea casei cu ardei pisat pentru
provocarea de contracţii în urma unor strănuturi violente, zgomote puternice în
apropierea gravidei sau supunerea acesteia la băi de aburi. Dacă exista riscul decesului
pentru femeie şi făt, toate eforturile erau îndreptate pentru salvarea femeii. Numărul
mare de copii născuţi morţi, decesul mamei provocat de epuizarea corpului, de boli
necunoscute sau de practici blamate de către medici au făcut necesară creşterea
numărului de moaşe, prin instruirea în reşedinţele de judeţ a unor femei respectate de
fiecare comună în parte. Primele şcoli de moaşe au apărut în Principate târziu, la
Bucureşti în 1839 şi la Iaşi în 1852.
În adresa din 25 iunie 1896 a Direcţiei Generale a Serviciului Sanitar, se
menţionează lipsa de moaşe specializate să asiste la naştere în toate localităţile ţării,
femeile fiind asistate de „moaşe empirice, femei lipsite de cunoştinţele necesare, marele
36 Olivier Faure, „Medicul”, în Omul secolului al XIX-lea, coordonatori Frevert, Ute; Haupt, H. G., Editura Polirom, Iaşi, 2002, p. 87.
37 Constantin Bărbulescu, Imaginarul corpului uman. Între cultura ţărănească şi cultura savantă (secolele XIX-XX), Editura Paideia, Bucureşti, 2005, p. 211.
38 Ibidem, p. 210.39 Ernest Bernea, Trilogie sociologică, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2004, p. 143.
61
Liceul Teoretic „Aurel Lazăr”, Oradea
număr al naşterilor nenorocite însoţite de complicaţii, de boli îndelungate şi adeseori
mortale se datorează lipsei de moaşe învăţate”40. Competenţa profesională şi
comportamentul moral - veritabil cod deontologic în viziunea Consiliului Sanitar
Superior, au fost formulate în termeni cât se poate de concludenţi: „moaşele în funcţiuni
publice să se poarte cu umanitate, modestie, cu dezenteresare pentru ca populaţiunea
săracă să recurgă la ajutorul lor cu încredere, ca ele să nu se limiteze la simpla asistare la
facere, să îngrijească de lăuză în timp de cel puţin 10 zile după facere, ca să se controleze
necontenit activitatea moaşelor comunale, modul lor de procedare, şi să se pedepsească cu
asprime orice neglijenţă în îndeplinirea datoriilor acestor moaşe plătite cu fonduri
publice”41. Pentru prevenirea febrei puerperale, Direcţia Generală a Serviciului Sanitar
recomanda includerea în proiectul de lege pentru anul 1897 – 1898 a unor fonduri
necesare pentru „crearea de burse pentru şcolile de moşit”42.
Îmbolnăvirea femeii, neputinţa familiei în faţa bolii şi a sărăciei îl determină pe
soţ să implore ajutor financiar din partea Primăriei. În 1894, Mihai Duţescu din Târgu-Jiu
spera să obţină o pensie lunară pentru că soţia sa Rucsanda „este bolnavă de pe timpul
resbelului 1877-1878 din facere de copii care am dus în cura Spitalului Judeţean Gorj, de
unde am obţinut certificat medical de la Domnul Doctor Madalea certificat pe care l-am
înaintat Majestăţii Sale Carol I cu recipisă recomandată. Majestatea sa a recomandat să i
se dea soţiei mele toată întreţinerea cât ar găsi de cuviinţă”. Pentru a fi cât mai
convingător, soţul împovărat peste măsură cu grijile casei nu uită să menţioneze
incapacitatea femeii de a munci: „este cu desăvârşire neputincioasă, după cum toată lumea
din oraşi o ştie, care nu este în stare a face nimic la nici chiar aşi face curăţenie ca celelalte
femei din cauza acelei nenorocite boale”43.
Pentru nepoata sa Elisabeta Petrescu, „aflată în agonia morţii” cu un copil în
vârstă de şase luni, fără avere, casă de locuit şi familie în stare să crească copilul, Polina
Petrescu solicită ca acest copil să treacă în grija Primăriei44. În astfel de cazuri, cârmuirea
respinge orice solicitare bănească pe motivul nerespectării legii. Dramatică este şi condiţia
Anei C. Piscureanu, văduvă după moartea soţului său Constantin, cu 9 copii minori, fără
niciun sprijin material şi fără locuinţă, care a obţinut din fondul milei plata pentru cinci
zile lucrate de soţul său ca servitor al Primăriei şi un ajutor de 50 lei45.
Demonizată de către personalul medical şi de instituţiile statului, moaşa a avut un rol
bine stabilit în ierarhia comunităţii, prin îndeplinirea actelor cu caracter ritual după naşterea
40 A.N-D.J.GJ., Fond Primăria Târgu - Jiu, Dosar nr. 13/1896, f. 22.41 Ibidem.42 Ibidem, f. 23.43 A.N-D.J.GJ., Fond Primăria Tg-Jiu, Dosar nr. 28-1894, Plata doicelor pentru copii găsiţi,
mile la săraci şi înmormântări gratuite, f. 34.44 Ibidem, f. 29.45 Ibidem, f. 65.
62
Liceul Teoretic „Aurel Lazăr”, Oradea
copilului46. Prima baie a copilului, realizată de moaşe, are şi astăzi o semnificaţie rituală
puternică, prin obiectele puse în scaldă – busuioc, pentru a fi frumos, flori, muguri, bani,
seminţe de dovleac, porumb, grâu, leuştean, fagure de miere, pâine şi tămâie pentru a fi
binecuvântat de Dumnezeu cu sănătate şi belşug47. Urările de sănătate, noroc, voie bună,
frumuseţe şi bunătate din partea moaşei anticipau „venirea” ursitorilor, moment cu o
puternică încărcătură emoţională pentru lăuză. În Polovragi, în cinstea ursitorilor aşteptate în a
treia seară de la naştere, moaşa aranja masa cu pâine, vin, miere şi sare. Atât mama cât şi
moaşa încercau a doua zi să explice visele nopţii precedente pentru a vedea ce noroc are noul
născut48. Între femeile asistate la naştere, copiii moşiţi şi moaşe se stabileau relaţii sociale
complexe, ea fiind sărbătorită de cele mai multe ori de Anul Nou sau Sfântul Ion. Masa
moaşei, cu apă sfinţită şi pe care „nepoatele” aşezau daruri, era nu numai prilej de sărbătoare,
dar şi de proorocire dacă vor mai naşte sau nu, băieţi sau fete49.
În unele zone ale României până la botez, copilul era numit „Turc”, până la botez
numele său nefiind ştiut de nimeni, cu excepţia părinţilor săi50. Prin denominaţie, copilul
este individualizat şi integrat în societate, printr-un ceremonial public ale cărui dimensiuni
erau direct influenţate de statutul social, tradiţii şi sexul nou – născutului51. Botezul, cu rol
de iniţiere în lumea creştină şi dominat de acte sacrale, angaja în celebrarea sa un număr
restrâns de persoane, familia şi naşii52. Din considerente juridice şi sociale, în numeroase
cazuri părinţii catolici şi protestanţi îşi exprimă opţiunea pentru botezul ortodox al
copilului. În anul 1866, în Târgu - Jiu registrele de naşteri consemnează trei situaţii:
Ecaterina - fiica Anei şi a lui Iosif Miller, catolici53; Ioana, fiica lui Rudolf şi Rozalia
Miller, catolici54; Wilhelm, băiatul Mariei şi a lui Wilhelm Oberland, de religie luterană55.
Numele de botez al copilului, atât la etnicii români majoritari, cât şi în familiile
germane, italiene, catolice sau protestante este în mod frecvent numele tatălui în cazul
băieţilor şi al mamei pentru fată. Johann Bileuw (44 ani), tâmplar şi Antonia (34 ani) îşi
botează fiul Johann, pentru a perpetua un element de patrimoniu, numele tatălui56.
Premeditarea acestei apelaţii izvorăşte din nevoia de a lăsa moştenire în timp, un „bun”
imaterial, moştenit de la strămoşi sau în compensaţie pentru pierderea unui copil cu
46 Mihai Pop, Obiceiuri tradiţionale româneşti, Edirura Univers, Bucureşti, 1999, p. 149.47 *** Sărbători şi obiceiuri, p. 22.48 Alexandru Ştefulescu, Polovragii, Editura Casei Bisericii, 1906, p. 12.49 Antoaneta Olaru, Calendarele poporului român, p. 44; Ion Ghinoiu, Op. cit., p. 118.50 Ion Aurel Candrea, Folclorul medical comparat. Privire generală. Medicina magică, Editura
Polirom, Iaşi 1999, p. 274.51 Arnold van Gennep, Riturile de trecere, Editura Polirom, Iaşi, 1996, p. 65.52 Ernest Bernea, Trilogie sociologică, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2004, p. 143.53 A.N-D.J.GJ., Fond Primăria Târgu - Jiu, Dosarul nr. 222/1865-1866, f 61.54 Ibidem, f. 77.55 Ibidem, f. 85.56 Ibidem, Dosarul nr. 233/1868.
63
Liceul Teoretic „Aurel Lazăr”, Oradea
acelaşi nume. Calendarul ortodox este reper esenţial în alegerea prenumelui, prin
atribuirea numelor de sfinţi în credinţa că astfel vor fi ocrotiţi şi feriţi de rele.
Fără îndoială, naşterea unui băiat este un mai mare motiv de bucurie decât a unei
fete, cel puţin pentru „capul gospodăriei”. Valori fundamentele ca numele, proprietatea,
meseria nu pot fi perpetuate decât prin asigurarea succesorilor pe linie masculină. Dacă
prin căsătorie averea familiei sporeşte prin includerea zestrei tinerei neveste, în schimb
logodna şi căsătoria femeii diminuează avutul casei. Alături de motivaţia economică, nu
trebuie omise considerentele morale, conform cărora responsabilitatea şi vigilenţa
părinţilor în ceea ce priveşte cuminţenia fetei nu încetează decât prin încredinţarea sa celui
hărăzit să-i fie soţ.
64
Liceul Teoretic „Aurel Lazăr”, Oradea
COPIII ŞI COPILĂRIA
Andreea-Liliana ROŞU57
“Copilăria este inima tuturor vârstelor” (Lucian Blaga)
Copilul este o fiinţă care creşte, care se dezvoltă. Factorii fundamentali ai
dezvoltării sunt ereditatea, mediul şi educaţia.
Se consideră că „predispoziţiile naturale” au un caracter polivalent, oferind o
matrice de posibilităţi pentru dezvoltarea psihică, fără să predetermine în mod fatal
anumite calităţi sau însuşiri ale personalităţii umane. Structura psihologică a personalităţii
este rezultatul transformării structurii biologice sub influenţa vieţii sociale şi a educaţiei.
Orice trăsătură psihică este o unitate a interacţiunii dintre factorul genetic şi cel de mediu
(inclusiv educaţia), primul aflându-se într-o stare virtuală sau potenţială care, sub influenţa
celuilalt, se actualizează şi se transformă într-un fenomen psihic, ceea ce rezultă
depinzând concomitent de direcţia pe care o imprimă factorul ereditar, precum şi de forţa
declanşatoare pe care o imprimă factorul exterior (mediul sau educaţia). “Cel mai
important punct al acordului ştiinţific rezidă în faptul că nici o trăsătură sau calitate nu
este exclusiv ereditară şi nici una nu este exclusiv ambientală la origine” (G.W. Allport,
1981, p. 79) .
Dacă asupra eredităţii nu putem interveni, în ceea ce priveşte mediul şi educaţia,
părinţii au o influenţă majoră, mediul familial fiind primul care stimulează şi asigură
dezvoltarea copilului. Educaţia, considerată de unii cercetători cel mai important factor al
dezvoltării umane, favorizează dezvoltarea mentală (memoria, gândirea, imaginaţia,
motivaţia etc.) şi chiar accelerează dezvoltarea psihică.
Copilăria este acea vârstă fericită, a speranţei şi a visului. Copilăria se defineşte,
sau ar trebui să fie, o mişcare spre înainte, ca o plecare spre orizonturi diverse, spre o
multitudine de proiecte.
Copiii „noilor generatii” am putea afirma că sunt magnifici. Ei sunt generaţia care
au puterea de a configura noul: vin cu daruri faţă de generaţiile anterioare, au o nouă
deschidere către nou şi uşurinţă de a procesa informaţiile şi tehnologia nouă. Au o
puternică personalitate şi sensibilitate înnăscută.Toate aceste daruri ale copiilor sunt
57 Profesor la Colegiul Tehnic „Traian Vuia”, Oradea65
Liceul Teoretic „Aurel Lazăr”, Oradea
conferite de evoluţia conştiinţei. Copiii, tinerii ştiu că viaţa este nelimitată, liberă şi nu
frica, nu înţeleg de ce adulţii rămân blocaţi în frică.
Copiii noii generaţii folosesc alte „instrumente” în care noi, adulţii, nu avem
încredere. Ei pot fi intuitivi în mod natural şi raţionali într-un mod surprinzător de logic şi
firesc. Dacă ne încăpăţânăm să-i transformăm în ceea dorim noi să fie, nu vom reuşi asta,
se vor refugia în lumea lor, se vor închide, ne vor exaspera navigând în lumea virtuală.
Dacă îi lăsăm să ne arate felul în care doresc ei să transforme Pământul, ne vom
deschide şi noi spre iubire, compasiune, ne-condiţionare şi acceptare. Dacă nu acceptăm
propria lor individualitate şi dorinţă de exprimare de sine, vom aduce singurătatea în
vieţile lor şi în vieţile noastre, separarea în familie, dezbinarea, tristeţea. Este important să
înţelegem rolul major pe care fiecare dintre noi îl are în relaţia copil-părinte.
Ca şi părinţi avem datoria să îi respectăm ca Suflete, să nu îi constrângem şi să-i
învăţăm să aleagă între Bine şi Rău, fără să alegem noi pentru ei când devin responsabili şi
conştienţi.
Un copilul odată ignorat, o parte a lui suferă, în prezenţa părinţilor el ar trebui să
nu se mai simtă singur, nedorit sau o povară. Copiii sunt speciali şi mai sensibili.
Părinţii perfecţi nu există, încă. Părinţii perfecţi ar şti că un copil are nevoie de
mai mult decât de hrana sănătoasă, proaspătă şi nutritivă.
Un copil are nevoie de atenţie, de răbdare şi DRAGOSTE, de un spaţiu sacru al
dezvoltării personale armonioase, o imaginaţie încurajată, jocuri cu zâne şi pitici şi
lumânări aprinse în scorburi de “pitici”, de Moş Crăciun, de stele căzătoare care împlinesc
dorinţe, poveşti despre iubirea de sine şi curajul de a fi.
Educaţia şi creşterea unui copil nu este control şi 'dresaj' plin de reguli, perpetuate
limitativ „nu face aia şi nici aia şi nici aia” fabricând mici roboţi. Faptul că suntem mai
mari decât ei, nu înseamnă că suntem şi înţelepţi. Ca şi părinţi, să îi învăţăm cum să
deprindă a păşi şi exista pe această planetă. Nu suntem cu nimic superiori lor.
Deseori, cei mari fac pe şefii cu ei. În sfârşit au pe cineva pe care să conducă! De
aici izvorăsc rebelii, din dorinţa de nesupunere la control.
Ei ştiu bine ce fac, ei simt adevărurile şi activează sistemul de protecţie împotriva
controlului şi conflictul dintre generaţii e acolo.
Copiii ar trebui învăţaţi despre emoţii din prima copilărie, acasă, de către părinţii lor.
A fi părinte sau dascăl înţelept presupune să le permiţi să îşi manifeste
magnificienţa şi să fii autentic. Să îi ghidezi, inspiri, cum, tu ştii cum. Puterea de părinte
sau cadru didactic trebuie să izvorască din iubire şi întelepciune, compasiune, răbdare
infinită. Nu aducând frică, ameninţările şi controlul.
Poate dacă un copil ar fi o piesă de decor nemişcată, cred că cei mai mari ar fi în
sfârşit mulţumiţi! Din fericire, dorinţa de explorare a lumii este uriaşă la copil.
66
Liceul Teoretic „Aurel Lazăr”, Oradea
Părinte sau cadru didactic deseori nu mai ştim să iubim; uităm cum e să dăruieşti
şi să simţi iubirea, cum e să fii vulnerabil arătând iubirea. Un joc al uitării iubirii, un joc al
rănilor nespuse, al lipsei de comunicare şi ascultare. Fiecare dintre noi poate să aleagă să
îşi reamintească cum să iubească, din nou. Există acest potenţial. Îl putem descoperi
împreună dacă ne simţim copleşiţi de realitatea tridimensională. Putem să ne inspirăm
cum să iubim din nou copilul din noi. Un copil este un tezaur. Joaca este esenţa unui copil.
E totul atât de simplu şi totodată atât de complicat! Dacă îi vom învăţa să stăpânească
emoţiile, vor înţelege regulile jocului şi vor fi liberi să creeze şi să experimenteze o viaţă
frumoasă.
Atât părinţii cât şi cadrele didactice dorim ca elevii/copiii care se formează sub
coordonarea noastră să se dezvolte armonios, să îi pregătim să facă faţă cerinţelor
societăţii, să fim mulţumiţi de ei, să aibă succes în viaţă pe toate planurile. Întrebarea care
se pune este şi reuşim? Ţinem noi seama de nevoile lor? Cu toate acestea răspunsul din
punctul meu de vedere este unul negativ, deoarece ca şi cadre didactice în prezent nu
putem să le oferim Programe pentru ei. De asemenea nici părinţii nu iau în considerare
nevoia de socializare a tinerilor şi adulţii implicaţi în formarea lor uită să lase loc de
petrecere a timpului liber cu ei.
