Download - Istoria Constructiei Europene Referat
Universitatea “Alexandru Ioan Cuza”Facultatea de Drept
Evoluţia în timp a ideii de Uniune Europeană
Anul IIGrupa A1Iaşi 2013
1
Cuprins
Introducere..................................................................................................................................................3
1.PREMIZE CARE AU STAT LA BAZA ÎNFIINŢĂRII UNIUNII EUROPENE.....................................6
2.CONTRIBUŢIA AMERICANĂ............................................................................................................11
Bibliografie................................................................................................................................................15
2
Introducere
Ideea federală europeană nu sa impus uşor, ea avand de înfruntat pe de o parte teama
statelor naţionale de a nu pierde suveranitatea fiind înghiţite de un organism suprastatal supus
unei mari puteri, iar pe de altă parte, cu interesele divergente ale regimurilor politice existente în
statele europene.
Din multe puncte de vedere construcţia europeană reprezintă o provocare teoretică. A
devenit banală constatarea că toate tentativele de a conceptualiza întreprinderea comunitară nu
seamană cu nici unul din modelele cunoscute ( stat, confederaţie, federaţie). Însă atat
identificarea, cat şi ierarhizarea dinamicilor construcţiei comunitare implica ample controverse.1
În sistemul care se configurează (internaţional, mondial, global...) cateva concepte care se
impun prin frecvenţa cu care apar în discursurile politice. Aceste sunt: integrare, mondializare,
globalizare: trei concepte între care există reţea de sensuri, tendinţe într-o extrem de densă
instituţionalizare, cu predilecţie politico-economică.
Integrarea regională, ar putea fi văzută drept un proces prin care în baza unor norme şi
valori comune statele dintr-o regiune stabilesc diverse tipuri de legături în scopuri economice şi
politice pe termen lung.
Mondializarea este un concept în care sunt concentrate mai multe problematici.Spre
exemplu, ar putea fi vorba de unele fenomene ale căror efecte pot deveni ireversibile: poluarea şi
efectul de seră, riscuri tehnologice sau din ingineria genetică, unele epidemii (gen SIDA) şi care
cer o poziţie comună şi o reglementare la nivel mondial. Dar de cele mai multe ori este vorba
despre o semnificaţie economică care are la bază idealul liberal, acela al unei lumi fără frontiere,
reglată doar de cerere şi ofertă, ideal care se exprimă prin privatizare, liberalizarea preţurilor şi a
comerţului, deschidere spre investiţii străine, dereglarea sistemului bancar, mondializare pieţelor
financiare etc.
1 Guillaume Courty, Construcţia europeană, Editura C.N.I ‘’CORESI’’ S.A., p. 9.
3
În această perioadă de interdependenţă accelerată între economiile „ locale” , de
diversificare a organizaţiilor internaţionale , dar şi de extindere a fracturilor (în principal sociale),
din interiorul statelor, aceasta global governance ramâne discretă, neştiindu-se cum se va face
partajul de competenţe şi obligaţii între state şi organismele „globale”, cum va evolua principiul
suveranităţii naţionale, cum se va acţiona în circumstanţe imprevizibile.2
Aşadar, în aceasta perioadă de descompunere şi fragmentare în plan intern şi de
recompunere pe plan internţional, în această perioadă de transformări accelerate în aproape toate
domeniile integrarea regională se poate impune drept prima etapă în structurarea sistemului
internaţional.
În prezent integrarea regională este prezentă pe toate continentele iar pe lângă integrarea
regională , după 1990 au mai apărut şi acorduri de liber schimb între statele vecine (precum
Norvegia cu Statele balcanice, Australia cu Noua Zeelandă, Slovenia cu Slovacia). Cele mai
importante procese regionale care se derulează astăzi în lume sunt: Acordul de liber schimb
nord-american NAFTA (1992) între Statele Unite , Canada, Mexic; Asociaţia Naţiunilor din Asia
de sud-est între Brunei, Filipine, Indonezia, Malaezia,Singapore, Thailanda, Vietnam(1995);
MERCOSUR (1991) între Argentina, Brazilia, Paraguay,Uruguay; Uniunea Maghrebului arab
între Algeria, Libia, Mauritania şi Tunisia din 1989.
