Download - Curs Comunicarea
COMUNICAREA
Definiţie:
Orice situaţie în care este prezentă o informaţie este o situaţie de comunicare.
Elementele de situaţie:
- Emiţător
- Receptor
- Mesaj
- Cod
- Canal
- Referent
Emiţătorul este sursa de informaţie prezentă într-o situaţie de comunicare.
Receptorul este beneficiarul informaţiei într-o situaţie de comunicare.
Mesajul este informaţia transmisă de la un emiţător către un receptor sau mai mulţi
receptori.
Codul este sistemul de comunicare pe baza căruia se construiesc mesajele. Pentru ca
informaţia să se poate transmite, codul trebuie să fie comun emiţătorului şi
receptorului.
Canalul de comunicaţie este calea pe care se propagă mesajul.
Referentul este conţinutul mesajului.
În studiul său „Lingvistică şi poetică” Roman Iacobson realizează următoarea schemă
a componentelor actului de comunicare:
„Cel care se adresează (emiţătorul) trimite un mesaj destinatarului (receptorul)
pentru că mesajul să-şi îndeplinească funcţiunea era nevoie de un context la care se referă
(referent), pe care destinatarul să-l poate şi pricepe şi care să fie sau verbal sau capabil de a
fi verbalizat, de un cod întru totul sau cel puţin parţial, comun atât expeditorului, cât şi
destinatarului (cu alte cuvinte comun celui care codează şi celui care decodează), în fine are
nevoie de contact, conducta materială sau legătura psihologică între cei doi, care le dă
posibilitatea să stabileze şi să menţină comunicarea.”
1
REFERENT
MESAJ
RECEPTOR EMIŢĂTOR
COD
CANAL DE TRANSMISIE
Codul folosit în comunicarea dintre oameni se numeşte limbă naturală. Comunicarea
bazată pe limbile naturale se numeşte comunicare verbală (comunicare nonverbală este
semnele din limbajul surdo-muţilor).
Pentru că actul comunicării să aibă loc trebuie că atât emiţătorul cât şi receptorul să
respecte anumite reguli:
Regurile emiţătorului:
- Emiţătorul trebuie să comunice în aşa fel încât să se facă înţeles (el însuşi să ştie ce
vrea să comunice şi să aplice regulile de exprimare corectă- reguli de pronunţare şi
descriere)
Reguli ale receptorului:
- Receptorul trebuie să fie atent la ceea ce îi comunică emiţătorul
- Receptorul şi emiţătorul trebuie să înţeleagă acelaşi lucruri prin cuvintele pe care le
folosesc
Formele comunicării verbale:
1. Comunicare orală
2. Comunicare scrisă
1. Comunicare orale distingem trei feluri de trăsături:
Trăsături nonlingvistice
Trăsături paralingvistice
Trăsături lingvistice
2
Trăsăturile nonlingvistice (nonverbale) sunt : mimica, gesturile şi poziţia corpului.
Mimica este expresia feţei, este importantă în comunicaţie orală pentru că se asociază
conţinutului comunicării.
Gesturile acompaniează vorbirea şi de multe ori sunt expresia energiei.
Gesticulaţia excesivă poate fi supărătoare sau chiar ameninţătoare.
Poziţia corpului este un element nonverbal care au un rol mai limitat în comunicarea orală în
care poate să fie sugestiv.
Trăsăturile paralingvistice (proverbele / prozodice)
Acestea sunt: accentul, intonaţia şi pauzele intenţionate. Ele contribuie la constituirea de
ansamblu al mesajului oral.
Trăsăturile lingvistice
Există trăsături lingvistice admise de comunicarea orală, ca deformarea cuvintelor, elipsa
sau tautologia. Elipsa se referă la suprimarea dintr-un enunţ din motive de economie, de
exprimare a unuia sau mai multor constituenţi. Tautologia e o formă specială de repetiţie, care
constă în folosirea aceluiaşi cuvânt într-o structură sintactică dată. De ex.: „fierul, că este fier,
şi tot nu rezistă”, „prostul e tot prost: nu se învoia cu nici un preţ.
Trăsăturile lingvistice neadmise în comunicare.
Aceste trăsături sunt greşeli de vorbire şi ele au mai multe cauze. Cele mai răspândite
greşeli provin din necunoaşterea regulilor limbii. Unele sunt urmarea a emoţiilor, grabei sau a
lipsei de atenţie în momentul comunicării. Erorile din limba vorbită pot fi de natură fonetică,
morfologică, sintactică şi lexicală.