„Un copil poate oricând să înveţe un adult trei lucruri: cum să fie mulţumit fără
motiv, cum să nu stea locului niciodată, şi cum să ceară cu insistenţă ceea ce îşi doreşte.”
(Paulo Coelho). Ar fi o minune ca un copil să îşi păstreze şi să aducă cu el mai departe
darurile copilăriei. Inocenţa şi frumuseţea naturală. Spontaneitatea şi tenacitatea, curajul
de a fi el însuşi. Probabil cu o împlicare mai serioasă şi cu o colaborare mai strânsă în
parteneriatul şcoală-familie-agenţi economici, tinerele generaţii şi-ar găsi mai uşor drumul
în viaţă.
BIBLIOGRAFIE
Allport , W .Gordon: „Structura şi dezvoltarea personalităţii”, EDP, Bucureşti, 1981;
Ioan Nicola: „Tratat de pedagogie şcolară”, Editura Aramis, 2000.
http://www.intelepciune.ro/
67
Liceul Teoretic „Aurel Lazăr”, Oradea
COPILĂRIE, ŞCOALĂ, EDUCAŢIE
Marinela Monica IORGA 58
Copilăria este perioada cea mai frumoasă din viaţa oricărui om. Este vârsta la care
putem visa, explora natura cu minunile şi farmecul ei, vârsta la care ne putem imagina că
suntem personajele din poveştile noastre preferate. A fi copil înseamnă a te bucura de
fiecare clipă petrecută alături de părinţi, prieteni, colegi, alături de toţi cei şi toate cele care
alcătuiesc acest univers mirific şi această perioadă magică pe care o numim copilărie,
vârsta inocenţei, a tuturor posibilităţilor, pe care doar atunci când nu o mai ai o preţuieşti
şi mai mult.
Copilăria este deopotrivă startul în viaţa oricui şi, ca în orice situaţie, startul
trebuie să fie unul bun pentru a se asigura reuşita. Privind lucrurile din această
perspectivă, considerăm că este necesar ca această etapă a vieţii, copilăria să se sprijine pe
nişte piloni solizi care, ulterior, să asigure echilibrul, succesul în viaţa de adult. Aceşti
piloni sunt: frumuseţea sufletească, respectul pentru sine şi pentru ceilalţi, dragostea
pentru natură şi pentru mediul înconjurător, pentru frumos, toleranţa, altruismul, respectul
pentru pace, non-violenţa, preocuparea pentru promovarea unui stil de viaţă sănătos etc.
Dacă aceste valori sunt însuşite, conştientizate, cultivate în copilarie, ele vor
deveni perene, vor constitui premisele conturării unei personalităţi echilibrate, bogate,
flexibile, care poate manageria cu uşurinţă obstacolele, dificultăţile, dar şi succesul.
Dimpotrivă, lipsa acestor elemente, a acestor valori determină personalităţi lipsite de
echilibru, de încredere în sine, predispuse eşecului. Am spune că, într-un fel, copilăria
reprezintă temelia în construcţia personalităţii oricui. „Ea este seismograful care anunţă
cutremurele intime de mai târziu. În funcţie de ea, omul se comportă într-un anumit fel
când e matur şi nu altfel” (P. Sălcudeanu, Apa care tace). La crearea unei copilării fericite
şi, implicit, la conturarea unei personalităţi echilibrate contribuie mai mulţi factori.
Primordiali sunt familia, şcoala, educaţia.
Părinţii sunt principalii responsabili de creşterea şi educarea copiilor. Familia este
mediul în care copilul stabileşte primele relaţii şi experienţe sociale. Ea are o funcţie
psiho-afectivă, economică, educativă. Conferă copilului sentimentul de siguranţă, îl ajută
să depăşească obstacolele, să dobândească echilibrul emoţional, îi asigură condiţiile
58 Prof. Şcoala gimnazialǎ nr. 2, Loc. Videle, jud. Teleorman68
Liceul Teoretic „Aurel Lazăr”, Oradea
materiale necesare creşterii şi dezvoltării sale. În familie, copilul învaţă să se aprecieze pe
sine şi pe ceilalţi, deprinde un anumit mod de viaţă, vine în contact cu valorile şi normele
societăţii.
Alături de familie, şcoala are o contribuţie esenţială în educarea, formarea,
conturarea personalităţii copilului. Ea dezvoltă şi completează educaţia cu care copilul
vine din familie, îl orientează, îi formează competenţe, aptitudini, atitudini de care are
nevoie pentru a se pregăti pentru viaţă, îi oferă modele, îl orientează către o viitoare
profesie, carieră. Şcoala, ca instituţie, are rolul de a instrui, a educa, a forma, a le lumina
celor care pătrund pe porţile ei, calea către viitor, către cunoaştere, către viaţa de adult.
Ca urmare a participării la cursul de formare organizat de Universitatea „Babeş-
Bolyai” din Cluj Napoca, „Trecutul de lângă noi. Istoria orală a comunităţilor locale“, am
constituit la nivelul şcolii la care predau un cerc de istorie orală în cadrul căruia, împreună
cu elevii am exersat un demers bazat pe utilizarea şi valorificarea metodelor de cercetare
specifice istoriei orale: interviul, chestionarul, observarea imaginilor, a documentelor etc.
Împreună cu elevii participanţi am reconstituit istoricul şcolii, iar în cadrul acestei poveşti,
am putut descoperi, pe lângă alte aspecte şi imaginea, percepţia dascălului şi a şcolii în
mentalul actualilor şi al foştilor elevi, rolul jucat în conturarea personalităţii lor.
Generaţii de ieri, dar şi generaţiile actuale au apreciat rolul pe care şcoala
gimnazială l-a avut şi îl are în educarea şi formarea lor. Dascălii care şi-au îndeplinit rolul
cu maximă seriozitate, veritabili educatori, prin ceea ce au făcut, au contribuit la
pregatirea temeinică, ştiinţifică, morală, spirituală a numeroase generaţii de elevi care,
prin ceea ce au devenit, au demonstrat că startul în educaţia lor a fost unul temeinic şi
solid. „Aici s-a făcut, într-adevăr şcoală, s-au format oameni”, care au afirmat cu
convingere peste timp: „Da , sunt mândru că am fost elev al acestei şcoli !”
Prin ceea ce au făcut, prin ceea ce au dăruit, prin ceea ce au construit, dascălii s-au
impus definitiv şi irevocabil în conştiinţa şi în memoria discipolilor lor. Interviurile
realizate cu foşti şi actuali elevi ai şcolii au arătat că învăţătorii şi profesorii lor i-au
influenţat, i-au marcat, le-au devenit modele, şi-au pus amprenta asupra formării lor
profesionale şi asupra personalităţii lor. „Întotdeauna, îmi amintesc cu plăcere de toţi cei
care ne-au format, dar, ca în viaţa oricărui copil, un rol aparte l-au jucat doamna
învăţătoare şi doamna dirigintă, pe care le-am respectat în permanenţă. Le vedeam ca pe
nişte femei desprinse dintr-o altă lume, alături de care niciodată nu ne-am simţit
stânjeniţi şi, chiar pot spune că, în preajma dumnealor, mă simţeam ca în familie”, afirmă
d-na P.G., fostă elevă a şcolii.
Copilăria se construieşte şi se desfăşoară în mare parte în universul şcolii. Aici s-
au regăsit şi încă se regăsesc numeroase generaţii de elevi: “Sunt mândru şi bucuros că
69
Liceul Teoretic „Aurel Lazăr”, Oradea
învăţ la această şcoală. Este un loc frumos, avem profesori buni, învăţăm multe lucruri
care ne vor ajuta în viitor”, afirmă E. E., elev în clasa a VII-a A.
La şcoală, copiii se informează, dar se şi formează, se face instrucţie, dar şi
educaţie, pătrund, prin intermediul disciplinelor de studiu în tainele cunoaşterii, descoperă
secretele ştiinţelor, iar prin activităţile non-formale şi informale, extraşcolare îşi formează
şi îşi dezvoltă comportamente, competenţe, abilităţi precum: respectul faţă de valorile
locale, naţionale, europene, atitudini pozitive faţă de sine şi faţă de ceilalţi, respectul
pentru mediul înconjurător, pentru pace, democraţie, spiritul de echipă, dorinţa de
implicare pentru rezolvarea problemelor şcolii, ale comunităţii. Participarea copiilor de
diferite vârste la numeroasele proiecte, activităţi extraşcolare, extracurriculare desfăşurate
la nivelul şcolii este benefică în măsura în care le stimulează iniţiativa, creativitatea,
competititivitatea, spirtul de echipă. “Particip, de fiecare dată, cu plăcere la toate
activităţile şcolare şi extraşcolare”, afirmă O.I., elevă în clasa a VIII-a A. „Ele ne
formează şi ne creionează modul, stilul de lucru”, afirmă C.B., elevă în clasa a VIII-a B.
La nivelul şcolii se construiesc relaţii interpersonale bazate pe colaborare,
solidaritate, prietenie, respect reciproc, pe diferite paliere: elevi – elevi, elevi –cadre
didactice. Se construiesc prietenii care supravieţuiesc peste perioada de şcolaritate. În anii
de şcoală, copiii învaţă să socializeze, îşi formează diferite grupuri în care deprind norme
de viaţă, reguli, valori care îl ajută în diferite etape, momente ulterioare ale vieţii. „Cu
profesorii aveam o relaţie extraordinară, de respect, în primul rând, afirma, d-na G.P.,
fostă elevă a şcolii. Domnii profesori erau persoanele la care în permanenţă alergam să
cerem sfaturi, să cerem ajutorul, deoarece eram conştienţi că, în interiorul şcolii, dascălii
sunt cei care ştiu să facă educaţia cel mai bine, iar acasă, părinţii o consolidau”.
Afecţiunea, ataşamentul, dragostea necondiţionată, îmbinate, la nevoie, cu
exigenţa şi obiectivitatea au fost şi sunt coordonatele pe care se defăşoară relaţia cadru
didactic elev la şcoala noastră. Împreună, dascălii şi elevii se bucură de realizări, succese,
caută soluţii pentru depăşirea eşecurilor, a neîmplinirilor. Domnul sau doamna sunt pentru
elevi nu doar îndrumători, mentori, ci adevăraţi părinţi. „Profesorii sunt ca părinţii acestei
familii, şcoala, care ne îndrumă şi ne ajută la fiecare pas pe care îl facem .” (C. C., elevă
în clasa a VIII-a A).
Dascălii se bucură de aprecierea şi respectul elevilor lor, devin modele de urmat.
Numeroşi actuali şi foşti elevi ai şcolii apreciază modul în care unii dascăli i-au marcat, i-a
influenţat, le-a pregătit drumul pentru viaţă. Dragostea pentru dascălii lor a fost exprimată
în diferite forme de elevi. Spre exemplu, O.C., acum elevă în clasa a VIII-a B, îi dedica, la
sfârşitul clasei a IV-a doamnei sale învăţătoare următoarea poezie:
70
Liceul Teoretic „Aurel Lazăr”, Oradea
Iubitei doamne învăţătoare
O singură iubire-i mare
Aproape ca a lui Hristos:
Iubirea doamnei-nvăţătoare,
Acelaşi duh şi chip frumos.
Eram micuţi şi inocenţi
Venind cu mamele de mână,
Eram drăguţi şi chiar isteţi
În curtea şcolii plină.
Dar chipul doamnei-nvăţătoare
În inimi ni s-a-nfiripat
Şi cu alintări duioase
Suflete ne-a legănat.
Anii au trecut ca clipele,
Orele s-au dus ca vântul,
Doamna noastră învăţătoare
Ne-a luminat cu cuvântul.
Ne-a pus o veşnică lumină
Pe chipul nostru alintat,
De aceea cade bob de rouă
Pe obrazul nostru-nlăcrimat.
Iubirea fi-va peste ani
Ca un simbolic salt ceresc:
Un nume sfânt:”învăţătoarea”,
Din câte nume se rostesc.
Să ne trăiţi de-acum-nainte,
Să fiţi ca oamenii cei tari
Trăind cu brio bătrâneţea
Răzbind prin anii legendari
71
Liceul Teoretic „Aurel Lazăr”, Oradea
Relaţiile dintre elevi reprezintă şi ele un capitol aparte în viaţa oricărei şcoli. În
perioada şcolarităţii se construiesc relaţii de colegialitate care, peste timp, se transformă în
veritabile şi solide prietenii. „Fiecare minut petrecut în acest loc devine o amintire
plăcută peste timp”, afirmă M.F. elevă a clasei VIII-a B.
Aşadar, şcoala, prin tot ceea ce presupune ea, instruire, educare, formare, relaţii
interpersonale, întâmplări speciale, îşi pune amprenta într-un mod covârşitor asupra
copilăriei şi a vieţii oricui. Fiecare copil păstrează peste timp, în inima sa, amintirea
dascălului preferat, a şcolii în care a pătruns pentru prima dată în tainele cunoaşterii, a
celei mai interesante şi inedite experienţe de învăţare. „Cea mai plăcută amintire pe care
o am în legătură cu şcoala este atunci când tocmai începusem clasa I şi eram micuţă şi
intrasem într-o curte mare cu o clădire frumoasă, iar toţi acei necunoscuţi pe care i-am
văzut în ziua aceea, astăzi sunt cele mai importante persoane din viaţa mea” (C.C., elevă
în clasa a VIII-a A).
Recunoştinţa faţă de şcoală devine mai puternică pe măsură ce anii trec şi îţi dai
seama cât de important a fost rolul ei în copilăria şi în viaţa ta. „Eu, şcolii, datorez totul.
Aici am crescut, aici am învăţat şi tot aici mi-am făcut prieteni” (C.C., clasa a VIII-a A).
„Datorez şcolii ceea ce sunt în prezent şi ceea ce voi fi în viitor” (F.M., clasa a VIII-a B).
„Datorez şcolii ceea ce am devenit eu astăzi … toate lucrurile pe care le-am învăţat….
Şcoala nu este numai locul în care am mers pentru a învăţa din cărţi sau de la profesori
diverse informaţii, este locul în care am învăţat cum să mă comport în diferite situaţii,
cum să fiu eu însămi” (P.G.)
Material realizat pe baza interviurilor luate de elevii din cadrul Cercului de istorie
orală ai Şcolii Gimnaziale Nr. 2, loc. Videle, jud. Teleorman, actualilor şi foştilor elevi ai
şcolii, actualilor şi foştilor dascăli ai şcolii, părinţilor şi altor reprezentanţi ai comunităţii
locale.
72
Liceul Teoretic „Aurel Lazăr”, Oradea
ROLUL ŞI IMPORTANŢA JOCULUI ÎN DEZVOLTAREA
PSIHO-SOMATICĂ A INDIVIDULUI
Daniela IEDERAN59
Gelu Daniel SEREA60
Copilăria este una dintre cele mai importante perioade pentru dezvoltarea
individului. În acest cadru psihologic, jocul este o coordonată esenţială, prin care copilul
se raportează la exterior.
Orice îl amuză pe copil, orice îl ajută să nu se plictisească e un joc. Orice
combinaţie este posibilă şi absolut orice lucru se poate transforma într-o joacă.
Jocul este mişcare, explorare, comunicare, socializare, observaţie şi imitaţie,
exerciţiu, disciplinare, învăţare şi, mai ales, plăcere. Esenţa jocului este reflectarea şi
transformarea, pe plan imaginar, a realităţii înconjurătoare. Jocul nu este numai o simplă
distracţie, ci, prin joc, copilul descoperă şi lumea şi viaţa într-un mod accesibil şi atractiv,
o cercetează, o prelucrează şi o transformă în învăţare, în experienţă personală. De aceea,
în timpul jocului, copilul desfăşoară o variată activitate de cunoaştere.
Jocul îi dezvoltă copilului interesul şi curiozitatea, îi antrenează imaginaţia,
inventivitatea, gândirea, iniţiativa, îi consumă energia prin mişcare şi totodată este o
activitate pe care copilul o realizează în mod normal şi din plăcere.
Jocul şi predispoziţia copilului pentru joc este expresia dezvoltării sale psihice
normale. Toţi copiii se joacă şi au nevoie să se joace, apatia comportamentală putând fi un
indiciu care ar trebui să genereze o stare de îngrijorare din partea adultului. De asemenea
jocul este vital pentru relaţia părinte-copil, dar şi pentru relaţia dintre un adult şi copilul pe
care acesta îl are în grijă. Prin joc copilul percepe mai uşor realitatea înconjurătoare, se
apropie mai uşor de adult, îşi formează deprinderi şi obiceiuri bune în cel mai plăcut mod
cu putinţă, îşi satisface nevoia de atenţie, care, pentru el, se traduce prin iubire, se dezvoltă
în mod armonios din punct de vedere psiho-somatic şi poate fi disciplinat într-un mod
plăcut.
Jucându-te cu copilul tău devii prietenul lui, îi capeţi încrederea şi ajungi să îl
cunoşti mai bine decât ţi-ai imagina. Dacă vrei să-ţi cunoşti copilul şi să ţi-l apropii, să-l
59 Prof.dr. la Colegiul Naţional ,,Emanuil Gojdu”, Oradea60 Prof. Colegiul Naţional ,,Emanuil Gojdu”, Oradea
73
Liceul Teoretic „Aurel Lazăr”, Oradea
înţelegi şi să-i dai şansa de a te cunoaşte, joacă-te cu el. De dragul unui adult care se joacă
frumos cu el, copilul poate face tot ce acesta îi cere, fără împotrivire.
În ceea ce priveşte tipurile de joc, există nenumărate forme de joc, însă specialiştii
le grupează în trei categorii:
„Jocuri de creaţie” care urmăresc dezvoltarea imaginaţiei, creativităţii, simţului
estetic, gândirii logice: de exemplu jocurile de construcţii, desenul, modelajul, bricolajul,
jocurile de rol, etc.
