Download - Extinderea Uniunii Europene
Extinderea Uniunii Europene
Determinanţii politicii de extindere
În ciuda dificultăţilor întâmpinate în procesul de integrare, a deficitului democratic din funcţionarea instituţiilor şi a birocraţiei excesive de la Bruxelles, Comunitatea a exercitat o mare putere de atracţie asupra ţărilor europene
Extinderea depinde de: Pregătirea internă a ţărilor candidate
Pregătirea internă a UE
Negocierile de aderare propriu-zise.
Comunitatea s-a lărgit în 6 etape:
1973: Marea Britanie, Danemarca şi Irlanda;
1981: Grecia;
1986: Spania şi Portugalia;
1995: Austria, Finlanda şi Suedia.
2004: Polonia, Cehia, Slovenia, Slovacia, Ungaria, Lituania, Letonia, Estonia, Cipru si Malta
2007: Romania si Bulgaria
2013: Croația
Premisele extinderii în Europa Centrală și de Est
• aderarea unui număr foarte mare de ţări – monitorizarea performanţelor acestora, derularea simultană a negocierilor, eforturi financiare suplimentare pentru preaderare;
• aderarea unui număr mare de ţări solicită din partea UE redefiniri instituţionale şi ale politicilor sectoriale;
• situaţia ţărilor candidate este particulară- economii în tranziţie, sisteme democratice aflate la început, nevoia unor criterii mai bine articulate;
• țările nu au exerciţiul participării la grupări integraţioniste mature;
• la baza procesului au stat mai ales raţiuni de natură politică;
• durata procesului de aderare este destul de mică.
Experienţa extinderilor anterioare
Noii membrii Durata
procesului
Precedente create Domenii sensibile
de negociere
M.Britanie,
Danemarca, Irlanda
Negocieri-
1969-1972
Procesul-
1961-1973
-cadrul altor extinderi
-evidenţierea nevoilor de ajustare
-relevanţa factorului politic
Buget,
pescuit,agricultură,politică
regională
Grecia Aderare-
1975-1981
Negocieri
1976-1979
-prima dezbatere-extindere-adâncire
-prevalentă dimensiunea geopolitică
-presiunea factorului timp
-agricultură,politică
comercială,libera circulaţie
a FM,buget, politică
regională
Spania şi
Portugalia
Aderare –
1977-1986
Negociere
1979-1985
-lobby-urile sectoriale
-importanţa diplomaţiei
-dubla raţiune(economică şi politică)
-gricultură,pescuit,
instituţii, buget, politică
regională, coeziune
Austria,
Suedia,Finlanda
Aderare
1989-1995
Negocieri
1993-1994
Grad înalt de convergenţă -
agricultură,pescuit,energie
,mediu,politici
regionale,aspecte
instituţionale
Metoda standard de integrare a consacrat următoarele principii
• Statele candidate trebuie să accepte integral acquis-ul comunitar;
• Negocierile de aderare se concentrează exclusiv asupra aspectelor practice legate de preluarea acquis-ului.
• Problemele derivate din caracterul mai divers al grupării se rezolvă,mai degrabă, prin crearea de noi instrumente şi nu prin reforme de fond;
• Noii membri sunt integraţi în structura instituţională prin adaptarea progresivă a acesteia;
• S-a preferat negocierea cu grupuri de state având deja relaţii strânse de colaborare între ele;
• Statele membre folosesc extinderea pentru externalizarea problemelor interne.
Impactul aderării asupra noilor membrii
Direct Indirect
Economic - liberalizarea comercială
- aplicarea politicilor UE
- accesul la fondurile
structurale
-reorientarea fluxurilor comerciale
-Restructurarea sectorială
-implicaţii regionale
-noi echilibre macroeconomice ca
urmare a criteriilor de
convergenţă
Politic - prevalenţa dreptului
comunitar
- aplicarea directă a legislaţiei
comunitare
- modificarea Constituţiei şi a
instituţiilor
- participarea la procesul
decizional al UE
-reorientarea diplomaţiei
economice
-redefinirea arhitecturii politicilor
macroeconomice şi sectoriale
-apariţia unor noi modele de
reprezentare a intereselor la
nivelul societăţii.
Dinamica procesului de extindere
• În 1989 este lansat Programul PHARE;
• Primul semnal este dat de Consiliul European din 1992 de la Birmingham care deschide calea spre negocierea Acordurilor de Asociere;
• La Consiliul European de la Copenhaga din 1993 se decide deschiderea procesului de aderare;
• 1994 Consiliul European de la Essen se adoptă Strategia de pregătire a ţărilor asociate din ECE (Europa Centrală și de Est) pentru aderarea la UE;
• 1995- Consiliul European de la Madrid, apreciază că” extinderea este necesară d.p.v. politic, este o oportunitate istorică şi oferă noi posibilităţi de creştere economică”;
Cont.
• La 16 iulie 1997- Comisia a dat publicităţii Agenda 2000 şi Avizele privitoare la toate ţările asociate; Agenda 2000 formulează următoarele provocări:
Consolidarea şi reformularea politicilor sectoriale ale UE,
Negocierea extinderii UE;
Finanţarea procesului de extindere şi de pregătire internă a UE
• În 1998 s-a lansat Strategia consolidată de preaderare şi Parteneriatele pentru aderare pentru 10 ţări candidate
• Începând din 1998 se elaborează Rapoartele periodice asupra ţărilor candidate.
• În dec. 1999 la Helsinki se decide începerea negocierilor de aderare şi cu la doilea grup de ţări.
