Download - Economix Dna Bradu
Economia faptică şi economia teoretică
Cuvântul „economie” are un dublu înţeles, iar pentru o mai bună percepţie trebuie făcută
distincţia dintre cele două dimensiuni ale economiei,Economia teoretică şi Economia faptică,
care sunt esenţialmente diferite.
Economia faptică, reală se prezintă ca:
un ansamblu de activităţi şi procese economice de producţie, de repartiţie, de schimb şi de
consum;
o masă de bunuri şi servicii economice rezultate din activităţile şi procesele respective;
o totalitate de participanţi la organizarea şi desfăşurarea activităţilor şi proceselor
producătoare de bunuri şi servicii;
un sistem integrat de relaţii sociale ce au loc între subiecţii economici.
De aici, desprindem concluzia că economia ca practică socială este un microunivers, în
centrul căruia stă omul cu nevoile sale, un sistem global format din mai multe subsisteme,
între care se detaşează ca importanţă:
omul, în dubla sa ipostază: de producător – agent economic şi consumator;
unităţile economice, în care se integrează şi lucrează oamenii;
bunurile şi serviciile economice;
faptele şi respectiv operaţiunile economice;
relaţiile interumane de cooperare, de întrajutorare şi de comunicare.
Economia reală a evoluat în ritmuri, proporţii şi coordonate diferite de la o epocă la alta, astfel
încât atunci când omul devine liber, în dublul sens:economic, deposedat de mijloacele de
producţie, şi juridic eliberat de orice norme care-i limitau mişcarea şi îl împiedicau să-şi vândă
forţa de muncă oricui pe un timp determinat, economia reală devine ceea ce este şi astăzi:
o economie de piaţă liber concurenţială;
o economie puternic marcată de diviziunea socială a muncii şi de diviziunea
manufacturieră, de fabrică;
o economie în care munca fizică a omului este înlocuită de munca maşinilor;
o economie în care statul îşi face simţită prezenţa atât în calitate de element al
suprastructurii cât şi de agent economic;
o economie cu randamente şi eficienţă crescânde;
o economie fondată pe profit, câştig, bunăstare materială şi spirituală.
Economia faptică, reală este baza apariţiei şi existenţei economiei teoretice, care este rezultatul
observării şi cercetării sistematice şi permanente, efectuate de specialişti, şi despre care se poate
vorbi, în mod înddreptăţit, după ce economia teoretică devine ştiinţă de sine stătătoare. Apariţia
economiei teoretice ca ştiinţă se datorează clasicilor englezi Adam Smith şi David Ricardo,
care sunt consideraţi adevăraţii părinţi ai economiei politice ca ştiinţă. Ca exponenţi ai
capitalismului matur şi ai burgheziei industriale în continuă ascensiune, ei au rămas partizanii
ordinii naturale şi ai liber schimbismului, incluszând în sfera muncii producătoare de bunuri şi
venit net toate ramurile şi pe primul loc industria manufacturieră, înţelegând şi explicând relaţiile
de determinare dintre diviziunea manufacturieră, productivitatea muncii şi avuţia naţională.
Smith şi Ricardo fundamentează ştiinţific comerţul exterior prin teoria costurilor absolute
şi comparative (relative). Prin ei, ECONOMIA devine ştiinţă în adevăratul sens
al cuvântului, întrunind celetrei condiţii de bază pentru a fi socotită ca atare:
1. obiect de studiu propriu;
2. metodă de cercetare proprie;
3. sistem propriu de categorii şi legi economice
1.2 Obiectul, metoda şi rolul formativ al Economiei
Termenul de economie politică a fost consacrat în 1615 de economisul francez Antoine de
Montchrestien, prin Tratatul său de economie, termen care s-a extins într-o mare parte a lumii şi
care provine de la trei cuvinte greceşti „oikos”, „nomos”, „polis” – gospodărie, lege, cetate (oraş,
societate, ţară), cu derivatul său „politeia” care însemna organizare socială. Paradoxal,
denumirea disciplinei universitare pe care o predăm a apărut cu mult înainte de apariţia ştiinţei
economice, care, iniţial, s-a identificat cu economia politică. Identificându-se cu ştiinţa
economică în ansamblul ei, economia politică este considerată ştiinţa despre faptele şi
comportamentele economice, procese prin care oamenii tindeau să-şi satisfacă nevoile cu
ajutorul resurselor rare.
Acum, la începutul epocii moderne, devine tot mai evidentă discrepanţa dintre nevoile nelimitate
şi resurse limitate, rare şi unele pe cale de epuizare. Indivizii, firmele, guvernele, societatea în
întregul ei conştientizează că nu pot avea totul, iar pentru a produce ceva trebuie să renunţe la
altceva. Neexistând destul din toate, s-a impus o alegere raţională a lucrurilor ce urmează a fi
produse şi consumate iar întrebări precum ce, cât, cum şi cine să producă au devenit obsedante
iar Economia trebuia să dea un răspuns prompt şi cert, impunându-se ca o ştiinţă socio-
umană a opţiunii, a alegerii resurselor insuficiente pentru satisfacerea cerinţelor individuale şi
sociale în continuă creştere şi diversificare.
Economia politică se delimitează de celelalte ştiinţe economice prin modul de abordare a
activităţilor economice, prin premisele adoptate şi concluziile formulate, astfe:
1. economia politică reprezintă o ştiinţă teoretică, un ansamblu
coerent de cunoştinţe despre realitatea economică, o reflectare universalizată,
generalizată a acestei realităţi, ea fundamentează noţiunile, categoriile şi legile aplicabile
tuturor domeniilor economiei reale;
2. ca ştiinţă social-umană, studiază viaţa economică în întreaga ei complexitate, are în
vedere interdepedenţele dinamice din economia reală, indiferent dacă cercetarea
porneşte de la microeconomie spre macroeconomie, extinzând criteriul raţionalităţii şi
eficienţei maxime asupra tuturor activităţilor din societate;
3. în calitatea sa de ştiinţă teoretică fundamentală, economia politică încearcă să elimine
opoziţia dintre teorie şi doctrină;
4. economia politică creează tehnici şi instrumente de cercetare a faptelor economice,
împrumută tehnici şi instrumente de la alte ştiinţe integrându-le într-un ansamblu
specific, constituind baza metodologică pentru toate ştiinţele economice.
METODA ECONOMIEI
Obiectul reprezintă prima şi cea mai importantă condiţie pentru ca Economia să fie ştiinţă în
adevăratul sens al cuvântului, etimologic metoda reprezintă calea, mijlocul, modul sistematic
de cercetare şi expunere a rezultatelor; ansamblul de procedee folosite în scopul
descoperirii şi explicării adevărului obiectiv.
Economia Politică foloseşte în procesul cunoaşterii următoarele metode sau procedee
ştiinţifice.
metoda comparării este procedeul logic cel mai general, universal
folosit în procesul de elaborare a conceptelor ştiinţifice. Aprecierea necunoscutului prin
cunoscut are loc cu ajutorul comparaţiei.
abstractizarea reprezintă procedeul prin care cunoaşterea trece de la concret la abstract,
acest procedeu presupunând analiza şi sinteza.
o analiza presupune divizarea, descompunerea mentală sau fizică a obiectului de studiu în
părţile sale constitutive, examinarea fiecărei părţi separat şi dezvăluirea trăsăturilor
caracteristice;
o sinteza continuă procesul de cunoaştere al analizei desăvârşindu-l. Cu alte
cuvinte, analiza pregăteşte declanşarea ştiinţei, iar sintezamută analiza în faza sa finală;
inducţia şi deducţia. Inducţia constă în desprinderea concluziilor generale din analiza
cazurilor particulare, iar deducţia constă în aplicarea tezelor generale, a principiilor la
analiza fenomenelor, proceselor particulare;
metoda analogiei constă în „transferul unei însuşiri sau a tuturor însuşirilor unui obiect al
cunoaşterii la un alt obiect supus cercetării. Concluziile obţinute prin această metodă sunt
probabile, ele nu sunt certe;
metoda logică cercetează procesele economice în evoluţia lor de la simplu la complex,
urmărind linia istorică în forma sa abstractă şi consecventă;
metoda matematică reprezintă o necesitate de ordin practic şi teoretic. Utilizarea
matematicii în economie, făcând abstracţie de folosirea matematicii elementare în scopul de
măsurare pură, se realizează prin construirea metodelor economico-matematice care pot fi
clasificate astfel:
o din punct de vedere al relaţiilor pe care le reflectă distingem:
modele deterministe;
modele probabilistice;
o din punct de vedere al dezvoltării obiectului distingem:
modele statice;
modele dinamice;
o din punct de vedere al sferei de cuprindere distingem:
modele microeconomice;
modele macroeconomice;
o din punct de vedere al construcţiei lor distingem:
modele numerice;
modele grafice;
modele analitice.
metodele statistice, în procesul cunoaşterii apelându-se la indicatorii statistico-
matematici care reprezintă numere ce caracterizează trăsăturilor specifice ale totalităţii
fenomenelor economice.
Nevoile umane şi resursele economice
Produs al naturii şi al societăţii, omul se prezintă ca fiinţă tridimensională: biologică, socială
şi raţională. Nevoile umane apar, mai întâi, sub forma a ceea ce oamenii resimt direct sau ca
fiindu-le necesar pentru existenţă, pentru formarea şi dezvoltarea lor.
Nevoile umane se manifestă ca un sistem integrat şi dinamic de cerinţe, ordonate şi ierarhizate
în funcţie de locul şi rolul lor în cadrul vieţii sociale. Nevoile umane reprezintă cerinţele
oamenilor de a-şi însuşi bunuri, toate acestea devenind nevoi efective-reale - corespunzător
gradului atins în dezvoltarea societăţii şi capacitatea oamenilor de a conştientiza aceste
cerinţe.
Nevoile umane se caracterizează prin anumite trăsături fiecare dintre acestea reflectând o lege
economică.
1. Nevoile umane sunt nelimitate ca număr;
2. Nevoile umane sunt limitate în capacitate, satisfacerea unei anumite nevoi presupune
consumarea unei cantităţi date dintr-un bun material sau serviciu;
3. Nevoile umane sunt concurente, unele nevoi se extind în detrimentul altora, deoarece se
înlocuiesc între ele;
4. Nevoile umane sunt complementare, evoluând de cele mai multe ori în sensuri identice;
5. Orice nevoie umană se stinge prin satisfacere.
Una dintre componentele esenţiale ale nevoilor umane o reprezintă nevoile (trebuinţele)
economice, care reprezintă cerinţe obiective ale vieţii umane, ale existenţei şi dezvoltării
purtătorilor lor indivizii, grupările sociale, statele, naţiunile, societatea în ansamblul ei.
Nevoile (trebuinţele) economice se caracterizează prin următoarele trăsături:
1. reprezintă şi exprimă o stare de necesitate obiectivă iminentă indivizilor şi colectivităţilor
umane, manifestându-se ca impuls iniţial şi ca scop permanent al tuturor activităţilor
economice;
2. au caracter istoric, devenind nelimitate ca număr şi manifestându-se sub forma principiului
creşterii şi diversificării trebuinţelor;
3. au o dublă determinare:
o obiectivă, fiind rezultatul condiţiilor de viaţă existente la un moment dat în societate,
depinzând de gradul de civilizaţie şi cultură al populaţiei;
o subiectivă, adică nevoile economice depind de factori biologici, sociali, psihologici,
morali, tradiţii, obiceiuri, fiecare individ devenind un subiect economic care constată
cât de mare este intensitatea trebuinţei sale;
4. între amplificarea nevoilor economice (nelimitate) şi resursele economice (limitate) există
o contradicţie care se manifestă prin legea rarităţii resurselor, adică resursele şi
bunurile sunt relativ limitate, rare în comparaţie cu nevoile;
5. orice nevoie economică satisfăcută renaşte cu timpul, având o anumită periodicitate;
6. intensitatea unei nevoi se află în permanenţă în raport invers proporţional cu gradul de
satisfacere a acesteia;
7. au caracter complex, prezentându-se ca o mulţime de trebuinţe complementare,
concurente şi substituibile.
