Download - Diplomatia Secreta
Academia de Studii Economice
Facultatea de Relaţii Economice Internaţionale
Master în Geopolitică şi Relaţii Internaţionale
Diplomaţie
DIPLOMAŢIA SECRETĂ
- implicaţii asupra istoriei României -
Bucureşti, 2009
Introducere
Din cele mai vechi timpuri, diplomaţia - în formele ei clasice, „deschisă“ şi
„secretă“ - a fost şi continuă să fie unul dintre cele mai importante instrumente de
promovare şi realizare a politicii externe a statelor. Marii împăraţi ai Romei - Augustus,
Vespasianus, Antonius Pius, Marcus Aurelius şi Pertinax, ca şi Claudius, Nero, Othon,
Vitelius, Commodus, Heliogabal şi Caracalla -, regii Angliei şi Frantei, împăraţii, ţarii
Rusiei, toţi marii şefi de stat au recurs la serviciile diplomaţiei şi ale diplomaţilor pentru
cunoaşterea obiectivelor politice declarate sau secrete ale aliaţilor sau duşmanilor şi pentru
elaborarea sau adaptarea propriilor orientări de politică externă, în scopul apărării
intereselor proprii cu o eficienţă sporită în concertul continental şi mondial.
Naţiunile lumii au cunoscut momente de confruntare şi colaborare, de bătălii
militare şi relaţii paşnice, de unitate şi dezbinare. Ce rol au avut diplomaţia şi diplomaţii în
aceste evoluţii? Europa şi lumea s-au schimbat în multe privinţe; s-au încheiat şi desfăcut
alianţe; s-au întocmit, semnat şi parafat acorduri şi tratate; s-au convenit înţelegeri şi s-au
instituit forme de cooperare, care - nu de puţine ori - au fost încălcate; s-au stabilit şi „s-au
rupt“ relaţii diplomatice şi consulare. Continuă diplomaţia să joace un rol important în
aceste evoluţii? Au dreptul popoarele să cunoască menirea acestei instituţii, cu luminile şi
umbrele ei? Evident că da.
Charles Maurice de Talleyrand Périgord (1754-1838), unul dintre cei mai mari
diplomaţi ai Franţei şi ai lumii, a avut un rol important în conturarea şi adoptarea hotărârilor
Congresului de la Viena (1814-1815). Între altele, Congresul a contribuit la cristalizarea
unor forme stabile şi a unor reguli ce caracterizează „diplomaţia clasică“:
1. autonomia;
2. caracterul secret;
3. relaţiile specifice ale „elitei alcătuitoare“.
Congresul de la Viena - avea să observe mai târziu Nicolae Titulescu - are meritul
de a fi recunoscut „cele două ipostaze ale diplomaţiei clasice, cea deschisă şi cea secretă“.
Karl W. Deutsch observa că „dintotdeauna diplomaţia deschisă s-a îmbinat cu
diplomaţia secretă“, adesea trimişii diplomatici având de transmis atât un mesaj public, cât
şi unul confidenţial (External Involvement in Internal War)
2
Dar, dincolo de mesajele confidenţiale, diplomaţii au un rol activ în convorbirile
diplomatice, în cursul cărora „argumentele specifice“ (în multe cazuri, confidenţiale) au
avut şi continuă să aiba un rol important în sugerarea soluţiilor şi convenirea acestor soluţii
cu partenerul sau partenerii diplomatici.
Dacă, încă de la începuturile diplomaţiei, funcţia de ambasador, ca reprezentant de
rang înalt al ţării sale, desemnează o persoană onorabilă, competentă, prestigioasă, motiv
pentru care asemenea posturi au fost ocupate adesea de personalităţi ale vieţii politice, dar
şi culturale ale vremii lor, asocierea sa cu spionajul poate să surprindă. Şi totuşi, este un
fapt demonstrat de documente, desigur nu întotdeauna accesibile publicului, că, încă din
perioada Renaşterii, dar mai ales în cea modernă, diplomaţia s-a asociat cu activităţile
informative, deci a presupus, în afară de transmiterea de date şi demersuri pe căi legale, şi
"penetrarea", chiar manevrarea, influenţarea mediilor din ţara în care slujitorii săi erau
acreditaţi, prin mijloace nu tocmai conforme cu statutul diplomatic, chiar cu normele de
etică. Motivaţia rezidă în complicarea relaţiilor internaţionale, în necesitatea resimţită mai
ales de Marile Puteri de a-şi asigura superioritatea, hegemonia, prin surprinderea,
mistificarea partenerului, astfel încât, pentru a evita confruntări directe sau a obţine câştig
de cauză pe fronturile militare, diplomaţii trebuiau să devină şi combatanţi ai "frontului
secret".
Numeroase alte considerente îşi fac loc şi în lucrări ale vremii, consacrate
diplomaţiei. Potrivit istoricului francez Philippe de Commines1, ambasadorii "nu abuzează
de calitatea lor atunci când recurg la spionaj şi cumpără conştiinţe", iar François de
Callières2, membru al Academiei franceze, secretar privat al lui Ludovic al XIV-lea,
acredita ideea după care diplomatul poate fi considerat un "spion legal". Şi în perioadele
ulterioare se găsesc formulări care desemnează atribuţiile secrete ale ambasadorilor. Astfel,
în Dicţionarul politic al lui Piggott, se arată că ambasadorul este un "spion privilegiat" 3, iar
1 Philippe de Commynes, The Reign of Louis XI 1461-83, introducere de Michael Jones, The Penguin Classics, Penguin Books, 1972, disponibilă online la adresa: http://www.r3.org/bookcase/de_commynes/.2 François de Callières (1645-1717), diplomat şi membru al cabinetului lui Ludovic al XIV-lea al Franţei. La momentul morţii regelui, în anul 1715, moştenitorul tronului, Ludovic al XV-lea avea vârsta de numai 5 ani şi în consecinţă Filip al II-lea, Duce d’Orleans, a devenit Regent. Temându-se că acesta din urmă va înlocui vechiul corp diplomatic cu oamenii săi de încredere, François de Callières a conceput o lungă scrisoare despre competenţele şi importanţa negocierilor cu Filip al II-lea în 1716, scrisoare ce a stat la baza cărţii sale de căpătâi, De la manière de négocier avec les souverains (1716; The Practice of Diplomacy) considerată o introducere model în ceea ce priveşte ştiinţa diplomaţiei.3 Piggott's Political Dictionary. Ambassador - a privileged spy; a genuine Representative of Royalty. http://www.holoweb.net/~liam/old-books/Dictionaries/PiggotPolitical/entry00012.html
3
în Dicţionarul de sinonime al unuia dintre cei mai importanţi reprezentanţi ai
iluminismului, Condillac4, se consemnează că "un ambasador este un spion autorizat de
legile internaţionale".
4 Étienne Bonnot de Condillac (30.septembrie.1715 – 3.August.1780), filozof francez. Cele mai importante lucrări ale sale sunt: Essay on the Origin of Human Knowledge (1746), şi Treatise on Sensations (1754), amândouă fiind dedicate expunerii de idei cu privire la rolul experienţei în dezvoltarea capacităţilor noastre cognitive.
4
1. Delimitări conceptuale. Diplomaţia secretă versus diplomaţia deschisă.
Asemănări – deosebiri
Diplomaţia5, este definită în majoritatea lucrărilor de specialitate ca fiind o
activitate ce constituie principala modalitate prin care statele îşi realizează obiectivele de
politică externă, la polul opus aflându-se politica de forţă, un alt mijloc de atingere a
acestor obiective.
