Download - EPCR
2.Aşezările, satul, gospodăria, locuinţa
Termenii de aşezare şi sat, la care se adaugă cel de habitat (preluat din expresia franceză “habitat
rural”), sunt folosiţi de către unii etnologi, sociologi, istorici, geografi cu aceeaşi valoare
semantică. Alţi cercetători, luînd drept criterii aria de răspândire şi caracterul locuirii – criterii
folosite şi la clasificarea satelor, gospodăriilor şi locuinţelor- fac distincţie între cei trei termeni.
Astfel, satul este definit ca un întreg teritorial, delimitat ca urmare a organizării spaţiului
respectiv şi constituit din vatră, hotar şi populaţie; aşezarea are o sferă mult mai largă însemnând
ansamblul construcţiilor gospodăreşti fie grupate în vatra satului, fie risipite în hotarul satului, fie
izolate în poieni, în păduri sau în golul alpin, constituind aşezări temporare pastorale, forestiere
ori turistice; habitatul rural este identificat cu ceea ce în româneşte se numeşte vatra satului şi
înseamnă spaţiul locuit, unde se odihnesc locuitorii, au gospodărie, îşi adăpostesc vitele şi
uneltele, îşi depozitează o parte din produse.
1 Aşezările omeneşti
1.1.Factorii favorizanţi
Aşezările omeneşti sunt produsul unui complex de factori geografici, economici, istorici,
demografici, administrativi şi etnici.. Factorul geografic a fost determinant pentru primele faze
de geneză şi evoluţie a aşezărilor deoarece de configuraţia terenului a depins forma şi structura
vetrei satului, structurarea terenului de folosinţă şi ocupaţiile locuitorilor. Locurile preferate
pentru întemeierea aşezărilor umane au fost cele care au oferit condiţii cât mai bune pentru
desfăşurarea ocupaţiilor. Factorul economic, prin tipul de economie al regiunii ( pastorală,
agricolă) a influenţat structura şi forma aşezărilor. Factorul politic şi administrativ, prin dispoziţii
de ordin administrativ ca şi prin diferite împărţiri adminstrative, precum şi factorul demografic,
prin sporul natural şi migratoriu şi prin colonizări de populaţie au influenţat configuraţia
aşezărilor. Cu privire la factorul etnic, cercetarea etnografică consideră ca sate specific
româneşti cele de tip risipit şi răsfirat, în timp ce satele adunate în organizare geometrică aparţin
populaţiei germane colonizată în evul mediu
1.2. Geneza şi evoluţia aşezărilor
Aşezările româneşti au luat naştere prin libera ocupare a terenului “oricât şi oriunde”, din
averea devălmaşă a obştei, în raport cu nevoile gospodăriei şi cu posibilitatea de a le munci, o
formă autohtonă de dobândire a proprietăţii şi a dreptului de proprietate având originea în dreptul
roman. Acest sistem de luare în stăpânire a terenului a condus la apariţia unor gospodării
risipite, care, acolo unde configuraţia terenului a permis, au format grupuri de case întemeiate de
obicei de către copiii descinşi din acelaşi strămoş.al neamului de sânge.Grupurile de case au
evoluat din generaţie în generaţie devenind cătune.Cătunul este tipul de sat cel mai vechi şi mai
specific românesc, chiar termenul de sat (din latinescul fossatum), desemnând o aşezare formată
din mai multe cătune.
Evoluţia aşezărilor româneşti este legată în primele faze de roirea obştilor săteşti prin
defrişarea şi desţelenirea terenurilor pe măsură ce primele vetre de sat cunosc un spor
demografic. De obicei, cătunul care ia naştere prin roire este alcătuit dintr-un număr restrâns de
familii noi, înrudite, şi poartă numele neamului din care se trag.
O altă cale de formare a aşezărilor o constituie colonizarea. fie spontană, fie dirijată. Satele
de colonizare spontană iau naştere prin aşezarea unor grupuri de populaţie din zonele mai dens
locuite spre zonele de câmpie şi cele colinare, sau prin aşezarea unor “economi de vite”, care
practicau transhumanţa pastorală în câmpie, în Bărăgan în Dobrogea sau în zonele subcarpatice
unde se întemeiază satele de ungureni.
Satele de colonizare dirijată se constituie prin măsuri luate de către domnitorii din Ţara
Românească şi Moldova în Evul Mediu prin care populaţia care se aşeza în anumite locuri
numite slobozii beneficia de anumite facilităţi fiscale, reglementate de hrisoave. Din această
categorie mai fac parte satele cu populaţie germană adusă din regiunea Moselei şi a Rinului în
Evul Mediu, sau cu populaţie secuiască aşezată la hotarele de răsărit ale Transilvaniei.
Evoluţia satului românesc de la forma risipită pe platforme, interfluvii şi versanţi spre satul
adunat, de vale şi de-a lungul drumului este legată de dezvoltarea industriei textile şi de
prelucrare a lemnului. Începând din a doua jumătate a secolului al XIX-lea dezvoltarea
comerţului face ca drumul să exercite o puternică forţă de atracţie asupra gospodăriei ţărăneşti.
Ca urmare, de-a lungul drumului apar, mai întâi, gospodării care se specializează în activităţi
comerciale. Cu timpul din gospodăria din deal se desprind tinerele familii care întemeiază
gospodării în vale şi de-a lungul drumului, aşezarea căpătând configuraţia de sat de tip adunat.
După caracterul locuirii distingem două tipuri de aşezări:
a. aşezări permanent locuite (satele)
b. aşezări temporar locuite (hodăile, sălaşele, stânile)
2. Satul românesc
2.1.Componentele satului
La început, satul a fost moşia, adică pământul stăpânit şi lucrat de un moş sau strămoş. Cu
timpul, noţiunea s-a extins asupra întregului complex teritorial, social şi economic alcătuit din
vatră, hotar şi populaţie.
Vatra este partea satului în care sunt amplasate gospodăriile, locuită permanent, cu funcţii
specifice de adăpost şi loc de odihnă al oamenilor, adăpost pentru animale, spaţiu pentru
activităţile casnice şi de depozitare a produselor la care se adaugă funcţii nespecifice rurale, aşa
cum sunt cele administrative, culturale, educative.
Hotarul satului este teritoriul structurat în zone economice: teren arabil, păşune, fâneţe, pădure,
în proporţii variind în funcţie de relief şi de ocupaţiile locuitorilor.
Populaţia rurală include atât locuitorii care se îndeletnicesc cu ocupaţiile specifice, cât şi pe cei
care îndeplinesc funcţii nespecifice în sat: funcţionarii, intelectualii etc.
2.1 Tipologia satului românesc.
Dintre etnografii care au cercetat cu mare interes şi competenţă satul românesc o poziţie
dominantă o ocupă Romulus Vuia, titularul catedrei de etnografie de la Universitatea din Cluj în
prima jumătate a secolului XX şi fondatorul Muzeului Etnografic al Transilvaniei. Dintre
criteriile folosite de către reputatul etnograf la elaborarea tipologiei satelor planul satului
(reţeaua uliţelor) şi structura internă (desimea şi modul de grupare a gospodăriilor) sunt criterii
principale. Potrivit acestora distingem trei tipuri morfologico-structurale de sate:
a.sate de tip risipit, forma arhaică a satului românesc, având gospodării izolate,
caracteristic zonei muntoase în care predomină fâneţele şi păşunile destinate creşterii animalelor
b.sate de tip răsfirat, cu o reţea întinsă de uliţe în lungul cărora sunt dispuse
gospodăriile, între care se găsesc livezi de pomi şi viţă de vie sau terenuri arabile , cultivate cu
porumb, legume etc.; este tipul de sat cel mai răspândit, caracteristic zonei colinare, cu o
economie predominant pomiviticolă, cu teren arabil pe suprafeţe reduse
c. sate de tip adunat, în care se face o delimitare precisă între vatră şi hotar; este tipul
de sat caracteristic zonelor de câmpie şi podişurilor joase. Întâlnim două variante de sat adunat:
-sate adunate cu structură neregulată (îngrămădită)
-sate adunate cu structură regulată, liniară sau geometrică
Ţinând seama de tipul predominant al activităţii economice, reflectată în ocupaţiile
locuitorilor deosebim următoarele tipuri funcţionale de sate:
a.sate cu funcţii predominant agricole ( în zona de câmpi şi în zona colinară)
b.sate cu funcţii pastoral-agricole sau pastoral-forestiere ( în zona de munte)
c. sate specializate în diferite meşteşuguri ( prelucrarea lemnului, olărit etc.)
3. Gospodăria tradiţională
Gospodăria tradiţională este un ansamblu de bunuri mobile şi imobile compus din casa de locuit,
construcţiile anexe, construcţiile economice, terenul aferent şi împrejmuirile.
Gospodăria este o componentă a aşezării şi în raport cu factorii de influenţă configurează un
anumit tip de aşezare, permanentă sau temporară.
3.1. Funcţiile gospodăriei
Gospodăria în ansamblu şi fiecare componentă în parte răspund nevoilor familiei căreia îi
aparţine, acelea de:
-adăpost pentru oameni, animale şi unelte de muncă
-spaţiu organizat pentru producţia,depozitarea şi conservarea produselor şi alimentelor
-spaţiu pentru activitatea familială şi spirituală
3.2. Factorii determinanţi ai structurii gospodăriei
La apariţia şi evoluţia gospodăriei tradiţionale pe teritoriul ţării noastre şi la individualizarea
tipurilor de gospodării prin destinaţia şi modul de grupare a construcţiilor în cadrul curţii au
contribuit o seamă de factori:
-ocupaţiile
-factorul geografic
-factorul demografic
-factorul etnic
Dintre aceşti factori, ocupaţiile au avut un rol determinant; acolo unde predomina creşterea
animalelor s-a impus construirea unui anumit tip de anexe pentru adăpostirea acestora şi
depozitarea nutreţului; în zonele în care agricultura a fost activitatea economică de bază s-a
impus construirea unor anexe (pătule, hambare, jitniţe) pentru depozitarea cerealelor.
Un alt factor de influenţă rămâne, în toate fazele de evoluţie, factorul geografic pentru că
amplasarea componentelor gospodăriei trebuie să ţină seama de condiţiile terenului, iar
materialul de construcţie rămâne pentru gospodăriile tradiţionale cel pe care îl oferă zona
respectivă: lemnul şi piatra la munte şi în zona colinară, pământul şi, mai târziu, cărămida la şes.
Factorul demografic, prin creşterea naturală şi migratorie a populaţiei, a condus la
fragmentarea terenurilor pentru noile familii, fapt ce a influenţat şi asupra modalităţilor de
amplasare a construcţiilor şi a structurii mai dense sau mai laxe a gospodăriilor
Înfăţişarea construcţiilor gospodăreşti capătă şi anumite particularităţi locale sau zonale
datorate factorului etnic care a impus un anumit stil arhitectural pe o anumită arie, contribuind la
conturarea a ceea ce numim zonă etnografică.
3.3. Componentele gospodăriei tradiţionale
3.3.1.Locuinţa-nucleul de bază al gospodăriei
3.3.2.Anexe ale locuinţei pentru depozitarea produselor alimentare şi vestimentare
a) anexe încorporate casei de locuit
-pivniţa
-podul casei
-celarul
b) anexe în construcţii separate
-cămările în Transilvania
-groapa de bucate şi bordeiul pentru cereale, legume şi fructe
-găbănaşul pentru cereale în Transilvania
-pătule pentru porumb în Muntenia
-coşer sau sâsâiac pentru porumb în Moldova
-jitniţele pentru cereale în Gorj
c) anexe pentru prepararea şi consumul hranei
-cuptorul de copt pâinea
-bucătăria de vară
-sursa de apă potabilă (fântâni,uluce şi jgheaburi)
3.3.3.Construcţiile economice
a) construcţii pentru adăpostirea animalelor şi furajelor
-grajdul
-şura
-coteţele
-fânăria
b)construcţii pentru adăpostirea uneltelor şi mijloacelor de transport
-aria şurii
-şopronul
3.4. Tipuri economico-funcţionale de gospodării
Gospodăriile tradiţionale au o structură specifică adaptată ocupaţiei de bază care se reflectă în
felul şi proporţiile construcţiilor gospodăreşti, ca şi într-o anumită organizare şi împărţire a
terenului în fâneaţă, păşune, grădină de legume, holdă pentru cultura cerealelor, livadă de pomi,
vie etc.S-au conturat astfel mai multe tipuri economice de gospodării:
-gospodării agricole
-gospodarii agricole-pastorale
-gospodarii pastorale
-gospodarii viticole
-gospodarii piscicole
-gospodarii specializate în diferite meşteşuguri
3.5. Tipuri morfologico-structurale de gospodării
Criteriul pe baza căruia cercetarea etnografică diferenţiază gospodăriile din punct de vedere
morfologico-structural este modul de grupare a construcţiilor componente potrivit căruia
distingem:
a)gospodarii cu curti deschise
b)gospodării cu curţi închise
Gospodăriile cu curţi deschise se caracterizează prin amplasarea construcţiilor în funcţie de
teren, mai aproape sau mai departe de casă, fără o o împărţire a curţii cu garduri, aşa cum
întâlnim la cele cu curţi închise. Sunt tipice satelor risipite din zonele muntoase, alături de
gospodăriile cu ocol închis.
Gospodăriile cu curţi închise se întâlnesc pe terenurile care permit gruparea construcţiilor pe o
suprafaţă restrânsă, despărţită prin garduri de terenurile agricole din jur. Luînd drept criteriu de
clasificare amplasarea construcţiilor în cadrul curţii distingem mai multe variante:
a.gospodăriile cu curţi în organizare liniară, având constrcţiile înşirate pe o singură latură
a curţii, începând cu casa, amplasată înspre uliţă, continuînd cu anexele pentru depozitarea
produselor, cu grajdul pentru vite, şi încheind cu şura pentru depozitarea furajelor. Aria de
răspândire a gospodăriei pe o singură linie cuprinde Câmpia Română,ţinutul Năsăudului şi
Bistriţa, întâlnită atât la români cât şi la saşi în trecut, când construcţiile erau din lemn acoperit
cu paie, întrucât acest mod de amplasare era mai puţin expus in cendiilor.
b.gospodăriile cu curţi organizate pe două linii având construcţiile aşezate pe două laturi
ale curţii: casa şi unele anexe pe una din laturi, iar pe cealaltă linie, în partea opusă sunt
amplasate şura şi alte anexe. Gospodăriile pe două linii sunt fracvente în zonele joase.
c.gospodării cu curţi organizate în unghi, răspândite mai ales în satele situate de-a lungul
drumului, având şura dispusă în latul curţii, paralelă cu uliţa, pentru a permite accesul la şură al
carelor încărcate cu furaje. Organizarea în unghi este caracteristică şi gospodăriei săseşti cu curte
franconă, întâlnită frecvent în aşezările din Ţara Bârsei.
d. gospodăriile cu curţi organizate pe trei linii, se obţin prin completarea gospodăriei în
unghi cu o a treia linie de construcţii în faţa casei. Apar în zonele cu ocupaţii mixte şi
specializate.
e. gospodării cu ocol închis , caracterizate prin gruparea construcţiilor gospodăreşti în
jurul unei curţi pătrate sau poligonale cu anexe, şoproane şi polatre care fac legătura între
componentele principale ale gospodăriei. Se întâlnesc în satele răsfirate sau în cele risipite din
nordul Moldovei, zona muntoasă a Banatului, Bran etc.
3.6. Împrejmuirile
Ansamblul gospodăriei tradiţionale era întregit de garduri şi porţi, construcţii care, pe lângă
funcţia de delimitare a sapţiului în zone economice, aveau şi anumite semnificaţii magico-
religioase.
Gardul era, în primul rând, un semn juridic de delimitare a proprietăţii şi avea totodată rolul
de a apăra curtea.
Gardurile s-au diferenţiat în timp prin materialele şi tehnicile de construcţie. Distingem:
-garduridin lemn (nuiele împletite,ţambre,răzlogi,ulucă)
-garduri din trestie
-garduri din lut
-garduri din piatră
În succesiunea lor cronologică, gardurile din nuiele împletite orizontal, pe pari bine fixaţi în
pâmânt sunt cele mai vechi, urmate de gardurile din răzlogi, din leaţuri, din scânduri sau din
grinzişoare..
În zonele joase şi mlăştinoase, s-au făcut garduri din trestie, iar în satele cu gospodării înşirate
de-a lungul văilor şi în zonele înalte se folosea piatra pentru îngrădituri ca şi pentru unele
construcţii anexe
Poarta are în cadrul gospodăriei aceleaşi funcţii pe care le are gardul. Cele mai vechi porţi
s-au construit din aceleaşi materiale şi tehnici ca şi gardurile. Cu timpul s-au dezvoltat şi
înfrumuseţat odată cu celelalte componente ale arhitecturii populare. Ornamentica porţilor a fost
preluată în mare parte din aceea a bisericilor. Ca urmare motivul principal pe stâlpii porţilor este
funia împletită, care dă naştere şi altor motive, ca: cercul, triunghiul, şarpele, crucea. La porţile
din Podişul Moldovei se întâlnesc şi figuri umane sculptate în trunchiuri groase de stejar şi puse
ca stâlpi la porţi şi la garduri.. Cele mai frumoase porţi sunt întâlnite în Maramureş şi Gorj, zone
cu cele mai desăvârşite realizări în acest domeniu al culturii populare. Deosebite ca realizare
artistică sunt şi porţile secuieşti din zonele Harghita şi Covasna.
.
. 4. Locuinţa tradiţională
Cercetătorii din domeniile ştinţelor etnologice folosesc atât termenul de locuinţă cât şi pe cel
de casă cu acelaşi sens, Considerăm că termenul de casă se referă la caracteristicile construcţiei
care serveşte ca locuinţă, sub aspect arhitectural, în timp ce acela de locuinţă defineşte
funcţionalitatea spaţiilor interioare. Ca urmare, casa tradiţională va fi tratată la capitolul
“Arhitectura populară“
4.1. Funcţiile locuinţei
Nucleu al gospodăriei, locuinţa îndeplineşte funcţii multiple pentru satisfacerea nevoilor
familiei atât în planul vieţii materiale cât şi al celei spirituale
Locuinţa este spaţiul în care oamenii îşi petrec viaţa, generaţiile tinere primesc învăţătura,
experienţa de viaţă a generaţiilor în vârstă, îşi însuşesc normele de viaţă ale obştei, îşi săvârşesc
obiceiurile legate de cele trei momente ale vieţii: naştere, căsătorie, moarte.
Locuinţa este adăpost şi loc de odihnă, locul de desfăşurare a activităţilor casnice, locul de
păstrare, preparare şi consumare a hranei, loc de petrecere pentru întreaga familie
Cel mai vechi tip de locuinţă acela cu o singură încăpere îndeplineşte toate funcţiile locuinţei,
cu excepţia celei de păstrare a produselor şi a hranei pentru care s-au folosit anexe gospodăreşti
(bordeie, gropi de bucate) şi podul casei mai ales pentru păstrarea alimentelor.
Evoluţia locuinţei tradiţionale de la planul cu o singură încăpere la planul cu două, apoi cu trei
şi cu patru încăperi a fost impusă de necesitatea extinderii spaţiului de locuit sub presiunea
demografică a familiei şi de cerinţele de îmbunătăţire a condiţiilor de locuit. Spaţiile apărute
( tinda, cămara, casa mare) şi înscrise în planul dreptunghiular tradiţional al casei preiau o parte
din funcţiile pe care le îndeplinea locuinţa cu o singură încăpere: prepararea hranei se mută odată
cu vatra şi cuptorul de pâine în tindă, păstrarea alimentelor şi a unor produse în cămară, casa
mare (camera dinainte) este destinată petrecerii şi săvârşirii ritualurilor de trecere din ciclul
vieţii, dar şi de etalare a zestrei şi concepţiei artistice a omului tradiţional.
În raport cu modul de folosinţă şi caracterul locuirii locuinţele pot fi grupate în două categorii:
a. locuinţe permanente, folosite tot timpul anului de întreaga familie
b. locuinţe temporare, care, la rândul lor, pot fi împârţite în două subcategorii:
b.1. locuinţe sezoniere,folosite ani la rând în acelaşi anotimp al anului, aşa cum
sunt stânele din zona alpină
b.2. locuinţe la adăposturile temporare, folosite doar un anotimp sau douădin an
vară-iarnă: hodăi, colibe de fân, în zona de munte, conacele, colibele de la vii în zona colinară şi
surlele, bordeiele, stânele mutătoare în zona de câmpie şi în Lunca Dunării.
4.2. Interiorul locuinţei
La organizarea interiorului interiorului locuinţei tradiţionale contribuie următoarele
componente:
a.Pe orizontală
a.1.sistemul de încălzit şi de preparare a hranei (vatra, soba)
a.1.1.vatra
vatra liberă
vatra liberă cu sobă oarbă
vatra cu babură
vatra cu camniţă
vatra cu cuptor de copt pâine
a.1.2.soba de cărămidă cu plită
a.1.3.soba de tuci
a.1.4.soba de prăvălie
a.1.5.soba de teracotă cu plită
a.2.Mobilierul (patul, laviţa, masa, lada)
-dulgheresc, din lemn cu crestătur şi din lemn pictat
-tâmplăresc
a.3. Piesele de decor (textile , ceramică. icoane).Textilele erau ţesute din lână, din cânepă
şi in şi din bumbac
b. Pe verticală organizarea interiorului locuinţei tradiţionale româneşti cunoaşte împărţire
în trei registre:
-registrul cu mobilierul
-registrul median cu textile
-registrul superior cu ştergarele şi cuierul cu vase de sticlă şi cancee
Aceste elemnte au evoluat în timp, paralel cu evoluţia casei în plan arhitectural şi al funcţiunii
interioarelor: sistemul de încălzit şi de preparare a hranei de la vatra liberă la soba cu plită;
mobilierul de la formele vechi dulghereşti la mobilierul tâmplăresc; textilele de la formele
prepoderent utilitare , spre cele cu funcţii mai ales decorative.
Întreaga evoluţie a interiorului locuinţei este marcată de amplasarea componentelor în raport
de cele două criterii de bază: criteriul funcţional şi criteriul decorativ
Asigurarea funcţionalităţii întregului spaţiu al locuinţei (desfăşurarea activităţilor casnice,
pregătirea hranei etc.) a impus împărţirea interiorului încă de la cel mai vechi tip de locuinţă pe
colţuri:
a. colţul cu vatra de foc
b. colţul cu patul
c. colţul cu masa
d. colţul de după uşă cu blidar pentru vase
Colţul cu masa era cel mai frumos amenajat, întrucât aici erau primiţi musafirii; era situat între
ferestre acolo unde se întâlneau două laviţe, cele mai vechi cioplite din lemne groase, fixate pe
patru picioare înfipte în pământ. La capătul uneia dintre laviţe era lada de zestre, piesă de
mobilier care, în variante pictată, atinge forme arttistice deosebite.; cu timpul laviţele au fost
încheiate în coadă de rândunică şi au primit un spătar. Masa, străveche piesă de mobilier, avea ca
formă tradiţională patru colţuri tot atâtea câte are şi lumea. În unele zone din Transilvania
întâlnim masa cu secrie, considerată una din cele mai frumoase piese de mobilier specifice
interiorului ţărănesc românesc, prezentă şi în Moldova sub denumirea de masă cu ladă, în care se
păstrau alimentele de consum curent. În Oltenia,masa cu secrie devine masa cu dulap,
confecţionată prin aceleaşi tehnici ca şi lada de zestre.Aceasta are in interior două despărţituri:
una în care se ţin alimentele, cealaltă pentru vase.
În organizarea interiorului locuinţei tradiţionale româneşti apar şi unele trăsături specifice
locale datorate relaţiei satului cu centrele urbane, contactelor culturale între diferitele etnii etc.
Astfel în sudul ţării, în Oltenia, Muntenia şi Dobrogea întâlnim ca particularităţi soba oarbă
asociată cu vatra liberă, patul acoperit cu rogojină, masa joasă rotundă, scoarţele ţesute în tehnica
chilimului; În Muntenia un element distinctiv îl constituie prezenţa pe pereţi a ştergarului cu
decor în vărgi; în Moldova ca particularitate semnificativă menţionăm cuptoarele cu vatră care,
de multe ori, înlocuiesc patul; la casa transilvăneană elementele cele mai semnificativeale
organizării interiorului sunt patul cu rol decorativ din casa mare, acoperit cu ţesături şi perne cu
feţe alese, cu ştergare şi tindee, culmea sau ruda pe care sunt etalate ţesături decorative ( ţoale,
ştergare, prosoape), mobilierul pictat, lăzi de zestre, cuiere, cancee
Tendinţa înlocuirii pieselor vechi de mobilier şi a textilelor cu produse de fabrică se face
simţită începând cu a doua jumătate a secolului al XX-lea când, odată cu dispariţia generaţiei
care le-a conservat şi cu schimbări importante cu privire la funcţionalitatea interioarelor dispare
şi planul locuinţei tradiţionale.
3. Ocupaţiile tradiţionale ale poporului român
Ocupaţiile, ca modalităţi şi tehnici tradiţionale de valorificare a resurselor naturale, ocupă un
loc important în sistemul culturii populare întrucât ele se reflectă direct în modul de trai al unui
popor, în structura gospodăriilor şi aşezărilor, în configurarea unui anumit tip de economie.
Ponderea unei ocupaţii în economia satului depinde de:
-ponderea uneia sau alteia dintre resurse
-categoriile de terenuri existente în hotarul satului(arabil,fâneţe, păşuni, păduri)
-calitatea solului
-climă
-apropierea de căile de comunicaţii
-asimilarea descoperirilor tehnice
-nevoile de adăpost,hrană şi îmbrăcăminte ale oamenilor
Cu privire la ocupaţii etnografia studiază:
-modurile de valorificare a resurselor naturale
-modurile de prelucrare a materiilor prime şi a produselor obţinute
-tipurile morfologice şi funcţionale de unelte şi instalaţii în evoluţia lor istorică, aria
lor de răspândire
Etape în dezvoltarea ocupaţiilor
În ansamblul structurii ocupaţionale, treapta inferioară o constituie culegerea din natură a
materiilor prime organice şi anorganice pentru satisfacerea nevoilor primordiale ale oamenilor,
de hrană, adăpost, îmbrăcăminte, un proces de achiziţie conştientă care a condus la apariţia
primelor unelte din istoria civilizaţiei omeneşti.
Pe o treaptă superioară, cultivarea pământului şi creşterea animalelor domestice au marcat
prima intervenţie conştientă şi creatoare a omului în modificarea naturii, pentru producerea unor
materii prime agroalimentare.. Iau naştere astfel, cele două ocupaţii de bază, nespecializate:
agricultura ( incluzând aici şi pomicultura şi viticulture) şi creşterea animalelor. Apar, ca o
necessitate, şi ocupaţiile casnice de prelucrare a materiilor prime agricole alimentare şi fibre
textile.
Încă din epoca neolitică apar şi meşteşugurile ca ocupaţii specializate, o dată cu confecţionarea
uneltelor, marcând, astfel, prima revoluţie tehnică din istoria omenirii.