Trebuinţele economice sunt organic şi indestructibil legate de interesele economice care pot
fi definite ca fiind forma de manifestare a trebuinţelor economice.
Interesele economice pot fi clasificate astfel:
1. Din punct de vedere al purtătorilor intereselor se disting:
1. interese economice individuale, particulare, private;
2. interese economice ale microgrupurilor sociale, întreprinderilor, organizaţiilor cu
caracter local;
3. interese economice naţionale, statale, denumite şi interese generale;
4. interese economice internaţionale;
5. interese economice mondiale, planetare.
2. Din punct de vedere al rolului îndeplinit în viaţa economică a societăţii:
1. interese economice fundamentale;
2. interese economice nefundamentale, secundare, terţiare etc.
3. Din punct de vedere al caracterului legăturilor cu subiecţii purtători se disting:
1. interese economice directe;
2. interese economice indirecte.
4. Din punct de vedere al duratei manifestării lor în timp se disting:
1. interese permanente;
2. interese periodice;
3. interese rare.
Orice activitate umană presupune utilizarea de resurse specifice, în cantităţi determinate şi de
calitate adecvată.
Resursele economice reprezintă ansamblul elementelor atrase care sunt efectiv utilizate
pentru producerea şi obţinerea de bunuri materiale şi servicii.
Resursele naturale, împreună cu cele umane, formează resursele primare, alături de care, o
importanţă deosebită revine resurselor economice derivate,care reprezintă rezultatul folosirii şi
acumulării resurselor primare, potenţând eficienţa utilizării tuturor resurselor economice.
1.4 Economia şi raţionalitatea economică. Structurile economiei
Prin conţinutul şi rolul său, economia – termen sinonim cu activitatea
economică, cu economia reală, reprezintă o latură inseparabilă a acţiunii sociale.
Activitatea economică poate fi definită ca fiind lupta împotriva rarităţii, proces
complex ce reflectă faptele, actele, comportamentele şi deciziile oamenilor cu privire
la atragerea şi utilizarea resurselor economice în vederea producerii, circulaţiei,
repartiţiei şi consumului de bunuri în funcţie de nevoile şi interesele economice.
Activitatea economică este înainte de toate o activitate umană.
1) Din punct de vedere al raporturilor dintre om şi natură pot fi grupate în:
a. activităţi practice;
b. activităţi teoretice.
2) Din punct de vedere al energiei umane folosite pot fi grupate în:
a. activităţi fizice;
b. activităţi intelectuale.
3) Din punct de vedere al sistemului valorilor existente în societate activităţile
pot avea caracter:
a. pozitiv sau negativ;
b. moral sau imoral;
c. progresist sau reacţionar;
d. legal etc.
4) Din punct de vedere al conţinutului şi finalităţii activităţii economice
desfăşurate de oameni, activităţile pot fi grupate în:
a. activităţi creative;
b. activităţi de repetare şi reproducere;
c. activităţi de reproducere la aceeaşi scară sau pe scară mai mare;
d. activităţi de distrugere;
e. activităţi de organizare sau dezorganizare.
De-a lungul timpului, a avut loc un amplu proces de diversificare, specializare şi
integrare a activităţilor economice, cunoscut sub denumirea de diviziune socială a
muncii, care reprezintă procesul obiectiv de desprindere, diferenţiere, separare-
autonomizare şi combinare a diferitelor genuri de activităţi şi de fixare a acestora,
prin funcţiile îndeplinite, ca momente inseparabile ale acţiunii social-economice.
Ca rezultat al dezvoltării societăţii, al adâncirii diviziunii sociale a muncii,
structura economiei reale cuprinde patru mari grupuri de activităţi care s-au format şi
funcţionează pe baza unor relaţii orizontale: producţia, distribuţia (repartiţia),
circulaţia (schimbul) şi consumaţia.
Producţia constă în transformarea intrărilor (input-urilor), resurselor, factorilor
de producţie în ieşiri (output-uri) de bunuri economice, realizate de către agenţi
economici specializaţi, în scopul obţinerii de profit. În funcţie de rezultatele ei
producţia poate fi:
-
-
producţie materială, când rezultatul constă în bunuri materiale (bogăţie
materială);
prestări de servicii – reprezintă acele activităţi care transformă intrările
în rezultate specifice, adică bogăţie imaterială (transporturi, activităţi
turistice etc.).
Distribuţia (repartiţia) cuprinde acele activităţi economice prin care bunurile
materiale şi serviciile sunt orientate spre destinaţiile lor, distribuindu-se şi
redistribuindu-se venitul participanţilor la viaţa economică şi între membrii societăţii.
Circulaţia (schimbul) se referă la transportul, depozitarea, conservarea şi
schimbul de produse şi servicii, pentru ca bunurile economice create să fie puse la
dispoziţia deţinătorilor de venituri pe calea vânzării-cumpărării sau pe alte căi.
Consumaţia constă în actele de utilizare a bunurilor economice create,
repartizate şi introduse în circulaţie, pentru satisfacerea diferitelor trebuinţe, fiind
ultimul stadiu al mişcării bunurilor economice. În cadrul acestui proces au loc
numeroase subprocese cum sunt:
· consumaţia productivă (intermediară) care constă în consumarea unor
bunuri materiale şi servicii pentru crearea altor bunuri şi servicii;
· consumaţia neproductivă (consum final) reprezentată de consumarea
bunurilor economice pentru satisfacerea trebuinţelor personale;
· atestarea utilităţii bunurilor economice şi manifestarea acestora ca bunuri
economice reale.
Economia ca entitate complexă indestructibilă, este cercetată din unghiuri
diferite, astfel încât, în funcţie de gradul de agregare, structura pe verticală a
economiei ierarhizează activităţile pe patru niveluri:
1. Microeconomia ca parte a ştiinţei economice se ocupă cu studiul
comportamentelor individuale, în ideea de a înţelege şi explica cum hotărăsc
producătorii ce, cât şi cum să producă şi cum îşi cheltuiesc consumatorii veniturile
pentru a-şi satisface necesităţile la cel mai ridicat nivel posibil. Microeconomia nu
studiază doar comportamentul producătorilor şi al consumatorilor, ci, pe baza
acestora, explică şi funcţionarea generală a sistemului economic în ansamblul său.
2. Macroeconomia reprezintă domeniul specializat al disciplinei economice,
care studiază ansamblul activităţilor economice, folosind variabile agregate, la
nivelul unei economii naţionale:
· cantitatea totală de bunuri şi servicii realizate la nivelul întregii economii;
· totalul veniturilor realizate la dimensiune naţională;
· nivelul utilizării resurselor de producţie;
· comportamentul general al preţurilor.
3. Mezoeconomia - este definită ca fiind ramura care abordează şi cercetează
viaţa economică la nivelul ramurilor, subramurilor şi zonelor economice.
4. Mondoeconomia cuprinde economiile naţionale ale tuturor statelor lumii,
interdependenţele economice dintre state, generate de diviziunea internaţională a
muncii, funcţionarea pieţei mondiale şi a circuitului economic mondial.
CONCEPTE DE BAZĂ
Economie – termenul de economie politică a fost creat în 1615 de Antoine de
Montchrestien pornind de la trei cuvinte greceşti:
-
-
-
oikos – care înseamnă casă, gospodărie;
nomos – care reprezenta lege, rânduială;
polis – cetate, societate.
Idei şi teorii economice există din antichitate (Aristotel, Platon, Xenofon). O
bună perioadă de timp, economia politică s-a identificat cu ştiinţa economică,
constituită în secolele XVIII-XIX, în secolul XVIII fiind considerată ştiinţă a
avuţiilor, după expresia lui Adam Smith. După publicaţia lui Alfred Marshall din
1890, Principiile Economics-ului (Principles of Economics), economiştii neoclasici
renunţă la termenul de political economy în favoarea celui de economics, care
sugerează caracterul obiectiv, riguros, atribuit analizei economice.
Economie reală – totalitatea activităţilor economice care susţin oferta agregată
de bunuri şi servicii, ce au ca scop principal satisfacerea nevoilor consumatorilor
persoane fizice /juridice. Intensitatea şi nivelul economiei reale poate fi calculată prin
intermediul următorilor indicatori macroeconomici:
-
-
-
-
-
-
produsul intern brut;
comerţul exterior;
nivelul producţiei agricole;
salariul mediu nominal net;
nivelul populaţiei ocupate în fiecare ramură a economiei naţionale;
populaţia ocupată la nivelul întregii economii etc.
Economia reală este studiată, analizată şi definită în funcţie de capacitatea
tehnică şi tehnologică, de nivelul şi structura costurilor, de nivelul rezultatelor, de
ramura în care un agent economic îşi desfăşoară activitatea etc.
Activitatea economică – proces complex ce reflectă faptele, obiceiurile şi
hotărârile pe care le iau oamenii în ceea ce priveşte atragerea şi întrebuinţarea
resurselor economice în scopul producerii, circulaţiei, repartiţiei şi consumului de
bunuri, în funcţie de interesele şi nevoile economice.
Nevoi – ceea ce oamenii resimt, direct sau indirect, ca fiindu-le necesare pentru
existenţă, pentru formarea şi manifestarea personalităţii lor.
Raritatea - proprietatea resurselor de a fi insuficiente în raport cu nevoile.
Legea rarităţii resurselor economice – legea conform căreia cantitatea,
calitatea şi structura resurselor economice se modifică mai lent decât intensitatea,
amploarea şi structura nevoilor umane, resursele fiind limitate în raport cu trebuinţele
indivizilor. Creşterea eficienţei economice constituie factorul determinant între
estomparea tensiunilor ce apar între nevoi şi resurse.
Legea economică - reprezintă reflectarea modului de structurare, organizare,
intercondiţionare şi funcţionare a diferitelor verigi ale vieţii economice;
- relaţia esenţială între procesele şi fenomenele economice;
- raportul repetabil între indivizii participanţi la activitatea economică.
Cost de oportunitate sau cost de opţiune, reprezintă un concept iniţiat de şcoala
neoclasică, care exprimă cea mai bună alternativă de alocare a resurselor, sacrificată
în favoarea alternativei alese.
2.1 Forme de organizare şi funcţionare a economiei
Satisfacerea nevoilor umane s-a realizat, de-a lungul timpului, pe două căi
distincte:
- fie din producţia proprie prin autoconsum,
- fie prin intermediul schimbului, cedând bunurile proprii în favoarea altor
bunuri obţinute de alţi producători.
Autoconsumul desemnează procesul de utilizare a propriilor rezultate
pentru satisfacerea nevoilor.
Schimbul reprezintă înstrăinarea rezultatelor propriei activităţi, primind în
contraprestaţie alte bunuri necesare, inclusiv moneda.
2.1.1 Economia naturală
Economia naturală (autarhică) reprezintă acea formă de organizare şi
funcţionare a economiei în care nevoile individuale sau colective se satisfac prin
autoconsum, fără a fi nevoie de schimb.
Economia naturală se caracterizează prin câteva trăsături specifice:
· diversificarea activităţii economice, în sensul că producătorul nespecializat
îşi realizează prin munca proprie bunurilor necesare;
· importanţa acordată pământului, considerat a fi principalul factor de
producţie;
· predominanţa nevoilor biologice;
· izolarea producătorului din punct de vedere economic;
· descentralizarea economiei redusă;
· diviziunea simplă, naturală a muncii.
2.1.2 Economia de schimb
Economia de schimb se defineşte ca fiind acea formă de organizare a
activităţii economice în care agenţii economici, specializaţi şi autonomi, produc
bunuri destinate vânzării, bunuri care sunt destinate schimbului prin actul de
vânzare-cumpărare realizat pe piaţă.