În mod evident, de-a lungul istoriei, politica externă a statelor a „combinat” în
proporţii diferite aceste modalităţi. Sub influenţa evoluţiei dreptului internaţional, care a
limitat tot mai mult posibilităţile de manifestare a politicii de forţă, diplomaţia devine
principalul mijloc de exercitare a politicii externe.
Tot în lumina dreptului internaţional, nu trebuie să limităm activitatea diplomatică
numai la nivelul relaţiilor dintre state, ci trebuie să includem în categoria titularilor de
obiective de politică externă – şi care desfăşoară activităţi diplomatice – toate entităţile
cărora le este recunoscută calitatea de subiect de drept internaţional şi mă refer aici în
special la mişcările de eliberare naţională.
Încă de la începuturile sale diplomaţia s-a manifestat ca o combinaţie a două laturi
distincte: oficială (deschisă, publică) şi diplomaţia secretă. O delimitare clară a acestor
două faţete ale diplomaţiei nu a fost realizată până în prezent, cu toate progresele pe care le-
a făcut cercetarea în domeniu. Graniţa dintre diplomaţia oficială şi cea secretă se găseşte de
fapt în zona elementului de confidenţialitate al diplomaţiei, recunoscut atât în timpurile
moderne de cercetătorii în domeniu şi de oamenii politici, dar şi de-a lungul istoriei, de
către actorii diplomaţiei prin uzanţele vremii.
O analiză asemănări/deosebiri este utilă scopului de a înţelege raţiunea existenţei
diplomaţiei secrete, evoluţia şi perspectivele acesteia. Această analiză pune în evidenţă
următoarele aspecte:
5 1.DIPLOMAŢÍE, diplomaţii, s.f. 1. Activitate desfăşurată de un stat prin reprezentanţii săi diplomatici, în scopul realizării politicii externe preconizate. ♦ Comportare abilă, subtilă, şireată. 2. Carieră, profesiune de diplomat2. 3. Totalitatea reprezentanţilor diplomatici constituiţi în corp. – Din fr. diplomatie. (Sursa: DEX 1998). 2. DIPLOMAŢÍE f. 1) Totalitate a mijloacelor, metodelor şi formelor de activitate a reprezentanţilor unui stat în alt stat. 2) Totalitate a diplomaţilor unei ţări; corp diplomatic. 3) Funcţie de diplomat. 4) depr. Ansamblu de manevre la care recurge cineva pentru a-şi atinge scopul. [Art. diplomaţia; G.-D. diplomaţiei; Sil. -ţi-e] /<fr. Diplomatie.(Sursa: NODEX).
5
Ambele tipuri reprezintă forme de realizare a politicii externe şi acţionează
complementar. Acolo unde diplomaţia oficială devine inoperantă, diplomaţia secretă
ramâne singurul mijloc de realizare a obiectivelor de politică externă, mai ales în
condiţiile evoluţiei dreptului internaţional public;
Există o identitate de obiective pe termen lung, a celor două tipuri de diplomaţie. Un
exemplu concludent îl constituie diplomaţia celui de-al treilea Reich. Atât cea
oficială, cât şi cea secretă urmărea stabilirea hegemoniei germane asupra Europei;
Există o identitate în ceea ce priveşte cercurile conducătoare a celor două tipuri de
diplomaţie. Fiind două căi de realizare a politicii externe a unui stat, ele sunt în
coordonarea şi sub controlul organelor statului respectiv;
Cea mai pregnantă deosebire dintre diplomaţia oficială şi cea secretă se referea la
practicile folosite. Diplomaţia oficială trebuie să respecte, cel puţin formal, anumite
aparenţe, sub sancţiunea unor consecinţe cum ar fi declararea diplomaţilor „persona
non grata” şi tensionarea relaţiilor dintre state. Diplomaţia secretă nu trebuie să
respecte astfel de convenienţe şi, după cum vom vedea, are la dispoziţie un arsenal
variat şi deloc „ortodox” în atingerea scopurilor sale;
Un alt element de diferenţiere se referă la gradul de angajare a statului, în cazul
celor două tipuri de diplomaţie. În cazul diplomaţiei oficiale statul este angajat,
chiar din punct de vedere juridic, mai mult sau mai puţin în funcţie de rangul
diplomatic al „titularului” acţiunii diplomatice. În cazul diplomaţiei secrete nu este
implicat, din punct de vedere juridic, statul, existând practica desolidarizării sau a
condamnării anumitor acţiuni de diplomaţie secretă în cazul în care acestea, într-un
mod sau altul ajung în atenţia opiniei publice;
În cazul diplomaţiei secrete, spre deosebire de cea clasică există mai mulţi actori, ai
aceluiaşi stat şi o diferenţiere de interese a acestora care se manifestă sub forma
unor rivalităţi, a concurenţei sau a acţiunilor paralele (cazul serviciilor secrete). De
subliniat că această diferenţiere de interese nu se manifestă la nivelul obiectivelor de
politică externă ci strict la nivelul entităţilor organizaţionale implicate.
6
2. Forme de manifestare a diplomaţiei secrete
Diplomaţia secretă s-a manifestat, de-a lungul timpului, printr-o mare varietate de
forme şi mijloace. Putem spune că ele s-au perfecţionat pe măsură ce însăşi societatea a
evoluat, din punct de vedere ştiinţific, dar şi din punct de vedere al relaţiilor sociale şi în
special, al dreptului internaţional. Aşa cum menţionam anterior, procesul de evoluţie al
dreptului internaţional a antrenat şi perfecţionarea mijloacelor de manifestare a diplomaţiei
secrete.
O trecere în revistă a principalelor mijloace şi tehnici de manifestare a diplomaţiei
secrete, evident departe de a fi exhaustivă, are rolul de a înţelege nu numai mecanismele
acesteia, dar şi rolul jucat în relaţiile internaţionale, cu implicaţii în formularea unor
concluzii referitoare la evoluţia sa în viitor, aspect deosebit de util în contextul dezbaterii de
idei pe tema poziţiei statelor şi măsurilor pe care acestea trebuie să le adopte în vederea
limitării acestei practici.
a) Acordurile secrete având ca obiectiv împărţirea lumii în zone şi sfere de
influenţă.
Reprezintă una dintre cele mai importante forme de manifestare a diplomaţiei
secrete şi cu cea mai mare influenţă în ceea ce priveşte efectele asupra evoluţiilor istorice.
Motiv pentru care unii autori îl consideră un fenomen la fel de vechi ca şi istoria.
Încă din antichitate sunt cunoscute practici de delimitare a zonelor de influenţă. Un
tratat între Egiptul Antic şi Regatul Hitit, deşi se intitula „tratat de pace veşnică”6 prin
conţinutul său nu era altceva decât un tratat de delimitare şi consolidare a zonelor de
influenţă, prin care cei doi monarhi îşi promiteau sprijin reciproc în cazul în care status-
quo-ul convenit ar putea fi ameninţat.
Statele din Grecia Antică, precum şi Imperiul Roman au folosit pe scară largă
diplomaţia secretă. Ulterior, diplomaţia bizantină a excelat prin duplicitate în contextul
luptei pentru putere şi încercării de a câştiga o cât mai mare influenţă în raport cu cealaltă
facţiune a bisericii creştine, catolicismul.
6 Unul dintre cele mai vechi tratate cunoscute, încheiat în 1296 î.e.n. între Ramses II, faraonul Egiptului, Hattusill III, regele hitiţilor care stabilea între cele 2 state o pace veşnică, o alianţă militară şi obligaţia de ajutor mutual pentru prăbuşirea răscoalelor sclavilor şi cu extrădarea acestora.
