Download - Jurnalele vampirilor -Trezirea (Vol. 1)
I rezirea Jurnalele
VAMPIRILOR 1 L. J. S M I T H
Traducere d in l imba engleză de MIRELLA ACSENTE
L E D A G R U P U L , E D I T O R I A L C O R I N T
: !
4 septembrie
ragă Jurnalule,
Azi o să se întâmple ceva îngrozitor.
Nu ştiu de ce am scris asta. E o nebunie.
N-am nici un motiv să Jiu prost dispusă, ba chiar am
/oale motivele să Jiu Jericită, dar...
Dar iată-mă aici, la 5.30 dimineaţa, trează şi
speriată. Continui să-mi spun că m-a zăpăcit diferenţa
de fus orar între Franţa şi State, dar asta nu explică de
i t mă simt atât de speriată. Atât de pierdută.
Alaltăieri, când mătuşa Judith, Margaretşi cu mine
veneam cu maşina de la aeroport, am avut un sentiment
atât de ciudat. Când am intrat pe strada noastră, mi-am
\/>i/s dintr-odată: „Mami şi tati.ne aşteaptă acasă.
8 • Jurnalele Vampirilor
Pun pariu că or să fie pe veranda din faţa casei sau în
living, uitându-se pe fereastră. Cred că le-a fost atât de
dor de mine."
Ştiu. Sună total aiurea.
Dar chiar şi când am văzut casa şi veranda goală,
tot am crezut asta. Am urcat în fugă treptele şi am
apăsat pe clanţă şi am bătut în uşă. Iar când mătuşa
Judith a descuiat uşa, m-am năpustit înăuntru şi am
rămas în hol ascultând, aşteptând s-o aud pe momi
coborând scările sau pe tati strigând din living.
în acea clipă, mătuşa Judith a dat drumul unei
valize pe podea, cu un zgomot asurzitor, chiar în spa
tele meu, a scos un oftat adânc şi a spus: „Suntem
acasă." Şi Margaret a râs. Iar eu m-am simţit copleşită
de cel mai îngrozitor sentiment pe care l-am avut
vreodată. Niciodată nu m-am simţit atât de total şi de
cumplit pierdută.
Acasă. Sunt acasă. De ce sună asta ca o minciună?
M-am născut aici, în Fell's Church. întotdeauna
am locuit în casa asta. Iar asta e tot vechea mea cameră,
cu urmele de ars pe duşumea de când Caro line şi cu mine
am încercat să fumăm pe furiş nişte ţigări în clasa a
cincea şi aproape ne-am sufocat. Mă uit pe fereastră şi
văd gutuiul mare în care s-au urcat Matt şi băieţii acum
doi ani, apărând neinvitaţi la petrecerea în pijama de
ziua mea. Ăsta e patul meu, scaunul meu, comoda mea.
Trezirea • 9
Dar în clipa asta totul mi se pare ciudat, ca şi cum
nu aici ar fi locul meu. Eu sunt cea care nu are ce căuta
aici. Şi cel mai rău e că simt că există un loc care e
numai al meu, doar că nu-l pot găsi.
Ieri am fost prea obosită şi am ratat prima zi de
şcoală. Meredith a luat orarul pentru mine, dar n-am
avut chefsă vorbesc cu ea la telefon. Mătuşa Judith le-a
spus tuturor celor care au sunat că diferenţa de fus orar
mă terminase şi că dormeam, dar la cină s-a tot uitat la
mine cu o privire ciudată.
Dar azi trebuie să mă văd cu ceilalţi. Ar trebui să
ne întâlnim cu toţii în parcare înainte de ore. De-asta
sunt oare speriată? Mi-e frică de ei?
Elena Gilbert se opri din scris. Se uită la ultimul
rând din jurna l , apoi clătină din cap, cu stiloul în aer
deasupra caietului mic cu coperţi de catifea albastră.
Apoi, cu un gest brusc, înălţă capul şi a r u n c ă stiloul
şi caietul în bov indou, u n d e r icoşară inofensiv şi
ater izară pe b a n c h e t a cu p e r n e de sub fereastră.
Era total r idicol .
De când îi era ei, Elena Gilbert, frică să se vadă cu
oamenii? De c â n d îi era ei frică de ceva? Se ridică în
picioare şi îşi b ă g ă furioasă mâinile într-un ch imono
roşu de m ă t a s e . Nu a r u n c ă nici o privire înspre
ogl inda v e n e ţ i a n ă bogat o r n a m e n t a t ă de d e a s u p r a
8 • Jurnalele Vampirilor
Pun pariu că or să Jie pe veranda din faţa casei sau în
living, uitându-se pefereastră. Cred că le-a fost atât de
dor de mine."
Ştiu. Sună total aiurea.
Dar chiar şi când am văzut casa şi veranda goală,
tot am crezut asta. Am urcat în fugă treptele şi am
apăsat pe clanţă şi am bătut în uşă. Iar când mătuşa
Judith a descuiat uşa, m-am năpustit înăuntru şi am
rămas în hol ascultând, aşteptând s-o aud pe mami
coborând scările sau pe tati strigând din living.
în acea clipă, mătuşa Judith a dat drumul unei
valize pe podea, cu un zgomot asurzitor, chiar în spa
tele meu, a scos un oftat adânc şi a spus: „Suntem
acasă." Şi Margaret a râs. Iar eu m-am simţit copleşită
de cel mai îngrozitor sentiment pe care l-am avut
vreodată. Niciodată nu m-am simţit atât de total şi de
cumplit pierdută.
Acasă. Sunt acasă. De ce sună asta ca o minciună?
M-am născut aici, în Fell's Church. întotdeauna
am locuit în casa asta. Iar asta e tot vechea mea cameră,
cu urmele de ars pe duşumea de când Caro line şi cu mine
am încercat să fumăm pe furiş nişte ţigări în clasa a
cincea şi aproape ne-am sufocat. Mă uit pe fereastră şi
văd gutuiul mare în care s-au urcat Matt şi băieţii acum
doi ani, apărând neinvitaţi la petrecerea în pijama de
ziua mea. Ăsta e patul meu, scaunul meu, comoda mea.
Trezirea • 9
Dar în clipa asta totul mi separe ciudat, ca şi cum
nu aici ar fi locul meu. Eu sunt cea care nu are ce căuta
aici. Şi cel mai rău e că simt că există un loc care e
numai al meu, doar că nu-l pot găsi.
Ieri am fost prea obosită şi am ratat prima zi de
şcoală. Meredith a luat orarul pentru mine, dar n-am
avut chef să vorbesc cu ea la telefon. Mătuşa Judith le-a
spus tuturor celor care au sunat că diferenţa de fus orar
mă terminase şi că dormeam, dar la cină s-a tot uitat la
mine cu o privire ciudată.
Dar azi trebuie să mă văd cu ceilalţi. Ar trebui să
ne întâlnim cu toţii în parcare înainte de ore. De-asta
sunt oare speriată? Mi-e frică de ei?
Elena Gilbert se opri din scris. Se uită la ultimul
rând din j u r n a l , apoi clătină din cap, cu stiloul în aer
deasupra caietului mic cu coperţi de catifea albastră.
Apoi, cu un gest brusc, înălţă capul şi a r u n c ă stiloul
şi caietul în bov indou, u n d e r icoşară inofensiv şi
aterizară pe b a n c h e t a cu p e r n e de sub fereastră.
Era total ridicol.
De c â n d îi era ei, Elena Gilbert, frică să se vadă cu
oamenii? De c â n d îi era ei frică de ceva? Se ridică în
picioare şi îşi b ă g ă furioasă mâinile într-un ch imono
roşu de m ă t a s e . Nu a r u n c ă nici o privire înspre
ogl inda v e n e ţ i a n ă bogat o r n a m e n t a t ă de d e a s u p r a
10 • Jurnalele Vampirilor
c o m o d e i din l e m n de cireş; ştia ce ar vedea. Elena
Gilbert, b londă, subţire şi calmă, cea care i m p u n e a
m o d a în liceul ei, elevă în ul t imul an, fata pe care
orice băiat o voia şi în locul căreia orice fată voia să
fie. C a r e în această clipă avea pe faţă o încruntare
neobişnuită şi buzele strânse.
O baie fierbinte şi nişte cafea, şi o să mă calmez,
se gândi ea. Ritualul spălatului şi îmbrăcatu lu i din
fiecare d imineaţă era liniştitor, şi ea îl prelungi, sco
tocind pr intre noile ha ine c u m p ă r a t e de la Paris. în
cele din u r m ă alese un tricou roz pal şi o fustă p a n
talon foarte scurtă din in alb care o făceau să arate ca
o îngheţată de zmeură . T o c m a i b u n ă de m â n c a t , îşi
spuse, şi din oglindă o privi o fată cu un z â m b e t tai
nic. Temeri le ei de mai devreme dispăruseră, uitate.
— Elena! U n d e eşti? O să întârzii la şcoală!
Vocea ajunse p â n ă la ea de la parter .
Elena îşi mai trecu o dată peria prin părul mătăsos
şi şi-1 prinse la spate cu o panglică roz aprins. Apoi îşi
luă rucsacul şi coborî scările.
In bucătăr ie, Margaret , surioara ei de p a t r u ani,
m â n c a cereale la masă, iar mătuşa J u d i t h prăjea ceva
pe plită. M ă t u ş a J u d i t h era genul de femeie care
p ă r e a î n t o t d e a u n a vag agitată; avea o faţă îngustă şi
plăcută, iar părul ei era deschis la culoare şi zburlit,
strâns neglijent. Elena o sărută pe obraz.
Trezirea * 11
- B u n ă d imineaţa la toa tă lumea. î m i p a r e r ă u
că n-am timp p e n t r u micul dejun.
— D a r , Elena, nu poţ i să pleci fără să m ă n â n c i
ceva. Ai nevoie de p r o t e i n e . . .
- O să iau o gogoaşă pe d r u m , înainte de şcoală,
spuse veselă Elena.
O sărută pe M a r g a r e t în creştet, pe părul cânepiu,
şi se întoarse către uşă.
— D a r , E l e n a . . .
— Şi o să mă d u c p r o b a b i l acasă la M e r e d i t h
sau Bonnie d u p ă şcoală, aşa că nu mă aşteptaţ i
cu masa. Pa !
— E l e n a . . .
E lena era deja la uşa de la in t rare . O închise în
u r m a ei, î n t r e r u p â n d protestele mătuşii J u d i t h , şi păşi
pe v e r a n d a casei.
Şi se opri .
T o a t e sent imente le d e p r i m a n t e d in acea dimi
neaţă o copleşiră din n o u . Neliniştea, t e a m a . Şi pre
simţirea că avea să se întâmple ceva îngrozitor.
M a p l e Street e ra pustie. Casele victoriene înalte
p ă r e a u c iudate şi t ăcute , ca şi c u m ar f i fost toate
goale pe d i n ă u n t r u , la fel ca nişte case de pe un pla
tou de f i lmare părăsi t . P ă r e a u goale de oameni, d a r
pline de lucruri stranii care o u r m ă r e a u .
12 • Jurnalele Vampirilor
Asta era; cineva o u r m ă r e a . Cerul de deasupra nu
era albastru, ci lăptos şi opac, a s e m e n e a u n u i cas
t r o n uriaş r ă s t u r n a t cu g u r a în jos . Aerul e ra înă
buş i tor ş i E l e n a era convinsă că nişte ochi e r a u
aţintiţi a supra ei.
Z ă r i ceva î n t u n e c a t pr in t re ramur i le b ă t r â n u l u i
gutui din faţa casei.
E r a o cioară, stând la fel de nemişcată ca şi frun
zele p ă t a t e cu galben din j u r u l ei. Ai ei e rau ochii
care o priveau.
încercă să-şi spună că era ridicol, d a r într-un fel
ştia. E r a cea mai m a r e cioară pe care o văzuse vreo
dată , grasă şi lucioasă, cu curcubeie s trălucind în
penele ei întunecate. î i vedea l impede fiecare deta
liu: ghearele negre lacome, ciocul ascuţit, ochiul
negru care lucea.
Stătea complet nemişcată, încât p u t e a foarte bine
să fie o statuie de ceară a unei păsări . D a r în t imp ce
se uita la ea, E lena simţi c u m se înroşeşte, c u m
că ldura o c u p r i n d e în valuri, a rzându- i obrajii şi
gâtul. Căc i c i o a r a . . . o pr ivea. O privea în felul în
care o priveau băieţii a tunci c â n d p u r t a costum de
baie sau o bluză t ransparentă . Ca şi c u m o dezbrăca
din ochi.
îna inte să-şi dea seama ce face, îşi lăsă jos rucsa
cul şi ridică o p ia t ră din d r u m .
Trezirea • 13
— Pleacă de-aici, spuse, şi-şi auzi vocea t r e m u
rând de furie. Pleacă! Du-te de-aici\
Şi, rostind ult imul cuvânt, a r u n c ă piatra .
U r m ă o ploaie de frunze, însă cioara se înălţă spre
cer neatinsă. Aripile ei erau uriaşe şi făceau zgomot
cât p e n t r u un stol întreg de ciori. Elena se ghemui,
brusc p a n i c a t ă atunci c â n d pasărea trecu chiar peste
capul ei, iar pa la de vânt stârnită de mişcarea aripi
lor îi ciufuli păru l blond.
D a r cioara se înălţă din n o u şi se roti în înalturi, o
siluetă î n t u n e c a t ă profilată pe cerul alb ca hâr t ia .
Apoi, cu un croncănit răguşit, se îndepăr tă în direcţia
pădurii .
E lena se î n d r e p t ă încet de spate, apoi se uită în
jur, stânjenită. Nu-i venea să creadă că tocmai făcuse
aşa ceva. D a r a c u m că pasărea dispăruse, cerul părea
la fel ca în fiecare zi. Un vânt uşor făcea frunzele să
se mişte şi E l e n a trase aer a d â n c în piept . In josul
si lăzii, o uşă se deschise şi m a i mulţ i copii ieşiră
afară, râzând.
Le zâmbi, apoi respiră din nou, un val de uşurare
s l răbătând-o a s e m e n e a călduri i soarelui. C u m a
putut să fie a tât de proastă? E r a o zi frumoasă, care
p r o m i t e a mul te lucrur i frumoase, ş i n imic r ă u nu
avea să se întâmple .
14 • Jurnalele Vampirilor
Nimic rău nu avea să se întâmple — d o a r că ea o
să întârzie la şcoală. T o a t ă lumea o să stea s-o aştepte
în parcare .
D a r poţ i să le spui că te-ai opri t să a runci cu o
p ia t ră într-un tip care t răgea cu ochiul, îşi spuse şi
a p r o a p e chicoti. Ei, asta le va da de gândit.
F ă r ă să mai a runce o privire în spate la gutui, o
porni cât p u t u de repede în josul străzii.
C i o a r a se năpust i p r in frunzişul din vârful steja
rului uriaş şi Ştefan îşi înălţă a u t o m a t capul . C â n d
văzu că era doar o pasăre, se relaxa. Ochi i îi cobo-
r â r ă la forma albă şi inertă pe care o ţ inea în mâini,
şi chipul i se crispa uşor a p ă r e r e de rău. Nu avusese
de g â n d să o o m o a r e . Ar fi v â n a t ceva m a i m a r e
decât un iepure d a c ă ar f i ştiut cât de înfometat era.
D a r , sigur, asta era chiar ceea ce î l speria: nu ştia
niciodată cât de m a r e avea să-i fie foamea, sau ce ar
trebui să facă p e n t r u a şi-o satisface. Avea noroc că
de data asta omorâse d o a r un iepure.
R ă m a s e în picioare, lângă stejarii bă t râni , cu soa
rele filtrat pr intre frunze căzându-i pe părul ondulat,
în jeanşi şi tricou, Ştefan Salvatore arăta întocmai ca
un elev obişnuit de liceu.
D a r n u era.
Trezirea • 15
Venise să se hrănească în adâncul păduri i , acolo
unde n imeni nu-1 p u t e a vedea. A c u m îşi t recea cu
n limba peste gingii şi buze, să se asigure că nu
i n . I I rămăsese nici u n strop de sânge p e ele. N u voia
.1 i işte nimic. M a s c a r a d a asta era şi aşa suficient de
r i , I I d e dus p â n ă l a capăt .
Pentru o clipă se întrebă, din nou, d a c ă n-ar tre
i m i pur ş i simplu să r e n u n ţ e la tot. Poate că ar t rebui
i II întoarcă în Italia, înapoi în ascunzişul lui. C u m
• I' ,<• gândise că ar p u t e a să t ră iască din n o u în
lumină?
I )ar se săturase de viaţa în u m b r ă . Se săturase de
întuneric şi de lucrurile care vieţuiau în el. Şi în pri
m u l rând se săturase să fie singur.
Nu ştia exact de ce alesese FelPs C h u r c h , din Vir-
r i i n . i . D u p ă s tandardele lui, e ra u n oraş tânăr ; cele
n i . i i vechi clădiri fuseseră ridicate cu d o a r u n secol şi
|umătate în u r m ă . D a r amintiri le şi stafiile Războiu
lui Civil încă m a i dă inuiau acolo, la fel de reale ca
.upermarketuri le şi magazinele cu fast-food.
Ştefan aprec ia respectul p e n t r u trecut. Se gândi
• i poate ar ajunge să-i p lacă o a m e n i i din Fell's
< lliurch. Şi p o a t e —poate — ar reuşi să-şi găsească
u n loc pr intre ei.
Desigur, n i c i o d a t ă n-o să fie accepta t cu totul .
Gândul îi a rcu i buzele înt r-un z â m b e t a m a r . Ştia
16 * Jurnalele Vampirilor Trezirea • 17
înapoi si văzu că c ioara părăsise copacul şi coborâse
I " iepure.
Era ceva sinistru în felul în care îşi înt indea aripile
I li ite trupul alb fără viaţă, ceva sinistru şi tr iumfător.
Ştefan simţi c u m i se p u n e un n o d în gât şi vru să se
întoarcă şi să a lunge pasărea. D a r şi ea era la fel de
îndreptăţită să m ă n â n c e ca şi vulpea, îşi spuse.
I ..i fel ca şi el.
I >acă avea să v a d ă d in n o u pasărea , o să-i isco-
di .1 i ;i mintea, hotărî el. D a r a c u m îşi luă privirea de
li I i i >ară şi grăbi pasul p r in p ă d u r e , hotărâ t . Nu voia
i i n i . i i z i e la liceul „ R o b e r t E. L e e " .
p r e a bine că nu t rebuia să spere asta. Nu va exista
nicicând un loc căruia să-i apar ţ ină pe de-a-ntregul,
u n d e va p u t e a să fie el însuşi.
D o a r dacă alegea să trăiască pr intre u m b r e . . .
î n d e p ă r t ă iute gândul . R e n u n ţ a s e la întuner ic ;
lăsase umbrele în u r m ă . Ştergea din viaţa lui toţi acei
ani lungi şi o lua de la capăt, astăzi.
Ştefan îşi d ă d u seama că încă mai ţ inea în mâini
iepurele. î l aşeză cu grijă jos, pe un p a t de frunze
arămii de stejar. D e p a r t e , mult p rea departe p e n t r u
a fi desluşite de o ureche omenească, recunoscu zgo
motele făcute de un vulpoi.
H a i d e , v ino încoace, frate vânător , îşi spuse el
trist. Micul dejun te-aşteaptă.
îşi a r u n c ă pe un u m ă r j a c h e t a ş i a tunci observă
cioara care î l tulburase mai devreme. E r a tot coco
ţată în stejar şi p ă r e a să-1 privească. E r a ceva în ne
regulă cu ea.
Vru să trimită spre ea un gând iscoditor, p e n t r u a
o cerceta, dar se opri. Adu-ţi aminte de promis iunea
făcută, îşi spuse. Nu foloseşti Puterile decât dacă este
absolut necesar. D o a r dacă nu ai altă soluţie.
Mişcându-se a p r o a p e neauzi t p r i n t r e frunzele
m o a r t e şi crenguţele uscate, se îndreptă către margi
n e a păduri i . Acolo îşi lăsase maşina. Se uită o dată
2
l ena fu înconjura tă de ceilalţi d in clipa în
care păşi în p a r c a r e a liceului. T o a t ă l u m e a
e r a acolo, t o a t ă gaşca pe care nu o m a i
văzuse de la sfârşitul lui iunie, plus p a t r u sau cinci
pisălogi care sperau să câştige popular i ta te pr in aso
cierea cu ei. Pe r â n d , Elena p r i m i îmbrăţişări le de
b u n venit ale membr i lor grupului ei.
Carol ine se înălţase cu cel puţ in doi centimetr i şi
era mai suplă ca niciodată, tot mai a semănătoare cu
un m a n e c h i n din Vogue. O salută cu răceală pe Elena
şi se d ă d u înapoi, cu ochii ei verzi îngustaţi ca ai unei
pisici.
Bonnie nu crescuse deloc, şi capul ei buclat şi
roşcat abia ajungea la bărbia Elenei c â n d îşi a r u n c ă
braţele în j u r u l ei. Stai puţ in — bucle? îşi spuse Elena.
O împinse deopar te pe fata m a i mică.
Trezirea * 19
Bonnie! Ce ţi-ai făcut la p ă r ?
I|i place? C r e d că mă face să p a r m a i înaltă.
Bl >uiiie îşi înfoie buclele deja înfoiate şi zâmbi, cu
• I < ăprui scânteind de încântare , cu feţişoara ei
u i l " i m ă d e in imă strălucind.
Elena trecu m a i depar te .
Mcredith. Nu te-ai schimbat deloc.
Si n 111 >răţişară cu drag. De M e r e d i t h îi fusese m a i
doi ca de oricine altcineva, se gândi Elena, ui tân-
du 1 la lata înaltă. M e r e d i t h nu se farda niciodată,
•i II or icum, cu pielea ei măslinie perfectă şi genele
l u n i i şi negre, nici n u avea nevoie. A c u m , o studia
i II I li na cu o s p r â n c e a n ă ridicată.
Ei, părul t ă u e cu d o u ă n u a n ţ e m a i deschis de
i i o a r e . . . D a r u n d e e bronzul? C r e d e a m că te dis-
i " i | i c Riviera franceză.
Şl ii doar că eu nu mă bronzez niciodată.
I . l ' i i . i îşi ridică mâinile p e n t r u a le cerceta. Pielea
• i i I" i fectă, p r e c u m porţe lanul, d a r la fel de albă şi
i i i n.inslucidă ca a lui Bonnie .
Si ai puţin, exclamă Bonnie, a p u c â n d o m â n ă a
I l i in i mi-am adus aminte de ceva. Ia ghiciţi ce am
" i i ^ . i i vara asta de la verişoara mea ! înainte ca vreu
n u l dintre cei din j u r să spună ceva, ea î i informă tri-
1 1 1 1 1 1 . 1 1 o . n e : Cititul în p a l m ă !
Il auziră câteva gemete, apoi câteva râsete.
20 • Jurnalele Vampirilor
— R â d e ţ i cât vreţi, spuse Bonnie, n e t u l b u r a t ă .
Verişoara m e a mi-a spus că sunt un m e d i u m bun. Ia
să v e d e m . . .
Studie p a l m a Elenei
— Grăbeşte-te, altfel o să întârziem, spuse Elena,
puţ in n e r ă b d ă t o a r e .
— Bine, bine. Uite, asta e linia vieţii tale — sau
e linia inimii?
Cineva din grup chicoti.
— Şşt, făcu Bonnie, p ă t r u n d în abis. V ă d . . . văd. . .
D e o d a t ă , chipul lui Bonnie se albi, ca şi c u m fata
s-ar fi speriat brusc. Ochi i ei căprui se făcură mar i ,
d a r a c u m nu mai p ă r e a să se uite la p a l m a Elenei, ci
prin ea — la ceva înfricoşător.
— O să cunoşti un străin înalt şi brunet, m u r m u r ă
M e r e d i t h din spatele ei, şi se auziră iar chicoteli.
— Brunet, da, şi s trăin. . . D a r nu înalt, spuse Bon
nie cu o voce şoptită, îndepăr ta tă . Deşi, cont inuă ea
d u p ă o clipă, cu un aer nedumeri t , a fost înalt odată .
Ochi i ei căprui, mar i , se r idicară uimiţi către Elena.
D a r asta e imposibil . . . nu? D ă d u brusc d r u m u l mâi
nii Elenei, a p r o a p e a r u n c â n d - o d e p a r t e de ea. Nu
vreau să mai văd nimic.
— In regulă, spectacolul s-a terminat . Haideţ i să
mergem, le spuse Elena celorlalţi, vag iritată.
î n t o t d e a u n a considerase că şmecherii le astea cu
m e d i u m u r i l e e rau d o a r a tâ t — nişte şmecheri i . Şi
Trezirea • 21
Munci, de ce se s imţea neliniştită? D o a r p e n t r u că în
illimm aţa aceea se speriase atât de t a r e . . .
I v i < - l c porniră către clădirea liceului, dar se opriră
i , i i i / . u I zg<>motului u n u i m o t o r bine ambalat .
I M , spuse Caro l ine , c u ochii m a r i . Asta d a
IU i . n i . )
\ . i i da Porsche, o corectă sec Meredi th .
I urbo-ul 911 negru şi lucios t recu t o r c â n d pr in
i , i . ... < a u t â n d un loc, mişcându-se la fel de lene-
i 1i panteră care îşi pândeşte p r a d a .
' lud maş ina se opri , p o r t i e r a se deschise şi îl
I u i . i pe şofer.
I Iau! făcu încet Carol ine.
Poţi s-o m a i spui o dată, şopti Bonnie.
Pin locul în care se afla, Elena p u t e a vedea un trup
Ii i M U C , musculos. Jeanş i decoloraţi, atât d e mulaţi c ă
pi'ol iubii scara cu greu reuşea să-i tragă de pe el, un
1 1 1 1 « M I L i I c i d e mulat, ş i o jachetă d e piele c u u n model
I . i 111iil. Avea păru l ondulat — şi brunet .
I I c i a însă înalt. O înălţ ime medie .
1.1. n.i expiră pre lung.
(line e tipul ăla cu mască? spuse M e r e d i t h .
R e m a rea era foarte potrivită — ochelari negri de
... i .pereau ochii băiatului, ascunzându-i faţa ca
o m a s e i .
Străinul mascat , spuse cineva, şi t o a t ă l u m e a
i m ,.i vorbească î n acelaşi t i m p .
22 • Jurnalele Vampirilor
— I-ai văzut j acheta? E italiană, din R o m a .
— De u n d e ştii? Tu n-ai fost n ic iodată m a i de
par te de R o m e , N e w York.
— H o p a . Elena are din n o u privirea aia. Privirea
de vânătoare .
— D o m n u l Frumos-şi-Brunet-şi-Scund ar face
bine să aibă grijă.
— Nu e scund; e perfect!
In toată acea pălăvrăgeală, se auzi l impede vocea
lui Carol ine:
— Ei, ha ide , Elena . î l ai deja pe M a t t . Ce m a i
vrei? Ce poţi să faci cu doi din ce nu poţi să faci cu
unul?
— Acelaşi lucru — d o a r că d u r e a z ă m a i mult ,
răspunse tă răgănat M e r e d i t h şi toată l u m e a izbucni
în râs.
Băiatul îşi încuiase p o r t i e r a şi se î n d r e p t a a c u m
spre şcoală. E l e n a p o r n i d u p ă el cu un aer degajat,
u r m a t ă de celelalte fete înt r-un g r u p strâns. P e n t r u
o clipă, simţi c u m o c u p r i n d e enervarea . C h i a r nu
se p u t e a duce nicăieri fără un alai în pic ioarele ei?
D a r M e r e d i t h î i pr inse privirea şi ea z â m b i fără să
vrea.
— JVoblesse oblige, spuse încet M e r e d i t h .
— Ce?
Trezirea • 23
I >acă vrei să fii regina şcolii, t rebuie să accepţi
in inţele.
Kl rna se î n c r u n t ă la aceste cuvinte şi i n t r ă în
. I idirra liceului. în faţa lor se în t indea un cor idor
i si o siluetă în jeanşi şi j a c h e t ă de piele tocmai
h |i ii< .1 pe uşa secretariatului din faţă. Elena încetini
m <> ii sc opri în faţa biroului, uitându-se gândi toare
i sa jele prinse pe avizierul de plută de lângă uşă.
. . . i .malul avea o fereastră m a r e , p r i n care se
. . I. .i perfect tot interiorul.
< li I. lai te fete se u i tau fără j e n ă pe fereastră şi
> I I . ' . H I .
I )i ăguţă privelişte din spate!
A i a c cu siguranţă o j a c h e t ă A r m â n i !
< a c/.i că nu e din Virginia?
Klrna asculta cu atenţie, încercând să p r i n d ă nu-
. . . |i I I . n a i u l u i . Se p ă r e a că în secretariat lucrurile nu
. u i prea b ine : d o a m n a Clarke, secretara res-
i ilulă cu admiterea noilor elevi, se uita la o listă
. . l a m a din cap. Băiatul rosti ceva ş i d o a m n a Clarke
llillifl mâinile în t r-un gest care s p u n e a „ C e p o t să
m m ? " Parcurse din n o u lista, u r m ă r i n d - o c u u n
i i .i ( lalină iarăşi din cap, hotărâ t . Băiatul vru
11)|rcc, apoi se întoarse iar. Şi c â n d d o a m n a Clarke
flilii i | >i ivirea către el, expresia i se schimbă.
24 • Jurnalele Vampirilor
Ochelar i i de soare a i bă iatului e rau a c u m în
mâinile lui. D o a m n a Clarke p ă r e a surprinsă de ceva;
E l e n a o văzu clipind de m a i m u l t e ori. G u r a i se
deschise şi se închise la loc, ca şi c u m încerca să
spună ceva.
Elena ar fi vrut să vadă mai mul t decât d o a r ceafa
băiatului. D o a m n a Clarke scotocea a c u m pr in tean
curile de hârtii cu un aer năucit. In cele din u r m ă găsi
un formular o a r e c a r e şi scrise ceva pe el, apoi îl
răsuci şi îl întinse spre băiat.
Băiatul scrise câteva cuvinte pe formular —
îl s e m n ă p r o b a b i l — şi i-1 d ă d u înapoi . D o a m n a
Clarke se holbă la el p e n t r u o clipă, apoi frunzări
pr intr-un alt teanc de hârtii şi în cele din u r m ă îi în
tinse băiatului ceea ce p ă r e a a f i un orar . O c h i i ei
r ă m a s e r ă aţintiţi a s u p r a lui, în t i m p ce el î l luă,
încl ină capul în semn de m u l ţ u m i r e şi se întoarse
către uşă.
E lena nu m a i p u t e a de curiozitate a c u m . Ce se
petrecuse î n ă u n t r u ? Şi c u m a r ă t a chipul acestui
necunoscut? C â n d ieşi însă din secretariat, avea din
n o u ochelarii pe nas. Elena se simţi dezamăgită .
D a r îi putu vedea restul feţei atunci când el se opri
p e n t r u o clipă în pragul uşii. Părul negru ondulat în
cadra nişte trăsături atât de f ine încât p ă r e a u luate
de pe o veche m o n e d ă r o m a n ă , sau de pe un m e d a
lion. Pomeţi înalţi, nas drept clasic... şi o gură care
Trezirea • 25
| nu tc lase să d o r m i noaptea, îşi spuse Elena. Buza
Up< ni iară era m i n u n a t dăltuită, sensibilă, foarte sen-
I M I . I Sporovăială fetelor în hol se oprise brusc.
(lele mai multe îşi întorceau a c u m privirile de la
I. I I . i i uitându-se în altă p a r t e . Elena r ă m a s e lângă
Ibrrastră şi-şi mişcă uşor capul, scoţându-şi panglica
I i i unea părul şi lăsându-1 să-i cadă liber pe umer i .
I II .1 .1 se uite nici în stânga şi nici în dreapta, băiatul
0 porni în jos pe coridor. C â n d se îndepăr tă suficient,
Un cor de suspine şi şoapte se ridică în u r m a lui.
Elena nu auzi nimic.
I recuse pe lângă ea, îşi spuse, uluită. Pe lângă ea,
1 M i ..i -i arunce nici o privire.
\ . I I ; , îşi d ă d u seama că suna clopoţelul. M e r e d i t h
• • II u l u i a de braţ .
Ce-i?
Am zis, uite orarul. Avem tr igonometrie la etaj
I I m u Haide!
Elena o lăsă pe M e r e d i t h să o t ragă d u p ă ea pe
• < > 1 1 * 14 >i si în sus pe scară, apoi într-o clasă. Se aşeză
I i i i m . .ni mecanice într-o b a n c ă goală ş i îşi f ixă pri-
I I I i pe profesoara aflată în faţa clasei, d a r fără să o
. l i d e fapt. Şocul încă nu-i t recuse. T r e c u s e p e
i inuA ea. Fără să-i a r u n c e o s ingură privire. Nici
. i i 111.11 a i nintea de c â n d n u mai făcuse aşa ceva u n
!• II a Toţi se uitau, cel puţ in . Uni i fluierau. Uni i se
llpri iu i i vorbească. Uni i d o a r se holbau.
26 • Jurnalele Vampirilor
Şi Elenei îi plăcuse î n t o t d e a u n a asta.
In fond, ce era m a i i m p o r t a n t decât băieţii?
Ei a ră tau cât de p o p u l a r ă erai, cât de frumoasă erai.
Şi p u t e a u fi de folos în mul te feluri. U n e o r i e rau
incitanţi , d a r de obicei asta nu d u r a mult . U n e o r i
erau nişte j igodii încă de la început.
Majori tatea băieţilor, reflectă Elena, erau ca nişte
căţeluşi. Adorabil i , d a r de care te putea i uşor lipsi.
Câţiva p u t e a u f i mai mult decât atât, p u t e a u deveni
nişte adevăraţ i prieteni. Ca M a t t .
O h , M a t t . Anul trecut sperase că el era cel pe care
îl căuta , bă ia tu l care p u t e a să o facă să s imtă . . . ei
bine, ceva m a i mult. M a i mult decât emoţia tr ium
fului de a face o cucerire, m â n d r i a de a-ţi p r e z e n t a o
n o u ă achiziţie celorlalte fete. I a r ea ajunsese să ţ ină
foarte m u l t la M a t t . D a r peste vară, c â n d avusese
t imp să se gândească mai bine, îşi dăduse seama că
ceea ce simţea p e n t r u el era sentimentul pe care îl ai
p e n t r u un văr sau o soră.
D o a m n a H a l p e r n împăr ţea cărţile de t r igonome
trie. Elena îşi luă cartea mecanic şi îşi scrise n u m e l e
pe p r i m a pagină, cufundată încă în gânduri .
M a t t î i p lăcea m a i mul t decât orice alt bă ia t pe
care îl cunoştea. Şi de aceea va trebui să-i spună că
totul se terminase între ei.
Trezirea * 27
Nu ştiuse cum să i-o spună într-o scrisoare. Nu ştia
să i-o spună a c u m . Nu se t e m e a că M a t t o să
IM , scandal; d a r p u r ş i simplu n-o să înţeleagă. De
l a d e v ă r u l e ra c ă nici e a n u înţelegea.
I M a c a ş i c u m e a î n t o t d e a u n a c ă u t a . . . ceva. D o a r
. i ui clipa în care era convinsă că găsise acel ceva,
, , dădea seama că nu era aşa. I se întâmplase asta
RU n u m a i cu M a t t , ci şi cu oricare dintre băieţii cu
i M I I fusese î m p r e u n ă .
Şi apoi t rebuia să o ia de la capăt . D i n fericire, în-
i . . 1 . leauna exista „ m a t e r i a l " disponibil. Nici u n băiat
. i i ase să îi reziste, şi nici un bă ia t nu o ignorase
I I u d a t ă . P â n ă a c u m .
Până acum. Amintindu-şi de acel incident din co
iului Elena îşi încleşta degetele pe stilou. T o t nu-i 1 1 * a să c readă că trecuse pe lângă ea aşa.
I llnpoţelul sună şi toa tă l u m e a ieşi din clasă, dar
i 1« nu se opri în prag . îşi muşcă buza, cercetând cu
, . i . I M . i valul d e elevi care s e revărsau de-a lungul
I . , i u h u . Apoi o zări pe u n a dintre fetele din par-
. a n
Frances! V ino aici.
i i . i n . es v e n i imediat, cu faţa ei c o m u n ă strălucind
iii nu A n l a r e .
A .. u i t ă , Frances, m a i ştii băiatul de azi-dimi-
i i . i ţ a i '
28 • Jurnalele Vampirilor
— Cel cu Porsche şi... ă ă ă . . . b ine dotat? C u m
să-1 uit?
— Ei b ine, vreau oraru l lui. Fă rost de el de la
secretariat d a c ă poţi , sau chiar de la el d a c ă altfel
nu se poate . D a r adu-mi-1!
Frances p ă r u p e n t r u o clipă surprinsă, apoi rânji
şi încuviinţă din cap.
— O K , Elena, o să încerc. Ne v e d e m la p r â n z
dacă pot să fac rost de el.
— Mersi , spuse Elena şi o u r m ă r i pe fată înde-
părtându-se.
— Ştii, chiar eşti n e b u n ă , rosti vocea lui Meredi th
în urechea ei.
— La ce b u n să fii regina şcolii dacă nu poţi să dai
din c â n d în c â n d câte un ordin? răspunse ca lmă
Elena. A c u m u n d e mă duc?
— Ai Economie generală. Uite, ia-1 tu, spuse M e
redith şi îi întinse un orar. Eu trebuie să fug la chimie.
Ne vedem mai târziu.
E c o n o m i a generală şi restul dimineţii t recură ca
prin vis. Elena sperase să-1 mai zărească pe noul elev,
dar el nu era în nici u n a din clasele ei. D a r M a t t era
înt r-una, şi E lena simţi o s t rângere de i n i m ă c â n d
ochii lui albaştri îi întâlniră privirea cu un zâmbet .
C â n d clopoţelul care a n u n ţ a prânzul sună, Elena
intră în cafeteria salutând din cap în dreapta şi-n stânga.
Caroline era afară, rezemată cu un aer nonşalant de
Trezirea • 29
un perete, cu bărbia ridicată, spatele drept, şoldurile
împinse în faţă. Cei doi băieţi cu care vorbea tăcură
şi îşi d ă d u r ă coate c â n d Elena se apropie.
— Bună, le spuse scurt băieţilor, iar lui Carol ine:
Eşti gata să intri să mănânci?
Ochi i verzi ai lui Carol ine se î n d r e p t a r ă p e n t r u o
clipă spre Elena şi fata îşi d ă d u deopar te de pe faţă
părul roşu-închis, strălucitor.
— C u m , la masa regală? spuse ea.
Elena se ui tă la ea surprinsă. Ea şi Carol ine se
cunoşteau din grădiniţă, şi întotdeauna fuseseră într-o
competiţie prietenească. D a r în ultimul t imp ceva se
întâmplase cu Carol ine. începuse să ia rivalitatea din
ce în ce m a i în serios. Iar a c u m Elena era uimită de
persiflarea evidentă din răspunsul prietenei ei.
— Păi, nu p r e a par i să aparţi i plebei, spuse ea pe
un ton vesel.
— O h , ai a tâ ta drepta te cu asta, spuse Carol ine,
întorcându-se p e n t r u a o privi pe Elena în faţă.
O c h i i ei verzi, ca de pisică, e r a u îngustaţ i şi
căpătaseră o t e n t ă fumurie, iar E l e n a fu şocată de
ostilitatea pe care o citi în ei. Cei doi băieţi zâmbiră
stânjeniţi şi se î n d e p ă r t a r ă încet.
Carol ine nu p ă r u să observe.
— O mulţ ime de lucruri s-au schimbat cât ai fost
tu plecată în v a r a asta, Elena, cont inuă ea. Şi poate
că t impul tău pe t r o n se încheie.
30 * Jurnalele Vampirilor Trezirea • 31
ochelarii, d a r n-a vrut. A zis că are o p r o b l e m ă me
dicală.
- Ce fel de problemă?
- H a b a r n-am. Poate e în fază terminală şi zilele
I I sunt n u m ă r a t e . N-ar f i asta romantic?
i * O h , foartel spuse Meredi th .
Elena se uita peste hârtia lui Frances, muşcându-şi
buza.
- E în al şaptelea m e u curs, Istoria e u r o p e a n ă .
Mai vine cineva la cursul ăsta?
- Eu, spuse Bonnie. Şi cred că şi Carol ine. O h , şi
I H tate şi M a t t ; a zis ceva ieri despre norocul lui de a-1
a v e a profesor p e d o m n u l T a n n e r .
M i n u n a t , îşi spuse Elena, înfigându-şi furculiţa in
piure. Se p ă r e a că al şaptelea curs avea să fie extrem de
interesant.
Ştefan se b u c u r a că orele a p r o a p e se terminaseră.
Voia să iasă din cor idoare le şi sălile astea de clasă
aglomerate, m ă c a r p e n t r u câteva minute .
Atât de multe minţi . Apăsarea a tâ tor modele de
gândire, a tâ tea voci mintale care î l înconjurau, toate
il Tăceau să se s imtă ameţ i t . De mulţ i ani nu m a i
fusese în mijlocul unei a s e m e n e a mulţ imi.
Şi dintre toate, o a n u m i t ă minte ieşea în evidenţă.
F u s e s e p r i n t r e cele care î l u r m ă r i s e r ă în cor idorul
E l e n a se înroşise, o simţea. Se s trădui să-şi păs
treze vocea calmă.
— Poate, spuse ea. Dar , în locul tău, încă nu mi-aş
c u m p ă r a un sceptru, Carol ine.
Se întoarse şi intră în sala de mese, uşurată să le
vadă pe M e r e d i t h şi Bonnie, şi pe Frances lângă ele.
îşi alese m â n c a r e a şi se duse la fete, s imţind c u m
roşeaţa îi d ispare din obraji. Nu voia să o lase pe
Carol ine să o supere; n-o să se mai gândească deloc
la ea.
— Am făcut rost de orarul lui, spuse Frances, flu
t u r â n d o b u c a t ă de hârt ie în t imp ce Elena se aşeza
la masă.
— I a r eu am câteva veşti b u n e , spuse Bonnie,
pl ină de importanţă . Elena, ia ascultă aici. E la clasa
m e a de biologie, şi am stat chiar lângă el. î l c h e a m ă
Ştefan, Ştefan Salvatore, şi e din Italia, şi stă la bă
t r â n a d o a m n ă Flowers, la marg inea oraşului. Bonnie
oftă. E atât de romant ic . Caroline şi-a scăpat cărţile şi
el i le-a ridicat.
Elena se s t râmbă.
— Ce n e î n d e m â n a t i c ă e Carol ine. Ce altceva s-a
mai întâmplat?
— Păi, asta-i tot. De fapt, nici n-a vorbit cu ea. E
foaaaarte misterios, ştii. D o a m n a Endicot t , profa
m e a de biologie, a încercat să-1 convingă să-şi scoată
32 • Jurnalele Vampirilor Trezirea • 33
pietrele de lapislázuli d in b a n d a ei de p ă r . F a t a asta
avea aceiaşi ochi.
Şi erau aţintiţi a supra lui, în vreme ce ea z â m b e a .
Işi luă r e p e d e pr iv i rea de la acel z â m b e t . M a i
mult decât orice, nu voia să se gândească la K a t h e -
i m c . Nu voia să se uite la fata care î i a d u c e a a m i n t e
de ea, şi nu voia să-i m a i s imtă p r e z e n ţ a . R ă m a s e cu
Ochii la b a n c ă , blocându-şi m i n t e a cât p u t u de tare .
Şi în cele din u r m ă , încet, fata se întoarse din n o u
• u spatele la el.
Se simţea j ignită. C h i a r şi p r in blocajele minţii, el
ini^ea asta. D a r nu-i păsa. De fapt, chiar se bucura,
si spera că aşa o să stea departe de el. în afară de asta,
nu avea nici un sent iment p e n t r u ea.
C o n t i n u ă să şi-o repete în gând, pe c â n d stătea
aşezat în b a n c ă , fără să a u d ă vocea m o n o t o n ă şi
bâzâi tă a profesorului . D a r a jungea p â n ă la el un
parfum uşor — violete, îşi spuse. I a r gâtul ei alb şi
delicat e ra aplecat deasupra cărţii, şi părul b lond îi
cădea de-o p a r t e şi de alta a lui.
Cu furie şi frustrare, recunoscu acea senzaţie cu
noscută în dinţi — m a i degrabă o zvâcnire sau o fur
nicătură decât o d u r e r e . E r a foame, un anumit fel de
foame. Şi nu u n a pe care avea să şi-o potolească p r e a
c u r â n d .
principal al şcolii. Nu ştia cum arată, d a r personali
tatea ei era puternică. Era convins că ar recunoaşte-o
d a c ă ar vedea-o din nou.
Cel puţ in supravieţuise deocamdată primei zile ale
m a s c a r a d e i . Folosise Puteri le d o a r de d o u ă ori, ş i
foarte p u ţ i n . D a r era obosit şi, recunoscu pl in de
p ă r e r e de rău, f lămând. Iepurele nu fusese suficient.