Economia de schimb are trăsături proprii, prin care se diferenţiază de economia
naturală astfel:
· specializarea agenţilor economici în producerea unor bunuri diferenţiate;
· schimbul, ca rezultantă a specializării, necesar ca producătorii să-şi schimbe
între ei surplusul de bunuri pentru satisfacerea nevoilor economice;
· autonomia producătorilor;
· concentrarea activităţii economice în jurul pieţei;
· existenţa monedei (instituţionalizate) ce creează o nouă treaptă de organizare
şi funcţionare a activităţii economice, şi anume producţia de mărfuri;
· desfăşurarea schimburilor economice sub forma unor tranzacţii bilaterale de
piaţă (mişcări reciproce de bunuri şi bani între participanţii la schimb).
Specializarea agenţilor economici într-o activitate a fost determinată de interese
economice, tradiţii, obiceiuri, experienţă sau întâmplare, iar mai târziu, a fost cauzată
de interese economice, de avantajul obţinut dintr-o activitate, comparativ cu alta.
Specializarea agenţilor economici prezintă avantaje şi anume:
· oamenii acumulează mai multe cunoştinţe de specialitate, mai multă
experienţă;
· se perfecţionează mijloacele de muncă;
· se economisesc resurse;
· costurile unitare ale produselor sunt mai reduse;
· se obţin producţii mai mari la bunurile în care agentul economic s-a
specializat;
· producţia se diversifică sortimental, prin introducerea în fabricaţie a unor
produse noi;
· se extind schimburile economice.
2.1.3 Economia de comandă
Este întâlnită în ţări precum Cuba, China, Coreea de Nord şi prezintă câteva
caracteristici:
· este o economie etatizată deoarece proprietatea publică este dominantă,
aproape toate mijloacele de producţie se află în proprietatea statului,
resursele fiind alocate prin plan;
· este o economie birocratizată deoarece dispune de un mare aparat de stat
caracterizat printr-un stil de muncă formalist;
· este o economie ineficientă deoarece bunurile nu sunt produse în raport cu
cererea existentă, producătorii realizând bunuri decise de planificatori.
Incapabilă să soluţioneze problemele pe care le-a generat, în multe ţări „foste
comuniste”, economia de comandă s-a prăbuşit lăsând locul economiei de traziţie,
care nu are nici trăsăturile economiei de comandă şi nici trăsăturile economiei de
piaţă, marcând trecerea de la sistemul falimentar al economiei centralizate la
economia modernă de piaţă. Problemele pe care trebuie să le soluţioneze fostele state
socialiste vizează câteva aspecte:
· stabilizarea macroeconomică;
· preţul şi reforma pieţei;
· crearea sectorului particular;
· privatizarea şi restructurarea întreprinderilor de stat;
· redefinirea rolului statului în economie.
2.2 Trăsăturile fundamentale ale economiei de piaţă
2.2.1 Definirea şi trăsăturile economiei de piaţă
Economia de piaţă se defineşte ca fiind acea formă modernă de organizare şi
funcţionare a economiei de schimb în care întreprinzătorii îşi desfăşoară
activitatea economică în mod liber, autonom şi raţional, corespunzător
cerinţelor pieţei în scopul satisfacerii unor nevoi existenţiale tot mai sporite, cu
resurse economice limitate.
În condiţiile actuale, pentru funcţionarea eficientă a economiei de piaţă trebuie
avută în vedere existenţa cumulativă a următoarelor condiţii:
· piaţa este cadrul general prin care se stabileşte ce, cât şi pentru cine să se
producă în condiţiile libertăţii de acţiune a agenţilor economici;
· deciziile economice sunt luate în mod liber de către indivizi şi firme, din
interacţiunea acestora rezultând producţia globală şi consumul;
· cocurenţa între agenţii economiei şi obţinerea unui profit cât mai mare
reprezintă obiectivul major al activităţii şi criteriul esenţial în evaluarea
eficienţei acestuia;
· indivizii acţionează pe baza intereselor personale şi a principiului eficienţei
maxime , atingerea acestor interese realizându-se prin mecanismul preţurilor ,
numai în măsura în care deciziile lor iau în considerare interesele şi dorinţele
celorlalţi;
· formarea liberă a preţurilor bunurilor economice pe baza cunoaşterii de către
agenţii economici, a cererii şi a ofertei;
· proprietatea privată a pluralismului formelor de proprietate a agenţilor
economici;
· instituţionalizarea juridică şi economică a economiei de piaţă;
· intervenţia statului având rolul de a asigura cadrul instituţional al economiei
de piaţă şi supravegherea funcţionării normale a acestuia, prin folosirea
cadrului legal şi a pârghiilor economice;
· existenţa unei structuri tehnico-economice moderne (factori de producţie,
mod de combinare a acestora, sistem financiar-bancar etc.) ca o condiţie a
satisfacerii decente a nevoilor fundamentale ale tuturor cetăţenilor.
2.2.2 Proprietatea în economia de piaţă; libera iniţiativă
Proprietatea se defineşte ca fiind o relaţie între oameni, un contract social cu
privire la bunurile materiale, spirituale şi de altă natură existente în societate
sau obţinute din activitatea economică.
Atributele proprietăţii sunt:
dreptul de posesiune, dreptul de a dispune de bunurile economice iar în
virtutea acesrtui drept obiectul proprietăţii poate fi înstrăinat prin act de
vânzare-cumpărare, donaţie sau moştenire;
dreptul de utilizare, proprietarul putând să-şi exercite acest drept în
mod autonom sau să-l transfere pe bază de contract altei persoane fizice
sau juridice;
dreptul de dispoziţie, dreptul de administrare şi gestionare a bunurilor;
dreptul de uzufruct, de însuşire a rezultatelor producţiei.
Atributele proprietăţii pot fi înstrăinate:
a) în totalitate:
· pe bază de contraechivalent (de exemplu: actul de vânzare-cumpărare);
· fără echivalent (de exemplu: donaţie şi moştenire);
b) parţial:
· înstrăinarea uneia sau mai multora din cele patru atribute (de exemplu:
înstrăinarea atributelor de posesiune şi utilizare, pe diferite durate, generează
relaţii de închiriere, arendare etc.).
Proprietatea exprimă întotdeauna unitatea a două elemente:
obiectul proprietăţii care îl constituie bunurile economice care au o
dublă determinare:
· latura utilitară, concretizată în capacitatea bunului de a satisface o
anumită trebuinţă de consum;
· latura valorică ce se măsoară în expresie bănească cu ajutorul
preţurilor.
Subiectul proprietăţii reprezintă anumite persoane fizice sau juridice ce
deţin anumite bunuri în proprietatea lor exclusivă (exemplu: indivizi,
sociogrupuri, organizaţii, statul).
Principalele forme de proprietate existente în cadrul economiilor moderne în
raport de titularul subiectului proprietăţii, se disting:
1. proprietatea privată care poate fi:
· proprietatea Privată individuală se manifestă atunci când proprietetarii nu sunt
producători, dar angajează producători direcţi în calitate de salariaţi;
· proprietatea privată asociativă se caracterizează prin faptul că
factorii de producţie utilizaţi într-o unitate de producţie, aparţin mai
multor proprietari individuali, care pot fi salariaţi în acea unitate;
2. proprietatea publică aparţinând statului, este prezentă în sectoarele cu
riscuri mai mari pentru întreprinzători, pe care proprietarii particulari le
suportă mai greu (cercetări nucleare şi spaţiale, exploatări miniere,
construcţii de căi ferate, drumuri, poduri, metrou etc.). Ea există în toate
ţările lumii, în diferite grade de dezvoltare. Sub aspect economico-social
acest tip de proprietate are o serie de limite concretizate în:
· poate frâna concurenţa prin utilizarea unor preţuri de monopol de stat,
afectând nevoile consumatorilor;
· poate menţine unităţi economice cu un grad redus de rentabilitate care
beneficiază de subvenţii bugetare de la stat;
3. proprietatea mixtă aparţinând atât proprietarilor privaţi individuali sau în
asociaţie, cât şi statului (administraţiei publice), ia naştere prin asocierea
proprietăţii private şi publice, în diferite variante:
· în cadru naţional, între agenţii economici naţionali;
· în cadru internaţional, între agenţii economici din state diferite.
Pluralismul formelor de proprietate poate fi definit ca fiind coexistenţa în
cadrul unei ţări (economii) a principalelor forme de proprietate aflate în
interdependenţă şi totodată într-o permanentă evoluţie.
Pluralismul generează competiţie între formele de proprietate pentru menţinere
şi afirmare, consecinţele acestuia, care avantajează consumatorul, fiind:
· reducerea cheltuielilor de producţie;
· ridicarea calităţii bunurilor;
· sportirea volumului producţie;
· promovarea progresului tehnic.
Categoria de libertate economică reprezintă libertatea, dreptul agenţilor
economici de a acţiona pentru realizarea propriilor interese, dar în aşa fel încât
să nu afecteze cu nimic libertatea celorlalţi.
Formele de concretizare a liberei iniţiative constau în dreptul agenţilor
economici:
- de a dezvolta, menţine sau restrânge acţiunile;
- de a se manifesta ca întreprinzători;
- de a adopta decizii privind acţiunile şi bunurile lor;
- de a se angaja în mod liber în acte de schimb, asociaţii şi societăţi cu caracter
economic.
Libera iniţiativă cunoaşte cea mai mare dezvoltare în condiţiile proprietăţii
private, determinând realizarea unei activităţi eficiente pentru proprietar şi pentru
societate. Libera iniţiativă este îngrădită sau eliminată, încetând să mai fie sursă de
eficienţă şi rentabilitate:
- în ţările în care proprietatea este personalizată prin:
· existenţa unor monopoluri;
· măsuri dictatoriale;
- în economiile unde există un sector privat puternic şi preponderent.
În condiţiile proprietăţii private şi ale liberei iniţiative, veniturile sunt inegal
distribuite datorită inegalităţii eficienţei agenţilor economici, determinată la rândul ei
de diferenţele dintre oameni (exemplu: capacitatea intelectuală, puterea de muncă,
voinţa, aptitudinile, etc.).
2.2.3 Modele şi tipuri ale economiei de piaţă
Tipologia economiei de piaţă se face după criteriul mecanismului de stabilire a
echilibrului economic, adică, modul în care sistemul economic tinde spre punctul de
echilibru când se produce o dezechilibrare. După acest criteriu există două mari
modele ale economiei de piaţă:
1. Modelul neoclasic ce se caracterizează prin:
- sistemul economic se autoreglează, statul având o intervenţie minimă în
economie;
- forţele pieţei asigură corelaţia necesară sistemului economic, care, datorită
raportului cerere-ofertă va gravita în jurul punctului de echilibru;
- rolul statului constă în asigurarea unei mase monetare în concordanţă cu
nivelul producţie şi necesităţile circulaţiei;
- variabila de comandă a sistemului economic este considerată a fi oferta, acest
model vizând în special nivelul macroeconomic.
2. Modelul Keynesian care presupune:
- sistemul economic nu poate fi în echilibru la ocupare deplină ci poate exista
un punct de echilibru la o anumită rată a şomajului;
- statul trebuie să aibă rol activ în administrarea echilibrului astfel încât între
şomaj şi inflaţie să existe un raport optim în diferite momente;
- variabila de comandă a sistemului economic este cererea agregată, acest
model considerând că este greşit să se extrapoleze funcţionarea nivelului
microeconomiei la nivel macroeconomic, care trebuie modelat conform
propriilor legităţi.
