Download - DC Modulul XI
MODULUL XI
PUTEREA EXECUTIVĂ
1. Precizări terminologice
2. Structura executivului
3. Raporturile legislativ-executiv
3.1. Rolul legislativului în formarea executivului
3.2. Raporturile legislativ-executiv în legătură cu activitatea acestora
3.3. Compatibilitatea funcţiei parlamentare şi funcţiei executive
4. Raporturile Parlamentului RM cu Guvernul RM
5. Generalități privind Guvernul RM
Constituţia Republicii Moldova din 29.07.1994. // Monitorul Oficial Nr. 1 din 12.08.1994.
Lege cu privire la Guvern Nr. 64 din 31.05.1990. // Monitorul Oficial Nr. 131-133 din 26.09.2002.
1. Precizări terminologice
În cadrul ,,puterilor” statului se distinge, prin conţinut şi trăsături specifice, puterea executivă.
Această putere este nominalizată în ştiinţă şi legislaţie fie prin expresia de ,,puterea executivă”, fie
prin cea de ,,autoritate administrativă”, fie prin cea de ,,administraţie de stat”.
Constituţia RM, în titlul III, întitulat ,,Autorităţile publice” reglementează, în ordine,
Parlamentul (cap. IV), Preşedintele RM (cap. V), Guvernul (cap. VI), Administraţia publică (cap.
VIII). Practic sunt numite direct autorităţile.
Autorităţile administrative desfăşoară acea activitate statală care constă în organizarea
executării şi executarea în concret a legilor. Autorităţile administrative (executive) au în sarcină
conducerea politicii naţionale şi dispun pentru aceasta de un aparat administrativ, chemat să joace
un rol important.
2. Structura executivului
Executivul formează cu precădere obiectul de studiu al ştiinţelor administrative. Pentru
Dreptul Constituţional importantă este identificarea marilor structuri executive, care sunt în sistemul
statal şi desigur a raporturilor cu celelalte autorităţi.
Interes pentru Dreptul constituţional prezintă următoarele structuri executive:
a) şeful de stat;
b) guvernul;
c) ministerele şi celelalte organe centrale ale administraţiei publice;
1
d) organele locale ale administraţiei publice.
Vom menţiona desigur şi aparatul administrativ considerabil însărcinat să pregătească şi să
execute decizii, aparat distribuit la nivelul fiecărei structuri executive.
Şeful de stat, deseori denumit şeful executivului, purtând denumirea de monarh sau
preşedinte, se prezintă cu trăsături diferite în funcţie de forma de guvernământ.
Guvernul este consacrat în constituţii sub denumiri diferite precum cele de Cabinet, Guvern,
Consiliu de Miniştri. Aceste denumiri depind de sistemul constituţional, de faptul dacă executivul
este format din una sau două structuri. Guvernul are două componente şi anume şeful guvernului
(acolo unde există), şi miniştri şi secretari de stat. Potrivit art. 97 al Constituţiei RM, Guvernul este
alcătuit din Prim-ministru, prim-viceprim-ministru, viceprim-miniştri, miniştri şi alţi membri
stabiliţi prin lege organică.
Cât priveşte şeful guvernului, el se prezintă sub denumiri diferite, precum de prim-ministru,
preşedinte, pentru că şi guvernul are denumiri diferite.
Sunt sisteme constituţionale în care nu există şi un şef al guvernului, în care şeful de stat ca
şef al puterii executive cumulează şi funcţia de şef de guvern (S.U.A. de exemplu). Aici miniştrii se
subordonează direct şefului de stat.
În sistemele constituţionale în care există o distincţie între şeful de stat şi şeful de guvern
(sistem executiv dualist) şeful guvernului are un rol important în formarea guvernului (el întocmeşte
şi prezintă lista acestuia) şi în formularea programului acestuia.
Guvernul este structura de referinţă în studiul raportului dintre puteri, pentru că el conduce
executivul.
Ministerele şi celelalte organe centrale ale administraţiei publice execută legile în domeniile
lor de activitate. De aceea mai sunt denumite de domeniu sau de resort. Ele se subordonează
guvernului.
Organele administraţiei publice locale îşi desfăşoară activitatea în unităţile administrativ
teritoriale. Ele cunosc o subordonare ierarhică (pe verticală) faţă de organele executive superioare
dar şi (uneori) subordonare pe orizontală faţă de organele locale alese prin vot de către cetăţeni.