Avea să-şi facă griji p e n t r u asta mai târziu. Găsi
u l t ima sală de clasă şi luă loc. Şi imediat simţi din
n o u p r e z e n ţ a acelei minţ i speciale.
Lucea la marg inea conştiinţei lui, o lumină aurie,
dulce şi totuşi v ibrantă. Şi, p e n t r u p r i m a oară, p u t e a
localiza fata de la care venea. Stătea aşezată chiar în
faţa lui.
în aceeaşi clipă în care gândi asta, ea se întoarse
şi el îi văzu faţa. Cu greu se abţ inu să nu ţipe, şocat.
Kather ine ! Dar , desigur, nu era posibil. Kather ine
era moar tă ; şi el o ştia cel mai bine.
Şi totuşi, asemănarea era tulburătoare. Părul acela
b lond pal, a tâ t de deschis la culoare încât a p r o a p e
p ă r e a să sclipească. Pielea a lbă ca laptele, care întot
d e a u n a îl făcuse să se gândească la lebede, sau la
alabastru, cu o uşoară u r m ă de roşeaţă pe p o m e ţ i .
Şi ochi i . . . Ochi i lui K a t h e r i n e avuseseră o culoare
c u m el nu m a i văzuse niciodată p â n ă acum: m a i în
tunecată decât azuriul cerului, la fel de intensă ca şi
34 * Jurnalele Vampirilor
Profesorul m ă s u r a încăperea în lung şi-n lat ca un
dihor, p u n â n d înt rebăr i , ş i Ştefan îşi c o n c e n t r a în
m o d deliberat a tenţ ia asupra lui. La început fu ne
d u m e r i t , căci deşi nici u n u l d int re elevi nu ştia
răspunsuri le, întrebăr i le c o n t i n u a u să vină. Apoi
înţelese că acesta era scopul omului . Să-i facă de râs
pe elevi p e n t r u ceea ce nu ştiau.
A c u m îşi găsise o altă victimă, o fată micuţă cu o
mulţ ime de bucle roşu-închis şi o feţişoară în formă
de in imă. Ştefan privi scârbit c u m profesorul o
h ă r ţ u i a cu înt rebăr i . F a t a avea un aer ja ln ic c â n d
profesorul se întoarse cu spatele la ea p e n t r u a se
adresa clasei:
— înţelegeţi a c u m ce vreau să spun? Credeţ i că
sunteţi grozavi; sunteţi în ult imul an, a p r o a p e absol
venţi. Ei b ine, o să vă spun că unii d intre voi nu
sunteţi gata nici m ă c a r grădiniţa s-o absolviţi. Ca ea!
Arătă cu m â n a către fata cu p ă r roşcat. H a b a r n-are
de Revoluţia franceză. Crede că M ă r i a A n t o a n e t a a
fost o divă a filmului m u t ! ~
Elevii d in j u r u l lui Ştefan se foiau stânjeniţi.
Simţea resentimentele din mintea lor, şi umilinţa. Şi
teama. Cu toţii se temeau de omuleţul acesta slab, cu
ochi de nevăstuică, p â n ă şi băieţii solizi care erau mai
înalţi decât el.
Trezirea • 35
Bun, ha i să î n c e r c ă m cu o altă per ioadă . Pro
fesorul se întoarse din n o u către fata pe care o inte
rni',.i. în t impul Renaşter i i . . . Se întrerupse. Ştii ce e
K< naşterea, nu? Per ioada dintre secolele al treispre-
lecclea şi al şaptesprezecelea, în care E u r o p a a
K d e s c o p e r i t mari le idei ale Greciei ş i R o m e i antice.
I 'ei ' ioada care a dat lumii mulţi d intre cei m a i m a r i
.11 ii.şti şi gânditori ai Europei .
Fata încuviinţă din cap cu un aer confuz şi profe-
|l irul cont inuă:
'- în t impul Renaşter i i , ce făceau la şcoală elevii
de vârsta ta? Ei? Ai vreo idee? Poţi să ghiceşti?
Fata înghiţi n o d u l din gât, apoi, cu o u m b r ă de
/.imbet, spuse: - J u c a u fotbal?
Auzind râsetele clasei, faţa profesorului se întu-
neeă.
- Nici gând! rosti el tăios şi clasa se linişti. Crezi
< .i asta e o g lumă? Ei b ine, în acel t i m p , elevii de
\ aista ta cunoşteau deja foarte bine m a i multe limbi
străine. S t ă p â n e a u logica, matemat ica , as t ronomia,
lilosofia şi gramatica. E r a u gata să m e a r g ă mai de
parte la o universitate, în care fiecare curs era p r e d a t
i n latină. Fotbalul era chiar ult imul lucru . . .
— Scuzaţi-mă.
36 * Jurnalele Vampirilor
V o c e a c a l m ă îl opri pe profesor în mijlocul dis
cursului. T o a t ă l u m e a se întoarse să îl privească pe
Ştefan.
— Ce? Ce-ai spus?
— Am spus: scuzaţi-mă, r e p e t ă Ştefan, scoţân-
du-şi ochelari i şi r idicându-se în pic ioare. D a r vă
înşelaţi. Elevii din Renaştere erau încurajaţi să par
ticipe la j o c u r i sportive. E r a u învăţaţ i că o m i n t e
sănătoasă are nevoie şi de un corp sănătos. Şi cu si
g u r a n ţ ă j u c a u sportur i de echipă, p r e c u m crichet,
tenis — şi chiar şi fotbal. Se întoarse către fata cu p ă r
roşcat şi îi zâmbi, şi ea îi răspunse cu un z â m b e t plin
de recunoştinţă. Apoi Ştefan a d ă u g ă către profesor:
D a r cele mai i m p o r t a n t e lucruri pe care le învăţau
erau bunele m a n i e r e şi politeţea. Sunt sigur că ma
nualul vă va spune asta.
Elevii rânjeau. Profesorul se înroşise la faţă şi în
cepu să se bâlbâie furios. D a r Ştefan c o n t i n u ă să-1
privească în ochi, şi d u p ă un alt m i n u t profesorul fu
cel care se uită în altă par te .
Se auzi clopoţelul.
Ştefan îşi puse repede ochelarii şi îşi strânse cărţile.
Deja atrăsese mai mul tă atenţie asupra lui decât tre
buia, şi nu voia să fie obligat să o privească din n o u
pe fata blondă. Şi, pe u r m ă , t rebuia să iasă repede de
aici: simţea deja în vene acea arsură familiară.
Trezirea * 37
C â n d ajunse la uşă, cineva strigă:
— H e i ! C h i a r j u c a u fotbal pe atunci?
Nu rezistă ş i a r u n c ă un z â m b e t larg peste u m ă r :
— O h , da. U n e o r i cu capetele retezate ale pr izo
nierilor de război.
E l e n a î l u r m ă r i p lecând. î i întorsese spatele în
m o d deliberat. O umilise dinadins, şi asta în faţa lui
Caro l ine, care p â n d e a a s e m e n e a u n u i şoim. Simţi
c u m lacrimile î i a rd în ochi, d a r în acea clipă un sin
gur g â n d o s tăpânea.
Va p u n e m â n a pe el, chiar d a c ă asta avea să o
o m o a r e . C h i a r d a c ă asta î i o m o r a pe a m â n d o i , va f i
al ei.
3
rimele licăriri ale zorilor vârstau cerul în
tunecat al nopţi i cu roz şi verde pal . Şte
fan privea de la fereastra camerei sale din
pensiune. închinase această c a m e r ă p e n t r u t r a p a din
tavan, o t r a p ă care se deschidea pe o plat formă de
pe acoperiş. A c u m uşa aceea era deschisă ş i un vânt
rece sufla pe scara de sub ea. Ştefan era î m b r ă c a t ,
dar nu p e n t r u că se trezise devreme, ci p e n t r u că nici
nu se culcase.
T o c m a i se întorsese din p ă d u r e , şi pe o la tură a
ghetei m a i avea lipite câteva bucăţe le de frunză
u m e d ă . Le î n d e p ă r t ă cu grijă. Auzise comentar i i le
elevilor cu o zi în u r m ă şi ştia că îi priviseră lung hai
nele, î n t o t d e a u n a se îmbrăca foarte bine, nu doar din
vanitate, ci p e n t r u că aşa se cuvenea. Preceptorul lui
Trezirea • 39
îi spusese adeseori: Un aristocrat trebuie să se îmbrace pe
măsura poziţiei sale. Dacă nu o face, înseamnă că îşi arată
dispreţul pentru ceilalţi. T o a t ă l u m e a are un loc în lume,
iar locul lui fusese o d a t ă în r â n d u l nobilimii. O d a t ă .
De ce se m a i g â n d e a la lucrurile astea? Sigur, ar fi
trebuit să-şi dea seama că dacă j u c a rolul u n u i elev,
asta avea să-i a d u c ă aminte de v r e m e a c â n d fusese
cu adevăra t elev. A c u m amintir i le îl copleşeau, in
tens, cu repezic iune, ca şi c u m f runzărea paginile
unui j u r n a l şi privirea lui pr indea, ici şi colo, câte un
paragraf. U n a în special î i a p ă r u vie: chipul tatălui
său când D a m o n anunţase că r e n u n ţ a la universitate.
N-o să uite niciodată acel m o m e n t . Nu-1 mai văzuse
nicicând atât de furios pe tatăl său. . .
„ C u m adică nu te mai duc i?"
Giuseppe era un om drept, d a r se apr indea uşor,
şi fiul său m a i m a r e îi s tâ rnea î n t o t d e a u n a la tura
violentă.
Fiul acela îşi ştergea a c u m buzele cu o batistă de
mătase de culoarea şofranului.
„ C r e d e a m că p â n ă şi tu ai p u t e a înţelege o pro
poziţie a tât de simplă, t a t ă " , spuse el. „Vrei să ţi-o
repet în la t ină?"
„ D a m o n . . . " , începu Ştefan crispat, îngrozit de
această lipsă de respect.
40 • Jurnalele Vampirilor
D a r tatăl î l întrerupse.
„ C e e a ce-mi spui tu a c u m e că eu, Giuseppe,
conte di Salvatori, va trebui să d a u ochii cu prietenii
mei ştiind că fiul m e u e un scioparto? Un iresponsabil?
Un t rândav care nu îşi aduce contr ibuţ ia folositoare
la bunăs tarea Florenţei?"
Servitorii se r e t r ă g e a u încet în faţa furiei cres
cânde a lui Giuseppe.
D a m o n nici nu clipi.
„Aşa se p a r e . Asta d a c ă î i poţ i n u m i pr ieteni pe
toţi cei care îţi cântă osanalele în speranţa că le vei
î m p r u m u t a b a n i . "
„Sporco parassita!" strigă Giuseppe, ridicându-se din
scaun. „ N u ajunge că a tunci c â n d eşti la şcoală îţi
iroseşti t impul şi banii? O h , da, ştiu totul despre jo
curile de noroc, despre beţii şi femei. Şi ştiu că dacă
n-ar fi fost secretarul tău şi preceptori i tăi, ai fi ra tat
f iecare curs. D a r a c u m vrei să mă faci cu totul de
ruşine. Şi de ce? De ce?" M â n a lui m a r e se r idică
brusc şi î l apucă pe D a m o n de bărbie. „ C a să te poţi
întoarce la part idele tale de v â n ă t o a r e cu şoimi şi
copoi?"
Ştefan trebuia să recunoască: D a m o n nici m ă c a r
nu tresări . R ă m a s e nemişcat în s t rânsoarea tatălui
său, un aristocrat din cap p â n ă - n picioare, de la be
reta de o simplitate elegantă de pe capul său p â n ă la
Trezirea • 41
pelerina tivită cu h e r m i n ă şi pantofii din piele moale .
Buza superioară îi era arcuită cu o a roganţă deplină.
De data asta ai mers prea departe, îşi spuse Ştefan,
privindu-i pe cei doi bărba ţ i care se înfruntau din
priviri. De d a t a asta nici m ă c a r tu n-ai să f i i în
stare să ieşi cu faţa curată dintr-o asemenea t r e a b ă
folosindu-ţi farmecul.
D a r chiar atunci se auzi un pas uşor în pragul ca
merei de lucru. Ştefan se întoarse şi fu orbit de ochii
de lapislázuli, mărginiţi de gene dese. Era Kather ine .
T a t ă l ei, b a r o n u l v o n Swartzschild, o adusese din
tărâmuri le reci ale prinţi lor g e r m a n i în ţ inutul rural
al Italiei, sperând că asta o va ajuta să îşi revină d u p ă
o lungă boală. Şi din ziua în care sosise K a t h e r i n e ,
totul se schimbase p e n t r u Ştefan.
„ îmi cer iertare. N - a m vrut să deranjez." Vocea ei
era dulce şi l impede. Făcu o mişcare uşoară înapoi
către uşă, ca şi c u m ar fi vrut să plece.
„ N u , nu pleca. R ă m â i " , spuse repede Ştefan.
Voia să spună mai multe, să o ia de m â n ă — dar
nu î n d r ă z n e a . Nu în p r e z e n ţ a tatălui său. T o t ce
p u t e a să facă era să privească lung în acei ochi
albaştri ca nişte geme ce erau ridicaţi către el.
„ D a , r ă m â i " , spuse Giuseppe, ş i Ştefan văzu că
expresia furioasă a tatălui său se calmase şi el îi
dăduse d r u m u l lui D a m o n . Făcu u n pas înainte,
42 • Jurnalele Vampirilor
îndreptându-şi faldurile grele ale robei sale lungi, gar
nisită cu b lană.
„ T a t ă l tău ar t rebui să se î n t o a r c ă astăzi de la
treburile lui din oraş şi va fi încântat să te vadă. D a r
obrajii tăi sunt palizi, micuţă K a t h e r i n e . Sper că nu
eşti iarăşi bo lnavă?"
„Ştiţi că î n t o t d e a u n a sunt pal idă, d o m n u l e . Nu
folosesc dresuri p r e c u m îndrăzneţe le voastre fete
i tal iene."
„N-ai nevoie de ele", spuse Ştefan îna inte să se
p o a t ă opri, şi K a t h e r i n e î i zâmbi . E r a a tâ t de fru
moasă. Ştefan simţi o durere în piept.
T a t ă l lui cont inuă:
„Şi te văd prea puţ in în t impul zilei. Atât de ra r ne
oferi plăcerea companiei tale înainte de a m u r g . "
„Am studiile şi rugăciuni le pe care să le fac în
c a m e r a m e a , d o m n u l e " , spuse încet K a t h e r i n e ,
lăsându-şi genele lungi în jos.
Ştefan ştia că asta nu era adevărat . D a r nu spuse
nimic; nu avea să-i t rădeze n ic iodată secretul. Ea
ridică din n o u privirea către tatăl lui.
„ D a r a c u m sunt aici, d o m n u l e . "
„ D a , da, e adevărat . Şi trebuie să mă îngrijesc ca
în seara aceasta să avem o cină foarte specială în
cinstea întoarceri i tatălui tău. D a m o n . . . noi doi o
să vorbim m a i târziu."
Trezirea • 43
Giuseppe îi făcu semn u n u i servitor şi ieşi cu paşi
mari din încăpere, iar Ştefan se întoarse încântat spre
K a t h e r i n e , căci rareor i p u t e a u vorbi fără p r e z e n ţ a
tatălui lui sau a lui G u d r e n , t rupeşa ei doică ger
m a n ă .
D a r ceea ce Ştefan văzu în acea clipă fu ca o lovi
tură putern ică în s tomac. K a t h e r i n e z â m b e a — acel
zâmbet uşor, tainic, pe care adeseori i-1 adresa. D o a r
că a c u m nu se uita la el. Privirea ei e ra î n d r e p t a t ă
spre D a m o n .
In acel m o m e n t , Ştefan îl urî pe fratele lui, îi urî
frumuseţea în tunecată şi graţia şi senzualitatea care
atrăgeau femeile către el p r e c u m o flacără atrage flu
turii de n o a p t e . In acea clipă vru să-1 lovească pe
D a m o n , să distrugă p e n t r u t o t d e a u n a frumuseţea
aceea. în schimb, trebui să stea acolo şi să o privească
pe K a t h e r i n e c u m se îndreaptă încet către fratele lui,
pas cu pas, cu rochia ei lungă de brocar t a t ingând cu
un foşnet uşor pardosea la de piatră.
Şi, în v reme ce el privea, D a m o n întinse o m â n ă
spre K a t h e r i n e , având pe buze zâmbetul nemilos al
tr iumfului. . .
Ştefan se întoarse cu o mişcare bruscă de la fe
reastră.
De ce deschidea răni vechi? D a r , chiar pe c â n d îşi
spunea asta, scoase de sub cămaşă lanţul subţire de
44 • Jurnalele Vampirilor Trezirea • 45
în d i m i n e a ţ a aceea, Elena se trezi m a i devreme
decât de obicei. O auzea pe m ă t u ş a J u d i t h foindu-se
prin c a m e r a ei, pregătindu-se să-şi facă duşul. M a r -
garet încă m a i d o r m e a , g h e m u i t ă ca un şoricel în
patu l ei. E lena t recu fără zgomot pr in faţa uşii, pe
j u m ă t a t e deschisă, de la c a m e r a surorii ei m a i mici şi
o luă de-a lungul coridorului p e n t r u a ieşi din casă.
Aerul era proaspăt şi l impede în d imineaţa asta;
în gutui nu se aflau decât obişnuitele gaiţe şi vrăbii.
Elena, care cu o seară înainte se culcase cu o durere
năuc i toare de cap, îşi r idică faţa către cerul azur iu
fără nori şi respiră a d â n c .
Se s imţea m u l t m a i bine decât se simţise ieri. Ii
promisese lui M a t t că se întâlneşte cu el înainte de
şcoală şi, deşi nu aştepta cu nerăbdare întâlnirea asta,
era convinsă că totul avea să fie în regulă.
M a t t locuia la doar două străzi de liceu. Era o casă
simplă, cu b â r n e din lemn, la fel ca toate celelalte de
pe acea stradă, poate doar că leagănul de pe v e r a n d ă
era puţ in m a i tocit, vopseaua ceva m a i cojită. M a t t
era deja afară, şi pentru o clipă inima ei bătu mai tare
la vederea lui, aşa c u m făcuse în totdeauna.
M a t t era f rumuşel. Nu exista nici o îndoia lă
în acest sens. Nu în felul acela uluitor, a p r o a p e
t u l b u r ă t o r în c a r e . . . în care a r ă t a u unii bărbaţ i , c i
într-un fel a m e r i c a n , sănătos. M a t t H o n e y c u t t era
sută la sută american. Părul lui b lond era tuns scurt,
aur pe care î l p u r t a la gât. M â n g â i e cu degetul m a r e
şi arătătorul inelul a t â r n a t de el, apoi îl ridică în sus,
în lumină.
Cercul îngust era lucrat cu măiestr ie în aur, iar
cele cinci secole scurse nu îi şterseseră strălucirea.
Avea încrustată în el o singură piatră, un lapislázuli
de m ă r i m e a unghiei de la degetul mic al lui Ştefan.
A c u m el se uită la piatră, apoi la inelul greu de ar
gint, tot cu lapislázuli, de pe m â n a lui, şi simţi în piept
o durere familiară.
Nu p u t e a ui ta t recutul , ş i de fapt nici nu d o r e a
asta. In ciuda a tot ce se întâmplase, îşi amintea cu
dragoste de K a t h e r i n e . D a r exista o amint ire pe care
t rebuia să nu o tulbure, o pagină a jurna lu lu i pe care
t rebuia să nu o întoarcă. D a c ă ar t rebui să retrăiască
acea oroare, acea . . . monstruozitate, ar înnebuni . La
fel c u m înnebunise de durere în acea zi, acea ult imă
zi, c â n d îşi privise propr ia d a m n a r e . . .
Ştefan se r e z e m ă de fereastră, lipindu-şi fruntea
de g e a m u l rece. Preceptoru l lui avea o altă vorbă:
Răul nu-şi va găsi nicicând pacea. Poate că va triumfa, dar
nu-şi va găsi nicicând pacea: '•
O a r e de ce venise în Fell's C h u r c h ?
Sperase să găsească aici pacea, dar asta era impo
sibil. Nu va f i n ic iodată acceptat , nu se va linişti
niciodată. Nu p u t e a schimba ceea ce era.
46 • Jurnalele Vampirilor
aşa cum îl aveau toţi cei din echipa de fotbal, şi era
bronzat p e n t r u că muncise în aer liber la ferma buni
cilor săi. Avea ochi albaştri, cu o privire deschisă şi
cinstită. D a r astăzi, când îşi întinse braţele către Elena
pentru a o cuprinde uşor, ochii lui erau c a m trişti.
— Vrei să intri?
— N u . H a i să ne p l i m b ă m puţ in, spuse Elena.
Porni ră unul lângă altul, fără să se atingă. Strada
era mărgini tă de arţar i şi nuci, iar aerul încă era plin
de tăcerea dimineţi i . E l e n a îşi pr ivea picioarele
î n a i n t â n d pe t r o t u a r u l ud, simţindu-se d int r-odată
nesigură. Nu ştia c u m să înceapă.
— Nu mi-ai povestit încă nimic despre F r a n ţ a ,
spuse el.
— O h , a fost grozav, răspunse Elena. Se uită cu
c o a d a ochiului la M a t t : şi el s tătea cu privirile în
dreptate în jos, către t rotuar . Totu l acolo a fost gro
zav, cont inuă ea, încercând să a d u n e ceva entuziasm
în voce. O a m e n i i , m â n c a r e a , totul. A fost ch iar . . .
Vocea i se stinse şi râse nervos.
— M d a . Ştiu. Grozav, încheie el în locul ei.
M a t t se opri şi rămase uitându-se în jos, la tenişii
lui roşi în vârf. Elena îi recunoscu, erau aceiaşi de anul
trecut. Familia lui M a t t o ducea greu; poate că nu pu
tuse să-şi permită o pereche nouă. Ridică privirea şi-i
văzu ochii albaştri aţintiţi asupra chipului ei.
— Ştii, tu arăţ i grozav a c u m , spuse el.
Trezirea • 47
Elena deschise gura, brusc panica tă , d a r el con
tinuă.
— Şi cred că vrei să-mi spui ceva.
Ea î l privi lung, şi el zâmbi , un z â m b e t s t r â m b ,
jalnic. Apoi îşi întinse iar braţele către ea.
— O h , Matt, spuse Elena, îmbrăţişându-1 strâns.
Apoi se d ă d u înapoi ca să-1 privească în faţă. M a t t ,
eşti cel mai drăguţ băiat pe care l-am cunoscut vreo
dată. Nu te merit .
— O h , deci de-asta mă părăseşti, spuse M a t t când
porniră mai departe . Pentru că sunt p r e a b u n p e n t r u
tine. T r e b u i a să-mi dau seama de asta mai demult.
Ea î i trase un ghiont în braţ .
— N u , nu de-asta, şi nu te părăsesc. O să r ă m â
n e m prieteni, da?
— O h , sigur. O h , absolut.
— P e n t r u că mi-am dat seama că asta suntem. Se
opri şi ridică din n o u privirea către el. Prieteni buni .
H a i d e , M a t t , fii sincer, nu asta simţi p e n t r u mine?
El o privi lung, apoi îşi înălţă ochii la cer.
— P o t să invoc al Cincilea A m e n d a m e n t ? spuse.
Şi adăugă, pe c â n d faţa Elenei se lungea: Asta n-are
nimic de-a face cu tipul ăla nou, nu?
— N u , spuse E l e n a d u p ă o u ş o a r ă ezitare, apoi
adăugă repede: Nici nu l-am cunoscut încă. Nu-1 ştiu.
— D a r vrei să-1 cunoşti. N u , nu spune nimic. O
cuprinse cu un bra ţ şi o întoarse uşor către el. H a i să
48 • Jurnalele Vampirilor Trezirea • 49
pierdeau v r e m e a pe acolo. D o i idioţi notorii, îşi spuse
ea, ignorând fluieratul şi privirile lor holbate. Cei doi
erau convinşi că dacă făceau par te din echipa de fot
bal a universităţii e rau idolii fetelor. R ă m a s e cu ochi
la ei pe c â n d s t răbătea alene coridorul, trecându-şi
din n o u rujul peste buze şi jucându-se cu pudr iera .
îi dăduse instrucţiuni speciale lui Bonnie, şi pla
nul era gata de pus în aplicare în m o m e n t u l când Şte
fan îşi făcea apariţ ia. Oglinjoara pudr iere i îi oferea o
vedere perfectă asupra coridorului din spatele ei.
Şi totuşi, într-un fel sau altul nu-1 zări la t imp. Se
p o m e n i d e o d a t ă cu el alături, şi închise p u d r i e r a cu
zgomot în v reme ce el t recea mai depar te . Voia să-1
oprească, d a r îna inte să o p o a t ă face se î n t â m p l ă
ceva. Ştefan se crispa — sau, cel puţin, se simţi o pru
d e n ţ ă în el. C h i a r atunci Dick şi Tyler se opriseră în
faţa uşii clasei u n d e aveau o r a de Istorie. Blocând
d r u m u l .
Ticăloşi notorii, îşi spuse Elena. Furioasă, se uită
urâ t la ei peste u m ă r u l lui Ştefan.
Cei doi se a m u z a u de j o c , s tând rezemaţ i într-o
r â n ă de c a n a t u l uşii, prefăcându-se că nu-1 v ă d pe
Ştefan, care se afla în faţa lor.
— Scuzaţi-mă.
E r a acelaşi ton pe care îl folosise şi cu profesorul
de istorie — calm, detaşat.
m e r g e m la şcoală. D a c ă mai avem timp, poate o să-ţi
iau o gogoaşă.
La un m o m e n t dat, ceva se mişcă în nucul pe sub
care tocmai t receau. M a t t fluieră şi a ră tă cu degetul.
— Ia uită-te! C e a m a i m a r e c ioară pe care am
văzut-o vreodată .
E lena ridică privirea, d a r cioara dispăruse.
In acea zi, şcoala se dovedi p e n t r u Elena doar un
loc în care să-şi revizuiască planul.
D i m i n e a ţ a , se trezise ştiind foarte bine ce avea
de făcut. I a r a c u m a d u n a cât de m u l t e informaţi i
p u t e a despre Ştefan Salvatore. C e e a ce nu era greu,
p e n t r u că toată lumea de la „ R o b e r t E. L e e " vorbea
despre el.
Devenise un fapt bine cunoscut că ieri avusese un
soi de confruntare cu secretara responsabilă cu ad
miterile. Iar astăzi fusese c h e m a t la biroul directoru
lui. Ceva în legătură cu actele lui. D a r directorul î l
trimisese înapoi la clasă (după, se spunea, o convor
bire internaţ ională cu R o m a — sau era Washingto
nul?) şi totul p ă r e a să fie în regulă acum. Cel puţ in
oficial.
C â n d Elena ajunse la cursul de Istorie e u r o p e a n ă
în acea după-amiază, fu în tâmpinată de un fluierat în
surdină pe coridor. Dick C a r t e r ş i Tyler Smallwood
50 • Jurnalele Vampirilor Trezirea • 51
în vocea lui se s imţea m a i m u l t ă emoţ ie d e c â t
auzise p â n ă atunci Elena, chiar ş i a tunci c â n d vor
bise c u d o m n u l T a n n e r . I a r a c e a emoţ ie e r a p u r ă
nefericire.
O r i c u m , de ce aş fi bine-venit aici? încheie el,
. ipioape ca p e n t r u sine.
- De ce n-ai fi? M a t t î l privise cu atenţ ie pe
Ştefan; a c u m maxi larul lui ferm îi a ră ta h o t ă r â r e a .
Ascultă, zise. Vorbeai ieri despre fotbal. Ei bine, cel
mai b u n W R , atacant, al nostru şi-a rupt un l igament
ieri d u p ă - a m i a z ă şi avem nevoie de un înlocuitor .
Selecţiile sunt în d u p ă - m a s a asta. Ce zici?
— Eu? în t rebă Ştefan, luat pe nepregăt i te . A h . . .
Nu ştiu d a c ă pot . — Poţi să alergi?
— D a c ă p o t . . . ? Ştefan se întoarse pe j u m ă t a t e
spre M a t t şi Elena văzu o u m b r ă de zâmbet pe buzele
lui. D a .
— Poţi să pr inzi mingea?
— D a .
— Asta e ceea ce are de făcut un W R . Eu sunt
Q B , căpi tanul . D a c ă poţi să pr inzi m i n g e a pe care
ţi-o a r u n c eu şi alergi cu ea, atunci poţi să joci .
— înţeleg.
A c u m Ştefan chiar z â m b e a şi, deşi gura lui M a t t
e ra serioasă, ochii lui râdeau. Elena îşi d ă d u seama că
— Scuuzi? făcu T y l e r în falset. Scuuzi mi? Mi
scuuzi? Jacuzzi?
Şi cei doi râseră.
Elena văzu muşchii încordându-se sub tricoul din
faţa ei. Asta era total n e d r e p t : a m â n d o i e rau m a i
înalţi decât Ştefan, iar Tyler era de d o u ă ori mai lat.
— E vreo p r o b l e m ă aici?
Elena fu la fel de surprinsă ca şi băieţii să a u d ă o
voce în spatele ei. Se întoarse şi î l văzu pe M a t t .
Ochi i lui albaştri aveau o privire dură .
Elena îşi muşcă buzele p e n t r u a-şi înăbuşi un zâm
bet, v ă z â n d c u m Tyler şi Dick se mişcă încet şi cu
ciudă din uşă. Bunul ei prieten Matt , îşi spuse ea. D a r
a c u m b u n u l ei pr ieten M a t t intra în clasă alături de
Ştefan, şi ea rămase în u r m a lor, privindu-i. C â n d ei
se aşezară, ea se s t recură în b a n c a din spatele lui
Ştefan, de u n d e îl p u t e a privi fără să fie la r â n d u l ei
urmări tă . Planul ei trebuia să aştepte p â n ă la sfârşitul
orei.
M a t t se j u c a încet cu nişte m o n e d e din b u z u n a r ,
ceea ce însemna că voia să spună ceva şi nu ştia cum.
— Ă ă ă . . . auzi, începu el în cele din u r m ă , stânje
nit. Tipi i ăia, ştii...
Ştefan râse, un râs amar .
— Cine sunt eu să-i judec?
52 • Jurnalele Vampirilor Trezirea • 53
puse capăt orei. Apoi toa tă l u m e a se ridică imediat .
A . u m , îşi spuse Elena şi, cu i n i m a bătându-i puter
nic, păşi h o t ă r â t ă şi se opri în calea lui Ştefan, blo
c â n d intervalul p e n t r u ca e l să nu p o a t ă t rece pe
lângă ea.
La fel ca Dick şi Tyler, îşi spuse, simţind o dor inţă
isterică de a chicoti. Ridică pr iv i rea şi descoperi că
ochii ei e rau exact în dreptul guri i lui.
în acea clipă mintea i se goli. O a r e ce t rebuia să
spună? Deschise gura şi, într-un fel sau altul, cuvin
tele pe care le tot repetase î n c e p u r ă să se reverse:
- B u n ă . Eu sunt E l e n a G i l b e r t . Fac p a r t e din
Comitetu l de î n t â m p i n a r e al elevilor din ult imul an,
şi am pr imit sarcina. . .
— î m i p a r e rău, n-am t imp.
Pent ru o clipă, nu-i veni să c r e a d ă că el vorbea,
că nu o lăsa nici m ă c a r să t e r m i n e ce avea de spus.
G u r a ei cont inuă discursul.
— .. .de a-ţi a r ă t a şcoala. . .
— î m i p a r e rău, nu pot . T r e b u i e să.. . să ajung la
selecţii. Ştefan se întoarse către M a t t , care stătea
alături cu un aer uimit . A i spus că sunt chiar d u p ă
ore, nu?
— D a , răspunse M a t t încet. D . a r . . .
— Atunci ar t rebui s-o iau d i n loc. Poate că-mi
arăţ i u n d e trebuie să merg .
era geloasă, şi fu uimită de p r o p r i a ei reacţie. Exista
o că ldură între cei doi băieţi care o excludea pe ea.
D a r în clipa u r m ă t o a r e z â m b e t u l lui Ştefan
dispăru şi el spuse distant:
— M u l ţ u m e s c . . . d a r nu. Am alte obligaţii.
In acel m o m e n t sosiră Bonnie şi Carol ine şi ora
începu.
In vreme ce T a n n e r vorbea despre E u r o p a , Elena
îşi repeta: „Bună. Eu sunt Elena Gilbert. Fac par te
din Comitetul de î n t â m p i n a r e al elevilor din ult imul
an, şi am primit sarcina de a-ţi a r ă t a şcoala. Sper că
nu vrei să am p r o b l e m e şi să nu mă laşi să-mi fac
treaba, n u ? " Iar aceste ultime cuvinte trebuiau rostite
cu ochii mari , rugători — d a r asta doar dacă el ar da
semne că încearcă să scape. Practic, era o m a n e v r ă
absolut sigură. Ştefan p ă r e a gata î n t o t d e a u n a să sară
în ajutorul domniţe lor aflate la ananghie .
Pe la j u m ă t a t e a orei, fata care stătea în d r e a p t a ei
îi s trecură un bilet. Elena îl desfăcu şi recunoscu scri
sul r o t u n d şi copilăresc al lui Bonnie . Scria: „ A m
ţinut-o pe C. depar te cât de mul t am putut . Ce s-a
întâmplat? A mers???"
Elena r idică privirea şi o văzu pe Bonnie răsu-
cindu-se în b a n c a e i din p r i m u l r â n d . E l e n a a r ă t ă
spre bilet şi clătină din cap, şoptind „ D u p ă o r ă " .
I se p ă r u că d u r e a z ă un secol p â n ă ce T a n n e r le
d ă d u ultimele indicaţii despre comunicări le orale şi
54 • Jurnalele Vampirilor
M a t t se uită neajutorat la Elena, apoi ridică din umeri .
— P ă i . . . Sigur. H a i d e .
A r u n c ă o privire peste u m ă r pe c â n d se înde
p ă r t a u . Ştefan nu se uită înapoi.
Elena se trezi înconjurată de un cerc de observa
tori interesaţi, pr intre care şi Caroline, care îi zâmbea
compăt imitor . Elena simţi o amorţea lă în t rup şi un
n o d în gât. Nu m a i p u t e a r ă m â n e acolo nici o se
c u n d ă în plus. Se răsuci şi ieşi cât p u t u de repede din
încăpere.
4
Câ n d Elena ajunse la dulapul ei, amorţeala în
cepea să-i t reacă şi nodul din gâtul ei ame
ninţa să se transforme în lacrimi. D a r nu avea
să plângă la şcoală, îşi spuse, în nici un caz. D u p ă ce-şi
închise dulapul, se îndreptă spre ieşirea principală.
E r a a d o u a zi la r â n d c â n d pleca de la şcoală ime
diat ce suna clopoţelul d u p ă ult ima oră, şi p leca sin
gură. M ă t u ş a J u d i t h va f i total nedumeri tă . D a r când
Elena ajunse acasă, văzu că maşina mătuşii J u d i t h nu
se afla pe alee — p r o b a b i l că se dusese la p i a ţ ă cu
Margaret . Casa era tăcută şi t ihnită când Elena intră.
Se b u c u r a p e n t r u acea linişte; voia să fie singură
acum. Dar, pe de altă parte, nu prea ştia ce să facă sin
gură. Acum, când în sfârşit putea să plângă, descoperi
că lacrimile nu voiau să-i curgă. îşi lăsă rucsacul pe
podea în holul de la intrare şi intră încet în living.
56 • Jurnalele Vampirilor
E r a o încăpere frumoasă, impres ionantă, singura
p a r t e a casei, în afară de c a m e r a Elenei, care
aparţ inea structurii originare. Acea p r i m ă casă fusese
construită înainte de 1861 şi arsese a p r o a p e complet
în t impul Războiului Civil. T o t ce putuse să fie salvat
a fost această cameră, cu şemineul ei bogat împodo
bit, încadrat de muluri , şi mare le dormi tor de deasu
pra . Străbunicul tatălui Elenei construise pract ic o
n o u ă casă în cont inuarea lor, şi de atunci familia Gil-
bert locuise aici.
Elena se întoarse şi se uită afară pe u n a din feres
trele care se întindeau din tavan p â n ă la podea. Sticla
era atât de veche încât era groasă şi uşor vălurită, şi
tot ce se vedea pr in ea era distorsionat, dându-ţi falsa
impresie c-ai fi uşor ameţit. Elena îşi aminti de p r i m a
dată când tatăl ei îi arătase sticla aceea veche şi vălu
rită, când fusese mai mică decât era Margare t acum.
N o d u l din gât era iar acolo, d a r lacrimile tot nu
voiau să vină. Totul în ea era contradictoriu. Nu voia
pe nimeni lângă ea şi totuşi singurătatea o durea. Voia
să se gândească, d a r a c u m , c â n d încerca să o facă,
gânduri le îi fugeau departe, la fel ca nişte şoareci de
o bufniţă albă.
Bufniţă a lbă . . . p a s ă r e de p r a d ă . . . m â n c ă t o r de
stârvuri. . . cioară, se gândi ea. „ C e a m a i m a r e cioară
pe care am văzut-o vreodată" , spusese M a t t .
Trezirea • 57
Simţi din n o u o usturime în ochi. Bietul M a t t . II
rănise, dar el se purtase minunat . Chiar fusese drăguţ
cu Ştefan.
Ştefan. O băta ie de i n i m ă m a i p u t e r n i c ă , care îi
aduse în ochi d o u ă lacrimi f ierbinţi. Uite, în sfârşit
plângea. Plângea de furie şi umil inţă şi frustrare —
şi m a i ce?
De fapt, ce p ierduse astăzi? Ce s imţea ea cu
adevărat p e n t r u străinul ăsta, acest Ştefan Salvatore?
Era o provocare , da, şi asta îl făcea să p a r ă diferit,
interesant. Ştefan era exotic. . . incitant.
Ce ciudat, exact asta î i s p u n e a u u n e o r i băieţii
Elenei că era ea. I a r mai apoi afla de la ei, sau de la
prietenii sau surorile lor, cât de agitaţi erau înainte
de a ieşi la o întâlnire cu ea, c u m li se u m e z e a u pal
mele şi aveau fluturi în stomac. Astfel de poveşti i se
păruseră în totdeauna a m u z a n t e Elenei. Nici un băiat
nu o făcuse vreodată să se simtă nervoasă.
D a r astăzi, c â n d vorbise cu Ştefan, îşi simţise
pulsul accelerându-se şi picioarele moi. Palmele i se
umeziseră . I a r în s tomac nu avusese fluturi —
ci lilieci.
E r a oare interesată de tipul ăsta p e n t r u că o făcea
să se simtă nervoasă? Nu e un motiv prea bun, Elena,
îşi spuse ea. De fapt, e un motiv foarte prost.
D a r mai era şi gura aceea. G u r a aceea parcă sculp
tată care îi înmuia genunchii de cu totul altceva decât
58 • Jurnalele Vampirilor Trezirea • 59
Răspunsul veni a p r o a p e în aceeaşi clipă. Bine
înţeles. O să se d u c ă să-i vadă pe m a m i şi tati.
Era un d r u m destul de lung, aproape p â n ă la mar
ginea oraşului, d a r în ultimii trei ani devenise fami
liar p e n t r u Elena. T r e c u peste Podul Wickery şi u r c ă
dealul, pe lângă biserica în ruine, apoi coborî în mica
vale de sub ea.
Par tea aceasta a cimitirului e ra foarte îngrijită,
doar p a r t e a m a i veche fusese lăsată o a r e c u m de iz
belişte. Aici, iarba era tunsă cu grijă, iar buchetele de
flori alcătuiau pete vesele de culoare. Elena se aşeză
lângă lespedea m a r e de m a r m u r ă pe care era gravat
numele „Gi lber t " .
— Bună, m a m i , b u n ă , tati, şopti ea.
Se aplecă p e n t r u a lăsa în faţa lespezii o floare
purpur ie de sporul casei pe care o culesese pe d r u m .
Apoi îşi strânse picioarele sub ea şi rămase acolo.
Venise de multe ori aici d u p ă accident. La vremea
accidentului de m a ş i n ă M a r g a r e t avea d o a r un an;
nu şi-i a d u c e a p r e a b ine a m i n t e . D a r Elena avea
multe amintir i . A c u m mintea ei p o r n i să rătăcească
pr intre aceste amintir i , şi nodul din gâtul ei se făcu
mai m a r e , ş i lacrimile p o r n i r ă m a i uşor. î n c ă le mai
s imţea m u l t lipsa. M a m a , a tât de t â n ă r ă şi de fru
moasă, şi tata, cu zâmbetul care îi încreţea ochii.
Desigur, Elena era norocoasă să o aibă pe mătuşa
J u d i t h . Nu orice m ă t u ş ă ar fi r e n u n ţ a t la slujba ei şi
nervozitate. Şi păru l întunecat ca n o a p t e a — dege
tele ei voiau să se împleticească pr in moliciunea lui.
T r u p u l acela zvelt, musculos, picioarele lungi . . . şi
vocea. V o c e a lui e ra cea care o făcuse ieri să ia
h o t ă r â r e a să fie al ei. V o c e a lui fusese rece şi dis
preţui toare c â n d î i vorbise d o m n u l u i T a n n e r , d a r cu
toate acestea c iudat de irezistibilă. Elena se în t rebă
d a c ă p u t e a şi vocea deveni în tunecată ca noaptea, şi
c u m ar suna rostindu-i numele, şoptindu-i n u m e l e . . .
— Elena!
Elena tresări, şi reveria se des t ramă. D a r nu Şte
fan Salvatore era cel care o striga, ci mătuşa J u d i t h
b ă t â n d la uşa din faţă.
— Elena? Elena ! se auzi şi vocea lui M a r g a r e t ,
ascuţită şi subţire. Eşti acasă?
Elena se simţi din n o u copleşită de nefericire şi se
u i tă în j u r u l e i p r i n b u c ă t ă r i e . Nu p u t e a face faţă
a c u m întrebărilor îngrijorate ale mătuşii J u d i t h şi nici
veseliei inocente a lui M a r g a r e t . Nu c â n d avea ge
nele ude de lacrimi şi când stătea gata să izbucnească
din n o u în plâns. în t r-o fracţiune de s e c u n d ă se
hotăr î şi se furişă în tăcere afară pe uşa din spate
chiar în clipa în care se închidea uşa din faţă.
Străbătu v e r a n d a din spate, iar în curte ezită. Nu
voia să v a d ă pe n imeni cunoscut. D a r u n d e se p u t e a
duce p e n t r u a fi singură?
60 • Jurnalele Vampirilor Trezirea * 61
- Ce trebuie să facă cineva p e n t r u a avea p u ţ i n ă
Ini unitate pe aici? spuse ea în t imp ce fetele se aşezau.
Spune-ne să p lecăm, sugeră M e r e d i t h , d a r
Elena d o a r ridică din umer i .
Meredith şi Bonnie veniseră de multe ori să o caute
aici în lunile de d u p ă accident. Brusc, se simţi bucu-
K iasă p e n t r u asta şi recunoscătoare a m â n d u r o r a .
Locul ei era alături de prietenii care ţineau la ea. Ştiau
că plânsese, d a r ei nu-i păsa, şi luă batista mototolită
Be care i-o întinse Bonnie şi-şi şterse ochii. R ă m a s e r ă
toate trei un t imp în tăcere, privind c u m vântul trece
prin şirul de stejari de la marginea cimitirului.
— î m i p a r e r ă u p e n t r u ce s-a î n t â m p l a t , spuse
în cele din u r m ă Bonnie, cu o voce b l â n d ă . A fost
groaznic.
— Iar al doilea n u m e al tău e „ T a c t " , spuse Mere
dith. Nu se poate să fi fost chiar atât de rău, Elena.
— N-aţi fost acolo. O d a t ă cu amint irea, Elena se
simţi din n o u cuprinsă de un val de căldură. C h i a r a
fost groaznic. D a r nu-mi mai pasă, a d ă u g ă ea pe un
ton plat, cu un aer sfidător. Am terminat cu el. Nu-1
mai vreau.
— Elena!
— N u , Bonnie. E l impede că se crede mult p r e a
b u n p e n t r u . . . p e n t r u americani . Aşa că n-are decât
să-şi ia ochelarii ăia de fiţe şi...
s-ar fi m u t a t înapoi într-un orăşel ca să aibă grijă de
d o u ă nepoate orfane. Iar Rober t , logodnicul mătuşii
J u d i t h , era m a i degrabă un tată vitreg p e n t r u M a r
garet decât un viitor unchi pr in căsătorie.
D a r Elena îşi amintea de părinţii ei. La un m o m e n t
dat, chiar d u p ă î n m o r m â n t a r e , venise aici ca să ţipe
furioasă la ei, supărată pe ei p e n t r u că fuseseră atât
de proşti să se lase omorâţ i . Pe v r e m e a aceea nu o
cunoştea p r e a bine pe mătuşa J u d i t h şi simţise că nu
mai exista nici un loc pe lumea asta care să fie al ei.