Michel Albert, în lucrarea „Capitalism contra capitalism”, apreciază că în
sistemul capitalist s-au diferenţiat două mari modele:
1. Modelul neoamerican care se caracterizează prin următoarele trăsături:
- sectorul public care produce bunuri economice noncomerciale este neglijabil
şi are tendinţe de reducere;
- piaţa are rol determinant în circulaţia bunurilor de la producător la
consumator;
- preţurile bunurilor economice inclusiv salariile depind de condiţiile aleatorii
ale pieţei;
- fiscalitatea este redusă, iar implicarea statului în economie este neglijabilă;
- întreprinderea privită ca centru al deciziilor economice este considerată ca
fiind un bun comercial;
- piaţa financiară şi în primul rând bursa are rol decisiv în viaţa economică în
raport cu alte forme de piaţă;
- pe termen scurt se realizează o mobilitate ridicată în ierarhia economico-
socială;
- un sistem de învăţământ elitist, care tinde să funcţioneze după regulile pieţei;
- grad redus de securitate economică faţă de riscuri, protecţia fiind o problemă
individuală.
2. Modelul renan, se bazează pe câteva principii de bază:
- piaţa are rol hotărâtor în viaţa economică impunându-se intervenţia statului,
care trebuie să fie apărătorul protecţiei sociale şi a liberei negocieri;
- cea mai mare parte a bunurilor economice îmbracă forma de marfă;
- fiscalitatea este ridicată fiind impozitate atât veniturile cât şi capitalul;
- se realizează o redistribuire interzonală a veniturilor pentru reducerea
decalajelor dintre zonele aceleiaşi ţări;
- sistemul bancar este puternic ancorat cu firmele fiind apt să asigure
finanţarea acestora pe termen lung;
- întreprinderea nu poate funcţiona în sfera dialogului social, nivelul salariilor
depinzând atât de condiţiile pieţei cât şi de alţi factori;
- un sistem avantajos de pensii şi alocaţii familiale, care asigură un grad ridicat
de protecţie socială prin grija autorităţilor publice;
- sistemul de învăţământ este mai egalitar;
- clasa mijlocie este numeroasă iar mişcarea sindicală este foarte puternică.
2.3 Banii în economia de piaţă
2.3.1 Natura, geneza şi evoluţia banilor
Banii reprezintă o marfă spcială care, într-un îndelungat proces istoric, de
dezvoltare a schimbului, s-a separat în mod constant de lumea mărfurilor
pentru a îndeplini rolul de echivalent general şi de instrument general al
schimbului.
Banii au apărut cu mult timp în urmă, din necesitatea facilitării schimbului,
realizat iniţial sub formă de troc – schimbul direct dintre două bunuri.
În evoluţia istorică a banilor se disting trei etape importante:
perioada banilor-marfă – primele forme concrete de bani au fost
anumite bunuri, animale, blănuri, bucăţi de metal etc. Care aveau rol de:
· intermediar;
· etalon pentru măsurarea celorlalte bunuri;
perioada banilor monedă, treptat rolul de bani s-a restâns la metale
preţioase (aur, argint) datorită unor proprietăţi intrinseci:
· valoare mare într-un volum mic;
· sunt omogene şi perfect indivizibile;
perioada banilor de hârtie (fiduciari - bazaţi exclusiv pe încredere),
aceşti bani nu mai au valoare intrinsecă, valoarea rezultând doar din
semnul valoric imprimat pe ei. Monedelor metalice li s-au adăugat
bancnotele, semne băneşti emise de bănci care:
· certificau prezenţa aurului în păstrarea băncii;
· exprimau angajamentul băncii de a le preschimba, la cerere, în aur
(până la primul război mondial).
Dreptul de a emite bancnote a fost, treptat, restrâns şi rezervat unei singure bănci
– Banca de Emisiune sau Centrală. Dacă până la primul război mondial bancnotele
circulau paralel cu monedele de aur şi argint, după această dată emisiunile de monede
din metale preţioase au devenit excepţii, convertibilitatea bancotelor în aur şi argint
restrângându-se treptat, ele devenind simple intrumente utilizate în tranzacţii
economice.
Trăsăturile esenţiale care pun în evidenţă natura banilor din economiile de piaţă
contemporane sunt:
- banii reprezintă un instrument obiectiv-necesar, indispensabil pentru
societate;
- banii reprezintă un instrument social al economiei de schimb, natura
banilor nu depinde de corpul material al acestora ci de funcţiile sociale
îndeplinite;
- raţiunea de a fi a banilor o constituie rolul lor de a facilita schimbul
mărfurilor şi derularea normală a fluxurilor economice;
- realizarea rolului şi funcţiilor banilor are loc numai pe baza încrederii pe
care o au faţă de instrumentul monetar posesorii efectivi sau potenţiali
ai banilor;
- banii au caracter:
· nedeterminat – permit transformarea lor în orice marfă şi achitarea
oricărei datorii;
· general – sunt acceptaţi în orice moment şi orice loc al unei
comunicaţii monetare;
· imediat – permit reglarea instantanee şi definitivă a actelor de
vânzare-cumpărare şi stingerea unei datorii.
2.3.2 Rolul şi funcţiile banilor în economia de piaţă
Rolul banilor în cadrul economiei de piaţă se concretizează în funcţiile pe care
aceştia le îndeplinesc distingându-se astfel două mari direcţii:
1. Teoria clasică ce consideră că banii îndeplinesc următoarele funcţii:
- măsură a valorii;
- mijloc de circulaţie;
- mijloc de plată;
- mijloc de tezaurizare;
- bani universali.
2. Teoria contemporană care consideră că funcţiile banilor sunt următoarele:
- mijloc de schimb şi stimulare a activităţii economice;
- instrument al circulaţiei mărfurilor şi mijloc de comparaţie;
- de rezervă ca valoare, care se desfăşoară în timp şi îmbracă două aspecte:
· banii sunt instrument de economisire;
· banii permit realizarea valorilor viitoare;
- mijlocitor al schimburilor de mărfuri şi măsură a valorii cu două funcţii
conexe:
· mijloc de tezaurizare,
· mijloc de plată.
Dacă în ceea ce priveşte rolul covârşitor al banilor în economia de piaţă, precum
şi funcţiile pe care ei le îndeplinesc, diferitele şcoli şi teorii economice sunt de
accord, că nu s-a ajuns încă la o definiţie larg acceptată a banilor, capabilă să
surprindă sintetic esenţa şi semnificaţia acestora.
Astăzi banii sunt expresia generică pentru bancnote, monedă metalică,
monedă scripturală şi alte instrumente recunoscute ca monedă, existente în
posesia agenţilor economici, având forme şi denumiri diferite de la o ţară la alta
(dolar, liră, euro, leu, etc.) acceptate pentru schimburi şi plăţi într-un spaţiu
economic dat. Ei sunt un simbol al avuţiei conferind putere economică
deţinătorului lor.
Funcţiile banilor sunt în esenţă următoarele:
mijloc de măsură a valorii (etalon de calcul) permit măsurarea şi
compararea în timp şi spaţiu a cheltuielilor şi rezultatelor. Moneda
naţională reprezintă etalonul general de măsură pentru întreaga activitate
economică, singurul mijloc capabil să comensureze şi să compare bunuri
economice şi activităţi diferite din punct de vedere:
o cantitativ,
o calitativ,
o structural.
mijloc de circulaţie (de schimb) constă în aceea că moneda este
mijlocitorul schimbului, banii putând trece de la un deţinător la altul;
mijloc de plată orice obligaţie economică este evaluată în bani şi
încetează prin achitarea sumei corespunzătoare;
mijloc de rezervă (de economisire) are la bază caracterul impersonal al
monedei care poate fi folosită de oricine, pentru orice marfă şi în orice
moment. Banii sunt lichiditate prin excelenţă, adică sunt acceptaţi în
tranzacţii în condiţii de risc şi pierderi minime pentru deţinători;
bani universali – reprezintă capacitatea banilor de a servi pentru circulaţie
sau stingerea obligaţiilor pe plan internaţional.
Teoria economică contemporană a desprins o caracteristică importantă a banilor
lichiditatea care constă în calitatea constantă pe care o au banii de a fi oricând
convertibili în bunuri sau servicii şi de a da posibilitatea alegerii din partea
posesorilor lor.
2.3 Banii în economia de piaţă
2.3.1 Natura, geneza şi evoluţia banilor
Banii reprezintă o marfă spcială care, într-un îndelungat proces istoric, de
dezvoltare a schimbului, s-a separat în mod constant de lumea mărfurilor
pentru a îndeplini rolul de echivalent general şi de instrument general al
schimbului.
Banii au apărut cu mult timp în urmă, din necesitatea facilitării schimbului,
realizat iniţial sub formă de troc – schimbul direct dintre două bunuri.
În evoluţia istorică a banilor se disting trei etape importante:
perioada banilor-marfă – primele forme concrete de bani au fost
anumite bunuri, animale, blănuri, bucăţi de metal etc. Care aveau rol de:
· intermediar;
· etalon pentru măsurarea celorlalte bunuri;
perioada banilor monedă, treptat rolul de bani s-a restâns la metale
preţioase (aur, argint) datorită unor proprietăţi intrinseci:
· valoare mare într-un volum mic;
· sunt omogene şi perfect indivizibile;
perioada banilor de hârtie (fiduciari - bazaţi exclusiv pe încredere),
aceşti bani nu mai au valoare intrinsecă, valoarea rezultând doar din
semnul valoric imprimat pe ei. Monedelor metalice li s-au adăugat
bancnotele, semne băneşti emise de bănci care:
· certificau prezenţa aurului în păstrarea băncii;
· exprimau angajamentul băncii de a le preschimba, la cerere, în aur
(până la primul război mondial).
Dreptul de a emite bancnote a fost, treptat, restrâns şi rezervat unei singure bănci
– Banca de Emisiune sau Centrală. Dacă până la primul război mondial bancnotele
circulau paralel cu monedele de aur şi argint, după această dată emisiunile de monede
din metale preţioase au devenit excepţii, convertibilitatea bancotelor în aur şi argint
restrângându-se treptat, ele devenind simple intrumente utilizate în tranzacţii
economice.
Trăsăturile esenţiale care pun în evidenţă natura banilor din economiile de piaţă
contemporane sunt:
- banii reprezintă un instrument obiectiv-necesar, indispensabil pentru
societate;
- banii reprezintă un instrument social al economiei de schimb, natura
banilor nu depinde de corpul material al acestora ci de funcţiile sociale
îndeplinite;
- raţiunea de a fi a banilor o constituie rolul lor de a facilita schimbul
mărfurilor şi derularea normală a fluxurilor economice;
- realizarea rolului şi funcţiilor banilor are loc numai pe baza încrederii pe
care o au faţă de instrumentul monetar posesorii efectivi sau potenţiali
ai banilor;
- banii au caracter:
· nedeterminat – permit transformarea lor în orice marfă şi achitarea
oricărei datorii;
· general – sunt acceptaţi în orice moment şi orice loc al unei
comunicaţii monetare;
· imediat – permit reglarea instantanee şi definitivă a actelor de
vânzare-cumpărare şi stingerea unei datorii.
2.3.2 Rolul şi funcţiile banilor în economia de piaţă
Rolul banilor în cadrul economiei de piaţă se concretizează în funcţiile pe care
aceştia le îndeplinesc distingându-se astfel două mari direcţii:
1. Teoria clasică ce consideră că banii îndeplinesc următoarele funcţii:
- măsură a valorii;
- mijloc de circulaţie;
- mijloc de plată;
- mijloc de tezaurizare;
- bani universali.
2. Teoria contemporană care consideră că funcţiile banilor sunt următoarele:
- mijloc de schimb şi stimulare a activităţii economice;
- instrument al circulaţiei mărfurilor şi mijloc de comparaţie;
- de rezervă ca valoare, care se desfăşoară în timp şi îmbracă două aspecte:
· banii sunt instrument de economisire;
· banii permit realizarea valorilor viitoare;
- mijlocitor al schimburilor de mărfuri şi măsură a valorii cu două funcţii
conexe:
· mijloc de tezaurizare,
· mijloc de plată.
Dacă în ceea ce priveşte rolul covârşitor al banilor în economia de piaţă, precum
şi funcţiile pe care ei le îndeplinesc, diferitele şcoli şi teorii economice sunt de
accord, că nu s-a ajuns încă la o definiţie larg acceptată a banilor, capabilă să
surprindă sintetic esenţa şi semnificaţia acestora.