1. O tendinţă greşită a limbii este reducerea hiatului. Hiatul constă în vecinitatea
imediată a doua vocale, care aparţin unor silabe diferite. De ex.: co-o-pe-ra-re, sti-in-ţă, fi-in-
ţă. Reducerea hiatului înseamnă suprimerea unuia dintre sunete: *coperare, *ştinţă, *finţă -
forma greşită. Tot un caz de reducere a hiatului este transformarea uneia dintre vocale în
semivocale, astfel substantivul ca-i-să are un hiat. Dacă pe „i” considerăm semivocală, atunci
„ai” devine diftong şi apare greşeala *cai-să.
2. Este o greşeală scrierea şi pronunţarea cu „i” iniţial a anumitor pronume şi forme
verbale. Formele: eu, el, ea, ei, ele, eram, erai se scriu cu „e” dar se pronunţă „ie”. E greşită
pronunţarea: *eu, *el, *ea, *eram, *erai.
3. Neologismele care încep în scris cu „e” se pronunţă tot cu „e”, este greşit să
pronunţăm: *iepocă, *ierou. Pronunţarea corectă este: epocă, erou.
3
4. Din neatenţie sau grabă se pot alătura sunete care creează sonorităţi neplăcute.
Acestea sunt cacofoniile. De ex.: *Acesta este mai bun ca carnea (corect: ...mai bun decât
carnea), *După partida de fotbal... (Corect: După ce s-a terminat partida de fotbal), *Nu cel
care cere e vinovat, ci cel care dă... (Corect: Nu cel care cere e vinovat, ci acela care dă...)
5. O altă greşeală fonetică se referă la accentuările incorecte. În limba română
accentul nu are o poziţie fixă, de aici apar şi greşelile. De ex.: *‘antic-ant’ic, *b’olnavi-
boln’avi, *car’acter-caract’er, *m’atur-mat’ur, *reg’izor-regiz’or, *s’ever-sev’er, *s’imbol-
simb’ol.
6. Umplarea pauzelor. Această greşeală se referă la fluenţa emiterii unui mesaj. Dacă
vorbitorul se încurcă sau din cauza emoţiei uită ce vrea să spună încearcă să elimine pauza
adăugând un sunet prelungit (de obicei vocalele „ă” sau „â”)
Greşeli de morfologie
1. Articolul hotărât al substantivelor masculine in genitiv, dativ este greşit plasat
înaintea substantivului, iar greşeala se extinde uneori şi asupra substantivelor feminine. De
ex.: *a lui tata-tatălui, *a lui Ioana-Ioanei. Articolul hotărât „lui” este proclitic când se
ataşează numelor proprii masculine (lui Ion) sau numelor proprii feminine care nu se termină
în „a” (lui Carmen, lui Jeni).
2. Substantivele care indică naţionalitatea şi care la singular se termină în „z” primesc
la plural un „i”. De ex.: francez-francezi, englez-englezi. Incorect: *franceji, *engleji.
3. Forma de genitiv plural a substantivului „ou” articulat cu articolul hotărât a obţine
corect prin analogia cu substantivul „fată” la genitiv plural articulat cu articolul hotărât. De
ex.: fetele-fetelor(*fetelelor), ouăle-ouălor(*ouălelor)
4. Vorbitorii ezită în privinţa corectitudinii unor substantive terminat in „ă” în
momentul în care sunt aşezate la genitiv dativ articulat. Pentru a afla forma corectă punem
substantivul la plural nearticulat şi adăugăm un „i”. De ex.: regulă-reguli-regulii, rădăcină-
rădăcini-rădăcinii, mamă-mame-mamei, apă-ape-apei.
5. Adjectivul „drag” la plural feminin articulat cu articolul hotărât este folosit în
vorbirea multora sub forma *dragele mele flori. Dacă inversăm termenii observăm construcţia
corectă „florile mele dragi” şi nu „florile mele drage”. Deci corect va fii: dragile mele flori.
Fenomenul invers se petrece cu adjectivul „ultimele” rostit greşit „ultimile”
4
6. Adjectivele compuse care au in structura lor cuvântul „nou”(nou-născut, nou-venit)
nu îşi modifică decât a doua parte în cursul flexiunii. Corect va fi: copiii nou-născuţi şi nu
*copiii noi născuţi.
7. Adjectivele pronominale sunt dificile pentru mulţi vorbitori. Se aud greşit formele
*ei însăşi, corect ei înşişi. Pentru a evita aceste situaţii putem să înlocuim cu adverbul „chiar”.
In loc de voi înşivă putem să punem chiar voi.