Tipuri de ocupaţii tradiţionale
Folosind drept criteriu de clasificare modurile de valorificare a resurselor naturale, distingem
următoarele tipuri de ocupaţii tradiţionale ale poporului român:
1. ocupaţii nespecializate, clasificate, la rândul lor, după ponderea în economia rurală
şi modul de valorificare a resurselor naturale, în:
a ocupaţii.principale: agricultura (inclusive pomicultura şi viticulture), creşterea
animalelor, lucrul la pădure
b.ocupaţii secundare:albinăritul,vânătoarea, pescuitul, culesul din natură
c.ocupaţiile casnice: prelucrarea produselor agricole alimentare, pregătirea
hranei, prelucrarea fibrelor textile, confecţionarea îmbrăcămintei
2.ocupaţiile specializate - meşteşugurile legate de prelucrarea resurselor naturale şi a
materiilor prime obţinute din practicarea ocupaţiilor de bază
Referindu-se la tipul de viaţă economică a poporului român când “se naşte ân sate tipul de
viaţă populară a românilor, atât cel economic cât şi cel cultural”, istoricul P.P.Paanaitescu
consideră că este vorba de “tipul economic nord-balcanic şi daco-roman caracterizat prin
creşterea intensivă a vitelor şi a oilor de pe poziţii stabile, îmbinată cu o agricultură redusă la
nevoile de consum ale obştilor săteşti”. Cu privire la raportul dintre cele două ocupaţii, acelaşi
istoric susţine că pondere o deţinea creşterea animalelor, “pentru că economia animalieră
constituia o mai mare bogăţie, vitele şi oile constituind obiecte de schimb, în timp ce grânele au
fost destinate, mai ales, consumului intern al obştilor
Cercetarea etnografică a evidenţiat caracterul mixt al ocupaţiilor, care reflectă pentru faza
economiei autarhice, nevoia de a asigura oamenilor cerinţele variate ale traiului pentru produse
vegetale, animale şi minerale.
Cerinţele alimentaţiei tradiţionale, în care produsele vegetale s-au situat pe primul plan au făcut
ca o pondere însemnată să o deţină pomicultura şi viticultura, ramuri specializate ale agriculturii,
ale căror produse au constituit alimente importante în timpul posturilor de peste an.
Produsele animale, răspunzând unei duble nevoi, atât alimentare, cât şi de asigurarea
îmbrăcămintei şi a textilelor de interior, totodată preţioase ajutoare ale omului în muncile
agricole şi în transporturi. În toate zonele şi mai ales în cele montane cu sol mai puţin productiv,
creşterea animalelor asigura şi îngrăşarea pământului prin forme tradiţionale. Ca urmare
agricultura s-a dezvoltat în strânsă interdependenţă cu creşterea animalelor,
Încă din timpuri îndepărtate apar şi meşteşugurile populare ca ocupaţii complementare, menite
să asigure, în primul rând, obiectele de uz gospodăresc şi uneltele necesare desfăşurării
îndeletnicirilor de bază.
Ocupaţiile principale
1.Agricultura
Cultivarea plantelor are vechi tradiţii pe teritoriul ţării noastre. S-a practicat agricultura nu
numai în câmpie şi în zona colinară ci şi pe înălţimi, ceea ce a făcut ca munţii Carpaţi să fie
intens populaţi până pe la 1200 m altitudine. Ba mai mult, cercetarea etnografică confirmă faptul
că până în secolul al XIX-lea agricultura românească s-a dezvoltat preponderant în regiunile
deluroase, pe văi şi sus la munte, în timp ce la şes pădurile şi bălţile acopereau suprafeţe întine.
1.1. Etape în dezvoltarea agriculturii
În dezvoltarea agriculturii tradiţionale distingem o primă etapă.bazată pe cultivarea unor
specii vechi autohtone de cereale, plante textile şi legume. Aceată etapă se incheie în secolul al
XVIII-lea prin generalizarea porumbului in cultură şi adoptarea a noi plante aduse în Europa
din America.
Dovezi arheologice privind practicarea agriculturii datează din epoca neolitică. Se cultiva
grâul, meiul şi orzul, iar ca unelte pentru lucratul pământului sunt atestate săpăligile din corn de
cerb şi râşniţele de mână pentru măcinatul grânelor. În acelaşi timp în epoca neolitică se
intensifică activitatea de domesticire a calului, care va fi folosit ca animal de tracţiune la plug şi
la car.
Epoca bronzului marchează trecerea de la cuţitele de recoltat din piatră şi os la secera
propriu-zisă din bronz, la întrebuinţarea securii din aramă şi bronz, care va înlesni defrişarea, la
întrebuinţarea plugului primitiv de lemn.
În cea de a doua epocă a fierului se generalizează întrebuinţarea uneltelor de fier (toporul de
fier, brăzdarul de fier de la plug).
În epoca dacică agricultura cunoaşte o remarcabilă dezvoltare, fapt confirmat de varietatea
uneltelor descoperite în staţiunile arheologice din această perioadă: coase, seceri, sape, râşniţe,
alături de urme de grâu şi mei carbonizat, gropi de provizii şi vase mari din lut ars pentru păstrat
cereale.. Dintre uneltele agricole folosite de geto-daci, izvoarele literare antice menţionează
aratrul pentru arat şi sapa folosită pentru înlăturarea buruienilor.
În epoca stăpânirii romane în Dacia, când alături de aratrul dacic pătrunde şi aratrul roman,
Dacia devine grânarul Imperiului Roman. În această perioadă, pe lângă stăpânerea devălmaşă
asupra terenurilor, specifică obştii săteşti geto-dace, se trece şi la proprietatea individuală şi,
implicit, la o nouă formă de structurare şi zonare a terenurilor în: terenuri arabile, păşuni şi
păduri, la măsurarea şi cadastrarea terenurilor.
În Evul Mediu, alături de străvechile sisteme autohtone de agricultură pătrund şi tehnici datorate
contactelor cu civilizaţia din Apus. O dată cu creşterea suprafeţelor de teren arabil pe întreg
continentul european, animalele de muncă, în special calul dobândesc o valoare deosebită atât în
domeniul agriculturii cât şi în cel al transporturilor. Invenţia care a făcut posibilă folosirea
calului în muncile agricole a fost hamul, folosit iniţial pentru cămilele din stepele care separă
China de pădurea siberiană şi care îşi face apariţia în Europa în secolul al VIII-lea. Randamentul
calului a fost îmbunătăţit prin folosirea potcoavelor fixate cu caiele, generalizate în Europa în
secolul al XI-lea. O dată cu extinderea folosirii calului în agricultură, are loc şi trecerea la
sistemul rotaţiei bienale, o tehnică ce asigura cea mai bună valorificare a terenurilor arabile.
Invenţia care marchează însă cel mai mult agricultura Evului Mediu este plugul, răspândit cu
adevărat în secolul al XI-lea, o formă mai perfecţionată a plugului celtic, prevăzut cu o roată,
grindei, coarne, cuţit, brăzdar şi, în plus, ca element definitoriu pentru acest tip de unealtă,
cormanul care răsturna brazda. Folosirea plugului face necesară perfecţionarea grapei şi folosirea
pe scară largă a bălegarului pentru îngrăşarea terenurilo ceea ce va determina o creştere a
numărului de oi.
Sisteme de cultură
Documentele istorice atestă practicarea unor sisteme de cultură autohtone înainte de
răspândirea sistemelor din vestul Europei specifice feudalismului dezvoltat şi epocii moderne.
Cel mai vechi sistem de agricultură practicat de români poate fi considerat sistemul moinei, în
înţelesul de rotaţie permanentă a cultivării plantelor cu păşunea. Sistemul moinei constă în aceea
că pământul desţelenit se cultiva mai mulţi ani la rând până când sărăcea , după care era lăsat
pârloagă să se înţelenească şi să se refacă, perioadă în care sunt desţelenite alte terenuri.
O dată cu intensificarea culturilor, sistemul moinei se retrânge în zonele joase, dar se menţine
până astăzi în zonele înalte, datorită avantajelor pe care le prezintă pentru îngrăşarea terenurilor,
întrucât întreaga parte a terenului favorabilă culturii plantelor era transformată în teren arabil.
Treapta următoare a evoluţiei agriculturii este alternarea regulată între cultura plantelor şi
păşune sau fâneaţă, sistem întâlnit în literatura de specialitate sub denumirea de sistem bienal
sau sistemul celor două câmpuri. Propice zonelor joase, sistemul celor două câmpuri permitea
o mai bună exploatare a pământului deoarece rămânea nelucrat doar un singur an timp în care era
păşunat şi îngrăşat. A fost utilizat mai întâi în Transilvania, s-a răspândit în Moldova şi în Ţara
Românească la începutul secolului al XVI-lea, când documentele menţionează împărţirea
hotarului satelor în câmpul de sus şi câmpul de jos, cultivat alternativ, unul cu cereale, celălalt
rămânând păşune.
Introducerea porumbului în cultură şi a plantelor cerealiere de toamnă a făcut ca în agricultura
ţărilor române, mai ales în zonele cu populaţie săsească şi în special pe marile domenii să
asistăm la adoptarea sistemului celor trei câmpuri. Cunoscut şi aplicat în vestul Europei încă
din timpul lui Carol cel Mare şi atestat documentar în Banat în secolul XIV, sistemul celor trei
câmpuri consta în împărţirea hotarului satului în trei părţi distincte: păşunea, fâneţele şi terenurile
arabile. La rândul lor terenurile arabile sunt împărţite în trei câmpuri care se rotesc anual: unul
semănat cu grâu numit şi ţarină, al doilea semănat cu porumb numit şi mălăişte şi al treilea lăsat
să se odihnească; sau unul destinat grâului de toamnă, altul cerealelor de primăvară, iar al treilea
pentru păşunat.
Plantele cerealiere cultivate
Într-o pimă etapă s-au cultivat specii de plante caracteristice lumii vechi: meiul, orzul, grâul,
secara şi ovăzul. Cea de a doua etapă este marcată de adoptarea speciilor aduse după
descoperirea Americii: porumbul, cartoful, floarea soarelui fasolea, tutunul etc.
Istoricul P.P.Panaitescu susţine că ţara noastră face parte din aria europeană de cultură a
meiului şi a orzului care cuprinde Italia, Peninsula Balcanică şi Ungaria, în timp ce la nord
predomină culturile de ovăz iar la răsărit secara înlocuieşte grâul de toamnă. Meiul a constituit
planta cu cea mai largă întrebuinţare în alimentaţie până în secolul al XVIII-lea când, treptat, este
înlocuit cu porumbul. Din făina de mei se făcea mămăliga, iar boabele pisate erau folosite la
prepararea sarmalelor, plachiei ertc. Din mei se prepara şi braga.
Muncile agricole (arat, semănat, recoltat) s-au desfăşurat în perioadele optime de evoluţie
a vegetaţiei ca urmare a unor îndelungate observaţii asupra mersului vremii.
Aratul începea la Mucenici (9 martie). O practică străveche, având rolul de a asigura
fertilitatea pământului, era obiceiul ca înainte de începerea aratului să se rupă un „măcinic” de
coarnele plugului, pe care să-l mănânce bărbaţii care urmau să are.
Primul arat se făcea în vederea semănării păioaselor (orz, ovăz). Pentru mei şi mai apoi pentru
porumb, aratul se făcea după 5 aprilie când înfloreau mărăcinii.
Penttru semănatul cerealelor, tradiţia a fixat termene raportate la sărbătorile religioase sau
legate de ciclul vegetaţiei. A fost consemnată şi orientarea după fazele lunii; plantele din pământ
se puneau pe lună nouă, în timp ce plantele de la suprafaţă se semănau pe lună veche. Semănatul
grâului era atributul exclusiv al bărbatului. Aceste trebuia să fie „curat la trup” şi cu „inima
goală”, adică nemâncat, să fie obligatoriu cu haine albe, simbol al castităţii lucrătoare, cu
influenţe asupra calităţii recoltei.
Pentru importanţa pe care o are în conturarea unor caracteristici ale întregului sistem al
culturii populare (tehnici de lucru, unelte de muncă, structura gospodăriei), recoltarea,
păstrarea şi prelucrarea cerealelor au constituit un obiectiv de prim ordin al cercetării
etnografice.
Recoltarea (seceratul) cerealelor începea la date diferite: în zona de câmpie la Drăgaică,
în zona de munte mai târziu în funcţie de momentul în care se coceau.. Unealta străveche a fost
secera cu lama arcuită, cu gura dinţată sau nedinţată. În zonele agricole mai bogate s-a folosit
coasa. Grâul secerat se lega în snopi, care se clădeau în clăi de câte 12-13 snopi, aşezaţi în cruce.
Clăile de snopi erau lăsate pe mirişti un timp, după care erau transportate la locul de treierat
numit în toate regiunile ţării arie.
Îmblătitul sau treieratul cerealelor constituie o operaţie semnificativă din punct de
vedere etnografic, datorită vechimii şi varietăţii tehnicilor şi uneltelor folosite în diferite zone ale
ţării noastre, aspecte ce atestă legături cu marile areale culturale.Cercetarea etnografică a
consemnat mai multe procedee de îmblătit:
a.bătutul cu maiul în sac
b.îmblătitul cu îmblăciul
c. călcatul cu caii pe arie
d. treieratul cu tăvălugul de piatră ori cu sania de îmblătit sau dicania
e. treieratul cu maşina
Îmblătitul cu îmblăciul datează de pe vremea dacilor şi s-a practicat până la începutul celei de a
doua jumătăţi a secolului al XX-lea în zonele colinare şi muntoase.
Călcatul sau treieratul cu caii pe arie, atestat pe o arie europeană care cuprinde Spania,
Albania, Bulgaria, Ungaria, România şi sudul Rusiei, s-a practicat în zonele joase ale ţării
noastre încă din epoca neolitică.
Operaţia următoare treieratului era vânturatul grăunţelor pe arie. Sistemul de vânturat
cel mai general practicat pe teritoriul României era aruncarea boabelor în vânt cu lopata de
lemn numită vântureşcă.
Pe la sfârşitul secolului al XIX-lea apar primele maşini de treierat, mânate de câte patru
oameni. Treptat, se răspândesc maşinile de treierat, numite iergane, acţionate de animale. Mai
întâi pe moşiile boiereşti se ivesc spre sfârşitul secolului al XIX-lea şi batozele, care se
răspândesc mai ales după primul război mondial.
Păstrarea cerealelor în satul tradiţional cunoaşte forme diferite de la o regiune la alta.
Un sistem arhaic, după cum atestă ţi termenul arhaic cu care este denumit, a fost groapa de
bucate, sistem cunoscut încă din epoca neolitică. Un alt sistem folosit la păstrarea cerealelor a
fost depozitarea în construcţii special amenajate, numite găbănaşe, în hambare păstrate în
anexele gospodăriei, iar în zonele de câmpie în coşuri de nuiele lipite cu lut.
Porumbul nu se depozita în gropi, ci se păstra în construcţii speciale numite pătul în Oltenia şi
vestul Munteniei, coşar în Moldova şi Transilvania, sâsâiac în nord-vestul Moldovei.
Plantele legumicole
Legumicultura, ca ramură a agriculturii a fost o specialitate sud-dunăreană încă din
antichitate. Pe baza celor relatate de scriitorii antici Herodot şi Pliniu cel Bătrân se poate aprecia
că tracii (respectiv geto-dacii) cultivau ceapă, linte, usturoi, castraveţi şi dovlecei. Termenii de
origine autohtonă mazăre, posibil şi mărar dovedesc că aceste plante se bucurau de atenţia
strămoşilor noştri.
Analizele de polen demonstrează că încă din epoca neolitică erau cunoscute loboda, spanacul
şi chiar sfecla.
Termenii de origine latină ceapă, varză, curechi, ridiche, pepene, lăptucă, nap, linte,
pătrunjel, usturoi probează faptul că aceste legume erau cultivate sigur de către daco-romani.
Nelipsite din grădinile ţărăneşti erau şi condimentele vechi: cimbrul, leuşteanul, mărarul.
Dacă odinioară varza, lintea, mazărea şi bobul constituiau alimente de bază, începând de
prin secolul al XVI-lea li se adaugă fasolea, plantă originară din America de Sud.
Din secolul al XVIII-lea se introduce în cultură, mai întâi în Transilvania, cartoful,
descoperit în munţii Anzi şi adus în Europa în jurul anului 1530. Sunt adoptate, treptat şi
pătlăgelele şi vinetele
Plantele textile
Mărturiile arheologice, cum sunt fusaiolele şi urmele de ţesături imprimate în lut, conduc la
concluzia că pe teritoriul ţării noastre plantele textile: cânepa şi inul erau folosite încă din epoca
neolitică.
Pe lângă importanţa pe care fibrele de in şi cânepă o aveau la confecţionarea pieselor de
îmbrăcăminte şi textile de casă, seminţele celor două plante aveau o largă întrebuinţare în
alimentaţie, în obţinerea uleiului vegetal necesar consumului în zilele de post sau la obţinerea
făinii din care se prepară julfa, dar şi în practicile magice şi în medicina populară,
Informaţiile de teren arată că indiferent de condiţiile geografice, cultura cânepii şi a inului a
fost răspândită pe toată întinderea ţării. Terenul care urma să fie cultivat cu cânepă era îngrăşat
cu gunoi de grajd. De aceea locul cel mai prielnic dezvoltării plantelor textile era pe la capetele
tarlalelor de porumb sau cu vii. Cânepa da vară numită şi bărbătească se culegea prin luna iulie,
iar spre sfârşitul lunii august se recolta şi cânepa de toamnă căreia i se mai spunea şi femeiască
sau cânepă de sămânţă.
1.2.Pomicultura
Ca ramură specializată, pomicultura s-a dezvoltat în zonele colinare concomitent cu cultura
viţei de vie, favorizată de mediul natural şi impulsionată de importanţa pe care fructele au avut-o
în alimentaţie.
Între pomii fructiferi cel mai preţuit este mărul; merele pădureţe se foloseau pentru prepararea
oţetului de mere cu largă întrebuinţare în alimentaţie şi în medicina populară. Dintre soiurile de
mere autohtone, mai valoros şi mai răspândit a fos mărul creţesc, căruia i se alătură merele
botane şi panavrigi.
Merele se puneau, tăiate felii, la uscat pe poliţe sub streaşina casei. Poamele astfel uscate se
păstrau în podurile caselor şi erau folosite în alimentaţie în zilele de post din timpul iernii.
Merele care prisoseau şi cele căzute erau zdrobite într-o piuă de lemn, scobită într-un trunchi
de fag şi se obţinea mustul numit în unele zone liveş, o băutură obişnuită toamna. Din merele
zdrobite, peste care se turna puţină apă se obţinea prin fermentare, cidrul, o băutură folosită în
alimentaţie în zilele de post.
Părul cunoaşte numeroase soiuri autohtone dintre care cele mai valoroase erau busuioacele,
tămâioasele, pergamutele şi perele văratice. Perele se întrebuinţau mai ales ca poame uscate la
soare sau în cuptoare speciale. Se mai foloseau la prepararea cidrului.
O largă întrebuimţare aveau prunele.Soiuri autohtone ca grase româneşti, vinete româneşti,
şi tuleu gras aveau un rol important în alimentaţie, consumate cu pâine sau preparate chisăliţă
(fierte şi strecurate se mâncau cu pâine sau cu mămăligă).O mare parte din prune se întrebuinţau
la prepararea, prin fermentare şi distilare, a licorilor alcoolice ca pălinca în nordul Transilvaniei
şi ţuica în subcarpaţii Munteniei şi Olteniei.
O parte din prune se uscau pentru consumul din timpul iernii, prin diferite procedee: pe leasă
de nuiele,în cuptorul de pâine şi, cel mai frecvent, în cuptoare speciale numite lojniţă, slaniţă,
loază, bujdei, având două tipuri mai importante: cuptoare de uscat poame în căldură cu fum
şi cuptoare de uscat poame în căldură fără fum
1.3.Viticultura
Vechimea cultivării viţei de vie şi a locului pe care producerea vinului îl ocupa în economia
strămoşilor noştre daci este probată de numeroase descoperiri arheologice şe texte antice.
Numeroase documente medievale atestă faima de care vinurile româneşti se bucurau în
Polonia, Rusia şi chiar în centre vestite din Europa, aşa cum era Veneţia.
Renumite podgorii sunt în toate regiunile de deal din ţara noastră : Cotnari, Odobeşti şi Huşi în
Moldova, Valea Cîlugărească şi Drăgăşani în Muntenia, Segarcea în Oltenia, Niculiţel în
Dobrogea, Târnave în Transilvania.
Cercetarea etnografică s-a oprit asupra uneltelor şi tehnicilor specifice viticulturii. Dintre
acestea cosorul, unealtă cu peste două milenii de folosinţă, postava, linul şi călcătoarea,
atestate ca fiind de provenienţă dacică, precum şi teascul, constituie instrumentarul de bază
folosit la întreţinerea viţei de vie, la recoltarea şi prelucrarea strugurilor.
Cercetarea etnografică s-a oprit pe larg asupra studiului teascului, unealtă pentru storsul
strugurilor, cunoscută încă din Antichitate. Se cunosc trei tipuri de teascuri:
a.cu pene de lemn
b.cu şurub de lemn
c.cu şurub de lemn şi grapă
Dintre acestea, tipul de teasc cu pene de lemn este considerat ca unealtă de provenienţă
autohtonă.
Practicarea viticulturii a determinat şi apariţia unor componente ale gospodăriei specifice
anumitor zone:
-conacele în satele gorjene
-pimniţa, specifică Gorjului
-crama în Moldova şi Muntenia
-pivniţa, construită în pantele dealurilor, specifică Transilvaniei şi Banatului
2. Creşterea animalelor
Ocupaţie de bază a poporului român, creşterea animalelor a deţinut ponderea în economia
satului românesc datorită importanţei produselor animaliere pentru gospodăria ţărănească în
asigurarea hranei şi îmbrăcămintei, în transpot, munci agricole şi, în egală măsură, pentru
fertilizarea solului.
Creşterea animalelor a fost favorizată de condiţiile geografice existeente: un relief variat, cu
munţi bogaţi în păşuni pentru vărat, cu întinse suprafeţe de fâneţe în zona submontană şi colinară
pentru asigurarea nutreţului pe timpul iernii şi cu o bogată vegetaţie de luncă şi baltă în zonele de
câmpie din apropierea Dunării, care putea asigura iernatul a numeroase turme de vite în cazul
păstoritului de transhumanţă.
Creşterea animalelor a avut un caracter mixt, datorat în primul rând structurii unei economii
autarhice. În această fază de evoluţie au predominat animalele mari, boii şi caii, care asigurau
desfăşurarea muncilor agricole şi transporturile; pentru transporturile locale şi pentru lucrul la
pădure erau preferaţi boii, mai domoli şi mai puternici; caii erau folosiţi pentru transporturi la
distanţe mai mari, pentru călătorii.
Pentru asigurarea laptelui în toate anotimpurile erau preferate vacile, iar pentru diferite
sortimente de brânzeturi şi pentru blana din care se confecţinau diferite piese de îmbrăcăminte,
oile şi, pe o scară mai redusă, caprele, mai ales în partea de sud a ţării. Oile erau folosite şi pentru
îngrăşarea prin târlire a terenurilor arabile şi a fâneţelor.
Porcii erau crescuţi în număr mare, uneori în turme mânate la jir în pădurile din apropierea
satelor.
Creşterea animalelor în varianta evoluată de păstorit, în turme, s-a dezvoltat la români şi a
deţinut ponderea în raportul cu agricultura datorită marii sale rentabilităţi, întrucât vitele mari şi
oile erau căutate pe piaţa internaţională, în timp ce cultivarea cerealelor era redusă la nevoile de
consum intern.
Păstoritul se desfăşoară potrivit unui calendar pastoral care coincide cu ciclul vegetaţiei şi
cuprinde două mari perioade: văratul şi iernatul , suprapuse celor două anotimpuri
corespunzătoare.
Potrivit ariei teritoriale de desfăşurare a celor două etape ale ciclului pastoral cercetarea
etnografică distinge trei tipuri de păstorit:
a. păstoritul local, practicat pe izlazul situat în hotarul satului
b. păstoritul local-zonal, cu văratul la munte şi iernatul în sat
c. păstoritul transhumant cu văratul la munte şi iernatul în afara satului, în câmpie sau „ în baltă”
După modul de asociere a proprietarilor de vite, cercetarea etnografică a consemnat două
tipuri de stână (stâna în accepţiunea de unitate economică pastorală constituită pe perioada
văratului, în vederea asigurării păşunatului vitelor şi a prelucrării laptelui): a. stâna de strâsură,
la care vitele aparţinând membrilor comunităţii săteşti sunt încredinţate unui „stăpân de munte”şi
b. stâna individuală a „economilor de vite”, mocani cu vite multe care închiriau munţi. Acest tip
de stână aparţinea, de regulă, mocanilor care practicau transhumanţa pastorală.
Cel mai vechi şi mai frecvent practicat nu numai la noi, ci în tot sud-estu şi chiar în vestul
Europei este păstoritul local, la care vitele păşteau în hotarul satului iar producţia pastorală
(laptele şi lâna) era destinată acoperirii nevoilor gospodăreşti.
Numit de unii cercetători şi păstorit pendulator, păstoritul local-zonal constă în văratul
animalelor la munte şi iernatul în gospodăria propie, tip de păstorit predominat în zonele
premontane unde predominante sunt fâneţele.
Păstoritul transhumant, caracterizat prin pendularea turmelor între munte pentru vărat şi
câmpie pentru iernat, constituie forma cea mai evoluată a păstoritului, care a cuprins, în Evul
Mediu, aria de locuire a popoarelor de origine latină din Europa meridională, Spania, Franţa
meridională, , provinciile italiene din zona Apeninilor şi românii din sud-estul Europei.
Începând din secolul al XVIII-lea, ca urmare a dezvoltării economice a ţărilor române,
îndeosebi a industriei textile, cât şi datorită interesului economic ala puterilor vecine, Austria şi
Poarta Otomană, păstoritul transhumant ia o amploare fără precedent şi va fi reglementat juridic
prin privilegii acordate de către domnitorii din Ţara Românească şi Moldova.
Cele mai însemnate centre pastorale din Transilvania care au practicat transhumanţa pastorală
au fost Mărginimea Sibiului, Săcelele şi Scheii Braşovului din Ţara Bârsei, Branul, Ţara Oltului,
Covasna, Breţcu şi Ţara Haţegului.
Plecarea turmelor spre baltă avea loc pe la 20 septembrie când sus la munte oile se răvăşeau.
Ajunse în câmpie (în baltă) turmele se răspândeau în funcţie de vegetaţie, de obicei în apropierea
bălţilor şi a terenurilor cu păduri şi stufăriş şi se aşezau într-un anumit loc numai după ce
stăpânul turmei încheia cu ocoalele silvice contracte pentru pădurile de salcie. În timpul iernii
oile se hrăneau cu coajă de salcie şi iarbă, iar în timpul fătatului cu porumb cumpărat din satele
apropiate.. Singurele construcţii pastorale erau saialele pentru ciobani şi perdelele din stuf
pentru adăpostitul animalelor. Primăvara turmele urcau din nou la munte pentru vărat.