Astăzi banii sunt expresia generică pentru bancnote, monedă metalică,
monedă scripturală şi alte instrumente recunoscute ca monedă, existente în
posesia agenţilor economici, având forme şi denumiri diferite de la o ţară la alta
(dolar, liră, euro, leu, etc.) acceptate pentru schimburi şi plăţi într-un spaţiu
economic dat. Ei sunt un simbol al avuţiei conferind putere economică
deţinătorului lor.
Funcţiile banilor sunt în esenţă următoarele:
mijloc de măsură a valorii (etalon de calcul) permit măsurarea şi
compararea în timp şi spaţiu a cheltuielilor şi rezultatelor. Moneda
naţională reprezintă etalonul general de măsură pentru întreaga activitate
economică, singurul mijloc capabil să comensureze şi să compare bunuri
economice şi activităţi diferite din punct de vedere:
o cantitativ,
o calitativ,
o structural.
mijloc de circulaţie (de schimb) constă în aceea că moneda este
mijlocitorul schimbului, banii putând trece de la un deţinător la altul;
mijloc de plată- orice obligaţie economică este evaluată în bani şi
încetează prin achitarea sumei corespunzătoare;
mijloc de rezervă (de economisire) are la bază caracterul impersonal al
monedei care poate fi folosită de oricine, pentru orice marfă şi în orice
moment. Banii sunt lichiditate prin excelenţă, adică sunt acceptaţi în
tranzacţii în condiţii de risc şi pierderi minime pentru deţinători;
bani universali – reprezintă capacitatea banilor de a servi pentru circulaţie
sau stingerea obligaţiilor pe plan internaţional.
Teoria economică contemporană a desprins o caracteristică importantă a banilor
lichiditatea care constă în calitatea constantă pe care o au banii de a fi oricând
convertibili în bunuri sau servicii şi de a da posibilitatea alegerii din partea
posesorilor lor.
3.1 Agenţii economici, fluxurile economice şi circuitul economic
3.1.1 Agenţii economici: concept şi tipologie
Agentul economic poate fi definit ca fiind o persoană sau un grup de
persoane fizice, juridice ce îndeplineşte funcţii şi roluri bine determinate în viaţa
economică.
Cel mai utilizat criteriu ce stă la baza clasificării agenţilor economici şi delimitarea acestora
este criteriul instituţional, important pentru evidenţierea fluxurilor reale şi monetare. În
prezent, pe plan mondial, cea mai răspândită este tipologia ce stă la baza sistemului de evidenţă
statistică a conturilor naţionale, în
cadrul ei distingându-se:
1. Firmele – agentul agregat firme grupează toate unităţile instituţionale a căror
funcţie constă în producerea de bunuri şi servicii (non-financiare) destinate
pieţei, scopul principal fiind obţinerea de profit.
2. Menajele – agentul agregat menaje (gospodării) reprezintă agentul economic
care exprimă calitatea de consumator de bunuri personale (satisfactori)
veniturile menajelor provin din remunerarea salariaţilor, din titluri de
proprietate şi din transferurile efectuate de celelalte sectoare.
3. Instituţiile financiare şi de credit – acest agent agregat reuneşte unităţile
instituţionale (private, publice, mixte) a căror funcţie este de intermediar
financiar între ceilalţi agenţi economici, colectând, transformând şi
redistribuind disponibilităţile financiare.
4. Administraţiile publice şi private – acest agent agregat exercită funcţia de redistribuire a
venitului şi avuţiei prin intermediul serviciilor non-marfare prestate iar veniturile realizate se
constituie din vărsăminte obligatorii pe care le efectuează celelalte categorii de agenţi economici.
5. Străinătatea („restul lumii”) – acest agent agregat desemnează celelalte
economii naţionale şi unităţile lor autonome cu care agenţii economici naţionali intră în tranzacţii
economice.
3.1.2 Fluxurile economice reale şi fluxurile monetare
Circuitul economic presupune patru elemente care îl definesc:
1. Activităţile economice – reprezintă totalitatea operaţiilor care au ca scop
satisfacerea nevoilor de bunuri economice, operaţii ce pot fi grupate în:
- operaţii privind bunurile şi serviciile – producţia, schimbul,
consumul etc.;
- operaţii de repartiţie – operaţiile de distribuire şi de formare a
veniturilor legate de procesul de producţie (plata salariilor, impozite
etc.) şi a celor de proprietate (rente, dobânzi etc.);
- operaţii financiare – modificarea volumului şi structurii activelor şi
pasivelor agenţilor economici reprezentaţi de societăţi, întreprinderi
administrative.
2. Subiecţii economici care sunt reprezentaţi de societăţi, întreprinderi,
administraţie publică, administraţie privată, menajele, exteriorul şi care au
următoarele trăsături:
- sunt subiecţi distincţi ai vieţii economice;
- sunt purtătorii unor interese proprii;
- au comportament specific prin deciziile şi acţiunile pe care le
întreprind;
- dispun de resurse şi capacităţi proprii;
- dispun de capacitatea de a stabili relaţii cu alţi agenţi economici.
3. Tranzacţiile economice – care intervin în derularea circuitului economic,
realizându-se prin intermediul pieţei, fiind tranzacţii de piaţă, ce reprezintă
acele tranzacţii bilaterale, în care oricărui transfer al unui bun îi corespunde o
contrapartidă, concretizată într-un alt bun, serviciu sau echivalent în monedă.
Tranzacţiile care nu generează un contraserviciu sunt de două feluri:
- transferuri curente, care sunt efectuate sistematic (plăţi de
impozite, subvenţii, CAS etc.);
- transferuri de patrimoniu – intervin mai rar determinând la unul
din agenţii economici implicaţi o modificare de patrimoniu.
4. Obiectul tranzacţiilor economice este reprezentat de:
- bunurile şi serviciile produse;
- rezultatele utilizării factorilor primordiali de producţie (natura,
munca, capitalul);
- moneda.
Fiecare tranzacţie bilaterală este reprezentată prin două fluxuri de sens contrar:
fluxuri reale – reprezintă fluxul apărut în cadrul circuitului economic în
tranzacţiile economice bilaterale de vânzare-cumpărare de bunuri şi
servicii. Fiecărui flux real îi corespunde un flux monetar de aceeaşi
mărime. În cadrul fluxului real menajele pun la dispoziţia firmelor
servicii, or acestea din urmă furnizează bunurile necesare;
flux monetar – fiecărui flux real îi corespunde un flux monetar de
aceeaşi mărime, dar de sens opus.
3.1.3 Circuitul economic
Circuitul economic reprezintă totalitatea operaţiilor şi tranzacţiilor
desfăşurate de către şi între agenţii economici care aparţin unei economii
naţionale, tranzacţii concretizate în fluxuri reale şi monetare.
Pentru a înţelege cum aceste fluxuri se articulează într-un circuit economic
trebuie studiat locul fiecărui tip de agent economic în circuitul economic şi al
fluxurilor pe care aceşti agenţi economici le generează. O schemă simplificată a
circuitului economic ne va ajuta să înţelegem acest lucru:
Flux real:
Flux monetar:
- munca;
- pământul;
- capitalul.
Agenţi economici alţii decât menajele
Flux monetar: venituri,cheltuieli pentru bunuri de consum şi servicii
Menaje
Flux real: bunuri de consum, servicii
Activitatea firmelor presupune:
- cumpărătorii de factori de producţie – intrările,
- vânzările de bunuri şi servicii – ieşirile,
care generează două categorii de fluxuri.
De la menaje spre firme circulă elementele necesare producţiei de bunuri şi
servicii (muncă, pământ, capital).
Pentru firme, aceste intrări antrenează cheltuieli determinate de plata serviciilor
pe care le prestează factorii de producţie cumpăraţi.
De la firme către menaje circulă bunurile şi serviciile destinate satisfacerii
trebuinţelor acestora.
Pentru firme, aceste ieşiri antrenează venituri la care se mai adaugă şi
subvenţiile de exploatare care vin de la guvern sub forma transferurilor.
Menajele furnizează elemente de bază pentru activitatea firmelor şi pentru
guvern, pentru ele acest flux antrenând obţinerea de venituri care pentru firme devin
cheltuieli. Menajele sunt principalul cumpărător de produse oferite de firme şi în
acelaşi timp, ele primesc de la guvern transferuri sub formă de pensii, ajutoare de
şomaj, plătind guvernului impozite pe venituri, pe patrimoniu etc.
3.2 Întreprinzătorul – principalul agent al economiei
3.2.1 Întreprinderea – tipologia întreprinderilor
Întreprinderea sau firma reprezintă spaţiul în care se reunesc şi se combină
factorii de producţie, se desfăşoară procesul de producţie, se produc bunuri
economice şi se creează valoare nouă, pe baza diviziunii sociale a muncii şi a
cooperării directe şi indirecte, între toţi cei care o compun şi o reprezintă.
În societate, întreprinderea îndeplineşte concomitent funcţii economice şi
funcţii sociale putând fi privită ca entitate, cu mai multe dimensiuni:
- o dimensiune economică – pentru că aici se creează avuţia;
- o dimensiune socială – pentru că desemnează o comunitate de
oameni ce muncesc împreună şi a căror interacţiune o fac
funcţională;
- o dimensiune juridică – pentru că se bucură de autonomie,
indiferent de mărimea sau natura activităţii sale.
Firmele diferă între ele din multe puncte de vedere, dar, există însă patru
diferenţe majore:
1. Din punct de vedere al statutului juridic (legal) de organizare firmele pot fi:
- firmă patronală (familială) – deţinută de un individ care îşi
investeşte capitalul, ia decizii şi încasează întregul profit;
- firme parteneriale – afacerea este deţinută de doi sau mai mulţi
copropietari, care împart între ei profitul, iau decizii împreună şi
răspund faţă de datoriile asocierii;
- corporaţii (societatea comercială pe acţiuni) – reprezintă o entitate
care poate să facă în numele ei afaceri ca şi o firmă cu un singur
patron sau ca un parteneriat.
2. Din punct de vedere al modului de integrare a firmelor. Dintre formele mai
importante de integrare fac parte:
- integrarea pe verticală – fuzionarea unor firme ce operează în
diferite stadii ale producţiei, fie în calitate de ofertant fie de client,
inclusiv prin cumpărarea acţiunilor unor firme, rezultatul fiind un
holding;
- integrarea pe orizontală – asocierea unor firme în aceleaşi domenii
de activitate, în scopul limitării concurenţei, reducerii costurilor
medii, creşterea eficienţei economice, rezultatul fiind apariţia unui
cartel.
3. Din punct de vedere al organizării interne a firmelor, toate afacerile au
componente structurale şi operaţionale, modul în care arată şi sunt
asamblate, fiind diferit de la o firmă la alta.
4. Din punct de vedere al modului de luare a deciziilor presupune:
- înţelegerea responsabilităţilor şi autorităţii;
- delegare şi raportare;
- centralizare şi descentralizare.
3.2.2 Caracteristicile întreprinderii (firmei)
Indiferent de tipul său firma se caracterizează prin următoarele trăsături:
Scopul fundamental este producerea de bunuri economice sau prestarea
de servicii;
Pentru a răspunde acestui scop, firma trebuie să dispună de un
patrimoniu, doar pe această bază fiind posibilă asumarea riscului unei
activităţi economice;
Firma combină factorii de producţie pentru realizarea unui bun sau
serviciu;
Firma de tip capitalist produce în exclusivitate pentru piaţă, de aceea
pulsul pieţei se reflectă în activitatea ei. Deciziile acestora se bazează pe
informaţii privind:
- cererea şi oferta celorlalţi producători;
- preţurile;
- indicii producţiei, salariilor, costului vieţii, ocupării forţei de muncă;
- investiţiile actuale şi de perspectivă.