3. Raporturile legislativ-executiv
O examinare a raporturilor legislativ-executiv presupune explicarea succintă a implicării
legislativului în formarea şi activitatea executivului, apoi a compatibilităţii funcţiei parlamentare şi
funcţiei executive precum şi a rolului executivului.
3.1. Rolul legislativului în formarea executivului
2
Puterea legislativă are pretutindeni un rol mai important sau mai puţin important în formarea
executivului. Acest rol este diferit de la un sistem constituţional la altul şi este în directă legătură cu
forma de guvernământ, precum şi cu structura executivului.
Desemnarea şefului executivului
Dacă prin şeful executivului, sau al puterii executive, înţelegem şeful de stat, vom observa că
rolul parlamentului în desemnarea acestuia diferă în funcţie de forma de guvernământ.
Astfel, în forma de guvernământ monarhic, unde monarhia este, de regulă, ereditară,
intervenţia parlamentului este rară şi puţin semnificativă, în republica prezidenţială, şeful statului
fiind ales prin vot universal şi direct, rolul parlamentului este redus doar la solemnitatea depunerii
jurământului şi preluării funcţiei. Cât priveşte republica parlamentară, aici şeful statului fiind ales
de parlament, în mod firesc rolul legislativului se realizează în deplinătatea sa.
Desemnarea şefului de guvern şi a membrilor acestuia
Și în acest domeniu situaţiile sunt diferenţiate. Trebuie reţinut că diferenţierea între şeful
guvernului şi membrii guvernului este evidentă pretutindeni, şeful guvernului fiind figură juridică
distinctă în cadrul oricărui guvern (cu excepţia situaţiilor în care funcţia este exercitată nemijlocit de
către şeful de stat). De regulă şeful guvernului este desemnat pe criterii foarte clare, criterii politico-
juridice, iar el prezintă lista membrilor guvernului.
În regimurile prezidenţiale (Brazilia, SUA, Mexic) funcţiile de şef de stat şi de şef de guvern
sunt îndeplinite de aceiaşi persoană, şeful de stat. Cât priveşte numirea miniştrilor, în unele regimuri
prezidenţiale (Congo, Costa Rica, Finlanda) aceasta revine şefului de stat fără intervenţia
parlamentului, în timp ce în altele (SUA) ea este realizată de către şeful de stat cu avizul şi
consimţământul Senatului.
În regimurile semiprezidenţiale, în cele monarhice, precum şi în cele parlamentare se pot
identifica mai multe situaţii.
Într-un prim grup de state se foloseşte formula simplă a alegerii directe. Aici camerele
parlamentului desemnează şeful guvernului, cu majoritatea absolută a voturilor lor. La propunerea
acestuia, membrii guvernului sunt desemnaţi potrivit aceleiaşi proceduri. Procedeul s-a practicat în
statele din Estul Europei până la abolirea structurilor comuniste.
Într-un al doilea grup de state (Australia, India, Anglia) şeful partidului majoritar al camerei
populare (joasă, de bază sau aleasă prin vot direct) este invitat de către şeful de stat să formeze
guvernul. Practic aici şeful de stat proclamă oficial rezultatul votului şi calitatea de lider al
partidului care a câştigat majoritatea mandatelor parlamentare.
Un al treilea grup de state în care cuprindem Belgia, Italia, Ţările de Jos, obţinerea unei
3
majorităţi parlamentare este un lucru dificil, dacă nu imposibil, datorită numărului mare de partide.
De aceea aici un rol aparte în desemnarea guvernului revine şefului de stat. Astfel, în Israel, şeful
statului însărcinează cu formarea guvernului un membru al Knesetului (parlamentul) considerat a
avea şanse reale în opinia sa şi a grupurilor politice din parlament consultate în investitura
parlamentară. Acesta devine prim-ministru. Rolul parlamentului aici este şi el important, considerat
chiar decisiv. În investirea primului ministru au un rol mare grupările politice şi coaliţiile de grupări
politice care sunt consultate de către şeful statului înaintea desemnării persoanei care va forma
guvernul. Deci propunerea este în principiu dinainte negociată şi acceptată. Cât priveşte membrii
guvernului, aceştia sunt aleşi de partidul lor pe baza acordurilor între partidele membre ale coaliţiei
guvernamentale. Desigur primul ministru desemnat are o anumită influenţă în desemnarea
miniştrilor din partea partidului său.