8. Este frecventă folosirea verbului „a plăcea” în formele *a place şi *mi-ar place.
Folosirea acestor forme greşite se explică prin indicativul prezent, care este într-adevăr cu „a
îmi place”. Totuşi formele corecte de infinitiv şi condiţional sunt „a plăcea” şi „mi-ar plăcea”.
9. Pentru imperativul verbului „a face” unii vorbitori folosesc forma *făceţi. Corect:
faceţi. Şi model ne este din nou infinitivul care este în „a” şi nu în „ă”(a face, *a făce).
10. Verbul „a da” este un verb neregular. Astfel mai mult ca perfectul are formele:
dădusem, dăduseşi, dăduse cu rădăcina „dădu” in timp ce rădăcina prezentului este „da”: dau,
dai, dau. Greşeala frecventă este folosirea rădăcinii pentru prezent in construcţia mai mult ca
perfectului. De aici formele greşite: *eu dasem, *tu daseşi, *el dase.
11. În cazuri unor verbe există o diateză în plus în vorbire faţă de limba scrisă şi
anume diateză reflexivă. De ex.: în cazul verbului „a râde” folosit şi cu forma * a se râde. Este
greşit: *ce te râzi, corect: ce râzi.
12. Cu verbul „a servi” se petrece fenomenul invers. El are şi forma reflexivă „a se
servi” chiar cu diferenţă de înţeles între cele două forme: „chelnerul a servit aperitivele şi s-a
întors la bucătărie, s-a servit şi el cu ce a găsit acolo”. Incorect este: *serviţi! şi corect este:
serviţi-vă!
13. În cazul adverbului „mai” este frecventă aşezarea acestuia înaintea auxiliarului. De
ex.: *nu mai am plecat. Corect este aşezarea adverbului „mai” după auxiliar: „nu am mai
plecat”.
5
Greşelile de sintaxă
Principalele greşeli care apar în sintaxa limbii vorbite sunt:
1. Dezacordul dintre predicat şi subiect.
2. Anacolutul.
1. Dezacordul dintre predicat şi subiect.
Regula generală a acordului este că predicatul se acordă cu subiectul în persoană şi
număr. De exemplu: Tu înveţi.
pers II pers IIsingular singular
O sursă de greşeală este acordul prin atracţie care se explică prin incorecta identificare
a subiectului. De exemplu:
P S At Pers. III Pl1. Absenţa din echipă a unor extreme au scăzut puterea atacului.
Corect:Absenţa din echipă a unor extreme a scăzut puterea atacului.
Pl Complement indirect(Ci)2. Ce-s cu aerele astea?
Corect:Ce-i cu aerele astea? – unde predicatul „i” se acordă corect cu subiectul „ce”
Iată căteva situaţii asemănătoare, dar care nu mai sunt greşeli:
P S colectiv At pluralMajoritatea celor prezenţi au fost de acord cu propunerea.
Subiect colectiv – acesta este acordul după înţeles a cărui regulă este următoarea:
Dacă subiectul unei propoziţii este un substantiv colectiv determinat de atribut
substantival la plural, acordul predicatului se face la plural.
Exemplu:
P plural S colectiv AtDe sărbători ne-au vizitat o mulţime de prieteni.
6
În situaţia acordului dintre predicat şi subiectul multiplu deosebim doua reguli:
A. Predicatul are numărul plural dacăm subiectul multiplu se realizează prin
juxtapunere sau cu coordonare copulativă.
B. Predicatul are numărul singular dacă subiectul multiplu se realizează prin
coordonare disjunctivă.
Exerciţiu:
1. Copiii şi vârstnicii (a se uita) şi (a aplauda). – Copiii şi vârstnicii se uita şi aplaudă
2. Se pare că astăzi (a se închide) apa sau gazul. – Se pare că astăzi se închide apa sau
gazul.
3. Cafeaua şi tutunul (a pune) în pericol sănătatea. – Cafeaua şi tutunul pun în pericol
sănătatea.
4. (A participa) la cros fie Ion, fie Dan. – Participă la cros fie Ion, fie Dan.
2. Anacolutul
De exemplu:
„Este o criză, care ... care statutul cum a devenit acuma ... fiindcă nu mai merge cu
sistema asta, care, când te gândeşti te apucă groaza!...”
(Ion Luca Caragiale, Situaţiunea)
Între propoziţia atributivă „care statutul cum a devenit acuma” şi regenta ei „este o
criză” nu există nici o legătură sintactică. Propoziţia „fiindcă nu mai merge cu sistema asta”
pare să fie o subordonată cauzală, care nu mai are nici o legătură cu prima propoziţie „Este o
criză, care ...” pentru că între cele două propoziţii au intervenit alte construcţii. În final
personajul care îşi exprimă părerea elimină prepoziţia care ar putea face atributiva inteligibilă:
„sistema asta care te apucă groaza”. Această frază este un anacolut.