Finalitatea firmei este maximizarea profitului, care reprezintă
condiţia supravieţuirii şi dezvoltării firmei şi, indirect, condiţia
prosperităţii sociale.
3.2.3 Întreprinzătorul
În condiţiile economiei de piaţă, activitatea întreprinderii este legată de
întreprinzător sau manager – cel ce iniţiază o activitate economică, conduce
întreprinderea în scopul realizării profitului.
Caracteristicile fundamentale ale întreprinzătorului sunt:
întreprinzătorul combină toate elementele producţiei, fiind responsabil
de rezultatele obţinute şi repartizarea veniturilor;
pregătirea de a-şi asuma riscul;
exercită funcţia de autoritate;
întreprinzătorul este un inovator;
capacitatea managerială şi dorinţa de autonomie.
CONCEPTE DE BAZĂ
Abilitatea întreprinzătorului – este considerată neofactor de producţie şi se
caracterizează prin capacitatea agentului economic de a combina eficient şi de a se
adapta rapid cerinţelor pieţei privind producerea de noi bunuri economice.
Menaj – tip de agent economic care defineşte gospodăria familială ca nivel al
desfăşurării activităţii economice sau al consumului de bunuri.
Corporaţie – entitate legală, cu scop lucrative sau nelucrativ, distinctă de
proprietarii săi, abilitată de stat sau de guvern şi caracterizată prin:
- răspundere limitată,
- transfer operativ al drepturilor de acţionar prin vânzarea acţiunilor,
- existenţă cu caracter continuu.
Corporaţiile sunt firme care domină în ţările puternic industrializate, având
influenţe atât în economie, cât şi în politică şi viaţa social-culturală. El îşi desfăşoară
activitatea în ţara de origine şi în exterior prin intermediul filialelor, reprezentanţelor
etc.
Tranzacţie – termen utilizat pentru a desemna un flux economic care oglindeşte
crearea, schimbul, transferul sau consumarea unei valori economice. Tranzacţia
presupune schimbarea dreptului de proprietate de la o persoană juridică la o persoană
fizică sau între două persoane fizice asupra unui bun, a unui serviciu sau
disponibilizarea de capital uman şi financiar.
Tranzacţiile de piaţă bilaterale – formă a tranzacţiilor de piaţă în cadrul cărora
oricărei transmiteri a unui bun sau serviciu îi corespunde un contraserviciu
concretizat într-un bun, serviciu sau într-o monedă.
Tranzacţiile de piaţă unilaterale – formă a tranzacţiilor de piaţă în care unui
serviciu nu îi corespunde un contraserviciu, concretizându-se în:
1. transferuri curente – operaţii, efectuate sistematic (impozite, CAS-uri etc.);
2. transferuri de patrimoniu – operaţii concretizate în modificări patrimoniale
ale agenţilor economici (moşteniri, donaţii etc.).
4.1 Tipologia bunurilor economice
Finalitatea activităţii economice este satisfacerea nevoilor de consum care, se
realizează prin consumul de bunuri.
Prin bun este desemnat orice element real capabil să satisfacă o nevoie,
indiferent de forma lui de existenţă, de natura nevoii satisfăcute, de modul cum este
procurat de consumator.
4.1.1 Trăsăturile şi clasificarea bunurilor economice
O caracteristică esenţială a bunurilor o reprezintă diversitatea acestora, care
implica clasificarea lor. Din punct de vedere al analizei economice, clasificarea
principală a bunurilor constă în:
- bunuri libere – reprezintă toate elementele realităţii, indiferent de loc şi
timp, care sunt nelimitate (abundente) în raport cu nevoile umane (ex.:
lumină solară, aer, apă etc.);
- bunuri economice – a căror caracteristică definitorie este raritatea, adică
insuficienţa lor în raport cu nevoile.
Diversitatea bunurilor economice permite clasificarea acestora în funcţie de
următoarele criterii:
1. După destinaţia acestora bunurile economice se împart în:
a. satisfactori – bunuri de consum;
b. prodfactori – bunuri pentru producţie.
2. După forma de existenţă bunurile economice se împart în:
a. corporale – sau bunuri materiale, care, după gradul de prelucrare se
clasifică în:
· bunuri primare - desprinse direct din natură;
· bunuri intermediare – se află în diferite faze de prelucrare;
· bunuri finale – care pot fi consumate.
b. incorporale sau bunuri imateriale care se consumă concomitent cu
producerea lor (ex.: brevete, licenţe, programe de calculator etc.)
3. După modul în care circulă de la producător la consumator se împart în:
a. marfare – sau bunurile comerciale;
b. nonmarfare – bunurile noncomerciale.
4. După caracteristicile consumatorului în modul de consumare, bunurile
economice se clasifică în:
a. private – de care beneficiază în cantităţi diferite un individ, o familie,
o întreprindere;
b. publice – de care pot beneficia toţi membrii societăţii.
5. Din punct de vedere juridic, bunurile economice se clasifică în:
a. bunuri imobiliare – (terenuri, clădiri, diverse construcţii etc.);
b. bunuri mobiliare (hârtii de valoare, poliţe de asigurări, bijuterii etc.)
6. După capacitatea de a se combina şi substitui în cadrul procesului de
consum, bunurile economice se clasifică în:
a. complementare – bunurile utilizate împreună pentru a satisface o
anumită nevoie;
b. substituibile – bunurile diferite care pot satisface aceeaşi nevoie.
4.2 Alegerea consumului raţional
4.2.1 Consumul public şi consumul privat individual
Consumul reprezintă actul final al activităţii economice care constă în
folosirea bunurilor economice, de către populaţie şi stat, în scopul satisfacerii
nevoilor personale şi sociale.
Consumul poate fi clasificat după criterii diferite:
- după obiectul consumului,
- după subiectul consumului,
- după durata lui,
- după modul de procurare a bunurilor şi serviciilor utilizate etc.
Consumul final de bunuri şi servicii este destinat satisfacerii nevoilor personale
sau sociale şi el poate fi:
- public,
- privat (individual).
Consumul public sau consumul guvernamental de bunuri şi servicii, include
cheltuielile administraţiei de stat pentru achiziţionarea de bunuri şi servicii cu
destinaţie socială.
Guvernul oferă bunuri şi servicii pe care sistemul economiei de piaţă nu le poate
asigura, pentru a fi sigur că asemenea cheltuieli de consum se fac efectiv deoarece
firmele private nu sunt dispuse să le suporte din următoarele cauze:
- unele bunuri şi servicii sunt costisitoare, iar profiturile obţinute sunt
incerte (iluminatul public, sistemul naţional de drumuri, poduri, aeroporturi,
căi ferate etc.);
- profiturile anticipate nu justifică investiţiile particulare (întreţinerea
rezervaţiilor naturale, a muzeelor, amenajarea parcurilor etc.);
- externalităţile sunt efecte ale activităţii economice care ies în afara
pieţei, deoarece costurile şi beneficiile acestora au caracter extern
(poluare, eliminarea produselor toxice, reciclarea deşeurilor etc.);
- programele de asistenţă socială a unor categorii defavorizate (orfani,
şomeri, bătrâni) sunt costisitoare şi nu există profit.
Consumul privat (individual) reprezintă totalitatea cheltuielilor făcute de o
persoană sau un menaj pentru achiziţionarea de bunuri şi servicii destinate
satisfacerii nevoilor de viaţă.
Ca fiinţă raţională şi afectivă, fiecare consumator decide, în mod liber, asupra
mărimii consumul său şi a structurii acestuia, astfel încât consumatorul este
confruntat, permanent cu problema alegerii.
Principiul care stă la baza acestor alegeri este cel al maximizării satisfacţiei,
utilităţii de consum prin minimizarea eforturilor, respectiv prin sacrificarea
venitului limitat de care dispune pentru a obţine cea mai mare satisfacţie posibilă.
Maximizarea utilităţii se realizează în următoarele cazuri:
când preţurile unitare ale diferitelor bunuri sunt identice; se obţine
utilitate maximă atunci când, folosind bugetul său limitat şi
achiziţionând cantităţi diferite, consumatorul obţine o utilitate marginală identică;
când preţurile unitare sunt diferite, un consumator obţine maximum de utilitate, în condiţiile
venitului disponibil dat, atunci când raportul dintre utilitatea marginală şi preţul unitar al
bunurilor respective este identic, sau când raportul dintre utilităţile marginale ale bunurilor
respective este egal cu cel dintre preţurile lor unitare. Dacă se au în vedere cele două bunuri,
consumatorul realizează maximum de utilitate atunci când:
UmA / PA = UmB / PB
sau
UmA / UmB = PA / PB
unde:
UmA = utilitatea marginală a bunului A;
UmB = utilitatea marginală a bunului B;
PA = preţul unitar al bunului A;
PB = preţul unitar al bunului B.
Capacitatea unui bun de a satisface o anumită nevoie reprezintă utilitatea în sens
general, baza utilităţii fiind dată de proprietăţile caracteristice ale bunului respectiv.
Utilitatea economică poate fi definită ca fiind capacitatea reală sau
presupusă a unui bun (intermediar, de capital, de consum sau serviciu) de a
satisface o anumită necesitate umană sau de a crea condiţiile favorabile şi
necesare acestui tip de satisfacţie.
Pentru ca unui bun să i se confere utilitate economică, trebuie îndeplinite
anumite condiţii:
consumatorul nu trebuie să deţină bunul respectiv, să şi-l dorească şi să
fie dispus să facă sacrificii pentru a-l cumpăra;
consumatorul trebuie să raporteze proprietăţile bunului respectiv la
nevoile pe care le are la un moment dat;
consumatorul trebuie să fie convins că prin însuşirile sale, bunul pe care
şi-l doreşte îi poate satisface o anumită nevoie, reală sau iluzorie,
conformă normelor morale, sistemului de nevoi, tradiţiilor şi obicieurilor
sau în dezacord cu acestea;
consumatorul trebuie să fie capabil să utilizeze bunul respectiv, având
cunoştinţele, aptitudinle necesare.
Utilitatea se prezintă sub două aspecte:
tehnic – utilitatea scoate în evidenţă proprietăţile intrinseci ale bunului
economic;
economic – utilizarea cuprinde nu numai proprietăţile corporale ale
bunului, ci şi raportarea lo la o trebuinţă a neproducătorului mărfii.
Utilitatea economică se prezintă sub trei forme:
utilitate individuală – reprezintă satisfacţia pe care o produce fiecare
cantitate consumată dintr-un bun economic;
utilitate marginală:
– reprezintă utilitatea adiţională, adică satisfacţia pe care o aduce
fiecare nouă unitate consumată dintr-un bun economic;
– variaţia utilităţii totale rezultată din creşterea cu o unitate a cantităţii
consumate dintr-un bun;
utilitatea totală
– reprezintă satisfacţia resimţită prin consumarea tuturor cantităţilor
unei mulţimi de bunuri omogene;
– satisfacţia resimţită de un individ în urma consumului unor cantităţi
succesive dintr-un bun, într-o perioadă dată.
Măsurarea utilităţii se poate face prin două metode:
1. Metoda cardinală care presupune că:
a) orice consumator este capabil să acorde fiecărei cantităţi dintr-un bun
economic o anumită utilitate;
b) consumatorul posedă suficiente cunoştinţe, încât poate măsura precis
utilitatea bunului dorit;
c) consumul poate compara utilitatea diferitelor bunuri printr-o metodă
precisă putând efectua un calcul riguros, pe baza căruia să-şi poată alcătui
programul de achiziţii.
În realitate, folosirea metodei cardinale este dificil de aplicat deoarece
consumatorului îi este aproape imposibil să măsoare utilitatea bunului şi să o
măsoare în unităţi utilitate, şi nici nu dispune de timpul necesar pentru a efectua acest
calcul ori de câte ori face cumpărături.
De aceea, se consideră că oamenii acţionează pe piaţă conform metodei
ordinale de măsurare a utilităţii.