Complexul pastoral de la munte pentru vărat, întâlnit în cele mai multe cazuri sub denumirea
de stână sau târlă, cuprinde câteva elemente tradiţionale asemănătoare ca funcţionalitate în
majoritatea zonelor ţării. Acestea sunt: stâna, adăpost pentru prelucrarea laptelui, adăpost pentru
unelte pastorale, depozit pentru produsele lactate, strunga pentru mulsul oilor, comarnicul
ataşat strungii, oborul vacilor, arcaciul pentru înnoptatul oilor şi cocina porcilor
4.Ocupaţiile secundare şi ocupaţiile casnice
4. 1. Albinăritul
Favorizat de existenţa a numeroase plante melifere în floră, apicultura a fost una dintre cele
mai vechi şi mai importante ocupaţii la români, datorită multiplelor intrebuinţări pe care le-a avut
mierea ca aliment şi medicament, ceara ca materie primă pentru fabricarea lumânărilor.
Mierea şi ceara au fost importante articole în comerţul cu lumea greacă în Antichitate şi printre
cele mai frecvente mărfuri în comerţul dintre Ţara Românească, Moldova şi Transilvania în Evul
Mediu.
Tehnici de obţinere a mierii
Cea mai veche tehnică de obţinere a mierii de albine, întâlnită şi la alte popoare, este
bărcuitul., mai precis culegerea ei de la stupii sălbatici adăpostiţi prin scorburile copacilor din
pădure, folosind ca unealtă specială pentru descoperirea stupilor cornul de bărcuit, confecţionat
dintr-un vârf de corn de bou. Toamna, având asupra lor unelte pentru scosul fagurilor din
scorburi(fireze,securi, fumigene,cuţite, vase pentru transport şi cornul de bărcuit), bărcaşii aflau
stupul, însemnau locul şi seara, când albinele se aşezau, făceau o bortă în copac, afumau albinele
şi deschideau scorbura pentru recoltarea fagurilor..
Faza de trecere la albinăritul sistematic a constituit-o aşezarea de ştiubeie de lemn în scorburile
buturugilor din pădure,în aşa numitele prisăci, instalate în locuri adăpostite de vânturi, însorite,
prin poieni, pe terenuri special amenajate, îngrădite şi uneori plantate cu pomi fructiferi. Stupii se
ţineau în prisăci până toamna în august sau la începutul lunii septembrie, când se culegea mierea,
apoi erau duşi la adăposturile pentru iernat, în stupini construite pe sol sau bordeie, numite
zemnic în Moldova. Din locurile pentru iernat,stupii se scoteau la Mucenici (9 martie) când se
puneau în care şi se duceau la prisăci.
Momentul trecerii la creşterea albinelor în sat, în stupi sistematici, confecţionaţi din diferite
materiale este fixat de către etnografi în secolul al XIX lea.
În albinăritul tradiţional pentru adăpostirea stupilor se foloseau ştiubeie,coşniţe de nuiele
lipite cu bălegar sau argilă amestecată cu pleavă, stropită cu mursă din miere subţiată cu apă
Mierea şi ceara se storceau cu ajutorul unor unelte casnice sau în teascuri asemănătoare
celor pentru storsul uleiului. Cercetarea etnografică a identificat două tipuri de teascuri: teascul
cu pene verticale, mai vechi şi mai simplu, numit în Munţii Apuseni scaun pentru stors ceara,
şi teascul cu şurub, mai evoluat şi mai eficient, folosit de marii crescători de albine şi negustori
de ceară
Din fagurii storşi puşi în apă călduţă se obţinea mursa; din mursa lăsată să fermenteze se
obţinea miedul, o băutură tradiţională la români care se vindea prin pieţe ca şi cidrul
Albinăritul tradiţional a cunoscut declinul o dată cu adoptarea în consum a zahărului şi o dată
cu decăderea comerţului cu ceara de albine.
4.2. Vânătoarea
Vânătoarea a fost practicată iniţial pentrru completarea hranei şi apărarea de sălbăticiuni a
semănăturiloe şi animalelor domestice, în timp ce blănurile constituiau o sursă de materii prime
pentru anotimpul rece şi o importantă marfă pentru export, pieile de jder şi de veveriţă din Ţările
Române figurând printre produsele căutate pe pieţele europene.
Tehnicile de vânătoare şi uneltele folosite cunosc forme arhaice, unele perpetuate până azi.Cele
mai cunoscute procedee utilizate de-a lungul timpului au fost:
a.vânătoarea cu ajutorul păsărilor, al şoimului şi al eretelui
b. vânătoarea cu ajutorul câinelui
c.vânătoarea cu ajutorul curselor şi capcanelor
d.. vânătoarea cu arma.
Procedeul cel mai larg răspândit, cunoscut ca aparţinând tipului de vânătoare pasivă a fost
vânarea cu ajutorul curselor şi al capcanelor, ingenios costruite.
Numite local şi capcane, (cele în care animalul cădea şi nu mai putea ieşi) cursele au fost
uneltele tradiţionale cele mai eficace şi, ca urmare, cele mai frecvent utilizate la noi, întâlnite la
toate popoarele lumii cu faună adecvată acestui tip de mijloace pentru vânat.
Folosind drept criteriu de clasificare tehnica de prindere a animalului, Romulus Vuia distinge
şapte tipuri de curse:
1.curse care prind vânatul prin căderea unui capac
2. curse care strivesc vânatul prin greutatea lor
3.curse care prind animalul la ieşirea din vizuină, folosite la vânatul
vulpilor şi jderilor
4.curse care prind animalul de picior sau de cap, acţionate de arcuri
5. curse cu momeală vie (o tolbă rotundă, folosită pentru prinderea vulpilor în care se
folosea ca momeală vie un cocoş închis într-o cutie)
6.gropile sau capcanele în care cădeau animalele; pentru mistreţi erau
săpate şanţuri, în care se băteau pari ascuţiţi, cu vârful în sus, în care animalul cădea
7.cursele cu laţ, folosite frecvent la prinderea jderului de copac
4.3.Culesul din natură
Culesul plantelor spontane întrebuinţate în alimentaţie, în medicina populară şi la vopsitul cu
culori vegetale a constituit pentru locuitorii satului tradiţional o ocupaţie secundară importantă,
cu o vechime care poate fi plasată la începuturile vieţii omeneşti
Dintre plantele alimentare spontane mai căutate au fost cele care suplineau, la începutul
primăverii, insuficienţa vitaminelor şi valoarea nutritivă scăzută a alimentelor, perioadă care
corespunde cu începutul Postului mare. Dintre acestea mai importante au fost cele.din care se
preparau mâncăruri: urzica, loboda, măcrişul, ştevia şi purul
Erau căutate şi plantele care se consumau crude cum erau: rizomii de baraboi, napi porceşti,
frunzele de măcrişul iepurelui, lăstarii cruzi de măcriş, de brăbin, racameţi, urechea porcului.
Începând de primăvara şi până toamna târziu, când cădea bruma, erau culese, pentru deosebita
lor valoare nutritivă, bureţii, dintre care erau preferaţi mai ales gălbiorii, mănătărcile (de fag,
de prun, de mesteacăn),râşcovii, sbârciogul, folosiţi în alimentaţie, fie copţi pe jeratic, fie
gătiţi. Se practica şi conservarea bureţilor pentru iarnă, uscaţi pe poliţe sau muraţi, aşa cum se
folosesc şi azi ghebele, ciuciuleţii şi flocoşeii, întrebuinţaţi ca murături în timpul iernii.
Unele plante spontane, ca cimbrişorul de câmp şi chimenul erau condimente apreciate şi, în
acelaşi timp, eficace plante medicinale
În timpul verii foarte căutate erau fructele comestibile: fragii, zmeura, afinele, coacăzele,
murele. Se mai consumau fructele păducelului şi porumbarului şi mai ales fructele pomilor
pădureţi (meri, peri), întrebuinţate pentru prepararea cidrului şi oţetului, nelipsite din gospodăria
tradiţională, precum şi cireşele folosite la prepararea ţuicii, aşa cum era renumita ţuică din
bazinul superior al Crişului Alb, foarte preţuită la târgul de pe Muntele Găina.
Plantele au avut o largă întrebuinţare şi la obţinerea coloranţilor vegetali pentru vopsitul
pieselor textile. De la unele se foloseau scoarţa şi rădăcina, de la altele frunzele, florile şi
fructele. Culegerea lor era încadrată în anumite termene tradiţionale, legate de timpul optim din
ciclul vegetal când planta ajungea la maturitate.. Cercetarea etnografică a consemnat o serie de
tehnici şi procedee de obţinere a culorilor vegetale, numai pentru negru fiind reţinute peste 50 de
reţete.
Ca practică generală, plantele sau numai anumite părţi ale lor se fierbeau până se obţinea
colorantul, apoi se adăuga piatră acră care se topea şi avea rolul de a fixa culoarea după care se
introduceau firele sau materialele textile ce urmau să fie vopsite. Pentru fixarea culorilor se mai
folosea borşul, urina şi usucul de la lână.
Un alt procedeu pentru obţinerea coloranţilor vegetali consta în macerarea frunzelor sau a
florilor plantelor. Astfel se obţineau, de pildă, aşa-numitele flori dulci din şovârf amestecat cu
pădureţ acru, ţinute trei zile la macerat. Prin amestecul şi proporţionarea diferită a anumitor
plante se obţineau mai multe nuanţe ale culorilor; roşu pute fi: deschis, închis, cireşiu, vişiniu,
aprins etc.; galbenul era curat, limoniu, ceriu, aprins etc.. Dintre plante, spre exemplu pentru
roşu, se foloseau: măr şi borş, măr şi şovârf, şovârf şi corn, prun şi şovârf, arin şi şovârf, măr şi
arin, arin şi mesteacăn etc.
Numeroase erau şi plantele folosite ca leacuri (muşeţelul, chimenul, coada şoricelului, coada
calului), numite într-o vreme „băbeşti”, uneori cu sens peiorativ, dar care –trebuie precizat-au
reprezentat în bună parte elemente constitutive ale fondului de cunoştinţe din care s-a dezvoltat o
dată cu botanica, medicina ştiinţifică încă din Antichitate.În fiecare sat mai toate femeile
cunoşteau leacurile vegetale,le strângeau la timp şi le foloseau când era nevoie pentru alinarea
suferinţelor oamenilor
Cercetare etnografică s-a oprit atât asupra practicilor medicale tradiţionale cât şi asupra
credinţelor şi practicilor magice în legătură cu lumea vegetală.
. 4.4.Ocupaţiile casnice
Prin practicarea ocupaţiilor principale şi secundare omul şi-a procurat produsele necesare
cerinţelor vitale Prelucrarea acestora s-a realizat însă prin practicarea ocupaţiilor casnice:
-prelucrarea produselor agricole alimentare
-pregătirea hranei zilnice
-prelucrarea fibrelor textile pentru confecţionarea îmbrăcămintei şi a textilelor de casă
2.1.Prelucrarea produselor agricole alimentare
Cercetarea etnografică consideră prelucrarea cerealelor în scopul obţinerii făinei şi mălaiului
necesare preparării alimentelor de bază ca una din cele mai vechi şi mai importante ocupaţii
casnice Uneltele cele mai simple folosite în acest scop încă din epoca neolitică au fost: râşniţa,
care folosea tehnica zdrobirii boabelor prin frecarea cu pietre şi piua, în care boabele erau pisate.
Ambele instalaţii erau acţionate cu braţele.
Piua, considerată cea mai arhaică unealtă era confecţionată dintr-un trunchi de lemn scobit, în
care boabele erau pisate cu ajutorul unui bătător..Este atestată şi piua de piatră, în care
grăunţele se pisau cu ajutorul unui pisălog, tot din piatră.
Cealaltă unealtă, râşniţa, este formată din două pietre late, de formă circulară suprapuse, la
care piatra superioară era învârtită manual în faza arhaică cu ajutorul unui băţ
Pentru decorticarea meiului se folosea o râşniţă de pământ formată dintr-o singură piesă de
formă rotundă, confecţionată din lut amestecat cu câlţi de cânepă ca liant. Unealta se fixa cu un
cui în podea în apropierea patului şi era învârtită cu ajutorul unui hădărag. Boabele de mei erau
decorticate prin frecarea de podea în timpul învârtirii râşniţei, după care erau pisate într-un
ştiubei (chilug) de lemn până se obţinea păsatul, folosit în alimentaţie la prepararea supelor,
sarmalelor şi caltaboşilor. Aria de răspândire a râşniţei de pământ cuprinde sudul Moldovei, estul
Bărăganului şi Lunca Siretului, zone în care cultivarea meiului s-a menţinut până în ultimele
decenii
Obţinerea făinei prin frecare şi pisare cu râşniţa şi piua, acţionate manual, a constituit o
ocupaţie casnică practicată în fiecare gospodărie.
Încă din Antichitate, însă, au fost aplicate şi sisteme mai perfecţionate de acţionare a
râşniţelor, care să înlocuiască acţionarea cu braţele prin forţa apei, a animalelor şi a vântului. Au
apărut astfel cele trei tipuri de mori: mori de apă, mori acţionate cu animale şi mori de vânt.
Uleiurile vegetale folosite în alimentaţia tradiţională se obţineau în instalaţii pentru zdrobirea
seminţelor oleaginoase, numite oloiniţe, care au luat naştere din pivele simple acţionate cu mâna,
folosite la obţinerea făinei ca înlocuitor al uleiului.
Oloiniţele erau compuse din două mecanisme de lemn: piua pentru zdrobirea seminţelor şi
teascul sau storcătoarea pentru extragerea uleiului
2.2. Prepararea hranei. Alimentaţia şi bucătăria tradiţională
Primii cercetători care s-au aplecat asupra aspectelor care ţin de sistemul alimentaţiei
tradiţionale au fost medicii cărora le datorăm primele lucrări de sinteză, dintre care s-a impus
Alimentaţia poporului român de I. Claudian (Bucureşti, 1939).
În ultimele decenii, atenţia cercetătorilor s-a îndreptat asupra celor două aspecte ale alimentaţiei
tradiţionale: alimentaţia obişnuită în zilele de post şi în zilele de dulce şi alimentaţia
ceremonială şi festivă, privite în interdependenţă cu evoluţia sistemelor tehnice de preparare a
hranei şi cu evoluţia, în general, a componentelor modului de viaţă.
Cercetarea etnografică distinge în sistemul alimentaţiei tradiţionale:
-alimente de bază
-alimente principale
-alimente sezoniere
-alimente ocazionale
Privind alimentele de bază din epoca dacică reţinem aprecierea reputatului istoric al culturii
P.P.Panaitescu, potrivit căruia laptele şi meiul au fost elementele de temelie ale hranei ţărăneşti
provenite din practicarea celor două ocupaţii de bază: creşterea animalelor şi cultura plantelor,
completate cu plante provenite din culesul din natură. Din sec.al XVII- lea, meiul incepe să fie
înlocuit, treptat, cu porumbul., pentru ca din secolul al XIX-lea , cartoful să constituie un
moment de cotitură în regimul alimentar obişnuit
Cercetătorii etnografi sunt unanimi în a aprecia că alimentele de bază folosite în alimentaţia
tradiţională de către poporul român au fost pâinea de grâu şi mămăliga din mei şi orz şi mai
târziu din făină de porumb. În timp ce pâinea a fost alimentul de bază în zonele bogate în
cereale, consumul de mămăligă a fost mai semnificativ în zonele mai înalte şi care dispuneau de
mai multe produse lactate.
Din grâu s-au preparat şi copturile rituale şi ceremoniale:prescuri, colaci, parastase, pască,
pomeni.etc., pentru practicile religioase şi pentru mesele sărbătoreşti.
Pâinea reprezenta simbolul rodniciei şi al bogăţiei (cu pâine sau cu boabe de grâu se azvârlea,
pentru belşug, peste nuntaşi şi miri).Obiceiul schimbului de colaci între mire şi mireasă
reprezintă simbolic legământul spiritual înfăptuit între tineri.
Privind evolutiv procedeele de coacere a pâinii folosite pe teritoriul ţării noastre, Georgeta
Stoica afirmă că, la origine, pâinea a fost coaptă în cenuşa caldă a vetrei, procedeu căruia i-a
urmat coacerea pe cărămizi încinse, mai târziu în cuptor.
Dintre toate sistemele folosite pentru coptul pâinii şi păstrate până în zilele noastre cel mai
arhaic este ţestul (din lat.”testum”, care înseamnă vas de lut). Ţestul avea forma unui clopot şi
era mai frecvent în Banat, Oltenia, Muntenia, Dobrogea şi sud-vestul Transilvaniei, unde se
interferează cu o altă instalaţie pentru copt pâinea, generalizată pe întregul teritoriu al ţării
noastre, cunoscută sub denumirea de cuptor.
Mai vechi şi mai frecvente, mai ales în Oltenia, erau ţesturile de lut, făcute din argilă sau
humă, amestecată cu câlţi, pleavă de grâu şi baligă de cal, frământată cu picioarele de nouă ori şi
modelată apoi pe un muşuroi de pământ presărat cu cenuşă, după care se făcea orificiul pentru
introducerea fierului cu care ţestul se lega de lanţul hornului, apoi se finisa, se spoia şi se lăsa la
uscat vreo 2-3 săptămâni.
Pentru confecţionarea ţesturilor, atribut al femeilor, se stabile o zi anume,ziua ţestelor sau
repotinul ţestelor,care cădea într-o marţi(prima sau a treia) după Paşti
Ţestul se încălzea cu coceni de porumb, paie şi tizic (bălegar) şi, pe lângă pâine, mălai, turtă, se
coceau sub el şi diferite mâncăruri cu cartofi, carne etc.
În zona de munte a Banatului şi în sud-vestul Transilvaniei s-au folosit şi ţesturile de piatră,
făcute de locuitorii unor sate specializate în pietrărit, în timp ce în satele din apropierea centrelor
siderurgice (Oţelul Roşu şi Reşiţa) se foloseau şi ţesturi din fontă.
Mai răspândit decât ţestul a fost cuptorul pentru copt pâinea. În unele zone era construit
în interiorul locuinţei şi a evoluat o dată cu planul casei; în altele cuptorul era construit afară într-
un şopron.
De origine foarte veche este cuptorul de piatră de formă sferică, specific aşezărilor din
centrul Transilvaniei unde se afla în folosinţa mai multor familii. În cuptorul de piatră se cocea
pâinea dospită de dimensiuni mari, în timp ce pâinea nedospită, sub formă de lipii se cocea în
cuptorul din lut şi pleavă
Era răspândit cuptorul de formă tronconică construit din nuiele împletite şi lipite cu lut,
folosit pentru coptul pâinii crescute, pe o arie care cuprinde Transilvania, Dobrogea şi Câmpia
Dunării. Caracteristică acestui tip de cuptor este asocierea cu o vatră (liberă sau cu plită),
amplasată lateral, pe care se pregătesc alimentele.
Folosirea ţestului sau a cuptorului a conturat anumite particularităţi locale privind alimentaţia
tradiţională; pâinea coaptă în ţest, nedospită, numită lipie este caracteristică sudului ţării, diferită
de pâinea mare, dospită, coaptă în cuptor, caracteristică Transilvaniei.
Pe lângă pâinea folosită în mod obişnuit în alimentaţie, cercetarea etnografică a consemnat şi
numeroase forme ceremoniale de copturi din făină de grâu ca daruri de sărbători, la nunţi, la
înmormântări, la mesele pentru pomenirea morţilor (prescuri, căpeţele etc).
Alimentele principale pentru zilele „ de dulce” erau carnea şi grăsimile, laptele şi produsele
lactate, completate cu legume, condimente şi fructe. Consumul de carne era rânduit după
sărbătorile de peste an şi după anotimpuri; porcul se tăia la Ignat (20 decembrie) pentru Crăciun ;
mieii de Paşti ; oile botoaşe pentru pastramă, toamna.
Laptele folosit pentru alimentaţie îl furnizau vacile; din laptele de oaie se prepara brânza (în
unele zone de munte în amestec cu laptele de vacă) păstrată în berbânţă sau în burdufuri.
Pentru zilele de post nelipsite erau ceapa şi usturoiul, apoi fasolea, cartofii, uleiurile, mierea,
fructele şi diferite preparate din fructe, completate cu plante spontane din categoria alimentelor
sezoniere, ca: lobodă, urzici, lăptuci, bureţi etc.
Dintre preparatele bucătăriei tradiţionale un loc important îl ocupau sarmalele (Muntenia şi
Oltenia), numite boace în Bucovina şi Maramureş sau găluşte în Transilvania, care se preparau
cu mei pisat, învelit în frunze de varză sau de potbal, fierte în oale de pământ pe vatra
cuptorului.
O mare varietate au cunoscut preparatele din varză cum ar fi varza cu nuci în zilele de post şi
la nunţi şi varza nefiartă călită cu untură.
În alimentaţia tradiţională, uleiurile vegetale au cunoscut o largă întrebuinţare, mai ales după
ce creştinismul a impus restricţii severe în regimul alimentar din zilele de post. Înainte de
adoptarea florii soarelui, uleiul vegetal se obţinea din seminţele unor plante mai vechi în cultură,
cum ar fi cânepa, inul, nucul, seminţele de fag (jirul), .Din cauza cantităţii reduse de seminţe
oleaginoase, acestea se foloseau în alimentaţie sub formă de făină, obţinută prin pisarea
seminţelor în piua de lemn, după care se cerneau cu o sită. Făina obţinută, numită târbă în Bihor,
era utilizată la pregătirea unor mâncăruri de post, fiartă se întindea pe pâine; în amestec cu varză
fiartă se folosea ca umplutură în plăcinte ; cu târbă şi păsat de mei se umpleau sarmalele. În
nordul Transilvaniei, făina obţinută din seminţe oleaginoase se numea julfă, ca în estul
Transilvaniei şi Moldova. Julfa se mai obţinea şi din turtele rămase după extragerea uleiului În
restul Moldovei, julfa îndulcită şi amestecată cu varză se folosea pentru umplutul plăcintelor.
În sudul Transilvaniei, ca umplutură la plăcintele din aluat se folosea făina obţinută din
seminţele de bostan în amestec cu varză. Aceeaşi întrebuinţare o avea făina de bostan, numită
bârţă, în nordul Olteniei şi al Munteniei.
Băuturile tradiţionale
Pentru prepararea băuturilor s-a folosit tehica fermentării, cunoscută-după cum consemnează
Hellanicos- încă de pe vremea tracilor; berea se obţinea din malţ de orz fermentat în apă cu
drojdie sau pâine dospită, la care se adăugau diferite ingrediente; braga, băutură acidă, uşor
alcoolizată, se prepara prin fermentarea meiului, la care se adăuga,uneori, puţin grâu, porumb sau
orz. Braga era băutura caracteristică Moldovei, Munteniei şi Dobrogei, unde a fost consemnată
până de curând cultivarea meiului; cidrul, numit şi cider în centrul Transilvaniei era obţinut din
fermentarea mustului de mere şi pere pădureţe, numit şi cirghir sau ţigheriu. O altă băutură de
mare vechime era miedul , obţinut din mierea rămasă în faguri după stoarcerea lor manuală, care
fermenta în combinaţie cu o anumită cantitate de apă.
Principala băutură obţinută în gospodăria tradiţională prin fermentare a fost vinul, a cărui
vechime este atestată arheologic şi documentar în scrierile lui Herodot şi Xenofon, care relatează
despre vinul băut în cornuri la ospeţele date de traci.
Tehnica distilării rachiului , cunoscută de către turci, pătrunde în ţările române prin secolul
al XIV-lea -al XV-lea şi ia o mare amploare în secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea. În raport cu
materia primă folosită în procesul de preparare (tescovină, prune etc) şi cu tehnologia utilizată
întâlnim anumite varietăţi de rachiuri desemnate cu diferiţi termeni:ţuică, palincă, horincă,
tescovină.
În nordul Transilvaniei băutura desemnată cu termenul specific de palincă sau vinars avea un
grad de alcoolizare mai mare,cca.40-50 grade.
Privind utilizarea băuturilor alcoolice în alimentaţie la poporul român, cercetarea etnografică
relevă o moderaţie a folosirii acestora atât în alimentaţia zilnică cât şi în cea ceremonială şi
preferinţa folosirii apei naturale şi a laptelui (dulce sau fermentat) în timpul muncilor agricole.
Comunitatea satească-după cum constată Ofelia Văduva- impunea o anumită decenţă în
comportamentul legat de consumul băuturilor alcoolice, acesta constituind un test prin care se
stabilea valoarea socială a unui membru al grupului şi chiar un argument în favoarea sau
defavoarea unui tânăr peţitor.
Modelul tradiţional al utilizării băuturilor nu presupunea doar împlinirea unor nevoi organice;
folosirea băuturilor avea semnificaţii precise în anumite momente ceremoniale în care era
antrenată întreaga comunitate în cadrul obiceiurilor şi ceremoniilor legate de ciclul vieţii, a celor
calendaristice şi sociale. Astfel, în relaţiile dintre oameni, băutura era folosită ca semn al
perfectării problemelor legate de o tranzacţie comercială (adălmaşul); vinul devine în timp un
element ritual în obiceiurile tradiţionale, element sacru (sângele Domnului nostru Iisus Hristos),
simbol al bucuriei, abundenţei şi belşugului folosit în riturile din cadrul nunţii, în credinţa că,
prin însuşirile lui, ar putea influenţa viitorul noii căsnicii..
Riturile legate de cultul morţilor au păstrat vechi credinţe în anumite valenţe ale vinului;
mormântul era stropit cu vin; participanţii la masa de pomenire a morţilor vărsau un strop de vin
pentru morţi; ulcica care se oferea în zilele de pomenire a morţilor conţinea de cele mai multe ori
vin, mied sau bere.
3.Industria casnică de prelucrare a fibrelor textile.
Conceptul de industrie casnică priveşte operaţiile de prelucrare a materiilor prime textile,
animale şi vegetale în propria gospodărie şi nu prelucrarea ţesăturilor în instalaţiile de tehnică
populară.
Materiile prime tradiţionale au fost: lâna, cânepa, inul, părul de capră, bumbacul şi borangicul.
Preferinţa pentru una sau alta dintre materiile prime a fost determinată de structura ocupaţiilor,
de condiţiile geografice şi de posibilităţile de procurare. La şes, unde agricultura era mai
dezvoltată, iar clima mai blândă, s-au folosit mai ales cânepa şi inul. În zonele de munte , cu o
economie preponderent pastorală şi o climă mai aspră, materia primă de bază a fost lâna pentru
îmbrăcăminte şi textile de casă., dar şi aici cânepa şi inul au fost preferate pentru ţesăturile de uz
casnic legate de prepararea laptelui şi pentru pânzeturile din care se confecţionau cămăşile.