Pe continentul european se desfăşoara cel mai vechi cel mai dinamic şi mai complex, cel
mai discutat proces de integrare regională.Mai mult chiar, Europa beneficiază de două sisteme de
integrare, unul continental şi unul atlantic.
Dezbaterile despre construcţia europeană sunt profunde .Europa este un continent verbal
în care exista şi se întreţine un interes pentru politică.În Europa comunitară discuţiile se înscriu
într-un spectru larg de problematici de la politica socială până la competenţele majore rămase
statelor, problematici care se vor cristalza prin intrarea în funcţiune a uniunii monetare.Cât
despre “cealaltă Europă” , aceasta este ca un grup de recruţi, tineri, deschişi, entuziaşti; unii însă
mai harnici, mai abili, cu ceva relaţii, iar alţii mai mândri, mai recalcitranţi, mai nostalgici mai
nevoiaşi...3
“Cealaltă Europă” a ieşit de după cortina de fier. După aşa-numitele “bulversări din Est” ,
statele din fostul sistem comunist îşi exprimă voinţa de aderare la structurile europene şi atlantice
având diferite argumente, de natură istorică (Yalta), până la riscurile unui Est instabil. De partea 2 Octav Bibere, Uniunea Europeană între real şi virtual, Editura All Educaţional 1999, p. 4.3 O. Bibere, op.cit, p. 8.
4
sa Occidentul răspunde nuanţat şi pe etape, cu asistenţă tehnică şi strategii de preadeziune în
cazul Uniunii Europene care promite o democraţie stabilă , economie de piaţă, acceptarea
regulilor occidentale, capacitatea de a rezista concurenţei economice.
Iniţial , construcţia europeană a luat forma organizaţiilor de cooperare.Din anul 1950,
acestor organizaţii li se alătură Comunităţile europene, organizaţii cu vocaţie preponderent
economică, dar care au presupus şi o cooperare politică, contribuid astfel la realizarea unei noi
viziuni de tip federal4.
Obiectivele urmărite prin crearea acestor comunităţi, bazate pe integrarea economică a
statelor membre, urmăreau îmbunătăţirea utilizării capacităţilor lor economice şi tehnice în
scopul creşterii eficienţei, în condiţiile cerute de evoluţia societăţii.
În evoluţia lor, Comunităţile au cunoscut o serie de elemente unificatoare care au condus
în final la unificarea instituţionala la nivel comunitar. Evoluţia Comunitătilor europene a fost
marcată de lărgirea lor prin aderarea de noi membri şi de preocuparile de revizuire a tratatelor
institutive în vedererea felxibilizarii şi urgentării atingerii obiectivelor propuse.
Ideea creării unei entitaţi unice care să înlocuiască cele trei Comunitaţi europene
materializată prin “ Proiectul de Uninune Europeana” adoptat de Parlamentul European la 14
februarie 1984 s-a lovit de reticenţa statelor membre, care au preferat ca, prin semnarea Actului
Unic European, să revizuiască tratele constitutive decât să le înolocuiască cu un alt tratat.
Căderea comunismului şi destrămarea Uniunii Sovietice, dar mai ales unificarea
Germaniei, au relansat ideea creării Uniunii Europene, liderii statelor membre CE subliniind
necesitatea “ accelerarii constuctiei politice a Europei” şi transformarea ansamblului relaţiilor
dintre statele lor într-o uniune europeană dotată cu mijloacele necesare de acţiune.
Adoptatea Tratatului de la Maaastricht a reprezentat un pas decisiv în vederea integrării
europene continue şi ireversibile, din acest moment statele membre formând o singura
comunitate europeană.