2. Metoda ordinală presupune aşezarea preferinţelor şi nevoilor într-o anumită
ordine, în funcţie de intensitatea şi urgenţa acestora şi achiziţionarea
bunurilor în funcţie de ierarhia stabilită, cumpărând mai întâi produsele de
strictă necesitate, apoi pe cele de lux.
Cantitatea dintr-un bun economic la care consumatorul este dispus să
renunţe în schimbul unei unităţi suplimentare dintr-un alt bun, păstrându-şi acelaşi nivel
de satisfacţie, bun de utilitate agregată se numeşte rata marginală
de substituţie a bunurilor.
În timp ce utilitatea economică exprimă totalitatea proprietăţilor unui produs de
a satisface anumite necesităţi, calitatea produsului exprimă gradul în care
utilitatea produsului satisface trebuinţa socială.
Utilitatea individualizează produsele în funcţie de diversele trebuinţe ale
oamenilor în timp ce calitatea diferenţiază produsele de acelaşi tip, în funcţie de
caracteristicile utile, pe care le posedă şi în măsura în care nu poate fi separată de nici
una din sferele producţiei sociale, fiind produsul sau efectul acestora.
CONCEPTE DE BAZĂ
Bunuri economice – ansamblul elementelor materiale şi al serviciilor de orice
fel care pot satisface o anumită necesitate umană. Bunurile economice se clasifică
astfel:
1. Bunuri materiale care se împart în:
i. bunuri directe, de consum personal final (pâine, lapte etc.);
ii. bunuri indirecte, de producţie (materii prime, energie etc.) care
pot fi consumate în întregime în cadrul unui proces de producţie.
2. Servicii.
După gradul de prelucrare bunurile economice se împart în:
1. primare – desprinse direct din natură;
2. intermediare – aflate în diferite faze de prelucrare;
3. finale – sunt destinate consumului final.
Bunuri complementare – tip de bunuri a căror utilizare este legată direct de
consumul în acelaşi timp al altor bunuri (benzină – automobil).
Bunuri de consum – bun tangibil produs şi ulterior cumpărat de consumator,
pentru a-şi satisface nevoile curente.
Utilitatea cardinală – consumatorul atribuie în funcţie de preferinţele sale,
fiecărei unităţi dintr-un bun o anumită utilitate.
Utilitatea ordinală – consumatorul aranjează preferinţa sa pentru anumite
bunuri într-o ordine descrescătoare.
Utilitatea marginală – sporul de satisfacţie rezultat prin utilizarea unei unităţi
suplimentare dintr-un bun în condiţiile în care consumul celorlalte bunuri este dat şi
rămâne constant.
5.1 Sistemul factorilor de producţie
Factorii de producţie se află în proprietatea agenţilor economici, locul şi rolul
lor schimbându-se în permanenţă în funcţie de evoluţia în timp şi spaţiu, precum şi
datorită modificărilor pe care le cunoaşte activitatea umană (economică în primul
rând).
Orice factor de producţie este unitatea unor determinări cantitative şi calitative,
oamenii acţionând:
· asupra cantităţii, utilizând un volum tot mai mare de factori de producţie –
dezvoltare extensivă;
· asupra calităţii acestora, ameliorând eficienţa utilizării lor – dezvoltare
intensivă.
Preocuparea principală a agenţilor economici este economisirea şi ameliorarea
calităţii factorilor de producţie, impuse în general de cauze obiective precum:
a) creşterea şi diversificarea nevoilor;
b) tendinţa de creştere a dificultăţilor de acces la anumiţi factori;
c) sporirea exigenţei pentru calitatea bunurilor;
d) tendinţa de scumpire a unor factori;
e) necesitatea protecţiei mediului natural.
5.1.1 Caracterizarea generală a factorilor de producţie
Factorii de producţie pot fi definiţi ca fiind ansamblul condiţiilor necesare şi
suficiente ca orice proces de producţie să se poată desfăşura conform scopului
său predominant.
Factorii de producţie constituie resurse atrase, alocate şi consumate în procesul
de producere a bunurilor economice.
Multitudinea de factori de producţie poate fi clasificată în trei mari categorii,
fiecare având un conţinut omogen dar diferit de al celorlalte:
- munca,
- natura (pământul),
- capitalul.
- MUNCA -
Munca este activitatea conştientă, specific umană, îndreptată spre un
anumit scop prin care omul îşi defineşte interesul, îşi caută şi îşi construieşte
mijloacele adecvate atingerii scopului propus.
Munca a fost şi este:
- factorul activ – prin muncă are loc combinarea, utilizarea şi perfecţionarea
celorlalţi factori;
- factorul determinant – fără muncă nu se poate produce nimic, deci
progresul este condiţionat de muncă.
Munca este o îmbinare de:
- efort fizic – când acesta predomină, munca se numeşte fizică;
- efort intelectual – când este predominant, munca va fi intelectuală.
Pornind de la compoziţia fizică-intelectuală, munca poate fi privită sub două
aspecte:
- cantitativ – munca este măsurată prin timp şi număr de locuri de muncă;
- calitativ – se măsoară prin productivitate (randament) şi însuşirile tehnico-
funcţionale şi estetice ale produselor în care se materializează.
Ceea ce face cu putinţă munca este forţă de muncă, între cele două neputându-
se pune semnul egalităţii.
Forţa de muncă reprezintă totalitatea capacităţilor fizice şi intelectuale ale
unui om.
Condiţia hotărâtoare ca forţa de muncă să intre în acţiune, ca munca să devină o
realitate palpabilă – este existenţa mijloacelor de producţie.
Numai unirea forţei de muncă cu mijloacele de producţie creează
posibilitatea desfăşurării muncii.
În gândirea economică modernă sde consideră că orice muncă, oricare ar fi
natura sau autorul său, este productivă, cu condiţia să creeze utilităţi sau să
participe indirect la crearea utilităţilor.
Munca este singura producătoare de avuţie, de valoare nouă iar preţul
forţei de muncă îl reprezintă salariul.
- NATURA -
În accepţiune economică, natura reprezintă totalitatea elementelor naturale
preexistente oricărei activităţi:
- originea,
- condiţiile primordiale,
- mediul de desfăşurare,
- substanţa materială naturală.
Natura, care constituie cadrul de formare şi de existenţă a omului, este factor de
producţie originar şi ea se prezintă sub mai multe forme:
· pământul – este spaţiul în care se desfăşoară activitatea economică şi
cuprinde:
în sens restrâns: solul, subsolul, aerul, apa, fauna, flora etc.,
în sens larg: solul – fondul funciar.
· relieful şi apele;
· clima.
Rolul economic al pământului decurge din:
- constituie cadrul general, spaţiul de desfăşurare a tuturor activităţilor umane;
- este sursă de elemente nutritive;
- reprezintă principalul factor de producţie în agricultură,
- este singura sursă de producere a alimentelor şi a materiilor prime de origine
agrosilvică.
Pământul ca factor de producţie are caracter limitat şi este regenerabil.
- CAPITALUL -
Termenul de capital desemnează în sens:
- larg – avuţia individului sau a societăţii;
- restrâns – totalitatea bunurilor cu care se produc alte bunuri destinate
vânzării-cumpărării şi nu satisfacerea nevoilor proprii.
Cu alte cuvinte, capitalul poate fi definit ca fiind ansamblul bunurilor
produse prin muncă şi folosite pentru obţinerea altor bunuri şi servicii destinate
vânzării.
După natura sa capitalul se împarte în două categorii:
- capitalul real (tehnic) – este capitalul concretizat în mijloace de producţie
(clădiri, fabrici, utilaje, instalaţii, materii prime etc;
- capital nominal – reprezintă un titlu de proprietate asupra unor valori reale
ce conferă dreptul de a însuşi venitul adus de acestea.
Capitalul tehnic se află în permanentă mişcare în timpul producţiei, el fiind cel
care se transferă în substanţa bunului final dar şi cel care intervine pentru a face
posibilă această transferare. De aceea capitalul tehnic trebuie analizat pe cele două
componente ale sale:
- componenta activă – capitalul fix;
- componenta pasivă – capitalul circulant.
Componentele capitalului se comportă diferit în activitatea economică,
îndeplinind funcţii diverse şi clasificându-se după mai multe criterii, cel mai
important fiind modul în care:
- participă la activitate;
- se consumă;
- se înlocuiesc.
1. Capitalul fix este partea capitalului formată din bunuri ca: utilaje, clădiri,
instalaţii, materii prime etc., care:
- participă la mai multe cicluri de producţie;
- se consumă treptat (se uzează);
- se înlocuieşte după mai mulţi ani.
Uzura fizică – reprezintă pierderea treptată a proprietăţilor tehnice a mijloacelor
de muncă ca urmare a folosirii lor productive şi a acţiunii agenţilor naturali fizici,
chimici, biologici.
Recuperarea sub formă bănească a valorii capitalului fix consumat se
numeşte amortizare (A), a cărei mărime se determină ca raport între valoarea
capitalului fix (Kf) şi durata normală de funcţionare (t) exprimată în ani.
A = Kf / t,
detaliată formula va deveni:
A = (V – r + d) / t,
unde:
A = suma anuală a amortizării;
V = valoarea iniţială a capitalului fix;
r = valoarea reziduală a capitalului fix, adică valoarea recuperată după
scoaterea sa din funcţiune;
d = cheltuieli făcute pentru scoaterea din uz a capitalului fix;
t = timpul de funcţionare a capitalului (în ani).
Raportul procentual dintre amortizare şi capitalul fix reprezintă rata
amortizării, care se calculează astfel:
Ra = (A / Kf) x 100
Uzura morală constă în deprecierea valorică sau tehnică a capitalului fix înainte
de a se produce uzura fizică completă. Apare datorită progresului tehnic şi condiţiilor
pieţei care asigură bunuri similare noi, cu:
- preţuri mai scăzute;
performanţe tehnice superioare;
preţuri mai mici şi performanţe superioare.
2. Capitalul circulant este partea capitalului formată din bunuri (materii prime,
materiale, combustibil, energie etc.) care:
- participă la un singur ciclu de producţie;
- se consumă dintr-o dată;
- se înlocuieşte după fiecare ciclu de producţie.
5.1.2 Neofactorii de producţie
Neofactorii de producţie trebuie priviţi în cadrul larg al multiplicării şi
diversificării lor. Delimitarea dintre factorii de producţie clasici şi neofactorii de
producţie decurge din considerente legate de natura lor intrinsecă, dar şi de modul
specific de acţiune şi geastionare a factorilor din fiecare categorie.
Între cei mai importanţi neofactori care modifică substanţial conţinutul, locul şi
rolul factorilor de producţie, distingem:
- progresul tehnic ce desemnează ansamblul realizărilor cunoaşterii omului
prin care activitatea economică, în întregul săi, devine mai eficientă. El este
dependent de situaţia economică şi de concurenţa existentă pe piaţă între
agenţii economici;
- tehnologiile reprezintă procedeele de combinare şi transformare a factorilor
de producţie în rezultate ale producţiei, prin aplicarea unor reguli riguros
definite;
- informaţiile – reprezintă factorul principal al activităţii economice şi al
procesului de producţie, ce serveşte la reglarea procesului de producţie şi la
luarea deciziilor în cadrul acestora;
- abilitatea întreprinzătorului – prin întreprinzător se înţelege acel tip de
subiect al activităţii economice care, fie că iniţiază o nouă afacere, fie că, în
cadrul unei afaceri în desfăşuare, iniţiază un proces de schimbare radicală.
5.2 Utilizarea factorilor de producţie
Utilizarea raţională şi eficientă a factorilor de producţie reprezintă obiectivul şi
rezultatul competenţei şi abilităţii întreprinzătorului preocupat în permanenţă să
găsească acele combinaţii de factori din a căror folosire să obţină avantajos cât mai
mari şi mai sigure.