Şi acum, care era locul ei? se întrebă ea. R ă s p u n
sul cel mai simplu era: aici, în FelPs C h u r c h , u n d e
trăise toa tă viaţa. D a r în ul t ima v r e m e răspunsul
acesta păruse greşit. In ult ima vreme simţise că tre
buie să mai existe ceva p e n t r u ea în lume, un loc pe
care să îl recunoască imediat şi pe care să îl considere
acasă.
O u m b r ă căzu asupra ei şi Elena ridică privirea,
speriată. Pentru o clipă, cele două siluete care stăteau
lângă ea p ă r u r ă străine, nefamiliare, vag a m e n i n
ţătoare. R ă m a s e privindu-le, încremenită .
— Elena, spuse afectată silueta mai m ă r u n t ă , cu
mâinile în şolduri, câteodată îmi fac atâtea griji pen
tru tine, zău că da.
Elena clipi şi apoi râse scurt. E r a u Bonnie şi M e -
redith.
62 • Jurnalele Vampirilor
Celelalte fete pufniră în râs. Elena îşi şterse nasul
şi clătină din cap.
— Aşadar, îi spuse ea lui Bonnie, s c h i m b â n d
h o t ă r â t ă subiectul, cel p u ţ i n T a n n e r p ă r e a azi m a i
binedispus.
Bonnie îşi luă un aer de mart ir .
— Ştii că m-a forţat să accept să fiu p r i m a care îşi
ţine comunicarea orală? D a r nu-mi pasă, am de gând
să vorbesc despre druizi, şi...
— Despre ce?
— Druuuu-izi. Tipii ăia bă t râni şi ciudaţi care au
construit Stonehenge şi au făcut tot felul de magii în
Anglia antică. Eu sunt u r m a ş a lor, şi de aceea sunt
u n m e d i u m b u n .
M e r e d i t h pufni d ispreţui toare, d a r E l e n a se în
cruntă la firul de iarbă pe care îl răsucea între degete.
— Bonnie, chiar ai văzut ceva în p a l m a m e a ieri?
întrebă brusc.
Bonnie ezită.
— Nu ştiu, spuse în cele din u r m ă . E u . . . am crezut
că văd. D a r uneor i imaginaţ ia m e a o ia razna.
— A ştiut că eşti aici, spuse pe neaşteptate M e r e
dith. Eu mă gândisem să te c ă u t ă m la cafenea, d a r
Bonnie a spus: „E la cimitir."
— Aşa am zis? Bonnie p ă r e a uşor surprinsă, d a r
impresionată. Ei bine, şi chiar eşti aici. Bunica m e a
Trezirea * 63
• i u , I .Imlmrgh e c larvăzătoare, şi la fel sunt şi eu.
i Icauna sare la a d o u a generaţie.
Şi eşti u r m a ş a druizilor, spuse M e r e d i t h so-
Iriim
Păi, e adevărat ! în Scoţia se păs t rează vechile
ii ii 11111 Nici n-aţi crede unele din lucrurile pe care le
i n i i i u i i c a mea. Are un a n u m e fel de a afla cu cine
(I i ir măriţi şi c â n d o să mori . Mi-a spus că eu o să
n i pede.
Honnie!
Serios. O să fiu t â n ă r ă şi f rumoasă în sicriul
nu II Nu credeţi că e ceva romantic?
Nu, nu cred. C r e d că e ceva scârbos, spuse
I i na .
I 11 nbrele se lungiseră, iar vântul devenise mai rece.
I )eci cu cine o să te măriţ i , Bonnie? în t rebă re-
i I I . L I Meredith.
Nu ştiu. Bunica mi-a spus ritualul de aflare, dar
n u l ain încercat niciodată. Evident — Bonnie luă o
i. .i sofisticată — trebuie să fie scandalos de bogat şi
. 1 . .ilui superb. C a străinul nostru în tunecat , d e
pildă. Mai ales d a c ă nimeni altcineva nu-1 vrea.
Ai uncă o privire maliţ ioasă către Elena.
Elena refuză să cadă în capcană.
(ie zici de Tyler Smallwood? întrebă ea cu ino
cenţă. T a t ă l lui cu s iguranţă e suficient de bogat.
64 • Jurnalele Vampirilor
— I a r el nu a r a t ă deloc rău, a p r o b ă so lemnă
Meredi th . Asta, evident, dacă iubeşti animalele. Toţ i
dinţii ăia m a r i şi a lbi . . .
Fetele se u i ta ră u n a la alta şi apoi izbucniră în
acelaşi t imp în râs. Bonnie aruncă o m â n ă de iarbă în
Mered i th , care o îndepăr tă de pe ea şi azvârli înapoi
o p ă p ă d i e . La un m o m e n t dat, în t impul jocului ,
Elena îşi d ă d u seama că totul are să fie bine. E r a din
n o u ea însăşi, nu m a i era p i e r d u t ă , nu m a i era o
străină, ci Elena Gilbert, regina liceului „ R o b e r t E.
L e e " . îşi trase din p ă r pangl ica de culoarea caisei
şi-şi scutură părul , lăsându-1 să-i c a d ă liber pe lângă
obraji.
— Am decis despre ce să fie c o m u n i c a r e a mea
orală, spuse ea, privind-o cu ochii îngustaţi pe
Bonnie c u m îşi trece degetele pr int re bucle.
— Despre ce? înt rebă Meredi th .
E lena îşi r idică bărb ia p e n t r u a se u i ta la cerul
roşu şi p u r p u r i u de deasupra colinei. Respiră a d â n c ,
gândi toare , şi lăsă suspansul să crească p e n t r u o
clipă. Apoi spuse pe un ton detaşat:
— Renaş terea italiană.
Bonnie şi Meredi th se holbară la ea, apoi se uitară
u n a la alta şi izbucniră din n o u în h o h o t e de râs.
— Aha, spuse M e r e d i t h c â n d se potol i ră . Deci
tigrul s-a întors!
Trezirea • 65
A
Elena î i a r u n c ă un rânjet de f iară. î n c r e d e r e a in
line, (-are p e n t r u scurt t imp păruse să dispară, reve
ni ic. Ş i deşi nu înţelegea p r e a b ine de ce, ştia un
I M . I I I : n u avea d e g â n d să-1 lase p e Ştefan Salvatore
i li ape.
Bun, spuse ea scurt. A c u m , ascultaţi-mă bine.
Nimeni nu t rebuie să ştie asta, altfel o să fiu batjo-
. n i . i întregii şcoli. I a r Carol ine se-agaţă d e orice f i r
. li aţă ca să mă facă să p a r ridicolă. D a r îl vreau, şi o
i fie al m e u . î n c ă nu ştiu c u m , d a r o să fie. O r i c u m ,
P n i . i ce am un p l a n bine conturat , o să ne p u r t ă m
Inaile rece cu el.
0 să ne p u r t ă m ?
Da, o să ne. Nu poţi să-1 ai tu, Bonnie; e al meu.
Şi i rebuie să p o t avea încredere depl ină în t ine.
Staţi p u ţ i n , zise M e r e d i t h , cu o strălucire în
Ol I n . Îşi desfăcu broşa cu cloisonné pr insă pe bluză şi,
i n I n ându-şi degetul m a r e , s e î n ţ e p ă r e p e d e , apoi
pune: Bonnie, dă-mi m â n a .
De ce? în t rebă Bonnie, pr ivind cu suspiciune I n uşa.
l 'entru că vreau să te iau de nevastă. Tu de ce
l n i, deşteapto? 1 ) a r . . . d a r . . . O h , bine. Au!
Acum tu, Elena. M e r e d i t h înţepă iute degetul
i u I I c a l Elenei, ş i apoi stoarse u n strop d e sânge.
66 • Jurnalele Vampirilor
Acum, cont inuă ea, uitându-se la cele d o u ă fete cu
ochii ei negri strălucitori, o să ne u n i m cu toatele de
getele m a r i şi o să j u r ă m . M a i ales tu, Bonnie. J u r ă să
păstrezi secretul şi să faci orice ne cere Elena în
legătură cu Ştefan.
— Ascultă, j u r ă m â n t u l întărit cu sânge e pericu
los, protestă foarte serioasă Bonnie. î n s e a m n ă că tre
buie să-ţi ţii j u r ă m â n t u l indiferent ce se î n t â m p l ă ,
indiferent ce, M e r e d i t h .
— Ştiu, răspunse M e r e d i t h î n c r u n t a t ă . De-asta
îţi spun să o faci. N - a m uitat ce s-a î n t â m p l a t cu
Michael Mar t in .
Bonnie făcu o grimasă.
— Asta a fost cu ani în u r m ă , şi o r icum n e - a m
despărţ i t imediat şi... O h , foarte b ine. O să j u r .
închise ochii şi rosti: J u r să păstrez secretul şi să fac
orice vrea Elena în legătură cu Ştefan.
M e r e d i t h repetă j u r ă m â n t u l . I a r Elena, pr iv ind
lung la umbre le pale ale degetelor lor unite în a m u r
gul care se lăsa, respiră a d â n c şi şopti:
— I a r eu j u r să r t i i mă liniştesc p â n ă c â n d nu va f i
al meu.
O pală de vânt rece străbătu cimitirul, răsfirând
p ă r u l fetelor ş i t r i m i ţ â n d la p ă m â n t frunze uscate.
Bonnie icni scurt şi se d ă d u înapoi , şi toate trei se
ui tară în j u r u l lor, apoi chicotiră nervoase.
Trezirea • 67
S-a întunecat, r e m a r c ă Elena, surprinsă.
Mai b ine am porni-o spre casă, spuse M e r e -
ln h. i idicându-se şi pr inzându-şi la loc broşa.
Bonnie se ridică şi ea, băgându-şi în gură vârful
l< in-i ului m a r e .
I ,a revedere, spuse Elena încet, ui tându-se la
ilulni de m o r m â n t .
Floarea p u r p u r i e era o p a t ă nec lară pe p ă m â n t .
I l. n.i ridică de lângă floare pangl ica de cu loarea
. 11 ri, se întoarse ş i d ă d u din c a p către Bonnie ş i
M i I ' dith.
I lai să mergem, spuse,
încet, u r c a r ă din n o u dealul către biserica în
mini 11 irământul rostit cu sânge le dăduse o senzaţie
11| H demnitate, şi Bonnie se înfiora c â n d t recură pe
I imşi biserică. Soarele coborâse dincolo de deal şi
. . . ui se răcise brusc, iar vântu l se stârnise. Fiecare
| . l i de vânt făcea ia rba să şoptească ş i stejarii
l. 111.1111 să foşnească din frunze.
Am îngheţat, spuse Elena, oprindu-se p e n t r u o
i'llpfl in faţa găurii negre care fusese od in ioară uşa
i., • . 1 . ii şi pr iv ind în j o s către peisajul care se
iii l.işuia în valea de dinaintea lor.
Luna nu răsărise încă, şi abia p u t e a desluşi vechiul
1 imit ii şi Podul Wickery dincolo de el. Vechiul cimi-
|(l . i . . acolo din v r e m e a Războiului Civil şi pe multe
68 • Jurnalele Vampirilor Trezirea • 69
Acum, biserica în ru ine era o siluetă n e a g r ă în
spatele lor. C ă r a r e a îngustă trecea pr intre lespezi de
m o r m â n t acoperi te de muşchi, multe dintre ele mai
înalte decât Meredi th . Suficient de m a r i p e n t r u ca ci
neva să se p o a t ă ascunde îndărătul lor, îşi spuse Elena
neliniştită. U n e l e dintre m o r m i n t e erau ele însele tul
burătoare, ca de pildă cel cu îngeraşul care a r ă t a ca
un bebeluş adevăra t , n u m a i că îi căzuse capul şi
aceasta fusese aşezat cu grijă lângă corpul lui. Ochi i
mari de granit ai capului erau goi. Elena nu-şi p u t e a
lua ochii de la el şi in ima începu să-i b a t ă şi mai tare.
— De ce n e - a m oprit? spuse Meredi th .
— E u . . . î m i p a r e rău, m u r m u r ă Elena, dar c â n d
se forţă să se î n t o a r c ă r ă m a s e imediat nemişcată .
Bonnie? spuse. Bonnie, ce s-a întâmplat?
B o n n i e s tătea cu pr iv irea aţ int i tă în cimitir, cu
gura întredeschisă, cu ochii la fel de m a r i şi de goi ca
şi cei ai îngerului de p iatră . Elena simţi c u m t e a m a îi
strânge stomacul.
— Bonnie, termină. Termină ! Nu e nimic amuzant.
Bonnie nu răspunse nimic.
— Bonnie ! spuse M e r e d i t h .
Ea şi E lena se u i tară u n a la alta şi deodată Elena
ştiu că t rebuia să plece de acolo. Se întoarse şi vru să
p o r n e a s c ă m a i depar te pe cărare în jos, d a r o voce
ciudată vorbi în spatele ei, şi ea se răsuci cu o mişcare
bruscă.
lespezi de m o r m â n t e rau înscrise n u m e de soldaţi.
Avea un aspect sălbatic; m u r i şi bălării înalte creşteau
pe m o r m i n t e , iar i edera se în t indea peste granitul
sfărâmat de t imp. Elenei nu-i plăcuse niciodată locul
acela.
— Arată altfel, nu? V r e a u să spun, în întuner ic,
zise ea cu o voce t r e m u r a t ă .
Nu ştia c u m să spună ceea ce gândea, că acela nu
era un loc p e n t r u cei vii.
— Am p u t e a să o l u ă m pe d r u m u l mai lung, spuse
Meredi th . D a r asta ar însemna douăzeci de m i n u t e
în plus de mers.
— Pe mine nu mă deranjează să o l u ă m pe aici,
spuse Bonnie, înghiţind nodul care i se pusese în gât.
î n t o t d e a u n a am zis că vreau să fiu îngropată acolo, în
cimitirul vechi.
— Nu vrei să termini cu povestea asta cu îngro
patul? se răsti la ea Elena, şi o porni în josul colinei.
D a r cu cât înainta pe cărarea îngustă, cu atât mai
puţ in se simţea în largul ei. încetini pasul şi aşteptă ca
Bonnie şi M e r e d i t h să o ajungă din u r m ă . C â n d se
apropiara de p r i m a lespede, in ima începu să-i b a t ă
mai repede. încercă să o ignore, dar simţi c u m pielea
i se furnică de teamă şi perişorii fini de pe braţe i se
ridică. între două rafale de vânt, f iecare sunet p ă r e a
amplificat într-un fel înspă imântător , iar zgomotul
paşilor pe poteca acoperită cu frunze era asurzitor.
70 • Jurnalele Vampirilor Trezirea • 71
- Nu p o t să a jung acolo, scânci Bonnie, pr in-
indu-se cu m â n a de coaste, încetinind pasul.
Ba poţi, m â r â i Elena, apucând-o din n o u de
mânecă şi silind-o să alerge mai departe. Haide. Haide!
Văzu lucirea argintie a apei în faţa lor. Şi iată şi
luniinişul d intre stejari, şi p o d u l de dincolo de el.
Picioarele îi t r e m u r a u şi răsufla şuierat, d a r Elena se
|1răduia să nu r ă m â n ă în u r m ă . A c u m vedea scân-
Hurile de l e m n ale podului . Podul era la şase metr i
de ele, la trei, la un metru .
- A m reuşit, spuse gâfâind M e r e d i t h , că lcând
apăsat pe lemnul podului .
- Nu te opri ! Merg i p â n ă în capătul celălalt!
Podul scârţâi când ele alergară pe el clătinându-se,
e c o u l paşilor lor pierzându-se peste apă . C â n d sări
pe p ă m â n t u l de pe celălalt mal, Elena d ă d u în sfârşit
d rumul mâneci i lui Bonnie şi le îngădui picioarelor
sale să se oprească, împiedicat.
Meredith era aplecată în faţă, cu mâinile pe coapse,
lăsuflând adânc. Bonnie plângea.
- Ce-a fost asta? O h , ce-a fost? spuse ea. M a i
vine d u p ă noi?
— C r e d e a m că tu eşti experta, spuse M e r e d i t h
(i i vocea t r e m u r a t ă . Pent ru n u m e l e lui D u m n e z e u ,
Elena, hai să p l e c ă m de aici.
— N u , a c u m e în regulă, şopti Elena.
— Elena, spuse vocea.
Nu era vocea lui Bonnie, d a r venea din gura lui
Bonnie. Palidă în întuneric, Bonnie cont inua să pri
vească în cimitir. Chipul ei era total lipsit de expresie.
— Elena, spuse din n o u vocea, şi adăugă, pe când
capul lui Bonnie se întoarse către ea: Cineva te aş
teaptă acolo.
Elena îşi p ierdu luciditatea p e n t r u următoare le
câteva minute. Ceva păru să se mişte printre formele
întunecate şi cocoşate ale lespezilor de mormânt , răsu-
cindu-se şi ridicându-se între ele. Elena ţipă, şi Mere
dith începu şi ea să ţipe, apoi o luară amândouă la fugă,
iar Bonnie alerga cu ele, ţ ipând şi ea cât o ţinea gura.
Elena alerga pe cărarea îngustă, împiedicându-se
de pietre şi de pâlcuri de rădăcini de iarbă. Bonnie se
chinuia să respire în spatele ei, iar M^eredith, cea
calmă şi cinică, gâfâia disperată. Se auzi un foşnet pu
ternic şi un ţipăt strident într-un stejar deasupra lor şi
Elena descoperi că p u t e a alerga încă şi mai repede.
— E ceva în spatele nostru, strigă ascuţit Bonnie.
O h , D o a m n e , ce se-ntâmplă?
— Merg i spre p o d , gâfâi Elena, în c iuda arsurii
din p lămâni . Nu ştia de ce, d a r simţea că t rebuiau să
ajungă p â n ă acolo. Nu te opri, Bonnie ! Nu te uita în
spate!
O apucă pe cealaltă fată de m â n e c ă şi o trase d u p ă
ea.
72 • Jurnalele Vampirilor
Avea lacrimi în ochi şi t r e m u r a toată, d a r răsufla
rea fierbinte pe care o simţise în ceafa dispăruse.
Rămăsese dincolo de râu, ale cărui ape se învolbu
rau întunecate .
— Nu ne p o a t e u r m a aici, spuse ea.
M e r e d i t h se h o l b ă la ea, apoi la celălalt mal, cu
stejarii lui deşi, apoi la Bonnie . îşi u m e z i buzele şi
râse scurt.
— Sigur. Nu p o a t e veni d u p ă noi. D a r hai totuşi
să mergem acasă, ce ziceţi? D o a r dacă n-aveţi chef să
petreceţi n o a p t e a aici.
Un sentiment nedesluşit o s trăbătu pe Elena, în
fiorând-o.
— Nu n o a p t e a asta, mersi, spuse ea. O cuprinse
cu un b r a ţ pe Bonnie , care încă m a i fornăia. E-n
regulă, Bonnie. A c u m suntem în siguranţă. H a i d e .
Meredith se uita din nou pe malul celălalt al râului.
— Ştii, nu văd absolut nimic acolo, spuse ea cu o
voce mai calmă acum. Poate că de fapt nici nu era
ceva în spatele nostru, poate că d o a r ne-am p a n i c a t
singure şi ne-am speriat degeaba. Cu puţ in ajutor din
p a r t e a preotesei druide de aici.
P o r n i r ă m a i d e p a r t e , s tând foarte a p r o a p e u n a
de alta pe cărare, iar Elena nu spuse nimic. D a r era
intrigată. Foarte intrigată.
5
u n a plină strălucea exact deasupra capului
său c â n d Ştefan se întoarse la pensiune. E r a
ameţit, a p r o a p e se clătina, din cauza obose
lii şi a cantităţii p r e a m a r i de sânge pe care o înghi
ţise. Trecuse multă vreme de când nu se mai ghiftuise
aşa. D a r izbucnirea Puterii sălbatice de lângă cimitir
îl prinsese în vârtejul ei, distrugându-i controlul deja
slăbit. T o t nu ştia p r e a bine de u n d e venise Puterea
asta. Stătuse şi le privise pe fetele mur i toare din as
cunzătoarea lui din u m b r e , c â n d Puterea izbucnise
din spatele lui, alungându-le. El oscilase între t e a m a
că ele ar p u t e a cădea în r â u şi dor inţa de a cerceta
această Putere , p e n t r u a-i descoperi sursa. In f inal,
o urmase pe ea, căci nu voise să rişte să i se întâmple
ceva.
74 • Jurnalele Vampirilor Trezirea • 75
de moi, d e p u n â n d sărutări micuţe ici şi colo, p â n ă ce
ajungea la a d â n c i t u r a dulce a grumazului . C u m îşi
va cuibări acolo faţa, în locul în care inima ei se simte
bătând atât de puternic sub pielea delicată. Şi c u m
în cele din u r m ă buzele lui se vor desface, vor dezgoli
dinţii a c u m ascuţiţi ca nişte mici p u m n a l e , şi...
N u . Se smulse din t ransă cu o tresărire, cu p r o
priul puls b ă t â n d sălbatic, cu tot trupul t remurându-i .
O r a se terminase, în j u r u l lui toată l u m e a se agita, şi
tot ce spera era ca n i m e n i să nu-1 pr ivească p r e a
atent.
C â n d ea îi vorbise, nu reuşise să creadă că t rebuia
să stea faţă în faţă cu ea, în t imp ce venele îi a rdeau
şi s imţea o d u r e r e p u t e r n i c ă în maxi lar . P e n t r u o
clipă se temuse că nu va reuşi să se controleze, că o
va a p u c a de u m e r i şi îşi va potoli foamea chiar acolo,
în faţa tuturor. Nici nu ştia c u m reuşise să plece, doar
că ceva m a i târz iu îşi canal iza energia în nişte
exerciţii f izice grele, vag conştient că nu trebuie să
folosească Puterile. Nu conta; chiar şi fără ele era din
loate puncte le de vedere superior băieţilor muri tor i
care se înfruntau cu el pe terenul de fotbal. V e d e r e a
ii era mai ascuţită, reflexele mai rapide, muşchii mai
puternici. C u r â n d , o m â n ă îl bătuse pe spate şi au
zise vocea lui M a t t în urechi :
— Felicitări! Bine ai venit în echipă!
Ceva negru zburase către p ă d u r e când fetele ajun
seseră în s iguranţă pe pod, d a r nici m ă c a r simţurile
de noapte ale lui Ştefan nu reuşiseră să desluşească ce
era. Privise c u m ea şi celelalte d o u ă p o r n i s e r ă în
direcţia oraşului, apoi se întorsese în cimitir.
Era gol acum, curăţat de ceea ce fusese acolo. Pe
p ă m â n t se afla o fâşie îngustă de mătase care u n u i
ochi obişnuit ar fi p ă r u t cenuşie în întuneric. D a r el îi
văzu adevărata culoare, şi când o strânse între degete
şi o ridică încet la buze, simţi parfumul părului ei.
Amintir i le îl copleşiră. Fusese suficient de r ă u
când nu o p u t e a vedea, p e n t r u că strălucirea rece a
minţii ei doar îl a ţâţa la marg inea conştiinţei lui. D a r
să se afle în aceeaşi încăpere cu ea la şcoală, să-i simtă
prezenţa în spatele lui, să simtă parfumul ameţ i tor al
pielii ei p lut ind în j u r u l lui, asta era m a i mult decât
p u t e a suporta.
Auzise fiecare răsuflare u ş o a r ă a ei, îi simţise
căldura radiindu-i în spate, percepuse f lecare zvâc
nire a pulsului ei dulce. Şi în cele din u r m ă , spre
groaza lui, cedase. L imbă lui i se pl imbase peste ca
nini, bucurându-se de p lăcerea d u r e r o a s ă care
creştea acolo, încurajând-o chiar. î i aspirase parfu
mul în m o d deliberat în nări, şi îngăduise viziunilor
să p r i n d ă contur, imaginându-şi totul. C â t de moale
va fi gâtul ei, şi c u m buzele lui se vor lipi de el la fel
76 • Jurnalele Vampirilor Trezirea • 77
s-ar fi putut în tâmpla dacă nu l-ar fi mirosit pe bă t rân .
D a r c â n d ajunse la capătul podului, nările lui se um
il iră deodată, simţind mirosul distinct, p ă t r u n z ă t o r ,
de carne omenească.
Sânge omenesc. Elixirul suprem, vinul interzis. M a i
ameţitor decât orice b ă u t u r ă , esenţa pl ină de forţă a
vieţii înseşi. I a r el obosise să se m a i împotr ivească
dorinţei.
Fusese o mişcare pe mal , sub p o d , c â n d o gră
m a d ă de zdrenţe se agită. In clipa u r m ă t o a r e , Ştefan
aterizase plin de graţie, asemeni unei pisici, lângă ea.
întinse m â n a şi trase deoparte zdrenţele, descoperind
un chip zbârcit pe un gât sfrijit. Dinţii lui Ştefan se
dezgoliră.
Şi apoi nu se m a i auzi decât zgomotul sângelui
supt.
Acum, pe c â n d urca împleticit pe scara pensiunii,
încercă să nu se gândească la asta, şi să nu se gân
dească la ea — la fata care îl ispitea cu căldura ei, cu
viaţa ei. Ea fusese cea pe care o dorise el de fapt, d a r
trebuia să p u n ă p u n c t aici, t rebuia să-şi înăbuşe ast
fel de gândur i de-acum înainte. Pent ru binele lui, şi
pentru binele ei. El e ra cel m a i cumplit coşmar al ei
devenit realitate, iar ea nici m ă c a r nu ştia asta.
— Cine-i acolo? Tu eşti, băiete? strigă ascuţit o
voce gâjâită.
O uşă se deschise la etaj şi a p ă r u un cap cenuşiu.
Privind acel chip onest şi zâmbitor, Ştefan fusese
copleşit de ruşine. D a c ă ai ştii ce sunt, nu mi-ai mai
zâmbi, îşi spusese el mohorât . Am câştigat competiţia
asta a ta pr in înşelăciune. Iar fata pe care o iubeşti —
căci o iubeşti, nu-i aşa? — e a c u m în gândurile mele.
Şi în acea după-amiază rămăsese în gânduri le lui,
cu toate eforturile sale de a o îndepărta. Rătăcise pr in
cimitir orbeşte, alungat din p ă d u r e de o forţă pe care
nu o înţelesese. O d a t ă ajuns acolo, o privise, lup-
tându-se cu sine, l u p t â n d împotr iva dorinţei , p â n ă
când apariţ ia Puterii le făcuse pe ea şi prietenele ei să
o ia la fugă de acolo. Şi apoi el se întorsese acasă —
dar n u m a i d u p ă ce se hrănise. D u p ă ce-şi pierduse
controlul.
Nu-şi a m i n t e a exact c u m se întâmplase, c u m
îngăduise să se întâmple. Acea izbucnire a Puterii de
clanşase totul, trezind în el lucruri care ar fi t rebuit
lăsate să d o a r m ă . Nevoia de a vâna. D o r i n ţ a de
urmăr i re , de a simţi mirosul fricii şi triumful sălbatic
al uciderii . T r e c u s e r ă ani — secole — de c â n d nu
mai simţise dor inţa asta cu o asemenea forţă. Venele
începuseră să-i a r d ă ca focul. Şi toate gânduri le lui
căpătaseră culoarea roşie: nu se p u t e a gândi la nimic
altceva, doar la gustul fierbinte, de a r a m ă , al sânge
lui, la vibraţia lui primitivă.
Cu acele senzaţii încă în t rup, făcuse câţiva paşi
în u r m a fetelor. E r a mai bine să nu gândească ce
78 « Jurnalele Vampirilor
— D a , signora — d o a m n ă Flowers. î m i p a r e rău
dacă v-am deranjat.
— Ah, e nevoie de mai mult decât o p o d e a care
scârţâie ca să mă deranjeze. Ai încuiat uşa d u p ă tine?
— D a , signora. Sunte ţ i . . . în siguranţă.
— D a , asta e. T r e b u i e să fim în siguranţă aici. Nu
poţ i să ştii n ic iodată ce se află în pădur i le alea
de-acolo, nu?
Ştefan se uită repede la faţa micuţă şi zâmbi toare
înconjurată de şuviţe de p ă r cărunt , la ochii vioi şi
strălucitori. Ascundeau oare un secret?
— N o a p t e b u n ă , signora.
— N o a p t e b u n ă , băiete.
Şi închise uşa.
Ajuns în c a m e r a lui, Ştefan se întinse pe p a t şi
rămase uitându-se la tavanul jos, înclinat.
De obicei, n o a p t e a nu se simţea în largul lui dor
mind; nu era p e r i o a d a lui obişnuită de somn. D a r în
noaptea asta era obosit. Avea nevoie de atâta energie
ca să înfrunte lumina soarelui, iar cina îmbelşugată
nu făcea decât să-i mărească letargia. C u r â n d , deşi
ochii nu i se închiseră, nu mai văzu tavanul văruit de
deasupra lui.
Pr in minte i se p e r i n d a r ă fragmente de amintir i .
K a t h e r i n e , a tâ t de f rumoasă în seara a c e e a lângă
fântână, cu păru l ei aur iu argintat de lună. C â t de
Trezirea • 79
m â n d r u fusese să stea lâng fie cel căru ia îi
împărtăşeşte secretul e i . . .
„ D a r nu poţi să ieşi niciodată în lumina soarelui?"
„Ba da, pot, a tâ ta v reme cât p o r t asta." Ridică o
mână mică şi albă, şi o rază de lună dansă pe inelul
cu lapislázuli. „ D a r soarele mă oboseşte atât de mult.
N-am fost niciodată p r e a p u t e r n i c ă . "
Ştefan o privi, se uită la trăsăturile ei delicate şi la
I m p u i subţire. E r a a p r o a p e la fel de imater ia lă ca şi
vata de sticlă. N u , nu fusese niciodată puternică .
„Pe când e r a m copil mă îmbolnăveam foarte des",
spuse ea încet, cu ochii pe j o c u l apei din fântână.
„Ult ima dată, doctorul a spus în cele din u r m ă că o
să mor. Mi-aduc aminte că ta ta a plâns, şi mi-aduc
aminte c u m z ă c e a m în patu l m e u , p r e a slăbită ca să
mă mai mişc. Fiecare răsuflare era un efort mult p rea
mare . E r a m atâ t de tristă că p ă r ă s e a m lumea, ş i
mi-era frig, atât de frig."
Se înfiora, şi apoi zâmbi .
„ D a r ce s-a î n t â m p l a t ? "
„ M - a m trezit în c rucea nopţi i ş i am văzut-o pe
( mdren, servitoarea m e a , lângă pat . Şi apoi s-a dat
deoparte ş i am văzut b ă r b a t u l pe care î l adusese. Mi
s-a făcut frică. N u m e l e lui e ra Klaus, şi auzisem
oameni i din sat s p u n â n d că era rău. I-am strigat lui
C u d r e n să mă salveze, d a r ea d o a r a r ă m a s acolo,
80 * Jurnalele Vampirilor
privind. C â n d el şi-a apropiat gura de gâtul m e u , am
crezut că vrea să mă o m o a r e . "
K a t h e r i n e se opri . Ştefan se holba la ea, oripilat şi
cuprins de milă, şi ea îi zâmbi p e n t r u a-1 linişti.
„ D e fapt, nici n-a fost aşa de îngrozi tor", spuse.
„La început am simţit o mică durere, d a r a trecut re
pede. Şi apoi senzaţia a fost chiar plăcută. C â n d mi-a
dat să beau din sângele lui, m-am simţit mai puter
nică decât fusesem în ultimele luni. Şi apoi am aştep
tat î m p r e u n ă p â n ă în zori. C â n d a venit doctorul, nu
i-a venit să c r e a d ă că p u t e a m să mă ridic în capul
oaselor şi să vorbesc. T a t a a spus că era o m i n u n e şi
a plâns din nou, de data asta de fericire." Se întunecă
la faţă. „ C u r â n d va trebui să-1 părăsesc pe tata. într-o
b u n ă zi o să-şi dea seama că de la boa la aceea eu
n-am mai îmbătrâni t deloc."
„Şi n-ai să îmbătrâneşt i n ic iodată?"
„ N u . Asta e m i n u n e a , Ştefan!" Rid ică pr iv irea
către el, cu o bucurie de copil. „O să fiu de-a p u r u r i
tânără , şi n-o să m o r niciodată! Poţi să-ţi închipui?"
El nu şi-o p u t e a imagina altfel decât era a c u m :
fermecătoare, inocentă, perfectă.
„ D a r nu ţi s-a p ă r u t înspă imântător la î n c e p u t ? "
„La început, puţ in. D a r G u d r e n mi-a ară ta t ce să
fac. Ea a fost cea care mi-a spus să cer să mi se facă
inelul ăsta, cu o p iatră care să mă apere de lumina
soarelui. C â t ă v r e m e am stat în pa t , mi-a adus să
Trezirea • 81
beau lapte fierbinte amestecat cu vin şi mirodeni i .
Mai târziu, mi-a adus animale mici pe care fiul ei le
pr indea în cursă."
„ N u . . . o a m e n i ? "
K a t h e r i n e râse din nou.
„Sigur că nu. Pot să iau tot ce îmi trebuie într-o
noapte de la un p o r u m b e l . G u d r e n zice că d a c ă
vreau să fiu putern ică trebuie să beau sânge de om,
căci esenţa vieţii oameni lor este cea m a i puternică.
Şi Klaus mă tot î n d e m n a , voia să schimbe din n o u
sânge cu mine. D a r i-am spus lui G u d r e n că nu vreau
putere. C â t despre K l a u s . . . "
Se opri şi-şi lăsă ochii în jos, şi genele ei grele îi um
briră obrajii. Vocea abia i se auzea când continuă:
„ N u cred că e ceva ce se p o a t e face fără chib
zuinţă. O să b e a u sânge de om d o a r atunci c â n d îmi
voi fi găsit tovarăşul de viaţă, cel care va fi alături de
mine p e n t r u o veşnicie."
Şi ridică o privire serioasă către el.
Ştefan îi zâmbi , simţindu-se ameţ i t şi nemai în-
căpându-şi în piele de mândr ie . Abia îşi putea stăpâni
Icricirea pe care o simţea în acea clipă.
D a r asta fusese înainte ca fratele său D a m o n să se
întoarcă de la univers i tate. î n a i n t e ca D a m o n să
i rvină acasă şi să v a d ă ochii albaştri de nes temată ai
lui Kather ine .
82 • Jurnalele Vampirilor Trezirea • 83
pe obraji, pe c â n d se ui ta în în tuner icu l arg inta t
de lună.
„Damon?"
Trimise g â n d u l într-o izbucnire de P u t e r e , în
căutarea unui răspuns. Apoi rămase total nemişcat,
ascultând cu toate simţurile încordate .
N u s imţea n imic, nici u n t r e m u r d e aer d r e p t
răspuns. A p r o a p e , o pereche de păsăr i de n o a p t e se
ridică în zbor. In oraş, mul te minţ i d o r m e a u ; în
pădure , animalele n o c t u r n e îşi vedeau de treburi le
l i i r tainice.
Oftă şi se întoarse în cameră . Poate că se înşelase
(ii râsul acela; p o a t e că se înşelase chiar şi cu ame
ninţarea din cimitir. Fell's C h u r c h se cufundase în
tăcere şi linişte, şi acelaşi lucru t rebuia să-1 facă şi el.
Avea nevoie de somn.
5 septembrie (de fapt 6 septembrie,
foarte devreme — pe la 1 noaptea)
Dragă Jurnalule.
Ar trebui să mă culc la loc curând. în urmă cu câ
teva minute m-am trezit având impresia că strigă ci
neva, dar acum casa e tăcută. Atâtea lucruri ciudate
i au întâmplat în seara trecută, încât probabil că ner-
vii mei sunt întinşi la maximum.
Cel puţin m-am trezit ştiind exact ce am să fac în
ceea ce-l priveşte pe Ştefan. Toată chestia asta pur şi
Pe patu l lui din c a m e r a cu lucarnă, Ştefan gemu.
Apoi în tuner icu l î l trase m a i în a d â n c u l lui şi noi
imagini începură să i se ivească înaintea ochilor.
E r a u fragmente răzleţe din trecut care nu formau
o secvenţă legată. Le vedea ca pe nişte scene lumi
nate scurt de izbucniri de fulger. Chipul fratelui său,
schimonosit într-o mască de furie n e o m e n e a s c ă .
Ochi i albaştri ai lui Kather ine strălucind şi jucându-i
în cap pe c â n d se rotea într-o p i ruetă în n o u a ei ro
chie albă. Sclipirea albă din spatele unui lămâi. Văzu
din n o u chipul lui D a m o n , d a r de data asta fratele
lui r â d e a sălbatic. C o n t i n u a să r â d ă , un sunet ase
m e n e a scrâşnetului de sticlă spartă. Iar lămâiul era
mai a p r o a p e a c u m . . .
„ D a m o n . . . K a t h e r i n e . . . nul"
Stătea în capul oaselor în pat , încordat .
îşi trecu mâinile t r e m u r ă t o a r e pr in p ă r şi încercă
să respire mai încet.
Un vis îngrozitor. Trecuse mul tă vreme de c â n d
nu mai fusese torturat de asemenea vise; multă vreme
chiar de c â n d nu mai visase ceva. Revăzu în minte,
iar şi iar, ultimele secunde ale visului, şi d in n o u îi
apăru lămâiul şi auzi din n o u râsul fratelui său.
Ii răsuna în minte mult prea l impede. Brusc, fără să
fie conştient de h o t ă r â r e a de a se mişca, Ştefan se
trezi lângă fereastra deschisă. Simţi aerul nopţi i rece
84 « Jurnalele Vampirilor Trezirea • 85
C h u r c h . D a r , desigur, t rebuie să-i f iu loială lui
Jean-Claude.
— J e a n - C l a u d e ?
— J e a n - C l a u d e , spuse M e r e d i t h , r idicându-şi
•piâncenele şi oftând.
— J e a n - C l a u d e , rosti, ca un ecou, şi Bonnie pe un
i o n vag.
Cu un gest delicat, cu d o u ă degete, Elena scoase
din rucsacul ei o fotografie.
— Aici e în faţa căsuţei u n d e am stat. C h i a r d u p ă
ce mi-a cules o floare şi mi-a spus. . . ei — zâmbi ea
misterios — n-ar trebui să o repet.
Frances se u i ta lung la fotografie. In ea era un
tânăr bronzat , fără cămaşă, s tând în faţa unui hibis-
t us ş i z â m b i n d timid.
— E m a i m a r e , nu? spuse Frances cu respect.
— D o u ă z e c i şi u n u . Sigur — Elena se uită peste
umărul ei — m ă t u ş a m e a n-ar accepta niciodată, aşa
că nu-i s p u n e m nimic p â n ă nu termin eu şcoala. T r e -
I iu ie să ne scriem în secret.
— Ce r o m a n t i c , exclamă Frances . N-o să scot o
vorbă, promit . D a r Ştefan.. .
Elena î i a r u n c ă un z â m b e t plin de superioritate.
— D a c ă , spuse ea, e să m ă n â n c ca pe continent,
prefer o r i c â n d m â n c ă r u r i l e franţuzeşti celor italie
neşt i . Se întoarse spre M e r e d i t h : Nu?
simplu mi-a apărut dintr-odată foarte clară în minte.
Planul B, etapa 1, începe mâine.
Ochi i lui F r a n c e s a r d e a u şi obrajii ei e rau roşii
când se apropie de masa celor trei fete.
— O h , Elena, trebuie să auzi asta!
Elena îi zâmbi, politicos dar nu foarte prietenos.
Frances îşi lăsă în jos capul cu p ă r castaniu.
— V r e a u să s p u n . . . p o t să stau cu voi? T o c m a i
am auzit o chestie absolut incredibilă despre Ştefan.
— Stai jos, spuse amabi lă Elena. D a r , a d ă u g ă ea,
ungându-şi cu u n t o chiflă, de fapt vestea nu p r e a ne
interesează.
— Nu p r e a . . . ? Frances se holbă la ea, u imită .
Apoi se uită pe r â n d la M e r e d i t h şi Bonnie. C r e d că
glumiţi, nu?
— Deloc, spuse M e r e d i t h , înfigându-şi furculiţa
într-o păstaie de fasole şi privind-o gânditoare. Astăzi
avem alte lucruri la care să ne gândim.
— Exact, spuse Bonnie, d u p ă o scurtă tresărire.
Ştii, Ştefan deja nu mai e o nouta te . Passe.
Se aplecă şi-şi frecă glezna.
Frances se uită rugătoare la Elena.
— D a r c r e d e a m că voiai să ştii totul despre el.
— Simplă curiozitate, spuse Elena. In definitiv, e
străin de oraş şi vo iam să-i urez bun-venit în FelPs
86 • Jurnalele Vampirilor Trezirea • 87
— Pentru că de la mine a plecat zvonul. V ă z â n d
expresia lui Bonnie, M e r e d i t h rânji şi adăugă: Elena
mi-a spus s-o fac.
— O o o o ! Bonnie se u i tă cu a d m i r a ţ i e la Elena.
Işti parşivă. Pot să spun oameni lor că are o boală în
fază terminală?
— N u , nu poţ i . Nu vreau să v ă d o m u l ţ i m e de
aşa-zise infirmiere s tând la c o a d ă ca să-1 ţ ină de
mână. D a r poţi să le spui t u t u r o r tot ce vrei despre
J e a n - C l a u d e .
Bonnie luă fotografia de pe masă.
— De fapt, cine e?
— G r ă d i n a r u l . E r a î n n e b u n i t d u p ă hibiscusul
ăsta. Şi e şi însurat, cu doi copii.
— Păcat, făcu Bonnie, foarte serioasă. Şi i-ai spus
lui Frances să nu vorbească cu n imeni despre el. . .
— Exact. Elena se uită la ceas. C e e a ce înseamnă
că pe la . . . ei, să zicem ora două, ar trebui să ştie deja
toată şcoala.
D u p ă ore, fetele se duseră acasă la Bonnie. La uşă
le în tâmpină un lătrat ascuţit, şi când Bonnie deschise
uşa, un pechinez foarte b ă t r â n şi foarte gras încercă
să se strecoare afară. N u m e l e lui e ra Yangtze şi era
atât de răsfăţat încât n imeni , în afară de m a m a lui
Bonnie, nu îl suporta. în trecere, îşi înfipse gingiile, ce
— WLm-hmm. Oricând.
M e r e d i t h şi Elena îşi zâmbiră cu subînţeles, apoi
se întoarseră către Frances .
— Nu eşti de acord?
— O h , da, spuse repede Frances. Şi eu. O r i c â n d .
Z â m b i şi ea cu înţeles, d ă d u de câteva ori apro
bator din cap, apoi se ridică şi plecă.
D u p ă ce dispăru, Bonnie spuse pe un ton jalnic:
— Asta o să mă termine, Elena, o să m o r dacă nu
aud bârfa asta.
— O h , asta era? Pot să-ţi spun eu, răspunse calmă
Elena. Bonnie, Frances voia să ne povestească despre
zvonul care circulă c u m că Ştefan Salvatore ia dro
guri.
— Ce? Bonnie se holbă la ea, apoi izbucni în râs.
D a r e ridicol. Ce tip care ia droguri s-ar î m b r ă c a aşa
şi ar p u r t a ochelari negri? V r e a u să spun că a făcut
tot ce-a p u t u t ca să atragă atenţia asupra lui . . .
Vocea i se stinse, şi ochii ei căprui se făcură mai
mari . Apoi cont inuă:
— D a r p o a t e că t o c m a i de-aia o şi face. Cine ar
bănui pe cineva care iese aşa de mult în evidenţă? Şi
locuieşte singur, şi e grozav de secretos. . . Elena! Şi
dacă e adevărat?
— Nu e, spuse Meredi th .
— De u n d e ştii?
88 • Jurnalele Vampirilor
mai păs t rau u r m e a ceea ce fuseseră o d a t ă colţi, în
glezna Elenei.
Livingul e ra întunecos şi înghesuit, cu m u l t ă
mobi lă încărcată şi draperi i grele la ferestre. Sora lui
Bonnie, Mary, e ra acolo, scoţându-şi o şapcă de pe
păru l ei roşu ondulat . E r a cu doi ani mai m a r e decât
Bonnie şi lucra la clinica din FelPs G h u r c h .
— O h , Bonnie, spuse ea. Mă b u c u r că ai ajuns
acasă. Bună, Elena, M e r e d i t h .
— Bună, spuseră Elena şi Meredi th .
— Ce-i cu tine? Arăţi obosită, spuse Bonnie.
M a r y îşi puse şapca pe măsuţa de cafea. în loc să
răspundă, întrebă la r â n d u l ei:
— Aseară, c â n d ai venit aşa de supărată, u n d e zi
ceai că ai fost cu fetele?
— î n . . . la Podul Wickery.
— Aşa m - a m gândi t şi eu. M a r y răsuflă a d â n c ,
apoi spuse: Acum, ascultă-mă bine, Bonnie M c C u l -
lough. Niciodată să nu te mai duci acolo, şi mai ales
nu singură, şi noaptea . Ai înţeles?
— D a r de ce? întrebă uimită Bonnie.
— Pentru că aseară cineva a fost a tacat acolo, de
asta. Şi ştii u n d e a fost găsit? Pe mal, chiar sub Podul
Wickery.