Anacolutul este discontinuitate sintactică în construcţia enunţului; enunţul se
continuă cu altă realizare gramaticală. Cauzele anacolutului sunt folosirea frazelor foarte
lungi în vorbire, fapt care reduce la o ruptură în logica exprimării şi lipsa de educaţie
gramaticală.
În anacolutul este des implicat propunele relativ „care”, acest pronume pune probleme
când trebuie să fie însoţit de prepoziţii. Astfel prepoziţia este de multe ori uitată.
7
Regula este următoarea:
Pronumele relativ trebnie să fie însoţit de prepoziţia cerută de verb.
Exemplu:
Corect
* Băieţii care i-am văzut... – Băieţii pe care am văzut...
* Oamenii care m-am întâlnit... – Oamenii cu care m-am întâlnit...
* Fântâna care am scos apă... – Fântâna din care am scos apă...
* Băieţii care m-am despărţit... – Băieţii de care m-am despărţit...
Greşeli de vocabular
Greşelile cele mai frecvente şi grave de vocabular sunt: pleonasmul, confuzia
paronimică şi sinonimele greşite. Asemenea abateri de la normă afectează în mod special
cuvintele împrumutate recent, adică neologismele.
a.) Pleonasmul
Cuvântul „pleonasm” provine din limba greacă („pleonasmos”) unde înseamnă
abundenţă, dar şi inutilitate.
Definiţia: Prin pleonasm denumim o construcţie în care aceeaşi idee este exprimată
prin mai multe(de obicei două cuvinte). Pleonasmele apar atunci când nu se cunoaşte exact
sensul unuia dintre termeni.
De exemplu:
* protagonist principal – protagonist înseamnă personaj principal. Corect: protagonist
* topografia locului – corect: topografia
* genunchiul piciorului drept – corect: piciorul drept
* conducere management – corect: conducere sau management
* a conlucra(a convieţui, a coopera) împreună – corect: con=împreună; a conlucra
* a repeta încă o dată – corect: a repeta
* a reveni din nou – corect: a reveni
* perioadă de timp – corect: perioadă
8
b.) Concluzii paronimice
Paronimele sunt acele cuvinte care diferă ca sens, dar care sunt confundate din
cauza asemănării lor de formă. Concluzia constă în faptul că unul dintre paronime, cel
care este mai familiar vorbitorului, este folosit în locul celuilalt.
Perechi de paronime supuse confuziilor:
oral – orar
original – originar
literal – literar
complement – compliment
temporal – temporar
glacial – glaciar
familial – familiar
petrolifer – petrolier
corbonifer – carbonier
emigrant – imigrant
c.) Cuvinte cu sensuri incorect folosite
Există două fenomene de vocabular sancţionate sau doar nerecomandate de norma
literală. Amândouă fenomene se referă la sensul cuvintelor. Într-un caz avem sinonimii greşite
sau subînţelese, în celălalt avem polisemie nemotivată.
1. Sinonimiile greşite apar în cazul în care, înşelaţi de asemănări, vorbitorii cred că
ştiu ce sensuri au cuvintele şi nu mai consultă dicţionarul.
De exemplu:
• atitudinea sa vindicativă(răzbunător) i-a speriat pe toţi – din necunoaştere
neologismul „vindicativ” este înţeles ca fiind un derivat al verbului „a vindeca”. În realitate
„vindicativ” înseamnă răzbunător;
• am fost de acord că gestul lui fusese un gest temerar – temerar înseamnă îndrăzneţ ≠
* a se teme;
• cei doi miniştrii au semnat un tratat de ajutor mutual – mutual înseamnă reciproc ≠
*mut;
• a protestat spunând că activităţile lucrative nu erau permise organizaţiilor de
caritate – lucrativ înseamnă aducător de profit ≠ *lucrător;
• am trecut fortuit pe la el şi l-am găsit foarte bolnav – fortuit înseamnă întâmplător ≠
*forţat;
9
2. Polisemia nemotivată se referă la folosirea unui cuvânt cu sensuri pe care el nu le
are. Un caz de polisemie neobişnuită e acela al verbului „a băga”. În vorbire ultimii ani acest
verb este utilizat în legătura cu acţiune, care nu-i justifică prin nimic folosirea.