5.2.1 Combinarea şi substituirea factorilor de producţie
Combinarea factorilor de producţie reprezintă acea metodă de unire a
factorilor de producţie în vederea obţinerii de noi bunuri şi servicii.
Combinarea se poate realiza pe două laturi:
a) tehnică – combinare specifică fiecărui proces de producţie, obţinerea
unui bun economic presupunând unirea resurselor de muncă ce au o
anumită structură şi calificare cu maşini, instalaţii, materii prime şi
materiale specifice domeniului, respectiv bunului;
b) economică – unirea tehnică a factorilor are substrat economic,
concretizat într-un cost de producţie minim şi într-un profit maxim.
Substituirea factorilor de producţie poate fi definită ca fiind posibilitatea de
a înlocui o cantitate dată dintr-un factor de producţie, cu o cantitate dată dintr-
un alt factor de producţie, în condiţiile menţinerii aceluiaşi volum al producţiei.
Combinarea şi substituirea factorilor de producţie sunt posibile datorită:
a) divizibilităţii – posibilitatea de a împărţi un factor de producţie în unităţi
simple, omogene, fără a fi afectată calitatea şi utilizarea factorului
respectiv;
b) adaptabilitatea – proprietatea de asociere a unei cantităţi dintr-un factor
de producţie divizibil cu una sau mai multe unităţi divizate dintr-un alt
factor de producţie.
Decizia de combinare şi substituire a factorilor de producţie se întemeiază pe
anumite criterii economice concretizate în parametrii de eficienţă cum sunt:
1) productivitatea marginală a unui factor de producţie (Wmg) reprezintă
sporul de producţie (∆Q) obţinut ca urmare a creşterii cu o unitate a
factorului dat (∆X), ceilalţi factori de producţie rămânând constanţi;
Wmg = ∆Q / ∆X
2) rata marginală de substituire – raportul dintre cantitatea factorului ce
urmează a fi introdus în activitatea economică (∆X) necesară pentru a
compensa reducerea cu o unitate a altui factor, care va fi înlocuit (-∆Y),
astfel încât producţia să rămână neschimbată sau să crească;
Rms = - (∆X) / (∆Y)
3) coeficientul de elasticitate a producţiei în raport cu factorii arată cu cât
influenţează creşterea unui factor asupra sporului de producţie sau apare ca
raport între productivitatea marginală şi productivitatea medie a factorului
care se modifică.
5.3 Eficienţa utilizării factorilor de producţie
5.3.1 Eficienţa economică – formele eficienţei economice
Eficienţa economică:
- este forma concretă cu cea mai largă sferă de acţiune pe care o îmbracă
raţionalitatea economică;
- este cerinţa fundamentală care se impune în toate activităţile economice;
- pune în balanţă eforturile (cheltuielile) cu veniturile (rezultatele) agentului
economic.
Eficienţa economică reprezintă maximum de bunuri economice şi valoare
nouă ce se poate obţine la un moment dat cu minimum de factori de producţie utilizaţi şi
consumaţi.
Activitatea unui agent economic este eficientă atunci când încasările
obţinute din vânzarea bunurilor pe piaţă sunt mai mari decât cheltuielile care s-
au făcut (încasări > cheltuieli).
Modalităţile de exprimare a eficienţei economice (Ec) sunt:
a) prin randamentul factorilor de producţie utilizaţi:
Ec = Vr / CFp,
unde
Vr = venituri realizate;
CFp = consumul de factori de producţie.
- exprimă veniturile obţinute la unitatea de factor de producţie consumat, deci
eficienţa economică este cu atât mai mare cu cât rezultatele obţinute sunt mai
mari;
b) prin consumul factorilor de producţie, pentru obţinerea rezultatelor:
Ec = CFp / Vr
- exprimă consumul de factori de producţie pentru obţinerea unei unităţi de
venit, deci Ec este cu atât mai mare cu cât consumul de factori pe unitatea de produs este mai
mic permiţând sporirea ofertei de bunuri prin economisirea de factori.
Eficienţa economică se prezintă sub două forme principale:
1. Rentabilitatea – capacitatea unei activităţi economice de a aduce profit.
- are un prag minim (punct de echilibru), reprezentat de egalitatea dintre
volumul încasărilor firmei din activitatea sa şi volumul costurilor efectuate
pentru obţinerea veniturilor respective;
- se exprimă absolut – prin mărimea profitului obţinut; relativ – prin rata
rentabilităţii, calculată ca rată a profitului (Rpr)
Rpr = (profit / costuri totale) x 100
2. Productivitatea reprezintă rodnicia sau randamentul cu care sunt
utilizaţi factorii de producţie.
- nivelul productivităţii (W) se calculează ca raport între producţia obţinută
(Q) şi factorii implicaţi (F).
W=Q/F
5.3.2 Productivitatea muncii
Productivitatea muncii reprezintă rodnicia cu care se cheltuieşte munca
umană. Productivitatea apare sub următoarele forme:
1. Productivitatea parţială
2. Productivitatea globală
- reflectă productivitatea fiecărui factor de producţie
şi reprezintă producţia obţinută cu o unitate de
factor de producţie consumată (capital, muncă etc.)
- reflectă modul de determinare a productivităţii,
fiind o expresie a combinării şi consumării tuturor
factorilor de producţie;
- măsoară performanţa şi eficacitatea factorilor de
producţie.
3. Productivitatea medie
4. Productivitatea
marginală
- Reprezintă raportul dintre producţie şi factorul
muncă;
- eficienţa cu care este folosită o unitate din factorii
de producţie într-o perioadă determinată de timp.
- Reprezintă sporul de producţie obţinut cu o unitate
suplimentară dintr-un factor de producţie, ceilalţi
rămânând constanţi.
Nivelul productivităţii muncii exprimă cantitatea de produse (Q) obţinută într-
o unitate de timp (t) sau consumul de muncă necesar obţinerii unei unităţi de produs.
Wm = Q / t, sau Wm = t / Q
Cantitatea de muncă utilizată se poate exprima nu numai prin unităţi de timp, ci
şi prin număr de lucrători.
Dinamica productivităţii muncii exprimă creşterea ei în timp şi se calculează
sub forma indicelui de creştere a productivităţii muncii, exprimându-se procentual.
IWm = (Wm1 / Wm0) x 100,
unde:
Wm1 = nivelul productivităţii muncii din perioada curentă;
Wm0 = nivelul productivităţii muncii din perioada anterioară, de bază.
Asupra nivelului şi dinamixcii productivităţii muncii influenţează următorii
factori:
- factori tehnici:
· gradul de înzestrare tehnică,
· tehnologia existentă în producţie,
· nivelul atins de cercetarea ştiinţifică etc.;
- factori economici:
· organizarea producţiei şi a muncii,
· nivelul calificării lucrătorilor,
· cointeresarea materială etc.;
- factori sociali:
· nivelul de trai,
· condiţiile de muncă,
o · responsabilitate etc.;
- factori educaţionali:
· pregătirea şcolară şi profesională,
· nivelul de cultură;
- factori psihologici:
· grad de adaptabilitate la disciplina muncii;
· satisfacţia adusă de muncă;
· climatul relaţiilor cu ceilalţi lucrători;
· tradiţii, obiceiuri, religie etc.;
- factori structurali:
· evoluţia structurii producţiei, a structurii de ramuri tehnice etc;
- factori naturali:
· condiţii de climă, fertilitate;
· accesibilitatea resurselor naturale etc.
- factori ce decurg din gradul de integrare a economiei naţionale în
economia mondială:
· tipuri de specializare tehnică şi economică;
· gradul de competitivitate a produselor naţionale pe piaţa mondială etc.
Căile de sporire a productivităţii muncii sunt următoarele:
- promovarea tehnologiilor noi;
- buna organizare şi conducere a activităţii economice;
- climatul social adecvat al muncii;
- competenţa profesională a factorului uman;
- realizarea motivaţiei economice a participanţilor la producţie.
Nevoile nelimitate şi în continuă diversificare, pe de o parte, şi resursele rare,
limitate pe de altă parte, impun creşterea productivităţii muncii pe această bază
putându-se obţine:
- bunuri economice mai multe cu cheltuieli mai puţine;
- costuri mai mici pe unitatea de produs;
- valoare nou-creată mai mare pe unitatea de factor utilizat şi consumat;
- preţuri şi tarife stabile eventual mai mici;
- PIB pe total şi pe locuitor în creştere constantă şi apreciabilă;
- investiţii nete mai mari, creşterea economică şi a gradului de ocupare a
forţei de muncă;
- creşterea salariilor, nivelul superior al productivităţii muncii făcând
posibilă sporirea acestora;
- costuri naţionale egale sau mici decât cele străine;
- nivel de trai şi calitate a vieţii mai bune şi mai apropiate de cele ale ţărilor
dezvoltate.
5.3.3 Căi de creştere a eficienţei economice
Aprecierea eficienţei economice a unei activităţi presupune luarea în considerare
a implicaţiilor economice şi sociale ale acesteia. O activitate economică este eficientă
nu numai atunci când veniturile sunt mai mari decât cheltuielile, ci pentru societate
are eficienţă reală dacă se desfăşoară în condiţii de compatibilitate cu mediul natural,
evitând degradarea acestuia.
Creşterea eficienţei economice presupune:
- competiţia liberă şi loială dintre agenţii economici;
- cunoaşterea cererii pe piaţă şi anticiparea ei;
- promovarea tehnologiilor moderne;
- alegerea şi utilizarea celor mai bune metode de management şi gestiune.
Evoluţia eficienţei economice reflectă raportul dintre echilibru şi dezechilibru în
economie.
CONCEPTE DE BAZĂ
Capital – unul dintre cei trei factori de producţie, alături de muncă şi pământ.
Capitalul productiv – reprezintă suma bunurilor economice acumulate,
eterogene şi reproductibile, a căror utilizare face posibilă reîntoarcerea lor în procesul
de producţie, sporirea randamentului factorilor primari de producţie sau duce la
simplificarea muncii.
Capitalul uman – stocul de experienţă şi de cunoştinţe acumulat de om, care
reprezintă pentru posesor un venit potenţial viitor.
Amortizare – parte din preţul unui bun material considerat capital fix, ce
corespunde deprecierii fizice şi băneşti în urma uzurii fizice şi morale în procesul de
producţie. Amortizarea este o cheltuială inclusă în costurile fixe, se recuperează din
preţul de vânzare a producţiei şi se concretizează în fondul de amortizare, suma
recuperată fiind folosită pentru modernizarea, reînnoirea şi creşterea capitalului fix.
Uzură – deteriorarea fizică şi morală, în timp, a bunurilor imobile.
Uzură fizică – pierderea treptată a proprietăţilor tehnice de exploatare a
capitalului fix, ca urmare a folosirii lui în cadrul procesului de producţie şi drept
consecinţă a acţiunii agenţilor naturali.
Uzură morală – sau involuntară – reprezintă pierderile de capital fix datorate
progresului tehnic, a producţiei şi desfacerii de utilaje, echipamente, maşini şi
tehnologii mai performante, fiind necesară înlocuirea acestora cu altele superioare
din punct de vedere calitativ.
Randament – termen ce reflectă rata rentabilităţii unei investiţii realizate de o
firmă sau de întreprindere.
Productivitatea muncii:
reprezintă forţa productivă a muncii, o formă a capacităţii de muncă
de a crea într-o perioadă de timp un anumi volum de bunuri, de a
presta anumite servicii:
reprezintă raportul dintre o cantitate de producţie şi munca cheltuită
pentru obţinerea ei.
Indicele costului vieţii reflectă modificarea medie a preţurilor bunurilor
materiale şi a tarifelor la serviciile folosite de către populaţie. Este utilizat de către
economişti pentru a stabili necesarul de bani pe cap de locuitor, astfel încât să fie
menţinut un anumit standard de viaţă.
Eficienţa economică reprezintă maximum de bunuri economice şi valoare nouă
ce se poate obţine la un moment dat cu minimum de factori de producţie utilizaţi şi
consumaţi.