7
Luptele dintre Papii şi Împăraţii din Europa occidentală au marcat acelaşi fenomen
al luptei pentru împărţirea sferelor de influenţă. În evul mediu, împărţirea zonelor de
influenţă era un obiectiv central al politicii externe.
În condiţiile unui drept internaţional aflat într-un stadiu incipient, această politică
era făţişă în raport cu statele mici, obiect al acesteia. Însă, între „competitori” existau
numeroase acorduri secrete, uneori disimulate sub forma unui tratat cunoscut publicului,
însă numai parţial. Existau foarte multe scenarii, de genul ce s-ar întâmpla dacă o anumită
putere ar ocupa anumite puncte strategice.
Divergenţele dintre parteneri erau atât de puternice încât aceste acorduri erau foarte
instabile, rareori realizându-se o convergenţă de interese pe termen mai îndelungat. Această
situaţie s-a schimbat substanţial în timpul perioadei moderne. Statele au început să-şi
structureze obiectivele de politică externă. Ca rezultat, au început să apară „direcţii” pe
termen lung în politica externă a acestora, diplomaţia secretă căpătând un rol deosebit, mai
ales în condiţiile în care o împărţire „cât mai favorabilă” a zonelor de influenţă era
considerată un element de care depindea însăşi supravieţuirea statului respectiv.
În cadrul jocului diplomatic pentru împărţirea sferelor de influenţă în Europa,
principatele române şi, mai târziu, România au constituit deseori „moneda de schimb”
pentru marile puteri. Astfel, sunt cunoscute tratativele purtate de Napoleon I şi Ţarul
Alexandru I, în 1808, prin care limitele sudice ale Imperiului ţarist erau fixate pe linia
Dunării7. Ulterior, au existat mai multe variante în care aceste principate au existat, în
diferite proporţii în sferele de influenţă ale Turciei, Rusiei şi, din 1956, ale „marilor puteri”
reprezentate, în special de Anglia şi Franţa.
Un efect concludent al acestei forme de diplomaţie secretă îl constituie apariţia
imperiului colonial al statelor europene. Deşi războaiele şi politica de forţă au fost
7 În jocul diplomatic al Marilor Puterii, Ţările Române erau sub controlul Porţii otomane, dar aveau un aşa-zis protectorat rusesc în faţa ei. În timpul războiului din 1806-1812 dintre Rusia şi Imperiul Otoman, la întrevederea din 1808 de la Erfurt, Napoleon I Bonaparte a sprijinit ideea ţarului Alexandru I (1801-1825) de a ocupa Ţările Române. Numai apariţia unor complicaţii diplomatice şi a rezistenţei Porţii Otomane l-au determinat pe ţar să se mărginească doar la Moldova , până la Siret, iar apoi numai până la Prut .
În tratativele de pace de la Bucureţti din 1812, purtate prin intermediul bogatului negustor Manuc-Bei, dragomanul Dumitrache Moruzi a fost cumpărat cu bani grei de către ruţi tăinuind sultanului o scrisoare a lui Napoleon care informa poarta despre începutul campaniei sale împotriva Rusiei. Prin pacea de la Bucureţti din 1812, teritoriul dintre Prut şi Nistru a fost anexat de Rusia sub denumirea de Basarabia.
Menţionăm că Ţările Române au devenit vecine pe Nistru cu ruşii abia în 1792 în timpul domniei împărătesei Ecaterina a II-a (1763-1796), soţia lui Petru al III-lea. Dupa ce îşi asasineaza soţul, ea conduce destinele Rusiei şi anexează de la Polonia, Lituania, iar de la Turci, Crimeea, întinzându-şi stăpânirea până la Nistru.
8
principalele mijloace prin care marile puteri şi-au format acest imperiu, acest lucru nu ar fi
fost posibil fără o delimitare a zonelor de influenţă, realizată prin intermediul acordurilor
secrete.
Evoluţiile istorice din secolul XX, caracterizate de importante schimbări atât în
modul de organizare socială în cadrul statelor cât şi în planul relaţiilor internaţionale, nu
numai că nu au determinat o mai mare transparenţă în planul politicii externe, dar pot fi
asociate cu o intensificare a acţiunii diplomaţiei secrete, axată pe împărţirea zonelor de
influenţă.
Faptul că „principiul naţionalităţilor” a triumfat, firav e drept, în faţa unui alt
principiu ce dominase anterior politica externă oficială în Europa, principiul „echilibrului
puterilor”, nu a făcut decât să potenţeze utilizarea diplomaţiei secrete şi a metodelor
acesteia, în urmărirea intereselor de politică externă a marilor puteri, care nu puteau
renunţa, peste noapte, la principiul central al acesteia, extinderea şi consolidarea zonelor de
influenţă. Deşi se părea că primul război mondial instaurase un status-quo în ccea ce
priveşte împărţirea politică şi zonele de influenţă în Europa, încă de la începutul perioadei
interbelice s-au manifestat tendinţe revizioniste. Astfel că diplomaţia secretă a fost folosită
atât de statele care doreau menţinerea respectivului status-quo dar şi de statele care se
considerau nedreptăţite să doreau reconfigurarea teritorială. Mai mult, marile puteri care nu
părăsiseră întru-totul ideea de a „controla” Europa, speculau aceste disensiuni şi foloseau
diplomaţia secretă pentru a-şi extinde şi consolida influenţa.
Perioada premergătoare celui de-al doilea război mondial abundă în înţelegeri
secrete între statele europene, având cele mai variate obiective, dar toate circumscrise
obiectivelor de politică externă, din păcate cu urmări extrem de nefaste pentru România.
De asemenea, în timpul războiului precum şi în perioada imediat următoare
sfârşitului acestuia au avut loc numeroase înţelegeri secrete care au pus bazele noii
organizări a lumii postbelice şi au determinat o evidentă împărţire a lumii în zone de
influenţă. Având în vedere evoluţiile ulterioare, dintre care cel mai elocvent exemplu îl
constituie apariţia „cortinei de fier” putem spune că o astfel de delimitare strictă a zonelor
de influenţă, este fără precedent în istorie dacă avem în vedere şi faptul că a cuprins
întreaga planetă.
9
Gradul redus de comunicare diplomatică la nivel oficial între blocurile politico-
militare, dar şi ideologice, precum şi rivalitatea dintre acestea, au determinat intensificarea
acţiunilor pe linia diplomaţiei secrete, în scopul obţinerii supremaţiei în faţa celorlalţi.
Dar nici în interiorul acestor blocuri diplomaţia secretă nu a încetat să se manifeste.
Mai ales în interiorul blocului comunist, unde o anumită linie ideologică era impusă, adesea
împotriva orientărilor societăţii civile din ţările respective şi unde se manifesta un control
ridicat din partea URSS asupra întregului spectru ce caracteriza existenţa unei naţiuni,
politica externă a acestor state s-a văzut nevoită să apeleze din ce în ce mai accentuat la
diplomaţia secretă în vederea poziţionării cât mai bine în interiorul blocului respectiv, şi a
unei influenţe cât mai însemnate.
b) Intervenţiile şi imixtiunile.
Reprezintă o formă destul de uzitată de anumite state de a determina un alt stat să
acţioneze într-un anumit mod, favorabil statului care practică această formă de diplomaţie
secretă. Şi această practică este străveche, cu rădăcini în antichitate. Cetăţile-state greceşti
interveneau frecvent în politica internă a altora, în scopul menţinerii unui echilibru de
putere. În evul mediu, sistemul de vasalitate „legitima” chiar intervenţia seniorului în
treburile interne ale vasalilor săi.