Elena şi M e r e d i t h o priviră lung, neîncrezătoare,
iar Bonnie o a p u c ă strâns pe Elena de braţ .
Trezirea * 89
- Cineva a fost a tacat sub pod? înt rebă ea. D a r
cine a fost? Ce s-a-ntâmplat?
- Nu ştiu. Azi-dimineaţă, u n u l dintre muncitori i
din cimitir 1-a văzut z ă c â n d acolo. E r a un om fără
adăpost, aşa cred, ş i probabi l d o r m e a sub p o d c â n d
a fost a tacat . D a r era pe j u m ă t a t e m o r t c â n d l-au
adus la spital, şi încă nu şi-a revenit din comă. E po
sibil să m o a r ă .
Elena înghiţi greu.
— C u m adică, atacat?
— Adică, spuse M a r y foarte clar, gâtul i-a fost
aproape spintecat. A pierdut o cantitate incredibilă
de sânge. La început au crezut că a fost un animal,
dar a c u m doctorul L o w e n spune că e vorba de un
om. Iar pol i ţ iaxrede că cine a făcu t-o se ascunde pro
babil în cimitir. M a r y se uită pe r â n d la fete, cu bu
zele strânse într-o linie hotărâ tă . Aşa că dacă aţi fost
acolo lângă p o d — sau în cimitir, Elena Gilbert —
atunci e posibil ca p e r s o a n a asta să fi fost acolo cu
voi. Aţi pr iceput?
— Nu e nevoie să ne mai sperii, spuse abia auzit
Bonnie. Am priceput, Mary .
— O K . Bine. Umer i i lui M a r y se re laxară şi ea
îşi frecă obosită ceafa. T r e b u i e să mă înt ind puţ in.
N - a m vrut să fiu rea.
Şi ieşi din living.
R ă m a s e singure, cele trei fete se priviră.
90 • Jurnalele Vampirilor
6
26 septembrie
ragă Jurnalule,
îmi pare rău că a trecut atâta timp de când
n-am mai scris, şi nu prea pot să-ţi explic
de ce n-am Jacut-o — doar că sunt atât de multe lu
cruri despre care mi-e frică să vorbesc, chiar şi cu tine.
Mai întâi, s-a întâmplat un lucru absolut îngrozi
tor, în ziua în care Bonnie şi Meredith şi cu mine am
fost la cimitir, un bătrân a fost atacat acolo, şi aproape
omorât. Poliţia încă nu l-a găsit pe cel care a Jacut-o.
Oamenii cred că bătrânul era nebun, pentru că atunci
când şi-a revenit a început să delireze despre „ochi în
beznă" şi stejari şi alte lucruri asemănătoare. Dar eu nu
am uitat ce ni s-a întâmplat în seara aceea, şi mă tot
gândesc la asta. Şi mă sperie.
— P u t e a să fíe u n a dintre noi, spuse încet M e r e -
dith. M a i ales tu, Elena, tu ai fost acolo singură.
Elena simţea c u m o furnică toată pielea, aceeaşi
senzaţie groaznică de panică pe care o avusese în ve
chiul cimitir. Simţea vântul rece şi vedea şirurile de
lespezi înalte de m o r m â n t în j u r u l ei. Strălucirea soa
relui şi liceul „ R o b e r t E. L e e " nu păruseră niciodată
atât de departe .
— Bonnie, spuse ea încet, ai văzut pe cineva
acolo? Asta ai vrut să spui c â n d ai zis că cineva mă
aşteaptă?
In c a m e r a slab luminată, Bonnie o privea fără să
înţeleagă.
— Despre ce vorbeşti? N - a m spus aşa ceva.
— Ba da, ai spus.
— N u , n-am spus asta.
— Bonnie, spuse M e r e d i t h , te-am auzit a m â n
două. Te uitai fix la vechile morminte , şi pe u r m ă i-ai
spus Elenei . . .
— Nu ştiu despre ce vorbiţi voi, şi n-am spus
nimic, izbucni Bonnie, cu faţa schimonosită de furie
şi cu lacrimi în ochi. Nu vreau să m a i vorbesc despre
asta.
Elena şi M e r e d i t h se priviră neputincioase. Afară,
soarele se ascunse d u p ă un nor.
92 • Jurnalele Vampirilor
Toată lumea a fost un timp speriată, şi toţi copiii au
trebuit să rămână acasă după ce se întuneca sau să iasă
în grup. Dar au trecut deja trei săptămâni şi n-au mai
existat atacuri, aşa că agitaţia se potoleşte. Mătuşa
Judith zice că trebuie să fi fost un alt vagabond care a
făcut-o. Tatăl lui Tyler Smallwood chiar a sugerat că e
posibil ca bătrânul s-o fi făcut chiar el — deşi tare aş
vrea eu să văd cum se poate muşca cineva singur de gât.
Dar ceea ce mi-a ocupat aproape tot timpul a
fost Planul B. Deocamdată merge bine. Am primit câ
teva scrisori şi un buchet de trandafiri roşii de la
„Jean-Claude" (unchiul lui Meredith are o florărie),
şi toată lumea pare să fi uitat că m-a interesat vreo
dată Ştefan. Aşa că poziţia mea socială e sigură. Mei
măcar Caroline nu mi-a mai creat probleme.
De fapt, nu ştiu ce face în prezent Caroline, dar nici
nu-mi pasă. N-o mai văd deloc la prânz sau după ore;
pare să se fi îndepărtat cu totul de vechea ei gaşcă.
Dar în momentul acesta nu-mi pasă decât de un
singur lucru. Ştefan.
Nici măcar Bonnie şi Meredith nu-şi dau seama cât
de important e el pentru mine. Mă tem să le spun: mă
tem că or să mă creadă nebună. La şcoală port o mască,
par calmă şi în deplin control, dar înăuntru — ei bine,
cu fiecare zi care trece e tot mai rău.
Mătuşa Judith a început sâ-şi facă griji pentru
mine. Spune că mănânc mult prea puţin, şi are dreptate.
Trezirea • 93
Separe că nu mă mai pot concentra la ore, şi nici măcar
la ceva amuzant cum ar fi adunarea de fonduri cu
Casa Bântuită. Nu mă pot concentra decât la el. Şi nici
nu înţeleg de ce.
El n-a mai vorbit cu mine din după-amiaza aia ori
bilă. Dar o să-ţi spun ceva ciudat. Săptămâna trecută,
la ora de istorie, am ridicat privirea şi l-am surprins
uitându-se la mine. Stătea la distanţă de câteva bănci,
şi era întors într-o parte în banca lui şi mă privea. Pen
tru o clipă m-am simţit de-a dreptul speriată şi inima
a început să-mi bată cu putere, şi am stat şi ne-am pri
vit un timp — pe urmă el şi-a întors ochii. Dar de
atunci asta s-a mai întâmplat de două ori, şi de fiecare
dată i-am simţit privirea înainte să văd că se uită. Ăsta
e adevărul adevărat. Ştiu că nu e doar imaginaţia mea.
Nu seamănă cu nici un băiat pe care l-am cunoscut
până acum.
Pare atât de izolat, atât de singuratic. A creat destul
de multă senzaţie în echipa de fotbal, dar nu stă cu nici
unul dintre băieţi, poate doar cu Matt. Matt este singu
rul cu care vorbeşte. Nu umblă nici cu fetele; asta văd
chiar eu, aşa că poate zvonurile despre droguri sunt de
folos. Dar mai degrabă pare să evite el oamenii decât îl
evită oamenii pe el. Dispare între ore şi după antrena
mentele de fotbal, şi nu l-am văzut nici măcar o dată la
cantină. Nu a invitat niciodată pe nimeni în camera lui
de la pensiune. Nu vine niciodată după şcoală la cafenea.
94 * Jurnalele Vampirilor
Şi atunci, cum să-l fac să vină într-un loc unde să
nu mai poată fugi de mine? Asta e marea problemă cu
Planul B. Bonnie zice: „ Ce-ar fi să te prindă cu el o
furtună, şi să trebuiască să vă lipiţi unul de altul ca să
vă încălziţi?" Iar Meredith sugerase că motorul maşinii
mele s-ar putea opri dintr-odată în faţa pensiunii lui.
Dar nici una dintre ideile astea nu epractică, şi simt că
înnebunesc încercând să găsesc ceva mai bun.
în fiecare zi e tot mai rău. Mă simt ca un fel de ceas
la care arcul se strânge tot mai mult. Dacă nu găsesc
mai repede o soluţie, o să...
Voiam să zic că „o să mor".
Soluţia îi veni în minte brusc, şi foarte firesc.
Ii p ă r e a rău p e n t r u Matt ; ştia că îl duruse zvonul
despre J e a n - C l a u d e . De-abia m a i vorbise cu ea de
c â n d se răspândise povestea, t r e c â n d de obicei pe
lângă ea d o a r cu o înclinare din cap rapidă. Iar c â n d
se întâlniră într-o zi pe un coridor gol în faţa clasei de
Creaţ ie l iterară, el refuză să o privească în ochi.
— M a t t . . . , începu ea.
Voia să-i spună că nu era adevărat, că n-ar fi în
ceput n ic iodată să se v a d ă cu alt bă ia t îna inte să-i
spună mai întâi lui. Voia să îl asigure că nu avusese
de gând să-l facă să sufere şi că a c u m se simţea în
grozitor. D a r nu ştia c u m să înceapă . In cele din
Trezirea • 95
m i n ă , spuse d o a r „ î m i p a r e r ă u ! " ş i se întoarse să
intre în clasă.
— Elena, spuse el, şi ea se întoarse către el. A c u m
se uita la ea, în sfârşit, cu ochii întârzi ind pe buzele
ei, pe păr. T ipul ăsta, francezul, e pe bune? întrebă el
în cele din u r m ă .
- N u , spuse Elena imediat, fără să şovăie. L-am
inventat, a d ă u g ă ea simplu, ca să a r ă t t u t u r o r că
nu-mi pasă d e . . .
Se opri .
— Ştefan. înţe leg. M a t t încuvi inţă d in cap,
p ă r â n d mai încrunta t dar ş i mai înţelegător. Ascultă,
Elena, ce a făcut atunci chiar a fost foarte urât din pâr
lea lui. D a r nu cred că a fost ceva personal. Aşa se
poartă el cu toată l u m e a . . .
— în afară de t ine.
— N u . U n e o r i vorbeşte cu m i n e , d a r n ic iodată
despre ceva personal . Nu spune niciodată nimic des
pre familia lui sau ce face c â n d nu e la şcoală. E . . . e
ca şi c u m ar exista în juru l lui un zid pr in care eu nu
pot să trec. Nu cred că va lăsa vreodată pe cineva să
treacă p r in zidul ăla. Şi e m a r e păcat , p e n t r u că sunt
convins că în spatele zidului el e un om foarte trist.
Elena se gândi la cuvintele lui M a t t , fascinată de
o imagine a lui Ştefan la care nu se gândise p â n ă
alunei. P ă r e a î n t o t d e a u n a atât de s tăpân pe el, atât
96 • Jurnalele Vampirilor
de calm şi netulburat . D a r ştia că la fel o vedeau şi pe
ea ceilalţi. E r a oare posibil ca sub această mască să fie
la fel de confuz şi nefericit ca şi ea?
Şi a tunci î i veni ideea, ridicol de simplă. F ă r ă
scheme complicate, fără furtuni şi m o t o a r e oprite.
— M a t t , spuse ea încet, nu crezi că ar fi bine ca
cineva să ajungă totuşi dincolo de zidul ăla? Adică
bine p e n t r u Ştefan. Nu crezi că ăsta ar f i cel mai b u n
lucru care i s-ar p u t e a întâmpla?
îl privi cu ochii aprinşi, dorindu-şi să-l facă să
înţeleagă.
El se uită lung la ea, apoi închise scurt ochii şi
clătină din cap neîncrezător.
— Elena, spuse, eşti incredibilă. îi joc i pe toţi
d u p ă c u m vrei, şi cred că nici m ă c a r nu-ţi dai seama
că o faci. I a r a c u m o să-mi ceri să fac ceva să-l
păcălesc pe Ştefan, iar eu sunt a tât de fraier că aş
p u t e a chiar să accept s-o fac.
— Nu eşti fraier, eşti un gent leman. Şi v reau
într-adevăr să-ţi cer o favoare, d a r n u m a i d a c ă tu
crezi că e bine. Nu vreau să-l rănesc pe Ştefan, şi nu
vreau să te rănesc nici pe tine.
— N u ?
— Nu. Ştiu c u m trebuie să sune asta, d a r e
adevărat . Nu vreau decât să.. .
Se întrerupse din n o u . C u m p u t e a să explice ce
voia când nici m ă c a r ea nu înţelegea p r e a bine?
Trezirea • 97
- Nu vrei decât ca toată l u m e a şi totul să se în
vârtă în j u r u l Elenei Gilbert, spuse el cu a m ă r ă c i u n e .
Nu vrei decât ceea ce nu ai.
Şocată, E l e n a făcu un pas înapoi şi îl privi. I se
puse un n o d în gât şi lacrimile i se a d u n a r ă în ochi.
- Nu face asta, spuse el. Elena, nu lua figura asta.
lini pare rău. M a t t oftă. în regulă, ce-ar trebui să fac?
S.i-1 leg fedeleş şi să ţi-1 las în pragul casei?
— N u , spuse Elena, străduindu-se încă să-şi reţină
lacrimile. Nu v o i a m decât să-l convingi să v ină la
balul anua l al liceului, organizat p e n t r u viitorii ab
solvenţi, s ă p t ă m â n a viitoare.
Expresia de pe chipul lui M a t t era ciudată.
— Nu vrei decât să vină la bal.
Elena încuviinţă din cap.
— Bine. S u n t foarte sigur că v"k fi acolo. Şi,
Elena. . . chiar nu e n i m e n i altcineva în afară de tine
cu care aş vrea să vin la bal.
— în regulă, spuse E l e n a d u p ă un m o m e n t . Şi,
ei bine, mul ţumesc .
Expresia lui M a t t era tot ciudată.
— Nu-mi mulţumi, Elena. Chiar n-ai de ce . . . zău.
Ea c o n t i n u ă să se în t rebe de ce spusese asta, în
vreme ce el se întoarse şi se îndepăr tă de-a lungul co
ridorului.
— Nu te m a i mişca, spuse M e r e d i t h , t răgând-o
uşor de p ă r pe Elena, cu reproş.
98 • Jurnalele Vampirilor Trezirea • 99
Meredi th pufni.
— Şi R a y m o n d ce-o să creadă?
— O h , poţi tu să-l consolezi pe el. D a r zău, Elena,
mii place foarte mult M a t t . Şi odată ce îl vei avea pe
Ştefan, grupul vostru de trei va fi c a m aglomerat. Aşa
că . . .
— O h , fă ce vrei. M a t t mer i tă p u ţ i n ă atenţie.
Şi cu s iguranţă nu o c a p ă t ă de la mine, îşi spuse
Elena. T o t nu-i venea să creadă ce îi făcea lui M a t t .
I > . i r a c u m nu-şi p u t e a permite să se certe, avea ne
vi >ie de toată p u t e r e a şi concentrarea .
— Aşa. M e r e d i t h prinse ult imul ac în păru l Ele
nei. Şi-acum, uită-te la noi, R e g i n a Balului şi curtea
ei - sau cel p u ţ i n o par te din ea. S u n t e m frumoase.
— E pluralul regal? spuse ironică Elena.
D a r era adevărat , erau frumoase. R o c h i a lui M e
redith era o u n d u i r e de satin grena, strânsă bine în
talie şi apoi revărsându-se în falduri de pe şolduri.
Tarul ei negru a t â r n a despletit pe spate. I a r Bonnie,
eând se ridică şi veni lângă celelalte în faţa oglinzii,
strălucea în tafta roz şi paiete negre.
I a r e a . . . E l e n a îşi cercetă imaginea cu o privire
e x p e r i m e n t a t ă şi îşi spuse d in n o u : R o c h i a e în
regulă. Singurele cuvinte care îi mai veneau în minte
erau violete cristalizate. Bunica ei avea un borcănel cu
ele, flori a d e v ă r a t e m u i a t e în cristale de z a h ă r şi
îngheţate.
— Şi eu tot cred, spuse Bonnie de pe b a n c h e t a de
sub fereastră, că au fost a m â n d o i fantastici.
— Cine? m u r m u r ă absentă Elena.
— De p a r c ă n-ai ştii, spuse Bonnie. Tipii ăia doi
ai tăi care au reuşit miracolul în ultimul minut în me
ciul de ieri. C â n d Ştefan a prins acea ultimă pasă, am
crezut că o să leşin. Sau să vomit.
— O h , te rog, făcu Meredi th .
— Şi M a t t — băiatul ăla e p u r şi simplu o poezie
în mişcare . . .
— Şi nici unul dintre ei nu e al m e u , spuse cate
goric Elena.
Sub degetele experte ale lui Meredi th, părul ei de
venea o adevărată operă de artă, o m a s ă moale de
a u r răsucit. I a r rochia era perfectă, violetul e i pa l
d â n d reflexii violete ochilor ei. D a r chiar şi ea vedea
cât de pa l idă ş i rece a ră ta , nu uşor îmbujora tă de
emoţie şi n e r ă b d a r e , ci albă şi hotărâ tă , ca un soldat
foarte t â n ă r care e trimis pe linia frontului.
Ieri, stând pe terenul de fotbal în timp ce numele ei
era anunţat ca fiind cel al Reginei Balului, avea un sin
gur gând în minte. El nu putea să refuze să danseze cu
ea. D a c ă venea la bal, nu putea să o refuze pe Regină.
Iar acum, stând în faţa oglinzii, şi-o repeta din nou.
— In seara asta, oricine vei dori va fi al tău, o asi
gura Bonnie. Şi ascultă, d u p ă ce scapi de M a t t , p o t
să-l iau eu şi să-l consolez?
100 • Jurnalele Vampirilor
C o b o r â r ă î m p r e u n ă la parter, aşa cum făcuseră la
fiecare bal î n c e p â n d din clasa a şaptea — d o a r că
înainte Carol ine fusese î n t o t d e a u n a cu ele. Elena îşi
d ă d u seama, uşor surprinsă, că nici m ă c a r nu ştia cu
cine venea Carol ine în seara asta.
M ă t u ş a J u d i t h ş i R o b e r t — c u r â n d u n c h i u l R o -
bert — erau în living, î m p r e u n ă cu M a r g a r e t ,
îmbrăcată deja în pi jama.
— O h , fetelor, ară ta ţ i m i n u n a t , spuse m ă t u ş a
J u d i t h , agi tată şi e m o ţ i o n a t ă de p a r c ă ea însăşi se
ducea la bal, şi o sărută pe Elena, iar M a r g a r e t în
tinse mâinile p e n t r u a fi îmbrăţişată.
— Eşti d răguţă , spuse ea cu s implitatea celor
p a t r u ani ai săi.
R o b e r t o privea şi el pe Elena. Clipi m ă r u n t , des
chise gura, apoi o închise la loc.
— Ce e, Bob?
— O h . Se uită la mătuşa J u d i t h cu un aer stânje
nit. Păi, de fapt, nu ştiu de ce, mă g â n d e a m la Elena
din Tro ia .
— F r u m o a s ă şi m e n i t ă unei sorţi tragice, spuse
veselă Bonnie.
— Ei, da, spuse Rober t , cu un aer nefericit.
Elena nu spuse nimic.
Se auzi soneria. M a t t era în prag, în bine cunos
cutul lui sacou casual a lbastru. Alături de el e rau
Trezirea • 101
Kd Goff, pr ie tenul lui M e r e d i t h , şi R a y m o n d H e r -
n.mdez, prietenul lui Bonnie. Elena îl căută cu privi-
rca pe Ştefan.
- Probabi l că e deja acolo, spuse M a t t , înţele-
Kându-i privirea. Ascultă, E l e n a . . .
D a r ceea ce voia să s p u n ă fu î n t r e r u p t de spo-
I I >văiala celor d o u ă cupluri. Bonnie ş i R a y m o n d mer
se ră cu ei în m a ş i n a lui M a t t şi tot d r u m u l p â n ă la
| i i >ală revărsară încont inuu g lume şi remarc i spiri-
tuale.
Pe uşile deschise ale sălii se revărsa muzica . In
nmp ce Elena cobora din maşină, o siguranţă ciudată
o copleşi. Ceva u r m a să se în tâmple , îşi spuse, pri
vind c lădirea p ă t r a t ă a şcolii. R i t m u l calm, paşnic
.il ultimelor câteva săptămâni era pe punctul de a se
accelera.
Sunt pregăt i tă, îşi spuse. Şi speră să fie adevărat,
î n ă u n t r u era un caleidoscop de culoare şi agitaţie.
I I I clipa î n care int rară , e a ş i M a t t s e treziră încon-
juraţi de lume, şi compl imentele se revărsară asupra
a m â n d u r o r a . R o c h i a Elenei . . . Părul e i . . . florile ei.
Matt e ra pe cale de a deveni o legendă: un alt J o e
M o n t a n a , un par iu sigur p e n t r u o bursă sportivă.
în vârtejul ameţ i tor care ar f i t rebuit să f ie p e n t r u
ca ambrozie şi nectar, Elena cont inua să caute cu pri
virea un cap cu p ă r întunecat .
102 • Jurnalele Vampirilor Trezirea • 103
- Şi a c u m ? î n t r e b ă M a t t , cu maxi lare le încleş-
i.iic Legatul fedeleş?
— N u . O să-1 invit la dans, a tâ ta doar . D a c ă vrei,
111 >i să aştept să d a n s ă m noi m a i întâi.
M a t t c lăt ină din cap, ş i E l e n a o p o r n i p r i n
mulţime către Ştefan.
l'e m ă s u r ă ce se a p r o p i a , E l e n a înregistra noi
Informaţii despre el. Sacoul lui negru avea o croială
Uşor diferită de a celorlalţi băieţi, şi pe sub el p u r t a
un sveter alb de caşmir. Stătea a p r o a p e nemişcat ,
puţin m a i d e p a r t e de grupuri le din j u r u l lui. Şi
deşi nu î l p u t e a vedea decât din profil, vedea că
n u | >oartă ochelarii .
Desigur, î i scotea c â n d j u c a fotbal, d a r ea nu-1
Văzuse niciodată de a p r o a p e fără ei. Asta îi d ă d e a o
s e n z a ţ i e de ameţea lă d a r şi de emoţie, ca şi c u m aici
Gra o m a s c a r a d ă şi venise m o m e n t u l scoaterii
Rlăştilor. Ii privi fix umăru l , conturul maxilarului, şi
ipoi el se întoarse către ea.
In clipa aceea, Elena era conştientă de frumuseţea
I I N u era vorba d o a r d e rochie, sau d e felul î n care
le p ieptănase. E r a f rumoasă ea însăşi: zveltă, cu o
ţinută regească, o fiinţă făcută din mătase şi foc inte-
i II ir. Văzu c u m buzele lui se desfac uşor, gânditoare,
.ipoi se uită în ochii lui.
— B u n ă !
i
Tyler Smallwood răsufla greu lângă ea, mirosind
a p u n c i şi g u m ă de mestecat D o u b l e m i n t . Pr ie tena
lui avea o privire ucigătoare. Elena îl ignoră, sperând
că avea să plece.
D o m n u l T a n n e r t recu p e lângă e i c u u n p a h a r
înmuiat de hârt ie în m â n ă , a r ă t â n d ca şi c u m gulerul
l-ar fi sugrumat. Sue Carson, care fusese aleasă Prin
ţesă a Balului, se învârtea pe lângă ea şi-i gângurea
compl imente p e n t r u rochia violet. Bonnie era deja
pe ringul de dans, strălucind sub lumini. D a r Elena
nu îl vedea nicăieri pe Ştefan.
î n c ă un d a m f de D o u b l e m i n t şi avea să vomite. î i
trase un ghiont lui M a t t şi o luară din loc a m â n d o i
către bufet, u n d e ant renoru l L y m a n se lansase în co
mentar i i critice despre meci. Alte cupluri şi grupuri
se a p r o p i a r a de ei, r ă m a s e r ă acolo câteva m i n u t e ,
apoi se retraseră, p e n t r u a face loc următor i lor care
stăteau la coadă. Ca şi cum chiar am fi familia regală,
îşi spuse Elena, r â z â n d în sinea ei. îşi întoarse capul
către M a t t , ca să vadă d a c ă şi el era amuzat , d a r el
privea f ix u n d e v a în stânga.
î i u r m ă r i privirea. Şi acolo, pe j u m ă t a t e ascuns în
spatele unui grup de jucător i de fotbal, era capul cu
p ă r întunecat pe care î l căutase ea. De neconfundat,
chiar şi în lumina slabă. Un fior o străbătu, mai de
grabă de durere decât de altceva.
104 • Jurnalele Vampirilor Trezirea • 105
D a r nu se mişcă. Aceeaşi forţă care o îngrozea o
(intuia în loc. Asta e ceva ce nu p o t controla, îi veni
brusc în m i n t e . O r i c e se î n t â m p l a aici îi depăşea
înţelegerea, nu era nimic normal sau logic. D a r a c u m
nu se m a i p u t e a opri, şi deşi era speriată, îi plăcea.
Era cel m a i intens m o m e n t pe care îl trăise vreodată
( i i un băiat, d a r nu se în tâmpla nimic. El d o a r o pri
vea, ca h ipnot izat , şi ea îl privea la r â n d u l său, iar
intre ei aerul a rdea şi era atâta energie ca într-un ful
ger din nopţile fierbinţi de vară. Văzu c u m ochii lui
se întunecă şi mai mult, înfrânţi, şi simţi bătaia sălba-
tică a inimii c â n d el întinse încet către ea o m â n ă .
Şi apoi totul se destramă.
— Vai, Elena, ce dulce arăţi, se auzi o voce, şi ochii
Elenei fură orbiţi de strălucirea aurului.
Era Carol ine, cu părul ei roşcat des şi strălucitor,
cu pielea ei perfect b ronzată . Pur ta o rochie aurie de
lame, care dezvăluia o suprafaţă incredibi l de în
drăzneaţă din acea piele perfectă. îşi strecură un braţ
gol pe sub braţul lui Ştefan şi îşi ridică privirile către
el, zâmbindu-i leneş. Arătau uluitor împreună, ca un
cuplu de m o d e l e in ternaţ iona le care ajunseseră la
balul u n o r liceeni, mult mai sofisticaţi şi mai strălu
citori decât oricine altcineva din acea încăpere.
O a r e asta era p r o p r i a ei voce, a tâ t de c a l m ă şi
s tăpână pe sine? Ochi i lui erau verzi. Verzi ca frun
zele de stejar vara.
— Te distrezi? spuse ea.
Acum da. El nu o spuse, d a r ea ştiu că o gândea; o
vedea în felul în care o privea. Nic iodată nu fusese
atât de sigură de p u t e r e a ei. D o a r că, de fapt, el nu
arăta ca şi c u m chiar se distra; p ă r e a îndurerat , sufe
rind, ca şi c u m nu mai putea suporta nici un m i n u t în
plus aici.
Se a u z e a u pr imele a c o r d u r i ale orchestrei , un
dans lent. El cont inua să o privească, fascinat de ea.
Ochi i aceia verzi se î n t u n e c a u , d e v e n e a u negri de
dorinţă. Ea avu d e o d a t ă senzaţia că el ar p u t e a să o
tragă lângă el, să o sărute apăsat, fără să scoată un
cuvânt.
— Vrei să dansezi? spuse ea încet.
Mă j o c cu focul, cu ceva ce nu înţeleg, se gândi ea
deodată . Şi în aceeaşi clipă îşi d ă d u seama că e spe
riată. I n i m a începu să-i b a t ă cu putere . E r a ca şi c u m
ochii aceia verzi vorbeau unei părţ i ascunse a d â n c în
miezul fiinţei ei — iar acea par te ţ ipa „per icol" . Un
instinct mai vechi decât l u m e a îi spunea să fugă, să
dispară de acolo.
106 * Jurnalele Vampirilor
— I a r rochiţa ta e aşa de drăguţă, cont inuă C a r o -
line, în t imp ce m i n t e a Elenei se setase pe funcţio
n a r e a u t o m a t ă .
Braţul acela p e t r e c u t cu a t â t a detaşare pe sub
braţul lui Ştefan îi spuse Elenei totul: u n d e fusese la
p r â n z Carol ine în ultimele s ă p t ă m â n i , ce făcuse în
tot acest t imp.
— I-am spus lui Ştefan că p u r şi simplu trebuia să
t recem pe aici, dar nu v rem să stăm p r e a mult . Aşa
că sper că nu te deranjează dacă o să-1 ţin să danseze
d o a r cu mine, nu?
Elena era ciudat de calmă acum, cu mintea com
plet goală. Spuse că nu, sigur că nu o deranja, şi o
privi pe Caroline îndepărtându-se, o simfonie în roşu
şi auriu. Ştefan plecă î m p r e u n ă cu ea.
In juru l Elenei se adunase un cerc de chipuri; se
întoarse cu spatele la ele şi d ă d u cu ochii de M a t t .
— Ştiai că vine cu ea.
— Ştiam că ea voia să-1 aducă. S-a tot ţ inut d u p ă
el la p r â n z şi d u p ă şcoală, şi într-un fel s-a băgat în
sufletul lui. D a r . . .
— înţeleg. . .
Păstrându-şi acel calm ciudat, artificial, cercetă cu
ochii mulţ imea şi o văzu pe Bonnie venind spre ea, şi
pe M e r e d i t h r idicându-se de la m a s a ei. Aşadar,
văzuseră. Probabil că toată l u m e a văzuse. F ă r ă să-i
Trezirea • 107
Riai spună nimic lui M a t t , o p o r n i în î n t â m p i n a r e a
lor, lacându-le semn din cap către toaleta fetelor.
Era plină, şi M e r e d i t h şi Bonnie îşi păs t rară aerul
vesel şi remarci le nonşa lante , în t i m p ce o pr iveau
îngrijorate.
— Ai văzut rochia aia? spuse Bonnie, s t rângân-
du-i pe furiş degetele Elenei . Corsajul t rebuie că
Itătea prins cu superglue. Şi la balul u r m ă t o r ce-o să
mai poarte? Celofan?
— Bandaje, spuse M e r e d i t h . Apoi în t rebă încet:
Eşti bine?
— D a .
Elena văzu în oglindă că ochii ei străluceau p r e a
tare şi pe fiecare obraz a rdea o p a t ă roşie. îşi trecu o
m â n ă peste p ă r şi se întoarse cu spatele la oglindă.
T o a l e t a se goli, şi r ă m a s e r ă d o a r ele trei. Bonnie
se j u c a nervoasă cu funda cu paiete pe care o avea
prinsă în talie.
— Poate că totuşi nu e chiar aşa de rău, spuse ea
încet. V r e a u să spun că în ult imele s ă p t ă m â n i nu
tc-ai gândit decât la el. Aproape o l u n ă întreagă. Şi
de-aceea p o a t e că aşa e m a i bine, şi poţ i să treci la
alte lucruri a c u m , în loc să.. . ei, să umbl i d u p ă el.
Et tu, Brutus? îşi spuse Elena.
— M u l ţ u m e s c foarte m u l t p e n t r u sprijinul tău,
rosti ea cu voce tare.
108 • Jurnalele Vampirilor
— H a i , Elena, nu f i aşa, interveni Meredi th . Nu
vrea să te rănească, d o a r crede că . . .
— Şi bănuiesc că asta crezi şi tu, nu? Ei bine, aşa
să fie. O să mă duc să caut alte lucruri la care să trec.
Ca de pildă alte pr ietene b u n e .
Şi plecă, lăsându-le să privească lung în u r m a ei.
In sala de bal, se a r u n c ă în vârtejul de muzică şi
culoare. E r a mai veselă decât fusese la toate balurile
de p â n ă atunci . D a n s ă cu toată lumea, r ă z â n d p r e a
tare, flirtând cu fiecare băiat care îi ieşea în cale.
Apoi o strigară să urce pe scenă ca să fie încoro
nată. Stătu pe scenă, privind în jos la mul ţ imea de si
luete s trălucitoare ca nişte fluturi. C i n e v a î i d ă d u
nişte flori; altcineva îi puse o t iară cu strasuri. Se
auziră aplauze. T o t u l trecu ca într-un vis.
Flirta cu Tyler p e n t r u că el e ra cel mai a p r o a p e
de ea c â n d coborî de pe scenă. Apoi îşi aminti ce îi
făcuseră el şi Dick lui Ştefan, şi rupse un trandafir din
buchetul ei şi i-1 d ă d u . M a t t privea de pe marg ine,
cu buzele strânse. Prietena lui Tyler, complet uitată,
se lupta cu lacrimile.
Acum Elena simţea miros de burbon alături de cel
de m e n t ă în răsuflarea lui Tyler, iar faţa lui era roşie.
Prietenii lui erau în juru l ei, o mul ţ ime care striga şi
râdea, şi î l văzu pe Dick t u r n â n d ceva dintr-o p u n g ă
m a r o de hârtie în p a h a r u l lui de punci .
Trezirea • 109
Elena nu mai fusese niciodată cu grupul acesta. O
I II uniră cu entuziasm, admirând-o, luptându-se pen-
i i u atenţ ia ei. Glumele z b u r a u în j u r u l ei, ş i E lena
râdea chiar ş i a tunci c â n d nu aveau nici un h a z .
Braţul lui Tyler o cuprinse pe d u p ă mijloc, şi ea râse
di >ar mai tare. Văzu cu colţul ochiului c u m M a t t cla-
liuă din cap şi p leacă. Fetele ţ ipau tot m a i sonor,
băieţii deveneau scandalagii. Tyler îşi freca nasul de
valul ei, p u p â n d - o u m e d .
— Am o idee, a n u n ţ ă el grupul, s trângând-o mai
tare pe E l e n a lângă el. H a i să m e r g e m într-un loc
unde să ne distrăm mai bine.
Cineva strigă:
— U n d e , Tyler? Acasă la tăticu' tău?
Tyler rânjea, un rânjet larg, prostesc, de om beat.
— N u , v reau să spun u n d e v a u n d e să ne lăsăm
urma. De pildă, în cimitir.
Fetele ţ ipară ascuţit. Băieţii îşi t raseră coate şi se
prefăcură că se lovesc cu p u m n i i .
Pr ie tena lui Tyler stătea în afara cercului.
— Tyler, e o n e b u n i e , spuse ea, cu o voce sub
ţirică şi s tr identă. Ştii ce s-a î n t â m p l a t cu b ă t r â n u l
ăla. Nu vreau să m e r g acolo.
— Grozav, atunci tu r ă m â i aici. Tyler îşi scoase
cheile din b u z u n a r şi le flutură în faţa celorlalţi. Cui
nu-i e frică? spuse el.
110 • Jurnalele Vampirilor
7
o n n i e " e r a pe r ingul de dans , cu ochii
închişi, lăsând m u z i c a să curgă p r i n ea.
C â n d deschise ochii p e n t r u o clipă, o văzu
pe M e r e d i t h făcându-i semn de pe margine. Bonnie
îşi împinse îna inte bărbia , î n c ă p ă ţ â n a t ă , d a r c u m
semnele d e v e n e a u tot mai insistente, îşi d ă d u ochii
peste cap către R a y m o n d şi se supuse. R a y m o n d o
urmă.
în spatele lui M e r e d i t h erau M a t t ş i Ed. M a t t era
încruntat, Ed p ă r e a stânjenit.
— Elena tocmai a plecat, spuse M e r e d i t h .
— E o ţ a r ă liberă, r e m a r c ă Bonnie.
— A plecat cu Tyler Smallwood, spuse Meredi th .
Matt , eşti sigur că n-ai auzit u n d e se duc?
M a t t clătină sin c a p .
— Hei , eu merg, spuse Dick, şi se auzi un cor de
aprobăr i .
— Şi eu, spuse Elena, tare şi sfidător.
Ii zâmbi lui Tyler şi el practic o ridică în bra ţe .
în clipa u r m ă t o a r e , ea şi Tyler conduceau un grup
vesel care se îndrepta foarte zgomotos către p a r c a r e ,
u n d e se înghesuiră cu toţii la maşini. Apoi Tyler îşi
décapota maş ina şi ea urcă alături de el, iar Dick şi o
fată pe n u m e Vickie Bennett pe b a n c h e t a din spate.
— Elena! strigă cineva de departe, din uşa lumi
n a t ă a şcolii.
— Porneşte! îi spuse ea lui Tyler, scoţându-şi tiara,
şi motorul prinse viaţă.
Ieşiră cu scârţâit de roţi din parcare, şi Elena simţi
pe faţă vântul rece al nopţii .
112 • Jurnalele Vampirilor Trezirea • 113
Tyler p a r c ă la j u m ă t a t e a pante i în vârful căreia se
găsea biserica în ruine, lăsând farurile aprinse c â n d
I (>l >orâră din maşină. Deşi când plecaseră de la şcoală
iu spatele lor mai fuseseră câteva maşini, acum păreau
Nă lie singurii care ajunseseră tocmai p â n ă la cimitir.
'Tyler deschise portbagajul şi scoase şase doze de
pere.
- Cu atât m a i bine p e n t r u noi, spuse.
Ii oferi o bere Elenei, care scutură din cap, încer-
| . n u l să ignore senzaţia de rău în adâncul stomacului.
S i 1 1 i ţ e a că n u are ce căuta aici — dar în nici u n caz
n u avea d e g â n d să>o recunoască acum.
Urcară pe aleea pavată cu dale, în v r e m e ce fetele
Chicoteau, clătinându-se în pantofii lor cu toc înalt şi
|n ijinindu-se de băieţi. C â n d ajunseră în vârful co
l i n e i , E lena icni şi Vickie scoase u n mic ţipăt.
Chiar deasupra liniei orizontului plutea ceva uriaş
,i I O Ş U . Elenei îi t rebui d o a r o clipă p e n t r u a-şi da
Mama că de fapt era luna. E r a la fel de m a r e şi de
a c a l ă ca u n decor într-un film SF, iar discul ei umflat
I m e a m o h o r â t , c u o lumină bolnăvicioasă.
- Ca un dovleac m a r e şi stricat, spuse Tyler, şi
a / \ ârli o p iatră către ea.
Elena se forţă să-i a runce un zâmbet strălucitor.
De ce nu i n t r ă m ? spuse Vickie, a r ă t â n d cu o
m a n ă albă către deschizătura u n d e ar fi t rebuit să se
a l i c uşa bisericii,
— Aş zice că Elena m e r i t ă tot ce-o să se-ntâm-
ple — dar e şi vina m e a , într-un fel, spuse el m o h o
rât. C r e d că ar t rebui să m e r g e m d u p ă ea.
— Să p lecăm de la bal? spuse Bonnie şi se uită la
Meredi th, care rosti pe muteşte ai promis. Nu p o t să
cred, m u r m u r ă ea furioasă.
— Nu ştiu c u m o s-o găsim, spuse Mered i th , d a r
trebuie să încercăm. Apoi adăugă, cu o voce ciudat
de ezitantă: Bonnie, nu c u m v a ştii tu u n d e e?
— Ce? N u , sigur că nu; eu d a n s a m . Ai auzit de
asta, nu? Căci de ce te duci la un bal?
— Tu şi R a y r ă m â n e ţ i aici, î i spuse M a t t lui
Ed. D a c ă se în toarce, spuneţi-i că am plecat să o
căutăm.
— Iar dacă e să plecăm, hai să plecăm acum, spuse
Bonnie cu răceală. Se întoarse şi în aceeaşi clipă se
ciocni de un sacou negru. O h , scuză-mă, se răsti,
r idicând privirea şi văzându-1 pe Ştefan Salvatore.
Ştefan nu spuse nimic, în vreme ce ea, M e r e d i t h şi
M a t t se î n d r e p t a r ă către uşă, lăsându-i în u r m ă pe
R a y m o n d , cu un aer nefericit, ş i pe Ed.
Stelele erau îndepărtate, cu o strălucire de gheaţă
pe cerul senin. Elena se simţea asemenea lor. O par te
din ea râdea şi striga î m p r e u n ă cu Dick şi Vickie şi
Tyler, a c o p e r i n d vântul , d a r o altă p a r t e stătea şi
privea de undeva de departe .
114 • Jurnalele Vampirilor Trezirea • 115
Apoi râgâi. Vickie chicoti. O u m b r ă de enervare
i i< < u peste trăsăturile frumoase ale lui Tyler Small-
pood, dar se forţă să zâmbească.
T h o m a s ş i H o n o r i a p a r c a m palizi, spuse
Vickie, cont inuând să chicotească. C r e d că le trebuie
puţină culoare.
Scoase din geantă un ruj şi începu să acopere gura
il<- m a r m u r ă a lbă a statuii H o n o r i e i cu un strat de
H isu lucios. Elena simţi din n o u că i se face rău. C â n d
| ra copil, privise î n t o t d e a u n a cu t e a m ă şi respect la
(lo;imna pal idă şi bărbatu l sever care zăceau cu ochii
I I K hişi, cu mâini le- împreunate pe piept. Şi, d u p ă ce
părinţii săi mur i seră , se gândise la ei z ă c â n d u n u l
lângă celălalt, în cimitir, la fel ca aceste statui. D a r
mm b r i c h e t a în v r e m e ce Vickie desena cu ruj o
mustaţă şi îi făcea un nas de clovn lui T h o m a s Fell.
Tyler le privea.
- H e i , sunt î m b r ă c a ţ i de gală, şi nu se d u c
nicăieri.
îşi puse mâini le pe capacul de p ia t ră şi se aplecă
peste el, încercând să-1 mişte într-o par te .
— Ce zici, Dick — le oferim o n o a p t e în oraş?
Poate chiar în centrul oraşului?
Mu, îşi spuse Elena, îngrozită, în v r e m e ce Dick
pufni în râs, iar Vickie ţipa încântată . D a r Dick era
deja lângă Tyler, pregătihdu-se să împingă, cu p o d u l
pe linelor pe capacul de p iatră .
C e a mai m a r e par te a acoperişului se prăbuşise,
deşi clopotniţa era încă intactă, un turn care se înălţa
mult deasupra lor. T r e i dintre pereţ i stăteau încă în
picioare; din al patru lea rămăsese d o a r o bucată de
zid care le ajungea p â n ă la genunchi . Peste tot erau
grămezi de moloz.
O lumină pâlpâi pe obrazul Elenei, iar ea se în
toarse, surprinsă, şi-1 văzu pe Tyler ţ inând în m â n ă o
brichetă. Băiatul rânji, dezvelindu-şi dinţii albi şi pu
ternici, şi spuse:
— Nu vrei să-mi faci un clic pe Bic?
Râsul Elenei răsună cel mai tare, pentru a-i ascunde
stânjeneala. Luă bricheta şi lumină cu ea mormântul
aflat pe o latură a bisericii. Nu semăna cu nici un mor
m â n t din cimitir, deşi tatăl ei spusese că mai văzuse şi
altele asemănătoare în Anglia. Arăta ca o cutie mare
din piatră, suficient de încăpătoare pentru doi oameni,
cu două statui de m a r m u r ă întinse pe capac.
— T h o m a s K e e p i n g Fell şi H o n o r i a Fell, spuse
Tyler cu un gest larg, ca şi c u m i-ar fi prezentat . Se
zice că bă t rânul T h o m a s a întemeiat FelPs C h u r c h .
Deşi la acea v r e m e şi familia Smal lwood era aici.
Stră-străbunicul s t răbunicului m e u locuia în vale,
lângă pârâul D r o w n i n g . . .
— .. . p â n ă c â n d a fost m â n c a t de lupi, spuse Dick
şi-şi dădu capul pe spate şi scoase un urlet, imitând
u n lup.
116 • Jurnalele Vampirilor
— La trei, spuse Tyler şi n u m ă r ă : U n u , doi, trei.
Ochi i Elenei erau aţintiţi pe faţa îngrozitoare, ca
de clovn, a lui T h o m a s Fell, pe c â n d băieţii se chi
nuiau şi gemeau, cu muşchii încordaţi sub haine. D a r
nu p u t u r ă să mişte nici un cent imetru capacul .
— Blestematul ăsta de capac trebuie să fie prins
cumva, spuse Tyler furios şi r e n u n ţ ă .
Elena îşi simţi picioarele moi de uşurare . încer
c â n d să p a r ă destinsă, se r e z e m ă de c a p a c u l de
p ia t ră — şi a tunci se în tâmplă .
Auzi scrâşnetul pietrei şi simţi imediat capacul
mişcându-se sub m â n a ei stângă. Se îndepărta de ea,
făcând-o să-şi p iardă echilibrul. Scăpă br icheta din
m â n ă şi începu să ţipe, şi continuă să ţipe, încercând
să r ă m â n ă pe picioare. C ă d e a în mormântu l deschis, şi
un vânt îngheţat urla în jurul ei. Auzea ţipete în urechi.
Apoi era din n o u afară, în lumina lunii suficient
de puternică p e n t r u ca Elena să-i p o a t ă vedea pe cei
lalţi. Tyler o ţinea strâns. Ea se uită î n j u r cu o privire
sălbatică.
— Eşti nebună? Ce-ai păţit?
Tyler o scutura.