Alcătuind această construcţie supranaţională, statele membre şi-au propus să realizeze
dezvoltate economică, stabilitate socială, democratică şi politică.5
4 Dan Vătăman şi Ion David, România şi Uniunea Europeană,Editura PRO Universitaria, Bucureşti 2009, p. 11.5 D. Vătăman, op.cit, p. 13.
5
1.PREMIZE CARE AU STAT LA BAZA
ÎNFIINŢĂRII UNIUNII EUROPENE
Ideea unei Europe Unite este veche şi are rădăcini adânci in istoria continentului
European. Aceasta ideie a fost abordată din perspectiva găsirii unei soluţii pentru evitarea
conflictelor şi asigurarea securitaţii şi bunăstării sociale, acestea fiind principalele motive in
prezent ale integrării Europene.
În concepţia unor autori reflecţiile cu relevanţă comunitară aparţin perioadei antichităţii
când cuceririle romane au fost considerate ca manifestări ale unei astfel de tendinţe sai perioadei
Imperiului carolingian făurit de Carol cel Mare, se poate spune că abia începând cu secolul al
XVIII-lea , a inceput să se contureze ideia formulării unor noi proiecte de asigurare a păcii şi
unităţii Europei prin reorganizarea ei radicală. Spre exemplu, „Propiectul pentru a face pacea
permanentă în Europa”, din anul 1713, al abatelui de Saint – Piere ; „Planul unei paci universale
şi eterne” al lui Jeremy Bentham sau ideia de „republica europeana” al lui J.J. Rousseau.6
Un alt proiect cunoscut este Propiectul filozofic al pacii permanente (Zum ewigen
Friede) a formulat în 1795 de catre marele filozof Immanuel Kant (1724- 1804) , în care acesta a
elaborat ideea unui pact internaţional cu scopul de a elimina razboiul pentru totdeauna din viaţa
popoarelor. Prin acest proiect se urmărea ieşirea statelor din starea de ilegalitate, care reprezenta
principala sursa a războielor şi instituirea unui nou tip de sociatate internaţională, a unui „ stat al
naţiunilor „ de tip federativ care sa garanteze securitatea şi protecţia pentru toate ţările indiferent
de mărimea lor. Aceasta societate urma să se relizeze în mod treptat pornind de la un nucleu
puternic, asigurat de un popor cu sistem de stat republican, extinzîndu-se apoi la nivenl
continental şi, în final la întreaga lume. Pâna la îndeplinirea acestui ideal federal, să se încheie o
alinaţă de timp confedeativ între stat care să garanteze excluderea războaielor şi a abuzurilor de
orice tip. În ciuda faptului că proiectul nu includea o detaliere concretă instituţională a
funcţionării sistemului federativ funcţional preconizat el marchează totuşi un moment de
referinţa în închegarea unei concepţii unitare care să includă deopotrivă idelurile pacifismului,
liberalismului şi federalismului prin formula unei federaţii libere a unor state cu regim
6 Idem, p. 13.
6
republican constituţional bazata pe raţiune şi drept internaţional cu garantarea raciprocă a
drepturilor.
Tot în acest sens s-au exprimat şi alte personalităţi precum : Alphonse de Lamartine a
lansat Manifestul către Europa, iar Victor Hugo un Apel pentru Statele Unite ale Europei
( 1851). Ulterior , Victor Hugo susţinea că „Europa are nevoie de o naţionalitate europeană”, iar
într-un mesaj adresat Congresului Păcii de la Lugano, scria : „Cu siguranţa acest lucru
formidabil , republica Europeană o vom avea. Vom avea aceste State Unite ale Europei care vor
încorona lumea veche”. 7
Acest vis a fost spulberat odata cu izbucnirea primului război mondial, considierat a fi
Marele război care a infirmat iluziile şi speranţele pacifismului internaţionalist, efectele
conflagraţiei depăşind cele mai pesimiste previziuni. După acest război, Europa se afla în ruine
cu importante pierderi de vieţi omeneşti, cu grave problme economice şi sociale. Dorinţa statelor
de a coopera pentru a preveni repetarea unei catastrofe de amploarea primului razboi mondial a
dus la Conferinţa de Pace de la Paris desfaşurată între 18 ianuarie 1919 şi 21 ianuarie 1920 în
care în şedinţa plenară a Conferinţei la 25 ianuarie 1919:” Este esenţial, pentru menţinerea
statutului mondial pe care naţiunile asociate au cum al stabili, să se creeze o societate a
naţiunilor, organ de cooperare internaţionala care va asigura îndeplinirea obligaţiilor
internaţionale şi va oferi garanţii contra razboiului.”