Cercetarea etnografică a insistat asupra etapelor de prelucrare a fibrelor animale şi vegetale,
mai ales pentru a sublinia vechimea aspectelor analizate şi particularităţile zonale.
Lâna obţinută de la oile ţurcane (cu firul lung) era folosită în special pentru textilele de
interior, în timp ce lâna de la oile ţigăi era preferată pentru îmbrăcăminte. Oile se tundeau pe la
sfârşitul lunii mai înainte de a urca sus la munte. Lâna era păstrată în saci mari din cânepă, până
în luna iulie când, după prima coasă a fânului, era spălată şi depozitată în pod până toamna
târziu, după recoltarea produselor agricole când începeau operaţiile de prelucrare şi anume:
-scărmănatul cu o unealtă numită foşălăi
-pieptănatul cu piepteni cu dinţi de fier cu care se piaptănă şi fuioarele de cânepă
-torsul folosind ca unelte furca şi fusul
-răşchiatul cu ajutorul răşchitorului de lemn; firele erau făcute jirebii (scule)
-depănatul jirebiilor pe vârtelniţă
-ţesutul , comun pentru toate materiile prime folosite
Prelucrarea părului de capră este consemnată în sate din zona colinară şi montană de la sud
de Carpaţii Meridionali: Petreşti din Oltenia, Băleni, Suici din Argeş. Produsele obţinute:
procoviţe pentru pat, glugi, ţoluri, traiste şi desagi erau vândute la târgurile de la Ploieşti,
Târgovişte şi Bucureşti.
Ocupaţie aproape exclusivă a bărbaţilor, prelucrarea părului de capră parcurge aceleaşi etape
ca în cazul prelucrării lânii, cu deosebirea că ţesutul se efectua numai la războiul de ţesut
vertical.
Cânepa, folosită atât pentru îmbrăcăminte cât şi pentru textilele de interior şi de uz casnic,
era prelucrată numai de către femei. Etapele prelucrării cânepii înainte de ţesut sunt: topitul,
scosul seminţei, meliţatul, pieptănatul, torsul, fiertul şi robăitul.
După cules cânepa era dusă la topit într-o margine de apă curgătoare, liniştită, unde cânepa de
vară stătea 3-7 zile, iar cânepa de toamnă circa două săptămâni, apoi se punea la uscat până când
îi venea rândul să fie prelucrată. Prima operaţie consta în sfărâmarea învelişului lemnos prin
batere cu meliţa. Cânepa meliţată se strângea în chite şi se punea în pod până când era
pieptănată, adică trasă prin piepteni cu dinţi de fier, pentru a se alege fuiorul, cea mai bună
calitate de fire din care se ţesea pânza. Cânepa rămasă după ce se alegea fuiorul se pieptăna ,
obţinându-se câlţii folosiţi la băteală şi zgrebenelele, partea cea mai slabă ca şi calitate din care
se făceau sacii. Urmează torsul, operaţie similară celei întâlnite la prelucrarea lânii, după care
firele se depănau de pe fuse pe răşchitoare, obţinându-se jirebii. Apoi firul de fuior se
„robăieşte”, adică se trece printr-o fiertură de sămânţă de in şi tărâţe ca să capete netezime, în
timp ce firele de câlţi se fierbeau şi se opăreau cu leşie de cenuşă.
Firul de fuior, tors subţire se folosea în special pentru urzeala şi băteala pânzei de cămăşi, firele
de câlţi se foloseau ca băteală la pânza pentru feţe de masă, lepedee etc.
Firele de bumbac s-au întrebuinţat la ţesutul pânzei pentru cămăşi în amestec cu cele de
cânepă; din urzeala de bumbac cu băteală de câlţi se obţine pânza pentru feţe de masă.
Pentru brodat şi pentru confecţionarea unor ţesături fine s-a folosit mătasea. Începând din
secolul al XIX-lea se foloseşte şi borangicul, îndeosebi pentru ţesutul maramelor care, în zona
Muscel, a înlocuit ştergarul din bumbac ca învelitoare a capului.
Înainte de a începe ţesutul propriu-zis firele se urzeau pe urzoaie, improvizate uneori chiar dintr-
o grapă de lemn, apoi teara cu urzeală era trasă pe sulul războiului, operaţie numită învelit.
Urma neveditul prin iţe şi spată care se fixează în brâglă, apoi se montează iepele de care se
leagă aţele iţelor.
Cercetarea etnografică a identificat mai multe tipuri de război de ţesut. Cel mai vechi pare a fi
războiul vertical, folosit la ţesutul covoarelor în Oltenia. Un tip arhaic era războiul fix
orizontal folosit la ţesutul cânepii. Războiul orizontal mobil este o unealtă atestată încă din
secolele X-XII prin descoperirea de la Garvăn-Dinogeţia, generalizată în întregul spaţiu locuit
de români şi utilizat până astăzi la ţesutul mai multor categorii de ţesături.
Ţesăturile din lână care urmau să fie urilizate la confecţionarea unor piese de îmbrăcăminte,
dar şi cele pentru unele textile de interior erau finisate şi îngroşate în instalaţii speciale acţionate
de forţa apei: piuă, dârstă şi vâltore.
5. Meşteşuguri populare
Potrivit informaţiilor oferite de cercetarea istorică, în feudalismul timpuriu meşteşugurile se
dezvoltă în legătură cu ocupaţiile de bază, creşterea animalelor şi agricultura, pentru ca o dată cu
conturarea unei economii de tip urban, să asistăm la diferenţierea unor meşteşuguri spacializate
în diferite branşe, organizate în bresle (fierari,cojocari, tăbăcari, blănari, cizmari, croitori etc)
Concomitant are loc şi diferenţierea meşteşugurilor ţărăneşti legate de prelucrarea materiilor
prime obţinute din practicarea ocupaţiilor tradiţionale. Momentul generalizării separării
meşteşugurilor de agricultură, în Transilvania, este fixat de către istorici în secolul al XIV-lea
când în oraşe se trece la organizarea breslelor, în timp ce în Moldova şi Ţara Românească
procesul este mai lent.
Apariţia meşterilor ţărani,la început pentru a acoperi nevoile locale, cu timpul pentru a
satisface cerinţele de produse pe spaţii mai largi este diferită de la o zonă la alta şi de cele mai
multe ori este dependentă de materiile prime existente
Cerccetarea etnografică a clasificat meşteşugurile, folosind drept criteriu de bază materia primă
utilizată în: meşteşuguri specializate în prelucrarea produselor agricole, în finisarea textilelor,
prelucrarea pieilor, prelucrarea lemnului, prelucrarea lutului (olărit), pietrărit, fierărit, aurărit şi
meşteşuguri secundare ca: împletiturile din nuiele sau din papură din care se ţeseau rogojini,
confecţionarea funiilor şi plaselor de pescuit din fibre de cânepă
5.1. În domeniul prelucrării produselor agricole, un meşteşug de străveche tradiţie a
fost morăritul, practicat de meşteri morari, buni cunoscători ai tehnicii de măcinare a boabelor
cerealiere în instalaţii tehnice acţionate hidraulic În unele zone, în care s-a păstrat forma de
proprietate colectivă a morilor pe neamuri sau pe vecinătate, dreptul la măcinat s-a stabilit în
număr de zile, astfel încât în decurs de două săptămâni să vină fiecăruia rândul la măcinat
5.2. Dintre meşteşugurile specializate în finisarea şi îngroşarea textilelor amintim
piuăritul şi dârstăritul, practicate de către piuari şi dârstari. Aceste meşteşuguri specializate se
dezvoltă în strânsă legătură cu practicarea păstoritului de transhumanţă în Mărginimea Sibiului,
Săcele, Bran
5.3. Prelucrarea lemnului
În timpuri mai îndepărtate, în sate, fiecare gospodar cunoştea cele mai simple tehnici de
prelucrare a lemnului. Cu timpul, în Evul Mediu, mai ales în satele cu teren agricol mai puţin
productiv, dar cu suprafeţe întinse de păduri se ajunge la o specializare a celor mai iscusiţi şi
chiar a majorităţii locuitorilor în anumite ramuri: satele cu păduri de foioase în confecţionarea
pieselor de mobilier, hambarelor, războaielor de ţesut, care satisfăceau cererea de produse în
satele din zonele joase (meşterii din Budureasa-Bihor erau specializaţi în confecţionarea lăzilor
de zestere, lădoaielor de făină şi a războaielor de ţesut); satele de pe înălţimi, situate în
apropierea pădurilor de conifere s-au specializat în confecţionarea vaselor de uz cassnic (putini,
ciubere), şindrile, şiţe, care deserveau zone întinse, străbătute de o reţea de drumuri parcurse de
meşterii populari spre locurile unde avea loc schimbul de produse.
Cercetarea etnografică deosebeşte o grupă de ramuri comune de meşteşuguri specializate în
prelucrarea lemnului: (dulgherit, tâmplărit, rotărit, văsărit, butnărit, cărbunărit) şi anumite
meşteşuguri locale cum sunt: bozăritul, spătăritul şi construcţia instrumentelor muzicale.
Un meşteşug mai vechi, care presupune şi cunoştinţe teehnice de îmbinare a lemnului, dar şi de
respectare a unor raporturi matematice (intuitiv realizate) între părţile componente ale
construcţiei, a fost dulgheritul. Organizaţi în echipe, dulgherii specializaţi erau solicitaţi la
construirea cetăţilor, înălţau construcţiile obşteşti, în primul rând bisericile. Erau echipe de
meşteri renumiţi în Maramureş şi în Munţii Apuseni, solicitaţi la construirea bisericilor din toate
părţile ţării.
Ca meşteşug specializat, tîmplăritul se desprinde din dulgherit odată cu evoluţia arhitecturii,
când uşile şi ferestrele caselor, precum şi mobilierul făcut de dulgheri sunt înlocuite cu cele
confecţionate din scânduri “tăiate” la joagărele acţionate de forţa apei.
Rotăritul cunoaşte amploare în satele situate în apropierea pădurilor de foioase, a celor de
frasin, folosit pentru butucul roţii, de stejar, indicat pentru spiţe şi de mesteacăn utilizat la
construirea căruţelor. Centre specializate: Bahna-Neamţ, Racoviţa.Muscel, Jupâneşti-Gorj,
Răşinari-Sibiu.
Butnăritul sau dogăritul este un meşteşug specializat în confecţionarea vaselor de mare
capacitate (buţi, căzi, butoaie) din doage de stejar sau de dud utilizate pentru prelucrarea
fructelor, păstrarea vinului şi a ţuicii, solicitate, mai ales, în zonele pomicole şi viticole.Centre
renumite erau : Rădeşti-Argeş, Piscurile-Gorj, Breaza- Buzău, Proviţa de Sus- Prahova.
Văsăritul, meşteşug specializat în confecţionarea vaselor mai mărunte de uz gospodăresc, din
doage de brad s-a dezvoltat în satele cu păduri întinse. Meşterii făceau bote şi ciubere pentru
apă, găleţi de muls şi putinee, pe care le transportau în zonele de desfacere. Practicau văsăritul
sate precum: Nereju-Vrancea, Nehoiaşu- Buzău, Ceraşu- Prahova. În Transilvania cei mai
cunoscuţi erau văsarii din Munţii Apuseni.
Alte sate s-au specializat în confecţionarea instrumentelor muzicale: fluiere în Junc din
Apuseni şi Hodac-Mureş, cobze în Izvorul Bedeciului şi la Nadişa-Bacău.
Rudăritul era practicat în sate din Vâlcea, precum Băbeni unde tot satul lucrează din esenţe
moi: linguri, căuşe, troci şi coveţi.
Cărbunăritul s-a practicat în satele din apropierea centrelor miniere şi metalurgice, unde
cărbunii de lemn sau mangalul se folosea la prelucrarea metalelor.
5.4.Prelucrarea pieilor a constituit în vremuri îndepărtate o ocupaţie casnică
nespecializată, în care se foloseau procedee simple şi materiale comune în uzul casnic cum ar
fi:sarea, tărâţele, zerul, cenuşa şi varul, precum şi scoarţa de copac folosită şi pentru obţinerea
coloranţilor vegetali. Este vorba de argăsitul pieilor (dubitul), procedeul cel mai vechi răspândit
în aşezările din întreaga ţară şi folosit cu precădere la realizarea pieselor de port, în timp ce
tăbăcitul pieilor presupune o anumită specializare, la care se ajunge odată cu diferenţierea pe
branşe a meşteşugurilor de prelucrare a pieilor.
Un alt factor care a contribuit la specializarea meşteşugurilor în general şi, în mare măsură a
celor de prelucrare a pieilor l-a constituit dezvoltarea aşezărilor urbane încă din primele secole
ale epocii medievale, unde apar: cojocarii, curelarii, blănarii, cizmarii, tăbăcarii
În viaţa satelor cele mai importante meşteşuguri au fost: tăbăcăritul şi cojocăritul.
Pentru confecţionarea încălţămintei şi a diferitelor curele, întrebuinţate fie ca piese de port, fie
pentru legatul şi înhămatul animalelor, s-au utilizat pieile bovinelor, mai groase şi mai rezistente,
şi mai rar pieile de porcine, în timp ce pentru piesele de îmbrăcăminte s-au folosit pieile de
ovine, cu lâna pe ele (blana)
Izvoarele documentare consemnează diferite procedee folosite la tăbăcitul pieilor. Astfel, în
Mehedinţi, acum 100 de ani, pieile crude se ţineau în apă timp de o săptămână ca să se înmoaie,
se cărnuiau cu o cuţitoaie, se spălau, se introduceau într-o cadă mare îngropată în pământ într-un
amestec de var şi apă unde se ţineau două săptămâni, se scoteau se rădea părul cu o cuţitoaie, se
puneau din nou în lapte de var timp de şase săptămâni,se scoteau, se spălau în apă limpede, se
cărnuiau a doua oară, se spălau din nou, se puneau în borş timp de o zi şi o noapte ca să se
înmoaie faţa, iar pe dos să iasă zeama din ele, apoi se puneau intr-un butoi cu zeamă de gorun
timp de trei zile-procedeul se repetă de încă 2-3 ori, apoi pieile se pun pe banc, se curăţă cu
cuţitul, se întind pe masă, se ung cu untură de peşte , se pun la uscat şi se folosesc potrivit
necesităţilor
Cel mai important şi răspândit meşteşug specializat în prelucrarea pieilor de oaie pentru
confecţionarea diferitelor piese de îmbrăcăminte în satele din ţara noastră a fost cojocăritul.
Specializat în confecţionarea diferitelor piese de îmbrăcăminte, cojocăritul era practicat în cadrul
unor gospodării de către membrii familiei cu înclinaţie pentru cusut şi brodat.Principalele faze de
lucru în cojocărit sunt: argăsitul, croitul şi cusutul, brodatul
1-Argăsitul- pieile se ţineau în apă trei zile să se înmoaie, , se scoteau, se
cărnăleau pe o ramă cu un cuţit special, numit scafă, se presăra pe ele sare şi tărâţe, şi se puneau
la argăsit într-un butoi, se presăra şi piatră acră şi se turna peste ele apă rece . Se ţineau la argăsit
14-18 zile, întoarse de 2-3 ori pe zi, se scoteau, se puneau la uscat, apoi se întindeau şi se curăţau
cu scafa.
2.Croitul şi cusutul
3.Brodatul- cu lână şi mătase, aplicaţii cu fâşii de piele curăţate de lână numite
irhe, garnituri din blănuri scumpe-jder
Principalele produse ale cojocăritului erau:
-pieptarele deschise în faţă cum se poartă în Bucovina, Maramureş, ţinutul
Năsăudului, ţinutul Pădurenilor şi Banat
-pieptarele înfundate, deschise într-o parte, purtate în Ţara Oltului, mocănimea
Munţilor Apuseni, Bran, Vâlcea
-cojoacele fără mâneci tipice Bucovinei, Ţării Moţilor, sudului Transilvaniei,
Muscelului
-cojoacele cu mâneci
-bituştile-Bran, Mărginimea Sibiului
-bunda mocănească din piei de oaie ţurcană folosită sus la munte sau pe drmurile
transhumanţei pastorale
5.5.Pietrăritul s-a dezvoltat în legătură cu unele cerinţe vitale cum sunt construirea locuinţelor şi
măcinatul cerealelor. Un centru renumit este Albeştii de Muscel, unde se extrage un calcar de
nuanţe galben, gri sau roz, bun pentru construcţii şi sculptură, la monumente funerare.
Pietrele de moară se ciopleau la Hârlău şi Comăneşti-Moldova, la Deniştepe în Dobrogea,
Stănija-Apuseni. La Ciceu, în Transilvania se mai făceau râşniţe, tocile pentru ascuţit cuţite şi
topoare şi troci pentru apă.
5.6. Fierăritul- meşteşug întâlnit şi practicat în fiecare sat, ocupă un loc important în viaţa
comunităţilor rurale. Din barele de fier, fierarii făceau unelte (sape, topoare, securi, seceri, coase)
sau diferite ferecături pentru care şi căruţe.), potcoveau animalele de tracţiune şi confecţionau
feroneria pentru geamuri şi uşi.
5.7.Olăritul
Meşteşugul olăritului s-a dezvoltat de timpuriu în legătură cu prepararea hranei şi păstrarea
alimentelor. Naşterea ceramicii-potrivit părerii arheologilor- este legată de meşteşugul
împletiturilr din nuiele din care oamenii făceau coşuri, lipite cu lut pentru păstrarea cerealelor.
Prin arderea întâmplătoare a unor asemenea coşuri lipite cu lut au constatat că lutul se întăreşte la
foc. Treptat au făcut vasele din suluri de argilă plastică care se încolăcea în spirală, începând cu
fundul vasului către gura lui.
Cercetările arheologice au scos la iveală obiecte ceramice, remarcabile din punct de vedere
tehnic şi artistic aparţinând neoliticului-culturilor Cucuteni, Gumelniţa, Hamangia-care au
produs vase de uz, vase rituale şi plastică mică (figurine).
Începând din secolul al III-lea î.Hr.se conturează o ceramică aparţinând civilizaţiei geto-dace,
unele forme, tehnici de lucru şi de decorare regăsindu-se şi astăzi în producţia atelierelor de olari
din ţara noastră. Ceramica neagră este considerată ca fiind o ceramică autohtonă, aceleaşi forme,
procedee tehnice şi de decorare întâlnindu-le şi astăzi în centrele din Bucovina şi Maramureş.
În Evul Mediu o mare înfluenţă asupra ceramicii româneşti o are ceramica bizantină, mai ales
prin tehnicile decorative orientale. Centrele medievale din care s-a transmis influenţa bizantină în
ceramica populară au fost Curtea de Argeş şi Suceava, care produceau ceramică pentru curtea
domnească.
Materia primă pentru confecţionarea vaselor este argila-lutul-un pământ compus din silicat de
aluminiu, carbonat de calciu , magneziu şi oxizi de fier care are calităţi plastice, adică se poate
modela în forme diferite..
Argila cunoaşte mai multe varităţi:
1. Caolinul-o rocă argiloasă de culoare albă folosită pentru fabricarea porţelanului
2. Argila plastică folosită în olărit-are culoare cenuşie, se foloseşte la fabricarea faianţei şi olăriei
comune
3. Pământul galben-este un pământ de culoare galbenă, roşie sau brună, care serveşte la fabricarea
olanelor, cărămizilor şi ornamentelor de argilă arsă.
3.1.Tehnici folosite pentru confecţionarea ceramicii.
-modelarea vaselor cu mâna
-confecţionarea ceramicii la roata olarului
3.2.Etapele parcurse pentru confecţionarea ceramicii populare
a-Pregătirea lutului
Lutul se extrage cu târnăcopul, sapa, cuţitoaia din locuri
cunoscute, situate în hotarul satului; este adus acasă şi depozitat la adăpost de soare şi ploaie sau
lăsat peste iarnă să degere pentru a se omogeniza, mărindu-se astfel plasticitatea.
b.Prelucrarea lutului
Lutul este frământat prin călcare cu picioarele goale pe un ţol de
cânepă sau pe duşumea, sau cu malaxorul, bătut cu maiul, adăugându-se treptat apă. Apoi se taie
felii subţiri cu cuţitoaia, se curăţă de impurităţi, se fac bulgări atât cât trebuie pentru un vas.
c. Fasonarea sau modelarea se face pe roata olarului cu mâna pentru a-i da
forma dorită.. Se mai folosesc şi unelte tradiţionale ca pieptene pentru modelarea formei vaselor,
, strungul din lemn tare de păr pentru netezirea vaselor adânci în interior şi plotogul, o bucată de
piele de oaie pentru finisarea vaselor.
d. Uscarea vaselor –se face la umbră, în atelier sau pe prispă timp de
câteva zile
e.Angobarea sau barbotinarea vaselor se face după uscare; constă din
acoperirea acestora cu o pastă din humă diluată cu apă, numită angobă. Are rolul de a astupa
eventualele porozităţi ale vasului.
f. Ornamentarea vaselor se face prin diferite procedee tradiţionale:
a. desenare sau pictare cu pensula, cu cornul sau prin jirăvire cu “gaiţa”
b.zgrafitare-zgâriere pe angobă cu un vârf metallic
c. cu ornamente în relief realizate prin
-imprimare cu degetul a unor brâne alveolate
-aplicare de figurine de lut
g. Arderea în cuptorul special construit din pământ pietros amestecat cu
nisip pentru a rezista la foc şi a păstra căldura.Cuptorul se încarcă pe sus,vasele aşezându-se
după mărime, cele mari dedesubt cele meci deasupra. Combustubilul folosit pentru ardere
depinde de resursele locale şi după tipul de ceramică; plop, pin , brad, mai ales pentru ceramică
neagră pentru-că produc mai mult fum dar şi o temperatură de la 500 la 1000 C.
Arderea vaselor în cuptor poate fi:
-reductivă –pentru ceramica neagră
-oxidantă-pentru ceramica roşie
3.3. Forme ceramice
Formele ceramice produse de olarii români sunt făcute să răspundă trebuinţelor casnice
cotidiene şi celor rituale.Sunt:
a.:forme întinse -farfurii,blide,străchini,tigăi
b. forme înalte –ulcioare,oale
c. forme complexe-ulcioare de nuntă, vase pentru flori, ţepi pentru case, sfeşnice,
figurine, instrumente muzicale-ocarină, cahle,olane
3.4 Categori de ceramică
1.Ceramica neagră
Ceramica neagră se obţine din acelaşi material şi prin aceleaşi procedee ca şi ceramica roşie
numai modalitatea de ardere diferă. Ceramica neagră se obţine în urma unei arderi incomplete,
neoxidantă (obţinută prin astuparea şi a deschiderii din partea superioară a cuptorului cu pământ
şi bălegar), cu mult fum care intră în porii vasului.
Se consideră a fi de tradiţie autohtonă şi se întâlneşte în Moldova şi nord-estul
Transilvaniei.Ceramica neagră are o tehnică specială de decorare prin lustruirea cu o piatră
specială şi o bucată de piele prin care se obţine un negru metalic şi în acelaşi timp vasul devine
impermeabil.Se mai decorează prin sgrafitare,pe pasta crudă cu motive simple,tip de decor de
tradiţie bizantină
Categorii de vase de ceramică neagră -oale,ulcele,străchini, farfurii,căniţe.
2.Ceramica roşie
Ceramica roşie se obţine prin ardere oxidantă, cu cuptorul deschis, activat de un curent
puternic.Treptat remperatura se ridică la 800-900 C cât este necesar pentru procesele chimice de
întărire şi înroşire a vaselor.
a.ceramica roşie nesmălţuită-ieftină şi mai rezitentă este preferată pentru vasele de
gătit.Este mai frecventă în Transilvania,unde olarii-ţărani aveau interdicţie de a folosi
smalţul.Centre de ceramică roşie nesmălţuită –Săcel,Lăpuş,Săscior de pe Valea Sebeşului,Băiţa
din Sălaj,Corund din Harghita,Gălăşoaia şi Glogova din nord-vestul Olteniei,Curtea de Argeş şi
Dărmăneşti din Muntenia,Iveşti din Moldova.
b.ceramica roşie smălţuită de veche tradiţie în producţia meşteşugărească este mai nouă în
meşteşugul ţărănesc
În ţările române ceramica smălţuită a apărut sub influenţa celei bizantine, în aşezările din
sudul ţării care aveau legături cu Bizanţul, în Dobrogea după care se răspândeşte treptat în
Moldova şi Ţara Românească..Meşteşugul confecţionării ceramicii smălţuite de influenţă
bizantină cunoaşte o mare dezvoltare în centrele voievodale Curtea de Argeş şi Suceava,de unde
tehnica smălţuirii a fost preluată şi de către olarii de la sate
.Descoperirile arheologice de la Garvăn-Dinogeţia din Dobrogea arată că smalţul se folosea la
producerea ulcioarelor încă din secolul al VII-lea.Forma cea mai caracteristică de tradiţie
bizantină care a fost preluată este reprezentată de ulciorul de mărime mijlocie, smălţuit, de
culoare verde .
Tehnicile şi decorul de tradiţie bizantină apar şi în centrele Horez ,Oboga,Româna din
Oltenia,Rădăuţi, Lespezi şi Tansa din Moldova şi în centrul maramureşean Lăpuş.
Smalţul a cunoscut o largă întrebuinşare în Antichitate; smalţul egiptean avea la bază sticla,
rezultatul amestecului de siliciu cu sodă la care se adăuga un oxid metalic-oxid de cupru sau oxid
de cobalt.
Smalţul folosit astăzi în olărit se obţine din litargă (oxid de plumb) în amestec cu siliciu
pulverizat din care se obţine o glazură care la ardere se vitrifică devenind transparentă şi
strălucitoare. Smalţul se aplică pe vasele angobate, acoperite cu motive decorative, după prima
ardere. Se aplică pe vas prin turnare cu o lingură sau prin scufundarea vasului într-o baie de
smalţ.
Smalţul se putea procura şi din comerţ-miniu de plumb-amestecat cu nisip. Smalţul poate fi
incolor, verde, bleu, brun, negru, roşu, galben.
2.1.Tehnici de ornamentare a ceramicii roşii
2.1.1.prin desenare sau pictare-pictura se execută pe vasul angobat (acoperit cu o
substanţă făcută din humă albă sau roşie diluată cu apă)cu diferite instrumente
-cu pensula
-cu cornul-un corn de vită folosit ca recipient pentru culoarea care se scurge printr-o
pană de gâscă înfiptă în vârful cornului
-prin jirăvire cu gaiţa,făcută din fire de porc mistreţ sau din mustaţă de iepure, înfipte
într-un mâner de lemn cu care se trasează linii foarte fine, obţinându-se ornamente policrome
asemănătoare unei pânze de păianjen.
2.1. 2.prin sgrafitare-adică prin zgâriere pe angobă cu un vârf metalic.De tradiţie
bizantină acest tip de decor s-a folosit în centrele de la Rădăuţi,Valea Izei şi Vama-Satu Mare.