— S-a mişcat! Capacul s-a mişcat! S-a deschis şi...
nu ştiu... a p r o a p e că am căzut înăuntru . E r a frig...
Băieţii râdeau.
— Bietul copilaş s-a speriat, spuse Tyler. H a i d e ,
Dick-boy, ia să verificăm noi.
Trezirea • 117
— Tyler, n u . . .
D a r ei se întoarseră înăuntru . Vickie rămăsese în
cadrul uşii, pr iv ind, în t imp ce Elena t r e m u r a . în
scurt t imp, Tyler îi făcea semn să se apropie.
— Ui te , spuse el, c â n d ea făcu încet un pas
inăuntru, fără tragere de inimă. Tyler luase din n o u
bricheta şi a c u m o ţ inea deasupra pieptului de mar
m u r ă al lui T h o m a s Fell. Uite, e nemişcat, culcuşit
confortabil în locul lui. Vezi?
Elena se uită lung în jos, la capacul aşezat exact
peste m o r m â n t .
— D a r s-a mişcat. Am fost cât pe ce să cad
înăuntru . . .
— Sigur, c u m spui tu, iubito.
Tyler o cuprinse cu braţele şi o trase lângă el, cu
spatele lipit de pieptul lui.
Ea întoarse capul într-o par te şi îi văzu şi pe Dick
şi Vickie în aceeaşi poziţie, d o a r că Vickie stătea cu
Ochii închişi şi p ă r e a să-i placă. Tyler îşi frecă bărb ia
de părul ei.
— A c u m aş vrea să mă întorc la bal, spuse ea pe
un ton hotărâ t .
Bărbia îşi opri mişcarea. Apoi Tyler oftă şi spuse:
— Sigur, iubito. Se uită la Dick şi Vickie. Voi ce
faceţi? *
Dick rânji şi spuse:
— N o i m a i s tăm puţ in aici.
118 • Jurnalele Vampirilor Trezirea • 119
E r a făcută din m a r m u r ă roşie, iar sfera ur iaşă
tflată deasupra ei îi amintea Elenei de luna umflată
de pe linia orizontului. Acum, aceeaşi lună îşi a r u n c a
lumina putern ică peste ei, la fel de albă ca şi mâinile
albe de m a r m u r ă ale lui T h o m a s Fell. E l e n a nu-şi
putu s tăpâni un f ior .
— Biata fetiţă, i-e frig. T r e b u i e să o încălzim,
spuse Tyler.
E lena încercă să-1 î m p i n g ă d e o p a r t e , d a r el era
prea puternic, şi o cuprinse în braţe şi o strânse lângă
ei. — Tyler, v r e a a să plec, vreau să plec acum...
— Sigur, iubito, p lecăm, spuse el. D a r m a i întâi
trebuie să te încălzesc. U u h , eşti rece ca gheaţa.
— Tyler, termină, spuse ea.
Braţele lui care o ţ ineau strâns o deranjaseră, dar
acum, şocată, îi simţi mâinile pe t rupul ei, pipăind-o,
căutând pielea.
E lena nu se m a i aflase n ic iodată într-o astfel de
situaţie, şi fără să p o a t ă căpăta vreun ajutor. încercă
să-şi înfigă un toc ascuţit în piciorul lui încăl ţat în
pantofi de lac, d a r Tyler se feri.
— Tyler, ia-ţi mâinile de pe mine.
— H a i , Elena, nu fi aşa. V r e a u d o a r să te
încălzesc peste t o t . . .
— Tyler, dă-mi d r u m u l , spuse ea gâfâind.
Vickie chicoti, cu ochii tot închişi.
— Bine, spuse Elena.
Se înt rebă c u m aveau să se întoarcă, d a r îl lăsă
pe Tyler să o d u c ă afară. Acolo el se opri.
— Nu p o t să plec fără să a runc o privire la mor
m â n t u l bunicului m e u , spuse el. Ei, ha ide , Elena,
făcu el c â n d ea începu să protesteze, nu-mi răni sen
timentele. T r e b u i e să-1 vezi, e m â n d r i a familiei mele.
Elena se forţă să zâmbească, deşi simţea un sloi de
gheaţă în stomac. Poate că dacă-i făcea pe plac, o să
o ducă de aici.
— Bine, spuse ea, şi o p o r n i către cimitir.
— Nu pe acolo, pe aici, spuse Tyler, şi în clipa
u r m ă t o a r e o c o n d u c e a către vechiul cimitir. E-n
regulă, zău, nu e departe de alee. Uite, acolo, vezi?
Şi îi a ră tă spre ceva care strălucea în lumina lunii.
Elena icni, simţind c u m o gheară îi strânge inima.
Părea că acolo stătea o persoană, un uriaş cu un cap
rotund, lipsit de păr . Şi nu-i plăcea deloc că se afla
aici, pr intre pietrele de granit vechi de secole, tocite
şi aplecate de v r e m e . L u m i n a p u t e r n i c ă a lunii
a r u n c a u m b r e ciudate şi peste tot erau zone de întu
neric de nepătruns .
— E d o a r sfera de deasupra. Nimic de care să te
sperii, spuse Tyler, t răgând-o d u p ă el afară de pe
alee, către lespedea strălucitoare.
120 • Jurnalele Vampirilor
A
încercă să se smulgă din strânsoarea lui. Tyler se
împiedică, dar în clipa u r m ă t o a r e era peste ea, stri
vind-o în hăţişul de iederă şi buruieni de pe p ă m â n t .
— Te o m o r , Tyler, spuse disperată Elena. Vor
besc serios. Dă-tejos de pe mine.
Tyler m i m ă că încearcă să se rostogolească de pe
ea, chicotind dintr-odată, cu mişcări greoaie şi dez
lânate, a p r o a p e caraghioase.
— O h , haide, Elena, nu t-enerva. V o i a m d o a r să
te-ncălzesc. Elena, Pr inţesa de G h e a ţ ă , să se-ncăl-
zească. . . Acu ' te-ai-ncălzit, nu?
In clipa u r m ă t o a r e Elena îi simţi gura fierbinte şi
u m e d ă pe faţă. E r a pr insă sub el, ş i săruturi le lui
u m e d e coborau pe gâtul ei. Apoi auzi un zgomot de
mater ia l rupt.
— H o p a , m u r m u r ă Tyler. î m i p a r e rău.
Elena îşi răsuci capul, şi gura ei întâlni m â n a lui
Tyler, care o m â n g â i a stângaci pe obraz. O muşcă,
înfigându-şi dinţii în p a l m a cărnoasă. M u ş c ă cu pu
tere, simţind în gură gustul sângelui, auzind urletul
de d u r e r e al lui Tyler . M â n a se smuci d e p a r t e de
obrazul ei.
— H e i ! Am spus că-mi p a r e rău !
Tyler se uită îndurera t la m â n a rănită. Apoi chi
pul i se întunecă şi, în t imp ce îşi privea m â n a , şi-o
strânse în p u m n .
Trezirea • 121
Asta e, îşi spuse Elena cu o groază calmă. Mă bate
HUU mă o m o a r ă . Şi se pregăt i p e n t r u lovitură.
Ştefan încercase să nu vină în cimitir; toată fiinţa
lui o refuzase. U l t i m a d a t ă c â n d venise aici fusese
noaptea bătrânului .
Amintirea îl făcu să se înfioare din n o u de groază.
Ar f i j u r a t că nu î l golise de sânge pe o m u l de sub
pod, că nu îi luase suficient sânge cât să-i facă rău.
D a r totul în acea noapte , d u p ă apariţ ia Puterii, era
amestecat, confuz. D a c ă fusese într-adevăr o apariţ ie
a Puterii. Poate^că era d o a r p r o p r i a lui imaginaţie,
sau chiar o făcuse. Căci atunci când dorinţa scapă de
sub control, se p o t petrece lucruri ciudate.
închise ochii. C â n d auzise că b ă t r â n u l fusese dus
la spital, pe m o a r t e , şocul lui fusese imens. C u m pu
tuse să-şi p i a r d ă atât de mult controlul? Să o m o a r e
aproape, c â n d el nu mai omorâse de la . . .
D a r nu-şi p u t e a îngădui să se gândească la asta.
Acum, stând în faţa porţii cimitirului, în întuneri
cul de la miezul nopţii, tot ce voia era să se întoarcă
şi să plece. Să se întoarcă la balul u n d e o lăsase pe
Carol ine, acea c r e a t u r ă suplă, b r o n z a t ă , care era
într-o s iguranţă totală p e n t r u că nu însemna absolut
nimic p e n t r u el.
D a r nu p u t e a pleca, p e n t r u că Elena se afla în ci
mitir. O simţea, şi simţea disperarea ei tot m a i m a r e .
122 • Jurnalele Vampirilor
Elena era în cimitir şi se afla la ananghie, iar el tre
buia să o găsească.
E r a la j u m ă t a t e a drumului în sus pe colină c â n d îl
cuprinse ameţea la . II împinse m a i d e p a r t e , clăti-
nându-se, străduindu-se să meargă spre biserică, pen
tru că era singurul lucru la care se p u t e a gândi .
Fuioare mar i şi cenuşii de ceaţă îi învăluiau mintea,
şi se chinuia să păşească mai depar te . Se simţea atât
de slăbit. Şi neputincios în faţa forţei imense a aces
tei ameţeli.
T r e b u i a . . . să a jungă la Elena. D a r era lipsit de
forţă. Nu p u t e a fi,,., slăbit... dacă avea să o ajute pe
Elena. T r e b u i a . . . să.. .
Uşa bisericii se căsca neagră înaintea lui.
Elena văzu luna peste u m ă r u l stâng al lui Tyler.
E r a ciudat de potrivit ca să f ie ultimul lucru pe care
îl va vedea v reodată , îşi spuse. Ţ i p ă t u l i se opri în
gâtlej, înăbuşit de frică.
Şi apoi ceva îl ridică pe Tyler şi îl a r u n c ă spre les
p e d e a bunicului său.
Aşa i se p ă r u Elenei, care se rostogoli pe o par te ,
gâfâind, cu o m â n ă ţinându-şi strâns rochia sfâşiată,
cu cealaltă p ipă ind d u p ă o p ia t ră sau un băţ cu care
să se apere.
Trezirea • 123
Dar nu avea nevoie de aşa ceva. Ceva se mişcă în
ml mierie şi Elena văzu că p e r s o a n a care îl trăsese pe
I \'Ier de pe ea era Ştefan Salvatore. D a r era un Şte
fan pe care nu îl m a i văzuse p â n ă atunci : chipul lui
. II Irăsături fine era alb şi împietr i t de furie, iar în
neIiii aceia verzi era o strălucire ucigătoare. C h i a r şi
lîlră să se mişte, Ştefan e m a n a a tâ ta m â n i e şi a m e
ninţare încât Elenei i se făcu m a i frică de el decât îi
fusese de Tyler.
- De c u m te-am văzut p r i m a oară, am ştiut că
u-ai să înveţi niciodată să te porţ i c u m trebuie, spuse
Sl elan.
Vocea lui era joasă, rece şi detaşată, şi auzind-o
Elena se simţi ameţi tă . Nu-şi p u t e a lua ochii de la el,
« i u n se apropia de Tyler, care scutura confuz din cap
şi încerca să se ridice. Ştefan se mişca asemenea unui
«lansator, cu fiecare mişcare fluidă şi precis contro-
lală.
— D a r h a b a r n-aveam că ai un caracter atât de
imatur, a d ă u g ă el.
î l lovi pe Tyler. Băiatul m a i solid întinsese înainte
o m â n ă c ă r n o a s ă , şi Ştefan îl lovi a p r o a p e într-o
«Ic iară pe o la tură a feţei, înainte ca m â n a să îl atingă.
Tyler se lovi de altă p ia t ră de m o r m â n t . Se chinui
dă se ridice în p ic ioare şi r ă m a s e gâfâind, cu albul
124 • Jurnalele Vampirilor
ochilor sclipind în întuneric. Elena văzu un firişor de
sânge curgându-i din nas. Apoi Tyler se năpusti .
— Un gentleman nu-şi i m p u n e c o m p a n i a , spuse
Ştefan, şi îl lovi într-o par te .
Tyler căzu din n o u pe jos, cu faţa în buruieni
şi rugi. De d a t a asta se ridică mai încet, şi sângele îi
curgea din ambele nări şi din buză. Fornăia ca un cal
speriat c â n d se a r u n c ă asupra lui Ştefan.
Ştefan îl înşfacă de piepţi i j a c h e t e i şi se răsuci
o d a t ă cu Tyler, absorbind impactul atacului său. II
scutură de d o u ă ori, cu putere , în v reme ce p u m n i i
aceia cărnoşi se mişcau bezmetic în j u r u l lui, fără să
n imerească nimic. Apoi î i d ă d u d r u m u l lui Tyler,
care se prăbuşi la p ă m â n t .
— Şi nu insultă o femeie, adăugă Ştefan.
Chipul lui Tyler era contorsionat, ochii i se învâr
teau în orbite, d a r se întinse d u p ă piciorul lui Ştefan.
Ştefan îl trase în sus şi îl scutură din nou, şi Tyler se
înmuie ca o p ă p u ş ă de cârpă, şi-şi d ă d u ochii peste
cap. Ştefan continuă să vorbească, ţ inând trupul greu
în pic ioare şi însoţindu-şi fiecare cuvânt cu o scu-
tură tură puternică.
— Şi, mai presus de orice, nu o loveşte.. .
— Ştefan! strigă Elena.
Capul lui Tyler se bă lăngănea înainte şi înapoi cu
fiecare scutură tură . Elenei î i e ra t e a m ă de ceea ce
Trezirea • 125
\ (dea, îi era t e a m ă de ceea ce p u t e a face Ştefan. Şi
• el mai t e a m ă îi era de vocea lui Ştefan, vocea aceea
P e c e care era ca o sabie ce dansa, f rumoasă şi
Ucigătoare şi îngrozitor de nemiloasă.
Ştefan, terminal
El îşi întoarse capul brusc spre ea, surprins, ca şi
Cum uitase de p r e z e n ţ a ei. P e n t r u o clipă o privi fără
II o recunoască, şi ochii lui p ă r e a u negri în lumina
lunii, iar ea se gândi la o fiară sălbatică, o p a s ă r e
mare sau o felină carnivoră incapabi lă de o emoţie
omenească. ApoLpe chipul lui se citi înţelegerea şi
privirea lui îşi p ierdu o par te din a d â n c i m e a întune
cată.
Ştefan se ui tă în jos la capul lui Ty ler care se
li.ilăngănea, apoi î l r e z e m ă încet de p ia t ra roşie de
mormânt . G e n u n c h i i lui Tyler, moi, cedară, şi el alu
necă de-a lungul pietrei, dar, spre uşurarea Elenei,
deschise ochii — sau cel puţ in ochiul stâng. Ochiu l
drept începuse să se umfle, şi a c u m era ca o des-
l>ieătură în c a r n e a tumefiată.
— O să fie bine, spuse Ştefan cu o voce goală.
Acum, c â n d frica începea să îi dispară, Elena se
simţi şi ea goală pe d i n ă u n t r u . Şocul, îşi spuse. Sunt
m ^oc. Probabi l că în clipa u r m ă t o a r e o să încep să
urlu isterică.
126 • Jurnalele Vampirilor
— Are cine să te d u c ă acasă? spuse Ştefan, cu
aceeaşi voce înspă imântător de ternă.
Elena se gândi la Dick şi Vickie, făcând D u m n e
zeu ştie ce lângă efigia lui T h o m a s Fell.
— N u , spuse.
M i n t e a ei începea să funcţioneze din nou, să înre
gistreze ce se afla în j u r u l ei. R o c h i a violetă era sfâ
şiată în p a r t e a din faţă p â n ă jos; era distrusă. Cu un
gest mecanic, Elena o a d u n ă strâns peste furou.
— O să te duc eu, spuse Ştefan.
C h i a r şi în amorţea la de care era cuprinsă, Elena
simţi un fior rapid de t e a m ă . îl privi, o siluetă ciudat
de elegantă pr intre pietrele de m o r m â n t , cu chipul
palid în lumina lunii. Nic iodată nu i se păruse Ştefan
atât d e . . . de frumos ca a c u m , dar frumuseţea aceasta
era a p r o a p e nefirească. Nu din altă lume, ci n e o m e
nească, p e n t r u că nici o f i inţă u m a n ă nu p u t e a
răspândi acea a u r ă de forţă, sau de distanţă.
— Mulţumesc. Eşti foarte amabil, spuse ea încet.
E r a singurul lucru pe care î l p u t e a face.
II lăsară pe Tyler chinuindu-se să se ridice în pi
cioare lângă p ia t ra de m o r m â n t a s trămoşului său.
Elena simţi un alt f ior rece c â n d ajunseră la potecă
şi Ştefan o luă înspre Podul Wickery.
— Mi-am lăsat maş ina la pensiune, spuse el. Asta
e cea mai rapidă modal i tate de a ne întoarce.
Trezirea • 127
— Pe aici ai venit?
— N u , n - a m t recut peste p o d . D a r o să f im în
siguranţă.
Elena îl crezu. Palid şi tăcut, Ştefan mergea alături
de ea fără să o atingă, în afară de m o m e n t u l când îşi
roase sacoul p e n t r u a i-1 aşeza pe umeri i goi. Elena
avea un sent iment ciudat de s iguranţă că Ştefan va
(imorî pe oricine va încerca să-i facă ceva.
Podul Wickery p ă r e a alb în lumina lunii, şi sub el
•ipele îngheţate se învârtejeau peste pietrele vechi de
lecole. L u m e a din j u r era tăcută şi frumoasă şi rece,
pe când ei păşeau pr intre stejari către d r u m u l îngust
de (ară care-1 traversa.
T r e c u r ă apoi pe lângă păşuni îngrădite şi câmpur i
iulunecate şi în cele din u r m ă ajunseră la o alee lungă
si şerpuită. Pensiunea era o clădire m a r e din cărămizi
i uginii făcute din lutul locului, î n c a d r a t ă de cedri şi
,u (ari b ă t r â n i . T o a t e ferestrele erau în tunecate , cu
excepţia uneia.
Ştefan descuie uşa cu d o u ă c a n a t u r i ş i i n t r a r ă
mlr-un vestibul mic, de u n d e p o r n e a , chiar în faţa
b r , un şir de t repte . Balustrada, la fel ca şi uşa, era
din lemn de stejar deschis la culoare, a tâ t de b ine
înşiruit încât p ă r e a să strălucească.
U r c a r ă scara p â n ă la palierul de la al doilea etaj,
llab luminat . Spre s u r p r i n d e r e a Elenei, Ştefan o
128 • Jurnalele Vampirilor
conduse în t r-una din c a m e r e şi deschise ceea ce
p ă r e a a fi uşa unui dulap. Prin ea Elena văzu o scară
îngustă şi abruptă .
Ce loc ciudat, îşi spuse. Scara asta tainică, ascunsă
în i n i m a casei, u n d e nu a jungea nici un sunet de
afară. U r c ă treptele şi păşi într-o c a m e r ă m a r e care
ocupa tot catul al treilea al casei.
E r a a p r o a p e la fel de slab luminat ca şi scara de la
in t rare , d a r Elena p u t e a desluşi p o d e a u a de l e m n
vopsit şi grinzile tavanului în p a n t ă . Pe toate laturile
încăperi i se vedeau ferestre înalte şi mul te cufere
răspândite pr intre câteva piese masive de mobilier.
îşi d ă d u seama că el o privea.
— Există o baie u n d e să...?
El făcu un semn cu capul către o uşă. Ea îşi scoase
sacoul, i-1 întinse fără să-1 privească şi intră în baie.
8
elena intrase în baie a m e ţ i t ă şi recunoscă
toare . Ieşi furioasă.
Nu ştia p r e a bine c u m avusese loc schimba
rea. D a r la un m o m e n t dat, în t imp ce îşi spăla zgâ
rieturile de pe faţă şi bra ţe , supărată că nu exista o
oglindă şi că îşi lăsase geanta în maş ina decapotabi lă
a lui Tyler, începu să simtă din nou. Şi ceea ce simţea
era furie.
Să-1 ia na iba pe Ştefan Salvatore. Atât de rece şi
de controlat chiar şi c â n d îi salva viaţa. Să-1 ia na iba
pentru politeţea lui, şi p e n t r u galanteria lui, şi p e n t r u
pereţii pe care îi ridicase în j u r u l lui şi care p ă r e a u
mai groşi şi mai înalţi ca niciodată.
îşi scoase din p ă r acele care m a i rămăseseră şi le
folosi p e n t r u a-şi p r i n d e rochia în faţă. Apoi îşi trecu
130 • Jurnalele Vampirilor
repede pr in păru l desfăcut un pieptene de os gravat
pe care îl găsi lângă chiuvetă. Ieşi din baie cu bărbia
ridicată şi cu ochii îngustaţi de furie.
El nu-şi pusese la loc sacoul. Stătea în pic ioare
lângă fereastră, în sveterul lui alb, cu capul aplecat,
crispat, a ş teptând. F ă r ă să-şi ridice privirea, a r ă t ă
spre ceea ce p ă r e a o b u c a t ă de catifea î n t u n e c a t ă
aşezată pe spătarul unui scaun, şi spuse:
— Poate că vrei să o pui peste rochie.
E r a o pe ler ină lungă, largă şi moale , cu glugă.
Elena trase ţesătura grea peste umeri i ei. D a r gestul
nu o îmbuna; observă că Ştefan nu se apropiase de ea
şi nici nu o privise în t imp ce vorbea.
In m o d del iberat, ea î i invada spaţiul personal ,
s t rângând peler ina în j u r u l ei şi simţind, chiar şi în
acele m o m e n t e , o p lăcere senzuală în felul în care
cădeau faldurile, m ă t u r â n d în spatele ei p o d e a u a . Se
apropie de el şi cercetă c o m o d a masivă de m a h o n de
lângă fereastră.
Pe ea se aflau un p u m n a l cu aspect ucigător, cu
teacă de ivoriu, şi o m i n u n a t ă cupă de agat m o n t a t ă
în argint. Se mai vedea şi o sferă aurie cu un fel de ca-,
d r a n în ea şi câteva m o n e d e de aur.
L u ă u n a dintre m o n e d e , în par te p e n t r u că p ă r e a
interesantă şi în par te p e n t r u că ştia că îl deranja să
o vadă u m b l â n d cu lucrurile lui.
— Ce-i asta?
Trezirea * 131
D u p ă o clipă de tăcere, el răspunse:
— Un florin de aur. O m o n e d ă florentină.
— Şi asta ce e?
— Un ceas-pandantiv german. De la sfârşitul se
colului al cincisprezecelea, spuse absent. Apoi adăugă:
Elena...
Ea întinse m â n a către o casetă mică de f ier, cu un
• .ipac cu balamale.
— Şi asta? Se deschide?
— Nu. El avea reflexele unei pisici; m â n a lui co
borî peste casetă, ţ inând capacul închis. E personal,
spuse, şi în voce i se simţea tensiunea.
Ea observă că degetele lui atinseseră doar capacul
I >ombat de metal, nu şi m â n a ei. Ea şi-o ridică şi el se
retrase imediat .
Brusc, furia ei deveni p r e a m a r e p e n t r u a m a i
putea f i s tăpânită.
— Ai grijă, spuse ea cu o voce mânioasă . Nu mă
atinge, sau te-ai p u t e a îmbolnăvi.
El se întoarse către fereastră.
Şi totuşi, pe când se îndepărta şi ea, îndreptându-se
spre- centrul camerei, simţea c u m el îi urmăreşte re-
llcxia în geam. Şi d e o d a t ă îşi d ă d u seama c u m tre
buia să o vadă, cu p ă r u l b lond revărsându-se peste
pelerina întunecată, cu o m â n ă albă ţ inând catifeaua
adunată la gât. O prinţesă distrusă u m b l â n d pr in tur
nul ei.
132 • Jurnalele Vampirilor
îşi dădu capul pe spate şi se uită la t rapa din tavan,
şi auzi un sunet moale, ca o răsuflare tăiată. Se întoarse
şi văzu că privirea lui era aţintită asupra gâtului ei des
coperit; expresia din ochii lui o nedumeri . D a r în clipa
următoare chipul lui se înăspri, respingând-o.
— Cred, spuse el, că ar fi mai bine să te duc acasă.
In acea clipă, ea simţi nevoia să îl rănească, să îl
facă să se simtă la fel de rău c u m o făcuse şi pe ea să
se simtă. D a r în acelaşi t imp voia şi adevărul. Se sătu
rase de j o c u l acesta, se săturase să p lănuiască şi să
comploteze şi să încerce să citească gânduri le lui Şte
fan. Era înspăimântător şi în acelaşi t imp o m i n u n a t ă
uşurare să-şi a u d ă propr ia voce rostind cuvintele pe
care le gândea de atâta t imp.
— De ce mă urăşti?
El o privi lung, uluit. Pent ru o clipă păru, să nu-şi
p o a t ă găsi cuvintele. Apoi spuse:
— Nu te urăsc.
— Ba mă urăşti, spuse Elena. Ştiu că nu e . . . nu e
politicos să spun asta, d a r nu-mi pasă. Ştiu că ar tre
bui să-ţi f iu recunoscătoare că m-ai salvat în seara
asta, dar nici de asta nu-mi pasă. Nu eu ţi-am cerut
să mă salvezi. Nici m ă c a r nu ştiu de ce erai în cimi
tir. Şi în m o d sigur nu înţeleg de ce ai făcut-o, ţ inând
seama de ceea ce crezi despre mine.
El clătina din cap, d a r vocea î i era b lândă.
— Nu te urăsc.
Trezirea • 133
încă din pr ima clipă, m-ai evitat ca şi c u m . . . ca
li cum aş fi leproasă. Am încercat să fiu drăguţă cu
jbie, şi tu m-ai respins. Asta face u n gentleman a tunci
i .nul cineva încearcă să-1 facă să se simtă bine-venit?
Acum el voia să spună ceva, d a r ea continuă, fără
..i i dea atenţie.
- Mi-ai dat peste nas în publ ic de fiecare dată;
ni a i umilit la şcoală. Nici a c u m nu mi-ai f i vorbit,
dacă n-ar fi fost o t r e a b ă de viaţă şi de m o a r t e . De
Iţa ceva e nevoie ca să scot o vorbă de la tine? T r e -
I >i iic ca cineva să fie a p r o a p e o m o r â t p e n t r u asta? Şi
I lnar şi a c u m , cont inuă ea pl ină de a m ă r ă c i u n e , nu
\ rei să mă apropi i de t ine. Ce se î n t â m p l ă cu t ine,
Btefan Salvatore, de t rebuie să trăieşti în felul ăsta?
I )c trebuie să ridici în j u r u l tău ziduri p e n t r u a ţine
oamenii depar te de tine? De nu poţ i avea încredere
în nimeni? Ce se întâmplă cu tine?
A c u m el tăcea, cu chipul întors de la ea. E l e n a
i rase aer a d â n c în piept şi îşi î n d r e p t ă umerii , ţ inân-
du-şi capul sus, deşi ochii îi a rdeau, şi o dureau.
- Şi ce e în neregulă cu mine, adăugă, mai calmă
acum, că nici m ă c a r nu vrei să mă priveşti, dar o laşi
be Carol ine Forbes să stea g r ă m a d ă peste tine? Am
m ă c a r d r e p t u l să ştiu asta. N-o să te m a i deranjez
niciodată. Nici m ă c a r n-o să mai vorbesc cu tine la
scoală, dar, înainte să plec, vreau să ştiu adevărul. De
Ce mă urăşti a tâ t de mult, Ştefan?
134 • Jurnalele Vampirilor
încet, el se întoarse şi-şi înălţă capul. Ochi i îi erau
goi, nu vedeau nimic, şi Elena simţi c u m i se strânge
inima v ă z â n d d u r e r e a de pe chipul lui.
î n c ă îşi mai controla vocea — d a r nu prea bine.
Ea îşi d ă d u seama de efortul pe care îl făcea el pen
tru a şi-o păstra calmă.
— D a , spuse Ştefan. C r e d că ai d reptu l să ştii,
Elena.
Şi o privi, ochii li se întâ lniră şi E lena îşi spuse:
Atât de rău e? Ce ar p u t e a fi atât de rău?
— Nu te urăsc, cont inuă el, rostind fiecare cuvânt
cu grijă, clar. Nu te-am urâ t niciodată. D a r t u . . . îmi
aduci aminte de cineva.
Elena fu surprinsă. Se aşteptase la orice, dar nu şi
la asta.
— Iţi a d u c a m i n t e de o p e r s o a n ă pe care ai cu-
noscut-o?
— De o persoană pe care am cunoscut-o, spuse el
calm. D a r , a d ă u g ă încet, ca ş i c u m ar f i vorbit cu
sine, de fapt nu eşti ca ea. Ea semăna cu tine, d a r era
fragilă, delicată. Vulnerabi lă . în interior, ca şi pe
dinafară.
— Iar eu nu sunt.
El scoase un sunet care ar f i p u t u t f i un h o h o t de
râs, dacă ar fi existat ceva a m u z a t în el.
— N u . Tu eşti o luptătoare. Tu eşti. . . tu.
Trezirea • 135
Elena tăcu câteva clipe. V ă z â n d d u r e r e a de pe
l Ilipul lui, simţi că furia îi păleşte.
— Aţi fost foarte apropiaţi?
— D a .
— Ce s-a întâmplat?
U r m ă o tăcere lungă, a tât de lungă încât Elena se
i'.indi că nu avea să-i răspundă. D a r în cele din u r m ă
Ştefan spuse:
— A muri t .
Elena răsuflă lung şi t remurat . Ult imele rămăşiţe
.ilc furiei se stinseră.
— C r e d că «i suferit îngrozitor, spuse ea, gân
di ndu-se la p i a t r a a lbă de m o r m â n t a familiei Gil-
bert, aşezată în iarba înaltă. î m i p a r e atât de rău.
El tăcu. Pe chip nu i se mai citea din n o u nimic, şi
părea să pr ivească u n d e v a d e p a r t e , la ceva teribil,
( a r e îi sfâşia in ima şi pe care d o a r el p u t e a să-1 vadă.
Dar în expresia lui nu era d o a r durere . Pr in zidurile
din j u r u l lui, p r i n t o a t ă s t ă p â n i r e a lui de sine, ea
vedea privirea tor tura tă a vinovăţiei şi singurătăţii de
nesuportat . O privire atât de p ierdută şi de chinuită
încât, înainte de a-şi da seama ce face, era lângă el.
— Ştefan, şopti ea.
El nu p ă r u să o audă; p ă r e a cufundat în l u m e a lui
de durere .
Ea nu se p u t u abţine să nu-şi p u n ă m â n a pe braţul
lui.
136 • Jurnalele Vampirilor
— Ştefan, ştiu cât poate să d o a r ă . . .
— N-ai cum să ştii, izbucni el, şi tot calmul lui apa
rent explodă într-o furie cumplită.
Se uită în jos la m â n a ei, ca şi c u m abia atunci îşi
dădea seama că era acolo, ca şi c u m îndrăzneala ei
de a-1 atinge îl înfuriase. Ochi i lui verzi erau dilataţi
şi întunecaţ i c â n d îşi trase violent braţul , r idicând
palma către ea pentru a o împiedica să îl mai atingă.. .
...şi cumva, în loc de asta, o prinsese de m â n ă , şi
a c u m degetele lui se împleteau strâns cu ale ei, în
tr-un gest disperat. îşi lăsă ochii în jos, uluit, către
mâinile lor î m p r e u n a t e . Apoi, încet, privirea îi alu
necă de la degetele lor strânse către chipul ei.
— E l e n a . . . , şopti el.
Şi apoi ea o văzu, acea suferinţă care îi tu lbură
privirea, ca şi cum p u r şi simplu el nu mai era în stare
să lupte. înfrângerea, c â n d zidurile se prăbuş i ră în
cele din u r m ă şi ea văzu ce se afla dincolo de ele.
Şi apoi, fără să mai p o a t ă lupta, el îşi lăsă capul în
jos către buzele ei.
— Stai . . . opreşte aici, spuse Bonnie. C r e d că am
văzut ceva.
Fordul hârbui t a l lui M a t t încetini, î n d r e p t â n -
du-se către m a r g i n e a d r u m u l u i , u n d e tufişurile şi
rugii creşteau mai deşi. Ceva alb l icărea acolo, în-
dreptându-se către ei.
Trezirea • 137
— Dumnezeule, exclamă Meredi th. E Vickie Ben-
nett.
Fata se ivi, m e r g â n d împiedicat, în lumina faruri
lor şi rămase acolo, clătinându-se, c â n d M a t t apăsă
pe frână. Părul ei castaniu-deschis era ciufulit şi în-
i;ilcit, iar ochii aveau o privire sticloasă pe o faţă mur-
(Luă de p ă m â n t . Era doar într-un furou alb minuscul.
— Bag-o în maşină, spuse M a t t .
Meredi th deja deschidea portiera. Sări din maşină
şi alergă către fata năucită.
— Vickie, eşti bine? Ce-ai păţit?
Vickie gemu, cu privirea aţintită tot înainte. Apoi
brusc p ă r u să o v a d ă pe M e r e d i t h şi se prinse strâns
de ea, înfigându-şi unghiile în braţele ei.
— Plecaţi de aici, spuse ea, cu o privire plină de dis-
I icrare, cu vocea groasă, ciudată, ca şi cum ar fi avut
ceva în gură. Plecaţi cu toţii — plecaţi de-aici! Vine!
— Ce vine? Vickie, u n d e e Elena?
— Plecaţi acum...
M e r e d i t h se uită în lungul drumului , apoi o con
duse către maş ină pe fata care t r e m u r a .
— O să te l u ă m de aici, îi zise, d a r trebuie să ne
spui ce s-a î n t â m p l a t . Bonnie, dă-mi şalul tău. A
îngheţat de tot.
— A fost atacată, spuse M a t t cu o voce aspră. Şi
c într-un fel de şoc. î n t r e b a r e a e, u n d e sunt ceilalţi?
Vickie, Elena a fost cu tine?
138 • Jurnalele Vampirilor Trezirea * 139
Faţa lui era pal idă şi fălcile îi e rau încleştate, cu
muşchii încordaţi . M e r e d i t h îi u r m ă r i privirea în lun
gul d r u m u l u i şi apoi clătină din cap.
— M a t t , t rebuie să o d u c e m întâi pe ea înapoi .
7 rebuie să o ducem, spuse ea. Ascultă, şi eu sunt la fel
de îngrijorată p e n t r u Elena ca şi tine. D a r Vickie are
nevoie de un doctor , iar noi t rebuie să c h e m ă m
poliţia. N-avem ce face. T r e b u i e să ne în toarcem.
M a t t m a i privi câteva clipe lungi către d r u m , apoi
respiră a d â n c , şuierat. închise cu putere uşa, p o r n i
motorul şi întoarse maşina, cu mişcări violente.
Pe tot d r u m u l către oraş, Vickie vorbi, pr int re ge
mete, despre ochi.
E l e n a simţi buzele lui Ştefan atingându-i-le pe
ale ei.
Şi. . . totul deveni foarte simplu. T o a t e întrebări le
îşi p r imiră răspunsul, toate temerile se liniştiră, toate
îndoielile dispărură. C e e a ce simţea nu era d o a r pa
siune, ci o t a n d r e ţ e d u r e r o a s ă şi o dragoste atât de
puternică încât o făcea să se c u t r e m u r e . Ar fi p u t u t fi
î n s p ă i m â n t ă t o a r e în intensi tatea ei, d o a r că a tunci
când era cu el, nu se t e m e a de nimic.
îşi găsise locul.
Aici era locul ei, şi îl găsise în sfârşit. Cu Ştefan, se
simţea acasă.
El se trase p u ţ i n înapoi şi ea îl simţi t r e m u r â n d .
Vickie începu să p lângă, acoperindu-şi faţa cu
mâini le, în t imp ce M e r e d i t h î i înfăşură umer i i cu
şalul roz strălucitor al lui Bonnie.
— N u . . . Dick, spuse ea neclar. P ă r e a să o d o a r ă
c â n d vorbeşte. E r a m în biserică. . . a fost oribil. A
venit . . . ca o negură în juru l nostru. O negură întu
necată. Şi ochi. I-am văzut ochii în întuneric, arzând.
M-au ars . . .
— E în delir, spuse Bonnie. Sau isterie, sau cum
vrei să-i spui.
M a t t rosti încet şi clar:
— Vickie, te rog, spune-ne un singur lucru. U n d e
e Elena? Ce s-a-ntâmplat cu ea?
— Nu ştiu. Vickie ridică spre cer o faţă p ă t a t ă de
lacrimi. Dick şi cu m i n e . . . e r a m singuri. N o i . . . şi pe
u r m ă dintr-odată era în juru l nostru. Nu p u t e a m să
fug. Elena a zis că s-a deschis m o r m â n t u l . Poate că
de-acolo a venit. A fost oribil . . .
— Au fost în cimitir, în biserica în ruine, t raduse
Meredi th. Şi Elena a fost cu ei. Şi uitaţi-vă la asta.
în lumina plafonierei, văzură cu toţii zgârieturile
proaspete ş i a d â n c i care c o b o r a u de pe gâtul lui
Vickie p â n ă la corsajul de dantelă al furoului.
— Arată ca nişte u r m e de animale, spuse Bonnie.
Ca urmele u n o r gheare de pisică, poate .
— Pe b ă t r â n u l ăla de sub p o d nu l-au t e r m i n a t
nişte gheare de pisică, spuse M a t t .
140 • Jurnalele Vampirilor
— O h , Elena, şopti el lângă buzele ei. Nu
p u t e m . . .
— Am făcut-o deja, şopti ea, şi îl t rase d in n o u
lângă ea.
Era ca şi c u m îi putea auzi gândurile, îi putea simţi
sent imentele . Plăcerea şi d o r i n ţ a îi s t răbăteau, le-
gându-i, apropiindu-i mai mult. Iar Elena mai simţea
şi un izvor de emoţii mai profunde în adâncul lui. El
voia să o ţ ină lângă el p e n t r u totdeauna, să o prote
jeze de orice rău. Voia să o apere de orice rău care o
ameninţa . Voia să îşi unească viaţa cu a ei.
Simţi apăsarea t a n d r ă a buzelor lui pe gura ei, şi
cu greu p u t e a î n d u r a dulceaţa ei. Da, îşi spuse.
Senzaţiile o s trăbăteau asemenea u n o r valuri pe su
prafaţa unui iaz l impede şi nemişcat. Se îneca în ele,
în bucur ia pe care o simţea în Ştefan şi în delicioasa
reacţie care se năştea în ea. Dragos tea lui Ştefan o
scălda, strălucea pr in ea, a p r i n z â n d fiecare colţişor
întunecat din adâncul sufletului ei la fel ca un soare.
T r e m u r a de plăcere, de dragoste, de dor.
El se trase încet înapoi, ca şi c u m nu p u t e a suporta
să se despartă de ea, şi se priviră în ochii cu o bucu
rie mirată .
Nu spuseră nimic. Nu era nevoie de cuvinte. El o
mângâie pe păr, cu o atingere atât de uşoară încât ea
de-abia o simţi, ca şi cum el se t e m e a că ar p u t e a să
se spargă în mâinile lui. Şi atunci ea ştiu că nu fusese
Trezirea • 141
ura cea care îl făcuse să o evite a tâ ta v reme. N u , nu
fusese deloc ura .
Elena nu ştia cât t imp trecuse p â n ă ce c o b o r â r ă
m tăcere scările pensiunii. In oricare altă împrejurare
ar fi fost încânta tă să intre în superba maş ină n e a g r ă
a lui Ştefan, dar în seara aceasta abia o observă. El o
ijuu de m â n ă în t imp ce s t răbăteau străzile pustii.
Primul lucru pe care î l văzu Elena c â n d se apro-
piară de casa ei fură luminile.
— Poliţia, spuse ea, găsindu-şi vocea destul de
greu.
I se p ă r e a ciudat să vorbească d u p ă ce tăcuse atâta
vreme.
— Şi aia e maş ina lui Rober t , pe alee, uite şi ma
şina lui M a t t , spuse. Se uită la Ştefan, şi p a c e a care o
cuprinsese p ă r u dintr-odată fragilă. Mă întreb ce s-o
li întâmplat . Crezi că Tyler le-a spus deja. . .?
— Nici m ă c a r Tyler n-ar p u t e a f i a tâ t de prost,
spuse Ştefan.
O p r i lângă u n a dintre maşinile de poliţie şi Elena
îşi desfăcu fără tragere de in imă m â n a dintr-a lui. îşi
dorea din tot sufletul ca ea şi Ştefan să p o a t ă fi sin
guri, să nu mai fie niciodată nevoiţi să dea ochii cu
restul lumii.
D a r nu aveau ce face. Merseră pe alee p â n ă la uşă,
care era deschisă. înăuntru, toate luminile erau aprinse.
142 • Jurnalele Vampirilor Trezirea * 143
El, Bonnie şi M e r e d i t h stăteau în spatele mătuşii
J u d i t h şi al lui R o b e r t , p ă r â n d uşuraţi şi p u ţ i n stân-
|ciiiţi, şi foarte obosiţi.
- Am găsit-o a c u m vreo două-tre i ore, şi de
.iiunci te tot c ă u t ă m , a d ă u g ă M a t t .
— Atacată? spuse Elena, uluită. Atacată de cine?
— N i m e n i nu ştie, spuse M e r e d i t h .
— Ei, p o a t e că nici nu avem de ce să ne facem
riiji, spuse R o b e r t pe un ton liniştitor. D o c t o r u l a
.pus că s-a speriat foarte tare şi că băuse. Poate că
ii >ală povestea a fost d o a r în imaginaţ ia ei.
- Zgârieturi le alea n-au fost în imaginaţie, spuse
Matt, politicos dar cu î n c ă p ă ţ â n a r e .
- Ce zgârieturi? Despre ce vorbiţi voi? în t rebă
Elena, uitându-se pe r â n d la fiecare dintre ei.
- O să-ţi spun eu, zise M e r e d i t h şi îi povesti pe
icurt c u m ea şi ceilalţi o găsiseră pe Vickie. Ne tot
.punea că nu ştia u n d e eşti, că era singură cu Dick
când s-a întâmplat . Şi c â n d am adus-o aici, doctorul
a spus că nu p o a t e găsi nimic concludent. Nu păţise
ui mic, cu excepţia zgârieturilor, şi ele puteau fi făcute
de o pisică.
- Nu m a i erau şi alte semne pe ea? înt rebă Ste-
l . u i tăios.
Era p e n t r u p r i m a d a t ă că vorbea de c â n d intrase
ni casă, şi Elena î l privi, surprinsă de tonul lui.
E l e n a i n t r ă şi văzu o m u l ţ i m e de feţe în torcân-
du-se către ea. îşi d ă d u brusc seama c u m trebuia să
arate, s tând acolo în p r a g în pelerina neagră de cati
fea, lungă p â n ă la p ă m â n t , cu Ştefan Salvatore lângă
ea. Şi apoi mătuşa J u d i t h scoase un ţipăt şi în clipa
u r m ă t o a r e o s t rângea în bra ţe , scuturând-o şi îm
brăţişând-o în acelaşi t imp.
— Elena! O h , slavă D o m n u l u i că eşti b ine! D a r
u n d e ai fost? Şi de ce n-ai telefonat? Iţi dai seama
pr in ce-am trecut cu toţii?
E lena îşi rot i u imi tă privirile p r i n î n c ă p e r e . Nu
înţelegea nimic.
— Ne b u c u r ă m să te vedem din n o u acasă, spuse
Rober t .
— Am fost la pensiune, cu Ştefan, spuse ea încet.
M ă t u ş ă J u d i t h , el e Ştefan Salvatore; a închir iat o
c a m e r ă acolo. El m-a adus acasă.
— Iţi mul ţumesc , îi spuse m ă t u ş a J u d i t h lui
Ştefan peste capul Elenei. Apoi se d ă d u înapoi să o
privească pe E l e n a ş i în t rebă : D a r rochia t a . . .
p ă r u l . . . ce s-a-ntâmplât?
— Nu ştii? Deci Tyler nu v-a spus. Atunci de ce e
poliţia aici?
Elena se apropie instinctiv de Ştefan, şi îl simţi şi
pe el venind mai aproape, p e n t r u a o proteja.
— E aici pentru că Vickie Bennett a fost atacată în
cimitir în seara asta, spuse M a t t .
144 * Jurnalele Vampirilor
— N u , spuse Meredi th . Bineînţeles, o pisică n-ar
fi p u t u t să-i dea jos hainele, dar Dick putea. O h , şi
avea l imba muşcată.
— Ce? exclamă Elena.
— M u ş c a t ă r ă u de tot. Probabi l că sângerase
mult, şi a c u m o durea când vorbea.
Lângă Elena, Ştefan rămăsese complet nemişcat.
— A avut vreo explicaţie p e n t r u ce s-a întâmpla ! ?
întrebă el.