Odata cu înfiinţarea Societăţii Naţiunilor problema găsirii unor noi forme de organizare a
continentului European a fost reluată în mai multe proiecte care au preocupat atât elitele
intelectuale ale vremii cât şi oamenii politici. Ideea unei Europe Unite nu se putea impune uşor
deoarece ea avea de luptat cu teama statelor naţionale (cu precadere a celor aparute în urma
tratatelor de pace) de a nu fi înghiţite de un organism superstatal coordonat de o mare putere,
redresându-se astfel situaţia antebelică.8
Dupa patru ani, contele Richard Coudenhove – Kalergi a început să elaboreze proiectul
său care a dat naştere mişcării Paneuropa. In anul 1922 la Viena a publicat un manifest cu titlul
„ Problema Europei se rezuma în două cuvinte : unificare sau prăbuşire”, iar in anul 1923 a
publicat o lucrare amplă intitulată Paneuropa care va deveni opera clasica a mişcării cu acelaşi
nume iniţiata în acelaşi an. Lucrarea sublinia necesitatea reconcilierii dintre Franţa şi Germania
ca baza indispensabilă a reconstrucţiei europene. Uniunea urma să se inspire din organizarea 7 Ibidem, p. 14.8 G. Courty, op cit, p. 10.
7
panamericană care părea că a putut să concilieze independeneţele naţionale şi cooperarea
internaţională regională. Paneuropa urma să fie înzestrată cu un Consiliu alcatuit din delegaţi ai
statelor , o Adunare parlamentară formată din delegaţi ai parlamentelor naţionale şi cu o Curte de
Justiţie.
Prin manifestul „ Ce voieşte Mişcarea paneuropeană ?” se proclamau direcţiile de acţiune
necesare înfăptuirii paneuropei : garantarea egalităţii, securităţii şi suveranităţii statelor; crearea
de alianţe militare ; crerea unei uniuni vamale; crearea unei monede comune; valorificarea în
comun a resurselor din coloniile statelor membre; respectarea individualităţii culturale civilizaţiei
fiecărui stat; asigursarea protecţiei minorităţilor naţionale; colaborarea cu alte state din cadrul
Societăţii Naţiunilor.9
Uniunea s-a bucurat de un mare succes în rândurile unor oameni politici, scriitori, diferiti,
intelectuali, cum au fost Aristide Briand, Leon Blum, Edouard Herriot, Eduard Beneş, Konrad
Adenauer, Paul Valeri şi mulţi alţii.
În anul 1929, s-a depaşit faza de propagandă în favoarea unificării europene la aceea a
acţiunii oficiale. Astfel, ministrul de externe francez Aristide Briand sprijinit de omologul sau
german Gustav Stressman cu ocazia celei de a X-a sesiuni, a Adunarii Generale a Societăţii
naţiunilor 5 septembrie 1929 a ţinut un discurs , în care a propus un plan de constituire a Statelor
Unite ale Europei.
In acest discurs, Gustav Stressman a sprijinit obiectivele economice ale unei astfel de
uniuni prin crearea de noi pieţe pentru industria ţărilor europene, raţionalizarea economiei
continentului şi integrarea acesteia în circuitul mondial.