Criteriile de aderare de la Copenhaga
• Criteriul politic- stabilitatea instituţiilor garante ale democraţiei, respectarea statului de drept, a drepturilor omului şi protecţia minorităţilor;
• Criteriul economic- crearea unei economii de piaţă funcţionale capabilă să reziste presiunilor concurenţiale derivate din PUI;
• Criteriul legislativ- aplicarea acquis-ului comunitar din momentul aderării;
• Criteriul administrativ- capacitatea de asumare a obligaţiilor derivate din calitatea de stat membru al UE.
Îndeplinirea criteriului economic se estimează în funcţie de:
• ritmul şi calitatea reformelor interne în ţările candidate la aderarea în Uniunea Europeană;
• deschiderea spre exterior a pieţelor pe calea liberalizării şi amplificării schimburilor comerciale;
• rolul investiţiilor străine directe la nivel microeconomic şi macroeconomic;
• strategiile de dezvoltare pe termen scurt şi mediu.
Principiile extinderii
Principiul şanselor egale
- țările candidate sunt tratate pe bază de egalitate
Principiul diferenţierii
fiecare țară candidată va fi apreciată conform propriilor merite, procesul de aderare derulându-se pe etape, în funcție de ritmul propriu fiecărui stat și de gradul său de pregătire
Principiul condiţionalităţii
aderarea unui stat este condiționată de îndeplinirea criteriilor de aderare
Procesul de pre-aderare
Acordurile Europene
- cadru adecvat pentru pregătirea treptată a statelor asociate pentru
a se integra în UE (dialog politic, impulsionarea comerțului, asistență tehnică și financiară)
Parteneriate pentru Aderare și Programe Naționale pentru Adoptarea Acquis-ului
- sunt stabilite domeniile prioritare de acțiune în pregătirea pentru
aderare, mijloacele financiare și tehnice de sprijin și condițiile de alocare a acestora
Asistența de pre-aderare (include programele Phare, ISPA/IPA, SAPARD)
Etapele procesului de negociere
• Depunerea cererii de aderare către Preşedinţia Consiliului;(etapă preliminară);
• Prima etapă- Comisia prezintă statului candidat acquis-ul care trebuie adoptat în
întregime.
Se solicită discuţii exploratorii pentru a se adopta un document de poziţie.
Rolul hotărâtor este jucat de capacitatea administrativă a ţării candidate.
Cont.
• Etapa a doua- Comisia furnizează explicaţii suplimentare privind Acq. caz
în care statul candidat fie îşi retrage propriul document de poziţie, fie îşi menţine poziţia şi continuă negocierile;
• Etapa a treia- Comisia pregăteşte o propunere de poziţie comună a
statelor membre, adoptată de către un comitet al Consiliului şi apoi votată de acesta în unanimitate. Poziţia este prezentată ţării candidate de Preşedinţia Consiliului la nivel ministerial sau de ambasador.
• Etapa a patra- ţara candidată examinează poziţia comună pe care o
adoptă, o poate respinge sau formulează obiecţiuni.
• Etapa a cincea – se negociază până la ajungerea unui acord final care
este încorporat în Tratatul de aderare pregătit de către Comisie şi semnat cu statul candidat.
• Tratatul de aderare- este ratificat de parlamentele ţărilor
membre
Stadiul actual al politicii de extindere a UE
Țări candidate:
Turcia – 2005 - negocieri în derulare
Islanda –2010 - negocieri în derulare
Muntenegru – 2012 - negocieri în derulare
Macedonia - 2005
Serbia - 2012
Țări potențial candidate Albania
Bosnia Herzegovina
Kosovo
Efectele extinderii UE
• Liberalizarea schimburilor comerciale
Efecte de alocare
Efecte de acumulare
Efecte de localizare
• Impulsionarea fluxurilor investiţionale
• Accesul la finanţarea comunitară
Efectele pozitive ale aderării României
• Creşterea şi diversificarea exporturilor; • Oamenii români de afaceri vor putea cunoaşte
exigenţele unei pieţe puternic concurenţiale; • Producătorii agricoli vor putea beneficia de sprijin
financiar şi de consultanţă pentru restructurare; • Un climat politic şi economic mai stabil care ar stimula
dezvoltarea durabilă; • Previzibilitatea mediului economic; • Creşterea competitivităţii pe piaţa internă; • Accesul sporit la pieţele de capital şi la fluxuri de ISD; • Participarea la procesul decizional comunitar privind
viitoarea configuraţie a Europei, • Dobândirea cetăţeniei europene.
Costuri de oportunitate ale neaderării
• Izolarea şi îndepărtarea de la procesul de luare a deciziilor, de la mecanismele PESC;
• Izolarea economică în condiţiile în care peste 60% din comerţul exterior se derulează cu UE;
• Creşterea vulnerabilităţii produselor româneşti în faţa măsurilor de apărare comercială şi a obstacolelor tehnice;
• Accentuarea decalajului economic între România şi ţările din regiune;
• Diminuarea şanselor de aliniere la acquis-ul comunitar; • Reducerea posibilităţilor de obţinere a unei agriculturi
competitive ca urmare a neitegrării la timp în mecanismele PAC
Costurile aderării
• Preţul agregat al pregătirii pentru aderare;
• O anumită restructurare nebenefică a agriculturii;
• Provocărilor derivate din PUI;
• Marele decalaj de dezvoltare şi de mentalităţi care necesita eforturi importante în ce priveşte atenuarea sa;
• Fondurile necesare pentru asimilarea finanţării comunitare,
• Puţinele sectoare care au avantaj competitiv
Referințe bibliografice
• Prisăcaru, Gh.(2009), Istoria și evoluția integrării europene, capitolele 11-12