— E r a isterică, spuse M a t t . De-a dreptul isterică;
vorbea fără noimă. Zicea în t runa de nişte ochi şi de
o n e g u r ă î n t u n e c a t ă şi că nu p u t e a să fugă — şi
de-asta doctorul crede că e vorba de un soi de halu
cinaţie. D a r din câte ne p u t e m da seama, ea şi Dick
C a r t e r au fost în biserica r u i n a t ă din cimitir pe la
miezul nopţi i şi ceva a venit acolo şi i-a atacat.
— Nu 1-a atacat şi pe Dick, a d ă u g ă Bonnie, ceea
ce dovedeşte că acel ceva avea bun-gust. Poliţia 1-a
găsit leşinat pe p o d e a u a bisericii, şi nu-şi mai
aminteşte absolut nimic.
D a r Elena nu mai auzi ultimele cuvinte. Ceva în
grozitor se întâmplase cu Ştefan. Nu-şi d ă d e a seama
c u m de ştia ea asta, d a r ştia. El încremenise pe
măsură ce M a t t vorbea, iar acum, deşi nu se mişcase,
Elena simţea că între ei se căscase o distanţă uriaşă,
ca şi c u m se aflau pe malurile opuse ale unui sloi de
gheaţă plutitor, s trăbătut de n e n u m ă r a t e crăpătur i .
Trezirea • 145
Ştefan spuse, cu acea voce foarte c o n t r o l a t ă pe
, are ea o m a i auzise înainte, în c a m e r a lui:
- în biserică, Mat t?
- D a , în biserica în ruine, răspunse M a t t .
- Şi eşti sigur că a zis că era miezul nopţii?
- Nu p u t e a fi sigură, dar trebuie să f i fost c a m pe
.aunci. N o i am găsit-o la scurt t imp d u p ă . De ce?
Ştefan nu răspunse. Elena simţea distanţa dintre ei
i i escând.
— Ştefan, şopti ea. Apoi, cu voce tare, cu dispe-
rare: Ştefan, ce e?
El clătină din cap.
Nu mă îndepăr ta , gândi ea, d a r Ştefan nici m ă c a r
nu o privea. • — O să scape? înt rebă el brusc.
— Doctoru l zice că nu p r e a e nimic în neregulă
cu ea, spuse M a t t . N i m e n i nu a p o m e n i t ceva de
moarte.
Ştefan încuvi inţă din cap scurt; apoi se întoarse
către Elena.
— T r e b u i e să plec, spuse. A c u m eşti în s iguranţă.
Ea îl prinse de m â n ă pe c â n d el se întorcea spre uşă.
— Bineînţeles că sunt în s iguranţă, spuse Elena.
Dator i tă ţie. — D a , spuse el.
146 • Jurnalele Vampirilor
D a r în ochii lui nu se vedea nici un răspuns. Erau
fără viaţă, cu privirea ferită.
— S u n ă - m ă m â i n e , spuse ea, şi îi strânse m â n a ,
încercând să-i t ransmită ce simţea, sub privirile aten
te ale celorlalţi; îşi dorea ca el să înţeleagă.
El se uită, lipsit de expresie, la mâinile lor, apoi,
încet, către ea. Şi în cele din u r m ă îi strânse şi el
degetele.
— D a , Elena, şopti el şi îşi aţinti privirea într-a ei.
In clipa u r m ă t o a r e plecase.
E l e n a răsuflă a d â n c şi se întoarse către c a m e r a
plină de lume. M ă t u ş a J u d i t h cont inua să stea lângă
ea, privind fix la ceea ce se vedea din rochia r u p t ă de
sub pelerină.
— Elena, spuse ea, ce s-a întâmplat?
Şi ochii ei se îndreptară către uşa pe care Ştefan
tocmai ieşise.
Un soi de râs isteric u r c ă în gâtul Elenei, d a r şi-1
înăbuşi.
— Nu Ştefan a făcut asta, spuse ea. Ştefan m-a
salvat. Simţi c u m chipul i se înăspreşte şi se uită la
poliţistul din spatele mătuşi i J u d i t h . Tyler a fost,
Tyler Smal lwood. . .
9
ea nu era r e î n c a r n a r e a lui K a t h e r i n e .
î n d r e p t â n d u - s e către p e n s i u n e în t ă c e r e a
violacee de dinainte de ivirea zorilor. Ştefan
se gândi la lucrul acesta.
Asta îi spusese şi ei, şi era adevărat, dar abia a c u m
îşi d ă d e a seama cât de mult îi trebuise ca să ajungă la
această concluzie. Fusese conştient de fiecare răsu
flare şi mişcare a Elenei t imp de multe săptămâni , şi
înregistrase fiecare diferenţă.
Părul ei avea o n u a n ţ ă m a i deschisă decât cel al
lui K a t h e r i n e , iar sprâncenele şi genele erau mai în
chise la culoare. Ale lui K a t h e r i n e fuseseră a p r o a p e
argintii. Şi era m a i înaltă decât K a t h e r i n e , c a m cu o
pa lmă. Se mişca şi mult m a i liber; fetele din epoca
aceasta se s imţeau m u l t m a i bine în trupuri le lor.
148 • Jurnalele Vampirilor Trezirea • 149
Făcuse o p i ruetă în faţa lui Ştefan, r idicând cu o
m â n ă m i c u ţ ă rochia pl ină, lungă p â n ă l a p ă m â n t ,
ş i dezvăluind j u p o n u l galben din b r o c a r t de dede
subt. . .
„Vezi, e ch iar b r o d a t cu iniţialele mele . P a p a a
cerut asta. Mein lieber Papa..."
V o c e a ei se stinse şi ea se opri din piruetele ei, cu
o m â n ă lăsându-i-se uşor pe lângă t rup.
„ D a r ce s-a-ntâmplat, Ştefan? Nu zâmbeşt i . "
Nici m ă c a r nu p u t e a să încerce să zâmbească .
C â n d o vedea .acolo, albă şi aurie ca o viziune ete
rică, simţea o d u r e r e fizică. D a c ă o pierdea, nu ştia
c u m m a i p u t e a trăi .
Degetele i se strânseră convulsiv în j u r u l metalu
lui gravat.
„ K a t h e r i n e , c u m aş p u t e a să zâmbesc, c u m aş
putea să fiu fericit, c â n d . . . "
„ C â n d ? "
„ C â n d văd c u m te uiţi la D a m o n . " G a t a , a spus-o.
C o n t i n u ă , cu d u r e r e în glas: „ î n a i n t e ca el să v ină
acasă, tu ş i cu m i n e e r a m în fiecare zi î m p r e u n ă .
T a t ă l m e u şi al tău erau mulţumiţ i şi vorbeau chiar
de p lanur i de căsătorie. D a r a c u m zilele sunt tot mai
scurte, v a r a a p r o a p e că a trecut — şi tu petreci la fel
de m u l t t i m p cu D a m o n ca ş i cu m i n e . Singurul
motiv p e n t r u care ta ta îi îngăduie să stea aici e că tu
Nici m ă c a r ochii ei, ochii aceia care în p r i m a zi îl
făcuseră să încremenească în şocul recunoaşteri i, nu
erau de fapt la fel. Ochi i lui K a t h e r i n e fuseseră de
obicei mar i de o uimire copilărească sau lăsaţi în jos,
aşa cum se cuvenea p e n t r u o fată de la sfârşitul seco
lului al cincisprezecelea. D a r ochii Elenei îţi întâl
n e a u deschis privirea, se u i tau la t ine direct, fără
şovăială. Iar uneori se îngustau, plini de hotărâre, sau
provocatori , aşa c u m nu făcuseră niciodată ochii lui
K a t h e r i n e .
C â t priveşte graţia şi fascinaţia, cele d o u ă erau
asemănătoare . D a r în vreme ce K a t h e r i n e fusese un
pisoiaş alb, Elena era o tigroaică a lbă ca zăpada .
T r e c â n d pe lângă siluetele înalte ale arţarilor, Şte
fan se crispa la amint i rea ivită brusc în m i n t e a lui.
Nu voia să se gândească la asta, nu voia să-şi îngă
duie să.. . d a r imaginile deja se derulau în faţa ochi
lor săi. E r a ca şi c u m jurnalu l se deschisese deodată
şi el nu avea încotro şi t rebuia să privească pag ina în
t imp ce povestea se desfăşura în m i n t e a lui.
Alb, K a t h e r i n e fusese î m b r ă c a t ă în alb în acea zi.
O rochie nouă, albă, din mătase veneţiană, cu m â
neci despicate, p e n t r u a lăsa să se v a d ă cămaşa fină
de in de sub ea. P u r t a un colier de a u r cu perle în
juru l gâtului şi cercei mici, tot cu perle, la urechi .
Fusese a tât de î n c â n t a t ă de rochia n o u ă pe care
«a.8. d o c o m a n d a s e p e n t r u ea.
150 • Jurnalele Vampirilor
l-ai rugat asta. D a r de ce l-ai rugat asta, Kather ine?
C r e d e a m că ţii la m i n e . "
Ochi i ei albaştri se întristară.
„ D a r ţin mult la tine, Ştefan. O h , ştii că ţ in ! "
„Atunci de ce ai intervenit p e n t r u D a m o n la tatăl
meu? D a c ă nu erai tu, l-ar f i a r u n c a t pe D a m o n în
s t r a d ă . . . "
„ C e e a ce sunt sigur că ţie ţi-ar fi făcut m a r e
plăcere, frăţioare."
Vocea de la uşă era ca lmă şi arogantă, d a r când
Ştefan se întoarse văzu că ochii lui D a m o n ardeau de
furie.
„ O h , nu, nu e adevărat" , spuse Kather ine. „Ştefan
n-ar vrea niciodată să te vadă suferind."
Buzele lui D a m o n zvâcniră uşor şi el îi a r u n c ă
lui Ştefan o privire c iudată în t imp ce se apropia de
K a t h e r i n e .
„Poate că n u " , spuse el, şi vocea i se îmblânzi uşor.
„ D a r fratele m e u are d r e p t a t e într-o pr iv inţă cel
puţ in. Zilele devin tot mai scurte, şi c u r â n d tatăl tău
va părăsi Florenţa. Şi te va lua cu el — asta dacă nu
vei avea un motiv ca să r ă m â i . "
Dacă nu vei avea un soţ cu care să rămâi. Cuvintele nu
fuseseră rostite, dar le auziseră cu toţii. Baronul îşi
iubea prea mult fiica p e n t r u a o forţa să se mărite îm
potr iva voinţei sale. P â n ă la u r m ă va t rebui să f ie
h o t ă r â r e a lui K a t h e r i n e . Alegerea lui K a t h e r i n e .
Trezirea • 151
Acum, că subiectul fusese deschis, Ştefan nu mai
putea să tacă.
„ K a t h e r i n e ştie că t rebuie să-şi părăsească în
c u r â n d t a t ă l . . . " , începu el, a r ă t â n d ostentativ că î i
cunoştea secretul, d a r fratele lui îl întrerupse.
„Ah, da, înainte ca b ă t r â n u l să devină b ă n u i t o r " ,
spuse n o n ş a l a n t D a m o n . „ C h i a r ş i cel m a i iubi tor
tată începe să-şi p u n ă unele în t rebăr i c â n d fata lui
apare n u m a i n o a p t e a . "
Un val de furie ş i d u r e r e î l s t răbătu pe Ştefan.
Aşadar, e ra adevăra t ; D a m o n ştia. K a t h e r i n e î i
împărtăşise secretul ei şi fratelui său.
„ D e ce i-ai spus, Kather ine? De ce? Ce poţi să vezi
în el: un om căruia nu-i pasă de nimic altceva decât
de proprii le plăceri? C u m poate el să te facă fericită
când se gândeşte n u m a i la el?"
„Şi c u m p o a t e băiatul ăsta să te facă fericită c â n d
nu ştie nimic despre v ia ţă?" î l întrerupse D a m o n , cu
o voce tăioasă, pl ină de dispreţ. „ C u m te poate p r o
teja el c â n d nu a d a t n ic iodată p iept cu greutăţile?
Şi-a pe t recut tot t impul pr in t re cărţi şi picturi; lasă-1
să r ă m â n ă acolo."
K a t h e r i n e c lăt ina din cap, necăjită, iar ochii e i
albaştri ca o g e m ă erau înceţoşaţi de lacrimi.
„Nici unul din voi nu înţelege", spuse ea. „Credeţ i
că eu p o t să mă m ă r i t şi să r ă m â n aici în Florenţa, ca
orice altă d o a m n ă . D a r eu nu p o t să f iu ca orice altă
152 • Jurnalele Vampirilor
d o a m n ă . C u m aş p u t e a să am servitori care să îmi
urmărească fiecare mişcare? C u m aş p u t e a să locu
iesc într-un singur loc u n d e oameni i vor vedea că
scurgerea vremii nu mă atinge? Pentru mine nu va
exista niciodată o viaţă n o r m a l ă . " T r a s e aer a d â n c
în piept şi se uită pe rând la cei doi. „Cine alege să-mi
fie soţ trebuie să renunţe la viaţa în lumina soarelui",
şopti ea. „ T r e b u i e să a leagă să trăiască la l u m i n a
lunii şi în ceasurile întunericului ."
„Atunci tu t rebuie să alegi pe cineva care nu se
teme de u m b r e " , spuse D a m o n , şi Ştefan fu surprins
de intensitatea vocii lui. Nu-1 mai auzise niciodată pe
D a m o n vorbind atât de sincer sau cu atât de puţ ină
afectare. „ K a t h e r i n e , uită-te la fratele m e u ; va fi el
în stare să renunţe la lumina soarelui? Este mult p rea
ataşat de lucrurile obişnuite: prietenii lui, familia lui,
da tor ia lui faţă de Florenţa . î n t u n e r i c u l l-ar dis
t ruge."
„ M i n ţ i ! " strigă Ştefan. S p u m e g a de furie a c u m .
„Sunt la fel de puternic ca şi tine,Jrate, şi nu mă tem
de nimic, nici în u m b r ă , nici în lumina soarelui. Şi o
iubesc pe K a t h e r i n e mai mult decât îmi iubesc prie
tenii şi famil ia. . ."
„. . . sau dator ia ta? O iubeşti suficient de mult ca
să renunţ i şi la as ta?"
„ D a " , spuse Ştefan sfidător. „Suficient cât să
r e n u n ţ la tot . "
Trezirea • 153
D a m o n îi a r u n c ă unul dintre zâmbetele lui bruşte,
tulburătoare. Apoi se întoarse din n o u către K a t h e
rine.
„Se p a r e " , spuse el, „că alegerea este d o a r a ta.
Ai doi p re tendenţ i la m â n a ta; vrei să accepţi pe unul
dintre noi, sau pe nici u n u l ? "
K a t h e r i n e îşi încl ină încet capul aur iu. Apoi îşi
ridică ochii albaştri umezi şi îi privi pe a m â n d o i .
„Lăsaţ i-mă s ă m ă gândesc p â n ă d u m i n i c ă . I a r
până atunci n u m ă întrebaţi n imic . "
Ştefan încuviinţă din cap, fără tragere de inimă.
I ) a m o n spuse: „Şi d u m i n i c ă ? "
„ D u m i n i c ă seara, la apusul soarelui, îmi voi face
alegerea."
A m u r g u l . . . întunericul a d â n c , violet, al amurgu
lui.. .
Nuanţe le liliachii dispăreau în j u r u l lui Ştefan şi el
îşi reveni . Nu e r a apusul , c i răsăritul, care colora
cerul din j u r u l lui. Pierdut în gânduri , Ştefan ajun
sese p â n ă la m a r g i n e a păduri i .
Spre nord-vest vedea Podul Wickery şi cimitirul.
O altă amint i re îi acceleră pulsul.
î i spusese lui D a m o n că voia să renunţe la tot pen
tru K a t h e r i n e . Şi exact asta şi făcuse. R e n u n ţ a s e la
dreptul de a vedea lumina soarelui şi devenise p e n t r u
154 • Jurnalele Vampirilor Trezirea • 155
cunoaşte nicicând secretul. Nu va trebui nic icând să
renunţe la lumina soarelui p e n t r u mine.
în spatele lui cerul se lumina. D a r înainte să plece,
îşi trimise în eter un g â n d iscoditor, cu t o a t ă forţa
durerii din spatele lui, căutând o altă Putere care s-ar
putea afla p r i n p r e a j m ă . C ă u t â n d o altă explicaţie
pentru ceea ce se întâmplase în biserică.
D a r nu era nimic, nici o u r m ă de răspuns. Cimi
tirul îşi râse de el în tăcere.
Elena se trezi cu soarele strălucindu-i în fereastră.
Se simţi d i n t r - o d a t ă ca şi c u m t o c m a i îşi revenise
d u p ă o lungă răceală, şi ca şi c u m ar fi fost d imineaţa
de C r ă c i u n . Se ridică în capul oaselor, cu gânduri le
învălmăşite.
Au. O d u r e a tot t rupul . D a r ea şi Ştefan — totul
era a c u m în regulă. Ticălosul ăla bea t de T y l e r . . .
Dar Tyler nu mai conta. Nimic nu mai conta în afară
de faptul că Ştefan o iubea.
Cobor î la p a r t e r în c ă m a ş ă de n o a p t e , dându-şi
seama d u p ă l u m i n a din ferestre că dormise foarte
mult. M ă t u ş a J u d i t h şi M a r g a r e t erau în living.
— B u n ă d imineaţa , m ă t u ş ă J u d i t h . O îmbrăţ i şa
strâns pe m ă t u ş a uimită. Şi b u n ă dimineaţa, dovle
cel. O luă în braţe pe M a r g a r e t şi dansă cu ea pr in
cameră . Şi . . . oh, b u n ă dimineaţa, R o b e r t !
ea o c r e a t u r ă a întunericului . Un v â n ă t o r c o n d a m
nat să fie veşnic el însuşi vânat, un hoţ care trebuia să
fure viaţă p e n t r u a-şi umple proprii le vene.
Şi p o a t e un criminal.
N u , spuseseră că fata aceea, Vickie, nu avea să
m o a r ă . D a r p o a t e că u r m ă t o a r e a lui victimă da. Cel
mai r ă u lucru în legătură cu ult imul lui atac era că
nu-şi amintea nimic de el. îşi aducea aminte de slăbi
ciune, de d o r i n ţ a copleşitoare, şi îşi a m i n t e a c u m
pătrunsese clătinându-se în biserică, dar nimic d u p ă
aceea. îşi revenise afară, cu ţ ipătul Elenei răsu-
n â n d u - i în urechi — şi alergase spre ea fără să se
oprească să se întrebe ce se putuse întâmpla.
E l e n a . . . Pentru o clipă, simţi un val de bucurie şi
încântare pură , şi uită de orice altceva. Elena, caldă
p r e c u m lumina soarelui, dulce ca dimineaţa, dar cu
un miez de oţel care nu p u t e a f i frânt. E r a asemenea
unui foc a r z â n d în gheaţă, p r e c u m tăişul ascuţit al
unui p u m n a l de argint.
D a r avea el dreptul de a o iubi? Sentimentele lui
p e n t r u ea o p u n e a u în pericol. Şi dacă, data u r m ă
toare c â n d îl copleşea dorinţa, Elena avea să fie fiinţa
omenească aflată în apropierea lui, cel mai apropia t
potir u m p l u t cu sângele cald şi dă tă tor de viaţă?
Am să m o r şi n-am să mă at ing de ea, îşi spuse,
făcând din g â n d un j u r ă m â n t . Am să m o r de sete
înainte să mă ating de venele ei. Şi j u r că nu-mi va
156 • Jurnalele Vampirilor Trezirea • 157
Bonnie şi M e r e d i t h se opr i ră în prag, cu un aer
neobişnuit de formal. Elena se simţea şi ea stânjenită
şi aşteptă p â n ă ce m ă t u ş a ei ieşi din bucătăr ie ca să
vorbească.
Apoi îşi drese glasul, cu ochii aţintiţi pe o p lacă
tocită de l inoleum. Furişă o privire în sus şi văzu că
Bonnie şi M e r e d i t h pr iveau la aceeaşi placă.
Izbucni în râs şi, auzind-o, cele d o u ă fete r idicară
ochii.
— Sunt p r e a fericită chiar şi p e n t r u a mă apăra ,
spuse Elena, întinzându-şi braţele către ele. Şi ştiu că
ar t rebui să-mi p a r ă r ă u p e n t r u ce am zis, şi îmi pare,
dar nu p o t să-mi iau un aer jalnic. Am fost groaznică
şi meri t să fiu pusă la zid, şi a c u m p u t e m să pretin
d e m că nu s-a în tâmpla t nimic?
— Ar trebui să-ţi p a r ă rău, că ai p lecat şi ne-ai
lăsat aşa, o cer tă Bonnie , în t imp ce toate trei se
îmbrăţişau.
— Şi t o c m a i cu Tyler Smal lwood! exc lamă
Meredi th .
— Ei b ine , asta mi-a fost î n v ă ţ ă t u r ă de minte ,
spuse Elena şi p e n t r u o clipă se simţi depr imată .
Apoi Bonnie râse cristalin.
— Şi pe u r m ă ai dat lovitura cea m a r e — Ştefan
Salvatore! Şi ce intrare dramat ică v-aţi făcut! C â n d ai
a p ă r u t în uşă cu el, am crezut că am o halucinaţie.
C u m ai facut-o?
Puţin stânjenită de exuberanţa ei şi de cămaşa de
noapte , o puse jos pe M a r g a r e t şi se duse repede în
bucătăr ie .
M ă t u ş a J u d i t h veni d u p ă ea. Deşi avea cearcăne
negre sub ochi, zâmbea.
— Pari foarte binedispusă în d imineaţa asta.
— O h , chiar sunt.
Elena o îmbrăţişa din nou, ca p e n t r u a-şi cere ier
tare p e n t r u cearcăne.
— Ştii că trebuie să m e r g e m la şerif să discutăm
despre Tyler.
— D a . Elena scoase nişte suc din frigider şi îşi
t u r n ă un p a h a r . D a r p o t să mă duc mai întâi p â n ă la
Vickie Bennett? Ştiu că t rebuie să fie tare necăjită,
mai ales că se p a r e că n imeni nu o crede.
— Tu o crezi, Elena?
— D a , spuse ea încet. O cred. Şi, m ă t u ş ă J u d i t h ,
adăugă ea, luând o hotărâre , şi mie mi s-a în tâmplat
ceva în biserică. Mi s-a p ă r u t că . . .
— Elena! Bonnie şi M e r e d i t h au venit să te vadă,
se auzi vocea lui R o b e r t din vestibul.
încrederea în sine a Elenei dispăru.
— O h . . . trimite-le aici, strigă Elena şi luă o
înghiţitură de suc de portocale. O să-ţi povestesc mai
târziu, îi promise mătuşii J u d i t h , în v reme ce se au
zeau paşi apropiindu-se de bucătăr ie .
158 • Jurnalele Vampirilor Trezirea • 159
— Vickie, scumpo, au venit nişte fete de la şcoală
să te vadă. Să nu staţi p r e a mul t , a d ă u g ă ea către
Elena, deschizând uşa.
— N-o să stăm, promise Elena.
I n t r ă într-un dormi tor drăguţ, în alb şi albastru,
cu celelalte fete în u r m a ei. Vickie stătea întinsă pe
pat, sprijinită pe p e r n e , cu o pilotă bleu trasă p â n ă
sub bărb ie . F a ţ a ei era a lbă ca h â r t i a şi ochii cu
pleoape grele priveau ţ intă înainte.
— Aşa ară ta şi aseară, şopti Bonnie.
Elena se apropie de pat .
— Vickie, ^puse ea încet.
Vickie cont inua să privească înainte, d a r Elenei i
se p ă r u că respiraţia ei se accelerează uşor.
— Vickie, mă auzi? Sunt Elena Gilbert.
Se uită la Bonnie şi Mered i th , neştiind ce să facă.
— Se p a r e că i-au d a t nişte c a l m a n t e , spuse
Meredi th .
D a r d o a m n a Bennett n u pomenise nimic d e me
dicamente, încruntată , Elena se întoarse din nou spre
fata care nu avea nici o reacţie.
— Vickie, sunt eu, Elena. V o i a m d o a r să vorbesc
cu tine despre ce s-a în tâmplat aseară. V r e a u să ştii
că eu cred tot ce spui tu că s-a î n t â m p l a t . E l e n a
ignoră privirea a tentă a lui M e r e d i t h şi cont inuă: Şi
voiam să te î n t r e b . . .
— N - a m făcut-o eu. A a p ă r u t el, a semenea cava
leriei în filmele alea vechi.
— Ca să-ţi apere o n o a r e a , spuse Bonnie . Ce-ar
p u t e a fi mai palpitant?
— C r e d că-mi vin în minte câteva chestii, spuse
Meredi th. D a r poate că şi pe-asta le-a rezolvat Elena.
— O să vă povestesc totul, spuse Elena, dându-le
drumul şi făcând un pas în spate. D a r mai întâi, veniţi
cu mine acasă la Vickie? Vreau să vorbesc cu ea.
— De fapt, poţi să vorbeşti cu noi în t imp ce te îm
braci, şi pe d r u m , şi în t imp ce te speli pe dinţi, spuse
Bonnie cu h o t ă r â r e . Şi dacă laşi deopar te orice deta
liu, cât de mic, o să ai de-a face cu Inchiziţia spaniolă.
— Ştii, spuse Meredi th ştrengăreşte, p â n ă la u r m ă
eforturile domnului T a n n e r au fost răsplătite. Bonnie
ştie a c u m că Inchiziţia spaniolă nu e o formaţie rock.
Elena r â d e a pl ină de exuberanţă în t imp ce urcau
scările.
D o a m n a Bennet t p ă r e a pa l idă ş i obosită, d a r le
invită să intre.
— Vickie se odihneşte; doctorul a spus să stea în
pat , explică ea cu un zâmbet t remurător .
Elena, Bonnie şi M e r e d i t h se înghesuiră în vesti
bulul strâmt.
D o a m n a Bennett bătu uşor în uşa camerei lui Vickie.
160 * Jurnalele Vampirilor
— N u !
Un ţ ipăt ascuţit, disperat, ţâşni din gâtul lui
Vickie. T r u p u l care p â n ă a tunci fusese la fel de
nemişcat ca o statuie de ceară începu brusc să se agite
violent. Părul castaniu-deschis al lui Vickie îi biciuia
obrajii pe c â n d ea îşi smucea capul înainte şi înapoi
şi mâinile ei bă teau aerul cu mişcări spasmodice.
— N u ! N u ! ţ ipa ea.
— Fă ceva! icni Bonnie. D o a m n ă Bennett ! D o a m
nă Bennett !
Elena şi M e r e d i t h încercau să o ţ ină pe Vickie pe
p a t şi ea se lupta cu ele. Ţipetele continuară, ascuţite.
Apoi deodată m a m a lui Vickie era lângă ele, încer
când să o ţ ină, împingându-le pe fete deopar te .
— Ce i-aţi făcut? strigă ea.
Vickie se agăţa de m a m a ei, î n c e p â n d să se
liniştească, dar apoi ochii cu pleoape grele o văzură
pe Elena peste u m ă r u l d o a m n e i Bennett .
— Şi tu eşti în asta! Eşti rea ! ţ ipă ea isteric la
Elena. Pleacă de lângă mine !
Elena era uluită.
— Vickie! Am venit d o a r să te î n t r e b . . .
— C r e d că ar fi b ine să pleci a c u m . Lasă-ne în
pace, spuse d o a m n a Bennett, strângându-şi fiica pro
tector. Nu vezi ce-i faci?
Intr-o tăcere uluită, Elena ieşi din c a m e r ă . Bon
nie şi M e r e d i t h o u r m a r ă .
Trezirea * 161
— T r e b u i e să fie m e d i c a m e n t e l e , spuse Bonnie
când ajunseră în stradă. Bătea câmpii .
— Şi mâini le ei, îi spuse M e r e d i t h Elenei. C â n d
am încercat să o liniştim, am apucat-o de o m â n ă .
Era rece ca gheaţa.
Elena clătină din cap, nedumer i tă . Nimic nu avea
noimă, d a r nu voia ca asta să-i strice ziua. Nu voia.
Disperată, căută în minte ceva care să şteargă expe
rienţa avută, care să-i îngăduie să-şi păstreze starea
de fericire.
— Ştiu, spuse ea. Pensiunea.
— Ce?
— I-am spus lui Ştefan să mă sune azi, dar ce-ar
fi să m e r g e m noi în schimb p â n ă la pensiune? Nu e
departe de aici.
— D o a r vreo douăzeci de m i n u t e de mers pe jos,
spuse Bonnie. Se lumină la faţă. M ă c a r am p u t e a în
sfârşit să-i vedem camera .
— De fapt, spuse Elena, mă g â n d e a m că voi d o u ă
aţi p u t e a aştepta jos. Eei, o să-1 văd d o a r câteva mi
nute, a d ă u g ă ea apărându-se, c â n d le văzu privirea.
Poate că era ciudat, d a r nu voia încă să-1 î m p a r t ă
pe Ştefan cu prietenele ei. E r a atât de n o u p e n t r u ea,
încât p ă r e a a p r o a p e un secret.
Bătură în uşa lucioasă de stejar şi d o a m n a Flowers
le deschise. E r a o femeie m ă r u n ţ i c ă şi zbârci tă, cu
nişte ochi negri surpr inzător de strălucitori.
162 • Jurnalele Vampirilor Trezirea • 163
abia l u m i n a t ă din capătul treptelor, avu sentimentul
că intrase într-o cu totul altă lume.
Bătu la uşă timid.
— Ştefan?
N u a u z e a nici u n sunet d i n ă u n t r u , d a r d e o d a t ă
uşa se deschise. T o a t ă l u m e a a r a t ă pal idă şi obosită
astăzi, îşi spuse Elena, şi în clipa u r m ă t o a r e era în
braţele lui.
Braţele acelea se strânseră convulsiv în j u r u l ei.
— Elena. O h , E l e n a . . .
Apoi el se trase înapoi. E r a exact aşa c u m fusese şi
în seara prececlentă; Elena simţea abisul care se căsca
între ei. V ă z u privirea rece, distantă, care a p ă r e a în
ochii lui.
— N u , spuse ea, fără să-şi dea seama că vorbeşte
cu glas tare . N-o să te las.
Şi îi trase gura către a ei.
Pent ru o clipă nu veni nici un răspuns, apoi el se
c u t r e m u r ă şi sărutul lui deveni arzător . Degetele lui
se împlet iră în păru l ei şi universul dispăru în juru l
Elenei. Nu m a i exista nimic în afară de Ştefan, şi de
braţele lui care o strângeau, şi de focul buzelor lui pe
gura ei.
C â t e v a m i n u t e m a i târziu — sau câteva secole —
se desprinseră din îmbrăţişare, şi a m â n d o i t r e m u r a u .
D a r r ă m a s e r ă privindu-se în ochi, ş i Elena văzu că
— Tu trebuie să fii Elena, spuse ea. V - a m văzut
pe tine şi Ştefan ieşind aseară, şi c â n d s-a întors mi-a
spus c u m te c h e a m ă .
— Ne-aţ i văzut? î n t r e b ă Elena, u imită . Eu nu
v-am văzut.
— N u , nu m-ai văzut, spuse d o a m n a Flowers şi
chicoti. Ce d r ă g u ţ ă eşti, d r a g a m e a . O fată foarte
drăguţă.
Şi o mângâie pe obraz.
— A ă ă . . . mul ţumesc, spuse Elena stânjenită.
Nu-i plăcea felul în care o fixau ochii aceia ca de
pasăre. Se uită pe lângă d o a m n a Flowers la scări.
— E acasă Ştefan?
— T r e b u i e să fie, dacă nu şi-a luat zborul de pe
acoperiş! spuse d o a m n a Flowers şi chicoti din nou.
Elena râse politicos.
— Noi r ă m â n e m aici cu d o a m n a Flowers, îi spuse
M e r e d i t h Elenei, în t imp ce Bonnie îşi d ă d e a ochii
peste cap cu un aer de mart ir .
Ascunzându-şi zâmbetul, Elena încuviinţă din cap
şi urcă scările.
Ce casă veche şi ciudată, se gândi din n o u în t imp
ce găsea al doilea şir de trepte ce p o r n e a u din c a m e r a
de la etaj. Vocile de jos se auzeau nedesluşit de aici,
şi c â n d începu să urce treptele vocile d i s p ă r u r ă cu
totul. E r a învăluită în tăcere, şi c â n d ajunse la uşa
164 • Jurnalele Vampirilor Trezirea • 165
Părea că loveşte cu pantoful în balustradă.
Ştefan oftă.
— C r e d că ar t rebui să mă duc să văd ce vrea.
Se desprinse de ea, cu chipul lipsit de expresie.
R ă m a s ă s ingură, Elena îşi încrucişa braţe le pe
piept şi se înfiora. E r a atât de frig aici. Ar trebui să
aibă un foc, îşi spuse, rotindu-şi alene privirea pr in
c a m e r ă ş i oprindu-şi-o pe c o m o d a de m a h o n pe care
o cercetase cu o seară în u r m ă .
Caseta.
Se uită la uşa închisă. D a c ă Ştefan se întorcea şi o
p r i n d e a . . . C h i a r nu trebuia să o facă — dar deja se
îndrepta către c o m o d ă .
Gândeş te- te la nevasta lui Barbă-Albastră, îşi
spuse. Pe ea, curiozitatea a omorât-o. D a r degetele ei
erau deja pe capacul de metal . Cu in ima bătându-i
nebuneşte, îl ridică.
In l u m i n a slabă din încăpere, caseta p ă r u la în
ceput goală, şi Elena râse nervos. La ce se aşteptase?
La scrisori de dragoste de la Caroline? La un p u m n a l
plin de sânge?
Apoi văzu fâşia subţire de mătase, împătur i tă cu
grijă într-un colţ al casetei. O scoase şi şi-o trecu prin
tre degete. E r a pangl ica de culoarea caisei pe care o
pierduse în a d o u a zi de şcoală.
pupilele lui Ştefan erau p r e a di latate chiar şi în
lumina slabă din încăpere, şi că nu era decât o b a n d ă
subţire de verde în j u r u l pupi le lor negre . P ă r e a
ameţit , iar gura lui — gura aceea m i n u n a t ă ! — era
umflată.
— C r e d , spuse el, şi ea sesiză felul în care îşi stă
p â n e a vocea, că ar t rebui să avem grijă c â n d fa
cem asta.
Elena încuviinţă, la fel de ameţită. Nu în public, îşi
spuse. Şi nu c â n d Bonnie şi Meredi th aşteptau jos. Şi
nu când erau absolut singuri, d o a r dacă n u . . .
— D a r poţi să mă ţii în braţe, spuse ea.
Ce c iudat că d u p ă t o a t ă acea pas iune se p u t e a
simţi în siguranţă, atât de liniştită, în braţele lui.
— Te iubesc, şopti ea în lâna aspră a puloverului
lui.
II simţi c u m se înfioară.
— Elena, spuse el din nou, şi era un sunet aproape
disperat.
Ea înălţă capul.
— Ce-i rău în asta? Ce poate fi rău în asta, Şte
fan? Tu nu mă iubeşti?
— E u . . .
Se uită la ea neajutorat . . . şi apoi auziră slab vocea
d o a m n e i Flowers strigând din josul scărilor.
— Băiete! Băiete! Ştefan!
10
7 octombrie, pe la 8 a.m.
ragă Jurnalule,
Scriu asta în timpul orei de trigonometrie,
şi sper ca doamna Halpern să nu mă vadă.
N-am avut timp să scriu aseară, deşi am vrut. Ieri
a fost o zi nebună, amestecată, la fel ca seara balului.
Stând aici la şcoală în această dimineaţă, am aproape
impresia că tot ce s-a întâmplat în weekendul acesta a
fost doar un vis. Lucrurile proaste au fost atât de
proaste, dar lucrurile bune au fost foarte, foarte bune.
N-am de gând să depun plângere împotriva lui
Tyler. Oricum a fost suspendat de la cursuri şi dat afară
din echipa de fotbal. La fel şi Dick, pentru că s-a
îmbătat la bal. Nimeni nu o spune, dar cred că multă
168 • Jurnalele Vampirilor
lume consideră că el e de vină pentru ce i s-a întâmplat
lui Vickie. Sora lui Bonnie l-a văzut pe Tyler la spital
ieri şi a spus că avea amândoi ochii învineţiţi şi toată
faţa vânătă. Nu pot să nu mă gândesc cu îngrijorare la
ce o să se întâmple când el şi Dick se vor întoarce la
şcoală. Acum au mai mult ca niciodată un motiv să-l
urască pe Ştefan.
Şi pentru că am ajuns la Ştefan... Când m-am tre
zit azi-dimineaţă, am intrat în panică şi mi-am spus:
„Şi dacă nimic din toate astea nu e adevărat? Şi dacă
nu s-a întâmplat niciodată, sau poate el s-a răzgân
dit?" Iar mătuşa Judith a fost îngrijorată la micul
dejun pentru că din nou nu am putut înghiţi nimic. Dar
pe urmă m-am dus la şcoală şi l-am văzut pe coridor
lângă secretariat, şi ne-am uitat unul la altul, şi atunci
am ştiut. Chiar înainte să se întoarcă să plece, a zâm
bit, într-un fel tainic. Şi am înţeles şi asta, şi avea
dreptate, era mai bine să nu ne apropiem într-un loc
public, asta dacă nu voiam să creăm senzaţie printre
secretare.
Da, cu siguranţă suntem împreună. Acum nu mai
trebuie decât să găsesc o modalitate sâ-i explic asta lui
Jean-Claude. Ha ha.
Ceea ce nu înţeleg e de ce Ştefan nu se bucură la fel
de mult ca şi mine. Când suntem împreună, pot să simt
ceea ce simte el, şi ştiu cât de mult mă vrea, cât de mult
Trezirea • 169
mă iubeşte. Simt în el o foame aproape disperată atunci
când mă sărută, ca şi cum ar vrea să-mi smulgă sufle
tul din trup. Ca o gaură neagră care
Tot 7 octombrie, pe la 2 p.m.
Ei, aici e o întrerupere, pentru că d o a m n a Hal-
p e r n m-a prins. Chiar a început să citească cu voce
tare ceea ce scrisesem, dar pe urmă cred că subiectul
i-a aburit ochelarii şi s-a oprit. Nu a fost deloc amu
zată. Oricum, sunt prea fericită ca să-mi pese de
chestii minore, cum ar fi o corigentă la trigonometrie.
Ştefan şi cum mine am mâncat la prânz împreună,
sau cel puţin ne-am dus şi ne-am aşezat într-un colţ cu
prânzul meu. El nici nu s-a obosit să-şi aducă ceva de
mâncare şi, bineînţeles, până la urma nici eu n-am mân
cat. Nu ne-am atins prea mult — nu, n-am Jăcut-o —
dar am vorbit şi ne-am privit mult. Voiam să-l ating.
Mai mult decât pe orice alt băiat pe care îl cunoşteam.
Şi ştiu că şi el vrea, dar se înfrânează.
Asta e ce nu înţeleg, de ce luptă aşa, de ce îşi
înăbuşă dorinţa, de ce se înfrânează. Ieri în camera lui
am găsit o dovadă clară că mă urmărea încă de la
început. Ţi-aduci aminte că ţi-am spus cum în a doua
zi de şcoală am fost cu Bonnie şi Meredith în cimitir?
Ei bine, ieri am găsit în camera lui Ştefan panglica de
culoarea caisei pe care o purtam în acea zi- Mi-aduc
170 • Jurnalele Vampirilor
aminte că mi-a căzut din mână în timp ce alergam, şi
probabil că el a găsit-o şi a păstrat-o. Mu i-am spus că
ştiu, pentru că e clar că vrea să păstreze secretul, dar
asta dovedeşte — nu-i aşa? — că ţine la mine.
Şi să ştii că mai există cineva care nu e de loc
amuzată. Caroline. Se pare că în fiecare zi la prânz
îl târâse în laboratorul foto, şi când astăzi el n-a
apărut, Caroline a pornit să-l caute, până când ne-a
găsit. Bietul Ştefan, uitase cu totul de ea, şi chiar şi el
a fost şocat cum de putuse uita. După ce ea a plecat —
şi, aş putea adăuga, cu faţa într-o nuanţă destul de
nesănătoasă de verde — Ştefan mi-a povestit cum se
ţinuse, scai de el din prima săptămână de şcoală. îi
spusese că observase că el nu prea mânca la prânz şi
nici ea nu mânca pentru că era la regim, aşa că ce-ar
fi să se ducă amândoi într-un loc plăcut şi să se rela
xeze? M-a spus nimic rău despre ea (ceea ce cred că e
felul în care consideră el că ar trebui să se poarte,
adică un gentleman nu face aşa ceva), dar a spus că nu
era absolut nimic între ei. Iar pentru Caroline, cred că
a fost mai rău să vadă că uitase de ea decât dacă arfi
lovit-o cu pietre.
Mă întreb totuşi de ce Ştefan nu mănâncă la prânz.
E ciudat pentru un tip care joacăfotbal.
O-o. Domnul Tanner tocmai a trecut pe lângă
mine şi mi-am trântit la timp caietul de notiţe peste
Trezirea • 171
jurnal. Bonnie chicoteşte în spatele cărţii de istorie,
văd cum i se scutură umerii. Iar Ştefan, care stă în
faţa mea, pare atât de tensionat de parcă în clipa
următoare o să sară din bancă. Matt îmi aruncă pri
virea aia care spune „ai înnebunit", iar Caroline mă
priveşte furioasă. Eu am un aer foarte, foarte nevino
vat, şi scriu cu ochii aţintiţi înainte la Tanner. Aşa
că dacă ce scriu e puţin tremurat şi dezlânat, o să
înţelegi de ce.
în ultima lună n-am fost eu însămi. M-am putut să
gândesc limpede şi să mă concentrez prea mult la
altceva în afară de Ştefan. Sunt atâtea lucruri pe care
trebuia să le fac şi nu le-am făcut, încât mă sperii. Ar
trebui să mă ocup de decoraţiunile pentru Casa Bân
tuită, şi n-am făcut absolut nimic. Acum mai am
exact trei săptămâni şi jumătate să rezolv totul — şi tot
ce vreau e să fiu cu Ştefan.
Aş putea să ies din comitet. Dar asta ar însemna că
le las pe Bonnie şi Meredith să se descurce singure.
Şi-mi tot aduc aminte de ce mi-a zis Matt când l-am
rugat să-l aducă pe Ştefan la bal: „ Tu vrei ca toţi şi
toate să se învârtă în jurul Elenei Gilbert."
Dar nu e adevărat. Sau cel puţin, dacă aşa a fost în
trecut, nu vreau să mai fie adevărat de-acum înainte.
Vreau... oh, asta o să sune total stupid, dar vreau săfiu
demnă de Ştefan. Ştiu că el nu i-ar lăsa baltă pe băieţii
172 • Jurnalele Vampirilor
din echipă doar pentru că aşa ar avea chef. Vreau săfie
mândru de mine.
Vreau să mă iubească la fel de mult cât îl iubesc şi eu.
— Grăbeşte-te, strigă Bonnie din uşa sălii de gimnastică.
Lângă ea, administratorul liceului, d o m n u l Shelby,
aştepta.
E lena a r u n c ă o ul t imă privire lungă către silue
tele îndepărtate de pe terenul de fotbal, apoi traversă
fără tragere de i n i m ă z o n a asfaltată şi se apropie de
Bonnie .
— V o i a m d o a r să-i spun lui Ştefan u n d e mă duc,
spuse ea.
C h i a r şi d u p ă o s ă p t ă m â n ă cu Ştefan, tot mai era
e m o ţ i o n a t ă d o a r c â n d î i rostea n u m e l e . în fiecare
seară din această s ă p t ă m â n ă , el venise la ea acasă,
a p ă r â n d la uşă la v r e m e a apusului, cu mâinile în bu
zunare, cu j a c h e t a lui cu gulerul ridicat. De obicei se
p l imbau în lumina amurgului sau stăteau pe v e r a n d ă
şi vorbeau. Deşi nu discutaseră n imic despre asta,
Elena ştia că era felul în care Ştefan se asigura că nu
erau singuri, într-un loc retras. De la noaptea balului,
el avusese grijă să fie m e r e u aşa. Să-i apere onoarea ,
îşi spuse Elena cu un z â m b e t s t r â m b , d a r şi cu o
strângere de inimă, pentru că în adâncul inimii ei ştia
că era vorba de mai mult .
Trezirea * 173
— Poate să trăiască şi fără tine o seară, spuse Bon
nie fără nici un pic de înţelegere. D a c ă te duci să
vorbeşti cu el n-o să mai pleci de acolo, şi eu tare aş
vrea să ajung acasă la t imp p e n t r u cină.
— B u n ă , d o m n u l e Shelby, î i spuse E l e n a a d m i
nistratorului, care aştepta răbdător .
Spre surpr inderea ei, el îi făcu cu ochiul cu un aer
solemn.
— U n d e e Meredi th? adăugă Elena.
— Aici, se auzi o voce în spatele ei şi M e r e d i t h
a p ă r u cu o cutie de car ton cu dosare şi carneţele de
note în braţe . Ara luat toate lucrurile din dulapul tău.
— Astea sunteţ i toate? î n t r e b ă d o m n u l Shelby.
Bun, a c u m , fetelor, ţineţi uşa închisă şi încuiată, da?