„Jocuri de mişcare” care urmăresc dezvoltarea musculaturii şi motricităţii
copilului, a echilibrului său, coordonarea mişcărilor, dezvoltarea abilităţilor manuale şi
disciplinarea copilului. Sunt jocuri sportive, cu reguli pe care adultul trebuie să le explice
şi să urmărească respectarea lor. De aici valoarea pe care aceste jocuri le au în
disciplinarea copilului. Dansul şi cântecele însoţite de mişcări sunt excelente jocuri de
mişcare, etc.
„Jocuri didactice” care urmăresc dezvoltarea intelectuală a copilului: dezvoltarea
vorbirii, a vocabularului, însuşirea noţiunilor de gramatică, matematică, dezvoltarea
spiritului de observaţie, cunoaşterea naturii, etc...
Aceste jocuri sunt la îndemâna oricărui adult. Unii adulţi ştiu din instinct ce
trebuie să facă spre a transforma până şi drumul de la grădiniţă spre casă într-o joacă
plăcută şi instructivă. Pentru toţi ceilalţi, jocul este ceva ce se poate învăţa. Sau de care îţi
poţi aduce aminte. Un părinte care îşi aduce aminte de jocurile copilăriei sale, de ceea ce
găsea el interesant şi amuzant, va găsi măcar câteva soluţii de a petrece timp de calitate, de
a se juca cu propriul copil. Alternativ, poate să-l roage pe educator să îl înveţe jocurile de
la clasă spre a le putea juca împreună cu micuţul lui acasă.
Există însă în societatea modernă şi anumite elemente care pot deteriora impactul
pe care jocul îl are în dezvoltarea psiho-fizică a individului. Un copil care nu se joacă e
plictisit de moarte. Dacă nu e scos afară e ca o bombă cu ceas. Jocul, mai ales în aer liber,
îi dă copilului şansa de a-şi consuma enormele rezerve de energie de care dispune.
În prezent există parcă o adevărată conspiraţie împotriva jocului şi a mişcării în
aer liber. Cu excepţia vacanţelor şi a ieşirilor la iarbă verde, pentru majoritatea familiilor,
cu copii sau fără, timpul liber este petrecut în casă, la televizor şi calculator. Ieşitul în oraş,
la plimbare în parc, se reduce la câteva ore pe săptămână, mersul la cinema sau la teatru
este o experienţă rară, practicarea unui sport în familie este ceva întâlnit la extrem de
puţine familii.
Copiii mici, pentru faptul că pot fi luaţi într-un cărucior şi, deci, sunt mai comod
de transportat şi de supravegheat, ies cel mai mult afară. Cu cât cresc, acest privilegiu li se
reduce sub diverse pretexte însă adevărul este că un copil merge pe picioarele lui. Din
păcate, însă, fie că vorbim despre cea mai ieftină formă de entertainment, adică
74
Liceul Teoretic „Aurel Lazăr”, Oradea
televiziunea, fie despre jocurile pe computer, internet, muzică, dvd-uri, playstations şi tot
soiul de jucării sofisticate, toate sunt parcă dinadins făcute să-l ţină pe copil între patru
pereţi şi să-i ofere părintelui confortul mental că micuţul lui se joacă în siguranţă, acasă,
şi, cel mult, într-o vizită, în casa altcuiva.
Pe de altă parte, strada, oraşul par să fi devenit un mediu din ce în ce mai
periculos şi nesigur pentru sănătatea şi viaţa copilului, factorii de risc fiind numeroşi şi
variind de la poluare la criminalitate. De asemenea, aglomeraţia urbană şi dorinţa de
afirmare profesională îi obligă pe cei mai mulţi părinţi la un management al timpului
extrem de strict, astfel încât nici drumul de acasă la grădiniţă/şcoală şi invers nu mai este,
pentru mulţi copii, decât o plimbare cu maşina prin traficul aglomerat şi nu o fericită
ocazie de a lua aer, de a merge pe propriile picioare, de a observa mediul înconjurător,
oamenii.
De exemplu televizorul: dacă urmăreşte zilnic desenul animat preferat sau
programul preferat, dacă se uită la un film Walt Disney cât părinţii se mai odihnesc puţin,
nu e o nenorocire. Însă privitul la televizor ore în şir este cât se poate de nociv pentru
sănătatea fizică a copilului, pentru dezvoltarea sa intelectuală şi emoţională.
Privitul la televizor, ore în şir, înţepeneşte întreaga musculatură, copilul stă rigid,
într-un repaus nefiresc de lung, ceea ce îl face să devină buimac, agresiv, capricios şi
provocator, chiar dacă programele urmărite au fost adecvate vârstei! Când conţinutul lor
promovează agresivitatea şi violenţa, efectul nociv creşte exponenţial.
În afara nemişcării, privitul la televizor ore în şir determină o prelucrare a
informaţiei în direcţia receptării pasive, nu active, aşa cum se întâmplă atunci când
realitatea este percepută cu toate simţurile, cu ochii în mişcare, examinând atent toate
detaliile şi implicând şi celelalte simţuri în acest proces. Creierul este impulsionat către o
desfăşurare fragmentată, asociativă a gândirii, conexiunile nervoase fine se structurează în
acest sens, iar creierul devine tot mai puţin potrivit unei gândiri creatoare proprii.
De aceea, copiii care se uită mult la televizor stabilesc mai greu contacte
personale, fac des şi cu plăcere grimase şi evită să se uite în ochii interlocutorului, au o
putere de concentrare mai mică, răspund superficial, stereotip, nu manifestă interes faţă de
obiecte şi lectură şi chiar puţinele cărţi pe care le preferă sunt comics-uri şi cărţi ilustrate.
Adesea, imaginile pe care copiii le văd la televizor se întipăresc în mintea lor în mod
caricatural şi ei se distanţează de lumea reală. La televizor, copilul „trăieşte” într-o lume
bidimensională, abstractă, mai înainte de a o fi cunoscut şi asimilat pe cea reală.
Pe de altă parte Computerul este ceva mai interactiv decât televizorul şi lipsit de
reclame, însă internetul şi chat-ul favorizează izolarea individului, mai întâi de familie,
apoi, treptat, de restul societăţii. Deja se vorbeşte despre „boala computerului” despre
dependenţa pe care o generează nu doar în rândul copiilor, ci şi al adulţilor. În ţări precum
75
Liceul Teoretic „Aurel Lazăr”, Oradea
China, de exemplu, ca urmare a problemelor create, au apărut clinici şi programe de
recuperare. Jocul la computer presupune ceva mai multă mişcare decât privitul la
televizor, însă grupe importante de muşchi nu sunt puse deloc în mişcare, în timp ce altele
sunt prea intens activate. Apar probleme ale coloanei, dureri de ceafă, de spate, probleme
oculare. Din ce în ce mai mulţi părinţi se plâng de faptul că micuţii lor se joacă toată ziua
la computer, îşi neglijează temele, nu citesc deloc, sunt iritaţi dacă se întrerup ca să vină la
masă şi preferă să ciugulească un sandwich şi nişte dulciuri în vreme ce butonează frenetic
tastatura, total absorbiţi de ceea ce fac şi rupţi parcă de lumea exterioară.
Mulţi părinţi îşi închipuie că micuţul lor are nevoie să se familiarizeze cu
computerul de la vârsta de trei ani. Fals. Computerul nu este decât un instrument, nu
educaţie în sine, iar internetul, o sursă de informare, nu întotdeauna şi cea mai bună.
Un studiu internaţional realizat de specialişti englezi a demonstrat că elevii care
învaţă cu ajutorul cărţilor şi citesc mai mult sunt mult mai buni la învăţătură decât cei care
învaţă cu ajutorul computerului şi stau toată ziua pe internet. Aceştia din urmă, sunt mai
slabi la matematică, ştiinţe şi literatură, scriu şi citesc mai greu şi mai prost.
Cercetarea făcută asupra unui număr de 100.000 de elevi pe o perioadă de 15 ani,
în 32 de ţări ale lumii a confirmat că, folosite în exces, computerele scad performanţele
şcolare ale elevilor. Ei citesc mai puţin, scriu mai puţin, studiază mai puţină literatură şi
literatură de specialitate, frecventează mai puţin bibliotecile, fac mai puţine exerciţii, se
implică mai rar în proiecte şi competiţii şcolare, sunt mai superficiali şi mai dezinteresaţi.
Cercetarea ştiinţifică a dovedit că cea mai sănătoasă şi mai sigură cale de a învăţa
rămâne tot cartea tipărită deoarece calculatorul, pe de o parte, nu este o metodă eficientă
de a acumula, selecta şi reţine informaţiile, iar, pe de altă parte, poate fi folosit şi în
scopuri extraşcolare, distrăgând atenţia elevilor de la învăţat.
Lectura este pentru minte ceea ce este mişcarea pentru trup. Revistele şi ziarele nu
sunt destul, dar au beneficiul lor. Lectura unui roman, oricât de facilă ar fi tema,
stimulează gândirea şi imaginaţia.
În concluzie, afirmăm faptul că jocul este vital pentru copil. La fel ieşitul în aer
liber. Privat de aceste două lucruri, copilul se va ofili ca o floare tăiată de pe lujer. Nu
putem schimba lumea în care trăim însă putem găsi întotdeauna soluţii, mai ales dacă în
joc este sănătatea şi dezvoltarea normală a copiilor noştri.
Importanţa jocului cu propriul copil este esenţială în clădirea relaţiei părinte-copil,
în înţelegerea şi apropierea de el, în câştigarea încrederii reciproce. Jocul devine astfel un
pilon de bază în disciplinarea eficientă a copilului.
Jocul este o formă de manifestare întâlnită la copii indiferent de rasă, apartenenţă
etnică, civilizaţie, cultură, din cele mai vechi timpuri şi satisface în cel mai înalt grad
76
Liceul Teoretic „Aurel Lazăr”, Oradea
nevoia de activitatea a copilului generată de trebuinţele, dorinţele şi tendinţele specifice
vârstei lui.
Jocul este cea mai eficientă cale de învăţare şi disciplinare a copilului, de
cunoaştere şi apropiere a lui, de educare a copilului în spiritul valorilor morale şi estetice.
Jocul este cea mai importantă formă de activitate a copilului.
Din toate aceste motive şi graţie tuturor valenţelor pe care le are, jocul este însăşi
esenţa copilăriei.
77
Liceul Teoretic „Aurel Lazăr”, Oradea
COPILĂRIA
Carla Amalia FILIP61
Cuvinte- cheie: puritate, iubire, bucurie, timp, zâmbete
Era o vreme ploioasă. Dar azi era ceva diferit, era plăcut. Simţeam cum stropii de
ploaie îmi ating obrajii şi îmi oferă o linişte interioară neexplicabilă. Credeam că mă aflu
singură pe stradă, precum e şi un nebun în mintea sa, dar la o distanţă de vreo doisprezece
metri, pe o băncuţă, se afla o femeie de aproximativ şaizeci-şaizeci şi cinci de ani. Era
asemeni unei stane de piatră. Parcă se afla în transă... M-am apropiat. Văzându-mă, mi-a
zâmbit.
- Ploaia reuşeşte mereu să îmi amintească de sentimentele pe care le-am îngropat.
M-am aşezat alături. Cu vocea răguşită de prea multă tăcere, am întrebat:
- Dacă nu sunt indiscretă, ce sentimente aţi îngropat?
Cu un zâmbet în colţul gurii, mi-a răspuns:
- Nu eu am ales să le îngrop. Ele au fost suprimate de timp.
- Ce legătură are timpul? am întrebat eu, curioasă.
- Timpul uneori este cel mai mare duşman al nostru. Fură tot. Amuzant este că are
şi complici.
Văzându-mă confuză, a continuat.
- În momentul în care depăşim perioada copilăriei, Soarele parcă nu mai
străluceşte atât de tare. Razele lui nu ne mai mângâie şi nu ne mai încălzesc sufletul.
Florile îşi pierd mireasma. Răsăritul ne anunţă doar că ziua a început, iar apusul, că
aceasta s-a încheiat. Bucuria celorlalţi devine o iritare pentru noi. Lacrimile de fericire
sunt prea puţine. Complicii suntem noi înşine.
Îmi venea să râd. Era pueril. M-am abţinut, era o doamnă în vârstă, nu trebuia să
uit asta.
- Scuzaţi-mi lipsa de politeţe. Nu doresc să credeţi că iau în derâdere ceea ce
tocmai mi-aţi spus. Dar cum se poate să aibă vreo însemnătate cele pe care mi le-aţi
enumerat?
61 Elevă, clasa: a X-a C, Colegiul Tehnic ,,Alexandru Roman”, Aleşd, Bihor, coordonator: prof. Şarlota BĂICAN
78
Liceul Teoretic „Aurel Lazăr”, Oradea
Se uita fix în ochii mei. Nu am reuşit să îi susţin privirea. Ochii ei erau mult prea
trişti. Mi-a spus:
- Noi uităm că razele Soarelui sunt trimise de la Dumnezeu pentru a ne aminti că
nu suntem singuri. Că El este şi va fi mereu alături de noi. Că nu va permite ca în jurul
sufletului nostru să se formeze un strat gros de gheaţă. Şi precum El ne încălzeşte sufletul,
noi suntem datori să nu lăsăm copilăria să-şi facă bagajele, deoarece prin ea suntem
capabili să manifestăm sentimente pure, reuşind la rândul nostru să dezgheţăm alte inimi.
- Să dezgheţăm alte inimi, am repetat eu..
- Da. Asemenea unei mici progenituri. Cu un surâs izvorât din micul său suflet,
noaptea din mintea celor întunecaţi este străbătută de o rază.
- Noi de ce nu reuşim să facem acest lucru?
- Deoarece nu mai avem credinţa unui copil. Nu putem să concepem că un simplu
surâs ar aduce lumină în privirea cuiva. Noi avem credinţe diferite, mult prea diferite faţă
de cele ale unui micuţ. Credem că lucrurile simple sunt ieftine, lipsite de importanţă şi
lipsite de vreun ajutor.
- Când, într-adevăr, înseamnă mult, am continuat eu.
- Precum răsăritul. În zilele noastre acesta a devenit un motiv de iritare. Ciudat, nu
înţeleg de ce e un motiv pentru a fi posomorâţi, trişti sau nervoşi dimineaţa, când tocmai
ar trebui să realizăm că încă un fragment din Cartea Vieţii se pregăteşte pentru a fi scris.
Priveşte un copil dimineaţa. Este somnoros, dar asta nu contează, şi nu-l face să spună:
urăsc ziua asta, de ce a trebuit să mă trezesc? Când e atât de clar răspunsul... te trezeşti
pentru că încă eşti în viată!
Începea să-mi pară rău că mă număram printre cei care nu recunosc adevăratele
valori. Parcă cerul plângea de mila noastră în acea zi. Nici urmă de curcubeu.
Mă uitasem în stânga mea, înspre doamna X, aşa o numisem, deoarece nu i-am
putut afla numele niciodată (n-am idee de ce nu am întrebat-o), şi încercam să-mi dau
seama dacă ochii ei care erau atât de trişti şi-au vărsat durerea sau erau lacrimile cerului.
Cu vocea răguşită de tăcere, cu o lumină a ochilor venită parcă dintr-o altă lume, şi cu un
zâmbet resemnat, m-a întrebat:
- Tu l-ai cunoscut pe monstrul din dulap?
- Nu, i-am răspuns eu amuzată de întrebare.
- Eu l-am cunoscut.
- Tăcere. Era trecut probabil de miezul nopţii. Din dulap parcă se auzeau zgomote.
Eram în pat, stăteam nemişcată. Respiraţia mă dădea de gol... monstrul din dulap mă
auzise. M-am ridicat uşor din aşternuturi. Era o distanţă mare până la uşă, parcă prea
mare. Inima îmi bătea tare. ,,Urâtul” era în spatele meu. Îi simţeam respiraţia pe umeri. Nu
mi-am mai putut stăpâni calmul şi am luat-o la goană. Am deschis încetişor uşa camerei
79
Liceul Teoretic „Aurel Lazăr”, Oradea
părinţilor mei şi m-am strecurat între braţele lor protectoare. Acolo, monstrul niciodată nu
a izbutit să-mi facă vreun rău.
- E aberant să crezi că mama şi tata te pot ocroti de tot răul din lume.
Imediat am regretat că am spus acest lucru,deoarece nu înţelesesem ceea ce dorea
ea să-mi spună.
- O fi aberant, a spus ea, dar mama şi tata pot deveni într-adevăr nişte cavaleri ai
mesei rotunde, gata în orice clipă să-şi apare prinţul sau prinţesa.
Într-adevăr, uitasem că-n copilărie răul nu mă putea atinge. Că eram invincibilă şi
nu aveam precum Ahile un punct slab, părinţii având grijă de acest lucru.
- Eşti încă tanără... scuză-mă, câţi ani ai?
- Doizeci şi unu.
- Mai ai timp să-ţi recuperezi copilăria!
Era puţin ciudat. Nu mă aşteptam să spună acest lucru cu o bucurie asemănătoare
cu cea a unui nebun care tocmai şi-a găsit căţeluşul pierdut (un flacon legat cu o aţă).
- Nu am cum să îmi recuperez copilăria, am depăşit acea etapă.
- Nu mă înţelegi! A strigat ea.
Linişte.
- Scuză-mă. Te rog să mă scuzi, nu trebuia să ridic tonul.
- Nu e nimic, am răspuns eu, deşi mă simţeam puţin iritată de această ieşire a
doamnei.
- După ce îţi pierzi copilăria, parcă te afli într-un neant. Răul îţi poate face rău.
Ura, tristeţea, disperarea, toate acestea rămân statornice. Păstrează în inima ta darurile pe
care ţi le aduce copilăria.