De exemplu:
Corect
* a băga demisia – a demisiona
* a băga divorţ – a divorţa
* a băga actele – a depune actele
* a băga marfa – a aduce marfa
* a băga telefonul – a monta un telefon
* a băga cablu – a se abona la televiziunea prin cablu
* a băga viteza – a accelera
* a băga benzină – a alimenta
O categorie de greşeli sunt cele datorate calchierii din limba maghiară (traducere
fidelă sau cuvânt de cuvânt).
De exemplu:
S-a scris afară pentru a lua concediul medical.= Kiiratja magát.
10
Formele comunicării orale
Comunicarea orală se realizeaeză în două feluri:
- prin dialog
- prin monolog
Dialogul
Definiţia:
Orice situaţie de comunicare orală în care protagonişti sunt alternativi, atât
emiţător, cât şi receptor, se numeşte dialog.
Dialogul este un ansamblu de interacţiuni verbale, dar susţinute şi de elemente
paraverbale şi nonverbale. Chiar dacă are un şir de enunţuri dialogul are o organizare, adică e
structurat. Structura sa de bază e perechea de replici în care o replică aparţine unui emiţător,
iar replica următoare aparţine celui care fusese receptor. Dialogul e dependent de context,
adică felul în care evoluează un dialog depinde de următorii factori:
a. împrejurarea în care desfăşoară dialogul;
b. măsura în care colocutorii se cunosc;
c. reporturile(sociale, afective) dintre ei.
Structura dialogului
Dialogul are două componente principale:
1. Un ansamblu de interacţiuni între cel puţin doi colocutori
2. Un ansamblu de măsuri pe care vorbitorul le poate lua, pentru că acţiunile sale
asupra receptorului să fie eficiente.
1. Intercaţiunile şi locul lor în dialog
Interacţiunile dintre colocutori pot apărea:
a. în partea introductivă
b. în partea centrală
c. în partea finală a dialogului.
11
a. Partea introductivă e cea în care se stabilesc partenerii de dialog. Ea este
remarcată prin formule relativ fixe: „Bună ziua!”, „Salut!”, „Ce mai faci?”, „Cum mai
merge?”, „Ce mai e nou?”. Tot elemente introductive sunt formulele de prezentare când
partenerii de dialog nu se cunosc. Uneori, părţile introductive sunt întrebuinţate pentru a
imprima dialogului o direcţie. Vom spune atunci că partea introductivă conţine oferta de
dialog. Când emiţătorul are o rugăminte şi nu foloseşte formulele iniţiale pentru a propune o
direcţie de desfăşurare a dialogului se întrebuinţează formule de tranziţie sau de tatonare.
b. Partea centrală. Definim prin partea centrală a unui dialog acea parte care conţine
oferta de dialog şi consecinţele ei sau consecinţele ofertei, în cazul în care oferta nu a fost deja
sugerată prin formulele introductive.
c. Partea finală a unui dialog marchează momentul în care unul dintre participanţi
doreşte să se retragă din comunicare. Retragerea din dialog înseamnă deseori şi părăsirea
locului de dialog.
2. Strategiile vorbitorului.
Strategiile în cauză sunt următoarele:
a.) Vorbitorul încearcă să câştige bunăvoinţa receptorului. Mijloacele folosite sunt
propoziţii incidente prin care vorbitorul arată că doreşte să fie cât mai bine şi cât mai uşor
înţeles de către receptor: „După cum îţi spuneam”. Efecte asemănătoare se pot obţine prin
tonul vocii, prin priviri semnificative sau prin gesturi.
b.) Centrul atenţiei receptorului. Emiţătorul poate verifica dacă receptorul e cu
adevărat atent la spusele sale. Formulele cele mai obişnuite sunt: „Ştii?”, „Mă urmăreşti?”,
„Mă înţelegi?”, „Da?”, „Nu?”.
c.) Reliefarea anumitor fragmente de mesaj. Unele părţi din mesaj sunt subliniate de
emiţător tot mai cu scopul de a-i arăta colocutorului cât sunt ele de importante. Formulele
tipice sunt: „Ştii ceva?”, „Ştii ce?”, „Uite ce este!”, „Fii atent!”, „Ascultă-mă pe mine!”.
Formele dialogului
Formele principale de dialog sunt conversaţia şi discuţia.
Definiţia:
O conversaţie e un dialog a cărui desfăşurare depinde de gradul în care
participanţii cunosc regulile generale ale dialogului.
12
Definiţia:
O discuţie e un dialog a cărui desfăşurare depinde de o serie de reguli acceptate în
prealabil de toţi participanţi.