Revoluţia franceză a adus o scurtă perioadă în care această practică a fost pusă la
îndoială sub spectrul legitimităţii sale, însă eşecul acesteia şi restaurarea monarhiei în
Franţa a condus la o intituţionalizare internaţională a practicii intervenţiei şi imixtiunilor în
treburile altui stat, concretizată în crearea Sfintei Alianţe, ce avea ca obiectiv declarat
împiedicarea schimbării formelor de guvernare, în special a revoluţiilor, în Europa.
De-a lungul timpului au existat încercări teoretice de a conferi legitimitate acestui
tip de abordare a relaţiilor dintre state, însă în momentul de faţă această practică este
unanim considerată ca având un caracter ilicit din punct de vedere al dreptului internaţional.
Evident însă, ceea ce este interzis în mod normal în diplomaţia oficială este practicat în
relaţiile dintre state la nivelul diplomaţiei secrete.
Atât istoria modernă cât şi cea foarte recentă abundă de situaţii de manifestare a
acestei practici. Mai mult, se constată o reorientare a consideraţiilor teoretice, în sensul
acordării unui anume grad de legitimitate. Dacă în perioada războiului rece, doctrina
10
Monroe sau doctrina Brejnev au fost tot atâtea exemple de teorii care să legitimeze această
practică, putem constata că nici perioada contemporană nu este ferită de astfel de încercări,
conceptul de „apărare preventivă” sau „război preventiv” (preemptive war) promovat de
SUA constituind un exemplu elocvent în acest sens.
Merită subliniat şi fenomenul de „rafinare” a metodelor de imixtiune. De la formele
tradiţionale, politice şi militare, s-a trecut la forme mult mai greu de sesizat şi contracarat
cum ar fi cele de natură economică şi culturală. Fenomenul de globalizare este un bun
exemplu în acest sens.
O formă aparte de intervenţie este cea motivată de considerente umanitare. Aceasta
îşi găseşte legitimitate în cadrul dreptului internaţional, care autorizează chiar o intervenţie
armată, în cazul în care viaţa sau drepturile fundamentale ale oamenilor sunt ameninţate.
În consecinţă, se poate afirma că între practica intervenţiilor şi diplomaţia secretă
există o strânsă legătură. Diplomaţia secretă recurge la acest mijloc pentru a atinge anumite
obiective, pentru a obţine o poziţie mai avantajoasă în cadrul negocierilor oficiale sau
pentru a contracara acţiunea altor state sau slăbi poziţia acestora.
c) Terorismul8.
Deşi asocierea dintre diplomaţia secretă şi terorism pare puţin forţată, în realitate
putem constata că la baza tuturor actelor teroriste stau întotdeauna scopuri politice.
Astfel, o formă distinctă de terorism este cel promovat de ceea ce în dreptul
internaţional sunt numite „mişcări de eliberare naţională”, respectiv de populaţii organizate
care luptă pentru afirmarea identităţii naţionale şi crearea unui stat propriu. Deşi nu este o
modalitate acceptată de comunitatea internaţională, terorismul rămâne unul din mijloacele
importante ale acestor mişcări, de a atrage atenţia opiniei internaţionale şi de a-şi atinge
obiectivele politice. Mişcarea pentru Eliberarea Palestinei, HAMAS, ETA sunt doar câteva
exemple de actualitate.8 Cuvântul „terorism" a fost menţionat în urmă cu peste 200 ani (1798), în suplimentul Dicţionarului Academiei Franceze. Într-o carte consacrată acestui fenomen, Walter Laqueur, istoric şi comentator de politică externă american, aprecia că între 1936 şi 1981 au fost date peste 100 de definiţii ale terorismului, dar nici una nu este suficient de cuprinzătoare. Britanicii – printre primii care au reacţionat faţă de recrudescenţa fenomenului terorist, în a doua jumătate a secolului trecut – îl defineau într-o lege din 1974, astfel: „Folosirea violenţei în scopuri politice, incluzând orice recurgere la violenţă în scopul de a plasa publicul sau orice secţiune a publicului într-o stare de teamă". Nici această definiţie nu este suficient de riguroasă, căci demonstraţiile de stradă violente, de exemplu, nu pot fi considerate acte de terorism. Principala caracteristică a terorismului este intimidarea prin violenţă.
11
Există şi o formă de terorism ce constă în acţiuni violente promovate de unele state
împotriva altor state. Obiectivele de politică externă ale unui stat pot depinde, la un moment
dat, de situaţia politică dintr-o anumită ţară. Istoria abundă de exemple în care anumiţi
lideri politici au fost asasinaţi pentru a determina o schimbare de atitudine a ţării respective
vis-a-vis de o anumită problemă internaţională.
Atentatele împotriva şefilor de state sau de guvern, deşi pot fi executate de terorişti
autohtoni, sunt sprijinite sau iniţiate de state interesate într-o anumită chestiune de politică
internaţională, şi de multe ori şi-au atins scopul. Se poate vorbi despre o reţea teroristă,
având în vedere conexiunile dintre organizaţiile teroriste şi statele care le sprijină, inclusiv
financiar şi militar9.
Un exemplu elocvent şi de actualitate al influenţei terorismului asupra relaţiilor
internaţionale îl reprezintă asasinarea liderului israelian Yitzhak Rabin, care a schimbat
fundamental cursul negocierilor de pace din Orientul Mijlociu, anulând practic şansele de
pace, pe o lungă perioadă de timp. Situaţia de nesiguranţă din Baghdad, generată de
terorismul practicat de forţe politico-militare irakiene a determinat foarte multe ţări să-şi
retragă trupele şi personalul.
Reîntorcându-ne pentru o clipă în istorie constatăm faptul că un act terorist,
asasinarea arhiducelui Franz Ferdinand în Serbia, în 1914, a constituit pretextul declanşării
primului război mondial, ceea ce demonstrează strânsa legătură dintre politica externă şi
terorism.
Istoria României cunoaşte exemple de lideri politici care au căzut victime ale actelor
teroriste, tocmai pentru că diplomaţia oficială şi alte mijloace ale diplomaţiei secrete nu au
fost eficiente în schimbarea atitudinii politice a acestora. Decada 1930-40, cea a domniei
Regelui Carol al II-lea, este în acelaşi timp o epocă de prosperitate economică şi de înflorire
culturală, dar şi epoca de ascensiune a extremismului de dreapta.Cele mai cunoscute cazuri
par a fi asasinatele comise de Garda de Fier, împotriva unor oameni de stat români (I.G.
Duca, Armand Călinescu, Nicolae Iorga, Virgil Magearu) care se opuneau politicii de
extremă dreapta în România. Fapt şi mai grav, dar din păcate trecut foarte uşor cu vederea
de către o parte a „istoriografiei” noastre este cel legat de caracterul cel puţin brutal al
regimului carlist, care el însuşi culminează cu un la fel de „celebru” asasinat (ridicat la
9 Multe asemenea organizaţii se bucură clar de sprijinul deschis al unor state, pe teritoriul cărora sunt plasate cartierele lor generale şi sunt desfăşurate taberele de antrenament. În Afghanistan, regimul taliban a adăpostit întreaga conducere a organizaţiei teroriste Al-Qaeda.