- Ce fel de daruri? am întrebat eu.
- Sentimentul de pace care dispare odată cu trecerea timpului. Pace nu mai există
când trebuie să îndeplineşti anumite funcţii, când trebuie să faci unele lucruri pe care
urmează să le regreţi, când trebuie să treci chiar şi peste cadavre.
Sentimentul de iubire dispare odată cu numeroasele dezamăgiri...sentiment care
încet-încet este transformat în apatie, iar acest lucru duce la cea mai mare durere, posibil
existentă în viata unui om, singurătatea. Şi pierderea credinţei, care este echivalentă în
concepţia mea cu pierderea vieţii, devii un viu mort. De ce să mai trăieşti dacă încă nu mai
crezi precum un copil că încă este rost de pace şi iubire?
- Nu ştiu, chiar nu ştiu.
- Eu le-am pierdut. A trecut mult timp de când pacea, iubirea şi credinţa m-au
părăsit. Încearcă să nu le pierzi şi tu, nu pierde copilăria!
Acestea fiind spuse, s-a ridicat. Nici nu m-a privit. Am înţeles imediat de ce, ochii
ei erau trişti. Ştia că fără lacrimile cerului, ale ei ar fi fost vizibile.
80
Liceul Teoretic „Aurel Lazăr”, Oradea
VISUL ROSALIEI
Rebeca MALIŢA62
Cuvinte-cheie: inocenţă, fantastic, vis, copilărie, joc
Genele zorilor abia se zăresc pe faţa uşor palidă a Cerului. Răcoarea dimineţii se
furişează prin deschizătura unei ferestre aurii spre patul de lemn lăcuit unde dormea lin şi
uşor micuţa domnişoară Rosalie. Surâsul de pe chipul ei era atât de blând şi fermecator,
încât fluturii regali ce dansau vals în grădina de flori şi fântâni arteziene se aşezau încet pe
cârlionţii lungi şi roşiatici ai fetiţei. Parcă aveau să-i spună o poveste, acei mici îngeraşi,
flori înaripate ce fâlfâiau la urechile delicate ale copilei, o vegheau ca nişte păzitori
imperiali magici. O rază gingaşă şi jucauşă a reuşit să se strecoare în camera cu podele
vechi de stejar şi se opri chiar pe fruntea Rosaliei. Capul plăpând şi nobil i se mişca încet
pe perna moale de saten, iar luminiţa se rostogoli uşor pe întregu-i chip angelic. Şi când
să-şi deschidă ochişorii de smarald o mică şi frumoasă creatură ce părea a fi o fată de
mărimea unei palme de copil cu nişte încântătoare aripi rozalii de fluturi i se înfaţişă
sublim şi îi stârni curiozitatea frumoasei Rosalie. O asemeanea fiinţă Rosalie nu mai
întâlnise până acum. Era de necrezut. În sfârşit, întâlnise o zână care să-i împlinească cea
mai arzătoare dorinţă şi chiar dacă nu ar fi reuşit să-i îndeplinească dorinţa măcar să
meargă într-o aventură de neuitat în lumea ei, a fiinţelor fantastice. Rosalie a zâmbit
satisfăcută, crezând că această mică zână îi va face ziua cu totul şi cu totul magică. Oh, pe
chipul ei se vedea atâta veselie, atâta înviorare, iar strălucirea ochilor ei era atât de clară,
nobilă, pură. Cât de minunată era acea bucată de om, ce zburda ca un mieluşel pe pajiştea
plină cu flori de mac în acea rochie lungă şi albă de in. Râdea în revărsarea zorilor, râdea
de jocul ei ludic, râdea de întâlnirea sa neaşteptată cu preafrumoasa zână, râdea atât de
inocent şi parcă simţea binecuvântarea acelei frumoase dimineţi .
„Ce să cred?” îşi spunea drăgălaşa fată, cu obrăjorii rozalii şi buze roşii de rubin,
„Oare încă visez? Sau e adevărat? Poate că Îngerul meu păzitor mi-a trimis o zână bună
care să-mi împlinească cea mai arzătoare dorinţă aşa cum i-am cerut chiar noaptea trecută
62 Elevă clasa a XI-a A, Colegiul Tehnic ,,Alexandru Roman”, Aleşd, Bihor, coordonator: prof. Şarlota BĂICAN
81
Liceul Teoretic „Aurel Lazăr”, Oradea
când mă uitam la luminiţele cerului.” Încă era nelămurită. Dar, nu sta mult pe gânduri şi o
întreba pe misterioasa creatură:
- Bună, frumoasă zână!
- Bună dimineaţa, Rosalie!
- Mă cunoşti?
- Da, te cunosc, drăguţo!
- De ce ai vrut să mă vezi? Credeam că voi, zânele, nu aveţi voie să vă arătaţi
oamenilor… Ştii dacă vrei eu pot să ţin un secret.
- Dar, nu este niciun secret. Tu, dragă Rosalie, eşti cel mai pur şi inocent suflet pe
care l-am întâlnit vreodată. Oh, când tu te-ai născut, Eileithyia a fost onorată cu o cunună
de flori de iasomie din partea fiinţelor bune şi înţelepte ale universulului.
- Eileithyia? Ea este sora ta?
- Nu...ea este responsabilă de naşterea fiecărui copilaş.
- Aaaaaa…Minunat. Dar, spune-mi, te rog, tu ai puteri magice?
- Dar, ce mister ascunzi în această întrebare?
- Voiam să ştiu dacă poţi îndeplini dorinţe sau poţi vedea în viitor sau trecut, sau
ai putea să transformi aceşti saboţi în nişte conduri de cristal.
- Conduri de cristal? Hahaha...mă faci să râd, micuţă domnişoară. La ce ţi-ar folosi
aceşti pantofi de cristal? Sunt incomozi şi se sparg uşor, nu sunt buni pentru joacă.
- Poate aş vrea să-i fac cadou sau să-i păstrez pentru o ocazie specială.
- Dar, ia spune-mi, această „ocazie specială” include şi un prinţ pe un cal alb?
- Hmmm... aş putea crede că citeşti gândurile.
- Dar, ai spus că vrei să ştii despre trecut sau viitor, nu-i aşa?
- Da.
- De ce te-ar interesa astfel de lucruri?
- Sunt curioasă. Cred că sunt cea mai curioasă fiinţă din întreaga lume!
- Vino…vino după mine.
- Aşteaptă! Unde mergi?
Preafrumoasă zână se îndrepta graţios înspre grădina de trandafiri din spatele
casei. Rosalie îndemnată de curiozitate alerga într-un suflet după zâna cu aripi rozalii de
fluture. Chiar la ultimul tufiş de trandafiri se deschidea o mică portiţă împânzită de ghimpi
şi iederă ce pâlpâia clar ca şi cum ar fi avut propria sa lumină. Nimic mai curios nu era ca
această misterioasă portiţă. Să fi avut vreun sens? Rosalie era uimită. Chiar i se întâmpla
aceasta? Singurul lucru pe care îl ştia era să urmeze micuţa fiinţă magică. Avea o mare
încredere în ea, simţea că o cunoaşte dintotdeauna şi se simţea tare apropiată de dânsa.
- Micuţă zână, încotro te îndrepţi?
- Spune-mi Charis.
82
Liceul Teoretic „Aurel Lazăr”, Oradea
- Charis, wow ce lumină strălucitoare! Nu am mai văzut această portiţă până
acum.
- Pentru că nu ţi-ai dorit asta.
- Da, cred că ai dreptate. Nu mi-am mai dorit demult ceva. Ceva care să-mi
schimbe viaţa într-un basm. Mi-am dorit ciocolată, îngheţată, păpuşele, pantofi, rochiţe,
funde. Mi-am dorit ce-şi doreau şi celelalte fetiţe. Pentru că... credeam că aşa este cel mai
bine. Dar noaptea trecută, uitându-mă la acea frumoasă minge albă de pe cerul înstelat am
ştiut că era timpul să mă redescopar, să caut mai mult, să visez, să cred că orice lucru e
posibil, chiar şi tu!
-Vii? Sau mai stai pe gânduri?
- Vin!
Era cu totul grozav. Rosalie, cu picioruşul său alb ca spuma laptelui şi delicat ca
petala trandafirilor din grădină, păşi în lumea cealaltă, dincolo de portiţă. Inima ei pură
bătea de fericire, simţea cu-adevărat că visele nu sunt vise, ci realitate, prezent, simţire.
Ochii ei străluceau ca două smaralde scăldate în lumina soarelui, iar zâmbetul de pe chipul
ei era expresia adevărată a fericirii.
- Charis... unde suntem? Suntem în rai?
- E o părticică din tine, din raiul tău, din inima ta curată şi inocentă şi din mintea
ta făuritoare de lumi fantastice.
- Oh, e atâta splendoare, ador locul ăsta! N-aş mai pleca niciodată de aici! Uite
Charis, mii de flori graţioase cu mireasmă încântătoare! Iarba e atât de moale la atingere şi
atât de fragedă şi crudă! Fluturii sunt minunaţi, au nişte culori fantastice! Oh...văd, văd o
cascadă incredibilă! E atât de frumos. Vezi ce văd şi eu? Modul în care fiecare părticică
din apă se răsfrânge de rocă, forţa cascadei, puritatea fiecărei picături de apă. Şi acum
simt cum acest miracol se rostogoleşte pe chipul meu. Îmi întind palma. O iubesc! Şi încet
mă topesc în apă, mă fac una cu ea. Hai şi tu, Charis! Apropie-te! Hai că nu te stropesc!
- Îmi place să te văd cum te distrezi! Înoată doar! Am să te aştept.
- Tu pierzi!
- Deci... ţi-a ajuns? Eşti pregătită să ne continuăm călătoria?
- Ce? Vom pleca? Dar abia am ajuns. Vreau să mă rostogolesc în iarba aceasta
moale, să alerg fluturii, să cânt cu păsările cerului, să stau în ploaia cascadei, să râd în
soare. Nu-mi poţi cere să părăsesc acest loc fantastic.
- Dar asta ţi-ai dorit. Ai vrut să cunoşti şi vei cunoaşte.
- Bine, bine. Vin şi eu imediat.
Cele două prietene îşi continuă drumul înspre o altă lume, dincolo de curcubeu.
Soarele se ascunse după nori, vântul suflă, iar iarba se făcea mai aspră. Drumul era greu,
83
Liceul Teoretic „Aurel Lazăr”, Oradea
plin de pietriş dur. Picioruşele fetiţei erau tot mai rănite, dar ea nu se plângea. Ştia că avea
ceva important de găsit.
- Unde mergem? Ştii, poţi să-mi zici, poţi să ai încredere în mine.
- Nu mai avem mult.
- Mergem spre munte nu-i aşa?
- Mai degrabă în peştera muntelui.
- Într-o grotă?
- Da, grota şarpelui Phytos.
- Un şarpe? Dar eu urăsc şerpii! Mi-e frică de ei!
- Atunci cred că o să fii îngrozită de un şarpe gigant!
- Gii -gii- gii -gigant?
- Hahaha! Stai liniştită! Fiul lui Zeus a omorât şarpele!
- Pfui! Ce bine! Că tremuram toată!...Dar stai! Mă simt ciudat...simţi şi tu?
Această caldură şi fericire... Oh, dar e...minunat.
- Vorbeşti despre starea de euforie? Pe mine nu mă afectează. Sunt fiinţă mitică. E
din cauza peşterii.
- E neobişnuit acest munte.
- Da, am ajuns în inima Pamântului. Aici vei afla nişte răspunsuri, dar nicidecum
cunoaşterea absolută. Nimănui nu-i este permis să cunoască infinitul. Nimănui.
- Aceşti vapori, sunt atât de puternici! Nu mă simt în largul meu...e straniu, dar
simt un extaz şi parcă mă sufocă.
- Nu voi permite, nu am venit pentru asta. Încă n-a venit timpul.
- Dar ce-mi văd ochii? Iată, trei tinere! Sunt ciudate, vocea lor…. E tulburătoare,
gravă, neumană. Totul e mult prea străin pentru mine! Du-mă acasă!
- Încă nu e vremea. Aşteaptă!
- Acest miros de tămâie şi pin...e ameţitor.
- Rosalie…
- Ciinee mmm-a strriigat?
- Nu ştii cine sunt şi totuşi ai venit aici să afli răspunsuri?
- Eu doar mi-am dorit! Nu am făcut niciun rău! Eeuu aşa cred...
- Aşa crezi? Vrei doar să crezi sau să fii sigură? Spune-mi ce ai vrea să cunoşti?
Trecutul, prezentul sau viitorul?
- E dificil.
- Nimic nu e dificil pentru Oracolul din Delphi!
- De fapt..nu ştiu dacă am voie să cunosc, dacă mi-e permis.
- Dar atunci de ce ţi-ai dorit să ştii dacă nu ţi-e permis?
- Sunt curioasă!
84
Liceul Teoretic „Aurel Lazăr”, Oradea
- Atunci pune întrebările şi eu îţi voi răspunde!
- Bine. Spune-mi te rog, care e secretul descoperirii lucrurilor viitoare?Voi fi eu
cea pe care mi-o doresc astăzi? Voi ajunge să am totul? Tot ce-mi doresc?
- La aceste întrebări dă-mi voie să-ţi răspund cu vorbele cugetătorilor tuturor
timpurilor: „Copilăria e taina dezvăluirii viitorului” (Grigore Vieru), „Copilăria este
şuvoiul de apă care izvorăşte limpede şi curat din adâncurile fiinţei şi la care omenirea
aleargă fară încetare să-şi potolească setea idealurilor sale de dragoste, de bunătate, de
frumuseţe, de perfecţiune.” - (Francesco Orestano). Aşa este: „În copilărie doreşti totul, în
tinereţe şi la maturitate ceva anume, la bătrâneţe nimic.“ - (Lev Nicolai Tolstoi).
- Voi îmbătrâni? Cum pot să nu îmbătrânesc niciodată? Există viaţă fară de moarte
şi tinereţe fără bătrâneţe?
- „Dacă păstrezi copilăria mereu cu tine, nu vei îmbătrâni niciodată!” - (Tom
Stoppard). „Copilăria este primăvara tinereţii.” - (Alexandru Gh. Radu). „Când nu mai
eşti copil, ai murit de mult.” - (Constantin Brâncuşi). „ Copilăria este regatul unde nu
moare nimeni”. - (Stephanie Meyer)
- Cât timp durează copilăria?
- „Copilăria durează toată viaţa. Ea se întoarce mereu pentru a însufleţi secţiuni
mari ale vieţii de adult. Poeţii ne vor ajuta să găsim copilăria vie din noi, această lume
permanentă, durabilă, de neclintit.” - (Gaston Bachelard). „Copilăria e o stare fără vârstă,
ea ţine de infinit, este singura felie care topeşte întregul univers înconjurător, vârsta în
care nu spaimele de moarte îl macină pe om, ci spaimele de care se înfioară şi gazele,
parte şi ele din acest întreg fabulos numit natura. Copilăria este seismograful care anunţă
cutremurele intime de mai tarziu; în funcţie de ea, omul se comportă într-un anumit fel
când e matur, şi nu altfel.” - (Petre Sălcudeanu).
- Frumoase răspunsuri. Îmi place! Te pricepi la jocul cugetărilor! Dar, te rog! Încă
sunt nelămurită. Cum pot să ştiu dacă ceea ce fac este bine? Îmi place să aleg. Totul mi se
pare un joc, dar mi-e frică de consecinţe.
- Te maturizezi?
- Am crezut că dai doar răspunsuri, nu pui întrebări.
- „Maturizarea omului înseamnă să-şi recâştige seriozitatea pe care a avut-o la
joacă, atunci când a fost copil.” - (Friedrich Nietzsche)
- Sunt confuză!
- E simplu: „Copilăria e cadoul pe care îl dă viaţa.” - (Horaţiu Mălăele). „Copiii
găsesc totul în nimic, oamenii găsesc nimic în tot.” - (Giacomo Leopardi).
- Deci m-am maturizat?
- „Cei mai mulţi oameni nu se maturizează, ci doar cresc.” - (Leo Rosten)
85
Liceul Teoretic „Aurel Lazăr”, Oradea
- În regulă. Încercăm altfel. Cum pot să fiu un geniu pentru a înţelege aceste
răspunsuri?
- „Secretul geniului este transferul spiritului copilăriei în maturitate.” - (Thomas
Henry Huxley)
-....Voi cugeta la jocul nostru. Totuşi înainte de-a pleca aş vrea să ştiu dacă voi
avea parte de o soartă fericită, dacă îmi voi întâlni prinţul visurilor mele şi dacă voi izbuti
să-mi îndeplinesc cea mai arzătoare dorinţă a mea? Voi reuşi? Ce mă aşteaptă pe mine
oare? Voi avea doar pajişti verzi cu flori îmbietoare sau ploi şi vânt şi multe răni? Voi
avea parte de împlinire?
- Acum tu eşti un boboc de trandafir, Rosalie. Peste un timp, petalele ţi se vor
desface, vei fi cea mai frumoasă floare şi mireasma ta îi va ademeni pe mulţi Feţi-
Frumoşi. Frumuseţea ta nu va avea margini, dar doar unul te va culege. Te va pune în
vază, îţi va da apă şi lumină, dar doar pentru o scurtă perioadă de timp, pentru că eşti
fragilă şi delicată. El te va iubi mult şi va dori să te păstreze. Atunci te va pune în jurnalul
său, printre versurile de amor şi te va culca printre filele care se vor hrăni din parfumul
tău. El va îmbătrâni, tu te vei usca, dar vei rămâne mereu printre filele jurnalului său, la fel
de frumoasă, un simbol al dragostei eterne.