Reprezentanţii celor 27 state europene, membre ale Societăţii Naţiunilor au fost de acord cu un
astfel de demers şi au cerut ca Franţa sa elaboreze un memorandum, care să înscrie principiile de
orgnizare a noii structuri de uniune europeană acesta urmănd a fi înaintat spre documentare
tuturor guvernelopr europene pentru a-şi exprima observaţiile.
Amânarea dezbaterii Proiectului Briand a pecetluit practic soarta acestuia datorită schimbărilor
nefavorabile intervenite în contextul economic şi politic internaţional. Moartea lui G. Stressman
3 octombrie 1929 şi venirea la putere a guvernului minoritar Bruning a condus la întreruperea
dialogului franco-german. Acest cabinet a înfaptuit o schimbare decisivă a politicii externe
germane în sens naţionalist revizionist , iar ideea reconcilierii cu Franţa a cedat locul unei
9 G. Courty,op.cit, p.11.
8
intransigenţe sporite pentru revizuirea tratatelor de pace şi urmărirea prioritara a intereselor
naţionale ale Germaniei.10
Cu toate acestea, la 17 mai 1930 a fost înaintat spre documentare tuturor guvernelor
europene „ Memorandumul Guvernului Francez Asupra organizării unui regim de Uniune
Federală Europeana” în care apărea ideea necesităţii unei coordonări a politicilor economice
precum şi necessitatea unui mecanism instituţional capabil să asigure Uniunii organele
indispensabile îndeplinirii misiunii sale format din : un organ reprezentativ sub forma de
instituţie regulată a „ Conferinţei Europene” alcatuită din reprezentanţii tuturor Guvernelor
Europene, membre ale societăţii naţiunilor; un organ executiv sub formă de Comitete politice
permanente, cu o componenţă mai restrânsă, la care pot fi invitate şi alte state membre sau
nemembre ale Societăţii Naţiunilor atunci când se dezbat probleme care le privesc în mod direct;
un Secretariat care v-a elabora lucrările preliminare şi va asigura din punct de vedere
administrativ executarea instrucţiunilor Comitetului politic permanent sau Conferinţei europene.
Memorandumul a avut un imens ecou în presă strârnind un mare interes în rândul opiniei
publice europene.În Franţa presa de centru şi de stânga, necomunistă saluta proiectul, având
rezerve privind principul menţinerii suveranitaţii naţionale absolute , iar presa de dreapta, vorbea
de iluzii incurabile, de pacifism trădător, văzând singurul avantaj doar în obligarea tuturor
statelor de a declara deschis acceptarea situaţiei create prin tratatele de pace. În Germania presa
de centru şi stânga, obiectând împotriva stabilizării sistemului de la Versailles prin punerea în
prim plan a garanţiilor de securitate , subliniau totuşi şansa irepetabilă oferită de proiect pentru
unificarea europeană, pentru rezolvarea pe cale paşnică a tuturor diferendelor, incluzând
revizuirea frontierelor existente prin bună înţelegere. Ziarele de dreapta în schimb, absolutizau
critica proiectului, ca expresie a intereselor naţionale franceze menite a impune noi servituţi
Germaniei şi contrapropuneau ideea unei Europe central Răsăritene sub egida Germană.
În presa din România, problematica a fost abordată pe larg, numeroşi publicişti, oameni politici ,
personalităţi din domeniul culturii şi ştiinţei exprimându-şi punctul de vedere. Unul dintre cele
mai competente puncte de vedere este cel al lui Vespasian V. Pela care într-o serie de articole a
analizat întreaga problematică cuprinsă în memorandum.11
La data de 9 septembrie 1930, s-a întrunit Conferinţa reprezentanţilor statelor europene
care era chemată să-şi dea verdictul asupra proiectului Briand , autorul planului a propus 10 D. Vătăman, op cit, pag 14.11 D. Vătăman, op.cit p. 15.