Discuţiile pot fi de mai multe feluri:
examinarea orală în şcoli
şedinţele de judecată
raportările în armată
dezbaterile de radio/TV
conferinţele de presă
interviurile de angajare
dialogurile cu lucrătorii din serviciile publice
Formele discuţiei: Dezbaterea şi dezbaterea polemică.
Trăsături ale dezbaterii:
1. Tema dezbaterii e de interes larg şi priveşte grupuri sociale sau
profesionale(pensionari, oameni de afaceri, etc.).
2. Tema şi durata dezbaterii sunt anunţate participanţilor din timp.
3. Participanţii sunt reprezentanţi ai grupurilor interesate de dezbatere, dar şi
specialişti sau oameni politici.
4. Discuţia e condusă de un moderator. El indică participanţii şi le comunică detaliile
de organizare.
5. Regulile discuţiei şi autoritatea moderatorului trebuie să fie liber acceptate de toţi
participanţii.
6. Dezbaterea are asistenţa publică, prin desfăşurarea ei în săli, fie prin transmiterea
ei la radio sau la televiziune.
Dezbatere polemică e o discuţie în care opiniile exprimate sunt opuse.
Monologul
13
Definiţia:
Orice act de comunicare orală în desfăşurarea căruia rolurile de emiţător şi
receptor rămân fixe, e un monolog.
De exemplu: un discurs festiv, o declaraţie de presă, prezenterea unei comunicări
ştiinţifice, recitarea unei poezii, prezenterea ştirilor la radio şi TV.
Trăsături caracteristice ale monologului:
a. Monologul este o acţiune verbală unidirecţională. Această trăsătură deosebeşte în
mod decisiv dialogul de monolog. În cazul monologului există o repartiţie fixă a
rolurilor, astfel încât receptorul nu acţionează asupra emiţătorului, de aceea în
monologuri receptorul mai e numit şi auditoriu. De exemplu: regula unei declaraţii
de presă e ca o persoană să vorbească, iar cei prezenţi să asculte fără să pună
întrebări.
b. Monologul înlesneşte comunicarea în masă. Dialogurile presupun un număr mic de
participanţi, monologurile însă nu sunt dependente de această limitare numerică.
c. Rolul emiţătorului în monolog e mai important decât în dialog. Dialogul creează
protagoniştilor şanse egale de confruntare, pe când în cazul monologului regula e
că emiţătorul să vorbească, iar ceilalţi să asculte.
Structura monologului
Monologul are două componente principale:
1. Un ansamblu de acţiuni verbale(dar şi paraverbale/nonverbale) focalizate asupra
receptorului.
2. Un ansamblu de strategii prin care emiţătorul se asigură de eficacitatea acţiunilor
sale asupra receptorului.
Clasificarea monologurilor
După relaţia cu dialogul clasificăm monologurile în:
1. Monologuri independente.
2. Monologuri inserate în dialog.
14
1. Monologurile independente sunt acele monologuri care nu apar ca urmare a
evoluţiei unui dialog într-o anumită direcţie. De exemplu: un anunţ de publicitate nu e o
urmare a unei conversaţii.
2. Monologurile inserate în dialog sunt consecinţele felului în care decurge dialogul.
De exemplu: într-o conversaţie poate apărea prilejuri de a argumenta un punct de vedere şi în
acest caz din dialog se naşte un monolg inserat.
După scopul comunicării deosebim următoarele tipuri de monologuri:
a. Monologul narativ
b. Monologul argumentativ-explicativ
c. Monologul persuasiv
a. Monologul narativ.
Acesta constă în relatarea unei întâmplări, a conţinutului unei opere narative,
prezentarea unei perioade istorice, comentariile din reportajele de radio sau TV. Claritatea şi
cursivitatea unei povestiri depinde de organizarea povestirii în funcţie de momentele
subiectului: adică în funcţie de locul, timpul şi personajele care participă la acţiune, de intrigă
şi de acţiunile care decurg din intrigă, de punctul culminant şi de deznodământ. A povesti
după acest plan e o tehnică de relatare ce se potriveşte nu doar operelor literare, ci oricărui fel
de întâmplări.
b. Monologul argumentativ-explicativ.
Acest tip de monolog răspunde la două întrebări foarte generale, de genul cum se
explică existenţa unui obiect, fenomen sau fiinţă, şi de ce se petrec anumite fenomene. Acest
monolog e propriu expunerilor ştiinţifice. El prezintă corelaţii între fenomene, cu scopul de a
arăta că unul dintre fenomene e cauza celuilalt.