2.1. 3.cu ornamente în relief prin imprimare cu degetul a unor brâne alveolate care
înconjoară corpul vasului şi prin aplicare a unor figurine de lut.Acest tip de decor se aplică
vaselor de dimensiunni mari cum sunt chiupurile de la Oboga şi cele de la Curtea de
Argeş,decorate cu figurine zoomorfe în relief,precum şi ulcioarele de nuntă de la Oboga,cu decor
reprezentând lei,broaşte .şerpi şi alte simboluri zoomorfe ale fertilităţii.
2.1. 4.prin lustruire cu piatra-tehnică întâlnită în centrul maramureşean Săcel şi care
aminteşte de epoca dacică La Tene când tehnica lustruirii era întrebuinţată atât pentru ceramica
neagră cât şi pentru ceramica roşie.
2.2.Ceramica pictată
Pictarea vaselor se făcea cu culori naturale obţinute din minerale şi plante.
Din neolitic şi până azi culorile cele mai utilizate erau cele minerale, adică „pământurile”
extrase din hotarul satelor:
-caolinul – alb
-oxidul de mangan – violet, brun, negru
-oxididul de fier – roşu
-oxidul de cupru – verde
-oxidul de antimoniu – galben
-oxidul de cobalt – albastru
-oxidul de plumb – alb-gălbui
Toate culorile se prepară astfel; mai întâi sunt transformate în pulberi fine prin măcinare, apoi
sub formă de emulsie în amestec cu apă.
Piatra albă de râu, măcinată cu râşniţa, împreună cu caolinul se amestecă bine în apă rezultând
o emulsie, cunoscută sub numele de angobă. Emulsia se punea într-o baie de lut în care era
introdus vasul; după uscare vasul era lustruit după care era ars în cuptor.
S-au conturat diferenţieri zonale în ceea ce priveşte preferinţa pentru anumite culori: la
ceramica de Suceava verde şi galben,la cea de Corund albastru, în Maramureş dominant este
brunul.
2.2.1.. Repertoriul ornamental
. a. Ornamentele geometrice sunt preponderente-linia vălurită,linia
frântă,rombul,punctul,spirala,meandrul,cercul ,crucea.Sunt dispuse în benzi ornamentale
care înconjoară vasul.Apar şi motive stilizate,coarnele berbecului,precum şi motive astrale
geometrizate legate de cultul sorelui-cercul,spirala.
b..Motive vegetale-pomul vieţii,vrejul cu frunze,brăduţul,flori-pe vasele mai vechi
puternic stilizate, geometrizate, pe vasele mai noi într-o interpretare mai realistă.
c..Motive zoomorfe –pasărea apare cel mai frecvent ca simbol legat de suflet,de
fecunditate,de spor şi rodnicie-calul căruia i se atribuie puteri protectoare de păzitor al
casei.,câinele-simbol al fidelităţii,şarpele-cu multiple semnificaţii simbolice ale
nemuririi,regenerării şi fecundităţii,cunoscător al tainelor lumii subpământene şi paznic al
comorilor ascunse.
d.Motive antropomorfe-figurate pe corpul vasului sau chiar corpul vasului de formă
umană.Mai frecvente sunt reprezentările feminine aparţinând cultului Marii Zeiţe şi ritului
fertilităţii.
Dintre toate categoriile ceramice ulcioarele de nuntă sunt cu cea mai mare încărcătură
simbolică,exclusiv motive solare de sugerare a fertilităţii ,conferind nunţii caracter magic şi
valoare simbolică.Sunt figurate şarpele,capul de berbec,calul înaripat,câinele cu rol protector,
simbolul crucii, pomul ca simbol al axului lumii-axis mundi-care face legătura între pământ şi
cer, pasărea care apare în vârful pomului-pasărea suflet,uneori chiar ulcioarele având formă de
pasăre.Uneori pomul vieţii apare între doi şerpi sau două păsări afrontate.
6.Portul popular
Portul popular trebuie considerat un element etnografic de cultură materială definitoriu
pentru identitatea culturală a poporului român şi, totodată, o componentă fundamentală a artei
populare
Prin formă, croi, ornamentică, cromatică şi funcţionalitate, portul popular a contribuit
substanţial la configurarea specificului etnic Pentru argumentarea originii noastre, concludente ni
se par şi asemănările dintre vestimentaţia dacilor reprezentaţi pe Columna lui Traian cu portul
ţăranilor români de la munte
a.Izvoare documentare pentru reconstituirea îmbrăcămintei tradiţionale româneşti
-reprezentările grafice ale ţăranilor români din Cronicum Pictum Vidobonense din
secolul al XIV-lea
-lucrări-descrieri –din sec.XIV-XVII aparţinând unor călători străini
-numeroase colecţii de albume din secolele XVII-XIX ce conţin informaţii cu privire la
piesele de îmbrăcăminte
-mărturiile etnografice din Descriptio Moldaviae a cărturarului-domnitor Dimitrie
Cantemir
Lucrări de referinţă privind portul popular românesc datorăm unor etnografi de prestigiu, ca:
Tzigara Samurcaş, Cornel Irimie, Tancred Bănăţeanu, Hedwig Formagiu, Maria Bâtcă şi alţii,
care abordează atât funcţia utilitară, ceremonială şi de distincţie socială cât şi valoarea estetică a
pieselor de port.
b. Piesele portului popular tradiţional românesc.
Piesa de bază a portului tradiţional românesc a fost cămaşa din cânepă, in sau
bumbac, în unele cazuri din lână subţire, purtată atât de către bărbaţi cât şi de către femei, în
variante diferenţiate pe sexe şi în raport cu folosirea în activităţi lucrative (haine de lucru) sau în
costumul de sărbătoare.
Pentru acoperirea părţii de jos a corpului în costumul bărbătesc s-au folosit iţarii sau cioarecii
pentru bărbaţi, în timp ce costumul femeiesc a fost întregit de la brâu în jos cu două pânzături
numite catrinţe, sau cu o piesă dreptunghiulară mai lată, din lână, strâns înfăşurată pe corp,
numită fotă, tipul iniţial al fustei. Varianta mai lejeră a fotei este vâlnicul, tipul iniţial al rochiei
Dintre hainele de lână ţesute la război, principala piesă de tradiţie autohtonă este sarica,
protectoare contra frigului.
Confecţionat din blană de oaie, de veche tradiţie este pieptarul, protectorul pieptului, purtat
atât de bărbaţi cât şi de către femei şi căciula,moştenită de la daci. În portul femeiesc, funcţia de
acoperitoare de cap o îndeplinea vălitoarea, o piesă de pânză albă cu care mireasa se gătea la
schimbatul portului şi pe care apoi, ca nevastă, o purta la sărbători şi o păstra până la moarte,
când făcea parte din îmbrăcămintea destinată călătoriei în lumea de dincolo.
O altă piesă comună atât costumului bărbătesc, cât şi celui femeiesc, era brâul, cu funcţii
importante în protejarea mujlocului (şalelor), moştenit de la daci, el coexistând cu o altă pisă cu
aceleaşi funcţii, preferată de bărbaţi la muncă, numită curea. După cum indică şi termenii cu
care sunt numite, aceste piese aparţin fondului autohton dacic. Ele sunt răspândite pe un areal, la
interferenţa pieselor de port specifice nordului friguros, croite din ţesături mai groase, cu cele
confecţionate, mai ales, din pânzeturi, aparţinând lumii mediteraneene.
Redăm o tipologie funcţională a pieselor componente ale portului popular românesc:
a. piesa de bază- cămaşa
-pentru bărbaţi
-pentru femei
b. piese care îmbracă trupul de la brâu în jos
-cioarecii sau iţarii pentru bărbaţi
- catrinţa sau fota pentru femei
c. haine de deasupra de tradiţie autohtonă
1.haine care acoperă trupul
-ţolul
-gluga
2. haine care îmbracă trupul
2.1. lucrate din textile
-laibărul
-sarica din lână ţesută în război,
-sumanul
2.2.lucrate din blană de oaie
-pieptarul din blană de oaie
-cojocul
-cu pielea în afară
-cu lâna în afară
3.. acoperitoare de cap
-căciula şi pălăria pentru bărbaţi
- vălitoarea pentru femei
4. cingătorile-piese pentru protejarea mijlocului (şalelor)
-brâul-pentru bărbaţi şi pentru femei
-cureaua-chimirul-şerparul pentru bărbaţi la muncă
5.piese care protejează picioarele
- obiala
-opincile
c. Evoluţia portului popular românesc
Din tipurile iniţiale, datorită evoluţiei tehnicilor de prelucrare a materiilor prime şi a tradiţiilor
locale de ornamentare, costumul popular românesc capătă anumite particularităţi zonale.
Elementele tradiţionale s-au îmbogăţit prin:
-ingeniozitatea meşterilor populari
-împrumuturi interzonele
-împrumuturi din arta meşteşugarilor din oraşe
-brandemburgurile de pe costumul bărbătesc
-caţaveica
-influenţele diferitelor etnii
-în Oaş, Maramureş:
-gacii caracteristici slavilor şi maghiarilor
-cămaşa foarte scurtă, carcteristică Slovaciei, Ungariei, Sloveniei, nordului Serbiei
-în sudul ţării şi Dobrogea
-pantalonii cu croiala largă asemănători cu şalvarii turceşti
c.1. Etape în evoluţia portului popular
1.conturarea elementelor de bază ale portului popular şi individualizarea în
raport cu cel al altor popoare o dată cu individualizarea celorlalte componente definitorii pentru
identitatea culturală a poporului român .Treptat se diferenţiază şi tipurile zonale de
îmbrăcăminte datorită unui complex de factori
-factori geografici-clima
-factori economici-ocupaţiile
2.accentuarea unor influenţe interzonale prin adoptarea în componenţa unor
tipuri zonale de costum popular a unor piese din alte zone datorită contactelor intermediate de
transhumanţa pastorală şi dezvoltarea legăturilor economice, a economiei de schimb.Sunt
adoptate şi piese de port inspirate din vestimentaţia orăşenească cum sunt caţaveica şi dulama,
precum şi componente ale costumului orăşenesc, la început cu rol de protecţie a pieselor
tradiţionale (în costumul femeiesc şorţul pentru protejarea zadiei şi bluza pentru protejarea
cămăşii).Treptat zadiile au fost înlocuite cu rochii şi şorţuri, iar cămăşile cu ciupag şi fodori
mari cu cămăşile simple.
3.începutul declinului portului tradiţional prin accentuarea influenţelor
orăşeneşti la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea.Factorii care au
determinat schimbări în portul popular au fost:
-factorul economic-evoluţia tehnicii şi apariţia de noi materii prime-
bumbacul şi materiale textile produse în manufacturi şi fabrici textile.
-moda
d. Costumul femeiesc
-cămaşa-ia în Muntenia şi sudul Transilvaniei
-catrinţa-opregul,fota sau vâlnicul
-învelitoarele de cap-velitoarea
-brâul
-ilicul
-opincile
d.1.Tipuri de cămăşi- având drept criteriu croiul stanului şi modul de racordare a
mânecii la stan:
-cămăşi cu stanul drept şi mânecile încreţite la gât, tipic portului românesc
-cămăşi cu stanul drept şi mâneca prinsă din umăr
d.2. Găteala capului
-fetiţele până la vârsta de 14 ani purtau părul pieptănat cu cărare la mijloc,împletit în
două codiţe legate cu fundiţe
-fetele de măritat purtau părul pieptănat şi împletit la spate într-o singură coadă
-femeile măritate purtau părul împletit în două cozi strânse pe creştetul capului într-un
conci, capul era acoperit cu o căiţă,vălitoare, gimbir, în zilele de sărbătoare cu ştergarul sau cu
marama
d.3. Cingătorile
-brâiele înguste-brăciile sau brăcirile
d.4.Hainele de deasupra-se îmbracă peste cămaşă
1.haine care acoperă trupul
-ţolul
-gluga
2.haine care îmbracă trupul
2.1.lucrate din textile
-ilicul,leibărica-fără mâneci
-scurteica-fără mâneci
-guba cu mâneci
2.2.lucrate din piele
-pieptarul-fără mâneci
-pieptarul înfundat
-pieptarul despicat
-cojocul
-cu pielea în afară
-cu lâna în afară
3.piesele care protejează picioarele
-obiala din dimie
-ciorapul împletit din lână ţigaie
-opincile
-cizmele şi ghetele
d.5.Podoabele
1.mărgele
-din coral aduse de negustori austrieci şi boemi
-lătiţarele-mărgele mici colorate
2. din metal
-salbe de monede
-lucrate de meşteri
-cingători
-paftale
-zale, inele ,balţi
d.6. Tipurile principale ale costumului femeiesc
1..costumul femeiesc cu catrinţe sau cu zadii- acoperă zona centrală a ţării noastre
din Maramureş până la Dunăre
-cătrinţele negre în sudul Transilvaniei din Haţeg ,Mărginimea Sibiului până în
Tara Oltului
-cătrinţele vărgate în restul zonelor
2 costumul femeiesc cu fotă- este răspândit în întreaga Moldovă şi în Muntenia cu
zonele Buzău, Prahova, Muscel, Argeş, Ilfov,Vlaşca şi Bărăgan
3. costumul femeiesc cu vâlnic –evoluat din fotă, lărgită şi încreţită pentru a fi mai
comodă la mers şi la muncă; este răspândit în Dolj şi Mehedinţi şi în unele sate din Gorj unde
vâlnicul este numit zăvelcă
4.costumul femeiesc cu oprege-evoluate din catrinţe; este răspândit în Banat
5. costumul femeiesc cu rochii albe-evoluate din catrinţe, răspândit din nordul
Banatului până în Ţara Oaşului cu zonele Câmpia Aradului,Ţara Zărandului, Bihorul, Sălajul,
Sătmarul şi Ţara Oaşului.
e.Costumul bărbătesc
e.1.Piesele da bază sunt:
-cămaşa albă confecţionată din pânză
-cioarecii sau iţarii în creţuri ori purtaţi strânşi pe picior
-brâul din lână ţesut în război
-şerparul din piele
-pieptarul din blană de oaie
Pe timp răcoros purtau sumanul,zeghea ,ţundra, sarica din lână ţesută în război şi cojocul
din blană de oaie
e.2.Acoperitorile de cap
-pălăria
-căciula
e.3. Cingătorile
-brâiele late ţesute în război
-curelele late-chimire sau şerpare
e.4. Haine care acoperă trupul
-ţolicul
-gluga –caracteristică costumului bărbătesc din Haţeg
e.5.Haine care îmbracă trupul
a.lucrate din textile
-vesta-leibărica
-guba şi sumanul -elemente principale în portul din Tara Oaşului
-sumanul
-buboul în Ţara Oltului
-sumanul şi mantaua în Bucovina
-mânecarul şi sarica, caracteristice portului păstorilor transhumanţi
b.lucrate din piele
-pieptarul
-cojocul
-cu pielea în afară
-cu lâna în afară-bunda mocănească
Stilul zonal al portului popular românesc
În ansamblul său portul românesc se bazează pentru femei pe cămaşa albă cu poale şi tot pe
cămaşă, completată cu pantaloni pentru bărbaţi.
Dintre provinciile istorice româneşti, Moldova prezintă cea mai mare unitate stilistică a zonelor
etnografice, evidenţiată în costumul femeiesc cu fotă şi ştergarul ca podoabă a capului, iar cel
bărbătesc cu cămaşa până la genunchi şi iţarii foarte strâmţi precum şi în unitatea structurală,
cromatică şi ornamentală a hainelor de deasupra, în special a sumanelor, preferat de culoare
închisă.
Ca particularităţi zonale putem remarca în zona Neamţ cămaşa cu fustanelă, pieptarul cu
blăniţă brumărie şi iţarul strâmt şi încreţit în portul bărbătesc; în zona Vrancea cămaşa cu
mâneca răsucită aparţinând costumului femeiesc.
Zonele Iaşi, Bârlad, Vaslui, în parte Botoşanul şi Romanul se înscriu în tipul de costum cu
cămăşile lucrate din ţesătură de lână; în portul femeiesc este prezent androcul şi fustele largi,
creţe, asociate în genere cu cămăşi de tip „poncho”. Ca învelitoare de cap, vălitoarea din nordul
Moldovei este înlocuită în aceste zone cu tulpănele, albe sau colorate, Tot în aceste zone erau în
uz şi caţaveicile din postav, îmblănite cu garnituri de vulpe roşie.
În Dobrogea, grupurile de aromâni au costumul tradiţional cu decor cu broderie cu fir auriu şi
aplicaţii de pasmanterii, accesorii bogate şi podoabe metalice, multe din argint filigranat. În
costumele turceşti de veche tradiţie sunt feregeaua, închisă la culoare şi şalvarii, purtaţi atât de
către bărbaţi cât şi de către femei. Costumul femeiesc, românesc din Dobrogea este acelaşi cu cel
din estul Munteniei cu cămaşa de tip poncho, purtată cu două catrinţe cu şorţ, sau fuste cu
catrinţă, iar capul se împodobeşte cu tulpănele albe.
În Muntenia anumite caracteristici specifice delimitează portul din zonele subcarpatice de
portul din zonele de câmpie.
În zonele Muscel, Argeş, Prahova , în costumul bărbătesc specifică este cămaşa până la
genunchi, din pânză cu „chenare”şi pantalonii strâmţi, în timp ce în zonele de câmpie, Vlaşca,
Teleorman, Ilfov, cămaşa este lungă până la glezne şi pantalonii din pânză, largi, tubulari.
În zonele Buzău, Râmnicu Sărat, Muscel se continuă aria costumului femeiesc cu fotă, dar
intervine şi o fotă mai mică, asociată cu o catrinţă în faţă. Zona Argeşului, aflată sub influenşa
curţilor domneşti de la Curte de Argeş şi Târgovişte, prezintă cel mai somptuos costum femeiesc,
cu decor din fir şi paiete şi cu o cromatică dominată de roşu rozaliu.
În Ilfov şi Teleorman portul femeiesc se bazează pe prezenţa a două catrinţe, diferit
dimensionate şi ornamentate una faţă de alta.
În zona Vâlcea costumul femeiesc cunoaşte două variante: tipul cu două zăvelci-catrinţe şi
tipul cu opreg-vâlnic. Costumul bărbătesc, pe vreme friguroasă foloseşte o piesă amplă,
spectaculoasă, din dimie albă, numită şubă, împodobită cu bârnaş negru
În zona Dolj se poartă vâlnicul, realizat dintr-o ţesătură de lână foarte fină.
În zona Gorj, costumul schileresc impresionează printr-un tip unic de compoziţie decorativă
realizat prin aplicarea de găitane negre de mătase pe fondul alb al hainelor din dimie. Cele mai
valoroase piese ale costumului bărbătec sunt vesta şi minteanul, o haină scurtă cu mâneci.
În Mehedinţi specifică portului bărbătesc este şuba lungă din dimie albă cu decor bogat
conturat cu găitan negru. Costumul femeiesc prezintă două variante: la munte –portul cu două
zăvelci-catrinţe, iar la câmpie-portul cu vâlnic creţ.
Elementele care individualizează costumul tradiţional din Banat sunt opregul cu franjuri şi
conciul-boneta, purtate de femei. Remarcabile sunt şi pieptarele şi cojoacele, bogat împodobite
cu broderii dinmătase policromă, cu oglinzi, cu bumbi şi aplicaţii din piele, dar şi vestele
bărbăteşti şi şubele purtate atât de către bărbaţi cât şi de către femei pentru frumuseţea decorului
realizat cu aplicaţii de şinoare negre pe fondul alb al ţesăturii.
În Transilvania, femeile poartă cămaşă cu ciupag şi catrinţe cu trup vânăt, susţinute pe talie
cu bete ţesute din lână. indiferent de vârstă şi statut civil-fată sau femeie măritată. Specificul
costumului bărbătesc este dat de croiul cămăşii drepte şi de lărgimea pantalonilor care diferă de
la o zonă la alta: în partea de nord-vest sunt foarte largi, din pânză şi se numesc gaci, iar în
centrul şi sudul Transilvaniei au o lărgime normală. De mare valoare artistică în portul
transilvănean sunt şubele, pieptarele şi cojoacele.
În zonele Arad, Bihor, Oaş, în costumul femeiesc cămăşile sunt bogat împodobite cu
broderii puternic colorate, poalele cămăşilor au rol de fustă şi peste ele se poartă o catrinţă sau
şorţ. Costumul bărbătesc se caracterizează prin izmene largi şi cămăşi scurte. Se poartă sumane
albe , cu aplicaţii de postavuri colorate şi cu broderie. Ca haină de deasupra caracteristică
Maramureşului, Lăpuşului şi Chioarului este guba, o haină albă din lână cu fire lungi, introduse
în băteală, purtată de ambele sexe.
În Maramureş, costumul femeiesc are ca piese distincte zadiile-catrinţe din lână- cu dungi
late, orizontale,colorate în roşu cu negru sau galben cu albastru şi guba., iar costumul bărbătesc
păstrează tipologia portului din vestul ţării cu izmene largi şi cămaşa scurtă, purtată pe dinafară.
Caracteristice costumului de Năsăud sunt pieptarele bărbăteşti cu canaci, decorate cu ciucuri
din mătase policromă, cojoacele lungi purtate de femei, brodate cu aplicaţii de meşină şi ciucuri
mari din mătase, ca şi pălăriile cu roată de păun, simbol al feciorilor şi păuniţele, o podoabă
specifică tinerelor fete-unice în ţară.
În zona Pădureni, cu cele 32 de sate de pe platourile Munţilor Poiana Ruscăi întâlnim un port
original şi unic în ţară. Cea mai valoroasă piesă a costumului femeiesc, cămaşa impresionează
prin cromatica şi decorul mânecilor, brodate cu arnici roşu sau negru în tehnici arhaice. Peste
poalele cămăşii , mărginite cu dantele femeile purtau două oprege-cătrinţe-din lână, cel din faţă
mai scurt. Cu timpul opregul din faţă a fost înlocuit de catrinţa vânătă, un şorţ din postav. Pentru
acoperit capul nevestele folosesc ceapsa brodată-bonetă- de care se prinde cu ace cu gămălii
florale, cârpa lungă, care se poartă petrecută pe sub cingătoare sau băgată sub cojoc. Specific
numai pădurencelor este purtatul podoabelor metalice pe talie: lanţurile cu chei şi inele din
alamă, balţii cu zimţi de cositor şi cheile pe chici, un grupaj de cinci cordele cu zimţi de cositor
terminate fiecare cu una-două chei, purtate pe şold, podoabe pe care femeia le primea la nuntă,
ca mireasă şi era obligată să le poarte până la moarte.
În zona Haţeg dintre piesele de port femeiesc specifice se impun: ceapsa cu coarne, care
acoperă doar conciul-cocul-nevestelor, lăsând la vedere frumuseţea pieptănăturii, cămaşa lungă,
peste poale catrinţoiul, ţesut din lână purtat la spate, iar în faţă catrinţa, mult mai scurtă lucrată
din cânepă pentru vară şi din lână pentru iarnă. Piese tipice care există doar în această zonă sunt
laibărul muieresc din şubi-haina scurtă- şi şuba lungă- haina bărbătească, lucrate din ţesătură
albă de lână precum şi pieptarul crăpat-despicat-din blană.
În zona Sibiu costumul femeiesc aparţine tipului cu două catrinţe neagre, cu cămaşă cu
broderie tot neagră, cu mânecile terminate cu fodori. Găteala capului are specifică vălitoarea cu
ciurel şi basmaua neagră cu franjuri. Costumul bărbătesc are ca piesă de bază specifică, cămaşa
cu barbure, peste care este îmbrăcat pieptarul mic foarte bogar ornamentat şi bituşca din blană,
iar ca acoperitoare de cap pălăriuţa lucrată de meşteri din Sălişte .
În zona Ţara Oltului-Făgăraş, costumului femeiesc îi aparţine păstura-cătrinţă-neagră în spate,
asociată cu şorţul din dimie roşie în faţă.. Peste căiţa cu reţe, capul se înfăşoară cu pomeselnicul
mare, alb. Ca haină de deasupra tipic zonei este recălul de culoare neagră şi buboul cu miţul
lung.
8. OBICEIURILE POPULARE
Lumea în care trăim se prezintă sub dublu aspect: lumea vizibilă ( lumea de aici) şi
lumea ascunsă ( lumea de dincolo), alcătuită din spirite şi forţe pe care nu le putem percepe, dar
care pot interveni asupra lumii perceptibile într-un mod care ne poate afecta negativ existenţa.
Asupra acestor spirite şi forţe se poate acţiona eficient dacă se recurge la un sistem de practici
adecvate în care cel care intervine trebuie să fie iniţiat. Aceste practici, pe care le numim practici
magice, presupun un alt tip de comportament decât cel cotidian, un comportament simbolic.
Momentul trecerii din planul obişnuitului în planul simbolicului este indicat prin termenul rit. Iar
succesiunea de gesturi, de acte şi de momente din structura unui comportament, diferit de cel
cotidian în care intervin reprezentări mitologice, având la bază o credinţă magică în împlinirea
unei dorinţe de ordin practic constituie un ritual.
Ritualul aduce în discuţie termenul de obicei prin care etnologii înţeleg un ansamblu de
credinţe şi convingeri, transmise din bătrâni prin intermediul tradiţiei, după care trebuie
întâmpinat un anume eveniment, marcată o anumită sărbătoare ori după care trebuie să se
desfăşoare un anumit ritual. Prin tradiţie înţelegem un sistem de modele consacrate de trecutul
îndelungat al unui grup uman cu statut de comunitate, transmise din generaţie în generaţie pe
cale orală şi însuşite necondiţionat de către unii din cei de astăzi. Obiceiurile sunt norme
obligatorii de comportament ale oamenilor în comunităţile tradiţionale.
Obiceiurile îndeplinesc două funcţii fundamentale: o funcţie morală, aceea de a
departaja faptele permise la nivelul individului şi ale comunităţii de faptele nepermise, interzise
şi o funcţie juridică de cadru normativ prin care toate iniţiativele umane sunt subordonate unui
cod de valori şi reguli validate de către comunitate Datorită caracterului obligatoriu, obiceiurile
funcţionau ca o lege în viaţa comunităţii.
În structura sa, obiceiul reuneşte un ansamblu de manifestări sincretice de la text, cântec,
mimică până la dans, manifestări legate de cele mai importante momente ale vieţii omului în
planul existenţei materiale şi spirituale.
În timp ce datina este un model comportamental transmis din generaţie în generaţie,
obiceiul pune în circulaţie nu numai reguli de viaţă ale generaţiilor trecute cât mai ales idealuri
comportamentale ale generaţiilor prezente.
Cercetare etnologică distinge trei categorii de obiceiuri
a. obiceiuri calendaristice legate de sărbători
b. obiceiuri din ciclul vieţii- naştere, nuntă, înmormântare
c. obiceiuri din ciclul muncii, cu caracter magic, care privesc ocupaţiile, construcţiile
etc.
O categorie aparte a obiceiurilor o constituie descântecele, farmecele , vrăjile care conţin
practici cu caracter magic prin care se solicitau împlinirile şi neîmplinirile,unele cu lucru curat
altele cu lucru necurat.