Rosalie se trezi din patul de lemn lăcuit. Soarele învăpăiat strălucea în lumina sa
perfectă. Dar, parcă ceva se schimbase. Părul îi era mai lung, ondulându-se după mişcarea
valurilor de foc, buzele îi erau mai roşii, mai aprinse, sclipirea din ochii ei de smarald era
mai enigmatică ca niciodată, rozalii-i pomeţi erau mai frumoşi, mai proeminenţi, trupul
zvelt şi mlădios, pielea albă, de mătase, iar din pleoapele-adumbrite se desprindea o vrajă,
o graţie sublimă. Crescuse. Dar în tainicile adâncuri ale fiinţei sale păstrase o părticică din
raiul său, o lume binecuvântată, specială şi fantastică. Copilăria era visul său şi ştia că
atunci când soarele va răsări din nou pe bolta cerească, se va desprinde pentru o clipă din
patul de ierburi verzi şi moi, de curcubeul păcii, de cascada spectaculoasă, de balerinele
văzduhurilor azurii, de iubirea jocului, de inocenţa şi puritatea inimii, de surâsul cald al
copilăriei, de bucuria nejustificată, de plăcerea de a fi şi doar a fi. Pentru că aceasta este
copilăria, copilaria mea.
86
Liceul Teoretic „Aurel Lazăr”, Oradea
FIIND COPIL.....
Lavinia LELE63
Cuvinte cheie: fericire, zâmbet, prietenie, familie, paradis
Tema despre care se va vorbi în această seară în micuţa şi calda noastră
emisiune este copilăria. Dar pentru că noi nu suntem foarte înaintaţi în vârstă, ne-am
gândit că avem nevoie de un mic ajutor deoarece, dorim să ne apropiem de inimile
tuturor oamenilor care citesc acest interviu şi să-i facem să se uite adânc în inima lor şi
să redescopere tezaurul de mult uitat. Prin urmare, am chemat-o să fie alături de noi pe
cea mai minunată fiinţă, cea mai caldă şi cea mai iubitoare, bunica.
- Bună seara, draga mea bunică!
- Bună, iubitul meu Andrei! Sunt pe deplin onorată pentru că te-ai gândit la mine
pentru acest inverviu, voi răspunde la toate întrebările pe care le ai pentru mine cu mult
drag.
- Tu eşti cea mai potrivită, bunico. Prima întrebare pe care ţi-o voi adresa este:
Ce înseamnă copilăria pentru tine?
- Copilăria pentru mine înseamnă multe lucruri. Înseamnă cea mai frumoasă
perioada din viaţa unui om, de care-şi aminteşte cu tare mult drag. Este perioada din
viaţă în care nu cunoşti răul. Nu cunoşti neajunsurile acestei vieţi. Tot ce ai este familia
care are grijă de tine şi îţi acordă cea mai mare atenţie şi te învaţă cum să iubeşti şi să fii
iubit. Te învaţă ce este dragostea adevărată. Atunci când faci o boacănă mai mare decât
tine şi te duci la mami cu lacrimi în ochi, iar ea când te vede, te iartă şi nu te mai ceartă.
Atunci când cazi şi te loveşti, mami e acolo mereu cu tine. Mami are grijă ca toate
lucrurile să fie bune pentru tine. Toate grijile se abat asupra ei, iar ea este pentru tine ca
un strat protector, care nu numai că te apără de toate răutăţile, dar te apără şi de toată
tristeţea existentă în lume. Copilăria este o tinereţe fără bătrâneţe, o viaţă fără moarte.
Este un imens ocean de zâmbete dulci, ochi fericiţi, prietenie, naivitate şi inocenţă, care
se scurge puţin câte puţin în trecerea anilor până când dispare. Copilăria este un tărâm
magic de mult uitat. O lume fermecată şi dulce în care se poate întâmpla orice. Orice!
63 Elevă clasa a X-a C, Colegiul Tehnic „Alexandru Roman”, Aleşd, Bihor, coordonator: prof. Şarlota BĂICAN
87
Liceul Teoretic „Aurel Lazăr”, Oradea
Ne putem întâlni oricând cu balaurul cu şapte capete, cu zâna anotimpurilor, putem fi
vrăjitori, eroi într-o poveste, putem viziona orice loc cu ochii minţii şi să considerăm cu
tărie că am fost pe acolo. Perioada aceasta din viaţă, este o carte pe care o pot citi
oricând cu sufletul, un film pe care îl pot viziona mereu în cinematograful gândurilor, un
mic paradis al inocenţei.
- Frumos răspuns! Cum a fost copilăria ta, bunico? Ce înseamnă o copilărie
perfectă pentru tine?
- Copilăria perfectă, cred că am avut-o eu. Când eşti copil, toate visele tale le
faci să devină realitate. Am avut un privilegiu imens faţă de copiii din ziua de azi. Eu m-
am născut la sat, am avut libertatea de a merge ore în şir pe un imens câmp cu iarbă
verde, cu dealuri şi cu văi, împreună cu prietenii copilăriei, micuţul meu căţeluş Lucky
care mă urmărea pas cu pas. Prima mea carte cu poveşti pe care mama mea mi-a dat-o
când am împlinit vârsta de 5 ani... Chiar dacă atunci nu ştiam să citesc, rămâneam mereu
uimită de imaginile pline de culori calde, culori care te ademeneau în linul lor dans şi te
teleportau spre o altă lume, o lume a viselor. Când în sfârşit am reuşit să o citesc, la
vârsta de 7 ani, n-am mai lăsat-o din mână. O purtam cu mine mereu. Era cartea care m-
a marcat. Ea a făcut ca dragostea mea pentru literatură să crească şi să se dezvolte până
în momentul când aveam nevoie de cărţi precum aveam nevoie de aer. Încă am nevoie
de cărţi şi voi avea până în ziua când voi părăsi această lume. Asta fac lucrurile
sănătoase pe care le învăţăm încă din copilările, te marchează şi îţi creează obiceiuri
plăcute. Aerul curat de care aveam parte la casa părintească, laptele proaspăt pe care îl
beam imediat ce blânda noastră văcuţă ni-l oferea îmi încânta papilele gustative,
pisicuţele mici care abia făceau ochi, iepuraşii care alergau liberi, porumbeii care zburau
liniştiţi pe bolta cerească, toate aceste lucruri mi-au dezvoltat imaginaţia. Vedeam lumea
cu alţi ochi, pofta de viaţă este caracteristică acestei perioade minunate din viaţa noastră.
Petreceam momente preţioase şi de neuitat împreună cu prietenii mei care şi ei duceau
aceeaşi viaţă plină de culoare şi de muzică duioasă. Eram plini de vivacitate, eram în
stare să alergăm zi şi noapte fără să obosim o clipă. Întreaga iubire cu care eram
înconjuraţi, toată acea atenţie din partea părinţilor ne-au transformat în persoanele care
suntem astăzi. Toate aceste lucruri înseamnă o copilărie perfectă, o copilărie fără griji.
- Bunico, tu clar ai avut o copilărie tare frumoasă, mult mai frumoasă decât a
noastră!
- Da, aşa este! Sunt foarte norocoasă.
- Dacă tot ai adus vorba despre copiii din ziua de azi comparativ cu copiii de
atunci, spune-ne care este mesajul tău pentru toţi copiii care vor citi acest interviu.
- Să ştii că în inima mea este o tristeţe care este nemărginită. O părere de rău
pentru toţi aceşti copii. Ei nu au parte de o copilărie despre care merită să vorbeşti zi şi
88
Liceul Teoretic „Aurel Lazăr”, Oradea
noapte. Aceşti copii trăiesc într-o eră a telefoanelor şi a calculatoarelor. Zi şi noapte stau
închişi într-un spaţiu sobru, obscur în care razele calde de soare şi-au pierdut de mult
speranţa că poate într-o zi se vor putea strecura înăuntru. Creativitatea şi imaginaţia
bogată le sunt îngrădite din cauza orelor petrecute în faţa acelui ecran periculos. Iubirea
şi admiraţia pentru literatură a dispărut, iar pentru acest fapt plânge o lume întreagă,
plânge o Românie bătrână. Copilul de astăzi a uitat de mult jocul frumos şi prietenesc. A
uitat să bată în uşa amicului lui de aceeaşi vârstă şi să-l cheme la joacă afară. Nu ştie ce
înseamnă o zi în care să te pierzi prin natură, să cauţi, să descoperi şi când în sfârşit ai
găsit calea înapoi acasă, să mergi să-i povesteşti mamei de prima ta aventură. Toate
aceste lucruri sunt necunoscute pentru ei. Copiii de azi trăiesc într-o lume virtuală.
Nimeni nu mai ştie acum de tehnica pietrei aruncate în geam când doreşti ca amicul tău
să iasă afară. Într-o lume dominată de filme de groază, jocuri cu violenţă, muzică grea
nemelodioasă care nu reuşeşte să le atingă nicio coardă a sufletului, găsirea de sine este
foarte grea. Libertatea sufletului este un dar, copiii ar trebui să-l aprecieze mai mult.
Acum când ei n-au nici o grijă pe această lume, ar trebui să umple acest pământ trist cu
râsete de copil, cu veselie şi iubire.
- Acum încep să realizez, bunico, cât de gravă este starea în care ne aflăm, noi
copiii. Răspunde-mi la această întrebare: Când ştim că am ieşit din copilărie?
- Aceasta, puiule, este o întrebare destul de grea. Nu ştim când se termină
copilăria. Ne vedem într-o zi maturi, fără să mai fim copii, ieşiţi din copilărie de ceva
vreme fără măcar să fi apucat să o trăim la maxim. Fără să ne bucurăm de fiecare clipă
în parte. Ei, dragul meu, când ai început să realizezi acest lucru şi să regreţi, acum vin
adevăratele probleme. Acum realizăm cât de efemeri suntem. Acum realizăm că ar fi
trebuit să râdem mai mult şi mai cu poftă, să cântăm mai multe cântece fericite, să
mirosim mult mai multe flori colorate şi să ne jucăm non-stop. Într-un mod extrem de
inopinat, copilăria dispare. Dintr-odată te vezi matur. Observi că trebuie să ţii piept
tuturor responsabilităţilor, tuturor grijilor, problemelor. Zâmbetul acela mare, radiant şi
minunat din copilărie se şterge în fiecare zi puţin câte puţin de pe chipul tău. Dacă în
copilărie, te certai cu cel mai bun prieten, dar treceau doar câteva minute, iar apoi eraţi
din nou cei mai bun prieteni care împărţeau orice, în viaţa de adult dacă te cerţi cu cel
mai bun prieten există momente când cu greu deveniţi iar prieteni, alteori prietenia
dispare... Orgoliul, câteodată poate să distrugă prietenii care erau menite să dureze toată
viaţa. Copilăria este singura perioadă din viaţă în care plângi şi râzi în aceeaşi zi, la
aceeaşi intensitate. Începi şi tu să simţi nedreptăţile din această lume, pentru că acum nu
te mai ocolesc. Inima ta începe să fie rănită, să îndure durere şi să suporte. Iar din toată
acea bucurie, rămâne puţin. Nu mă înţelege greşit, există momente minunate în viaţa de
adult. Cum ar fi căsătoria, naşterea copiilor, naşterea nepoţilor. Toate acele momente de
89
Liceul Teoretic „Aurel Lazăr”, Oradea
umplere sufletească, de completare, merită toată suferinţa de pe acest pământ. Dar eu
doresc să te fac să înţelegi că, n-o să găseşti în viaţa ta o perioadă atât de lipsită de griji
şi plină de fericire precum copilăria! Când treci prin viaţă şi vezi că majoritatea
oamenilor nu sunt plini de bunătate, nu sunt atât de altruişti precum ai crezut tu că sunt,
te vei întrista. Îţi dai seama că oamenii sunt răi şi că te vor răni nu numai o dată, ci de
mai multe ori. Dacă atunci când erai copil, părinţii erau pavăza ta, te apărau de orice,
când ai crescut şi eşti mare, trebuie să te aperi singur, trebuie să iei singur deciziile. Iar
când părinţii tăi părăsesc această lume şi nu mai ai cui să-i spui „mamă” şi „tată”,
copilăria este doar o amintire prea îndepărtată de lumea reală, prea departe ca să poţi să
te întorci, să o iei de la început, este deja prea târziu ca să întorci timpul şi să găseşti tot
ceea ce ai pierdut, ceea ce acum nu mai ai.
- Bunico, m-ai sensibilizat cu vorbele tale, mi-ai atins inima!
- Bucură-te, puiul meu, toţi copiii ar trebui să se bucure că încă sunt copii, să
trăiască această perioadă la maxim. Să-şi iubească părinţii şi să-i trateze aşa cum merită,
pentru că asta e singura datorie a unui copil.
- Dacă ai primi o singură şansă de a te întoarce pentru câteva clipe la viaţa ta din
copilărie, ce ai vrea să retrăieşti?
- Îmi place, dragule, întrebarea ta. Dacă aş avea şansa să mă întorc, aş pupa-o pe
mama de mult mai multe ori şi aş îmbrăţişa-o până i-aş lua suflul. Aş vrea să mă mai
plimb măcar o dată pe câmpul plin de verdeaţă, să mai simt aerul acela curat şi proaspăt
îmbiat cu mirosul teilor, în schimbul acestui aer poluat al oraşului. Să zâmbesc din toată
inima şi să râd până la lacrimi. Să fiu înconjurată doar de oameni care mă iubesc cu
adevărat, să cunosc iar fericirea, perfecţiunea absolutului. Acestea sunt primele lucruri
pe care le-aş retrăi oricând şi oriunde. Oh, întoarce-te-napoi copilărie, te cheamă inima-
mi pustie!
- Acum la sfârşitul interviului, spune-mi ce cuvânt de adio ai pentru copilărie?
- „Adio” este un cuvânt atât de trist, cred că prefer să-i spun „Cu fiecare lacrimă,
mă îndepărtez de tine copilărie!”
- Eşti cea mai tare, bunico! Am cea mai tare bunică din lume! M-ai făcut să-mi
schimb percepţia pe care o aveam despre copilărie. Mă bucur că încă sunt copil! Acum,
haide acasă să-i dau o sărutare mamei şi să-i spun cât o iubesc.
90
Liceul Teoretic „Aurel Lazăr”, Oradea
Tema copilăriei în Evul Mediu
Daria DODESCU64
„La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Cuvântul era
Dumneze”.
Spre deosebire de alte religii, creştinismul a susţinut întotdeauna egalitatea şi a
cultivat gândirea, atitudinea şi comportamentul tolerant, fără diferenţe între săraci şi
bogaţi, între oameni liberi şi sclavi, între bărbaţi şi femei etc. Pentru creştini, Dumnezeu
este unul singur şi nimeni nu este mai puternic şi mai iubitor decât El, iar pentru
Dumnezeu, toţi oamenii sunt egali. Dar faptul că oamenii sunt egali în faţa lui Dumnezeu
nu înseamnă că aceştia sunt egali şi între ei. Ne naştem egali, dar devenim diferiţi pe
parcursul vieţii. Practic, în orice comunitate, instituţie sau familie, nu o să existe niciodată
o egalitate veridică, întotdeauna cineva o să iasă în evidenţă un pic mai mult decât
altcineva şi o să dorească să se impună. Chiar dacă creştinismul încurajează egalitatea şi
nu diferenţiază oamenii, viaţa îi diferenţiază, oamenii se compară unii cu alţii, concurează
pentru diferite scopuri şi încearcă să se impună unii în faţa celorlaţi cu diferite ocazii.
Pe acest principiu se bazează şi cartea lui Umberto Eco - „Numele trandafirului”.
Titlul cărţii este interpretabil şi i se pot atribui mai multe semnificaţii, simbolismul
trandafirului fiind extrem de bogat: trandafirul este imaginea sufletului şi a lui Iisus
Hristos (Silesius), trandafirul este simbolul iubirii şi al solidarităţii, al morţii şi al
renaşterii, al misterelor antichităţii.
Începutul romanului prezintă găsirea manuscrisului lui Adso, marcând astfel
existenţa presupusului cititor. Fascinat de întâmplările de la mănăstire şi de tragica
poveste a călugărului, cititorul traduce manuscrisul şi este convins de faptul că acesta ar
trebui să fie răspândit prin lume, considerându-l o lectie de viaţă şi un semnal de alarmă
referitor la distanţa enormă între ceea ce ar trebui să se petreacă într-o mănăstire şi ceea ce
se petrece de fapt.
Întâmplarea se petrece într-o staţie italiană, în anul 1327 şi are ca protagonişti -
doi călugări nou-veniţi: maestrul Guglielmo - recunoscut pentru înţelepciunea lui şi Adso
64 Elevă clasa a X-a, Colegiul Naţional „Emanuil Gojdu”, Oradea, Coordonatori: prof. Daniela IEDERAN şi prof. Gelu SEREA
91
Liceul Teoretic „Aurel Lazăr”, Oradea
- novicele său, care iau parte la o serie de întâmplări neobişnuite. Deşi pare un roman
„poliţist”, călugării fiind în căutarea adevărului şi a dreptăţii, accentul este pus pe novice
şi pe dezvoltarea acestuia, atât din punct de vedere social, cât şi din punct de vedere
religios. Astfel, ajuns la mănăstire împreună cu maestrul său, Adso îşi începe anevoiosul
drum spre maturizare, transformându-se pe parcursul întâmplărilor dintr-un simplu
adolescent într-un adult trecut prin viaţă. Cei doi călugări sunt întâmpinaţi la sosirea lor de
abate, care le poveşteste tragica şi neobişnuita soartă a unui călugăr din mănăstire. Într-un
cadru atât de sacru şi de protector în aparenţă, povestea unei crime reprezintă o explozie a
neobişnuitului care accelerează procesul de maturizare a copilului.