12
nivel de politică de stat) şi anume uciderea liderului Mişcării Legionare, Corneliu Zelea
Codreanu (împreună cu alţi 10 legionari), la 29 noiembrie 1938, prin ştrangulare, în zona
pădurii Tâncăbeşti. Da, Carol al II-lea este Regele care combate în mod brutal Mişcarea
Legionară, şi care instaurează el însuşi un regim autoritar, dictatorial, punând capăt
deceniilor de parlamentarism liberal şi de pluripartidism. Personaj cu opţiuni culturale
avizate şi rafinate, Carol al II-lea a fost şi promotorul unui cult al personalităţii care le
anunţa pe cele ale regimurilor totalitare care aveau să se succeadă în România deceniilor
următoare.
Preocupări convergente la nivel internaţional faţă de fenomenul terorismului, ca
practică a diplomaţiei secrete, au existat încă din perioada interbelică. Astfel, asasinarea
regelui Alexandru al Iugoslaviei precum şi a ministrului de externe francez, Louis Bartou,
cu implicaţii deosebite asupra cursului istoriei, au atras atenţia Ligii Naţiunilor care a trecut
la elaborarea unor documente care incriminau terorismul internaţional.
În momentul de faţă, problematica terorismului este foarte variată şi generează
probleme extrem de serioase. Putem vorbi de globalizarea acestui fenomen. Constatăm că a
căpătat un rol deosebit în atingerea obiectivelor de politică externă a actorilor politici
globali, fie disimulat în „sprijinirea unor mişcări de eliberare naţională” sau de „instaurare a
democraţiei”, fie sub forma directă a contracarării „expansiunii americane sau occidentale”.
d) Spionajul.
Reprezintă una dintre cele mai eficace, dar şi mai controversate metode ale
diplomaţiei secrete. Eficace, pentru că a stat la baza tuturor aspectelor importante în
relaţiile dintre state. Nu vorbim aici numai de cele politico-militare, unde a avut o
contribuţie hotărâtoare asupra cursului evenimentelor (războaie, alianţe, etc.), ci şi de cele
care vizează descoperiri ştiinţifice, soluţii tehnologice, reţete de fabricaţie sau proiecte
economice (începând cu „aflarea” secretului fabricării hârtiei sau prafului de puşcă şi
terminând cu spionajul economic şi tehnologic din zilele noastre).
Caracterul controversat rezidă tocmai în obiectivul său şi anume aflarea de
informaţii, care se suprapune uneori, mai ales în domeniul politico-diplomatic, cu
obiectivul diplomaţiei oficiale, care este acelaşi. Binenţeles, există o deosebire de nuanţă,
însă trasarea unei linii de demarcaţie între informaţiile „licite” şi cele „ilicite” este greu de
13
realizat, foarte multe informaţii mai mult sau mai puţin confidenţiale putând fi aflate în
cadrul unor discuţii aparent banale în cercurile diplomatice.
Un aspect ce relevă o influenţă activă a spionajului asupra relaţiilor internaţionale
este acela că persoana respectivă nu doar culege şi transmite informaţii ci ajunge să aibă o
influenţă asupra cercurilor decizionale unde este infiltrat, putând determina luarea unor
decizii în consecinţă.
"Bucureştiul mişună de spioni", caracterizarea aceasta aparţine contelui Saint-
Aulaire, ambasadorul Franţei în România în preajma Primului Război Mondial, dar
exprimări asemănătoare întâlnim şi în perioade anterioare, cum este aceea datorată unui
consul străin, la 1848: "La Bucureşti toată lumea conspiră". Desigur, în asemenea
"conspiraţii" se înscriau şi acţiunile informative şi de influenţare desfăşurate de diplomaţii
străini în Ţările Române, chiar din momentul când aici fuseseră acreditaţi primii consuli ai
Marilor Puteri, inspirate de interesele acestora în Muntenia şi Moldova, de pozitia geo-
politică cheie a acestora în context european. Unul dintre cei mai activi diplomaţi-spioni a
fost consulul Prusiei la Iaşi la începutul secolului al XVIII, Ernest Frederic Konig, care se
pare că a acţionat ca agent dublu, având în vedere că transmitea informaţii şi turcilor.
Că asemenea activităţi erau deosebit de riscante ne-o dovedeşte faptul că, la un
moment dat, Konig dispare fără urme. Dar chiar "spionul-şef" al Europei, cancelarul
Imperiului Habsburgic, cel pentru care racolarea de diplomaţi era o preocupare de bază, a
acordat o atenţie deosebită şi pe plan informativ Ţărilor Române, în contextul planurilor de
extindere ale Vienei, aşa cum ne-o dovedeşte intensa corespondenţă secretă pe care a avut-o
cu domnii acestora.
Încă din 1812, Caragea Vodă îi scrie lui Metternich, încredinţându-l de dorinţa sa de
a întreţine relaţii bune cu Austria. Metternich îi răspunde că şi el "sprijină asemenea fericite
legături". În afara de aceasta, agenţii austrieci la Bucureşti şi Iaşi erau foarte activi. În
1840, Timeoni, consulul austriac la Bucureşti, înaintează Curţii de la Viena rapoarte despre
un complot în Transilvania cu ramificaţii în Ţara Românească.
Despre activităţile informative şi ingerinţa politică ale consulului Rusiei la
Bucureşti în perioada revoluţiei de la 1848, Carol de Kotzebue, oferă unele date chiar Karl
Marx. Deosebit de activ în aceeaşi perioadă a fost un alt diplomat străin, consulul englez la
Bucureşti, Robert Gilmour Colquhoun, care a întocmit şi transmis la Londra adevărate "fişe
informative" despre membrii guvernului revoluţionar de la 1848.
14
Treptat, şi reprezentanţii diplomatici români se implică în "jocul informativ". Astfel,
în septembrie 1876, de la Roma, G. Cantacuzino furnizează informaţii privitoare la poziţia
Marilor Puteri, obţinute de la ambasada Austro-Ungariei pe baza unor "note secrete scrise
de la Viena de către o persoană sus-pusă".
Dar însuşi Mihai Eminescu a făcut obiectul unei supravegheri informative
desfăşurate de Ambasada Austro-Ungariei la Bucureşti, aşa cum reiese dintr-o notă
transmisă în iunie 1878 către Ministerul de Externe de la Viena, referitoare la consfătuirile
secrete ale "Societăţii Carpaţi".
În cursul acestora, chiar poetul şi jurnalistul Eminescu a propus desfăşurarea,
desigur în secret, a unei propagande active în Transilvania în favoarea Unirii cu România -
proiectul "Daciei Mari". Nu întâmplător Eminescu era supravegheat de diplomaţii spioni la
Bucureşti, căci el se numără, în articolele sale din Timpul, printre cei mai activi adversari ai
politicii naţionale a Vienei, dar şi a Rusiei (pe care o califică "o barbarie"), ceea ce l-a făcut
pe fruntaşul conservator P.P. Carp, aflat pentru negocieri secrete la Viena, să-i scrie lui Titu
Maiorescu: "Şi mai potoliţi-l pe Eminescu!".
Cu privire la moralitatea acestei practici toate statele sunt de acord în ceea ce
priveşte condamnarea ei. Legislaţia acestora consideră spionajul drept o infracţiune dintre
cele mai grave. La nivel doctrinar însă există opinia că spionajul este necesar şi există chiar
cauze juste care să-l legitimeze. Se face distincţie între acţiunile de spionaj practicate de
forţe agresoare şi acţiunile de spionaj practicate în contextul apărării în faţa acestor acţiuni
agresive.
Spionajul a evoluat de-a lungul timpului atât în ceea ce priveşte metodele folosite
cât şi în ceea ce priveşte obiectivele sale. Astfel, progresul tehnologic a determinat
schimbări importante în activitatea de culegere şi transmitere a datelor.
Însă cea mai importantă schimbare se constată în ceea ce priveşte raza sa de acţiune.