O altă categorie de norme comunitare reglementează raporturile individului cu obştea sătească
din care face parte.Aceste norme care privesc viaţa socială sunt :
-formele de organizare social-economică tradiţională
-formele şi modurile de dobândire a proprietăţii
-normele de conduită
Forma de organizare social-economică la români a fost în toate epocile istorice, începând din
Dacia preromană, obştea sătească alcătuită din grupuri familiale în genere cu legături de
rudenie,unite pe baza principiului vecinătăţii şi al teritoriului comun, prin interese comune legate
de autoapărare şi organizare a muncii.Organul de conducere al obştilor săteşti era sfatul obştii
care se dividea în trei cete de vârstă
a. ceata bătrânilor –legiuitorii, judecătorii şi administratorii satului
b. ceata oamenilor maturi-cu rol însemnat în întrajutorarea în muncă
c. ceata feciorilorc care au trecut formal ritul de iniţiere numit intratul în horă.Având în
frunte un jude, ceata feciorilor organiza ceremoniile festive de peste an, asigura judecata la
nivelul întregii comunităţi prin ceata de strigători, organiza paza satului, asigura disciplina în
rândul tineretului. În Ţara Oltului ceata se organiza la Sfântul Nicolae. În Scheii Braşovului
ceremonialul organizării cetei de feciori, cunoscută sub numele de Junii Braşoveni, avea loc la
sărbătoarea Paştelui când tinerii intrau în horă.
Legislaţia satului era obiceiul pământului, un sistem de norme de conduită şi convieţuire
socială privitor la organizarea comunităţii, proprietatea funciară şi asupra altor bunuri
mişcătoare şi nemişcătoare, norme de drept referitoare la moştenirea bunurilor şi la danii,
infracţiuni, pedepse şi procedura de judecată.
In satul tradiţional existau două forme de proprietate: proprietatea devălmaşă şi
proprietatea individuală,ambele costituite pe baza principiului de drept cutumiar potrivit căruia
ceea ce era creat de către natură-pădurea, apele, păşunile-se afla în stăpânirea comună a obştei,
iar ceea ce era creat de om prin munca lui devenea proprietate individuală.
Dreptul la proprietatea devălmaşă se stabile pe baza principiului potrivit căruia unui lot-matcă
( proprietatea individuală pe care se afla gospodăria) îi corespundea un drept de pe tot hotarul
satului.
Averea se transmitea urmaşilor prin înzestrare, în părţi egale fiecărui copil,iar părinţii îşi
păstru dreptul de uz viager asupra părţii pe care se afla gospodăria.Casa părintească rămânea
moştenire celui mai mic fiu potrivit principiului ultimogeniturii ,de bază în dreptul
obişnuielnic românesc, în schimbul sarcinilor de întreţinere a părinţilor, a obligaţiei
înmormântării şi a pomenirii lor după moarte.
O formă de protejare a proprietăţii obşteşti era aceea prin care în caz de înstrăinare a
proprietăţii funciare individuale trebuiau întrebate mai întâi rudele apoi vecinii,potrivit dreptului
de precumpărare şi răscumpărare a pământului, care odinioară era proprietatea unui moş
comun.
În problema raporturilor familiale, rudenia era: de sânge, prin alianţă şi spirituală; familia
era cu sistem patrilinial şi patrilocal; femeia e numită după numele soţului; era
obligativitatea vârstei mai mari a mirelui; căsătoria era interzisă între rude până la gradul
şapte. Sistemul endogamic interzicea căsătoria cu persoane din alt sat.
În comunităţile tradiţionale, purtarea faţă de oamenii vârstnici era plină de respect, forma de
adresare, chiar şi în cazul rudelor celor mai apropiate, era cu dumneata.
Cinstea era lucrul cel mai de preţ de aceea era pedepsit chiar şi prejudicial moral; era apoi
omenia şi frumuseţea definite prin hărnicie,modestie, cuminţenie, puse în evidenţă atât prin
comportamentul cotidian cât şi în cadrul unor manifestări sociale care antrenau întreaga
comunitate aşa cum erau horele duminicale şi şezătorile.
Şezătorile constituiau prilejuri de afirmare a hărniciei şi iscusinţei, a talentului de
interpretare a creaţiilor folclorice, era o adevărată şcoală a muncii. Cele organizate în prima parte
a iernii, iniţial pentru a prelungi în noapte prelucrarea fibrelor textile erau nu numai o şcoală a
muncii ci şi o şcoală a vieţii sociale şi spirituale, prilej de transmitere a moştenirilor culturale, de
comentare a evenimentelor din viaţa socială, aici se legau priepenii şi se puneai la cale căsătorii,
care aveau loc după sărbătoarea Crăciunului. Participarea la şezători constituia şi un prilej de
pregătire a fetelor pentru momentul trecerii în floarea vieţii, marcat prin „intrarea in joc”.
Pregătirea pentru acest ritual presupunea învăţarea dansurilor (jocurilor) practicate de
comunitate, Ca urmare, şezătorile erau acele obiceiuri sociale în care erau prezentate toate
jocurile populare practicate de către comunitatea respectivă.
Socializarea tinerilor începea cu înfrăţirea şi însurăţirea (prinsul văruţelor) , în
prima săptămână din Postul Paştelui, la Sân-Toader,moment care marca trecerea de la copilărie
la adolescenţă şi continua cu intrarea în joc, sau- cum i se mai spunea în zona Bran ieşirea la
joc, la Crăciun sau la Paşti,moment ce marca trecerea de la adolescenţă la maturitate.Ultima
etapă era intrarea în rândul celor însuraţi, marcată prin căsătorie când se întemeia o nouă
familie ce presupunea un nou statut social.
La începutul Postului Paştelui, la Sân-Toader o practică rituală străveche era spălatul
ritual al părului de către fete cu decoct de oman-iarbă mare Ceremonialul recoltării rădăcinilor
de oman se desfăşoară după un scenariu ritual care începe prin plecarea fetelor în hotar înainte de
ivirea zorilor având asupra lor ouă, pâine şi sare, căutarea rădăcinilor de oman, propunerea
adresată plantei pentru un schimb echivalent: „ Eu îţi dau pită cu sare/ Tu să-mi dai cosiţă mare;
„ Eu îţi dau pită şi ouă/ Tu să-mi dai cosiţă nouă”.
În săptămâna lui Sân-Toader feciorii se impuneau, în cadrul comunităţii, prin obiceiul
numit încurarea cailor,o întrecere organizată în hotarul satului la care participau feciorii din sat
asistaţi de către întreaga comunitate.
Pentru menţinerea normelor de convieţuire socială, a legii satului, o practică judiciară
aplicată în comunităţile tradiţionale era strigarea peste sat, efectuată de către ceata de
strigători, care avea ca scop să pedepsească moral pe cei care încalcă normele tradiţionale de
convieţuire,desfrâul, furtul, normele privitoare la căsătorie. Strigatul peste sat satiriza prin
strigăte versificate fetele care n-au terminat la timp torsul cânepii,beţivii etc.
Investigaţiile etnografice şi folclorice cu privire la credinţele,obiceiurilor şi practicile
magice legate de principalele momente din viaţa omului: naştere, nuntă, înmormântare s-au
materializat într-o serie de lucrări, dintre care se remarcă, ca dimensiuni şi arie de cuprindere,
trilogia.Naşterea la români, Nunta la români şi Înmormântarea la români, aparţinând
etnologului Simion Florea Marian
De regulă femeia năştea acasă, pe vatră asistată de moaşă, reprezentantă a moşilor şi
strămoşilor, o rudă apropiată a tatălui copilului, o persoană pricepută în probleme de ginecologie.
Ea era investită cu rezolvarea tuturor problemelor ivite la naştere, de la primele semne ale facerii
până la botez, de obicei la 40 de zile de la naştere: pregătea psihic şi ajuta femeia la naştere,
moşea copilul, răspundea de igiena, sănătatea şi viaţa mamei şi noului născut, efectua scaldele
rituale, asigura integrarea noului venit, prin gesturi, acte, formule magice în familie şi spiţa de
neam, pregătea Masa Ursitoarelor..
Începând cu botezul, atribuţiile moaşei de integrare a necunoscutului venit din altă lume
în lumea de aici sunt preluate de o instituţie creştină năşia a cărei principală atribuţie era
integrarea copilului în comunitatea de credinţă şi individualizarea acestuia în cadrul obştei
printr-un nume propriu, prin botez.
Al doilea moment din ciclul vieţii este căsătoria.Principalele momente ale
căsătoriei.sunt peţitul,învoiala,logodna şi nunta propriu-zisă.
Datorită amploarei şi conţinutului bogat în elemente folclorice şi de artă populară,nunta
poate fi considerată cea mai însemnată manifestare artistică populară În ceremonialul nunţii,
rânduielile cultice creştine sunt încadrate de obiceiuri aparţinând riturilor de trecere.Cel mai
important moment din desfăşurarea nunţii era schimbarea portului care avea loc după masa
mare şi evidenţia noua stare socială a miresei-aceea de femeie măritată.
Cel de al treilea moment principal din ciclul vieţii înmormântarea este un ritual care
marchează despărţirea de cei vii, trecerea într-o altă lume şi integrarea în acea lume.În cele trei
zile după deces, în care mortul rămâne între cei vii aveau loc o serie de practici în care
supravieţuiau numeroase elemente din fondul originar.Cele mai semnificative sunt privigherea,
jocurile de priveghi, cântecele rituale şi bocetele.
Ocupaţiile tradiţionale erau rânduite pe anotimpuri după observaţii asupra aparentei
deplasări a soarelui pe bolta cerească, pe luni după mişcarea lunii în jurul pământului, pe
săptămâni echivalente celor patru faze ale lunii, pe zile, unele favorabile altele nefavorabile.
Anumite îndeletniciri trebuiau începute numai în timpul uneia din cele patru faze ale lunii,
considerată ca forţă cosmică capabilă în acel moment să influenţeze în mod favorabil cursul
proceselor naturale, mai ales în timpul celor două faze: luna nouă şi luna plină..
Luna nouă era considerată o perioadă fastă, de aceea erau recomandate practice magice
prin care se putea influenţa bunăstarea individului în momentul în care luna era văzută prima
dată. Pe lună nouă era recomandat semănatul florilor şi al plantelor care cresc şi rodesc în sus, la
suprafaţa solului ( secara, grâul, porumbul), erau interzise: semănatul şi răsăditul legumelor, al
pomilor, punerea cloştii, nunţile.
Luna plină era considerată favorabilă împlinirilor de orice fel: pornirea plugului,
semănatul legumelor ce se dezvoltă în pământ, ceapa, usturoroiul, ridichea; acum este.timpul
favorabil pentru diferite activităţi: semănatul cânepii, inului, grâului de toamnă, vopsirea lânii cu
vopsele vegetale. Acum oamenilor trebuie să le meargă totul în plin..
Începutul,desfăşurarea şi terminarea principalelor activităţi productive erau legate de
termene ultimative: meliţatul cânepii până la Sf.Andrei-30 noiembrie-torsul cânepii până la Joia
mare dinaintea Paştilor.
Ritualul prilejuit de pornirea plugului şi semănat, ambele atribute ale bărbatului,
impunea restricţii în viaţa conjugală şi îmbrăcăminte curată. La semănat, bărbatul trebuia să
îmbrace o cămaşă albă, curată.
În perioada dintre semănat şi recoltarea păioaselor pe primul plan se aflau obiceiurile de
invocare a ploii. Străvechi rituri de invocare a ploii, atestate încă din epoca dacică şi păstrate în
cele mai multe zone din ţara noastră sunt: Caloianul şi Paparuda.
Caloianul,obicei păstrat până de curând în zona de câmpie a Olteniei,Munteniei,sudul
Moldovei şi Dobrogea consta în modelarea din lut galben sau din cârpe a unui om care era
împodobit cu coji de ouă, aşezat într-un coşciug şi îngropat de obicei lângă o fântână; după trei
zile era dezgropat şi i se dădea drumul pe o apă curgătoare ca să tulbure norii pentru a provoca
ploaia.
Paparuda, având acelaşi scop de invocare a ploilor se practica în joia a treia după
Paşti şi în Joia Verde, a doua după Rusalii, iar în timp de secetă mare în oricare altă zi din vară.
O fetiţă era îmbrăcată cu o cămaşă confecţionată din frunze şi alte materiale vegetale şi urmată
de fete şi de băieţi umbla pe uliţele satului, cântând şi săltând, în timp ce femeile ieşeau şi le
udau turnându-le apă pe cap.O variantă a obiceiului, atestată în Ţara Zarandului,Ţara Haţegului
şi în unele sate din Carpaţii Meridionali este Blojul, practicat de către băieţi neprihăniţi. In partea
de nord a Olteniei,obiceiul,numit Feroşeii, era practicat de către copii care foloseau ca recuzită
clopote, sape vechi pe care le loveau producând zgomote şi în timp ce erau udaţi cu găleţile de
apă,copiii jucau invocând ploaia.
Credinţele şi practicile rituale din timpul verii erau cele în legătură cu secerişul. Cel
mai răspândit obicei şi mai bine păstrat era acela de a lăsa ultimele spice pe câmp netăiate pe
care secerătorii le legau cu o aţă roşie şi le numeau barba popii sau barba lui Dumnezeu în
credinţa că în anul următor grâul o să rodească, să fie roşu şi să nu aibă neghină. Secerătorii luau
apoi un mănunchi de spice frumoase pe care le păstrau până primăvara, când le scuturau boabele
peste grăunţele care urmau a fi însămânţate.
La sfârşitul secerişului se desfăşura cel mai complex ritual agrar care antrena întreaga
comunitate sătească denumit Cunună în Transilvania, Drăgaică în Muntenia şi Moldova.
Obiceiul consta în împletirea spicelor în cunună sau legarea în buzdugan în formă de
cruce,urmată de procesiunea aducerii în gospodăria din sat de către ceata secerătorilor cântând şi
chiuind, încercând astfel să stimuleze rodnicia pământului.Cununa, în formă de cerc,
simbolizând soarele şi pe care numai fecioarele aveau îngăduinţa de a o împleti,era purtată de o
fată pe la răspântiile satului,sătenii o udau exprimând astfel dorinţa ca ploaia să cadă la timp.În
final obştea satului organiza o masă în cinstea participanţilor la ceremonial.Cununa de grâu se
păstra la loc de cinste în casă până la începutul noului an agrar când era împlântată în ultima
holdă semănată,un rit magico-religios menit sa transfere rodnicia-mana grâului-din cunună în
grâul proaspăt semănat.
Prin Drăgaică, obicei cu aceeaşi semnificaţie, românii sărbătoreau pe Ceres,zeiţa
recoltelor şi a grâului în mitologia romană,după cum susţine Dimitrie Cantemir,care ne lasă şi o
descriere a ceremonialului:”atunci când încep să se coacă semănăturile fetele din mai multe sate
se adună şi o aleg pe cea mai frumoasă dintre ele căreia îi dau numele de Drăgaică,o petrec pe
ogoare cu mare alai, ogătesc cu cunună împletită din spice şi cu multe basmale colorate şi-i pun
în mâini cheile de la jitniţe, aşa cutreieră toate satele petrecută de lume cântând şi jucând”.
Practicile amintite sunt legate şi de importanţa pâinii care în credinţele populare
simboliza rodnicia şi fertilitatea.
Potrivit credinţelor populare la Ziua Crucii-14 septembrie-se închide pământul şi
pentru ierburi iar gângăniile intră în ascunzişuri.Prin Oltenia şi Muntenia în această zi era
Cârstovul viilor,dată la care se credea că e binesă înceapă culesul viilor.Tot la Ziua Crucii era
ultima zi în care se puteau culege plantele de leac, se recolta mierea ,erau bătuţi nucii, în
Bucovina se duceau la biserică poame,unele se dăruiau,altele erau aruncate pe foc la Alexii-17
aprilie-şi tot acum se dăruiau ulcele cu miere sau mied.
Obiceiurile referitoare la creştere animalelor, mai numeroase în zona de munte sunt
legate, mai ales, de apărarea manei laptelui la vaci şi la oi care putea fi furat de către strigoi, iele,
vrăjitoare. De aceea în cadrul obiceiurilor de Sângeorz-23 aprilie-când începede perioada ciclului
pastoral destinată obţinerii produselor lactate-predomină riturile legate de mana vitelor întrucât
se credea că strigoii numiţi şi pricolici,se pot metamorfoza în câini, pisici, pătrund în grajd, mulg
laptele, iau mana vitelor şi o duc la vitele lor. Pentru conservarea manei vitelor şi pentru apărarea
de strigoi,la Sângeorz fiecare gospodar punea la stâlpul porţii ramuri verzi de salcie şi o glie
înverzită pe pragul grajdului,.Apărarea manei laptelui era vizată şi de alte rituri;sub prag se
punea un lanţ peste care erau trecute vitele, la uşa grajdului era aşezată o grapă cu colţii în afară,
în grajd se punea o furcă de tors cu caier şi fus, uşile grajdului se ungeau cu usturoi şi
leuştean,vacile erau stropite cu apă sfinţită şi li se ungeau cu usturoi şi leuştean coarnele şi
ugerul, vacilor cu lapte li se punea un fir roşu de lână în coadă, împotriva deochiului şi strigoilor.
Pentru asigurarea manei oilor la Sângeorzul vechi când se împreuna turma, la ieşirea oilor
din curtea gospodăriei, acestea erau stropite cu agheazmă, la staur se aşeza o secure şi doi
piepteni de cânepă încleştaţi ca să se încleşteze gura lupilor.
Credinţele, obiceiurile şi practicile magice în legătură cu creşterea oilor erau exprimate şi în
legătură cu unele interdicţii, pentru a asigura curăţenia şi calitatea producţiei de lapte şi pentru a
feri animalele de diferitele calamităţi naturale şi de animalele sălbatice; era interzis accesul
femeii la stână, ciobanii erau obligaţi să ducă o viaţă de castitate în timpul verii-baciului îi era
interzisă părăsirea stânei până la Sfântul Ilie-20 iulie,iar ciobanilor până la Sf.Petru-29 iunie,date
la care aveau loc nedeile pastorale,era interzis de a lucra în anumite zile când era rău de dihănii.
Ultimul moment al ciclului pastoral-văratul-este marcat la 14 octombrie-Sf.Paraschiva -de
împlinirea sorocului ciobanilor şi de băgarea berbecilor în oi.
9. Sărbătorile şi obiceiurile calendaristice
Cercetările arheologice, etnologice şi lingvistice au relevat faptul că poporul român
este moştenitorul unei spiritualităţi străvechi de peste opt mii de ani, având rădăcinile în
civilizaţiile neolitice carpatice, apoi în civilizaţia geto-dacă şi daco-romană, a evoluat şi s-a
îmbogăţit în acest spaţiu carpato-dunărean, aflat la confluenţa dintre cultura Occidentului şi cea a
Orientului.
Mircea Eliade susţine că religia dacilor este un rezultat al sincretismului dintre cultul lui
Zalmoxis şi cultul lui Gebeleizis. Zalmoxis este principalul zeu al geto-dacilor, zeu al
pământului, simbolizat prin funcţii în legătură cu creşterea tuturor vieţuitoarelor şi încolţirea
seminţelor, dar şi cu domnia asupra sufletelor morţilor. Zalmoxiss era, aşadar, divinitate a vieţii
şi a morţii, a credinţei în nemurire. Gebeleizis era un zeu urano-solar.. Acest cult al geto-dacilor
este simbolizat de Sanctuarele circulare de la Sarmisegetusa, fosta capitală a statului dac.
Pe fondul credinţei monoteiste şi în nemurire a dacilor a pătruns în Dacia creştinismul
(care are la bază aceleaşi idei religioase- credinţa într-un singur Dumnezeu şi în nemurirea
sufletului),odată cu romanizarea , şi s-a răspândit prin intermediul coloniştilor romani şi a
misionarilor din Orientul Apropiat. Primul misionar care a creştinat pe strămoşii noştri a fost
apostolul Andrei, care a poposit în Dobrogea, aproximativ în anii 59-.60 d. Hr., locuind timp de
20 de ani într-o peşteră din apropierea localităţii Adamclisi. S-au păstrat, însă şi credinţele,
practicile şi simbolurile precreştine, care, transmise din generaţie în generaţie erau ordonate în
desfăşurarea lor ciclică în funcţie de calendarul astronomic, de cel agrar şi pastoral străvechi
peste care s-a suprapus calendarul creştin. Împletirea dintre cele precreştine cu cele creştine s-a
constituit într-un sincretism de rituri, mituri şi credinţe care s-a transmis din generaţie în
generaţie, conturate în sărbători şi obiceiuri, repartizate pe zilele calendarului popular.
Calendarul popular este un instrument de măsurat timpul şi de planificare a
activităţilor economice şi spirituale(sărbătorile), în funcţie calendarul astronomic cu cele patru
momente cruciale-solstiţiul de iarnă, echinocţiul de primăvară, solstiţiul de vară şi echinocţiul de
toamnă, dar şi în funcţie de bioritmurile de reproducere ale plantelor şi animalelor.
Ţăranii spuneau despre calendar că este “rânduiala vremii, să ştii când să faci sau când nu
trebuie să faci un lucru. Calendarul ne rostuieşte lucrul şi viaţa”. Şi întrucât elementul central era
starea vremii, care putea influenţa hotărâtor viaţa omului, ţăranul acorda o mare atenţie
sistemului de prevestire a timpului, de citire a semnelor timpului, cosmice şi terestre.
În mentalitatea populară începutul anului este legat de începutul ciclului vegetaţional şi
de reproducţie a unor animale domestice sau sălbatice.Ca urmare începutul anului-Capul Anului-
potrivit calendarului popular era stabilit la 1 martie, odată cu regenerarea întregii naturi, aşa cum
îl sărbătoreau strămoşii noştri daci, antichitatea romană şi lumea Orientului.
Prin reforma calendarului roman la anul 153 î.d.Chr.şi mai apoi de către Iulius Cezar şi
învăţatul Sosigene la anul 46 î.d.Chr.începutul anului este fixat la 1 ianuarie când se suprapune şi
peste sărbătoarea închinată de către romani zeului Ianus Bifrons care privea cu o faţă spre trecut
şi cu alta spre viitor.De atunci-cu unele modificări aduse de către Papa Grigore al XIII-lea la
1582-calendarul civil oficial stabileşte începutul anului la 1 ianuarie,considerat Cap de An. În
raport cu acest Cap de An şi cu cele patru momente astronomice cruciale-solstiţii şi echinocţii-
sărbătorile şi obiceiurile pot fi grupate în tot atâtea cicluri
1.ciclul sărbătorilor de iarnă- solstiţiul de iarnă , în antichitate celebrat prin rituri
închinate renovării timpului şi zeului Mithra,divinitate a soarelui, devenind pentru lumea
creştină momentul sărbătoririi Naşterii lui Iisus,numită în tradiţiile româneşti Crăciun.
2.ciclul sărbătorilor de primăvară-echinocţiul de primăvară-renaşterea
vegetaţiei,reluarea ciclului agrar,marcat în calendarul creştin prin sărbătoarea Paştelui-Învierea
lui Hristos
3.ciclul sărbătorilor de vară-solstiţiul de vară-cu ritualuri consacrate recoltei,în
antichitatea romană sărbători consacrate zeiţei Ceres, zeiţa agriculturii, în calendarul creştin
Înălţarea Domnului la Cer şi Rusaliile-Coborârea Sfântului Duh asupra Apostolilor şi
fondarea Bisericii creştine.
4.ciclul sărbătorilor de toamnă-echinocţiul de toamnă-sărbătoarea plantelor şi
viilor,rituri pastorale,în antichitatea greco-romană era celebrat zeul Dionisos, în calendarul
creştin Naşterea Fecioarei Maria-8 septembrie-Înălţarea Sfintei Cruci-l4 septembrie-Sfânta
Paraschiva-14 octombrie-Sfântul Dumitru-26 octombrie.
Între echinocţii şi solstiţii calendarul popular şi cel creştin înscriu zile ale sfinţilor
protectori ai recoltelor şi animalelor,cărora oamenii comunităţilor tradiţionale le consacră rituri şi
ritualuri,dar şi o serie de interdicţii.
1.Ciclul sărbătorilor de iarnă
Cele 12 zile ale ciclului sărbătorilor de iarnă încep cu Crăciunul-25 decembrie şi se
încheie cu Boboteaza-6 ianuarie-ambele sărbători prefaţate de Ajunuri.
Perioada sărbătorilor de iarnă este împărţită în două subperioade: prima între Crăciun şu
Anul Nou când vin spiritele morţilor printre cei vii şi are loc îngroparea anului vechi, ilustrată
prin practici de pomenire a moşilor şi strămoşilor,cu elemente ale practicilor orgiastice-beţia
simbolizând îngroparea anului-şi cea de a doua subperioadă dintre miezul nopţii de Anul Nou şi
Bobotează, dedicată curăţirii spaţiului de forţele malefice, alungării spiritelor morţilor, practicilor
de propiţiere,de divinaţie şi de profilaxie.
În obiceiurile de iarnă apar diferenţieri zonale datorate ,în mare parte răspândirii diferite
a celor două componente-dacică şi romană aparţinând fondului cultural autohton; în Transilvania
sunt mai frecvente supravieţuirile din fondul cultural romanic, mai evidente în colindatul de la
Crăciun, iar cele traco-dacice mai evidente în zonele extracarparice îndeosebi în Moldova.unde
s-au păstrat jocurile de măşti şi un variat repertoriu de ritualuri la Anul Nou
Crăciunul este o sărbătoare traco-dacică,căreia i s-a suprapus la apariţia creştinismului
sărbătoarea Naşterii lui Iisus.Creştinii au sărbătorit Anul Nou în ziua de Crăciun timp de peste o
mie de ani,în Ţările Române până în secolul al XIX-lea.
Crăciun este un zeu solar specific strămoşilor noştri geto-daci.Apelativul de Moş purtat
de Crăciun sugerează vârsta zeului care trebuie să moară şi să renască la Anul Nou.Prezent în
legendele româneşti ca personaj care face tot ce e posibil să întârzie Naşterea lui Iisus,Crăciun se
căieşte în momentul în care află că pruncul Iisus s-a născut chiar în grajdul lui, cere iertare lui
Dumnezeu şi devine primul sfânt,cel mai bătrân, soţul femeii care a moşit-o pe Maria.
Pentru sărbătorile de iarnă la români aveau loc pregătiri,tăierea porcului la Ignat.-20
decembrie –act care avea şi o semnificaţie rituală,porcul fiind considerat o întruchipare a
spiritului grâului, pregătirea unor alimente rituale-turta din aluat nedospit,colacii,numiţi
colindeţe din aluat dospit,rezervaţi flăcăilor colindători,preoţilor şi pentru împodobirea mesei
de Ajun,covrigii care se dădeau copiilor colindători.