Întâmpinând oportunitatea de a-şi dovedi logica şi perspicacitatea, Guglielmo nu
ezită nicio clipă şi porneşte în căutarea „criminalului”. Este specificat încă de la începutul
manuscrisului faptul că biblioteca mănăstirii este închisă vizitatorilor, cu excepţia
bibliotecarului, fapt care ridică în mod clar un semn de întrebare în logica maestrului.
Fiind martori la o a doua moarte neaşteptată în mănăstire, misterul se adânceşte şi mai
mult atât în mintea călugărilor, cât şi în mintea cititorilor. Prin mănăstire circulau deja
zvonuri ca şi cum călugării decedaţi ar fi fost împinşi de diavol să facă acest lucru, fapt
care era considerat adesea explicaţia unor astfel de situaţii în Evul Mediu, însă maestrul
refuza să accepte această concluzie şi să se dea bătut în lupta sa pentru aflarea adevărului.
Şocati de evenimente, dar totuşi dornici să ajungă la un deznodământ, cei doi călugări nu
se dau bătuţi şi îşi continuă cercetările. Bazându-se pe logică şi raţiune, Guglielmo
reuşeşte să înţeleagă crimele, dar nu reuşeşte să prevină nici una dintre ele. Deşi unele
presupuneri ale călugărului nu corespund în totalitate realităţii, acesta susţine că în spatele
acestor crime este mult mai mult decât se lasă de înţeles.
Pe parcursul acestui drum, însă, nu doar faptul că alţi călugări şi-au găsit sfârşitul
în nişte condiţii cu totul şi cu totul neobişnuite, dar şi faptul că întâlneşte o fată contribuie
la maturizarea novicelui Adso. Relaţiile dintre călugări şi femei fiind interzise, faptul că
Adso depăşeşte barierele impuse de regulile monahale determină un avans în procesul
maturizării lui. Ca orice adolescent îndrăgostit, Adso îşi pune întrebări referitoare la
dragoste şi se frământă în interiorul său. Având nevoie de susţinere şi sprijin, cedează şi îi
mărturiseşte maestrului fapta comisă. Relaţia dintre cei doi avansează şi nu mai este
considerată o simplă complicitate, ci devine de-a dreptul o prietenie adevărată bazată atât
pe sfaturi, cât şi pe sprijin. Apropierea dintre cei doi călugări îi va ajuta în mod evident în
desluşirea misterului.
Între timp, însă, fiind pusă la curent cu întâmplările din mănăstire, Inchiziţia,
reprezentată de Bernardo Gui, îşi găseste propriul „vinovat”, neluând în seamă vreuna din
teoriile lui Guglielmo. Fata care îi marcase existenţa şi îi schimbase viaţa din toate
punctele de vedere lui Adso este acuzată de vrăjitorie. În perioada Evului Mediu, vrăjitoria
92
Liceul Teoretic „Aurel Lazăr”, Oradea
era considerată un semn de erezie, iar cei acuzaţi de vrăjitorie erau aduşi în faţa Inchiziţiei
şi pedepsiţi prin ardere pe rug. Din nefericire, iubita novicelui Adso îşi găseşte sfârşitul
condamnată de Inchiziţie, torturată şi arsă pe rug. Fiind convins de nevinovăţia ei, dar
neputincios în faţa necruţătoarei Inchiziţii, Adso vrea mai mult ca niciodată să pună capăt
misterului care i-a răpit nu doar copilăria, dar şi dragostea. Se ambiţionează şi împreună
cu maestrul său pun la cale o strategie pentru a pătrunde în biblioteca interzisă. În urma
găsirii unui pergament scris cu suc de lămâie, maestrul Guglielmo descifrează nişte
mesaje secrete. Există o carte – Poetica, a lui Aristotel – care poate să ucidă, dar este atât
de râvnită de toţi oamenii încât aceştia sunt în stare să renunţe la viaţă doar ca să o
citească.
Biblioteca interzisă este prezentată ca un labirint periculos şi ucigaş, căci
adevăratul vinovat de crimele petrecute în mănăstire se afla chiar acolo. Biblioteca arde,
iar pentru Adso şi maestrul său, drumul spre ieşire este cumplit şi aproape imposibil.
Totuşi, logica şi perspicacitatea de care dau dovadă, acum, amândoi, îi scoate cu succes la
timp din bibliotecă, iar pe vinovat îl lasă acolo, să îşi primească pedeapsa bine-meritată.
Odată cu arderea mănăstirii, arde şi ce a mai rămas din copilăria lui Adso, a cărui
maturizare nu este rezultatul anilor trăiţi, ci experienţelor prin care a trecut. Impactul
Inchiziţiei asupra conştiinţei copilului, impactul brutalităţii cu care au fost omorâţi atâţia
oameni inocenţi şi nevinovaţi, printre care şi iubita lui, asupra sufletului copilului, au
determinat un proces de dezvoltare emoţională şi maturizare forţată. Viteza cu care se
întâmplă evenimentele este remarcabilă, acţiunea fiind prezentată pe parcursul a şapte zile.
Odată cu maturizarea, Adso se dezvoltă atât fizic, cât şi emoţional: îşi pierde inocenţa în
urma unui act de iubire, leagă o prietenie strânsă cu maestrul său şi dobândeşte sentimente
puternice şi extraordinare pentru o femeie; nu se dă bătut în cele mai vitrege conditii şi se
obişnuieşte cu pierderea persoanelor dragi (despărţirea de maestru şi de fată).
Aşadar, romanul lui Umberto Eco oglindeşte, pe fondul iniţerii unui novice în
lumea monahală, iniţierea unui adolescent în lumea maturilor, dezvoltarea emoţională şi
maturizarea unui adolescent în condiţii dramatice. Pe fundalul unei mănăstiri, autorul
prezintă foarte clar cât de mare poate fi distanţa între ceea ce ar trebui şi ceea ce se poate
întâmpla într-un loc sacru, într-un lăcaş al lui Dumnezeu. Ironia este că acolo unde ar
trebui să domnească egalitatea şi iubirea, în acord cu valorile creştinismului, se dovedeste
a fi o luptă continuă pentru superioritate şi dominaţie care se încheie în cel mai neadecvat
şi condamnabil mod cu putinţă: prin omorârea aproapelui, prin uciderea între semeni. Sunt
de părere că un călugăr adevărat ar trebui să fie un model nu numai pentru cei ca el, ci
pentru toţi creştinii. De aceea, cred că relaţia dintre cei doi călugări îmbină perfect
autoritatea unui maestru, respectul impus de acesta novicelui său cu prietenia care se poate
lega între două persoane care nu au acelaşi statut social şi religios, dar împărtăşesc
93
Liceul Teoretic „Aurel Lazăr”, Oradea
aceleaşi idealuri şi respectă aceleaşi valori. Această prietenie reflectă principiul de
egalitate al creştinismului şi este într-adevăr un exemplu pentru toţi oamenii. Despărţirea
din final, a novicelui ajuns la maturitate de maestrul său, precum şi faptul că Adso nu a
mai auzit nimic despre Guglielmo după ce au plecat de la mănăstire, sugerează misiunea
îndeplinită a maestrului, care a venit la mănăstire cu un copil, a plecat cu un adult şi a lăsat
în urmă un călugăr model care îi va călca pe urme. Edificatoare sunt cuvintele din finalul
cărţii, care dezvăluie cititorului înţelesurile simbolice ale „trandafirului”: „stat rosa
pristina nomine, nomina nuda tenemus” (trad. „trandafirul de altădată dăinuie (doar) prin
nume, nu mai păstrăm decât numele (ideile) goale).
94
Liceul Teoretic „Aurel Lazăr”, Oradea
TEMA COPILĂRIEI ÎN ISLAM
Teodora ŞIMON65
Islamul este o religie a supunerii şi a ascultării de Dumnezeu, în care există
reguli foarte stricte. Cu toate acestea, în romanul „Vânătorii de zmeie” de Khaled
Hosseini se ilustrează o altă faţă a islamului, o faţă mai puţin cunoscută: aceea că religia
poate servi drept o scuză pentru tortură, maltratare, abuz, viciu, permiţând totodată
existenţa unui alt „tribunal” în care pedepsele se dau teoretic potrivit Coranului, însă de
fapt după interesele oamenilor. De asemenea, discrepanţa dintre musulmanii sunniţi şi
cei şiiţi este un motiv bine conturat în roman prin care se relevă faptul că două diviziuni
ale aceleiaşi religii între care există diferenţe mici (ca dintre catolici şi protestanţi, de
exemplu) se pot afla în antiteză de proporţii.
În această carte se prezintă felul în care conflictele religioase, sociale, etnice sau
chiar ideologice pot nărui copilăria. Suferinţa şi neajunsurile vieţii distrug inocenţa şi îi
obligă pe copii să se maturizeze mult prea devreme. Dreptul fundamental la fericire le
este răpit şi le este înlocuit de oroare, vină şi teamă. Într-o lume în care adulţii par să nu
ia aminte la soarta copiilor, aceştia din urmă nu au scăpare. Copiii sunt dezumanizaţi şi,
din cauza brutalităţii şi a rigorii, sunt crescuţi să devină războinici, nu oameni.
Cronotopul se întinde pe durata a treizeci de ani, din 1970 până în 2001 şi
cunoaşte spaţiul Afganistanului, Pakistanului şi al Statelor Unite. Romanul antrenează
numeroase personaje, dintre care cele mai importante sunt Amir, Hassan, Ali şi Baba.
Amir este fiul lui Baba, iar Hassan, al lui Ali. Amândoi sunt orfani de mamă. Baba şi
Ali au copilărit împreună, deşi Baba era paştun şi sunnit, adică aparţinea clasei sociale
superioare, iar Ali era hazar şi şiit, făcând parte din minoritatea marginalizată a
Afganistanului acelor vremuri. Amir şi Hassan cresc de asemenea împreună. În vreme
ce Amir şi Baba locuiesc într-o vilă exuberantă în cartierul exclusivist din Kabul, Ali şi
Hassan sunt servitori în casa acestora. Astfel, devine evidentă diferenţa dintre cele două
familii. Sugestiv este faptul că Ali şi Baba nu fuseseră niciodată prieteni în copilăria lor,
însă ceva i-a apropiat pe urmă, acel ceva neştergând totuşi statutul de hazar care pare a
65 Elevă la Colegiul Naţional „Emanuil Gojdu”, Oradea, coordonator: prof. Daniela IEDERAN şi prof. Gelu SEREA
95
Liceul Teoretic „Aurel Lazăr”, Oradea
fi un „păcat” purtat pe umerii celor mai puţin norocoşi de-a lungul întregii vieţi. Aşadar,
faptul că Amir şi Hassan ajung să fie cei mai buni prieteni trezeşte îndoială.
Relaţia de prietenie dintre Amir şi Hassan ar trebui să fie una sinceră, deoarece
copiii se definesc prin sinceritate. Însă Amir pare să îl considere uneori pe Hassan
inferior lui, un simplu hazar. Hassan, pe de altă parte, nu îşi permite să îl desconsidere
pe Amir, arătând devotament, parţial ca formă a prietenei, parţial ca formă de supunere
faţă de stăpân.
Amir aşteaptă afecţiune din partea părintelui său, însă întâlneşte rigiditate şi
uneori chiar indiferenţă. De asemenea, faptul că Baba pare să îl aprecieze mai mult pe
Hassan îl contrariază şi îi stârneşte invidia faţă de Hassan. I se pare injust să îl iubească
mai mult pe Hassan, care nici măcar nu era fiul său. Acest lucru va determina ura sporită
pe care i-o va purta lui Hassan. Faptul că încearcă să fie prieten cu Hassan are un scop,
anume să câştige afecţiunea lui Baba, pe de o parte. Pe de altă parte, fiind orfan, caută o
persoană care să îl înţeleagă, o persoană căreia să i se poată confesa.
Amir merge la şcoală, iar Hassan este analfabet. Amir se foloseşte adesea de
supremaţia pe care i-o oferă şcoala pentru a se lega de Hassan, deşi acesta din urmă nu
are nicio vină. Îi place să râdă de el pentru că nu ştie anumite lucruri, simţindu-se
superior. Acest lucru ilustrează cruzimea lui Amir, care în loc să îşi ajute prietenul la
nevoie, îl umileşte.
De asemenea, Amir respinge orice învăţătură religioasă de la şcoală, pe când
Hassan este credincios şi nu se abate de la practicile religiei sale. Baba nu încurajează la
rândul lui respectarea întocmai a rânduielilor islamice, ca de exemplu nu i se pare un
păcat faptul că bea alcool, considerând că singurul păcat real este furtul. Similare sunt
crima sau minciuna, deoarece în primul caz i se fură persoanei dreptul la viaţă, iar în al
doilea caz, dreptul la adevăr.
Cade vechiul regim şi se instaurează republica. Este începutul celei mai negre
perioade din istoria Afganistanului, care nu s-a încheiat nici până în zilele noastre.
Faptele ce vor urma se conturează pe fondul noului regim politic al cărui apogeu se va
manifesta prin faptele abominabile comise de talibani, fanatici islamici care se folosesc
de religie pentru a explica violenţa şi autoritarismul, cât şi pentru a extermina populaţia
săracă, pe hazari, mişcare similară nazismului din Germania celui de-al doilea război
mondial.
Într-o zi soarta face ca Amir şi Hassan să se intersecteze cu Assef, un copil ce
provine dintr-o familie bogată care cunoaşte noul preşedinte al ţării. Ideologia lui Assef
este asemănătoare celei hitleriste, de purificare a societăţii prin înlăturarea hazarilor.
Assef este cel mai potrivit reprezentant al viitorilor talibani. Încearcă să îi facă rău lui
96
Liceul Teoretic „Aurel Lazăr”, Oradea
Hassan, însă nu reuşeşte datorită agerimii celui din urmă şi totodată îl jigneşte pe Amir
pentru că este prieten cu un hazar.
Un joc popular este vânătoarea de zmeie, concurs aşteptat cu nerăbdare de toţi
copiii. Amir şi Hassan intră în competiţie împreună. Iniţial, cerul este acoperit de o
puzderie de zmeie colorate. Pe parcurs, zmeiele nu mai rezistă în aer şi după timp
îndelungat rămân pe cer doar două zmeie. Ultimul care rămâne în aer este câştigător,
însă cel mai râvnit zmeu este totuşi cel care a căzut. Ideea este ca cel care câştigă să
fugă şi să recupereze zmeul care a căzut. Având în vedere acest regulament, Amir şi
Hassan au ultimul zmeu, câştigând concursul. Cu toate acestea, îşi propun să recupereze
zmeul căzut, pentru a se întoarce acasă cu trofeul. Hassan găseşte zmeul, realizând în
acelaşi timp că acel zmeu este al lui Assef. Sacrificiul pe care Hassan îl face este enorm
şi atestă devotamentul care nu cunoaşte limite faţă de Amir. Este violat de Assef, iar
întreaga scenă este surprinsă de Amir, care totuşi nu intervine şi nu împiedică această
nedreptate, lăsând să iasă la iveală spaima şi neputinţa sa, cât şi resentimentele pe care i
le poartă lui Amir pentru faptul că Baba îl preferă. Aduce zmeul câştigător la Baba, însă
în ciuda acestui fapt nu se bucură de afecţiunea mult râvnită sau de superioritatea lui în
ochii părintelui.
„Jocul” anterior prezentat este o vânătoare adevărată, nicidecum un joc naiv,
lipsit de semnificaţie, fiindcă nu antrenează spiritul competitiv al copiilor, ci satisfacţia
provenită din doborârea inamicului. Principiul vânătorii nu este ca unul să câştige, ci
mereu să îl răpună pe celălalt. Zmeiele devin armele de care dispun aceşti copii, care
prin jocul ca atare sunt îndemnaţi să lupte, să nu aibă milă, să se bucure de eşecul
celuilalt. Din moment ce acest joc reprezintă cultura afgană, se deduce personalitatea
bărbaţilor crescuţi în această ţară, aceea de războinici.
Motivul pentru care afecţiunea lipseşte este acela că băieţii sunt viitori bărbaţi
care trebuie educaţi într-un spirit luptător de către familie. Deoarece atât Hassan, cât şi
Amir sunt orfani de mamă şi sunt crescuţi exclusiv de Baba şi Ali, aceştia nu se vor
bucura de dragostea de mamă, iar această lipsă le va marca viaţa.
După aceea, oroarea şi vina îi stăpânesc viaţa şi, fiindcă nu mai poate să îl vadă
zilnic pe Hassan, înscenează un furt pentru ca Baba să îi izgonească pe Ali şi Hassan,
care se supun dorinţei stăpânilor. La scurt timp, situaţia politică din Afganistan devine
critică, astfel încât Amir şi Baba pleacă în Statele Unite pentru a începe o nouă viaţă.
Trecutul însă continuă să îl stăpânească pe Amir, întrucât trecutul pentru el nu s-a
încheiat. Minciunile, tergiversările şi vina din trecut îi stăpânesc conştiinţa. Deşi se
apucă de literatură şi are succes şi deşi îşi întemeiază o familie, totuşi nu reuşeşte să iasă
din vechea piele. Faptul că se căsătoreşte cu o femeie afgană, în ciuda faptului că religia
îi permite să se însoare cu o femeie de oricare altă religie, este relevant. Aşadar,
97
Liceul Teoretic „Aurel Lazăr”, Oradea
păstrează sentimentul naţional şi nu poate trece peste amintirile din copilărie. Tatăl său
moare, iar după moartea sa primeşte telefon de la un vechi prieten de-al tatălui său care
se mutase între timp în Pakistan datorită conflictelor armate ce zguduiau Afganistanul.
Deşi nehotărât iniţial, totuşi ia decizia să revină pe pământurile natale, aducându-şi
aminte de ce se întâmplase cu ani în urmă.