Dacă în trecut spionajul avea în vedere obţinerea de informaţii militare şi politice, cu
precădere, acum accentul este pus pe informaţiile cu caracter ştiinţific şi tehnologic. Mai
mult, spionajul nu este practicat doar de structuri guvernamentale, ci şi de firmele
concurente.
e) Societăţile secrete.
15
Influenţa acestora asupra politicii interne şi externe constituie un subiect extrem de
delicat, dar şi interesant în acelaşi timp. Astfel de organizaţii au existat din cele mai vechi
timpuri, iar în prezent se constată o proliferare a acestora.
Fie că au reflectat interesele cercurilor conducătoare sau, dimpotrivă, nemulţumirea
celor dezavantajaţi, fie că luptau pentru menţinerea unei anumite stări de fapt sau doreau
înfăptuirea unor schimbări profunde, elementul central al existenţei şi activităţii acestora l-a
constituit clandestinitatea. Elementul de clandestinitate a constituit nu numai o armă de
apărare împotriva reprimării şi desfiinţării acestora, dar, de multe ori, era folosit pentru a se
face temute de oameni şi a le întări influenţa în viaţa politică. Nu lipsit de importanţă, în
contextul influenţei acestora, este caracterul suprastatal al acestor organizaţii.
O analiză istorică reflectă faptul că societăţile secrete au apărut concomitent cu
lupta popoarelor pentru emancipare economică şi socială. Există referinţe despre societăţi
secrete ale sclavilor. Mai târziu au luat fiinţă asociaţii ale meşteşugarilor care, pe măsura
evoluţiei sociale şi economice au devenit bresle. Acestea, întărindu-se economic au adoptat
idealuri politice şi naţionale, întrând în sfera promovării unor obiective de politică externă,
în forma diplomaţiei secrete. Rolul acestora în formarea statelor naţionale unitare este
arhicunoscut. Italia, Grecia sau România (cu societatea „Dreptate şi Frăţie”) sunt exemple
elocvente în acest sens.
Există şi exemple de societăţi secrete care urmăreau menţinerea unui anumit status-
quo politic. În evul mediu este cunoscută organizaţia secretă a aristocraţiei veneţiene
„Consiliul celor zece” care influenţa decisiv chiar organele legale ale oraşului-stat. În
prezent, presa, dar şi analiştii politici fac referiri frecvente la diferite societăţi sau
organizaţii oculte cu influenţă în politica internaţională.
Fără îndoială, cea mai renumită organizaţie secretă, datorită vechimii sale, influenţei
şi „succeselor” obţinute în atingerea scopurilor sale este masoneria cunoscută în România
sub numele de francmasonerie, datorită filierei sale.
Este aproape recunoscut, în literatura de specialitate, rolul masoneriei în înfăptuirea
revoluţiei de la 1848 în Europa10, sau emanciparea şi câştigarea independenţei unor state
10 Pentru mai multe informaţii, a se vedea articolul lui Dan A. Lăzărescu – 1848. Revoluţia Intelectualilor – publicat în revista Magazin istoric, nr. 6/1998. “Elementul intelectual şi dinamic al poporului român în anul 1848 era constituit dintr-un mic număr de intelectuali hotărâţi să lupte pentru drepturile istorice ale neamului, în Moldova, Transilvania şi, cu un neaşteptat succes de trei luni, în Ţara Românească. Nu încape îndoială că afiliaţii români ai lojilor pariziene au fost folosiţi în cadrul ideologiei mazziniene. Lamartine personal i-a sfătuit, pe Nicolae Bălcescu, pe fraţii Brătieni, pe C.A. Rosetti şi pe alţii, să se înapoieze cât mai repede în patria lor şi să aştepte acolo un semnal din partea lui, pentru a dezlănţui revoluţia naţională
16
precum Grecia şi România. Mişcările de emancipare naţională din cele două ţări, Eteria şi
societatea Dreptate şi Frăţie au fost cosntituite şi funcţionau după modelul lojilor
masonice.
Anumite referinţe bibliografice conferă Mafiei, organizaţie creată în secolul XIX
din raţiuni economice şi sociale, un rol politico-diplomatic important în perioada celui de-al
doilea război mondial, acţionând în favoarea forţelor aliate. Ulterior, implicarea acesteia în
acţiuni criminale a condus la decăderea ei şi diminuarea influenţei politice a acesteia.
Lista formelor de manifestare a diplomaţiei secrete este, desigur, foarte lungă. Alte
modalităţi care reţin atenţia ar putea fi următoarele:
Atragerea statelor mici în zone controlate de marile puteri;
Stimularea cercurilor iredentiste şi naţionaliste;
Şantajul politic şi militar;
Creşterea rolului structurilor de spionaj şi contraspionaj;
Acţiunile de dezinformare.
3. Diplomaţia secretă în istoria României
împotriva protectoratului regulamentar al ţarului Nicolae I. Lamartine a făgăduit că va proteja revoluţia română pe plan diplomatic şi eventual chiar militar, cu sprijinul Angliei lordului Palmerston. În acest sens, în vreme ce Bălcescu - influenţat probabil de cneazul Adam Czartoryski, călătorea iniţial spre Polonia prusiană şi se înapoia apoi în ţară pe Dunăre, având tainice întrevederi cu ofiţerii garnizoanelor dunărene afiliaţi societăţii Dreptate şi Frăţie (Frăţia), misterioase cuvinte de ordine - venite, poate, cum presupunea N. Iorga, din Bucovina austriacă - puneau la cale o mişcare boierească revoluţionară, încă de la 27 martie/8 aprilie 1848, îndreptată mai puţin împotriva protectoratului rusesc cât împotriva malversaiunilor strigătoare la cer ale acelui excelent administrator care a fost, ca şi Barbu Vodă Ştirbei, mai târziu, Mihalache Vodă Sturdza. (...)”
17
În condiţiile în care, în cea mai mare parte a istoriei, politica de forţă a reprezentat
principala modalitate de realizare a politicii externe, statele mici precum România (sau
formaţiunile prestatale anterioare) au fost nevoite să apeleze deseori la diplomaţia secretă,
atât pentru a-şi înfăptui propriile interese dar, uneori, pur şi simplu pentru a putea
supravieţui şi contracara jocul de interese al marilor puteri.
Exemplele pot începe cu Decebal, care a folosit o serie de mijloace ale diplomaţiei
secrete, în special alianţele secrete, pentru a face faţă expansiunii Imperiului roman.
În perioada când pericolul otoman devenise o problemă pentru formaţiunile statale
româneşti, acestea au defăşurat o însemnată campanie diplomatică, oficială când condiţiile
istorice au permis, dar şi secretă, în cea mai mare parte a timpului, îndreptată către
menţinerea autonomiei acestora. Au devenit însă şi ţinta unor înţelegeri secrete, ce vizau
împărţirea acestora (cazul Moldovei în raport cu Polonia şi Austro-Ungaria). Relaţiile cu
Poarta, constituie ele însele un bogat amestec de diplomaţie oficială şi secretă, prin care
Moldova şi Ţara Românească au reuşit să-şi păstreze o largă autonomie.
Creşterea în intensitate a vieţii politico-diplomatice în Europa, începând cu secolul
XX, a marcat intrarea principatelor române în jocul de interese al marilor puteri. Astfel sunt
cunoscute negocierile secrete dintre Napoleon I şi Ţarul Alexandru I, precum şi dintre
acesta din urmă şi Anglia, negocieri care aveau ca subiect scoaterea Moldovei şi Ţării
Româneşti de sub suzeranitatea Rusiei sau chiar anexarea la aceasta. În acest context,
evoluţiile de până la 1856 sunt o consecinţă a acestora.