În fine, într-un al patrulea grup de state (Monaco, Tailanda, Zambia) parlamentul are un rol
redus în desemnarea şefului guvernului. Astfel, potrivit Constituţiei Kuweitului, emirul desemnează
primul ministru, după consultarea Adunării Naţionale, a preşedintelui său, a ex-preşedintelui său şi
a unui număr de personalităţi eminente ale ţării. Decretul prin care emirul desemnează primul
ministru nu mai este supus nici unei aprobări din partea parlamentului. Tot emirul după consultări
cheamă în guvern membri ai parlamentului şi alte personalităţi. Parlamentul nu are dreptul de a
contesta asemenea desemnări.
În Republica Moldova, potrivit art. 98 al Constituţiei, Preşedintele RM, după consultarea
fracţiunilor parlamentare, desemnează un candidat pentru funcţia de Prim-ministru. Candidatul
pentru funcţia de Prim-ministru va cere, în termen de 15 zile de la desemnare, votul de încredere al
Parlamentului asupra programului de activitate şi a întregii liste a Guvernului. Programul de
activitate şi lista Guvernului se dezbat în şedinţa Parlamentului. Acesta acordă încredere Guvernului
cu votul majorităţii deputaţilor aleşi. În baza votului de încredere acordat de Parlament, Preşedintele
Republicii Moldova numeşte Guvernul. Preşedintele RM este acela care are dreptul să revoce şi să
numească, la propunerea primului ministru pe unii membri ai Guvernului, în caz de remaniere
guvernamentală sau de vacanţă a postului.
Anumite explicaţii privind învestitura guvernului sunt de asemenea, pertinente. Pentru ca un
guvern să funcţioneze legal şi să aibă autoritate el are nevoie de o aprobare asupra componenţei şi
programului său de guvernare, de învestitură. Această învestitură o acordă parlamentul, dreptul său
legitimându-se pe faptul alegerii sale prin vot universal şi direct. Se pune problema de a şti când şi
cum se realizează această aprobare.
Astfel, în ţări precum Austria, Franţa, Grecia, Israel, Italia, aprobarea parlamentară trebuie să
fie explicită. Guvernul, o dată numit de şeful de stat este obligat să se prezinte înaintea adunărilor
pentru a obţine învestitura. În Italia, de exemplu, guvernul este numit de preşedintele republicii, la
4
propunerea preşedintelui Consiliului de Miniştri, înaintea votului parlamentului. Constituţia italiană
prevede că guvernul trebuie să obţină învestitura ambelor camere în 10 zile după formarea sa. În
Franţa, preşedintele republicii desemnează o personalitate însărcinată cu formarea cabinetului, după
care la propunerea primului ministru numeşte miniştrii. După formarea guvernului primul ministru
comunică Adunării Naţionale programul său. Dacă majoritatea Adunării nu aprobă programul,
primul ministru trebuie să prezinte demisia guvernului.
Sunt şi ţări în care nu există o procedură formală de învestitură din partea parlamentului,
aceasta realizându-se tacit. În Anglia, de exemplu, membrii guvernului sunt numiţi de coroană,
parlamentul neputând interveni. Aici primul ministru poate rămâne, măcar teoretic în fruntea
guvernului chiar împotriva voturilor celor două camere. Practic însă un asemenea lucru este greu de
realizat pentru că guvernul are nevoie de votul şi sprijinul Camerei comunelor, dar un vot contrar,
într-o problemă importantă pentru guvern, antrenează demisia sa.
3.2. Raporturile legislativ-executiv în legătură cu activitatea acestora
În activitatea de guvernare legislativul şi executivul au un rol hotărâtor. Participarea lor la
actul guvernării este complexă şi nuanţată încât uneori este dificil de identificat cât reprezintă în
guvernare intervenţia legislativului şi cât cea a executivului.
Se afirmă tot mai ferm că organele executive sunt singurele în măsură să elaboreze politica şi
să o pună în aplicare. Rolul organelor executive este de a lua decizii de a realiza programe, de a
angaja şi realiza negocieri, de a recompensa pe cei devotaţi, de a sancţiona încălcările, de a
reglementa afacerile şi problemele curente, ceea ce nu poate face o adunare parlamentară.