9
adoptarea unei declaraţii de principii în favoarea Uniunii Europene şi a constituirii Adunării
federale. Germania, a venit cu o propunere care prevedea o simplă rezoluţie care să declare
voinţa statelor de a dezbate problemele europene în cadrul exclusiv al societăţii naţiunilor. In
final, la propunerea Angliei, rezoluţia adoptată a prevăzut doar constituirea în cadrul societăţii
naţiunilor a unui comitet de studiu a problemei uniunii europene, cu un secretariat condus de
Secretarul General al Adunării Generale. Comitetul s-a întrunit în mai multe sesiuni la Geneva,
fără a adopta rezoluţii, ci doar rapoarte adresate Adunării Generale a societăţii naţiunilor. În
dezbaterile comitetului au fost abordate doar probleme de natură economică, respingându-se în
septembrie 1931 o ultimă propunere a lui A.Briand ce privea crearea unei comisii permanente a
societăţii naţiunilor pentru problema unităţii europene. Dezamăgit şi descurajat, Aristide Briand,
a declarat retragerea proiectului său şi limitarea disponibilităţii viitoare a Franţei pentru o politică
de înţelegere cu Germania.
În concluzie, cabinetul Bruning a determinat eşecul planurilor franceze. Pentru Germania,
planul Briand a avut doar o importanţă secundă faţă de politica germană de revizuirea a
Tratatelor de pace şi faţă de problemele interne precum, criza economică, şomajul, lupta
electorală şi ascensiunea naziştilor.12
La începutul anului 1932 atitudinea agresivă a Germaniei continuă să se afirme,
tendinţele hegemonice asupra Europei devenind din ce în ce mai evidente. Consolidată, datorită
capitalului străin, a beneficiilor de pe urma Planului Dawest , a neplăţii datoriilor de război
precum şi a căii deschise spre est prin acordul de la Locarno, Germania se afla într-o poziţie
privilegiată pe planul relaţiilor economice cui statele din bazinul dunărean. Pentru a bara drumul
imperialismului german catre regiunea danubiană, în februarie 1932, Franţa a lansat Planul
Tardieu de „Uniune Economica europeană”. Confruntarea de interese anglo-franco-germană a
fost evidentă în convorbirile dintre aceste puteri, planul francez fiind respins. Eşecul planului
tardiv a fost consemnat prin cenzurarea severă a sa de către marile puteri Anglia, Germania,
Italia, în cadrul Conferinţei de la Londra desfăşurată în perioada 6-8 aprilie 1932.
Făcănd trimitere la legitimarea preocupărilor românilor şi ale Romîniei în materia
apariţiei şi evoluţiei ideii de integrare europeană, trebuie să se aminterască de prezenta marelui
diplomat Nicolae Titulescu într-un astfel de context personalitate care în calitatea sa de
12 O. Bibere, op.cit, p. 20.
10
preşedinte al societăţii naţiunilor a contribuit major la consolidarea tezei „unificării europene”
dar şi la îndepărtarea pericolului unui nou conflict mondial.
Un alt demers în vederea unificării europene pornit din Romania a fost şi apelul esperanto
pentru realizarea statelor unite ale europei apel care prin clarviziune lui depăşeşte frontierele
imaginaţiei.