Exerciţiu:
Puneţi afimaţiile de mai jos în ordine(numărotându-le cu A,B,C) astfel încât una să
servească drept baza pentru formularea celeilalte:
- propoziţia este comunicarea cu un singur predicat (C)
- un verb poate fi la un mod personal sau nepersonal (A)
- un predicat e un verb la un mod personal (B)
15
c. Monologul persusasiv (persuasiv = adjectiv, care urmăreşte să convingă pe cineva
de un anumit lucru).
Prin monologul persuasiv emiţătorul încearcă să determine auditorul să acţioneze într-
un anumit fel. Formele cele mai cunoscute sunt:
monologul persuasiv publicitar
monologul persuasiv electoral
Monologul persuasiv publicitar: în cazul monologului persuasiv publicitar există o
substanţială contribuţie a elementelor vizuale. Reclamele pot fi bazate pe descrieri sau pe
scurte naraţiuni dramatizate. Elementul comun a enunţurilor publicitare e formula finală, ea îi
sugerează receptorului să cumpere produsul, evocându-i calitatea dominantă. De exemplu:
„Le curăţă de nu se văd!”(soluţie de curăţat geamurile ), „Mor gândacii după
el!”(insecticid)
Monologul persuasiv electoral: în discursul electoral tehnica de convingere se
construieşte pe următoarele elemente:
- emiţătorul trebuie să ştie ce nevoi şi ce speranţă au oamenii şi în acelaşi timp de ce se
tem(de război, de şomaj, de creşterea preţurilor);
- el trebuie să arate că pentru toate acestea există soluţii;
- oratorul trebuie să apară în faţa a celorlalţi ca omul care s-a gândit din vreme la
problemele celorlalţi şi care a şi găsit soluţiile concrete.
16
Comunicarea scrisă
Cea de a doua formă de comunicare verbală e comunicarea scrisă. În comunicarea
scrisă emiţătorul îşi construieşte mesajul cu ajutorul unor simboluri grafice. Aceste simboluri
grafice sunt în principal literele. Literele desemnează sunetele, deci scrisul fixează
comunicarea, canalul mesajelor scrise fiind accesibil vederii. Multe dintre regulile
comunicării orale nu mai sunt valabile pentru comunicarea scrisă. Totuşi există o regulă foarte
generală valabilă şi pentru aspectul oral şi pentru cel scris, şi anume: pentru a se face înţeles
emiţătorul trebuie să ştie el însuşi ce vrea, să comunice şi să aplice regulile de exprimare
corectă. Totuşi comunicarea scrisă are o primă regulă, care se referă atât la receptor cât şi la
emiţător. Emiţătorul trebuie să întrebuinţeze corect literele şi semnele de ortografie şi de
punctuaţie. Receptorul trebuie să cunoască şi el semnificaţia semnelor şi felul cum ele se
întrebuinţează pentru a înţelege mesajul. Pentru a scrie corect trebuie să ştim să folosim
literele şi semnele de ortografie.
Definiţia:
Semnele de ortografie sunt semne ajutătoare în notarea cuvântului scris. Ele
notează anumite proprietăţi fonetice, morfologice şi lexicale ale cuvintelor din limba
vorbită.
Pe de altă parte, pentru a scrie corect propoziţii şi fraze, trebuie să indicăm prin semne
speciale cum se succed unităţile sintactice, cum sunt raporturile gramaticale dintre propoziţii,
etc. Pentru toate acestea avem la dispoziţie semnele de punctuaţie.
Definiţia:
Semnele de punctuaţie exprimă în planul scrierii, anumite proprietăţi sintactice ale
părţilor de propoziţie, ale propoziţiilor şi ale frezelor din limba vorbită.
Folosirea semnelor de ortografie
Semnele ortografice sunt:
- cratima(liniuţa de unire)
- apostroful
- punctul
- bara
- linia de pauză
Apostroful e numai semn de ortografie, celelate pot fi şi semne de punctuaţie.
17
Cratima se utilzează:
a) pentru a reda în scris rostirea împreună a două cuvinte alăturate;
b) pentru a despărţi cuvintele în silabe
a) Cratima se foloseşte pentru a nota rostirea a două sau mai multe pronume
neaccentuate(reflexive/personale) împreună cu verbul. De asemenea ea notează rostirea
împreună cu un alt cuvânt a formelor scurte(i şi s) ale verbului a fi.
De exemplu:
i-a şi spus(i-pronume personal), s-ar mai duce acolo, nu-i nimeni ca el, nu-s vinovaţi.
b) Cratima ca semn al despărţirii în silabe trebuie să ţină cont de condiţia existenţei
silabei(orice silabă conţine o singură vocală). Regulile despărţirii în silabe sunt legate de
grupurile consonantice.