Se consideră că organele executive sunt perfect înarmate pentru această misiune. Din punct de
vedere tehnic ele dispun de un număr restrâns de oameni de decizie, ierarhizaţi. Din punct de vedere
politic membrii executivului sunt conducători, lideri, ai partidului majoritar. Deşi ne menţinem la
nivelul marilor principii constituţionale vom observa că un răspuns simplu în legătură cu relaţiile
privind activitatea legislativului şi cea a executivului nu este uşor de formulat. Din punct de vedere
instituţional executivul dispune de mijloace administrative, financiare şi de o forţă publică ce este
indispensabilă executării legilor. Iată suficiente argumente ce pledează pentru un raport favorabil
executivului. De asemenea dificultatea unor determinări foarte nete între legislativ şi executiv rezi-
dă în rolul partidelor politice în constituirea şi activitatea autorităţilor statale. Este ştiut că partidul
învingător în alegeri are posibilitatea de a-şi impune opţiunea sa politică atât prin parlament cât şi
prin guvern.
Intervenţia legislativului în activitatea executivului
Aceasta se realizează prin mai multe căi:
5
a) Puterea legislativă este cea care stabileşte normele juridice (legile) pe care puterea
executivă trebuie să le aducă la îndeplinire, să le execute. Sub acest aspect este de necontestat
caracterul supraordonat al activităţii legislative.
b) Parlamentul aprobă programul executivului. Orice guvern îşi formulează un program de
guvernare. Acest program este aprobat de parlament, aprobarea fiind şi un vot de încredere în
guvern. De regulă, neaprobarea programului conduce la demisia guvernului.
c) Parlamentul aprobă delegarea legislativă. În anumite situaţii şi condiţii guvernul poate fi
obligat să emită norme juridice în domenii rezervate legii. Trebuie observat că numai parlamentul
dă o asemenea delegare, stabilind cu acest prilej domeniul şi durata delegării precum şi modul în
care va controla exercitarea delegaţiei de către guvern. În vederea realizării programului de
activitate al Guvernului, Parlamentul poate adopta, la propunerea acestuia, o lege specială de
abilitare a Guvernului pentru a emite ordonanţe în domenii care nu fac obiectul legilor organice (art.
106/2 C RM).
d) Parlamentul controlează activitatea guvernului. Este una din cele mai importante funcţii
ale parlamentului. Existenţa parlamentului şi dreptul său de control, explicit prevăzut în constituţii,
constituie un avertisment permanent pentru executiv şi un garant contra eventualelor abuzuri.
Intervenţia executivului în activitatea legislativului
a) Cu prilejul iniţiativei legislative. În toate sistemele constituţionale, printre subiecții
dreptului de iniţiativă legislativă se numără şi guvernul. Potrivit statisticilor, în regimurile unde
guvernul este responsabil în faţa adunărilor parlamentare, aproape 90% din legile adoptate sunt de
origine guvernamentală.
b) Cu prilejul promulgării legilor. Promulgarea legii, etapă finală în procesul complex de
elaborare a acesteia, a aparţinut şi aparţine de regulă executivului, prin şeful acestuia. Promulgarea
legii, nu este o simplă semnare a legii. Deşi de regulă este obligatorie, în unele sisteme
constituţionale promulgarea presupune posibilitatea pentru şeful statului de a cere, în cazuri înte-
meiate, reexaminarea legii de către Parlament. Uneori şeful statului are drept de veto, putând practic
bloca o lege.
c) Cu prilejul referendumului. În multe sisteme constituţionale organizarea referendumului
este în sarcina executivului şi el poate privi chiar adoptarea unor legi.
3.3. Compatibilitatea funcţiei parlamentare şi funcţiei executive
Problema compatibilităţii între funcţia parlamentară şi cea ministerială este mereu actuală,
mereu discutabilă şi de o reală importanţa teoretică şi practică. Practica constituţională a statelor
evidenţiază câteva soluţii distincte.
6
Sunt sisteme constituţionale în care exerciţiul unei funcţii ministeriale este considerată ca
incompatibilă cu exerciţiul unui mandat în parlament: dacă un parlamentar doreşte să accepte
ocuparea unui post de ministru trebuie să demisioneze din parlament. Acest sistem este privit cu
rezerve şi chiar criticat pentru motivul că ar putea crea o prăpastie între cele două puteri, fiind deci
un obstacol în colaborarea puterilor.
Un al doilea sistem practicat caută să valorifice cât mai mult echilibrul şi colaborarea puterilor
permiţând cumularea celor două funcţii (mandate). În acest sistem se reacţionează pozitiv la
rezervele şi criticile mai înainte expuse. Astfel în ţările care sunt inspirate din sistemul britanic,
miniştrii sau majoritatea lor, dacă nu sunt parlamentari în momentul desemnării, trebuie să devină
într-un anumit termen după intrarea lor în funcţie.