2.CONTRIBUŢIA AMERICANĂ
Imediat după cel de-al doilea Război Mondial, iniţiativele americane în privinţa Europei
în general şi a Germaniei în particular, erau relativ incoerente si confuze. Oscilănd între dorinţa
de a pedepsi puterea învinsă şi cea de a facilita relansarea economica a starelor europene pentru a
se putea elibera de responsabilitatea lor, administraţiei americane îi lipsea o „mare schemă”. In
iarna dintre 1946 -1947 concomitent cu victoria electorală a opoziţiei republicane , în Congres,
preşedintele democrat Harry Truman şi-a făcut publice opţiunile. Considerând ca starea de
dezorganizare economică a Europei riscurile de destabilzare politică şi slăbiciunea extremă a
Marii Britanii (constrânsă să renunţe la angajamentul său din Grecia) fuseseră subestimare ,
administraţia sa va defini ceea ce va rămâne sub numele de doctrina Truman. Principala trăsătură
a acesteia o reprezinte desprinderea de un anume globalism în favoarea priorităţii acordarea
europei occidentale şi a redresării sale ca o condiţie a securităţii americane. Instrumentul preferat
al doctrinei Truman constă într-un vast părogram de sprijin economic anunţat oficial în 7 iunie
1947 de secretarul de stat George Marshall. 13
După ce U.R.S.S. a respins oferta americana speranţa administraţiei Truman a fost să
utilizeze planul Marshall ca mijloc de a înlesni un proces de integrare între ţarile europei
ocicdentale. O.E.C.E. , însărcinată cu repartizarea ajutorului american dar înfiinţată ca
organizaţie permanentă de coordonare a politicilor economice naţionale era menită să
funcţioneze ca embrion. Marea Britanie ostilă liberalizarii schimburilor pentru că era preocupată
să menţină preferinţa imperială a refuzat să-i acorde puteri reale. Britanicii au blocat orice tentiva
de a transforma planul Marshall într-un instrument la a lor cărui fel de federalizare europeană.
13 G. Courty, op.cit, p. 16.
11
Ajutorul Marshall adusese în primul rând un sprijin determinant planului de modernizare
şi tehnologizare econiomică conceput să pregătit în jurul lui Jean Monnet. În acelaşi timp,
execuţia şi reuşita acestui plan, depunea de obiectivele siderurgiei franceze. Sprijinind planul
Monnet ajutorul american a împins deci interesele franceze să-şi lege strâns perspectivele de
modernizare de resursele externe ale industriei cărbunelui şi oţelului din Ruhr care se dovedeau
vitale. Planul Marshall a determinat o schimbare a politicii franceze faţă de Germania şi anume
abandonarea limbajului radical care se referă la controlul industriilor din regiunea Ruhr, în
favoarea căutării unui compromis pentru soluţie internaţională menită să supervizeze producţia şi
distribuţia cărbunelui şi a oţelului.
Aceasta soluţie era mai puţin nouă decât strategia de conciliere care a însoţit-o după
război. Aceasta din urmă a fost cu atât mai bine primită de americani şi de englezi cu cât era
momentul apropierii în relaţiile dintre occidentali, după încheierea conferinţei miniştrilor de
externe , acelor patru puteri aliate privind unificarea Germaniei ( decembrie 1947) şi după
agravarea tensiunilor est-vest. Lovitura de stat a comuniştilor de La Praga (25 februarie 1948) şi
blocada sovietică a Berlinului (20 iunie 1948 – 12 mai 1949) au grăbit formarea unui nou sistem
de alianţe militare dar care în faţa rezistenţelor Britanice va rămâne o simplă formulă
interguvernamentală asociată apărării principiilor democraţiei liberale.14
În ceea ce priveşte soarta industriilor din Ruhr în acea perioadă era de neconceput ca
francezii să acţioneze singuri sau mai bine spus ca o soluţie negociată să nu-i includă pe englezi.
Astfel după tentative zadarnice de a se asocia Marea Britanie unui nucleu comunitar factorii de
decizie francezi şi-au întors privirile spre Rin.
Trebuie recunoscut faptul că ideea unei convieţuiri cu Germania Federală în perspectiva
uneri integrări europene era la acel moment evocată destul de frecvent. Meteoda preconiozată nu
constă în realizarea unei copnstrucţii politice de ansamblu ci în realizarea unei integrări
sectoriale punând ansamblul producţiei franco-germane de cărbune şi oţel sub tutela unei înalte
autorităţi comune într-o organizaţie deschisă participării şi ale altor state a Europei.