Se întoarce în Afganistan şi observă felul radical în care s-a schimbat viaţa.
Oamenii sunt trataţi inuman, ucişi dacă se opun măsurilor absurde impuse de autorităţile
talibane, iar sărăcia este un motiv recurent. Degradarea şi suferinţa populaţiei sunt greu
de descris în cuvinte. Majoritatea copiilor au rămas orfani după ce părinţii au fost
executaţi pentru nesupunere şi trăiesc în orfelinate în condiţii deplorabile sau sunt chiar
vânduţi pentru sume infime de bani. Statutul copilului s-a degradat vizibil, astfel încât
copiii au ajuns să fie obiecte de tranzacţie, marionete controlate de alţii, fiinţe fără
destin.
Află că atât Hassan, cât şi soţia sa au fost ucişi, iar copilul lor, Sohrab, a ajuns
într-un orfelinat. Porneşte pe urmele sale şi îl găseşte în final în casa lui Assef, care este
un lider taliban. Assef cu bună ştiinţă abuzează de copil, iar Amir reuşeşte să plece cu
Sohrab în urma unei lupte corp la corp pe viaţă şi pe moarte, în urma căreia îl
stigmatizează pe Assef. Se întoarce cu Sohrab în Statele Unite şi acesta din urmă,
traumatizat de abuzurile la care a fost supus şi fiind încă dominat de suferinţa psihică,
nu mai vorbeşte. Totuşi, în deznodământ, mulţumită faptului că Amir s-a hotărât să îi
arate copilului vechea vânătoare de zmeie, Sohrab reuşeşte să zâmbească, dovedind
faptul că orice suferinţă se vindecă în timp, sugerând totodată şi faptul că el însuşi, Amir
şi Afganistanul în general privesc spre viitor şi se vor vindeca. Amir reuşeşte în cele din
urmă să îşi răscumpere greşeala din copilărie.
Consider că romanul „Vânătorii de zmeie” este o lucrare de referinţă în care se
ilustrează veridic situaţia dramatică din Afganistan, în acelaşi timp prezentându-se şi
destinele copiilor într-o lume în care dragostea de oameni pare să fi dispărut şi în care
dorinţa de putere învinge compasiunea, generându-se nefirescul şi haosul. Mai mult,
barierele dintre copii, cum ar fi religia sau statutul social sunt de nedepăşit, tranformându-i
pe o parte dintre ei în adulţi neînţelegători, nemiloşi şi de nestrămutat, cum ar fi membrii
grupărilor talibane. Cel mai puternic m-a marcat faptul că aceşti copii, deşi sunt numiţi
copii, şi-au pierdut inocenţa mult prea devreme din cauza brutalităţii şi a violenţei
omniprezente, astfel încât se poate vorbi de adulţi în trupuri de copii.
98
Liceul Teoretic „Aurel Lazăr”, Oradea
Să învăţăm să ne jucăm!
Carmina PANAIT66,
Filofteia DUMITRU67
Un gând bun a devenit un proiect valoros:pentru elevi, pentru comunitate, pentru
toţi cei pentru care jocul poate fi o terapie a sufletului. Am cunoscut nu demult o inimoasă
dăscăliţă din Constanţa, coordonatoare a Proiectului naţional „să învăţăm să ne jucăm”.
Desfăşurat în peste 100 de şcoli din vreo 20 de judeţe, proiectul îşi propune să formeze
animatori voluntari dintre elevii de liceu şi gimnaziu care să-şi dedice experienţa şi timpul
lor colegilor mai mici în activităţi de joc. Prin proiect se oferă copiilor o alternativă de
petrcere a timpului liber prin jocuri sportive, jocuri logice, de inteligenţă, de creativitate.
Întrebată fiind - n-aţi vrea să încercaţi? - am răspuns fără ezitare-sigur!
66 Prof. Şcoala Gimnazială ,,George Topârceanu”, Mioveni, Argeş67 Prof. Şcoala Gimnazială ,,George Topârceanu”, Mioveni, Argeş
99
Liceul Teoretic „Aurel Lazăr”, Oradea
Astfel a devenit Şcoala „G. Topîrceanu” parteneră în acest proiect, acţiune
oficializată în zilele de 15-16-17 Martie 2014. În acest interval de timp, şcoala noastră a
găzduit un curs de formare pe durata a trei zile la care au participat cinci elevi topârceni şi
100
Liceul Teoretic „Aurel Lazăr”, Oradea
zece elevi din Liceul ,,Iulia Zamfirescu”. Atestaţi cu diplomă de animatori - voluntari, cei
cincisprezece tineri au susţinut primele lor activităţi în programul ,,Şcoala altfel”. Cei
cinci voluntari topârceni: Natalia Răceanu, Ştefan Iordache, Diţuleasa Ştefan, Răzvan
Ţurlea şi Cosmin Borcan au gestionat ore întregi de activitate cu colegii lor mai mici,au
dovedit maximă responsabilitate şi şi-au câştigat respectul acestora şi al nostru, cei mari,
în acelaşi timp.
Dar lucrurile nu s-au oprit aici. Animaţi de dorinţa de a participa activ la treburile
comunităţii, de a promova voluntariatul ca formă a cetăţeniei active, cei cincisprezece
adolescenţi devin iniţiatorii constituirii unui grup local de tineri voluntari, numit ,,Tineri
pentru tineri”, fapt petrecut în luna mai 2014. De menţionat că în comitetul director al nou
înfiinţatei organizaţii au fost cooptaţi şi topârcenii Natalia Răceanu şi Răzvan Ţurlea.
Efortul şi implicarea lor vor fi răsplătite în luna august cu o tabără gratuită în
Munţii Apuseni oferită de Primăria Mioveni unde toţi cei cinsprezece voluntari se vor
afla alături de tineri din întreaga ţară implicaţi în proiecte similare. Succes deplin, pe
viitor.
101
Liceul Teoretic „Aurel Lazăr”, Oradea
COPIII ŞI COPILĂRIA
Patricia Alice PRODAN68
Cuvinte cheie: entuziasm, fericire, nechibzuinţă, inocenţă, prietenie
Nu de mult am avut prilejul de a purta una din cele mai pasionante discuţii din
viaţa mea de până acum, dicuţie pe care nu cred că o voi uita vreodată. Evenimentul l-am
dorit şi l-am provocat eu însămi în încercarea de a transforma în ceva tangibil un adevărat
mit al copilăriei şi adolescenţei mele. Renumitul profesor şi scriitor, pe care în acea după-
amiază blândă de iunie am avut curajul de a-l aborda, devenise în ultima vreme o
adevărată obsesie pentru mine, eu visând deja să îmbrăţişez cariera de jurnalist şi poate
chiar să devin un scriitor la rândul meu. Părinţii mei îi fuseseră elevi şi speram din tot
sufletul că încercarea mea de a-l determina să-mi acorde un interviu va fi încununată de
succes, dat fiind faptul că din spusele alor mei, ei nu fuseseră orice fel de elevi, ci studenţi
eminenţi şi demni discipoli ai unui mentor atât de ilustru. Din fericire, nu m-am înşelat şi
propunerea mea a fost primită cu căldură. Întâlnirea noastră a avut loc pe terasa unei
cafenele elegante şi liniştite ce amintea de vremuri apuse.
Aveam, bineînţeles, un set de întrebări pregătite cu grijă pentru că mă interesa
totul despre personalitatea din faţa mea şi în special anumite aspecte legate de opera lui şi
felul în care aceste aspecte puteau fi regăsite în viaţa lui, în realitatea trăită de el şi voiam
de asemenea să aflu în ce fel se va raporta el la lucrurile pe care doream să i le sugerez.
Dar, fireşte, interviul trebuia să se desfăşoare normal, cu întrebări şi răspunsuri, deşi
ardeam de nerăbdare să aflu imediat lucrurile care mă interesau. L-am întrebat despre
copilăria lui. Mi-a spus ca făcea parte din norocoşii care avuseseră parte de o copilărie
fericită, cu părinţi buni, înţelegători şi relativ înstăriţi. L-am întrebat dacă în acest trecut
poate descoperi momente mai puţin plăcute şi cui s-ar datora ele – împrejurărilor, unor
persoane, sau lui însuşi. L-am întrebat dacă îşi aminteşte să fi fost şi momente în care s-a
simţit trist sau singur. Voiam să ştiu care au fost momentele de vârf, care au fost abisurile,
cât de impresionabil era şi ce l-a marcat mai profund, dacă era sensibil şi contemplativ,
sau dinamic şi jucăuş, care-s poznele de care-şi aminteşte, pe scurt, ce a însemnat pentru el
68 Elevă, clasa: a IX-a B, Liceul Tehnologic Sanitar „Vasile Voiculescu” Oradea, Judeţul: Bihor, coordonator: prof. Daniela PRUNCUŢ
102
Liceul Teoretic „Aurel Lazăr”, Oradea
copilăria. Arătându-se uşor amuzat, el mi-a răspuns cu multă răbdare şi seriozitate la toate
întrebările. „Copilăria de fapt este paradisul pierdut al tuturor oamenilor. L-am pierdut
atât de adânc în mine, încât am uitat să mă bucur şi să socializez. Am uitat de mult şi cum
e să trăieşti în lume fără nici o grijă. Copiii nu-şi dau seama de norocul pe care îl au. Ca
orice copil, nu-mi doream decât să cresc şi eu odată, să fiu om mare, să pot face ce vreau.
Da, eram un copil sensibil şi foarte curios şi să nu uităm, copiii au un mod al lor de a
vedea lumea, mod care s-ar putea numi miraculos. Acum aş putea spune că, banalizând
un pic, până şi lucrurile mici mi se păreau pline de mister, aparţinând unui univers magic
din care, evident, făceam parte şi eu. Erau enorm de multe lucruri care îmi făceau inima
să bată cu putere, sperând că într-o bună zi voi putea intra în lumea misterioasă a naturii
şi viaţa mea va fi o minunată aventură a cunoaşterii”. L-am întrebat cât din acest
sentiment a rămas în el. A stat pe gânduri o vreme, apoi mi-a răspuns cu un zâmbet
prietenos: „Nu ştiu, vreau să cred că fac parte dintre aceia care păstrează în ei până la
capăt o fărâmă din paradisul primordial al copilăriei. Ceea ce e sigur, aspiraţia spre acel
ceva a rămas şi probabil că toată viaţa am căutat să regăsesc farmecul acelei perioade.
Dar vom reveni la asta mai târziu pentru că ştiu că te preocupă. Parcă mă întrebai şi de
părţile negative ale acelei vârste. Am făcut nenumarate pozne, probabil că mi-am speriat
de multe ori părinţii, în momentele în care dispăream ore în şir împreună cu gaşca de
băieţi cu care mă jucam, uitând de timp, sau atunci când aflau de la profesori că am
comis ceva interzis – vreo farsă făcută colegilor, sau chiar profesorilor, absenţe
nemotivate... Din punctul ăsta de vedere eram cât se poate de normal”, mi-a precizat
venerabilul profesor, „şi consider că un exces de cuminţenie şi corectitudine nu
reprezinta o garanţie a calităţilor morale şi intelectuale ale unui copil”.
I-am mai cerut părerea în legătură cu un citat al lui Aldous Huxley – „Adevăratul
talent de a trăi înseamnă să-ţi păstrezi un suflet de copil până la adânci bătrâneţi” . S-a
uitat la mine lung şi scrutător şi mi-a spus că, după părerea lui, asta e o problemă relativă
şi că „talentul de a trăi” nu se traduce obligatoriu în acest fel, pentru unii este adevărat,
pentru alţii nu. „Pentru că un suflet de copil nu garantează nici succesul în viaţă, nici
eficienţa unor gesturi menite a-i ajuta pe ceilalţi. Vreau să spun că este un lucru frumos şi
în aceeşi timp sunt convins că există şi a existat mulţi oameni de valoare care nu au
îndeplinit această condiţie. Un suflet de copil înseamnă şi o mare cantitate de puritate şi
inocenţă. La vârsta maturităţii inocenţa se traduce din păcate prin naivitate, ceea ce
înseamnă că oamenii caracterizaţi de această însuşire sunt victime foarte uşoare în faţa
durităţii vieţii. Sunt cei mai dezarmaţi dintre oameni, dacă ar fi să judecăm lucrurile până
la consecinţa lor ultimă. Dar să nu generalizăm, într-o oarecare măsurp sunt de acord cu
Huxley pentru că doar sufletul de copil poate percepe miracolele vieţii”, spune dumnealui
mai apoi.
103
Liceul Teoretic „Aurel Lazăr”, Oradea
Mă interesa atât de mult – şi profesorul ştia asta – cât din ceea ce reieşea din opera
lui era legat de realitate, de viaţa lui, cât din persoana pe care o simţeai prezentă în cărţile
lui era el cu adevărat. Am aflat că întrebarea asta li se pune mai tuturor scriitorilor şi că, în
general, e o mare greşeală să confunzi autorul cu personajele lui – cu excepţia cărţilor
autobiografice. Un scriitor vorbeşte în cărţile lui din experienţă, dar nu neapărat din a lui.
Lumea inspiraţiei e la fel de vastă ca lumea însăşi, ca să nu mai vorbim de lumea literară,
care şi ea poate fi o sursă de inspiraţie. Un scriitor devine personal atunci când se inspira
din lumea visului, a aspiraţiilor proprii, a fanteziilor personale. Se poate că anumite
personaje să fie întruchiparea unor dorinţe niciodată împlinite în viaţa reală, sau
continuarea fictivă a unor întamplări prea puţin spectaculoase ori semnificative în
realitate. Am înţeles din asta un lucru foarte important şi anume, că indiferent despre ce ar
scrie, un autor este şi opera lui, nu doar omul care scrie o carte şi că cele două nu pot fi
separate complet niciodată.
L-am întrebat cât din entuziasmul copilăriei îl mai caracterizează. Mi-a spus că ori
de câte ori descoperă ceva nou în munca lui de cercetător sau în călătoriile lui, se simte
exact ca atunci când avea şase, opt sau doisprezece ani şi lumea îi revela un lucru nou şi
miraculos – o specie nouă de fluture, o carte nemaipomenită, o minune a fizicii s.a.m.d.
Voiam să aflu, de asemenea, dacă în viaţa lui au existat şi mai există încă mari
prietenii. Omul, mi-a replicat el, este o fiinţă socială. Doar mizantropii se izolează. În
tinereţe şi adolescenţă prieteniile au o intensitate maximă – e perioada în care simţi că
ceva neîmpărtăşit nu are aceeaşi valoare ca un lucru pe care-l ştii doar tu. Mai târziu în
viaţă legi prietenii cu oameni care au preocupări comune şi schimbul de informaţii nu mai
are doar încărcătura emoţională, ci şi profesională. Nici timpul nu-ţi permite acelaşi grad
de socializare.
Spre sfârşitul întâlnirii noastre am abordat problema fericirii şi l-am rugat pe
ilustrul meu interlocutor să-mi spună ce crede despre despre propria lui viaţă, ce simte
privind înapoi, dacă există vreun regret, vreo neîmplinire, dacă nu există momente în care
ar vrea să fi făcut altceva, să fi trăit altfel. Ştiam că e inutil şi naiv din partea mea, dar
ţineam neapărat ca interviul să fie complet şi nicio întrebare fără răspuns. Aşadar ,l-am
întrebat: „Unde merge viaţa? Nu aţi vrea uneori să vă întoarceţi?”. El îmi răspunde: „O
viaţă bine traită nu are unde să se întoarcă. Pentru mulţi oamenii este ca o lumânare care
se consumă încetul cu încetul. Pentru cei merituoşi e ca un drum a cărui destinaţie finală
ai reuşit s-o atingi cu succes şi privind înapoi fiecare etapă a lui are un rost şi un scop
precis şi bine determinat. Să vrei să te întorci este o absurditate ca atunci când ai vrea să
fii altcineva decât eşti. O viaţă bine trăită nu se termină în regrete, ci doar cu anticiparea
plină de linişte a unei bine meritate odihne”.
104
Liceul Teoretic „Aurel Lazăr”, Oradea
Mircea Eliade spunea că „nu există decât fericirea pe care o poti da altora”.
Sunteţi de acord cu această afirmaţie?, i-am pus întrebarea de final.
„Fireşte, dacă toţi oamenii ar gândi aşa, lumea ar fi un paradis terestru!”, îmi
răspunde cu zâmbetul pe faţă.
Mi-am luat rămas bun de la acest om minunat cu sentimentul că o fărâmă din
lumina lui interioară îmi va încălzi sufletul tot restul vieţii.
BIBLIOGRAFIE
Butulescu, Valeriu, Noroi aurifer, Editura Scrisul românesc,Bucureşti, 2011
Mircea Eliade, Romanul adolescentului miop, Editura Cartex 2000, Bucureşti,2012
105
Liceul Teoretic „Aurel Lazăr”, Oradea
DIN AMINTIRI SE NAŞTE IAR COPILĂRIA
Rafaela GHERMAN 69
Cuvinte cheie: zâmbet, inocenţă, speranţă ,emoţiile, trecut
Doar rostind cuvântul „copilărie” o căldură magică pătrunde în adâncul sufletului
dând din nou viaţă amintirilor, de mult uitate, în negura profundă a unui trecut mult
îndepărtat a oamenilor pentru care acum viaţa nu mai înseamnă bucuria de a trăi fiecare
moment la maxim, cu zâmbetul pe buze, ci o contiună serie de probleme a căror finalitate
nu va sosi, probabil, niciodată. A fi copil este ceva unic, ceva ce nu poate fi descris în
cuvinte, o imensă bucurie sufletească simţită la orice mic gest făcut de cei din jurul nostru,
la orice zâmbet familiar şi inocent pe care îl împărtăşim cu ceilalţi, la orice speranţă sau
dorinţă, într-adevăr imposibilă, dar totuşi mult visată în fiecare moment.