Potrivit credinţelor populare,atunci când cocoşul vestea miezul nopţii,spre Ajunul
Crăciunului spiritele morţilor reveneau printre cei vii.Pentru morţii aşteptaţi să sosească se
impărţeau alimente-turte,prune fierte ,colaci-gesturi purtând aceleaşi semnificaţii ca şi împărţirea
darurilor la Moşi.
Dintre obiceiurile din ciclul sărbătorilor de iarnă cele mai semnificative sunt colindatul
de Crăciun şi uratul cu Pluguşorul de Anul Nou.
La colindat în seara de Crăciun participă copii şi în multe sate din Transilvania ceata de
feciori în Tara Oltului,butca feciorilor între Târnave şi Olt,dubaşi în zona Pădurenilor şi
Hunedoara.Tema principală a colindelor este Naşterea Domnului Iisus Hristos,comparată cu
răsăritul soarelui.Ceata de colindători începea ritualul după apusul soarelui şi îl incheia înainte de
ivirea zorilor.Dacă la casele colindate se aflau şi fete de măritat cetaşii se opreau şi le
jucau.Pentru colindare se dăruiau membrilor cetei mâncare,băutură şi bani,semnificând
răscumpărarea puterii sfinţitoare a ritualului împlinit.În ziua de Crăciun,sau a doua zi din
bunurile căpătate se organiza o masă comună-agapă-la care erau invitate şi fetele împreună cu
părinţii lor.
Din Ajunul Crăciunului şi până în a treia zi a sărbătorii grupuri de 3-4 copii între 10 şi 15 ani
colindau cu Steaua purtând din casă în casă vestea cea mare a Naşterii lui Iisus.
Anul Nou este prima sărbătoare din ciclul calendaristic.Ei i se închină un complex de
rituri,practici şi credinţe pentru invocarea prosperităţii,a fertilităţii,urări de sănătate şi schimbări
benefice în viaţa socială a comunităţii.
La Anul Nou copiii şi flăcăii merg cu Pluguşorul,un evident obicei agrar arhaic care cuprinde
desfăşurarea muncilor agricole, aratul , semănatul şi coptul pâinii.
Un loc important în obiceiurile de Anul Nou îl ocupă jocurile cu măşti ca practică magico-
religioasă cu scopul de a asigura schimbarea anului şi cele dorite în anul care urmează. Masca
animalieră numită turcă, boriţă, capră, brezaie în satele din Transilvania era „reprezentarea în
imaginaţia şi credinţa populară a unei fiinţe din altă lume,născută din nevoia de concret a minţii
omeneşti de a da trup sau înfăţişare materială ideii imaginare a venirii divinităţii printre oameni’-
după cum susţine Traian Herseni.În afara măştilor animaliere-Capră,Turcă,Cerb,Brezaie-cu
rosturi augurale (prevestitoare) şi fertilizatoare, în alaiurile de urători apar şi alte măşti-moşii,
blojul,moşul şi baba, urâţii, matahulele etc.care simbolizează spiritele strămoşilor,venite aparent
în dezordine, făcând vacarm şi tulburând ordinea riturilor şi a gesturilor cutumiare, amestecând
cele două planuri existenţiale-lumea de aici şi lumea de dincolo.Este o manifestare indubitabilă a
cultului strămoşilor care conduce spre ideea că „omul tradiţional,în toate acţiunile sale se simţea
însoţit nu numai de cei vii, prezenţi-actanţii principali ai fiecărui ritual de renovare a timpului-ci
de întregul neam de moşi şi strămoşi”-după cum remarcă etnologa Maria Bocşe.
De Anul Nou se practicau şi obiceiuri cu o arie de răspândire mai restrânsă,cum era colindatul
Vasilcei, întâlnit în Muntenia şi Moldova; colindătorii purtau un cap de porc simbolizând
belşugul, pe care, în timp ce cântau colindul, îl aşezau pe pat în credinţa că va aduce gazdei
belşug.
În ziua de Anul Nou se merge cu Sorcova, pentru a ura gazdelor noroc şi sănătate în anul în
care au intrat.
Ciclul sărbătorilor de renovare a anului era considerat momentul cel mai potrivit pentru a afla,
prin practici magice de divinaţie, invocând puterea spiritelor, cum va fi vremea în anul care va
urma, dacă oamenii vor fi sănătoşi sau bolnavi, dacă va fi război sau pace, dacă fetele se vor
mărita şi cum va arăta soţul. Între aceste practici s-au păstrat până astăzi Calendarul de ceapă,
Sânvăsiile,Vergelatul,ultimul un obicei care se practică încă frecvent în unele sate din
Transilvania.
În obiceiurile de Anul Nou nu lipsesc actele de propiţiere-felicitări,urări de fericire,sănătate şi
belşug.
În perioada cuprinsă între Anul Nou şi Bobotează se efectuau acte rituale de profilaxie şi
purificare,de alungare a spiritelor malefice, practici menite să înnoiască anul. În Moldova şi în
Transilvania,curăţirea spaţiului de forţele malefice ale iernii se efectua la Bobotează printr-un
ritual numit chiraleisa, practicat de către băieţi între 7-12, constituiţi în grupuri care cutreierau
satul mergând din casă în casă, în vacarm de tălăngi, bice şi buhaie şi cântând „Chiraleisa,
Doamne/ Grâu de primăvară/ Şi- pod şi-n cămară/ şi pe prispă afară”. Ca obiecte simbol, copiii
purtau plante magice la căciuli: busuioc, brad, vâsc şi cârcei de salcie, iar în mâini bastoane din
lemn de alun, invocau belşugul caselor şi al ogoarelor, aruncând în ariile gospodăriilor „ pana de
la Chiraleisa”, care le împodobea căciulile. În urma grupurilor de copii preotul mergea din casă
în casă, boteza oamenii şi casele, cântând troparul „ În Iordan botezându-te Tu Doamne,
închinarea Treimii s-a arătat”.
Boboteaza-6 ianuarie-când se celebrează Naşterea spirituală a Domnului Iisus este ultima
sărbătoare a ciclului sărbătorilor de iarnă, marcată de forţa purificatoare a apei sfinţite –
Agheasma Mare.
2.Ciclul sărbătorilor de primăvară
În calendarul popular timpul ritual al înnoirii anului agrar cuprinde două perioade distincte
-zilele Babei între Mărţişor şi Măcinici-1-9 martie-când,prin acte rituale şi practici
magice,sunt redate simbolic degradarea ,îmbătrânirea şi moartea timpului vechi
-zilele Moşilor între Măcinici şi Alexi-9-17 martie în care practicile sunt de purificare a
timpului şi spaţiului
Situată la mijlocul intervalului ziua de 9 martie păstrează amintirea celebrării anului agrar
prin prepararea alimentelor rituale-Măcinicii,Bradoşii,Sfinţii-,aşteptarea spiritelor morţilor cu
mese întinse la focurile de Măcinici.
Sărbători specifice începutului de an nou agrar sunt concentrate şi la Lăsatul secului,care în
funcţie de calculul pascal-de Paşte-cade la o dată variabilă între 1 februarie şi 8 martie.Lăsatul
secului alcătuieşte un ciclu de sărbători conţinând practici specifice renovării sau schimbării
timpului,format din două săptămâni,prima denumită Săptămâna Nebunilor, suprapusă
Săptămânii Brânzei din calendarul creştin-o perioadă de îmbătrânire şi degradare a timpului
evidenţiată prin practici în care apar personaje mascate şi elemente orgiastice, şi ce de a doua
denumită Săptămâna Caii lui Sântoader-prima săptămână din Postul Paştelui-o perioadă de
practici de purificare a spaţiului,de recâştigare a armoniei şi echilibrului cu ajutorul celui mai
temut personaj mitologic românesc,Sântoaderul cu caii lui înfricoşători.Practicile cultice erau
dublate de cele practice pornirea plugului la început de an nou agrar şi cele de la Sângeorz-23
aprilie-la începutul anului pastoral cu practici de apărarea manei vitelor.
Cel mai important prag între anotimpuri este reprezentat de Paşte,cea mai mare sărbătoare a
creştinătăţii,stabilită de biserică în anotimpul primăverii ,care aduce bucuria trecerii de la iarnă la
vară,dar şi aceea a triumfului credinţei.Învierea Domnului-după ce a dobândit pentru oameni
iertarea păcatului strămoşesc prin suprema jertfă de sine şi Răstignirea pe Cruce-înseamnă
Apoteoza lui Hristos,a Luminii ,a Revelaţiei,a Cunoştinţei. Marea sărbătoare creştină se
încadrează modelului preistoric universal de renaştere simbolică a timpului şi a spaţiului prin
jertfa divinităţii adorate, substituită printr-un obiect –totem, printr-o fiinţă umană,un animal,
arbore sau plantă alimentară-după cum relevă etnologul Ion Ghinoiu. În arealul nostru cultural
sacrificiile umane au fost înlocuite cu substitute antropomorfe-colăcei în formă de 8, amintind
trupul uman-cosmomorfe-pasca rotundă şi aurie,unsă cu gălbenuş de ou,simbolizând prin formă
şi culoare,soarele-dendromorfe-colăcei în formă de brăduleţ-cu sacrificii animaliere-mielul de
Paşti,ouă roşii,diferite plante alimentare sau textile-grâu, secară, cânepă-şi magice,aromatice-
busuiocul,calapărul,considerate Florile Domnului,aducătoare de sănătate şi armonie prin puterea
lor vindecătoare.
Timpul celor 14 zile de sărbători pascale are similitudini cu cele 12 zile solstiţiale de iarnă de
la Naşterea Domnului la Bobotează,ambele cu ritualuri legate de renovare şi schimbare.După
Duminica Floriilor,Săptămâna Patimilor reprezintă degradarea treptată a timpului,apropierea
stării de haos,mormintele se deschid,sufletele morţilor se întorc acasă în ziua de Joimari,Iisus
este trădat ,îndură supliciul şi răstignirea.Intreaga săptămână este încărcată de rituri de invocare a
iertării şi a bunăvoinţei Dumnezeirii.
După Învierea Domnului , lumina, căldura soarelui, bucuria triumfului credinţei restabilesc
armonia, pacea şi împăcarea oamenilor cu Dumnezeu, ilustrată în practicile din Săptămâna
Luminată-între Duminica Paştilor şi Duminica Tomii-de împăcare între oameni,de iertare a
pricinilor,de bună înţelegere,exprimate cu ocazia vizitelor de copii la părinţi,de fini la naşi etc.În
acestă perioadaă se desfăşoară Junii Braşovului,un complex de ritualuri romăneşti în care
practicile precreştine şi cele creştine s-au influenţat reciproc pentru a reda ideea universală a
morţii şi naşterii anuale a timpului calendaristic.
La mijlocul primăverii cea mai mare sărbătoare era considerată în tradiţiile populare româneşti
aceea a Sfântului Mare Mucenic Gheorghe-23 aprilie numit în obiceiurile populare
Sângeorzul,care împreună cu cealată divinitate străveche,Sâmedrul ,peste care s-a suprapus
sărbătoarea creştină a Sfântului Mare Mucenic -26 octombrie împarte anul pastoral în două
anotimpuri,vara pastorală între Sângeorz şi Sâmedru şi iarna pastorală între Sâmedru şi
Sângeorz,între 26 octombrie şi 23 aprilie.Ei poartă la brâu cheile anului cu care Sângeorzul
închide iarna şi deschide vara la 23 aprilie,iar Sâmedru închide vara şi deschide
iarna.Sângeorzul este apărătorul animalelor şi al vitelor.Întreaga săptămână care urma până la
Armindeni cuprindea rituri, practici, gesturi menite să asigure protecţia casei, a familiei,a
animalelor din gospodărie şi a rodului ogoarelor.
La 1 mai,ultima sărbătoare de primăvară,numită în satele româneşti şi Capul verii,lumea
creştină celebrează pe Proorocul Ieremia,după al cărui nume i s-a zis acestei zile
Armindeni,sărbătoare cu străvechi rădăcini autohtone legată de cultul dendrolatric,al invocării
arborilor pentru înlăturarea spiritelor malefice.La porţi, la uşi sau în bătătură se puneau ramuri de
arbori verzi,numite Armindeni,care rămâneau acolo până când vine grâul nou,atunci Armindenul
este tăiat ,se face foc cu el şi se coace pâine nouă.
3.Ciclul sărbătorilor de vară
Principalele sărbători de vară se împart în două categorii
-cu dată fixă-Sânzienele şi Sân-Petru
-cu dată mobilă-Înălţarea Domnului ţi Rusaliile
Sărbătoarea Sânzienelor-Drăgaica în sudul şi răsăritul ţării- 24 iunie- marchează solstiţiul de
vară,perioada de maximă intensitate a naturii şi a energiei solare.Solstiţiul de vară este indicat
prin două repere importante,înflorirea sânzienelor şi amuţirea cucului.Are loc,ca practică ce
marchează locul sărbătorii în calendarul popular,culegerea rituală a plantelor de leac şi este
prilejul a numeroase practici de divinaţie,de prospectare magică a viitorului.
Calendarul creştin consemnează la această dată Naşterea Sfântului Ioan Botezătorul.
Sân-Petru-în calendarul creştin Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel-sărbătorit la 29 iunie este
mâna dreaptă a lui Dumnezeu, are în păstrare cheile raiului, este mai mare peste grânarele curţii
Dumnezeieşti, apără ogoarele de grindină dar poate şi pedepsi cu vijelie şi piatră pe oameni.
Conform calendarului religios,românii celebrează Înălţarea Domnului, în cea de a 40-a zi de
la Înviere,în a şasea joi după Paşti.O străveche legendă populară spune că un vrednic ţăran pe
nume Ispas în timp ce-şi lucra ţarina l-a văzut pe Iisus înălţându-se la cer de aceea în calendarul
popular sărbătoarea este numită Ispasul.
Rusaliile sau Cincizecimea este marea sărbătoare creştină care comemorează Coborârea
Sfântului Duh deasupra apostolilor la 50 de zile de la Învierea lui Hristos.Această mare
sărbătoare creştină a fost grefată peste alte celebrări precreştine,marcate prin practici de
comemorare,în ajunul acestei sărbători ,a morţilor prin ofrande de pâine rituală, de colaci,
prescuri şi flori, însăşi denumirea de Rusalii venind de la sărbătoarea latină Rosalia, adică
sărbătoarea rozelor,zi de pomenire a celor dispăruţi în altă Cealaltă Lume.Acum spiritele
morţilor,venite la Joimari,trebuiau împăcate şi determinate să se întoarcă de bună voie la locurile
lor. Ca urmare la Moşii de Rusalii se acorda o mare atenţie pomenilor constând din ulcele
umplute cu apă sau băutură,mâncare gătită,colaci,împărţite pentru morţii din familie ,pe la
rude,vecini.
La Rusalii în satele româneşti din Transilvania se organiza un străvechi obicei numit Boul
înstruţat.Cetele de feciori alegeau un bou frumos pe care îl purificau cu apă neîncepută,îi
puneau cununi din flori de câmp la gât,clopoţei în coarne,iar fetele îl îmbrăcau cu feţe de masă şi
covoare alese în războiul de ţesut.Îndrumat de vătaful Cetei de Feciori, alaiul, feciori şi fete
ducea Boul înstruţat din gospodărie în gospodărie ca un colindat al împlinirii roadelor .Întregul
alai era împrorat cu apă neîncepută şi cu boabe de grâu,ca invocare a ploilor fertile,a roadelor şi a
prosperităţii.
O altă componentă precreştină a ritualurilor îndătinate la Rusalii este Jocul Căluşarilor,al
cărui nume pare a fi legat de cultul calului,simbol solar şi geniu al vegetaţiei,având şi funcţia de
psihopomp-călăuză a sufletelor în Cealaltă Lume.Potrivit lui Dimitrie Cantemir acest joc avea
funcţie magică de vindecare a bolilor provocate de iele.Ceata Căluşarilor se constituia în ajunul
sărbătorii Rusaliilor,în mare taină şi sub jurământ,având drept însemn magic steagul ,lung de
două ori statul unui om şi o năframă neagră rămasă de la o femeie de curând decedată,care
semnifica investirea lor cu forţe magice ,dobândite de la cei plecaţi în Cealaltă Lume, necesare
pentru a învinge spiritele malefice şi bolile.Dansul Căluşarilor se desfăşura timp de 6-12 zile în
fiecare gospodărie,copiii erau luaţi în braţe în sens profilactic,cu bastoanele se schiţau gesturi de
luptă împotriva agresiunilor spiritelor văzduhului.
Calendarul creştin conţine şi o serie de sărbători praznicale menite să cinstească memoria
Maicii Domnului şi a lui Iisus,Schimbarea la Faţă-6 august-Adormirea Maicii Domnului,apoi
Naşterea Maicii Domnului-8 septembrie şi Intrarea Maicii Domnului în Biserică-21 noiembrie.
4.Ciclul sărbătorilor de toamnă sunt concentrate în jurul sărbătorii Înălţarea Sfintei Cruci
la 14 septembrie,care marchează echinocţiul de toamnă,după care sunt celebraţi sfinţii toamnei-
Sf.Paraschiva-14 octombrie şi Sf.Dumitru-26 octombrie.
Când timpul îmbătrânit se apropie de sfârşitul ciclului calendaristic,satele tradiţionale
sarbătoreau Sâmedrul,străveche sărbătoare autohtonă,închinată unei divinităţi protectoare a
îndeletnicirilor pastorale, peste care calendarul creştin ortodox a suprapus ziua de comemorare a
Sfântului Dimitrie al Tesalonicului,supranumit Izvorâtorul de mir.Sâmedrul reprezenta începutul
sărbătorilor sfinţilor bătrâni,Sâmedru,Sânt Andrei,Sânt Nicoară şi Crăciunul,sfinţi care asigurau
echilibrul anului,al sărbătorilor,practicilor,riturilor rânduite la cap de iarnă.În ţinuturile de sud
ale ţării şi în sudul Transilvaniei se făcea aşa numitul Foc al lui Sâmedru,un rit solar cu
profunde semnificaţii agro-pastorale,în care divinitatea carpatică are ca substitut vegetal
bradul,aprins în seara de 25 octombrie.La Sâmedru se organizau vestitele Târguri de
Sâmmedru,ocazii pentru schimburile economice dar şi culturale între satele,zonele şi ţinuturile
carpatice.
Capul iernii,adică prima zi a lunii decembrie este precedată de sărbătoarea Sfântului Andrei-
30 noiembrie-Apostolul lui Hristos,care a venit să creştineze
ţinutul strămoşilor noştri geţi de la Dunăre.Calendarul popular celebrează pe Sânt Andrei,-
Andrea-divinitate autohtonă cunoscută în tradiţiile populare ca Patronul Lupilor.În plan
mitologic Sânt Andrei era considerat cel mai mare peste vite şi fiare.Această zi era respectată
pentru apărarea vitelor de urşi,de lupi şi de alte jivine ale pădurii,pentru paza caselor şi a
familiilor de strigoi printr-o serie de interdicţii.Împotriva forţelor malefice se consuma usturoi,cu
care se şi ungeau uşile,ferestrele,gardurile,porţile.Fetele săvârşeau practici de divinaţie,de
prevestire pentru a-şi visa ursitul.Un obicei al nopţii de Sânt Andrei era şi acela al păzirii
usturoiului,care, apoi,avea proprietăţi magice,se planta primăvara şi era păstrat de leac la oameni
şi la vite,sau ca panaceau apotropaic în călătoriile lungi. Atât calendarul popular cât şi cel
religios înscriu,între solstiţii şi echinocţii,un Pantheon de sfinţi,protectori ai recoltelor şi
oamenilor.
Reluate ciclic,în fiecare an,obiceiurile şi sărbătorile sunt momente de referinţă în viaţa
spirituală şi culturală a poporului român,constituind totodată elemente ale identităţii
etnice,comune întregului spaţiu de etnogeneză al poporului român.
ICOANELE PE STICLĂ
Icoana–gr.eikon-chip,reprezentare-este imaginea sacră, redată în conformitate cu Erminiile
(canoanele) iconografiei bizantine (o artă sacră, considerată ca fiind „cea mai curată formă de
artă religioasă pe care a cunoscut-o creştinismul”). Icoana a apărut în Imperiul Bizantin, dar îşi
are începuturile în pictura paleocreştină, îmbogăţită cu elemente luate din arta clasică greacă şi
din arta elenistică a Egiptului.
Principiul călăuzitor în dezvoltarea iconografiei bizantine a fost credinţa creştină, creatorii ei
remarcându-se printr-o profundă credinţă.
Acceptarea icoanei ca obiect de cult, specific ortodoxiei este condiţionată de asemănarea cu
arhetipul ei, modelul iniţial, atribuit de tradiţia Bisericii evanghelistului Luca..
Potrivit iconografiei bizantine, icoanele reprezintă persoanele şi evenimentele sfinte pe
suporturi de lemn, pe perete, pe pânză, pe sticlă. Pe perete apar sub formă de fresce şi mozaicuri.
Persoanele sfinte înfăţişate sunt:
Iisus Hristos,
Maica Domnului,
Sfântul Ioan Botezătorul,
Cele nouă cete ale sfinţilor îngeri, împărţite în trei triade, fiecare triadă, fiind
alcătuită din trei cete
-prima triadă-serafimi, heruvimi şi tronuri
-a doua ierarhie-domnii, puteri şi stăpânii
-a treia ierarhie-începătorii, arhangheli şi îngeri
Cele şase cete de sfinţi-apostoli, mucenici, proroci, ierarhi, cuvioşi şi drepţi
Evenimentele sfinte sunt scene inspirate mai alesdin viaţa Mântuitorului şi a Maicii Sale şi
din Vieţile Sfinţilor.Uneori apar în compoziţie şi persoane care nu au dobândit sfinţenia, pentru
că descrierea anumitor episoade necesită prezenţa lor aşa cum ar fi cea a bogatului nemilostiv şi
a săracului Lazăr sau a lui Iuda, care l-a vândut pe Hristos.
Pictorul de icoane respectă şi redă întocmai chipul dintâi al sfinţilor aşa cum îl fixează
canoanele iconografice cuprinse în Erminiile bizantine-manuale de pictură sacră care au
circulat în lumea bizantină şi post-bizantină până în secolul al XIX-lea. Erminiile descriu
înfăţişarea fiecărui sfânt, indicând cum trebuie să fie pictat.
Imaginea persoanelor sfinte este redată în icoană sub forma unor trupuri astrale, cu trăsături
care exprimă asceza, descărnate, într-o atitudine hieratică, rigidă pentru a nu sugera mişcarea
vieţii..Personajele sunt pictate pe un fond de aur-culoare pe care nu o întâlnim în natură-un spaţiu
transcedental care desprinde corpurile de tot ce este lumesc şi creează o deplină seninătate
spirituală.
Icoana este oglinda lumii nevăzute şi evită tot ce aminteşte lumea văzută, perceptibilă cu
simţurile noastre.
Pictura murală şi icoanele în Biserica ortodoxă
Bisericile de rit ortodox au trei încăperi, pronaos, naos şi altar, cu picturi în tehnica frescei,
reprezentând persoanele sfinte şi evenimentele sfinte, repartizate potrivit tematicii iconografice
bizantine.In altar sunt pictate scene din Ciclul Liturgic-Dumnezeiasca Liturghie,
Impărtăşirea Apostolilor şi Sfinţii Ierarhi.Altarul este despărţit de naos printr-un iconostas ,de
obicei din lemn sculptat,pe care sunt 41 de icoane aşezate după canon,în registre orizontale,în
registrul inferior icoanele împărăteşti-Iisus Hristos şi Maica Domnului cu Pruncul. Pe uşile
altarului se pictează,central Bunavestire,iar pe cele laterale Arhanghelii, Mihail şi Gavriil,în
registrul median icoane ale celor douăsprezece praznice împărăteşti, iar în registrul superior
icoanele Apostolilor.Partea superioară a iconostasului este încununată de Ochiul lui Dumnezeu
Tatăl.
Principalele icoane ale ciclului preznical, pe care deseori le întâlnim reprezentate împreună
în icoanele pe sticlă în aşa-numitul Prăznicar-sunt:
1-Buna Vestire
2-Naşterea lui Hristos
3-Botezul Domnului
4-Întâmpinarea Domnului
5-Schimbarea la Faţă
6-Învierea lui Lazăr
7-Intrarea în Ierusalim
8-Răstignirea
9-Învierea
10-Înălţarea
11-Cincizecimea
12-Adormirea Maicii Domnului
Icoanele pe sticlă
Începuturile picturii pe sticlă în Transilvania s-au produs în prima jumătate a secolului al
XVIII-lea sub influenţa fenomenului respectiv central european. În timp ce pictura pe sticlă din
centrul Europei abordează şi tematica laică în afara celei dominant religioasă de esenţă catolică,
în Transilvania icoanele pe sticlă adoptă iconografia ortodoxă de provenienţă bizantină
Primul centru românesc unde s-a pictat pe sticlă a fost Nicula ,un sat situat la 50 de km. de
Cluj,unde la 15 februarie 1694 icoana Maicii Domnului, pictată pe lemn de preotul Luca din
Iclod a lăcrimat când militarii Regimentului de cavalerie Hohenzollern au intrat în
biserică.Această minune a făcut ca Mânăstire Nicula să devină loc de pelerinaj .Aici vin şi
colportori ai centrelor de iconari din Austria şi Boemia unde existenţa manufacturilor de sticlă a
favorizat apariţia picturii pe sticlă. De la aceşti colportori, ţăranii-iconari din nordul Transilvaniei
au preluat şi au aplicat tehnica picturii pe sticlă, de provenienţă catolică, specifică Europei
Centrale.
În sudul Transilvaniei, însă, predomină iconografia bizantină receptată de zugravii
transilvăneni prin intermediul icoanelor de provenienţă rusă venite prin Moldova, al celor
greceşti de la Muntele Athos venite prin Tara Românească şi sârbeşti venite prin Banat.
Apariţia icoanelor pe sticlă în Transilvania a fos favorizată de existenţa glăjăriilor la Arpaşul
de Sus, Porumbacu şi în alte centre,unde sticla se obţinea folosind ca materii prime potasiul,
nisipul de cuarţ şi piatra de var. Sticla conţinea bule de aer şi datorită întinderii şi călcării
manuale a pastei se produceau inegalităţi în grosimea suprafeţei, ce apar sub formă de ondulaţii
provocând o extraordinară sclipire a sticlei.
a.Materiale şe tehnică de lucru
Suportul icoanei poate fi lemnul sau sticla. Icoana pe sticlă foloseşte sticla atât ca suport cât şi
ca strat protector.
Faze ale picturii pe sticlă
1-Trasarea contururilor cu culoare neagră preparată din negru de fum, zeamă subţire de
clei cu adaos de piatră acră sau gălbenuş de ou diluat cu alcool,denumită local chindruţ.Desenul
ce formează urzeala icoanei se trasează după model-izvod, tipar-cu o pensulă moale sau cu pana
de gâscă.
2-Executarea desenelor interioare de detaliu şi punerea petelor de culoare de
dimensiune mică.