Anunţat oficial de ministrul de externe Robert Schuman proiectul francez s-a lovit de
refuzul britanicilor dar încurajat de Statele Unite el va duce la încheierea negocierilor între
Franţa, Germania Federală, Italia şi Benelux ( Tratatul de la Paris 18 aprilie 1951). CECO luase
naştere. Organizată în cea mai mare parte în jurul unei Înalte Autorităţi independentă faţă de
14 Idem, p. 16.
12
guverne şi dispunând de putere de constrângere asupra industriilor carbonifere şi siderurgie ea ar
fi oferit conform unora orientarea decisivă construcţiei europene. Această viziune retrospectivă
neglijează prea mult ponderea circumstanţelor de moment în evoluţiile ulterioare ale construcţiei
europene . În afară de aceasta, concepţia asupra integrării conţinută în tratatul CEE nu va fi
preluată din tratatul CECA. Un schimb dacă a existat în acest stadiu o contribuţie decisivă la
dinamica europeană, ea trebuie căutată în opţiunile politicii americane.15
ConcluzieRitmul construcţiei europene este imprevizibil, modul său de guvernământ este singular,
frontierele sale sunt încă nesigure. Atâtea nedeterminări hrănesc sentimentele cele mai
contradictorii de la adeziune la rezistenţă şi fac ca anticipările să fie foarte fragile. Procesul
început acum o jumătate de secol nu este sigur ca va beneficia în continuare de susţinerile
15 G. Courty, op.cit, p. 17.
13
care ]au dus la succesul său.Cu toate acestea este dificil de crezut că atâţia ani de negociere nu
au însemnat nimic.
Europa există de acum din punct de vedere politic: în strategiile actorilor, în ordinea
politică instaurată, ca şi în obiceiurile politice şi profesionale care se manifestă. În politica
europeană au fost investiţi mulţi bani, multe practici politice naţionale au fost acaparate de către
miza comunitară pentru ca acest proiect să dispară, sa ca rămânând suspendat, reprezentările şi
credinţele l-au suscitat să dispară brusc din societăţile implicate.
Construcţia europeană este obiectul investiţiilor multiple, cei mai mulţi investitori nu au
anticipat decât imperfect importanţa iniţiativelor lor. Prin urmare, instituţionalizarea a servit
drept încurajare a dinamismului intereselor şi valorilor în timp ce un număr crescut de actori se
implicau, mai mult sau mai puţin deliberat, într-o iniţiativă tot mai întinsă. Pe măsura ce sunt mai
mulţi participanţi (statali sau nestatali) şi angajamente mai complexe direcţia ansamblului
acestora va fi mai imprevizibilă.16
Dezbaterea publică s-a desfăşurat în jurul a trei scenarii: Uniune interguvernamentală, stst
federal sau calea mediană a federaţiei de state naţiuni dar campul posibilităţilor poate fi mai vast
iar perspectivele dezbătute se disting cu greutate de demersurile normative. Viitorul Uniunii
Europene se declină, cel mai adesea în ordinea preferinţelor. Evoluţia sa socio-politică este mai
dificil de descifrat pe de o parte pentru că depinde de efectele de agregare a acţiunilor multiple
pe care nici o mână invizibilă nu poate sa le coordoneze în totalitate , şi pe de altă parte pentru că
este legată de efectele competiţiei internaţionale care contribuie, într-o manieră variabilă, la
emergenţa unui „ noi” european.
În concluzie, dezvoltarea construcţiei europene este datorată atât factorilor naţionali şi
comunitari cât şi factorilor exogeni: nici unii, nici altii nu pot fi planificaţi într-o singură
manieră.
Bibliografie
I.Lucrări consultate:
16 G. Courty, op.cit, p. 138.
14
Bibere Octav, Uniunea Europeană între real şi virtual, Editura All Educaţional 1999, f.p.
Courty Guillaume, Construcţia europeană, Editura C.N.I ‘’CORESI’., Bucureşti, f.a.
Vătăman Dan şi David Ion, România şi Uniunea Europeană,Editura PRO Universitaria, Bucureşti 2009.
II.Site-uri consultate:
www.wikipedia.org.
15