Aşa n imeni nu p o a t e să intre.
Bonnie, care tocmai păşea înăuntru, se opri .
— Sunteţ i sigur că nu e n i m e n i î n ă u n t r u deja?
întrebă ea p r u d e n t ă .
Elena î i d ă d u un ghiont în spate.
— Grăbeşte-te, o imită ea răutăcioasă. V r e a u să
ajung acasă la t imp p e n t r u cină.
— Nu e absolut n imeni î n ă u n t r u , spuse d o m n u l
Shelby, mustăc ind. D a r voi, fetelor, să strigaţi dacă
vreţi ceva. Eu sunt pe aici.
U ş a se t r â n t i în u r m a lor cu un sunet c iudat de
ferm.
174 • Jurnalele Vampirilor
— M u n c ă , spuse M e r e d i t h r e s e m n a t ă , şi puse
cutia jos.
E lena încuviinţă din cap şi începu să măsoare cu
privirile î n c ă p e r e a m a r e şi goală. în fiecare an, de
Hal loween, Consiliul elevilor organiza o Casă Bân
tuită p e n t r u a a d u n a fonduri. Elena fusese în comi
tetul de d e c o r a r e în ultimii doi ani , î m p r e u n ă cu
Bonnie şi Meredith, dar era cu totul altfel acum, când
era preşedintă . T r e b u i a să ia decizii care aveau să
afecteze pe toată lumea, ş i nici m ă c a r nu se p u t e a
baza pe ceea ce fusese făcut în anii trecuţi.
Casa Bântui tă era de obicei instalată într-o maga
zie din depozitul de cherestea, d a r în u r m a ultimelor
evenimente şi a sentimentului de nesiguranţă tot mai
m a r e din oraş, se hotărâse că sala de sport a şcolii era
m a i sigură. Pent ru Elena, asta î n s e m n a regândi rea
întregului aspect interior, ş i e rau m a i p u ţ i n de trei
săptămâni p â n ă la Hal loween.
— De fapt, e destul de s traniu aici, spuse încet
Meredi th .
Şi chiar era tulburătoare prezenţa lor în sala mare ,
cu uşa închisă, îşi spuse Elena. Şi, fără să vrea, îşi co
borî vocea.
— H a i să o m ă s u r ă m mai întâi, spuse.
S t răbătură încăperea, şi paşii lor sunară cu ecou.
Trezirea * 175
— Bun, spuse Elena d u p ă ce t e r m i n a r ă . Să tre
cem la t reabă.
î n c e r c ă să-şi î n d e p ă r t e z e senzaţia de nelinişte,
spunându-şi că era ridicol să se s imtă t u l b u r a t ă în
sala de sport a şcolii, cu Bonnie şi M e r e d i t h lângă ea
şi cu o întreagă echipă de fotbal antrenându-se la nici
două sute de metr i depăr tare .
Cele trei fete se aşezară în g r a d e n e cu pixuri şi
carneţele de noti ţe în m â n ă . Elena şi M e r e d i t h se
uitară peste schiţele din anii precedenţ i , în t imp ce
Bonnie îşi ronţă ia capătul pixului şi se uita î n j u r gân
ditoare.
— Aşa deci, asta e sala de sport, spuse M e r e d i t h ,
schiţând repede în carneţelul ei. Şi pe aici or să intre
oameni i . L a capătu l ăsta a m p u t e a p u n e C o r p u l
însângera t . . . Apropo, cine o să fie anul ăsta C o r p u l
însângerat?
— C r e d că ant renoru l L y m a n . S-a descurcat gro
zav anul t recut, şi îi ţ ine pe băieţii de la fotbal sub
control. Elena ară tă către schiţa lor. Bun, o să avem
aici un perete despărţ i tor şi o să facem C a m e r a M e
dievală de T o r t u r ă . C â n d or să iasă din ea or să intre
direct în C a m e r a Morţ i lor Vii . . .
— C r e d că ar t rebui să avem şi druizi, spuse
d e o d a t ă Bonnie .
176 • Jurnalele Vampirilor
— Ce să avem? întrebă Elena, şi apoi, când Bonnie
se pregătea să strige „druuu-vzi", flutură o m â n ă pentru
a o opri. Bine, bine, mi-aduc aminte. D a r de ce?
— P e n t r u că ei sunt cei care au inventat Hal lo-
weenul. Pe b u n e . La început a fost u n a din zilele lor
sfinte, c â n d făceau focuri şi şi a r u n c a u în ele napi cu
chipur i săpate în ei p e n t r u a ţine d e p a r t e spiritele
rele. Druizii c redeau că era ziua c â n d grani ţa între
vii şi morţ i era cea mai subţire. Şi erau înfricoşători,
Elena. Făceau sacrificii omeneşti . Şi noi l-am p u t e a
sacrifica pe ant renoru l L y m a n .
— De fapt, nici nu e o idee proastă, spuse M e r e -
dith. T r u p u l însângerat ar putea fi sacrificat. Ştiţi voi,
pe un altar, cu un cuţit şi o baltă de sânge lângă el. Şi
pe u r m ă , c â n d te apropi i de el, se ridică deodată .
— Şi te face să m o r i de inimă, spuse Elena, dar
t rebuia să recunoască totuşi că era o idee b u n ă , cu
adevărat înfricoşătoare.
I se făcea r ă u d o a r c â n d se g â n d e a la ea. T o t sân
gele ă la . . . d a r de fapt era d o a r sirop.
Şi celelalte fete rămăseseră tăcute. D i n vestiarul
băieţilor de alături, auzeau zgomotul apei care curgea,
şi uşile dulapurilor metalice trântindu-se, şi voci ne
clare strigând.
— S-a terminat antrenamentul , m u r m u r ă Bonnie.
C r e d că s-a întunecat afară.
Trezirea • 177
— D a , şi Eroul Nostru face duş, spuse Mered i th ,
ridicând o sprânceană către Elena. Vrei să tragi cu
ochiul?
— Aş vrea eu, spuse Elena, g lumind d o a r pe
jumătate.
C u m v a , într-un fel nedesluşit, atmosfera din
încăpere se întunecase. C h i a r în clipa în care îşi do
rise să-l p o a t ă vedea pe Ştefan, să fie cu el.
— Aţi m a i auzit ceva despre Vickie Bennett? în
trebă ea dintr-odată.
— Ei, spuse Bonnie d u p ă o clipă, am auzit că
părinţii ei î i căutau un psihiatru.
— Un psihiatru? De ce?
— P ă i . . . cred că sunt convinşi că lucrurile alea pe
care le spunea ea erau un fel de halucinaţie, sau ceva
de genul ăsta. Şi am auzit că are nişte c o ş m a r u r i
groaznice.
— O h , făcu Elena.
Z g o m o t e l e din vestiarul băieţ i lor se stingeau, şi
auziră o uşă de afară t rânt indu-se . Halucinaţ i i , îşi
spuse, halucinaţi i şi coşmaruri . D i n t r - u n motiv oare
care, îşi aduse d e o d a t ă aminte de acea noapte din ci
mitir, acea n o a p t e c â n d Bonnie le făcuse pe toate să
o ia la fugă, depar te de ceva ce nici u n a dintre ele nu
putea să vadă.
— M a i bine ne-am întoarce la treburile noastre,
spuse M e r e d i t h .
178 • Jurnalele Vampirilor Trezirea • 179
— Nu p u t e m să t e r m i n ă m asta m â i n e ? î n t r e b ă
Bonnie p e u n t o n plângăreţ .
— M â i n e e sâmbătă , răspunse Elena. Şi t rebuia
să facem asta s ă p t ă m â n a trecută.
— Mă d u c d u p ă Shelby, spuse din n o u M e r e d i t h .
H a i d e , Bonnie, v ino cu m i n e .
— Am p u t e a m e r g e t o a t e . . . , î n c e p u Elena, d a r
M e r e d i t h o întrerupse.
— D a c ă p lecăm toate şi nu-1 găsim, nu m a i p u t e m
intra aici. H a i d e , Bonnie, e d o a r în şcoală.
— D a r e întuneric acolo.
— E peste tot întuneric; e n o a p t e . H a i d e odată; în
d o u ă s u n t e m în s iguranţă. O trase pe Bonnie, reti
centă, către uşă. Elena, nu deschide uşa n i m ă n u i .
— De p a r c ă m a i t r e b u i a să-mi spui, zise Elena,
deschizându-le uşa ş i u r m ă r i n d u - l e câţiva paşi pe
coridor.
C â n d d i spărură în întuneric, in t ră la loc în sală şi
închise uşa.
Ei, asta e r a o a d e v ă r a t ă belea, c u m obişnuia să
spună m a m a ei. Elena se apropie de cutia de car ton
cu care venise Meredi th şi începu să bage înapoi în ea
dosarele şi carneţelele scoase. In lumina pală le vedea
d o a r ca pe nişte conturur i vagi. Nu se auzea nici un
sunet, cu excepţia propriei respiraţii şi a zgomotelor
Elena se scutură din reveriile ei şi încuviinţă din cap.
— Am p u t e a . . . am p u t e a să avem un cimitir,
spuse Bonnie nesigură, ca şi c u m ar fi citit gândurile
Elenei. In Casa Bântuită, adică.
— Nu, spuse Elena tăios. N u , o să ne m u l ţ u m i m
d o a r cu ceea ce avem, a d ă u g ă ea cu o voce m a i
ca lmă şi se aplecă peste carneţelul ei de notiţe.
D i n n o u nu se m a i auzi nimic, d o a r sunetul pixu
rilor pe hârt ie şi foşnetul paginilor întoarse.
— Bun, spuse în cele din u r m ă Elena. A c u m mai
avem d o a r de m ă s u r a t u n d e p u n e m pereţ i i des
părţitori . Cineva trebuie să m e a r g ă în spatele grade-
nelor . . . Ei, ce se-ntâmplă?
Luminile din sala de sport începuseră să pâlpâie
şi scăzuseră în intensitate.
— O h , nu, spuse M e r e d i t h exasperată.
Luminile pâ lpâi ră din nou, se stinseră şi se aprin
seră iar, foarte slabe.
— Nu reuşesc să citesc nimic, spuse Elena, uitân-
du-se lung la ceea ce p ă r e a să fie o foaie albă şi goală
de hârtie.
Ridică privirea către Bonnie şi M e r e d i t h şi văzu
d o u ă pete albe în loc de chipuri .
— Ceva s-a în tâmplat probabi l cu generatorul de
urgenţă, spuse Meredi th . Mă d u c să-1 caut pe dom
nul Shelby.
180 • Jurnalele Vampirilor
pe care le făcea ea. E r a s ingură în c a m e r a uriaşă,
cufundată în obscuri tate . . .
Cineva o privea.
Nu-şi dădea seama c u m de ştia, d a r era convinsă
de asta. Cineva era în spatele ei în sala m a r e de sport,
privind-o. Ochi în întuneric, spusese bătrânul . Şi Vickie
spusese acelaşi lucru. Iar a c u m ochii erau aţintiţi asu
p r a ei.
Se răsuci repede în spate, chinuindu-se să vadă în
u m b r ă , ţ inându-şi răsuflarea. E r a îngrozită că dacă
va scoate un sunet, lucrul acela din în tuner ic î i va
face rău. D a r nu vedea nimic, nu auzea nimic.
G r a d e n e l e erau es tompate, nişte conturur i a m e
n i n ţ ă t o a r e care se î n t i n d e a u în n e a n t . I a r capătu l
îndepăr ta t al sălii era p u r şi simplu o ceaţă cenuşie
fără nici o formă. O negură întunecată, îşi spuse, şi îşi
simţi fiecare muşchi din t rup încordat, în vreme ce
încerca disperată să a u d ă ceva. O h , D o a m n e , ce-a
fost sunetul acela ca o şoaptă uşoară? T r e b u i e să fie
d o a r imaginaţ ia ei . . . Te rog, D o a m n e , fă să fie d o a r
imaginaţia.
Dintr-odată, mintea i se limpezi. T r e b u i a să iasă
din locul acesta, acum. Aici era un pericol adevărat,
nu d o a r o fantezie a ei. Ceva se afla aici, ceva male
fic, ceva care voia să-i facă rău. Şi era singură.
Ceva se mişcă în semiîntunericul sălii.
Trezirea • 181
Ţipătu l i se opri în gât. Şi muşchii ei încremeni
seră, împietriţi de groază — şi de o forţă fără n u m e .
Neputincioasă, văzu c u m silueta din b e z n ă iese din
u m b r ă şi se î n d r e a p t ă către ea. E r a ca şi c u m însuşi
întunericul prinsese viaţă şi se închega în t imp ce ea
îl privea, c ă p ă t â n d o formă — o formă omenească,
îşi spuse Elena, forma unui b ă r b a t tânăr .
— î m i p a r e rău că te-am speriat.
Vocea era plăcută, cu un uşor accent pe care ea
nu î l p u t e a defini. Nu p ă r e a deloc să-i p a r ă rău.
U ş u r a r e a veni atât de brusc şi de total încât era
a p r o a p e dureroasă. Elena se relaxa şi îşi auzi oftatul
ieşind cu zgomot.
E r a d o a r un tânăr , p o a t e un fost elev sau un aju
tor a l d o m n u l u i Shelby. Un t â n ă r o a r e c a r e , care
z â m b e a uşor, ca şi c u m îl a m u z a să v a d ă că ea era
a p r o a p e leşinată de frică.
E i . . . poate nu chiar oarecare. E r a extraordinar de
arătos. F a ţ a lui era pal idă în lumina artificială slabă,
dar ea p u t e a vedea că trăsăturile î i e rau clar definite
ş i a p r o a p e perfecte sub c o a m a de p ă r negru bogat.
Pomeţ i i lui e r a u visul or icărui sculptor. Şi fusese
aproape invizibil p e n t r u că era îmbrăcat în negru din
cap p â n ă - n picioare: ghete m o i negre, jeanşi negri,
pulover negru şi j a c h e t ă de piele neagră.
182 • Jurnalele Vampirilor
C o n t i n u a să zâmbească uşor. U ş u r a r e a Elenei se
transformă în furie.
— C u m ai intrat? întrebă ea tăios. Şi ce cauţi aici?
N i m e n i nu trebuia să intre în sala de sport.
— Am intrat pe uşă, spuse el.
V o c e a lui e ra b l â n d ă , cultivată, d a r E l e n a mai
auzea în ea a m u z a m e n t u l şi asta o deconcerta .
— T o a t e uşile sunt încuiate, spuse ea hotărât , pe
un ton acuzator.
El ridică din sprâncene şi zâmbi .
— C h i a r sunt?
Pe Elena o s trăbătu un alt fior de t e a m ă , şi simţi
c u m i se ridică firişoarele de p ă r de pe ceafă.
— T r e b u i a u să fie, spuse ea, încercând să-şi facă
vocea cât mai rece.
— Eşti supărată, r e m a r c ă el pe un ton grav. Am
spus că-mi p a r e rău că te-am speriat.
— Nu m-ai speriat! se răsti ea. Se simţea caraghios
în faţa lui, ca un copil căruia cineva mult mai în vârstă
şi mai ştiutor îi făcea pe plac, şi asta o înfurie şi mai
mult. M-ai surprins doar, cont inuă ea. C e e a ce nici
nu e de mirare, d u p ă c u m te furişai în întuneric.
— Mul te lucruri interesante se pet rec în întune
r ic . . . uneori .
C o n t i n u a să-şi r â d ă de ea, Elena o vedea în ochii
lui. M a i făcuse un pas către ea, ş i a c u m Elena p u t e a
Trezirea • 183
vedea că ochii lui erau ciudaţi, a p r o a p e negri, dar cu
lumini stranii în ei. Ca şi c u m te-ai fi p u t u t uita în
adâncul lor, tot mai a d â n c , p â n ă c â n d cădeai în ei, şi
continuai să cazi în t runa .
îşi d ă d u s e a m a că se h o l b a la el. De ce nu
se-aprindea la loc lumina? Voia să iasă de aici. Se
trase înapoi, p u n â n d între ei capătul unui graden, şi
aşeză în cutie ultimele dosare. In seara asta putea uita
de treburi le ei. T o t ce voia a c u m era să plece.
D a r tăcerea care se pre lungea o făcea să se simtă
stânjenită. El stătea acolo, fără să se mişte, privind-o.
De ce nu spunea nimic?
— Ai venit să cauţi pe cineva?
Elena era supărată pe ea p e n t r u că vorbise pr ima.
El c o n t i n u a să o privească lung, cu ochii aceia
întunecaţ i aţintiţi a supra ei într-un fel care o făcea
să se s imtă tot m a i p u ţ i n în largul ei. înghiţ i nodul
din gât.
Cu ochii pe buzele ei, el m u r m u r ă :
— O h , da.
— Ce?
Elena uitase ce întrebase. Simţea c u m îi a rd obra
jii şi gâtul, c u m îi zvâcneşte sângele m a i tare . Se
simţea ameţi tă . D a c ă n-ar mai privi-o aşa . . .
— D a , am venit aici ca să caut pe cineva, repetă
el, la fel de încet ca înainte.
184 * Jurnalele Vampirilor Trezirea • 185
— A c u m o să plec, spuse. D a c ă voiai să cauţi pe
cineva, cred că ar t rebui să cauţi în altă par te .
El o pr ivea ciudat, cu o expresie pe care ea nu o
putea înţelege. E r a un amestec de enervare şi de res
pect înciudat — şi încă ceva. C e v a aprins şi sălbatic,
şi care o speria într-un fel diferit.
El aşteptă p â n ă ce m â n a ei se aşeză pe m â n e r u l
r o t u n d al uşii şi abia a tunci răspunse, iar vocea lui
era moale dar serioasă, fără nici o u r m ă de amuza
ment .
— Poate că am găsit-o deja. . . Elena.
C â n d ea se întoarse, nu mai văzu nimic în întu-
neric.
Apoi, dintr-un pas, se apropie de ea, şi a c u m între
ei nu se mai afla decât colţul unui scaun din graden.
E l e n a nu m a i p u t e a respira. El s tătea a tât de
a p r o a p e . Suficient de a p r o a p e p e n t r u a-1 atinge.
S imţea un p a r f u m uşor şi mirosul j a c h e t e i lui de
piele. I a r ochii lui cont inuau să fie aţintiţi în ai ei —
ea nu-şi p u t e a lua privirea de la ei. Nu m a i văzuse
nic iodată a s e m e n e a ochi, negri p r e c u m miezul
nopţii, cu pupilele dilatate ca ale unei pisici. î i um
plură privirea c â n d el se aplecă spre ea, lăsându-şi
capul către al ei. Ea îşi simţi ochii închizându-i-se pe
j u m ă t a t e , pierzându-şi c o n c e n t r a r e a . Simţi c u m
capul i se lasă pe spate, cum i se desfac uşor buzele. . .
N u ! îşi smuci capul într-o par te la t imp. Se simţea
ca şi c u m t o c m a i se trăsese înapoi de pe m a r g i n e a
unui abis. Ce fac? îşi spuse şocată. Aproape că l-am
lăsat să mă sărute. Un străin, total necunoscut , ci
neva pe care l-am întâlnit doar a c u m câteva minute .
D a r nu asta era cel m a i r ă u lucru. Căci în acele
câteva minute se întâmplase ceva incredibil. în acele
câteva minute uitase de Ştefan.
D a r a c u m imaginea lui îi u m p l u mintea, şi simţi
dorul de el ca pe o durere fizică în t rup. î l voia pe
Ştefan, voia braţele lui în j u r u l ei, voia să fie în sigu
r a n ţ ă lângă el.
înghiţi nodul din gât. Răsuflă a d â n c şi nările i se
dilatară. încercă să-şi păstreze vocea calmă şi demnă.
11
elena bâjbâi de-a lungul coridorului întunecat,
încercând să desluşească ce se afla în jurul ei.
Apoi totul se lumină brusc şi ea se trezi în
conjurată de şirul familiar de dulapur i metalice din
vestiar. Se simţi atât de uşurată încât a p r o a p e că
scoase un strigăt. Niciodată nu crezuse că o să fie vreo
dată atât de fericită doar să poată vedea. R ă m a s e câ
teva minute pe loc, uitându-se î n j u r recunoscătoare.
— Elena! Ce cauţi aici?
E r a u M e r e d i t h şi Bonnie, venind repede pe cori
dor către ea.
— Unde aţi fost? întrebă ea furioasă.
M e r e d i t h se s t râmbă.
— Nu-1 găseam pe Shelby. Şi c â n d l-am găsit în
sfârşit, d o r m e a . Vorbesc serios, a d ă u g ă ea, v ă z â n d
Trezirea • 187
privirea n e î n c r e z ă t o a r e a Elenei. D o r m e a . Şi pe
u r m ă n - a m reuşit să-1 trezim. Abia c â n d s-a aprins
lumina a deschis ochii. Pe u r m ă ne-am întors la tine.
D a r ce cauţi aici?
Elena ezită.
— M - a m săturat să aştept, spuse ea pe un ton cât
mai detaşat . O r i c u m , cred că am făcut suficientă
t reabă p e n t r u o zi.
— A c u m ne spui!? explodă Bonnie.
M e r e d i t h nu c o m e n t ă nimic, d a r î i a r u n c ă Elenei
o privire atentă, cercetătoare. Elena avu sentimentul
supărător că ochii aceia negri vedeau dincolo de apa
renţe.
T o t weekendul şi în cursul săptămânii u r m ă t o a r e ,
Elena lucră la p lanuri p e n t r u Casa Bântuită. Nicio
dată nu avea destul t imp ca să fie cu Ştefan, şi asta
era frustrant, dar şi mai frustrant era Ştefan însuşi. Ii
simţea dragostea pentru ea, dar simţea şi că el încerca
să lupte împotriva ei, cont inuând să evite să r ă m â n ă
singuri. Şi în multe feluri rămăsese un mister p e n t r u
ea, la fel ca şi atunci c â n d îl văzuse p r i m a oară.
El nu vorbea niciodată despre familia lui sau des
p r e viaţa de dinainte de a veni în Fell's C h u r c h , iar
d a c ă ea î i p u n e a vreo înt rebare, evita să r ă s p u n d ă .
O d a t ă î l în t rebase d a c ă î i e ra d o r de Italia, d a c ă
188 • Jurnalele Vampirilor Trezirea • 189
iasă afară. N u , Yangtze, r ă m â i în casă. Yangtze, n u !
Nu!
D a r era p r e a târziu. Yangtze scăpase şi se năpus
tea pr in curte spre mesteacănul solitar, u n d e începu
să latre ascuţit, cu capul în sus către ramuri , în vreme
ce colăceii de grăsime de pe spatele lui t r e m u r a u .
— O h , şi acum ce-a m a i văzut? spuse Bonnie ,
punându-şi mâinile la urechi .
— Arată ca o cioară, spuse Meredi th .
Elena încremeni . Făcu câţiva paşi către copac şi
se u i tă spre frunzele auri i . Şi iat-o acolo. Aceeaşi
cioară pe care o m a i văzuse de d o u ă ori p â n ă atunci.
Poate ch iar de trei ori, îşi spuse, amint indu-ş i de
forma în tunecată care trecuse pe deasupra stejarilor
din cimitir.
O privea, şi îşi simţea stomacul strângându-i-se de
teamă, iar mâini le îi deveniră brusc reci. C i o a r a se
holba la ea cu ochiul ei negru strălucitor, o privire
a p r o a p e omenească . Ochiu l acela. . . oare u n d e mai
văzuse ea un ochi asemănător?
Deodată, cele trei fete se traseră înapoi când cioara
scoase un croncănit răguşit şi bătu din aripi, ţâşnind
din copac în direcţia lor. Apoi, pe neaşteptate, coborî
în picaj asupra căţelului, care acum lătra isteric. Trecu
la câţiva centimetri de colţii tociţi ai lui Yangtze, după
regreta că venise aici. Şi pentru o clipă ochii i se lu
minaseră, şi verdele lor sclipise a semenea frunzelor
de stejar care se reflectă într-un pârâu. „ C u m aş putea
să regret, când tu eşti aici?" spusese, şi o sărutase
într-un fel care îi îndepărtase din minte orice nelinişte.
In acea clipă, Elena ştiuse ce înseamnă să fii pe de
plin fericit. Simţise şi bucuria lui, iar c â n d el se des
prinsese din îmbrăţişare îi văzuse chipul radiind, ca şi
cum soarele poposise pe el. „ O h , Elena" , şoptise el.
Aşa erau m o m e n t e l e plăcute. D a r în ult imul t imp
o sărutase din ce în ce mai rar, şi ea simţea c u m dis
tanţa dintre ei se m ă r e a .
In acea vineri, ea şi Meredith hotărâseră să r ă m â n ă
peste noapte acasă la Bonnie. Cerul era cenuşiu şi
ameninţa să reverse o burniţă m ă r u n t ă când ea şi M e
redith o porniră către casa familiei McCul lough. Era
neobişnuit de frig pentru j u m ă t a t e a lui octombrie, şi
copacii care mărgineau strada liniştită simţiseră deja
muşcătura vânturilor reci. Arţarii p ă r e a u nişte flăcări
purpurii, în vreme ce arborii ginkgo biloba erau de un
galben strălucitor.
Bonnie le î n t â m p i n ă în uşă cu:
— T o a t ă l u m e a a plecat! Avem casa în t reagă la
dispoziţia noas t ră p â n ă m â i n e după-masă, c â n d a i
mei se întorc de la Leesburg. Le invită î n ă u n t r u ,
c ă u t â n d să p r i n d ă pechinezul obez care încerca să
190 • Jurnalele Vampirilor Trezirea * 191
— Eu cred că o să fiu o vrăj itoare, spuse M e r e
dith gândi toare . T o t ce-mi trebuie e o rochie neagră
şi lungă. Şi tu, Elena?
Elena zâmbi şi spuse:
— Ei bine, ar trebui să fie un secret, d a r . . . M ă t u ş a
J u d i t h m-a lăsat să mă duc la o croitoreasă. Am găsit
într-una din cărţile pe care le-am folosit p e n t r u co
m u n i c a r e a m e a orală un desen cu o rochie din
Renaştere, şi am copiat-o. E din mătase veneţ iană,
albastru metalic, şi e absolut superbă.
— P a r e m i n u n a t ă , spuse Bonnie. Şi scumpă.
— E din banii mei, din cei lăsaţi de părinţ i . Sper
doar că o să-i p lacă lui Ştefan. E o surpriză p e n t r u
el, şi... ei, sper d o a r că o să-i placă.
— Şi Ştefan ce-o să poar te? Ajută şi el la C a s a
Bântuită? înt rebă Bonnie curioasă.
— Nu ştiu, spuse Elena d u p ă o clipă de tăcere. Nu
pare p r e a încânta t de toată povestea asta cu Hallo-
weenul.
— E greu să ţi-1 imaginezi înfăşurat în cearşafuri
rupte şi acoperi t cu sirop în chip de sânge, ca ceilalţi
băieţi, r e m a r c ă M e r e d i t h . El p a r e . . . ei, m a i presus
de aşa ceva.
— Ştiu! exclamă Bonnie. Ştiu exact ce ar p u t e a să
fie, şi p e n t r u asta nici n-ar t rebui să aibă un costum
special. Păi e străin, e palid la faţă şi are figura aia
care se înălţă din nou, zburând peste casă şi dispărând
în nucii din spatele ei.
Fetele r ă m ă s e s e r ă î n c r e m e n i t e de u imire . Apoi
Bonnie şi M e r e d i t h se ui tară u n a la alta şi tensiunea
dispăru într-un râs nervos.
— Pent ru o clipă am crezut că se repede la^noi,
spuse Bonnie, ducându-se la pechinezul înfuriat şi
târându-1 către casă, în t imp ce el cont inua să latre
ascuţit.
— Şi eu am crezut asta, spuse Elena încet.
Şi le u r m ă pe cele d o u ă pr ietene înăuntru, d a r nu
râse î m p r e u n ă cu ele.
D u p ă ce ea şi M e r e d i t h îşi duseră lucrurile în ca
merele lor de la etaj, seara căpătă un aspect plăcut,
reconfortant . E r a greu să r ă m â n ă tens ionată în li-
vingul înghesuit al lui Bonnie, lângă un foc vesel şi
cu o c a n ă de ciocolată fierbinte în m â n ă . C u r â n d ,
cele trei p r i e t e n e discutau planuri le finale p e n t r u
Casa Bântuită, şi Elena se relaxa.
— S u n t e m în formă b u n ă , spuse în cele din u r m ă
Meredi th . Dar , evident, am pierdut a tâ ta t imp plă-
n u i n d costumele celorlalţi, încât nici nu ne-am gân
dit la ale noastre.
— Pentru mine e simplu, spuse Bonnie. O să fiu o
preoteasă druidă, şi n-am nevoie decât de o c u n u n ă
din frunze de stejar în p ă r şi o r o b ă albă. M a r y şi cu
mine o p u t e m coase într-o singură noapte .
192 * Jurnalele Vampirilor
m e r e u î n c r u n t a t ă . . . Pune-i un frac şi o să ai un
C o n t e D r a c u l a perfect!
Elena zâmbi fără să vrea.
— Ei, o să-1 întreb, spuse.
— A p r o p o de Ştefan, spuse Mered i th , cu ochii ei
negri aţintiţi a supra Elenei, c u m m e r g lucrurile?
Elena oftă şi se uită în foc.
— E u . . . nu p r e a ştiu, spuse în cele din u r m ă ,
încet. Sunt unele zile c â n d totul este m i n u n a t , şi apoi
sunt alte zile c â n d . . .
M e r e d i t h şi Bonnie se priviră iute, şi apoi M e r e
dith spuse cu b lândeţe :
— Alte zile c â n d ce?
Elena ezită, nesigură. Apoi luă o h o t ă r â r e .
— Staţi o clipă, spuse ea şi se ridică şi u r c ă repede
scările. Se întoarse cu o cărticică îmbrăcată în catifea
albastră. Am scris ceva aici aseară, c â n d nu p u t e a m
să d o r m , spuse. Cuvinte le astea explică m a i bine
decât aş face-o eu.
Găsi pagina, trase aer a d â n c în piept şi începu:
17 octombrie
Dragă Jurnalule,
în seara asta mă simt groaznic. Şi trebuie să o spun
cuiva.
Trezirea • 193
Ceva e în neregulă cu mine şi Ştefan. E tristeţea asta
cumplită din sufletul lui la care eu nu pot să ajung, şi
care îl îndepărtează de mine. Nu ştiu ce să fac.
Nu suport gândul că l-aş putea pierde. Dar el e
foarte nefericit, şi are o supărare, şi dacă nu vrea să-mi
spună despre ce e vorba, dacă nu vrea să aibă atâta
încredere în mine, nu cred că există speranţă pentru
relaţia noastră.
Ieri, când mă ţinea în braţe, am simţit ceva neted şi
rotund pe sub cămaşa lui, ceva atârnat pe un lanţ. L-am
întrebat, în glumă, dacă era un dar de la Caroline. El
doar s-a crispat şi n-a mai vrut să vorbească. Brusc, l-am
simţit la o mie de mile depărtare, iar ochii lui... era atâta
durere în ochii lui încât am simţit că n-o pot suporta.
Elena se opri din citit şi îşi t recu în tăcere privirea
peste ultimele r â n d u r i scrise în j u r n a l . Simt că cineva
l-a rănit îngrozitor în trecut şi el n-a reuşit niciodată să treacă
peste această durere. Dar mai cred că există ceva de care i-e
frică, un secret pe care se teme că i-l voi afla. Dacă aş reuşi să
aflu ce este, i-aş putea dovedi că poate avea încredere în mine.
Că poate avea încredere în mine indiferent ce se întâmplă, pen
tru totdeauna.
— D a c ă aş şti . . . , şopti ea.
— D a c ă ai şti ce? înt rebă M e r e d i t h şi Elena ridică
surprinsă privirea.
194 .
— O h . . . d a c ă aş şti ce are să se întâmple, spuse
ea repede, închizându-şi jurnalul . V r e a u să spun că
dacă aş şti că în cele din u r m ă o să ne despărţim, cred
că aş vrea să termin povestea asta cât m a i repede. Şi
d a c ă aş şti că p â n ă la u r m ă totul va fi b ine, nu mi-ar
păsa p r e a mult de ce se întâmplă a c u m . D a r să merg
aşa, zi d u p ă zi, fără să ştiu, e groaznic.
Bonnie îşi m u ş c ă buzele, apoi se r idică de pe
scaun, cu ochii strălucind.
— Pot să-ţi a ră t eu c u m să afli, Elena, spuse ea.
Bunica m e a mi-a spus c u m să afli cu cine o să te
măriţ i . Se numeşte „cina m u t ă " .
— N u - m i spune, o veche şmecher ie dru idă ! ex
clamă Meredi th .
— Nu ştiu cât de veche e, spuse Bonnie. Bunica
zice că au existat î n t o t d e a u n a cine m u t e . O r i c u m ,
funcţionează. M a m a a văzut chipul tatălui m e u când
a încercat, şi o lună mai târziu se mări ta cu el. E uşor,
Elena, şi pe u r m ă , ce-ai de pierdut?
Elena se uită pe r â n d la Bonnie şi Meredi th .
— Nu ştiu, spuse. D a r , zău, d o a r nu credeţi c ă . . .
. Bonnie se îndreptă de spate cu un aer j ignit.
— Vre i să spui că m a m a m e a e mincinoasă?
H a i d e , Elena, nu-i nimic r ă u să încerci. De ce nu?
— Ce-ar trebui să fac? înt rebă Elena cu îndoială.
Trezirea »195
Se s imţea c iudat de intrigată, d a r în acelaşi t imp
destul de speriată.
— E simplu. T r e b u i e să pregăt im totul înainte să
bată miezul nopţ i i . . .
Cu cinci m i n u t e îna inte de miezul nopţi i , E lena
stătea în sufrageria familiei McCul lough, simţindu-se
mai caraghioasă ca niciodată. D i n curtea din spate î l
auzea pe Yangtze l ă t r â n d furios, d a r în casă nu se
desluşea nici un sunet, cu excepţia ticăitului leneş al
pendulei . U r m â n d instrucţiunile lui Bonnie, pusese
pe masa m a r e din l e m n de nuc o farfurie, un p a h a r
şi un set de t a c â m u r i de argint, fără să rostească nici
un cuvânt . Apoi aprinsese o s ingură l u m â n a r e în
sfeşnicul aşezat în centrul mesei şi se instalase în spa
tele scaunului din dreptul farfuriei.
Conform spuselor lui Bonnie, atunci când începea
să b a t ă de miezul nopţii, ea t rebuia să t ragă scaunul
în spate şi să-1 invite pe viitorul ei soţ să intre. In acel
m o m e n t l u m â n a r e a avea să se stingă şi o să v a d ă o si
luetă fantomatică aşezată pe scaun.
M a i d e v r e m e , Elena se simţise p u ţ i n c a m ne
liniştită, şi nu fusese p r e a sigură că voia să vadă o si
luetă fantomatică, fie ea şi cea a viitorului ei soţ. D a r
a c u m totul p ă r e a prostesc şi inofensiv. Auzi p e n d u l a
î n c e p â n d să b a t ă , se î n d r e p t ă de spate ş i a p u c ă
196 • Jurnalele Vampirilor Trezirea • 197
colină. D a r c â n d l u m â n a r e a de pe m a s ă prinse din
n o u vi^ţă, E lena văzu m â n a albă, cu degete lungi,
care o ţ inea. Nu e r a m â n a roşie şi c ă r n o a s ă a lui
Tyler. Pentru o clipă, se gândi că era m â n a lui Şte
fan, apoi ochii i se r idicară către faţă.
— T u ! exclamă ea uluită. Ce cauţi aici? Se uită de
la el la uşa de sticlă, care era într-adevăr larg deschisă
către peluza de pe o la tură a casei. î n t o t d e a u n a intri
în casele oameni lor neinvitat?
— D a r tu m-ai invitat să intru.
Vocea lui era exact aşa cum şi-o amintea — calmă,
ironică şi amuzată . Ea îşi amintea şi zâmbetul lui.
— M u l ţ u m e s c , a d ă u g ă el şi se aşeză graţios pe
scaunul pe care ea tocmai îl trăsese.
Ea îşi luă repede m â n a de pe spătar.
— Nu te-am invitat pe t ine, spuse ea neput in
cioasă, cu un amestec de disperare şi stânjeneală. Ce
căutai lângă casa lui Bonnie?
El zâmbi . în strălucirea lumânări i , părul lui negru
lucea asemeni unui lichid întunecat, p rea moale şi f in
p e n t r u un p ă r omenesc. C h i p u l lui era foarte palid,
d a r în acelaşi t i m p e x t r a o r d i n a r de a t răgător . I a r
ochii lui îi pr inseră privirea şi i-o susţinură.
— Elena, frumuseţea ta îmi pare/ Ca vechile corăbii ni-
ceene/ Care, pe-o blândă, 'nmiresmatâ mare...1
1 Edgar Allan Poe, La Elena.
hotărâ tă spătarul scaunului. Bonnie îi spusese să nu-i
dea d r u m u l p â n ă ce nu se încheia ceremonia.
O h , chiar era o prost ie. P o a t e că n-ar t rebui să
rostească cuvintele.. . dar în vreme ce răsunau bătăile
ceasului, se auzi vorbind.
— Intră, spuse ea stânjenită către încăperea goală,
t răgând scaunul în spate. Intră , in t ră . . .
L u m â n a r e a se stinse.
E l e n a tresări c â n d se trezi brusc în în tuner ic .
Simţise pala de aer, o adiere rece care stinsese lumâ
narea. V e n e a de la uşa dublă de sticlă din spatele ei,
şi se întoarse repede, cu o m â n ă încă pe scaun. Ar fi
p u t u t j u r a că uşa fusese închisă.
Ceva se mişcă în întuneric.
G r o a z a o cuprinse pe Elena, îndepărtându-i orice
u r m ă de stânjeneală sau a m u z a m e n t . O h , D o a m n e ,
ce făcuse, ce forţe chemase a s u p r a ei? I n i m a i se
strânse într-o gheară şi se simţi aruncată, pe neaştep
tate, în cel mai cumplit coşmar. Nu era d o a r întune
ric, ci şi o tăcere deplină; nu se vedea nimic, nu se
auzea nimic, iar ea c ă d e a . . .
— Ingăduie-mi, spuse o voce, şi o flacără strălu
citoare izbucni în beznă.
Pentru o clipă — o clipă atât de îngrozitoare încât
a p r o a p e că i se făcu rău — crezu că e Tyler, căci îşi
amintise de b r i c h e t a lui în biserica în ruine de pe
198 • Jurnalele Vampirilor
— C r e d că a c u m ar trebui să pleci.
Nu m a i voia să-1 a u d ă vorbind. Vocea lui acţ iona
în m o d straniu asupra ei, o făcea să se simtă ciudat de
slabă, să simtă c u m ceva se topea înăuntru l ei.
— N-ar trebui să fii aici. Te rog.
înt inse m â n a spre l u m â n a r e , v r â n d să o ia şi să
plece, să se lupte cu ameţeala care o cuprinsese.
D a r înainte să p o a t ă at inge l u m â n a r e a , e l făcu
ceva surprinzător. I i prinse m â n a întinsă, nu violent
ci cu blândeţe, şi o ţ inu în degetele lui subţiri şi reci.
Apoi o răsuci, îşi lăsă capul în jos şi o sărută în palmă.
— N u . . . , şopti Elena, uluită.
— Vino cu mine, spuse el şi o privi în ochi.
— Te rog, n u . . . , şopti ea din nou, şi totul plutea
în juru l ei.
Era nebun; despre ce vorbea? Să vină cu el unde?
D a r se simţea atât de ameţită, atât de lipsită de putere.
El stătea drept, susţinând-o. Se rezemă de el, simţi
acele degete reci pe pr imul nasture al cămăşii ei, la
gât.
— T e rog, n u . . .
— Totu l e bine. Ai să vezi.
Ii desfăcu cămaşa, dezvelindu-i gâtul, în v reme ce
îi susţinea capul cu cealaltă m â n ă .
— Nu.
Trezirea • 199
Brusc, p u t e r e a îi reveni şi se trase de lângă el, lo-
vindu-se de scaun.
— Ţi-am spus să pleci, şi am vorbit serios. Pleacă —
acum!
P e n t r u o clipă, ochii lui se u m p l u r ă de o furie
cumplită, un val întunecat de a m e n i n ţ a r e . Apoi de-
veniră calmi şi reci şi el zâmbi , un z â m b e t rapid,
strălucitor, care se stinse imediat.
— O să plec, spuse. D e o c a m d a t ă .
Ea clătină din cap şi îl privi ieşind pe uşa de sticlă
fără nici un cuvânt. D u p ă ce uşa se închise în u r m a
lui, ea r ă m a s e nemişcată, în tăcere, încercând să-şi
recapete răsuflarea.
T ă c e r e . . . d a r n-ar t rebui să fie tăcere. Se întoarse
uimită către p e n d u l şi văzu că se oprise. D a r înainte
să-1 p o a t ă cerceta m a i atent, auzi vocile ridicate ale
lui Bonnie şi M e r e d i t h .
Ieşi repede în hol, simţindu-şi picioarele neobişnuit
de moi, în vreme ce îşi trăgea gulerul cămăşii la loc şi
îşi încheia toţi nasturii. U ş a din spate a casei era des
chisă şi Elena văzu afară d o u ă siluete, ghemuite pe
peluză.
— Bonnie? Meredi th? Ce s-a întâmplat?
C â n d Elena ajunse lângă ele, Bonnie ridică privi
rea. Avea ochii plini de lacrimi.
— O h , Elena, a muri t .
200 • Jurnalele Vampirilor
Elena simţi un fior de groază s t răbătând-o şi se
uită în jos la grămăjoara de la picioarele lui Bonnie.
Era pechinezul, întins ţeapăn pe o parte, cu ochii larg
deschişi.
— O h , Bonnie, exclamă ea.
— E r a b ă t r â n , spuse Bonnie, d a r nu mă aşteptam
să se ducă aşa de repede. D o a r a c u m câteva minute
lătra.
— C r e d că ar fi mai bine să i n t r ă m în casă, spuse
Meredith, iar Elena se uită la ea şi încuviinţă din cap.
Asta nu era o noapte în care să stai afară, în întu
neric. Şi nu era nici o noapte în care să inviţi ceva
înăuntru. A c u m ştia asta, deşi tot nu înţelegea ce se
întâmplase.
Abia c â n d se întoarseră din n o u în living desco
peri că jurna lu l ei dispăruse.
Ştefan înălţă capul din gâtul moale ca de catifea al
căprioarei. P ă d u r e a era pl ină de zgomotele nopţi i şi
el nu-şi dădea seama care dintre ele îl tulburase.
O d a t ă ce Puterea minţii lui fu distrasă, căpr ioara
se trezi din transă. Ştefan simţi c u m muşchii anima
lului t r e m u r ă pe când încerca să se ridice.
Du-te, atunci, îşi spuse, dându-i d r u m u l cu totul.
Căprioara se răsuci, se săltă în picioare şi o luă la fugă.
Trezirea • 201
Băuse suficient. Cu delicateţe, îşi linse colţurile
gurii, simţindu-şi caninii re t răgându-se şi p ierzân-
du-şi ascuţimea, foarte sensibili ca î n t o t d e a u n a d u p ă
o p e r i o a d ă lungă de hrăni re . A c u m nu mai ştia cât
însemna suficient. Nu mai avusese ameţeli d u p ă cea
de la biserică, dar trăia cu t e a m a că i-ar putea reveni.
De fapt, trăia cu o t e a m ă a n u m e : că într-o b u n ă zi
avea să îşi revină, cu m i n t e a confuză, şi să v a d ă în
braţele lui t rupul graţios al Elenei zăcând moale, cu
d o u ă răni însângerate pe gâtul e i subţire, cu i n i m a
oprită p e n t r u t o t d e a u n a .
La asta t rebuia să se aştepte.
Setea de sânge, cu miriadele ei de orori şi plăceri,
rămăsese chiar şi a c u m un mister pentru el. Deşi trăia
cu ea în fiecare zi, de secole întregi, tot nu o înţelegea.
Ca om, ar fi fost fără îndoială scârbit, oripilat de gân
dul de a bea sângele cald direct dintr-un trup viu. Asta,
evident, dacă cineva i-ar fi sugerat aşa ceva, în cuvinte.
D a r nici un cuvânt nu fusese rostit în acea noapte,
n o a p t e a în care K a t h e r i n e î l schimbase.
C h i a r ş i d u p ă a tâ ta t imp, amint i rea era l impede
în m i n t e a lui. D o r m e a c â n d ea apăruse în odaia lui,
mişcându-se la fel de încet ca o fantasmă sau o stafie.
El d o r m e a , s ingur. . .
Ea p u r t a o c ă m a ş ă fină de in c â n d venise la el.
202 • Jurnalele Vampirilor
E r a n o a p t e a d inaintea zilei hotărâ te , ziua în care
ea avea să-şi a n u n ţ e alegerea. Şi ea venise la el.