În Republica Moldova, potrivit Constituţiei, funcţia de membru al guvernului nu este
compatibilă cu cea de parlamentar.
Examinând compatibilitatea mandatului parlamentar şi a funcţiei ministeriale vom observa că
suntem încă într-un domeniu al căutărilor de soluţii eficiente şi desigur practice. În aceste căutări
pot fi avute în vedere atât argumente pro, cât şi argumente contra.
În prima categorie de argumente trebuie să observăm că jocul politic în sistemul desemnării
conduce la o identitate de atitudini ale majorităţii parlamentare şi guvernului.
Teoretic şi practic atât majoritatea parlamentară cât şi guvernul au aceeaşi sursă a legitimităţii
şi afinităţii şi anume majoritatea electoratului care s-a pronunţat pentru platforma politică a
aceluiaşi partid. Compatibilitatea funcţiei ministeriale şi mandatului parlamentar înlătură conflictele
constituţionale între puteri, permite cunoaşterea directă a problemelor legislative şi executive şi o
unitate de scop şi acţiune. Iar acestea permit operativitatea şi eficienţa.
Pot fi însă formulate şi argumente contra. Astfel îndeplinirea simultană a funcţiei ministeriale
şi mandatului parlamentar este contrară separaţiei puterilor în stat, chiar în interpretarea sa suplă.
Apoi aceasta ar fi o cale de concentrare a puterii în mâna executivului. În fine, o asemenea soluţie
face în practică ineficient controlul parlamentar asupra guvernului. S-ar ajunge, într-o interpretare
puţin exagerată dar nu şi absurdă, ca guvernul să se autocontroleze, atât timp cât este format numai
din parlamentari.
4. Raporturile Parlamentului RM cu Guvernul RM
Informarea Parlamentului. Guvernul este responsabil în faţa Parlamentului şi prezintă
informaţiile şi documentele cerute de acesta, de comisiile lui şi de deputaţi. Membrii Guvernului au
acces la lucrările Parlamentului. Dacă li se solicită prezenţa, participarea lor este obligatorie.
Întrebări şi interpelări. Guvernul şi fiecare dintre membrii săi sunt obligaţi să răspundă la
întrebările sau la interpelările formulate de deputaţi. Parlamentul poate adopta o moţiune prin care
7
să-şi exprime poziţia faţă de obiectul interpelării.
Exprimarea neîncrederii. Parlamentul, la propunerea a cel puţin o pătrime din deputaţi, îşi
poate exprima neîncrederea în Guvern, cu votul majorităţii deputaţilor.
Angajarea răspunderii Guvernului. Guvernul îşi poate angaja răspunderea în faţa
Parlamentului asupra unui program, unei declaraţii de politică generală sau unui proiect de lege.
Guvernul este demis dacă moţiunea de cenzură, depusă în termen de 3 zile de la prezentarea
programului, declaraţiei de politică generală sau proiectului de lege, a fost votată cu exprimarea
neîncrederii. În celălalt caz, proiectul de lege prezentat se consideră adoptat, iar programul sau
declaraţia de politică generală devine obligatorie pentru Guvern.
Delegarea legislativă. În vederea realizării programului de activitate al Guvernului,
Parlamentul poate adopta, la propunerea acestuia, o lege specială de abilitare a Guvernului pentru a
emite ordonanţe în domenii care nu fac obiectul legilor organice. Legea de abilitare va stabili, în
mod obligatoriu, domeniul şi data până la care se pot emite ordonanţe. Dacă legea de abilitare o
cere, ordonanţele se supun aprobării Parlamentului. După expirarea termenului stabilit pentru
emiterea ordonanţelor, acestea pot fi abrogate, suspendate sau modificate numai prin lege.
5. Generalități privind Guvernul RM
Guvernul asigură realizarea politicii interne şi externe a statului, exercită conducerea generală
a administraţiei publice şi este responsabil în faţa Parlamentului.