3-Completarea suprafeţelor cu culoare-se face după uscarea desenului.Culorile se aplică
succesiv, în ordinea inversă decât la pictura pe suport netransparent.Vopselele erau preparate din
coloranţi naturali denumiţi teruri-pământuri, procuraţi direct din natură sau de la prăvălii şi
negustori ambulanţi.
-albul se obţine din piatră de var
-galben şi ocru din pământ galben
-roşu din miniu de plumb
-verdele din oxid de cupru
-brun şi violet din mangan
-albastrul din săruri de cobalt sau carbonat de cupru
Tehnica de obţinere a pigmenţilor
Bulgării sau prafurile de pigmenţi se frecau pe o lespede de granit sau marmură cu o altă piatră
dură până se obţinea o pudră fină. Pudra se amesteca cu emulsie tempera preparată din:
-soluţie de clei animal rezultată din fierberea oaselor de iepure sau a unor bucăţi de piele de
oaie
-gălbenuş de ou amestecat cu ulei de in la care se adaugă fiere de bou sau oţet pentru a evita
alterarea
Culorile preparate prin aceste tehnici aveau o transparenţă care a dispărut odată cu folosirea
lianţilor chimici care dau tonuri stridente şi uniforme.
În afara culorilor obişnuite în compoziţia icoanei intra şi foiţa de aur care dă strălucire
nimburilor,veşmintelor,obiectelor simbol-Crucea,Sfântul Potir.
Culorile se aşterneau pe suprafaţa sticlei cu o pensulă denumită malstock. După ce stratul de
culoare se usca dosul picturii se ungea cu terebentină ca strat protector.
4-Ultima fază de lucru era înrămarea .Ramele erau simple sau profilate cu câteva caneluri şi
vopsite cu brun.Pe dosul ramei se fixa un capac din lemn, protector, gros de 2-3 cm.
b. Tematica icoanelor
La începutul picturii pe sticlă, în centrele Nicula şi Gherla predomină reprezentarea Maicii
Domnului şi scene din viaţa sa: Naşterea Precistei, Adormirea Maicii Domnului, Încoronarea
Maicii Domnului, Intrarea în Biserică a Maicii Domnului.
Când pictura pe sticlă s-a răspândit în tot Ardealul,tematica s-a adaptat cerinţelor clienţilor
ţărani interesaţi mai ales de sfinţii patronimici şi de sfinţii protectori ai sănătăţii,ai casei,ai vitelor
şi recoltelor:Sf.Ilie,Sf.Haralambie, Sf.Gheorghe, Sf.Ioan,Sf.Nicolae.
Pentru iconarii din Nicula principala sursă de inspiraţie erau xilogravurile –icoane tipărite pe
hârtie-lucrate de ţărani din satul vecin Hăjdate,meşteşug importat din tiparniţele de la Neamţ
Desenele gravurilor erau folosite adesea ca decalc de către iconarii din Nicula,Scheii
Braşovului,Valea Sebeşului,Mărginimea Sibiului.Xilogravurile circulau paralel cu icoanele pe
sticlă în secolele XVII-XIX
In sudul Ardealului se afirmă puternic iconografia bizantină în arta picturii icoanelor pe sticlă,
reflectată în calităţile grafice şi într-o sumedenie de detalii vestimentare.Principala sursă de
inspiraţie a zugravilor transilvăneni de icoane pe sticlă de factură bizantină a fost interiorul
bisericilor ortodoxe săteşti,cu pictura lor murală şi- după cum am arătat mai sus- icoanele pe
lemn ruseşti, greceşti şi sârbeşti care circulau şi în Transilvania, zugrăvite de meşteri care
respectau canoanele Erminiilor.
În a doua jumătate a secolului al XIX-lea se dezvoltă icoana narativă, incluzând elementul
folcloric, preponderent, iar temele sunt tratate cu o mare libertate faţă de canoanele bisericeşti. În
această perioadă se ridică talente puternice, care se îndepărtează de canoanele izvodului şi
creează o artă autentic românească, inspirată din tezaurul folclorului nostru.
c. Centre de iconari
1-Icoanele de Nicula
Satul Nicula este un sat specializat de iconari unde meşteşugul picturii pe sticlă se practica în
mici ateliere de familie încă din secolul al XVIII-lea Erau şi familii care se ocupau cu vânzarea
icoanelor.Unii meşteri din Nicula au migrat spre alte zone ale Transilvaniei unde s-au stabilit şi
au format mici ateliere de pictat icoane pe sticlă,lângă Făgăraş,în Scheii Braşovului,Alba Iulia.
Trăsătura comună a icoanelor de Nicula este maxima simplificare a formelor,limitarea
desenului la liniile esnţiale.Coloritul are ca dominant acordul roşu-alb-negru, comun tuturor
icoanelor vechi de Nicula, punând astfel în evidenţă personajul ca element principal, roşul pentru
veşminte, albul pentru faţă şi mâini, negrul pentru încadrarea feţei. De obicei scenele şi portretele
icoanelor vechi sunt încadrate pe trei laturi de un chenar pe care se înscriu un fel de zăluţe care
imită motivul frânghiei, simbol al eternităţii.
Dintre toate centrele de iconari, Nicula e singurul care a dat icoanelor cele mai evidente calităţi
picturale.
În tematica icoanelor de Nicula predomină Maica Domnului,de obicei cu Pruncul în braţe şi
Maica jalnică, ciclul cristologic: Naşterea lui Iisus, Botezul lui Iisus, Răstignirea, Învierea,
portretele sfinţilor protectori, iar ca scene din Vechiul Testament doar Adam şi Eva şi Masa
raiului.
.
2.Icoanele din Iernuţeni,centru aflat lângă Cluj
Se caracterizează prin formatul mare 60x47,60x40 cm., fondul alcătuit în întregime din foiţă de
aur, presărat cu flori multicolore în formă stelară şi prin datarea lor în litere chirilice.
Culoarea este dominată de tonuri de bleu-gri,de alb cu gri,de roşu vişiniu şi verde-oliv.
Temele iconografice folosite sunt sfinţii protectori, Arhanghelii, Sf.Nicolae şi Maica
Domnului cu Pruncul,Iisus Învăţător, Sf.Treime
3-Icoanele din Scheii Braşovului
Unii iconari din Nicula s-au stabilit în Scheii Braşovului.Primul iconar niculean atestat în Schei
a fost pe la începutul secolului al XIX-lea Ghimbă,fiul său fiind cunoscut sub numele de
Ghimbăşanu Iconaru.
Producţia de vârf a icoanelor de Schei a fost în a doua jumătate a secolului al XIX-lea când se
lucra în serie în ateliere mici de doi-trei iconari
Caracteristicile icoanelor de Schei sunt schematizarea desenului şi decorativismul coloritului
dus la extrem.Se folosesc pigmenţi de provenienţă industrială,iar în prima jumătate a secolului
XX culori de ulei.
Sticla procurată iniţial de la glăjăria din Râşnov a fost înlocuită cu sticla de provenienţă
industrială,perfect plană.
Coloritul este viu ,cu tonuri violente de roşu,galben,portocaliu,albastru,auriu,subordonat
decorativismului.
În tematica icoanelor din Schei apare frecvent Maica Domnului sub forma neobişnuită a
mamei alăptându-şi Pruncul şi cu o salbă de aur,asemenea celor purtate de femeile avute din
Ţara Românească. Frecvent apar sfinţii protectori,un loc important ocupându-l Sf.Ilie, ca sfânt
protector al recoltei.Mai întâlnim Botezul şi Naşterea lui Iisus, ultima îmbogăţită cu elemente
folclorice-cioban cântând din fluier şi mergând în urma oilor,sau cioban mestecând mămăliga.
Icoanele din Schei s-au răspândit în zona Făgăraşului până în Mărginimea Sibiului,colportate
de către negustorii ambulanţi din satele Vlădeni şi Ţânţari din Tara Bârsei.
4.Icoanele din jurul Făgăraşului şi din Tara Oltului
Sticla pentru meşterii iconari a fost oferită aici de glăjăriile din Arpaşu de Sus,
Porumbacu,Tălmaciu,Curţişoara.
În Tara .Oltului se ridică o pleiadă de zugravi pe lângă meşterii veniţi din Tara Românească să
zugrăvească bisericile ortodoxe ca răspuns la tendinţele de catolicizare ale habsburgilor.Alţi
meşteri şi-au făcut ucenicia în Ţara Românească.
Pictura pe sticlă a fost adusă şi de meşteri din Nicula.La sfârşitul secolului al XVIII-lea se
stabileşte în satul Galaţi de lângă Făgăraş primul zugrav venit din Nicula, pe nume Ioan Pop
Moldovan-1774-1869-care formează mulţi pictori de biserici şi de icoane pe sticlă .În anul 1808
se mută la Făgăraş şi de aici în Scheii Braşovului în 1818 unde lucrează până la moarte.
Tot în satul Galaţi se stabileşte zugravul Tamaş cu soţia veniţi din Nicula , dar care se
adaptează la coloritul mult mai viu şi la preferinţele tematice ale zonei.El măreşte compoziţiile la
dimensiunile cerute în Tara Oltului..
In pictura pe sticlă din Ţara Oltului s-au manifestat două curente distincte: cel al zugravilor
profesionişti de pictură murală care vor influenţa pictura pe sticlă a lui Savu Moga şi curentul
pictorilor –ţărani care practică o pictură derivată din cea de la Nicula adusă de meşterii veniţi
aici.
Caracteristica icoanelor pe sticlă din Ţara Oltullui este îmbinarea fericită şi echilibrată între
tema religioasă,detaliul etnografic şi motivul ornamental,cerul de noapte luminat de câteva stele
printre care sunt semănate flori mari roşii precum şi draperii roşii cu falduri strânse în colţurile
superioare ale cadrului.
Temele iconografice preferate ale pictorilor de icoane din Ţara Oltului sunt: Sf.Ilie aruncând
cojocul lui Eliseu care ară cu un plug de lemn, Sf.Paraschiva, Maica Domnului Jalnică.
Pictura pe sticlă din Ţara Oltului a culminat cu opera celor doi mari pictori populari Savu
Moga şi Matei Ţimforea.
Cel mai renumit iconar al Ţării Oltului,care a activat în a doua jumătate a secolului al XIX-lea
a fost Savu Moga -1816-1899, venit din nordul Transilvaniei, care aduce în pictura pe sticlă ceva
din somptuozitatea artei bizantine datorită contactului cu mediul artistic din Ţara Românească,
răspândit de zugravii de biserici.A lucrat după izvoade dar şi din imaginaţie.A introdus predilect
elementul folcloric,femei cu legători de cap caracteristice zonei Făgăraşului şi păstori în costum
tradiţional în scena Naşterea lui Iisus. Pictura sa se caracterizează prin fastul deosebit al
culorilor şi scenelor care aminteşte de pictura bizantină; foloseşte mult aur ceea ce dă un aspect
preţios picturii sale. Frecvent foloseşte culorile complementare, roşu şi verde.O altă caracteristică
a sa este reprezentarea sfinţilor cu multe podoabe.După 1860 se constată o schimbare în paleta
coloristică a sa cu înclinare spre folosirea foiţei argintii.Temele preferate sunt portretele de
sfinţi,Sf.Gheorghe,Sf.Ilie,scenele din viaţa lui Iisus,din viaţa Fecioarei Maria
Un alt mare pictor de icoane din Ţara Oltului a fost Matei Purcariu-Ţimforea-1836-1906-
originar din satul Cârţişoara unde a fost ţăran iobag pe moşia contelui Teleki Oliver. A învăţat
meşteşugul de la tatăl său. Nu a părăsit niciodată satul său, singurele surse de inspiraţie fiind
xilogravurile, cărţile bisericeşti ilustrate, icoanele şi frescele din biserica satului.Renumele i l-au
creat icoanele cu tema Judecata de apoi în care se afirmă ca un fin observator al moravurilor,
însuşirilor şi păcatelor lumii din preajma sa, ilustrate prin zeci şi chiar sute de personaje dispuse
în registre orizontale reprezentând raiul, pământul şi iadul.Icoanele sale au şi valoare
etnografică prin bogăţia de elemente din viaţa satului, case şi biserici, ţărani în costume
tradiţionale, orăşeni îmbrăcaţi după moda timpului.
5.Pictura pe sticlă din Valea Sebeşului cu centrele Lancrăm,Sebeşel,Săsciori,Laz,Căpâlna
şi Răhău.
Cea mai veche tradiţie în pictura pe sticlă o întâlnim în satul Lancrăm,unde exista o mânăstire
construită înainte de 1562 de către boieri pribegi din Tara Românească,care au adus cu ei
iconografia şi formele stilistice bizantine.Icoanele din acest centru sunt transpuneri pe sticlă ale
icoanelor pe lemn.
Cel mai productiv centru de pictură din această zonă a fost satul Laz,unde fiica penultimului
iconar, Ilie Poenaru, pe nume Maria a transformat gospodăria într-un muzeu care adăposteşte o
colecţie a celor nouă zugravi ce poartă acest nume.Unul dintre ei, Simion Poenaru introduce în
Laz compoziţia Prăznicarului cu scena centrală a Învierii,înconjurată de 12 scene mici ilustrând
praznicele, principalele sărbători ortodoxe de peste an.
6.Icoanele din Banat
In Banat au circulat icoane din Nicula dar şi din Sandl-Austria, furnizate mânăstirii de la Radna
pentru pelerinii veniţi la onomasticile Sf.Marii.
Un grup aparte îl formează icoanele cu ornamentele şlefuite şi gravate cu acizi, cu pictură pe
fond de oglindă, răspândite în unele sate banăţene odată cu sosirea unor mari grupuri de
populaţie imigrate din Boemia şi Moravia.
10. ARHITECTURA PE TERITORIUL ROMÂNIEI
1.Arhitectura populară
1.1. Casa tradiţională
Într-un capitol anterior ne-am referit la casa tradiţională privită sub aspectul ei funcţional,
acela de locuinţă. În acest capitol abordăm casa din punct de vedere arhitectural: materiale şi
tehnici de construcţie, elemente componente şi modalităţi de exprimare artistică, tipuri de case
potrivit celor două criterii de bază: elevaţia şi planul.
1.1.1.Tipuri de case
După elevaţie diferenţiem două tipuri de case: a.case pe un nivel şi b.case pe două nivele.
Cea mai veche şi mai răspândită în toate regiunile ţării noastre este casa pe un singur nivel.
Potrivit planului, cel de al doilea criteriu de clasificare, casa pe un singur nivel s-a dezvoltat pe
orizontală, din casa cu o singură încăpere până la casa cu patru încăperi înscrise într-un plan
dreptunghiular.
Casa cu o singură încăpere (monocelulară) a fost tipul cel mai vechi care a evoluat rapid spre
casa cu două încăperi. Tipul da casă cu două încăperi cunoaşte variantele:
a.casa cu tindă
b. casa cu cămară
Casa cu două încăperi este tipul arhaic al casei pe o arie întinsă a Europei. O întâlnim la albanezi,
bulgari, unguri, ucraineni, polonezi, slovaci, cehi, constituind, astfel, un fenomen cultural comun
diferitelor etnii.
Adăugarea la planul casei cu tindă a încă unei încăperi în partea opusă camerei de locuit, numită
camera dinainte, a dat naştere casei cu trei încăperi ( casa (camera de locuit), tinda ,casa
dinainte), care va deveni tipul de locuinţă dominant începând din a doua jumătate a secolului al
XIX-lea, în varianta casei având tinda pe mijloc.
Prin închiderea unei părţi din tindă, formând o încăpere numită celar, a luat naştere casa cu patru
încăpei (camera de locuit, tinda, camera dinainte, celarul) Acest tip de casă cunoaşte o largă
răspândire în Ţara Bârsei, Munţii Apuseni, regiunea Hunedoarei, zona Lăpuşului şi parţial în
Vâlcea.
Casa pe două nivele apare în zona subcarpatică şi este atestată mai întâi în Gorj încă din secolu al
XVIII-lea, iar în Transilvania în prima jumătate a secolului al XIX-lea, la început în Mărginimea
Sibiului. Casa pe două nivele este mai răspândită în zonele viticole şi pomicole din sudul
Carpaţilor Meridionali unde era nevoie de amenajarea unui spaţiu destinat depozitării vinului şi
fructelor. Unele au la nivelul superior un foişor la care se accede printr-o scară exterioară de
lemn. La începutul secolului al XX-lea se răspândeşte şi în sudul Transilvaniei şi în nordul
Moldovei.
1.1.2. Materiale şi tehnici de construcţie
Materialele folosite la construirea caselor şi anexelor gospodăreşti tradiţionale au fost lemnul,
pământul şi piatra. În zonele de munte lemnul de molid a fost principalul material de construcţie
în timp ce în zonele deluroase materialul de bază a fost stejarul. În zonele de câmpie pereţii
caselor s-au construit din îngrădituri de nuiele lipite cu lut, mai târziu din lut amestecat cu
pleavă, iar la construirea scheletului acoperişurilor s-a folosit lemnul.
Pentru învelitoarea acoperişurilor în zonele înalte s-a folosit şindrila din lemn, în zonele colinare
şi de şes paiele şi stuful, în timp ce în Dobrogea s-au folosit frecvent olanele ceramice.
Încă din prima jumătatea a secolului al XIX-lea, sub influenţa arhitecturii urbane, în unele zone,
printre care şi Ţara Bârsei, s-a introdus cărămida pentru construirea pereţilor şi ţigla pentrru
învelitoarea acoperişurilui.
a.Temelia caselor a constat în faza arhaică în aşezarea pe bolovani mari la colţuri a patru
temeie, nişte bârne groase sub care se umplea cu bolovani de râu.. Cu timpul, printre pietre s-a
pus argilă, mai târziu mortar de var cu nisip.
În unele zone zidăria din faţă s-a lărgit odată cu streaşina şi a dat naştere târnaţului din lemn,
numit şi prispă, sală sau foişor.
O altă fază în evoluţia casei, care coincide cu trecerea la casa cu trei încăperi o constituie
înălţarea unor temelii din piatră, care a făcut posibilă apariţia pivniţei în temelie, sub casă.
b.Pereţii caselor. La casele cu pereţii din lemn se foloseau bârne lungi, rotunde, aşezate în cununi
orizontale şi îmbinate la capete în “cheotoare”, numită şi “cheie bătrânească”.Cu timpul, locul
bârnelor rotunde a fost luat de bârnele cioplite în “patru feţe”, îmbinate la capete prin cheotori
drepte “în coadă de rândunică”, numite şi “cheie nemţească”.
Dintre sistemele constructive, tehnica cununilor orizontale, numită, în literatura de specialitate şi
sistemul blockbau, este cea mai veche şi o întâlnim în regiunea carpatică, în sud-estul european
şi în zona Alpilor Dinarici până în zilele noastre.
În unele zone întâlnim sistemul nimit fachwerk, al construcţiilor în paiantă.
Casele cu pereţii de lut, potrivit tehnicilor de construcţie cunosc mai multe variante:
a.case cu pereţii din lut aplicat pe îngrădituri de nuiele
b. case cu pereţii din lut introdus între leaţuri
c. case cu pereţii construiţi numai din lut amestecat cu paie şi pleavă
c. case din chirpici,vălătuci
Casele cu pereţii din piatră sunt mai frecvente în sudul Dobrogei, în sudul Munţilor Apuseni şi în
sudul Banatului. În unele aşezări din imediata vecinătate a centrelor dacice din Munţii Orăştiei şi
acoperişurile caselor erau construite tot din piatră.
Introdusă încă din secolul al XIX-lea ca material de construcţie, cărămida începe să înlocuiască
celelalte materiale de construcţie în aşezările urbane şi treptat în satele apropiate.
c. Acoperişul casei şi al anexelor gospodăreşti tradiţionale s-a construit din materiale şi în tehnici
diferite, adaptate întotdeauna condiţiilor climaterice.Aşa se explică înălţimea mare pe care o
capătă acoperişul în zonele cu precipitaţii abundente sau acoperişul cu pante reduse în zonele cu
vânturi puternice.
Formele tradiţionale ale acoperişurilor sunt:
a..în patru ape
b.în două ape
După materialele din care au fost construite distingem:
a.acoperişuri din paie şi trestie
b. acoperişuri din şindrilă, şiţă şi draniţă
c. acoperişuri din ţigle şi olane
d. acoperişuri din tablă
Acoperişurile din ţigle şi olane au apărut în oraşe de unde s-au răspândit la sate; în Transilvania
sunt renumite ţiglele, în timp ce în Dobrogea predomină acoperişurile de olane, făcute de meşteri
locali
Materialele şi tehnicile tradiţionale sunt treptat părăsite, o dată cu evoluţia casei spre planuri
dezvoltate care părăsesc , la rândul lor, planurile tradiţionale şi caută să asigure un grad mai
sporit de confort, dar care se abat de la formele arhitecturale ce au definit un anumit şi
inconfundabil stil arhitectural românesc
d. Prispa casei este un spaţiu funcţional construit în primul rând din nevoia ocrotirii pereţilor
casei de intemperii, dar totodată locul preferat pentru desfăşurarea imaginaţiei ornamentale a
ţăranului şi spaţiu de trecere funcţională şi plastică între mediul înconjurător şi interiorul
încăperilor.
1.1.3. Modalităţi de exprimare artistică
Obţinerea frumosului în arhitectura populară a fost mai curând rezultatul intuirii de către
meştrul-ţăran a anumitor legi matematice decât aplicare unor principii de compoziţie.
Modalităţile de exprimare artistică sunt legate de:
-aşezarea casei şi a celorlate componente ale gospodăriei în ansamblu şi încadrarea
întregului ansamblu în peisajul înconjurător
- stabilirea unor raporturi de mărime dintre diferitele părţi componente ale clădirii
- decorul arhitectural, remarcabil în arhitectura lemnului
O caracteristică de bază a arhitecturii populare este preferinţa pentru forme asimetrice,
exprimată în dimensionarea diferită a încăperilor, în prezenţa unui foişor amplasat lăturalnic la
casele vechi în timp ce la cele mai noi se manifestă tendinţa către simetrie, evidentă în
amplasarea foişorului în mijlocul faţadei.
Arhitectura populară se remarcă şi printr-o bună proporţionare a întregului clădirilor,
datorită stabilirii unor raporturi armonioase între diferitele părţi componente atât în plan orizontal
, cât şi în elevaţie :
-raportul dintre lăţime şi lungime la casele vechi este frecvent de 2/3 si 3/4
-raportul dintre înălţimea faţadei până la streaşină şi înălţimea acoperişului este în
regiunea muntoasă de 1/2, la cele din regiunea deluroasă de 2/3, pentru ca în regiunea de câmpie
să ajungă la 1/1
Decorul casei ajunge la forme evoluate în arhitectura lemnului pentru că lemnul a oferit
desfăşurarea unui bogat repertoriu decorativ arhitectural, Elementele ornamentale sunt amplasate
pe componentele arhitecturale funcţionale ale casei: grinda, stâlpii, prispa, contrafişele, în acele
locuri în care pot să pună mai bine în valoare frumuseţea construcţiei. Grinzile casei mari din
interior poartă decor crestat, geometric, alături de consemnarea anului construcţiei şi de numele
meşterului. Cele mai reuşite realizări ale decorului arhitectural le întâlnim în Maramureş şi în
Gorj: stâlpii în torsadă, funia ca element tipic pe care îl întâlnim şi la bisericile de lemn, decorul
geometric alcătuit din cercuri şi rozete care acoperă faţa inferioară a fruntarului casei, decorul
geometric al stâlpilor, decorul traforat al balustradei prispelor. În partea de nord a Moldovei ,
stâlpii prispelor sunt în întregime acoperiţi cu motive geometrice, prin crestare, în alte zone un
efect decorativ se obţine prin dispunerea în romburi a scândurilor din care este făcută uşa de la
intrare, în decorul traforat al cerdacului.
Remarcabilă realizare a arhitecturii populare româneşti este casa cu foişor din Vâlcea, cu decor
realizat atât prin crestare, cât şi prin traforarea pălimarului (prispei)
Începând din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, o dată cu trecerea la tehnica mai evoluată
de înbinare a bârnelor cioplite pe patru muchii în “coadă de rândunică” şi sub influenţa
arhitecturii urbane se răspândeşte decorul în tencuială sau în stucatură la ancadramentele
ferestrelor ale uşilor, la colţurile pereţilor, la început cu motive geometrice, iar în ultimele
decenii cu elemente florale asociate şi cu alte materiale introduse în tencuială, străine culturii
populare tradiţionale.
1.2. Bisericile de lemn
Ca realizări tehnice şi artistice , bisericile de lemn se situează printre cele mai izbutite în
domeniul arhitecturii de lemn.
Construite de către meşteri populari, prin contribuţia comunităţii săteşti aceste monumente de
cult pleacă de la forma simplă a casei ţărăneşti, cu care se înrudeşte atât ca materiale şi tehnici de
construcţie, cât şi ca formă şi decoraţie.
În evoluţia sa, biserica de lemn împrumută, începând din secolul al XIV-lea, şi unele
elemente de plan şi structură din arhitectura edificiilor religioase de zid.
Cea mai veche formă de plan este dreptunghiular-alungită, în care sunt amplasate cele trei
încăperi cerute de rânduielile bisericii greco-orientale (ortodoxe): altarul cu masa cultică, naosul,
partea centrală, rezervată bărbaţilor şi pronaosul, destinat femeilor; altarul este despărţit de naos
printr-un iconostas, naosul de pronaos printr-un perete străpuns de trei goluri, şi pronaosul de
exterior printr-un zid cu uşă în ax sau pe lături.
În Ţara Românească bisericile sunt foarte simple, au înfăţişarea unei case precedată la apus
de un pridvor, ca o prispă de casă, altarul are o formă dreptunghiulară la cele mai vechi.
În Moldova, planul bisericilor de lemn interpretează caracteristicile arhitecturii de zid la
biserica din Răpciuni-Neamţ, cu un foişor de plan pătrat supraînălţat de un turn clopotniţă,
acoperiş în patru ape şi streaşină proeminentă.
Cele mai desăvârşite biserici aparţinând arhitecturii de lemn sunt cele din Transilvania, la care,
deasupra pronaosului, se înalţă turnul-clopotniţă. Terminat la partea superioară cu un balcon
încoronat de un coif piramidal cu săgeată, având ca origine un model gotic, adaptat nevoii ca
sunetulu clopotului să fie auzit de departe. Un exemplar de mare valoare artistică atât prin
realizarea constructiv-arhitecturală, cât şi prin înscrierea în peisaj, este biserica din Şurdeşti-
Maramureş, construită în anul 1766, al cărui turn are o înălţime de 54m, fiind printre cele mai
înalte construcţii religioase din lume.. În anul 1999, biserica din Şurdeşti a fost inclusă în lista
patrimoniului cultural mondial UNESCO.
Pridvoarele bisericilor, ca şi cele ale caselor, au fost locul de desfăşurare a creaţiei artistice;
pereţii exteriori au fost de cele mai multe ori împărţiţi în două registre de un brâu în torsadă
(funie), străvechi element decorativ arhitectural, în timp ce la ancadramentele uşilor întâlnim
elemente ale arhitecturii în piatră, romanice şi gotice.