Un episod important în care diplomaţia secretă s-a manifestat din plin şi benefic în
istoria principatelor l-a constituit perioada premergătoare a revoluţiei de la 1848 şi până la
proclamarea independenţei de stat a României. Referinţele bibliografice arată că masoneria
a avut un rol foarte important în declanşarea revoluţiei de la 1848 în întreaga Europă.
Idealurile de emancipare socială şi economică ale acesteia au fost completate cu
idealurile de emancipare naţională ale popoarelor ce luptau încă pentru câştigarea statutului
de naţiune. În acest context a apărut societatea „Dreptate şi Frăţie”11 (în alte surse Frăţia,
care avea ca slogan „Dreptate şi Frăţie”) organizată după modelul francmasoneriei care a
avut un rol crucial în formarea şi consolidarea statului naţional unitar român. Activitatea
acesteia a marcat viaţa politică românească până la sfârşitul primului război mondial, având
11 În 1843 Nicolae Bălcescu (1819-1852), împreună cu Ion Ghica, C. A. Rosetti. şi Cristian Tell întemeiază societatea secretă Frăţia, care avea în vedere pregătirea mişcărilor revoluţionare de la 1848. tot în acelaşi an, apare la Bucureşti Societatea literară care avea legături directe cu Frăţia.
18
în vedere că cei mai importanţi oameni politici din această perioadă au fost membrii
acesteia.
Perioada 1918-1920 a fost una deosebit de fructuoasă pentru diplomaţia română,
manifestată atât la nivel oficial cât şi în planul diplomaţiei secrete. Marile obiective
naţionale au fost înfăptuite în urma unei intense activităţi manifestate în cele două planuri.
Diplomaţia secretă a contribuit la zădărnicirea planurilor subversive ale Ungariei care vizau
crearea unei Confederaţii Dunărene în încercarea disperată de a salva hegemonia austro-
ungară în această parte a Europei.
Tot în acest plan s-a reuşit determinarea Angliei să adopte o poziţie favorabilă
recunoaşterii statului român creat în 1918, în condiţiile în care Ungaria câştigase teren
important în negocierile cu Franţa pe această temă, lucru cu atât mai meritoriu cu cât, peste
3-4 ani, Anglia avea să-şi schimbe radical poziţia. Se pare că numirea lui Alexandru Vaida-
Voievod în funcţia de prim-ministru, calitate în care a negociat cu Lloyd George, primul
ministru britanic, şi a diplomatului Viorel Ţilea în calitate de ambasador (ministru) au avut
în vedere apartenenţa la masonerie a celor trei personalităţi.
În perioada interbelică, diplomaţia românească s-a afirmat strălucit în planul
diplomaţiei oficiale. Poziţia României în cadrul Societăţii Naţiunilor, figura marcantă a lui
Nicolae Titulescu constituie argumente care demonstrează din plin acest lucru.
În planul diplomaţiei secrete, lucrurile au evoluat însă nefavorabil. Presiunile
revizioniste, evoluţiile în politica europeană marcate de nenumărate interese şi acorduri
secrete între statele europene, o anumită neglijare a diplomaţiei secrete (în acea perioadă,
România condamna oficial acţiunile altor state, manifestate în planul diplomaţiei secrete)
au determinat o deteriorare a poziţiei internaţionale a României care a culminat cu un
dezastru în anul 1940 când România a fost nevoită să cedeze însemnate părţi din teritoriul
naţional.
Evoluţiile previzibile din a doua parte a celui de-al doilea război mondial a
determinat o intensificare a diplomaţiei secrete româneşti caracterizate în special prin
existenţa unor negocieri secrete ce vizau ieşirea României din război, negocieri ce se
desfăşurau prin intermediul ambasadelor noastre din Stockholm, Cairo şi Lisabona.
Momentul 23 august 1944 s-a produs în conjunctura în care forţele politice
româneşti se aflau în tratative avansate cu aliaţii, în vederea ieşirii din război. Conform
anumitor surse, Ion Antonescu obţinuse de la URSS, prin intermediul ambasadoarei acestei
19
ţări la Stockholm, Alexandra Kollontai, condiţii foarte avantajoase de ieşire din război.
Răspunsul URSS, prin care erau acceptate condiţiile României de ieşire din război a ajuns
chiar la Bucureşti, dar a fost interceptat de şeful cifrului din MAE, Nicolae Buzeşti, din
considerente politice.
Pe filiera Cairo, PNL şi PNŢ negociau acelaşi lucru cu Anglia, dar se pare că nu
ajunseseră în alt stadiu decât acela în care România trebuia să accepte capitularea
necondiţionată.
Cert este că lipsa de coordonare a politicii şi diplomaţiei româneşti din acel moment
a adus serioase prejudicii poziţiei României, cu influenţe nefaste asupra viitorului acesteia.
Nu este mai puţin adevărat că tratativele secrete dintre marile puteri, desfăşurate chiar în
timpul războiului hotărâseră deja în ceea ce priveşte viitoarele zone de influenţă şi implicit
soarta României pentru următorii aproximativ 50 de ani.
După şocul resimţit de sovietizarea ţării şi instaurarea comunismului, diplomaţia
românească a continuat să se manifeste şi în perioada comunistă, în sensul promovării
obiectivelor tradiţionale ale politicii externe româneşti.
Astfel, liderii comunişti cu orientări naţionale reprezentaţi de Gheorghe Gheorghiu-
Dej au reuşit să se impună în faţa aripii prosovietice reprezentate de Ana Pauker şi Vasile
Luca, folosind un variat arsenal de politică internă dar şi diplomatic. În acest context, sub
pretextul importanţei pe care ar avea-o promovarea unei iniţiative româneşti la ONU,
vizând pacea în Balcani, România a reuşit să convingă URSS să-şi retragă trupele în 195712.
În perioada 1965-1989 politica externă a României a căpătat un grad foarte mare de
independenţă faţă de liniile directoare ale politicii externe a statelor din blocul comunist,
conjunctură în care diplomaţia secretă a cunoscut o libertate de exprimare semnificativă.
România şi-a crescut influenţa în rândul statelor din lumea a treia, în special, sprijinind
demersurile acestora pe calea emancipării naţionale, a acţionat în sensul păstrării unui
echilibru între anumite sfere de influenţă (URSS-China, URSS-SUA şi Europa
Occidentală).
Concluzii
Dacă înainte şi după Congresul de la Viena, multă vreme „diplomaţia clasică“ a
avut ca o componentă importantă diplomaţia secretă, în zilele noastre „elementul dominant
12 Caz unic printre ţările aparţinând fostului bloc comunist.
20
îl constituie diplomaţia deschisă, discuţiile directe dintre partenerii din diferite ţări“13, în
spirit de conlucrare şi respect reciproc.
Pe de altă parte, dacă în trecut - inclusiv în perioada războiului rece - „preocuparea
majoră o reprezenta problematica generată de relaţiile de confruntare politică şi militară“,
în prezent „interesul cel mai mare il reprezintă problematica economică“, evoluţia relaţiilor
comerciale, preocuparea de a conveni „cele mai avantajoase tranzacţii de comerţ
internaţional“.
Diplomaţia economică a trecut pe primul plan, ca urmare a preponderenţei relaţiilor
de import-export, a schimburilor comerciale în general şi a deplasării centrului de greutate
din zona politică „în sfera afacerilor“, a cooperării şi confruntării economice.