Interdicţii de despărţire în silabe:
- nu se desparte în silabe compusele abreviate(ONU, CFR);
- numerale ordinale exprimate prin cifre(a V-a);
- abrevierile de uz curent(etc., ş.a.m.d.)
Apostroful este semnul ortografic folosit pentru a indica absenţa unei litere(sau a mai
multora) dintr-un cuvânt sau pentru a indica scrierea incompletă a numeralului. De exemplu:
- Bravo dom’le!
- În anii ’90 lumea avea bani.
Punctul ca semn ortogrtafic el se foloseşte în abrevieri: etc., a.c.(anul curent).
Bara e folosită în abrevierea unor măsuri fizice.De exemplu: măsura vitezei(80 km/h)
Linia de pauză este utilizată în scrierea unor cuvinte compuse. De exemplu: floarea-
soarelui, cerc literaro-muzical, dialog romano-american, etc.
Semnele de punctuaţie
Semnele de punctuaţie sunt:
punctul
semnul întrebării
18
semnul exclamării
virgula
linia de dialog
semnele citării sau ghilimelele
două puncte
punctul şi virgula
punctele de suspensie
parantezele
linia de pauză
Punctul, semnul întrebării şi semnul exclamării marchează sfârşitul unui enunţ.
Propoziţiile care se sfârşesc cu punct sunt enunţiative, cele terminate cu semnul întrebării sunt
interogative, iar cele care se termină cu semnul exclamării sunt propoziţii exclamative.
Semnul excalmării se mai pune după interjecţii sau după vocative exclamative.
Virgula. Nu se despart prin virgulă în propoziţie:
1. subiectul şi predicatul(dacă sunt alăturate);
2. verbul copulativ şi numele predicativ(dacă sunt alăturate);
3. atributul neizolat şi regentul său;
4. complementul direct, indirect sau circumstanţial şi elementele lor regente(dacă
aceste complemente stau după regent);
5. părţile de propoziţie de acelaşi fel coordonate prin şi.
Nu se despart prin virgulă în frază:
a) propoziţiile coordonate prin conjuncţia şi;
b) subiectiva şi regenta ei;
c) predicativa şi regenta ei;
d) atributiva neizolată şi regenta ei;
e) completivele şi regentele lor dacă subordonatele sunt situate după regente
f) circumstanţiala de timp şi regenta ei dacă subordonata este plasată după regentă.
Punctul şi virgula e un semn de punctuaţie care indică o pauză mai accentuată decât
prin virgulă şi mai puţin accentuată prin punct.
19
De exemplu: După ce am plecat, m-am gândit că n-am făcut bine; ceilalţi vor putea
spune acum că sunt laş.
Două puncte
a) Anunţă vorbirea directă.
De exemplu:
Se opri şi zise:
- Eu nu plec!
b) Atunci când urmează o enumeraţie.
De exemplu:
Copii n-avea decât doi: pe Vlad şi pe Dana.
c) Pentru a întroduce un cuvânt sau o construcţie cu valoare de explicaţie.
De exemplu:
Un singur lucru n-a putut să ne distrugă: credinţă.
Punctele de suspensie indică întreruperea în vorbire, întrerupere care poate fi semn de
ezitare, de confuzie, de furie, etc.
Ghilimelele sau semnele citării. Ele se folosesc în principal pentru reducerea spuselor
cuiva(marchează un citat). Ghilimelele se mai folosesc şi pentru a indica folosirea unui cuvânt
cu alt sens decât cel propriu.
De exemplu: Ciocănitoarea este „doctorul” copacilor.
Linia de dialog notează intervenţia unui emiţător într-un dialog.
Parantezele sunt folosite pentru a introduce precizări, comentarii, adaosuri la planul
principal de expunere.
20
Vocabularul şi scrierea corectă
În vocabular sursa principală de eroare este reprezentată de neologisme. Există
neologisme care s-au adaptat fonetic în limba română, consolidându-şi prin comunicarea
scrisă această adaptare fonetică.
În cazul substantivului fotbal acesta este scris în engleză football, dar rostirea sa s-a
generalizat cu o şi a şi scrierea la rândul ei reflectă această opţiune de pronunţare. Vorbim în
acest caz de anglicisme conforme cu principiul fonetic. De exemplu: meci, scor, spot, clip,
fan, hit, lider.
Totuşi există o categorie de anglicisme neconforme cu principiul fonetic, deci care au
pronunţare diferită de scriere. De exemplu: pick-up, design, designer, living-room, body-
guard, etc.
21