În timp ce privesc un vechi album de fotografii din vremea când eram doar o
copilă mică şi neajutorată, când toată atenţia se îndreptă cu multă compasiune şi iubire
asupra fiecărui pas pe care îl făceam încrezătoare spre o altă vârstă, când credeam că totul
este „roz” şi că viaţa este doar o joacă, îmi dau seama că timpul m-a schimbat, că am
crescut şi că acum toate acele clipe minunate le mai regăsesc doar în mintea mea încă
legată de trecutul meu. Îmi amintesc cu multă nostalgie şi entuziasm de acea perioadă de
timp, parcă mult prea scurtă, în care mama şi bunica îmi spuneau eternele basme cu Feţi
frumoşi şi zâne fermecate pe care le ascultam cu atât de multă atenţie şi luare aminte, încât
ajunsesem să cred încă de atunci că totul este posibil şi că dacă îţi doreşti cu adevărat un
lucru întotdeauna există o calea cum poţi ajunge la el. Parcă acum se proiectează în mintea
mea iar şi iar toate acele clipe memorabile şi unice în care mă aflam alături de toţi
membrii familiei în apropierea sărbătorilor de iarnă, când bradul atent împodobit sub care
cadourile mari şi frumos colorate aşteptau nerăbdătoare să fie deschise, când acel moşneag
blând, cu barbă lungă, ninsă de ani era aşteptat cu atât de mult entuziasm în fiecare ajun al
Crăciunului sau când priveam satisfăcută valsul ameţitor al fulgilor mari de nea de pe
geamul împânzit cu finele amprente ale gerului. Nimeni, absolut nimeni, nici chiar cei mai
reci sau nepăsători oameni nu ar putea da uitării toate acele imagini colorate cu milioanele
69 Elevă clasa a IX-a D, Colegiul Naţional ,,Avram Iancu,, Brad, Judeţul Hunedoara, Coordonator: profesor Dalia ŞTEFAN
106
Liceul Teoretic „Aurel Lazăr”, Oradea
de momente ale copilăriei lor, cu toate emoţiile, speranţele, zâmbetele şi iluziile specifice
unei gândiri imature şi inocentă care nu poate să conceapă că viaţa este o adevărată luptă
între viaţă şi moarte din care jocul treptat se va desprinde tot mai mult, ci continuă să
creadă că totul va rămâne la fel şi că întotdeauna vor exista cei din jur care vor face totul
în locul nostru fiindcă „suntem prea mici”. În cele din urmă trebuie să concepem că nimic
nu este veşnic şi că mai devreme sau mai târziu cei care fac totul pentru noi nu ne vor mai
fi alături, iar noi vom ajunge într-o perioadă a vieţii în care nu vom mai fi mici pentru a
primi totul de-a gata, ci acum la rândul nostru vom ajunge să ne purtăm singuri de grijă,
ba mai mult să facem toate acele sacrificii pe care alţii le-au făcut cândva pentru noi.
Într-o zi frumoasă şi însorită, nu cu mult timp în urmă, discutasem cu bunica
anumite lucruri legate de magicul univers al copilăriei. Ea mi-a spus că în vremea în care
ea fusese copil lucrurile stăteau cu totul şi cu totul diferit faţă de zilele noastre: părinţii nu
erau deloc indulgenţi aplicând numeroase pedepse în cazul în care cuvântul lor era
încălcat, condiţiile nu erau la fel de favorabile precum sunt acum, iar respecul era literă de
lege a cărei amprentă, se spune, că „definea viitorul adult”. Din toate cele auzite am
constatat faptul că acum copiii au evoluat considerabil faţă de generaţiile trecute atât
datorită tehnologiei care este într-un continuu proces de dezvoltare, cât şi atitudinii prea
îndurătoare a membrilor familiei care acceptă în mare parte totul încă din primii ani de
viaţă ai copilului crezând că doar aşa acesta poate fi pe deplin fericit. Într-adevăr orice
copil şi-ar dori ca drepturile lui să fie cât mai vaste, iar în ziua de astăzi, consider, că aşa
ar fi, de altfel, şi corect, însă la baza acestor favoruri primite din partea familiei inevitabil
trebuie să existe şi o serie de îndatoriri fundamentale prin care copilul să dovedească astfel
că merită pe deplin sau cel puţin parţial toate eforturile pe care familia să le depună doar
ca el să fie în pas cu lumea modernă. Respectul, în primul rând, este principala îndatorire
pe care copilul trebuie să o facă atât faţă de membrii familiei, cât şi faţă de restul
persoanelor, fie ceilalţi copii, fie adulţi, cu care acesta este într-o continuă relaţie la fiecare
pas. Prin respect el dovedeşte că este bine crescut şi că deşi aspectul înfăţişează tipul
copilului modern şi rebel, totuşi atitudinea dezvăluie un adevărat tânăr în devenire cu
calităţi excepţionale, demne de urmat, prin care poate obţine numeroase succese în scopul
formării unei cariere de apreciat.
Întotdeauna mi-am pus întrebarea „Oare de ce atunci când suntem copii ne dorim
să fim adulţi, iar când ajungem la acea treaptă a vieţii am vrea să dăm timpul înapoi pentru
a fi iar copii?” Într-o zi meditând asupra acestei întrebări am reuşit în cele din urmă să
găsesc răspunsul la acest mister pe care până atunci nu am putut să îl descopăr. Cu toţii
când suntem copii ne dorim ca timpul să treacă mai repede pentru a deveni oameni maturi,
în toată firea, fiindcă avem impresia că atunci totul este perfect, că suntem puternici cu
autoritate maximă asupra celor apropiaţi nouă şi că putem obţine tot ceea ce ne dorim, însă
107
Liceul Teoretic „Aurel Lazăr”, Oradea
gândind toate acestea facem o mare greşeală visând zadarnic la un viitor mult prea
îndepărtat care nu poate fi comparat din niciun punct de vedere cu magicul univers al
copilăriei pe care, din nefericire, nu îl apreciam pe deplin cât timp suntem incluşi în
acesta. Abia după înaintarea în vârstă ne dăm seama că, defapt, nicio altă etapă din viaţă
noastră nu poate fi îndeajuns de frumoasă şi pură, la fel ca şi copilăria. Ajungem în cele
din urmă să regretăm nu doar faptul că nu am profitat la maxim de acele clipe minunate
învăluite pe deplin în ameţitoarea vrajă a jocului, ci mai mult de atât ajungem să regretăm
până şi acele dorinţe, acum considerate stupide, de a creşte şi de a evada cât mai repede în
lumea cotidiană care acum nu mai seamănă deloc cu cea pe care, cândva, demult, o
visasem atât de mult. Tot împreună cu trecere treptată, dar totodată parcă prea bruscă a
timpului descoperim şi o mulţime de lucruri şi sentimente noi destul de puţin familiare
care ne duc din nou cu gândul la ideea că toate acestea în vremea copilăriei nici măcar nu
ştiam ce înseamnă ele mai exact, iar acum noi suntem cei care încercăm din răsputeri să
reuşim să le facem faţă. Ura, dezamăgirea, orgoliul, nepăsarea… toate acestea sunt lucruri
noi care până la graniţa dintre copilărie şi maturitate nu au putut în niciun fel să îţi facă
simţită prezenţa, fiindcă oricât de mult au încercat să apară niciodată nu au reuşit să fie
îndeajuns de puternice încă să doboare acel grad măreţ de inocenţă care trăia în adâncul
sufletului nostru. Păcat însă că acesta s-a degradat… că a reuşit în cele din urmă să fie
distrus până şi ultimul său sprijin pătrunzând peste ruinele acestuia toate aceste sentimente
inumane care împiedică sub orice formă rodirea purităţii, a compasiunii şi în unele cazuri
chiar şi a iubirii. Am fi putut crede vreodată că vom ajunge să privim cu atât de multă
nepăsare lucrurile pe care în copilărie le consideram cele mai de preţ? Să ignorăm complet
„cei mai buni tovarăşi de joacă” doar din invidie că au reuşit să se ridice mai sus decât
noi? Sau cel mai important că vom ajunge într-o perioadă în care să nu mai avem
încredere în ceea ce pot face alţii pentru noi, ba mai mult să nu mai avem încredere nici în
noi înşine şi în ceea ce suntem capabili să înfăptuim cu scopul de a putea face faţă
situaţiilor dificile la care suntem adesea supuşi. Toate acestea se întâmplă fiindcă, deşi pe
chipul nostru se citeşte, în mare parte, fericirea, totuşi undeva în adâncul sufletului trăieşte
o imensă dezamăgire construită cu timpul din numeroasele experienţe prin care am trecut
şi din care am învăţat că nu de fiecare dată oamenii din jurul nostru ne vor binele, ci din
potrivă prezenţa multora dintre ei în viaţa noastră are ca scop ruinarea şi răpunerea noastră
şi a viselor noastre la pământ. Fiecare din acestea se accentuează cu timpul... Niciuna
dintre ele nu se naşte pur şi simplu în sufletul nostru, ci treptat prin ajungerea într-o
ipostază în care începem să vedem lucrurile firesc, exact cum se întâmplă nu doar
superficial. În acel moment atitudinea noastră se schimbă considerabil imprimându-se
adânc în conştiinţa noastră faptul că nimic nu este ceea ce pare a fi şi oricât de mult am
încerca să fim ca înainte nu se poate, fiindcă acum ştim ce înseamnă trădarea celor pe care
108
Liceul Teoretic „Aurel Lazăr”, Oradea
i-am iubit şi în mâinile cărora ne-am fi pus şi viaţa, iar ca răsplată sacrificiilor noastre să
primim dezamăgirea. Putem spune că viaţa în sine ne oferă toate aceste lucruri care ne
întunecă sufletul şi ne coboară la un nivel inferior din punct de vedere sentimental pentru
că, deşi noi avem impresia că am rămas aceiaşi, totuşi timpul îşi lasă vizibl amprenta atât
asupra aspectului fizic cât şi asupra concepţiei noastre, comportamentului, ideilor,
manifestărilor şi a părerilor care nu mai seamănă în niciun fel cu cele pe care le avem în
vremea când eram copii poate pentru că pur şi simplu ne-am maturizat sau, în primul rând
pentru că am pierdut până şi ultima fărâmă de puritate şi duioşie. Nici măcar nu mai are
vreun sens să gândim că vom putea să fim iar la fel de nepăsători din punct de vedere al
neregulilor prin care trecem precum eram cu câtva timp în urmă... pentru că, deşi noi
încercăm să ne shimbăm, să credem că „de acum” vom fi din nou ca înainte, să nu punem
suflet în neplăcerile pe care le primim din jur, totuşi de fiecare dată când facem acest lucru
şi credem că în sfârşit am reuşit cădem, din nefericire fără voia noastră prada unei alte seri
întregi de falsităţi prin finalitatea cărora ajungem din nou de unde am început. De abia
acum simţim într-un fel anume un profund regret că toată acea poveste de vis, invadată de
cele mai frumoase creaturi şi în care supremaţia adevărului dăinuia veşnic asupra oricărei
fapte sau gest pe care le înfăptuiam s-a sfârşit atât prea devreme şi în acelaşi timp pentru
totdeauna. Iată cum timpul îşi arată şi cealaltă latură... aceea pe care o visam de atât de
mult timp, dar care acum ni se pare mult prea grea şi, deşi am dori cu orice preţ, ba mai
mult de atât am fi dispuşi să facem absolut orice pentru a da timpul înapoi la acel univers
fermecat, totuşi este imposibil... „Viaţa merge întotdeauna înainte şi niciodată înapoi.”
Aşa îmi spunea demult bunica... ea ştia ce înseamnă viaţa şi în acelaşi timp la ce să se
aştepte din partea ei, însă eu nu. Tocmai din acest motiv de fiecare dată când îmi spunea
acest lucru pe chipul ei se citea un regert imens pe care nici eu nu îl puteam înţelege
atunci, însă acum pot: dorinţa de a ajunge matură a împiedicat-o mereu de a trăi din plin
ceea ce viaţa în sine în vremea copilăriei a oferit.
Prin copilărie înţelegem nu doar perioada vieţii în care întreaga atenţie o dedicăm
asupra jocului, acelor păpuşi sclipitoare cu chip de prinţese sau a giganţilor ursuleţilor de
pluş coloraţi în nuanţe atrăgătoare, ci în acelaşi timp înţelegem, abia după trecerea
timpului şi ajungerea la o perioadă mai dificilă în care lucrurile mici nu ne mai fac să
zâmbim cu atât de mult entuziasm că, defapt, copilăria reprezintă acel vis frumos în care
lacrima şi suferinţa oricât de mult ar încerca nu poate avea definiţie, dar care din nefercire
se sfârşeşte mult prea curând şi devreme la sosirea zorilor, la trecerea bruscă de la culorile
copilăriei, la monotonul maturităţii.
109
Liceul Teoretic „Aurel Lazăr”, Oradea
COPILĂRIA
Andreea-Maria COSMA70
Carina ŞUSTER71
Cuvinte cheie: copilărie, amintiri, inocenţă, evenimente
Cea mai frumoasă perioadă din viaţa unui om este fără îndoială copilăria.
Copilăria este singurul moment al vieţii în care trăim totul la maxima intensitate, în care
râdem şi plângem în aceeaşi zi, în care ne supărăm şi iertăm în câteva secunde,în care
suntem singuri şi totodată cu toată lumea.
Einstein spunea despre el, către sfârşitul vieţii: „Cred că secretul realizărilor mele
constă în faptul că am rămas copil”. „Copiii gândesc altfel”, spunea tot el, care a fost
considerat „copilul nemuritor al omenirii”. Nu poţi fi copil decât o singură dată în viaţă,
dar poţi păstra spiritul aventuros şi inocenţa până la vârsta senectuţii şi mai departe.
Universul copilăriei este magic. Nu există spaţiu şi timp, toate evenimentele se petrec într-
un prezent continuu şi într-un singur loc: aici. Până mâine e atât de departe!! Perceperea
lumii este diferită. Există mama, tata şi ceilalţi oameni, de multe ori străini, iar cu străinii
nu ai voie să vorbeşti. Când eşti copil toate visele pot deveni realitate, trăieşti cu emoţie
maximă fiecare întâmplare şi eşti fericit. Copilăria e un univers deziderat, unde prietenia
nu e niciodată falsă, unde jocurile banale se transformă în cele mai aventuroase piese de
teatru, iar jucăriile sunt actorii profesionişti; universul în care imaginaţia nu are limite, iar
fericirea e surprinsă în cele mai neînsemnate lucruri. Cât de uşor crezi poveştile inventate
de cei mari, acele istorioare ce îţi transformă copilăria în magie şi mister.
Cât de frumoase sunt jocurile şi jucăriile!!! Te joci singur şi totuşi camera pare a fi
plină de copii. Te joci şi râzi, te joci şi plângi, te joci şi creşti. Într-o bună zi cineva îţi dă
un fel de verdict: „Eşti mare, gata cu joaca!”. Te supui şi nu înţelegi de ce trebuie să
renunţi la ceea ce îţi place mai mult, de ce trebuie să părăseşti acest tărâm pe care îl
credeai al tău pentru totdeauna. Nu-ţi poate cere nimeni să nu mai fii copil, să uiţi de
bucuria unui vis, să nu mai plângi când se topeşte omul de zăpadă care ţi-a fost prieten şi 70 Elevă clasa a IX-a D, Liceul Teoretic ,,Aurel Lazăr” Oradea, Coordonator: prof.dr. Cristina
Diana BRĂDĂU71 Elevă clasa a IX-a D, Liceul Teoretic ,,Aurel Lazăr” Oradea, Coordonator: prof.dr. Cristina
Diana BRĂDĂU110
Liceul Teoretic „Aurel Lazăr”, Oradea
ţi-a zâmbit cu dinţii lui de cărbune o iarnă întreagă. Ai vrea cu disperare să-l ajuţi, dar
soarele e mai puternic decât tine şi suferi văzându-l cum moare. Să fii copil înseamnă să
fii tu însuţi, să-ţi gângureşti cuvintele, să iubeşti, să speri, să fii fericit. Câţi dintre noi nu
am adormit cu basmele spuse de mame sau bunici? Cât de curajoşi sunt eroii din poveşti şi
cât de mult ne-am dorit să fim ca ei!! Până la urmă nu e nimic rău în a-ţi dori să fii bun,
frumos, curajos şi deştept. Când suntem copii căutăm modele in universul nostru real sau
imaginar. Putem fi oricine, oricând.
Frumoasă, fascinantă, magică, vârsta inocenţei ne rămâne în suflet şi ne vom
aminti cu drag de ea tot restul vieţii. Purtăm în noi anii aceia şi uneori, mari fiind,
redescoperim bucuria de a fi copii, de a ne manifesta ca ei atunci când primim un cadou,
sau când ni se împlinesc visele cele mai îndrăzneţe. Rămânem cu amintirile, cu un strop
de regret şi cu copilul de odinioară, uitat într-un colţ prăfuit al sufletului. Copilăria este cu
adevărat paradisul inocenţei, un paradis din care am fost izgoniţi, pe care l-am pierdut, eu,
un mic Adam care a vrut mai mult… care a pus întrebări, aşteptând în schimb răspunsuri.
Cu fiecare întrebare îmi pierdeam inocenţa, cu fiecare răspuns mă îndepărtam de
paradis… toate pentru ca acum să fiu mai matur ca oricând… dar cu toate astea… să mai
fiu şi copil.
„A aştepta să culegi altceva dintr-un pământ decât ceea ce a fost semănat în el, ar
fi copilărie.” (Mihai Eminescu)
BIBLIOGRAFIE
„Şireaguri de gânduri”
111