Concomitent cu diplomaţia economică se extinde continuu diplomaţia culturală, se
dezvolta diplomaţia parlamentară etc. Schimburile culturale, trimiterea unor misiuni
culturale, relaţiile parlamentare dintre ţări s-au extins şi se extind continuu.
Fără să fie confundate, diplomaţia oficială şi cea secretă au constituit, feţe ale
aceleiaşi politici, pentru asigurarea înfăptuirii unor interese majore ale statelor, însă
metodele folosite au fost diferite în funcţie de scopurile ţărilor. „Cu toate progresele pe
care le-a înregistrat ştiinţa, evoluţia relaţiilor diplomatice, nici astăzi nu există hotare bine
demarcate între ceea ce ţine de diplomaţia oficială şi ceea ce ţine de diplomaţia secretă.
Graniţa dintre cele două tipuri de diplomaţie, se regăseşte de fapt, la liziera elementului
confidenţial, care este astăzi recunoscut de toţi cercetătorii şi oamenii politici, ca un
atribut al diplomaţiei”14.
Există practici care demonstrează inegalitatea, unele ţări au poziţii privilegiate, în
defavoarea altora, care nu “vor putea fi niciodată acoperite de calitatea actului
diplomatic”15. O diplomaţie trebuie să fie deschisă popoarelor, tuturor forţelor politice, să
promoveze relaţii paşnice şi de bună vecinătate. Menţionez că diplomaţia secretă, este un
ansamblu de practici care ascund adevărul, recurgând la mijloace ilicite pentru atingerea
scopurilor.
Dacă diplomaţia viitorului ar fi bazată pe o strânsă colaborare între state, care
adopta opţiuni independente de dezvoltare economică şi socială, în deplină concordanţă cu
13 Prof. Univ. dr. Dumitru Mazilu, Diplomaţie deschisă şi secretă - evoluţii caracteristice, în „Lumea”, nr. 10, 2000.14 Victor Duculescu, „Diplomaţia Secretă”, pag.515 Ibidem, pag.5
21
interesele şi aspiraţiile naţionale, ea nu s-ar putea concretiza în dominaţia unor state asupra
celorlalte. Pentru viitor, diplomaţia trebuie să fie o diplomaţie publică, care „…să ridice la
rangul de imperativ fundamental respectul aspiraţiilor de pace şi dreptate, atât de
puternice în epoca noastră”16. În general, în lucrările referitoare la diplomaţie, aceasta este
prezentată ca fiind activitatea care asigură înfăptuirea obiectivelor politicii lor externe.
Între afirmaţile de mare valoare în ceea ce priveşte diplomaţia, regăsesc şi
următoarea apreciere: „…diplomaţia se găseşte întotdeauna în raport invers proporţional
cu politica de forţă. Orice triumf al conceptului de forţă a adus zâmbete la adresa
diplomaţiei, caricaturizată în neputinţă, inutilitatea şi caracterul decorativ al
diplomatului”17.
Relaţiile dintre diplomaţia oficială şi diplomaţia secretă a fost marcată de
personalităţile unor oameni politici, de ambiţia şi inteligenţa sau chiar naivitatea lor, astfel
că de multe ori informaţiile furnizate de serviciile de informaţii au fost lăsate nevalorificate,
iar alteori ambiţia unor state a avut efecte dezastruoase, cum ar fi războaiele. Îmbinarea
diplomaţiei oficiale cu diplomaţia secretă reprezintă o problemă care ţine de momente
istorice, de tipul de guvernare, de anumite grupări politice sau de grupurile de interese, în
cel mai rău caz, acestea deţinând şi o poziţie dominantă în stat.
Din aceste motive „diplomaţia oficială şi diplomaţia secretă sunt, din punct de
vedere juridic, concepte antagoniste”18, însă diplomaţia viitorului trebuie să ţină cont de
egalitatea între popoare, trebuie să promoveze spiritul negocierilor, să elimine orice forme
ale diplomaţiei secrete. Concluzia este că, popoarele trebuie să lupte pentru eliminarea
vechilor practici şi a vechilor metode politice, condamnate de istorie, orientând diplomaţia
spre îndeplinirea sarcinii sale reale.
Dincolo de climatul de destindere, facilitat de cooperarea economică, culturală şi
parlamentară dintre ţări, unele state practică - şi în zilele noastre - „concomitent cu
diplomaţia deschisă, transparentă“, activităţi confidenţiale, secrete, neconforme cu normele
general-recunoscute ale dreptului internaţional. Se constată că, în primul rând, unele state
importante recurg la interceptări de convorbiri guvernamentale, la încercarea de obţinere a
unor informaţii economice şi politice confidenţiale, etc. Aceasta demonstrează că - în
pofida declaraţiilor de „parteneriat“ şi „amiciţie“ - interesul de a-şi menţine poziţiile
16 Ibidem, pag.617 Mircea Maliţa, „Diplomaţia. Şcoli şi Instituţii”, pag.618 Victor Duculescu, „Diplomaţia Secretă”, pag.5
22
dominante în economia mondială şi de a-şi consolida poziţiile politice în viaţa
internaţională împinge unele dintre marile puteri la „continuarea practicilor diplomaţiei
secrete“ în detrimentul intereselor altor naţiuni şi al cauzei generale a colaborării şi
încrederii în relaţiile dintre state.
BIBLIOGRAFIE
1. Victor DUCULESCU, Diplomaţia secretă, Editura Casa Europeană, Bucureşti,
1992
2. Dumitru MAZILU, Diplomaţie europeană, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2008
23
3. Constantin VLAD, Diplomaţia secolului XX, Fundaţia Europeană Titulescu,
Bucureşti, 2006
4. Mircea MALIŢA, Diplomaţia. Şcoli şi Instituţii, Editura Pedagogică, Bucureşti,
1975
5. Viorica MOISUC, Istoria relaţiilor internaţionale – până la mijlocul secolului al
XX-lea, Ediţia a III-a, Editura România de Mâine, Bucureşti, 2007
6. Ralph-George FELTHAM, Ghid de diplomaţie, traducere de Eugen Ştirbu, prefaţă
de Gheorghe Iacob, Institutul European, Bucureşti, 2005
7. Alexandru POPESCU, România şi cele trei războaie mondiale, prefaţă de Ion
Bulei, Institutul European, Bucureşti, 2002
8. Shaun RIORDAN, Noua diplomaţie - relaţii internaţionale moderne, Editura Antet,
Bucureşti, 2004
9. Victor DUCULESCU, Ipostaze ale diplomaţiei, Editura Militară, Bucureşit, 1986
10. Virgil CANDEA, Pagini din trecutul diplomaţiei româneşti, Editura Politică,
Bucureşti, 1966
*** Dumitru Mazilu, Diplomaţia marilor puteri, în „Lumea”, nr. 1, 2007
*** Dan A. Lăzărescu, 1848. Revoluţia intelectualilor, în „Magazin istoric”, nr. 6, 1998.
*** Dumitru Mazilu, Diplomaţia dobândirii independenţei României, în „Lumea”, nr. 5, 2007
*** Alexandru Popescu, Diplomaţii şi spionajul (I-XII), în Ziarul Financiar, grupaj publicat în
perioada iunie-august 2007.
*** Dumitru Mazilu, De la Codex Diplomaticus la „Diplomatic Service”, în „Diplomat Club”,
nr. 3, 2000.
*** Costel Oprea, Pleşiţă, diplomaţii şi terorismul de stat, în România Liberă, 8 noiembrie
2007, http://www.romanialibera.ro/a110775/plesita-diplomatii-şi-terorismul-de-stat.html
*** Dicţionar Enciclopedic Român, vol. I (A - C), Bucureşti, 1993.
24