În conformitate cu împuternicirile sale Guvernul:
1) promovează în viaţă legile RM, decretele Preşedintelui RM şi exercită controlul asupra
executării hotărârilor şi ordonanţelor Guvernului;
2) stabileşte funcţiile ministerelor, ale altor autorităţi administrative centrale şi ale celor din
subordinea sa, asigură întreţinerea autorităţilor administraţiei publice centrale în limitele mijloacelor
financiare aprobate în acest scop de Parlament;
3) coordonează şi exercită controlul asupra activităţii organelor administraţiei publice locale
ale RM;
4) realizează programele dezvoltării economice şi sociale a republicii, creează condiţii pentru
funcţionarea autoadministrării;
5) conduce organele de apărare a teritoriului, securităţii RM şi a cetăţenilor ei;
6) asigură promovarea politicii interne şi externe a RM.
Guvernul se formează în următoarea componenţă: prim-ministrul, prim-viceprim-ministrul,
viceprim-miniştrii, miniştrii şi alţi membri stabiliţi prin lege.
Organele centrale de specialitate ale administraţiei publice
8
MINISTERE:
1. Ministerul Economiei
2. Ministerul Finanţelor
3. Ministerul Justiţiei
4. Ministerul Afacerilor Interne
5. Ministerul Afacerilor Externe şi Integrării Europene
6. Ministerul Apărării
7. Ministerul Dezvoltării Regionale şi Construcţiilor
8. Ministerul Agriculturii şi Industriei Alimentare
9. Ministerul Transporturilor şi Infrastructurii Drumurilor
10. Ministerul Mediului
11. Ministerul Educaţiei
12. Ministerul Culturii
13. Ministerul Muncii, Protecţiei Sociale şi Familiei
14. Ministerul Sănătăţii
15. Ministerul Tineretului şi Sportului
16. Ministerul Tehnologiei Informaţiei şi Comunicaţiilor;
ALTE AUTORITĂŢI ADMINISTRATIVE CENTRALE:
1. Biroul Naţional de Statistică
2. Agenţia Relaţii Funciare şi Cadastru
3. Biroul Relaţii Interetnice
4. Agenţia „Moldsilva”
5. Agenţia Rezerve Materiale
6. Agenţia Turismului
7. Centrul Naţional Anticorupţie
Şedinţele Guvernului se desfăşoară după caz, dar nu mai rar decât o dată pe trimestru.
Şedinţele Guvernului sunt prezidate de Prim-ministru sau de unul din viceprim-miniştri. Şedinţele
sunt deliberative, dacă la ele participă majoritatea membrilor Guvernului. Şedinţele Guvernului sunt
publice. La decizia Prim-ministrului, şedinţele pot fi închise.
Prim-ministrul conduce Guvernul şi coordonează activitatea membrilor acestuia:
1) prezidează şedinţele Guvernului şi ale Prezidiului lui;
2) în cazuri excepţionale ia decizii în problemele conducerii Republicii Moldova în limitele
competenţei Guvernului şi informează despre aceasta Guvernul la şedinţa lui ordinară;
9
3) asigură colegialitatea în activitatea Guvernului;
4) formează Guvernul şi propune componenţa lui în modul stabilit;
5) acordă împuterniciri pentru negocierea şi semnarea tratatelor internaţionale ale
Republicii Moldova;
6) dispune efectuarea de către Corpul de control al Prim-ministrului a controlului privind
implementarea eficientă şi în termen de către administraţia publică centrală de specialitate a
responsabilităţilor puse în sarcina acesteia;
7) prezintă spre examinare Prezidiului Guvernului sau pune în faţa Preşedintelui Republicii
Moldova chestiunea cu privire la stimularea sau aplicarea unor sancţiuni disciplinare faţă de
membrul Guvernului;
8) în cazul în care unul din miniştri nu îşi exercită atribuţiile conform legislaţiei, este în drept
să înainteze Preşedintelui Republicii Moldova propunere privitor la revocarea acestui ministru;
9) informează Preşedintele Republicii Moldova în problemele deosebit de importante pentru
ţară.
Actele Guvernului
Guvernul adoptă hotărâri, ordonanţe şi dispoziţii.
Hotărârile se adoptă pentru organizarea executării legilor.
Ordonanţele sunt acte normative cu putere de lege ordinară, adoptate într-o anumită perioadă
de timp şi în domeniile care nu fac obiectul legilor organice.
Dispoziţiile se emit de Prim-ministru pentru organizarea activităţii interne a Guvernului.
Hotărârile şi dispoziţiile Guvernului se semnează de Prim-ministru. Ordonanţele se semnează
de Prim-ministru şi se contrasemnează de miniştrii care au obligaţia punerii lor în aplicare,
Hotărârile şi ordonanţele se adoptă cu votul majorităţii membrilor Guvernului.
10