O m â n ă albă despărţi perdelele din j u r u l patului
şi Ştefan se trezi din somn, r idicându-se speriat în
capul oaselor. C â n d o văzu, cu p ă r u l ei aur iu pal
strălucindu-i pe umeri , cu ochii albaştri cufundaţi în
u m b r e , rămase m u t de uimire.
Şi de iubire. Nu mai văzuse niciodată ceva atât de
frumos. î n c e p u să t r e m u r e şi încercă să vorbească,
dar ea î i puse d o u ă degete reci pe buze.
„Şşt", şopti, şi pa tu l se lăsă sub o n o u ă greutate
când ea urcă alături de el.
Cu faţa aprinsă, Ştefan îşi simţea inima bătându-i
nebuneşte de ruşine şi de tulburare. Nu mai avusese
niciodată o femeie în patul lui. Iar aceasta era K a t h e -
rine, Katherine a cărei frumuseţe părea să vină din ce
ruri, K a t h e r i n e pe care o iubea mai mul t decât îşi
iubea sufletul.
Şi p e n t r u că o iubea, făcu un efort uriaş. Pe când
ea se strecura în aşternuturi, venind atât de a p r o a p e
încât el p u t e a simţi prospeţ imea răcoroasă a aerului
nopţii în cămaşa ei subţire, Ştefan reuşi să vorbească.
„ K a t h e r i n e " , m u r m u r ă . „ N o i . . . eu p o t să aştept.
P â n ă c â n d ne c u n u n ă m în biserică. O să-i cer tatălui
meu să aranjeze pentru săptămâna viitoare. N u . . . nu
va mai d u r a m u l t . . . "
Trezirea • 203
„Şşt", şopti ea din n o u şi el simţi răceala aceea pe
piele.
Nu se p u t u abţine şi o cuprinse în braţe şi o strânse
lângă el.
„ C e e a ce facem a c u m nu are nici o legătură cu ce
spui t u " , zise ea şi îşi întinse degetele subţiri pentru a-1
m â n g â i a pe gât.
Şi el înţelese. Simţi un fior de teamă, care dispăru
sub m â n g â i e r e a degete lor ei. Voia asta, voia orice
i-ar fi îngăduit să r ă m â n ă cu K a t h e r i n e .
„înt inde-te, iubirea m e a " , şopti ea.
Iubirea mea. Cuvintele c â n t a r ă în el pe c â n d se în
t indea pe spate şi-şi p u n e a capul pe p e r n ă , ridi-
cându-şi b ă r b i a p e n t r u a-şi oferi gâtul. T e a m a î i
dispăruse, şi în locul ei se simţea cuprins de o fericire
atât de m a r e încât îşi spuse că îl va nimici.
Simţi at ingerea moale a părului ei pe pieptul lui,
şi încercă să respire mai calm. îi simţi răsuflarea pe
gât, apoi buzele. Apoi dinţii.
D u r e r e a veni ascuţită, d a r rămase nemişcat, fără
să scoată nici un sunet, gândindu-se d o a r la K a t h e
r ine, la cât d o r e a el să-i dea . I a r d u r e r e a încetă
a p r o a p e imediat, şi simţi c u m i se trage sângele din
t rup. Nu era atât de groaznic pe cât se temuse că va
fi. E r a sent imentul de a da, de a hrăni .
204 • Jurnalele Vampirilor
12
' l ena se roti încet în faţa oglinzii înalte din
dormitoru l mătuşi i J u d i t h . M a r g a r e t stătea
jos lângă patu l m a r e cu baldachin, cu ochii
ei albaştri rotunzi şi plini de admiraţ ie .
— T a r e aş vrea să am o rochie ca asta p e n t r u co
linda cu „ne daţi or nu ne daţ i " , spuse ea.
— î m i placi m a i m u l t ca pisicuţă albă, spuse
Elena, sărutând-o pe M a r g a r e t între urechiuşele albe
de catifea prinse de b a n d a de păr . Apoi se întoarse
către m ă t u ş a ei, care stătea lângă uşă, cu un ac şi aţă
pregăt i te . E perfectă, spuse încântată . Nu trebuie să
m a i modif icăm nimic.
Fata din oglindă ar fi putut foarte bine să fi ieşit din
paginile cărţilor Elenei despre Renaş terea italiană.
Gâtul şi umerii ei erau goi, iar corsajul strâmt al rochiei
albastru pal, cu reflexii metalice, îi p u n e a în evidenţă
Apoi minţi le lor se contopi ră , d e v e n i n d u n a .
Simţea bucur ia lui K a t h e r i n e de a bea din el, încân
tarea ei de a pr imi sângele cald care îi d ă d e a viaţă. Şi
ştia că şi ea simţea plăcerea lui de a dărui . D a r reali
tatea începea să dispară, graniţele dintre vis şi trezie
se es tompau. El nu mai p u t e a gândi l impede; nu mai
p u t e a gândi deloc. Nu p u t e a decât să simtă, iar
senzaţiile lui creşteau în spirală, purtându-1 mai sus,
tot mai sus, rupându-i ultimele legături cu p ă m â n t u l .
La un m o m e n t dat, mai târziu, fără să ştie c u m
ajunsese acolo, se trezi în braţele ei. Ea îl ţ inea aşa
cum ţine o m a m ă un prunc, conducându-i gura către
carnea dezgolită a gâtului ei, deasupra cămăşii. Acolo
era o r a n ă mică, o tă ietură ce a p ă r e a în tunecată pe
pielea palidă. Şi c â n d îl mângâ ie încurajator pe păr ,
el, fără să simtă t e a m ă sau să ezite, începu să-i soarbă
sângele.
Cu gesturi detaşate, precise, Ştefan îşi scutură
p ă m â n t u l d e p e g e n u n c h i . L u m e a o a m e n i l o r dor
mea, toropită, d a r simţurile lui e rau alerte. Ar f i tre
buit să se simtă sătul, d a r amint i rea îi trezise din n o u
poftele. Cu nări le di latate p e n t r u a p r i n d e mirosul
moscat al vulpii, porni la vânătoare .
206 • Jurnalele Vampirilor Trezirea • 207
chipul lui Ştefan. D a r apoi auzi c u m lui i se taie răsu
flarea şi r idică r e p e d e pr iv irea — şi simţi c u m o
gheară rece îi strânge inima.
El o privea uluit, da. D a r nu era bucur ia uimită
pe care o văzuse în ochii lui în acea p r i m ă noapte în
c a m e r a lui. Asta era ceva mai a p r o a p e de şoc.
— Nu-ţi place, şopti ea, îngrozită de lacrimile care
a m e n i n ţ a u să i se reverse din ochi.
El îşi reveni r e p e d e , ca î n t o t d e a u n a , cl ipind şi
c lăt inând din cap.
— N u , n u , e frumoasă. Tu eşti frumoasă.
Şi a tunci , de ce stai acolo de p a r c ă ai fi văzut o
fantomă? îşi spuse ea. De ce nu mă iei în bra ţe , de ce
nu mă săruţi — fă ceva!
— Arăţi m i n u n a t , spuse ea calmă.
Şi era adevărat; era elegant şi frumos în smoching
şi cu c a p a pe care şi-o pusese p e n t r u rolul său. C h i a r
era surprinsă că acceptase, dar c â n d îi sugerase asta
păruse m a i degrabă amuzat . I a r a c u m a r ă t a minu
nat, şi în largul lui, ca şi c u m asemenea haine erau la
fel de fireşti p e n t r u el ca şi jeanşii.
— Ar t rebui să p lecăm, spuse el, la fel de calm şi
de serios.
Elena încuviinţă din cap şi u r c ă î m p r e u n ă cu el în
maşină, dar in ima ei nu m a i era d o a r rece, era ca de
gheaţă. Ştefan era m a i depar te de ea ca niciodată, şi
nu ştia c u m să îl a d u c ă înapoi.
talia subţire. Mânecile lungi, bogate, erau despicate şi
lăsau să se vadă mătasea albă a cămăşii de dedesubt, iar
fusta largă, lungă p â n ă în p ă m â n t , abia atingea po
deaua. Era o rochie frumoasă, iar albastrul pal părea să
adâncească albastrul-închis al ochilor Elenei.
C â n d se răsuci, pr iv irea Elenei căzu pe ceasul
d e m o d a t de pe comodă.
— O h , nu, exclamă, e a p r o a p e şapte. Ştefan tre
buie să a p a r ă dintr-o clipă în alta.
— Uite-i maşina, spuse m ă t u ş a J u d i t h , a r u n c â n d
o privire pe fereastră. C o b o r eu să-i deschid.
— E-n regulă, spuse scurt Elena. O să-1 pr imesc
chiar eu. Pa, să vă distraţi b ine diseară cu „ne daţi
ori nu ne da ţ i " .
Şi coborî repede scările.
Asta e, îşi spuse. Pe când înt indea m â n a spre mâ
nerul uşii, îşi aminti de acea zi din u r m ă cu a p r o a p e
d o u ă luni, c â n d se oprise direct în faţa lui Ştefan
d u p ă ora de Istorie europeană . Avea a c u m aceleaşi
sentimente, de nerăbdare , de încântare şi tensiune.
Sper doar ca asta să iasă mai bine decât atunci, îşi
spuse. Căci în ul t ima s ă p t ă m â n ă şi j u m ă t a t e , îşi le
gase toate speranţele de acest m o m e n t , de această
seară. D a c ă ea şi Ştefan nu aveau să fie î m p r e u n ă în
această seară, n-or să mai fie niciodată.
Uşa se deschise şi ea făcu un pas în spate, cu ochii
lăsaţi în jos, a p r o a p e t imidă, t e m â n d u - s e să v a d ă
208 • Jurnalele Vampirilor
T u n e t e l e b u b u i a u d e a s u p r a lor pe c â n d se în
dreptau către liceu, şi Elena se uită pe geamul maşinii
cu o disperare confuză. P ă t u r a de nori era groasă şi
î n t u n e c a t ă , deşi încă nu începuse să p louă . Aerul
p ă r e a încărcat, iar fulgerele purpur i i d ă d e a u cerului
un aspect coşmaresc. E r a o atmosferă perfectă pen
tru Halloween, a m e n i n ţ ă t o a r e , de pe altă lume, dar
în Elena trezea doar groază. D i n acea noapte petre
cută acasă la Bonnie, îşi pierduse apetitul p e n t r u lu
crurile stranii şi sinistre.
J u r n a l u l ei nu mai apăruse, deşi scotociseră toată
casa lui Bonnie . T o t nu-i venea să c r e a d ă că
dispăruse cu adevărat şi ideea că un străin citeşte cele
mai int ime gândur i ale ei o înfuria îngrozitor. Pen
tru că, evident, fusese furat; ce altă explicaţie p u t e a
exista? în n o a p t e a aceea, în casa familiei M c C u l -
lough fuseseră deschise m a i m u l t e uşi; c ineva ar f i
putut p u r şi simplu să intre în casă. Voia să îl omoare
pe cel care o făcuse.
I m a g i n e a u n o r ochi negri î i a p ă r u în m i n t e .
Băiatul ăla, bă ia tu l în faţa căru ia a p r o a p e cedase
în casa lui Bonnie, băiatul care o făcuse să îl uite pe
Ştefan. O a r e el să fie?
Maşina opri în faţa liceului şi ea se a d u n ă şi se forţă
să zâmbească în v reme ce s t răbăteau coridoarele
şcolii. Sala de sport erau un haos în care cu greu se
Trezirea • 209
p u t e a vedea o oarecare organizare . în o r a în care
Elena se dusese acasă, totul se schimbase. îna inte să
plece, locul fusese plin de elevi din clasele mari : m e m
brii Consiliului Elevilor, băieţii din echipa de fotbal,
cei din K e y Club 1 , toţi încercând să termine cu aran
jarea decorului şi a recuzitei. Acum era plin de străini,
cei mai mulţi nici m ă c a r s e m ă n â n d cu oamenii .
Câţ iva z o m b i se întoarseră c â n d Elena int ră în
sală, şi tigvele lor se vedeau rânjind pr in c a r n e a pu
t redă a chipuri lor lor. Un cocoşat grotesc şchiopată
către ea, alături de un cadavru cu o piele albă lividă
şi ochii goi. D i n altă direcţie se apropia un vârcolac,
cu botul rânjit plin de sânge, î m p r e u n ă cu o vrăji
toare întunecată, cu un aer dramat ic .
Cu o strângere de inimă, Elena îşi d ă d u seama că
nu p u t e a recunoaşte nici j u m ă t a t e dintre cei de acolo
în costumele lor. In clipa u r m ă t o a r e erau cu toţii in
juru l ei, admirându-i rochia albastru pal, anunţând-o
de unele prob leme ivite deja. Elena le făcu semn să
tacâ^şi se întoarse către vrăjitoare, al cărei p ă r negru
lung cădea pe spatele unei rochii negre foarte strâmte.
1 Organizaţie şcolară pentru licee, condusă de elevi aleşi de colegii lor, care oferă o varietate de oportunităţi pentru membrii săi: îndrumare profesională, burse la colegiu, programe speciale de perfecţionare, burse de studiu în străinătate. A fost înfiinţată în 1925 în Sacramento, California, dar s-a extins, existând în prezent în aproape 5.000 de licee, în principal în SUA şi Canada, dar recent şi în America Centrală şi de Sud, în Australia şi Asia.
210 • Jurnalele Vampirilor Trezirea • 211
— în privinţa asta, spuse dezgustat d o m n u l T a n
ner, a c u r a t e ţ e a acestei întregi p u n e r i în scenă este
total improbabi lă . C o n t r a r credinţei populare , drui
zii nu au construit Stonehenge; a fost înălţat de o cul
t u r ă din E p o c a de Bronz c a r e . . .
Elena făcu un pas înainte.
— D o m n u l e T a n n e r , nu despre asta e v o r b a
a c u m .
— N-o fi, p e n t r u t ine, spuse el. Şi de-asta tu şi
pr ie tena ta nevrotică sunteţi corigente la istorie.
— Asta e o r e m a r c ă total deplasată, se auzi o voce
în spate, şi Elena se uită repede peste u m ă r la Ştefan.
— D o m n u l Salvatore, spuse T a n n e r , rostind cu
vintele ca şi c u m ar fi spus: Acum ziua mea e desăvârşită.
Bănuiesc că ai nişte învăţătur i noi pline de înţelep
ciune de oferit. Sau ai de g â n d să-mi învineţeşti mie
un ochi?
Privirea lui se î n d r e p t ă către Ştefan, care stătea
acolo, elegant în smochingul lui perfect croit, şi Elena
avu, şocată, un present iment .
T a n n e r nu este de fapt cu mult mai în vârstă decât
noi, îşi spuse. Pare b ă t r â n p e n t r u că are acel început
de chelie, d a r p u n par iu că nu a împlinit încă treizeci
de ani. Apoi, dintr-un motiv oarecare, îşi aminti c u m
arătase T a n n e r la bal, în costumul lui ieftin şi lucios
care nu i se potr ivea.
— Ce e, Meredi th? întrebă ea.
— Antrenorul Lyman e bolnav, răspunse încrun
tată Meredith, şi cineva 1-a pus în locul lui pe T a n n e r .
— D o m n u l Tanner? exclamă îngrozită Elena.
— D a , şi deja creează p r o b l e m e . Biata Bonnie
a p r o a p e că a cedat nervos. Ar t rebui să te duci tu
acolo.
Elena oftă şi încuviinţă din cap, apoi o p o r n i pe
traseul întortocheat al turului Casei Bântuite. C â n d
trecu pr in sinistra C a m e r ă de T o r t u r ă şi oribila Ca
m e r ă a Ciopârţ i torului N e b u n , îşi spuse că făcuseră
totul a p r o a p e prea b ine. Locul ăsta era neliniştitor
chiar şi în pl ină lumină.
C a m e r a Druizilor era aproape de ieşire. Acolo, fu
sese construit un Stonehenge de carton. D a r micuţa
ş i drăguţa preoteasă druidă care stătea pr int re m o
noliţii destul de veridici, p u r t â n d o r o b ă albă şi pe
cap o c o r o a n ă din frunze de stejar, p ă r e a gata să iz
bucnească în plâns.
— D a r t rebuie să fiţi plin de sânge, s p u n e a ea
rugător. Face par te din scenă; sunteţi o jertfă.
— E suficient de rău că trebuie să por t r o b a asta
ridicolă, răspunse T a n n e r tăios. N i m e n i nu m-a
a n u n ţ a t să trebuie să mă u n g cu sirop peste tot.
D a r nu ajunge pe dumneavoastră, spuse Bonnie.
E d o a r pe r o b ă şi pe altar. Sunteţi o jertfă, repetă ea,
ca şi c u m asta l-ar p u t e a convinge în vreun fel.
212 • Jurnalele Vampirilor
P u n par iu că nici m ă c a r la balul lui n-a participat,
îşi spuse ea. Şi apoi, p e n t r u p r i m a dată, simţi o oare
care simpatie p e n t r u el. Probabil că şi Ştefan simţea
acelaşi lucru, căci deşi se apropie de bărbatul m ă r u n t
şi îl privi drept în faţă, vocea lui era calmă.
— N u , n-am de gând. C r e d că toată povestea asta
devine exagerată. De ce să n u . . .
Elena nu m a i auzi restul propoziţ iei, d a r Ştefan
vorbea pe un ton jos, calm, iar d o m n u l T a n n e r chiar
p ă r e a să-1 asculte. Ea a r u n c ă o privire în spate, la
l u m e a care se strânsese în j u r u l lor: p a t r u sau cinci
demoni , vârcolacul, o gorilă şi un cocoşat.
— Hei , totul e sub control, spuse ea şi l u m e a se
împrăştie.
Ştefan se o c u p a de „ t o t u l " , deşi ea nu p r e a ştia
cum, căci nu-i vedea decât ceafa.
Ceafa... Pentru o clipă, în minte îi apăru o imagine
din p r i m a zi de şcoală. Ştefan stând în secretariat şi
vorbind cu d o a m n a Clarke, secretara, şi cât de ciudat
se purtase d o a m n a Clarke. Şi într-adevăr, când Elena
se uită a c u m la d o m n u l T a n n e r , văzu pe faţa lui
aceeaşi expresie uşor năucită. Elena simţi un fior de
nelinişte.
— H a i d e , îi spuse lui Bonnie. H a i să m e r g e m în
faţă.
O tăiară drept prin C a m e r a de Aterizarea a Extra
terestrilor şi pr in C a m e r a Morţi lor Vii, furişându-se
Trezirea • 213
printre pereţii despărţitori şi ieşind în p r i m a cameră
pe u n d e intrau vizitatorii, întâmpinaţi de un vârcolac.
Vârcolacul îşi scosese capul şi acum stătea de vorbă cu
două mumii şi o prinţesă egipteană.
Elena trebuia să recunoască — da, Carol ine ară ta
m i n u n a t în chip de C l e o p a t r ă , cu c o n t u r u l acelui
t r u p b r o n z a t foarte vizibil p r in rochia d r e a p t ă ş i
subţire de in pe care o pur ta . M a t t , vârcolacul, nici
nu p u t e a fi învinuit că privirea îi tot fugea în jos de la
faţa lui Carol ine.
— C u m m e r g e aici? î n t r e b ă E l e n a cu o veselie
forţată.
M a t t tresări uşor, apoi se întoarse către ea şi Bon
nie. Elena nu-1 p r e a mai văzuse din n o a p t e a balului,
şi ştia că nici el şi Ştefan nu mai erau atât de apro
piaţi. D i n cauza ei. Şi deşi M a t t nu p u t e a fi învinuit
nici p e n t r u asta, ea îşi d ă d e a s e a m a cât de m u l t î l
d u r e a pe Ştefan.
— T o t u l e în regulă, spuse M a t t , p ă r â n d stânjenit.
— C â n d Ştefan t e r m i n ă cu T a n n e r , cred că o să-1
t r imit aici, spuse Elena. P o a t e să ajute la p r i m i r e a
vizitatorilor.
M a t t ridică indiferent dintr-un u m ă r , apoi spuse:
— Ce t e r m i n ă cu T a n n e r ?
E l e n a se uită la el surprinsă. Ar fi p u t u t j u r a că
M a t t fusese cu câteva m i n u t e în u r m ă în C a m e r a
Druizilor. îi explică.
214 • Jurnalele Vampirilor Trezirea • 215
O voce răsună în sala de sport t ransformată într-o
scenă sângeroasă.
— Bun, a c u m or să intre cei care stau la coadă în
parcare . O p r e ş t e lumina, Ed!
Dintr-odată, se făcu întuneric şi aerul se umplu cu
gemete şi râsete sinistre, ca o orchestră care îşi acor
dează instrumentele. Elena oftă şi se întoarse către sală.
— Haideţ i , m a i bine ne pregăt im să-i c o n d u c e m
înăuntru, îi spuse ca lmă lui Bonnie.
Bonnie încuviinţă din cap şi dispăru în întuneric .
M a t t îşi pusese din n o u capul de vârcolac şi tocmai
d ă d e a d r u m u l unei benzi care a d ă u g a nişte muzică
stranie la cacofonia d inăuntru .
Ştefan a p ă r u de d u p ă un colţ, cu păru l ş i hainele
topindu-i-se în în tuner ic . D o a r p las t ronul alb i se
vedea clar.
— Am rezolvat cu T a n n e r , spuse el. Pot să vă mai
ajut cu ceva?
— Păi, ai p u t e a r ă m â n e aici, cu Mat t , să-i primeşti
pe cei care i n t r ă . . .
V o c e a Elenei se stinse. M a t t era aplecat deasupra
amplificatorului, potr iv ind cu atenţie volumul, fără
să ridice privirea. Elena se uită la Ştefan şi văzu că
avea faţa crispată, fără expresie.
— Sau ai p u t e a să te duci în vestiarul băieţilor şi
să te ocupi de cafea şi de restul gustări lor p e n t r u
gazde, încheie ea pe un ton obosit.
Afară, tunetul mugi din n o u şi pr in uşa deschisă
Elena văzu un fulger l u m i n â n d cerul întunecat . Câ
teva secunde mai târziu se auzi un alt tunet, de d a t a
asta mai puternic .
— Sper că nu plouă, spuse Bonnie.
— D a , spuse Carol ine, care rămăsese tăcută cât
t imp Elena vorbise cu M a t t . Ar fi aşa de păcat dacă
n-ar veni nimeni .
Elena o privi cu atenţie şi văzu o u r ă făţişă în ochii
înguşti, ca de pisică, ai lui Carol ine.
— Carol ine, spuse ea d int r-un impuls, ascultă.
N - a m p u t e a tu şi cu mine să t e r m i n ă m cu asta? Nu
p u t e m să u i tăm tot ce s-a-ntâmplat şi să o l u ă m de la
capăt?
Sub o r n a m e n t u l în formă de cobră de pe fruntea
ei, ochii lui Carol ine se m ă r i r ă şi apoi se îngustară
din nou. G u r a i se s t râmbă şi ea se apropie de Elena.
— N - a m să uit niciodată, spuse, apoi se întoarse şi
se îndepărtă .
U r m ă o clipă de tăcere, în v r e m e ce Bonnie şi
M a t t priveau către podea . Elena se apropie de uşă
p e n t r u a simţi aerul rece pe obraji. V e d e a terenul de
fotbal şi ramuri le legănate de v â n t ale stejarilor de
dincolo de el, şi din n o u se simţi copleşită de un pre
sentiment ciudat. Asta e noaptea, se gândi cu tristeţe.
Asta e n o a p t e a c â n d se î n t â m p l ă totul. D a r ce în
semna acest „totul" , h a b a r n-avea.
216 • Jurnalele Vampirilor
— O să mă duc în vestiar, spuse el.
Pe c â n d se î n d e p ă r t a , Elena observă o uşoară
clătinare în pasul lui.
— Ştefan? Eşti bine?
— Bine, spuse el, recăpătându-şi echilibrul. Puţ in
obosit, asta-i tot.
îl privi p lecând, simţind cu fiecare m i n u t o greu
tate tot mai m a r e în piept.
Se întoarse către M a t t , v r â n d să-i spună ceva, d a r
în acea clipă şirul de vizitatori ajunse la uşă.
— A început spectacolul, spuse el şi se ghemui în
u m b r e .
Elena trecu dintr-o c a m e r ă într-alta, c ă u t â n d să
vadă dacă sunt probleme şi să le rezolve. în alţi ani,
par tea asta a serii îi plăcuse cel mai mult — să vadă
cum sunt interpretate scenele oribile şi c u m spectato
ri i se înfioară —, dar în seara aceasta exista un senti
ment de teamă şi o tensiune care îi însoţeau gândurile.
Asta e noaptea, îşi spuse din nou, şi gheaţa din piep
tul ei păru să devină mai groasă.
O D o a m n ă cu Coasa — sau cel puţ in asta crezu
Elena că e silueta în robă neagră cu glugă — trecu pe
lângă ea şi Elena încercă, absentă, să-şi a d u c ă aminte
dacă o mai văzuse la petrecerile de Halloween. E r a
ceva familiar în felul în care se mişca silueta.
Trezirea * 217
Bonnie schimbă un z â m b e t chinuit cu vrăjitoarea
înaltă şi subţire care direcţ iona vizitatorii în C a m e r a
Păianjenilor. Câţ iva băieţi din primii ani de liceu lo
veau în păianjenii de cauciuc care a t â r n a u de tavan
şi ţ ipau, deranjând pe toată lumea. Bonnie îi îndreptă
h o t ă r â t ă către C a m e r a Druizilor.
Aici, lumina stroboscopică d ă d e a scenei o atmos
feră de vis. Bonnie simţi un soi de t r iumf m a c a b r u
văzându-1 pe d o m n u l T a n n e r întins pe altarul de sa
crificiu, cu roba lui albă păta tă a b u n d e n t de sânge, cu
privirea î n d r e p t a t ă către tavan.
— Mişto! strigă u n u l dintre băieţi, apropiindu-se
în fugă de altar.
Bonnie r ă m a s e în spate, ş i rânji, a ş t e p t â n d ca
jert fa p l ină de sânge să se r idice şi să-1 sperie de
m o a r t e pe puşti.
D a r d o m n u l T a n n e r n u s e mişcă, nici m ă c a r
a tunci c â n d băiatul îşi b ă g ă m â n a în balta de sânge
de lângă capul jertfei.
E ciudat, îşi spuse Bonnie, grăbindu-se către puşti
p e n t r u a-1 împiedica să ia cuţitul de sacrificiu.
— Nu face asta! se răsti la el, iar el îşi ridică m â n a
pl ină de sânge care a p ă r e a roşie la f iecare fulgerare
a luminii stroboscopice.
Brusc, Bonnie simţi o frică iraţ ională că d o m n u l
T a n n e r avea de g â n d să aştepte p â n ă c â n d ea se
218 • Jurnalele Vampirilor Trezirea • 219
e mort . Eu l-am atins, Elena, şi e mort , e m o r t de-ade-
vărate lea. . .
L u m e a începea să se a d u n e . Altcineva începu să
ţipe şi ţipetele se repetară, apoi toţi încercau să iasă
de acolo, împingându-se panica ţ i , lovindu-se de
pereţii despărţitori .
— Apr indeţ i l u m i n a ! strigă Elena şi îşi auzi
strigătul repetat de alţii. Meredi th, repede, du-te la
un telefon şi c h e a m ă o a m b u l a n ţ ă , c h e a m ă poli ţ ia. . .
Aprindeţi odată lumina aia!
C â n d l u m i n a se aprinse, Elena se uită în jur , dar
nu văzu nici un adult, nici o p e r s o a n ă care p u t e a să
pre ia controlul şi să se ocupe de tot. O par te din ea
era rece ca gheaţa, şi gânduri le îi alergau nebuneşte
pe c â n d încerca să-şi dea seama ce are de făcut. O
altă par te era amorţ i tă de groază. D o m n u l T a n n e r . . .
Nu-1 plăcuse niciodată, dar într-un fel asta nu făcea
decât să înrăutăţească situaţia.
— Scoateţi toţi copiii de aici. Să r ă m â n ă doar per
sonalul, spuse ea.
— N u ! închideţ i uşile! Nu lăsaţi pe nimeni să plece
p â n ă nu ajunge aici poliţia, strigă lângă ea un vârco
lac, scoţându-şi masca.
Elena se întoarse surprinsă la auzul vocii şi văzu că
nu era M a t t , ci Tyler Smallwood.
Fusese pr imit din n o u în şcoală abia s ă p t ă m â n a
t recută şi faţa lui p u r t a încă urmele bătăii pe care o
apleca deasupra lui şi apoi să o sperie. D a r el conti
n u a să se holbeze la tavan.
— D o m n u l e T a n n e r , sunteţi bine? D o m n u l e T a n -
ner? D o m n u l e T a n n e r !
Nici o mişcare, nici un sunet. Nici o clipire a acelor
ochi albi, larg deschişi. Nu-1 atinge, se ivi dintr-odată,
repede, un gând în mintea lui Bonnie. Nu-1 atinge nu-1
atinge nu-1 at inge. . .
Sub l u m i n a stroboscopică, Bonnie văzu c u m
m â n a ei se înt inde, o văzu c u m a p u c ă u m ă r u l d o m
nului T a n n e r şi î l scutură, văzu c u m capul î i cade
moale către ea. Apoi îi văzu gâtul.
Atunci începu să ţipe.
Elena auzi ţipetele. Erau ascuţite şi în ele se simţea
frica şi, spre deosebire de orice alte sunete din Casa
Bântuită, ea ştiu imediat că nu erau o glumă.
Apoi totul deveni un coşmar.
Ajunse în fugă în C a m e r a Druizilor şi văzu o scenă
diferită de cea pregătită pentru vizitatori. Bonnie tipa,
iar Meredi th o ţinea de umeri . Tre i băieţei încercau
să iasă pe uşa acoperită cu o draperie, şi doi paznici
se uitau înăuntru, b locând ieşirea. D o m n u l T a n n e r
zăcea pe piatra altarului, cu braţele întinse în lături,
iar faţa lui . . .
— E mort , p lângea Bonnie, iar ţipetele deveneau
a c u m cuvinte. O h , D o a m n e , sângele e adevărat, şi el
220 • Jurnalele Vampirilor Trezirea • 221
— C i n e v a care are un t recut violent, c o n t i n u ă
Tyler, dezgolindu-şi dinţii. Cineva care, din câte ne
p u t e m da seama, e un ps ihopat care a venit în Fell's
C h u r c h d o a r ca să o m o a r e .
— Tyler, despre ce vorbeşti?
N e d u m e r i r e a ei dispăruse brusc. Furioasă, o porni
către băiatul înalt şi solid.
— Eşti n e b u n !
El a ră tă către ea fără să o privească.
— Asta spune iubita lui — dar poate că ea e puţ in
c a m subiectivă!
— Şi p o a t e că şi tu eşti c a m subiectiv, Tyler, spuse
o voce din spatele mulţimii şi Elena văzu un al doilea
vârcolac croindu-şi d r u m în c a m e r ă .
M a t t .
— Ah, da? Păi atunci, de ce nu ne spui şi n o u ă ce
ştii tu despre Salvatore? De u n d e vine? Unde-i fami
lia lui? De u n d e are toţi banii ăia? Tyler se întoarse
către ceilalţi şi întrebă: Cine ştie ceva despre el?
T o ţ i c lăt inau din cap. Elena vedea pe feţele lor
c u m se năş tea n e î n c r e d e r e a . N e î n c r e d e r e a faţă de
ceea ce nu era cunoscut, faţă de orice era diferit. Şi
Ştefan era diferit. E r a un străin în mijlocul lor, iar
a c u m ei aveau nevoie de un ţap ispăşitor.
F a t a în c h i m o n o începu:
— Am auzit un zvon. . .
încasase de la Ştefan. D a r vocea lui era autor i tară şi
Elena îi văzu pe paznici închizând uşa de ieşire. Apoi
auzi o altă uşă închizându-se în celălalt capăt al sălii
de sport. A
In zona Stonehenge erau strânse c a m o duzină de
persoane, din care Elena recunoscu u n a ca fiind din
Comitet . Restul erau copii pe care îi ştia de la şcoală,
d a r pe nici unul p r e a bine. U n u l dintre ei, un băiat
îmbrăcat în pirat, îi spuse lui Tyler:
— Adică. . . tu crezi că cineva de-aici a făcut-o?
— Cineva de-aici a făcut-o, cu s iguranţă, spuse
Tyler, şi în vocea lui se a u z e a o n o t ă c iudată, de
emoţie, de p a r c ă ceea ce se p e t r e c e a i-ar fi făcut
a p r o a p e p lăcere . A r ă t ă către ba l ta de sânge de pe
p ia t ră şi spuse: Nu s-a închegat încă; cu s iguranţă nu
s-a întâmplat de mult . Şi uită-te la felul în care i s-a
tăiat gâtul. Asasinul a făcut-o probabi l cu ăsta — şi
a ră tă către cuţitul de sacrificiu.
— Atunci asasinul ar p u t e a să se afle aici ch iar
acum, şopti o fată în c h i m o n o .
— Şi nu e greu de ghicit cine e, spuse Tyler. Ci
neva care î l u r a pe T a n n e r , care î n t o t d e a u n a se certa
cu el. Cineva care s-a cer tat cu el m a i d e v r e m e
astă-seară. Eu l-am văzut.
Aşadar, tu ai fost vârcolacul din c a m e r a asta, îşi
spuse Elena nedumeri tă . D a r ce căutai tu aici? Tu nu
faci par te din Comitet .
222 • Jurnalele Vampirilor
— Asta-i tot ce am auzit, zvonuri! spuse Tyler. Ni
m e n i nu ştie de fapt nimic despre el. D a r există un
lucru pe care eu îl ştiu. Atacurile din FelPs C h u r c h au
început în p r i m a s ă p t ă m â n ă de şcoală — săptămâna
când a venit Ştefan Salvatore.
La aceste cuvinte, se auziră m u r m u r e tot mai pu
ternice, şi Elena însăşi simţi un şoc c â n d realiză că
Tyler are dreptate . Desigur, era ridicol ce sugera el,
era d o a r o coincidenţă. D a r aşa era, atacurile înce
puseră o d a t ă cu sosirea lui Ştefan.
— O să vă mai spun ceva, strigă Tyler, fâcându-le
semn să se liniştească. Ascultaţ i-mă! O să vă m a i
spun ceva! Aşteptă p â n ă ce toată lumea se uita la el
şi apoi rosti încet, pe un ton dramat ic : A fost în cimi
tir în n o a p t e a c â n d Vickie Bennett a fost atacată.
— Sigur că a fost în cimitir — şi ţi-a aranjat faţa,
spuse M a t t , dar din vocea lui lipsea obişnuita forţă.
Tyler prinse r e m a r c a şi profită de ea.
— D a , şi a p r o a p e m-a o m o r â t . I a r în seara asta
cineva chiar 1-a o m o r â t pe T a n n e r . Nu ştiu ce credeţi
voi, dar eu cred că el a făcut-o. Eu cred că el e asasi
nul!
— D a r u n d e e? strigă cineva din mulţ ime.
Tyler se uită î n j u r .
— D a c ă el a făcut-o, t rebuie să fie încă pe aici,
strigă. Haideţ i să-1 găsim.
Trezirea * 223
— Ştefan n-a făcut nimic! Tyler . . . , strigă Elena,
dar zgomotul mulţimii îi acoperi cuvintele.
Cuvintele lui Tyler erau preluate şi repetate . Să-l
găsim... să-l găsim... să-l găsim. Elena le auzi t recând
de la unul la altul. Iar pe feţele din C a m e r a Druizi lor
se citea a c u m mai mul t decât o simplă neîncredere;
Elena mai vedea pe ele şi furie, şi sete de r ă z b u n a r e .
M u l ţ i m e a se t ransformase în ceva urâ t , ceva ce
scăpase de sub control.
— U n d e e, Elena? spuse Tyler, şi ea văzu strălu
cirea triumfului în ochii lui, văzu plăcerea.
— Nu ştiu, spuse ea furioasă, v r â n d să-l lovească.
— T r e b u i e să fie pe aici! Găsiţi-1! strigă cineva, şi
apoi p ă r u r ă cu toţii să se mişte, să gesticuleze, să se
împingă.
Pereţii despărţitori erau d ă r â m a ţ i şi daţi deoparte .
I n i m a Elenei b ă t e a cu p u t e r e . Asta nu m a i era
d o a r o m u l ţ i m e ; era o m u l ţ i m e a ţâ ţa tă , gata să
linşeze. E lena era îngrozită de ce i-ar p u t e a face lui
Ştefan dacă l-ar găsi. D a r dacă ar încerca să îl aver
tizeze, l-ar conduce pe Tyler direct la el.
Se uită î n j u r disperată. Bonnie cont inua să se hol
beze la faţa fără viaţă a d o m n u l u i T a n n e r . Nu o
p u t e a ajuta. Se întoarse p e n t r u a privi către mulţ ime,
şi ochii ei întâlniră privirea lui M a t t .
224 • Jurnalele Vampirilor Trezirea * 225
silueta înveşmântată în negru întinsă pe dalele albe
ale pardoselii.
— Ştefan! Ce s-a-ntâmplat?
Pentru o clipă îngrozitoare, M a t t crezu că se uita
la a l doilea cadavru . D a r c â n d î n g e n u n c h e lângă
Ştefan, îl văzu mişcându-se.
— Hei , totul e-n regulă, ridică-te încet . . . Te sirnţi
bine, Ştefan?
— D a , spuse Ştefan.
D a r nu ară ta în regulă, îşi spuse M a t t . Faţa lui era
lividă şi pupilele foarte dilatate. P ă r e a dezorientat şi
bolnav.
— Mulţumesc, spuse.
— E posibil ca peste un m i n u t să nu-mi m a i
mulţumeşt i . Ştefan, trebuie să pleci de aici. îi auzi?
Sunt pe urmele tale.
Ştefan se întoarse către sala de sport, ca şi c u m ar
fi vrut să asculte. D a r pe faţa lui se citea nedumerirea.
— Cine e pe urmele mele? De ce?
— T o a t ă lumea. Nu contează. Ce contează e că
t rebuie să pleci îna inte să a jungă aici. V ă z â n d că
Ştefan cont inuă să se holbeze la el cu o privire goală,
adăugă: A m a i fost un atac, de d a t a asta asupra lui
T a n n e r , d o m n u l T a n n e r . E mort , Ştefan, şi ei cred că
tu ai făcut-o.
P ă r e a confuz şi furios, cu p ă r u l ciufulit, roşu în
obraji şi t ranspirat . E lena îşi a d u n ă t o a t ă forţa şi
voinţa într-o privire imploratoare .
Te rog, M a t t , spuse în gând. Nu se p o a t e să crezi
asta. Ştii că nu e adevărat .
D a r ochii lui a ră tau că nu ştia. în ei se vedea tul
b u r a r e şi uimire.
Te rog, spuse în g â n d Elena, uitându-se în ochii
aceia albaştri, dorindu-şi din t o a t ă i n i m a ca el să
înţeleagă. O h , te rog, M a t t , n u m a i tu î l poţ i salva.
C h i a r d a c ă nu crezi, te rog, încearcă să ai încre
d e r e . . . te rog . . .
Văzu schimbarea pe faţa lui, văzu confuzia înlo
cuită de hotărâre încruntată . Se mai uită o clipă lung
la ea şi încuviinţă scurt din cap. Apoi se răsuci şi intră
în mul ţ imea zgomotoasă, porni tă la vânătoare .
M a t t străbătu mulţ imea p â n ă ce ajunse în capătul
celălalt al sălii. Lângă uşa vestiarului băieţilor se aflau
câţiva boboci; le ceru pe un ton autoritar să înceapă să
mute pereţii despărţitori şi când atenţia lor se îndreptă
către sarcina pr imită, deschise uşa şi se s trecură
înăuntru.
Se uită repede î n j u r , n e v r â n d să strige. Deşi, îşi
spuse, Ştefan t rebuie să fi auzit zarva d in sala de
sport. Probabi l că deja fugise. D a r apoi M a t t văzu
226 • Jurnalele Vampirilor
A c u m , în sfârşit, văzu înţelegerea în ochii lui
Ştefan. înţelegere, şi groază, şi un soi de înfrângere
r e s e m n a t ă care era m a i înfricoşătoare decât tot ce
văzuse M a t t în seara aceasta. Strânse cu putere ume
rii lui Ştefan.
— Ştiu că nu tu ai făcut-o, spuse el, şi în acea clipă
era sincer. Or să-şi dea seama şi ei, când or să se gân
dească m a i bine. D a r p â n ă atunci ar f i mai bine să
pleci de aici.
— Să plec de aici. . . da.
Privirea lui nu mai era confuză, şi în felul în care
rostise aceste cuvinte era o a m ă r ă c i u n e cumplită.
— O să.. . plec de aici.
— Ştefan.. .
— M a t t .
Ochii verzi erau întunecaţi şi ardeau, şi M a t t nu-şi
p u t e a lua privirea de la ei.
— Elena e în siguranţă? Bun. Atunci, ai tu grijă
de ea. T e rog.
— Ştefan, ce tot spui? Eşti nevinovat; o să se ter
mine toată povestea as ta . . .
— Ai grijă de ea, M a t t .
M a t t făcu un pas în spate, c o n t i n u â n d să se uite
în ochii aceia verzi. Apoi încuviinţă încet din cap.
— O să am, spuse el calm.
Şi îl u r m ă r i pe Ştefan plecând.
13
el ena stătea în cercul de adulţ i şi poliţişti,
a ş teptând o ocazie de a scăpa. Ştia că M a t t
îl avertizase pe Ştefan la t imp — citise asta
pe chipul lui — d a r nu reuşise să se a p r o p i e de ea
p e n t r u a-i vorbi.
în cele din u r m ă , c â n d toată l u m e a îşi întoarse
a tenţ ia către cadavru, se desprinse din g rup şi se
apropie de M a t t .
— Ştefan a reuşit să plece, spuse el, cu privirea în
drepta tă către grupul de adulţi. D a r mi-a spus să am
grijă de tine, şi v reau să r ă m â i aici.
— Să ai grijă de mine? Elena se simţi cuprinsă de
panică şi în acelaşi t imp de suspiciune. Apoi, aproape
în şoaptă, spuse: înţeleg. Se gândi o clipă, apoi rosti
cu grijă: Mat t , trebuie să mă duc să mă spăl pe mâini.
228 • Jurnalele Vampirilor Trezirea • 229
ceea ce se întâmplase? Simţise slăbiciunea, ameţeala,
totul se învârtea cu el; apoi se cufundase în întuneric.
C â n d se trezise, îl auzise pe M a t t s p u n â n d că o altă
fiinţă omenească fusese atacată, lovită. Jefuită de data
asta nu d o a r de sângele său, ci chiar de viaţă. C u m
se p o a t e explica asta altfel decât că el, Ştefan, e r a
asasinul?
Asta era a c u m , un asasin. O fiinţă malefică. O
creatură născută în întuneric, meni tă să trăiască şi să
vâneze şi să se ascundă p e n t r u t o t d e a u n a în întune
ric. Şi atunci, de ce să nu ucidă? De ce să nu-şi îm
pl inească m e n i r e a ? D a t f i ind că nu p u t e a să şi-o
schimbe, ar p u t e a foarte b ine să se b u c u r e de ea.
Avea să-şi dezlănţuie forţele întunecate asupra aces
tui oraş care îl ura, care pornise să îl vâneze chiar în
această clipă.
D a r m a i în tâ i . . . î i era sete. Venele îi a rdeau ca o
reţea de fire încinse, uscate. Avea nevoie să b e a . . . cu
r â n d . . . acum.
Pens iunea era cufundată în beznă. Elena bătu la
uşă, d a r nu î i deschise n i m e n i . T u n e t e l e b u b u i a u
deasupra capului ei. î n c ă nu începuse ploaia.
D u p ă a treia rafală de ciocănituri, încercă uşa şi
văzu că e r a descuiată. î n ă u n t r u , casa era t ă c u t ă ş i
întunecată . Bâjbâi p â n ă la scări şi urcă. La etaj era la
Bonnie m-a m u r d ă r i t cu sânge. Aşteaptă aici; mă
întorc.
El începu să protesteze, dar Elena deja se
îndepărta . C â n d ajunse la uşa vestiarului fetelor, îşi
ridică mâinile m u r d a r e drept explicaţie şi profesoara
care stătea a c u m de p a z ă acolo o lăsă să intre. D a r
ajunsă în vestiar, Elena merse mai departe, ieşi pe uşa
din celălalt capăt al încăperii şi pătrunse în şcoala cu
fundată în întuneric. Iar de acolo, în noaptea de afară.
Zuccone! îşi spuse Ştefan, a p u c â n d de rafturile cu
cărţi şi răsturnându-le, a r u n c â n d toate volumele pr in
cameră . Prost! Prost, orb şi vrednic de dispreţ! C u m
a p u t u t să fie atât de prost?
Să-şi găsească un loc aici, pr intre ei? Să fíe accep
tat ca u n u l d intre ei? T r e b u i e să fi fost n e b u n să
creadă că era posibil.
Ridică u n u l d intre cuferele m a r i şi grele şi îl
a r u n c ă în celălalt capăt al încăperii, u n d e se lovi de
perete şi sparse sticla unei ferestre. Prost, prost.
Cine era pe urmele lui? T o a t ă lumea. Aşa spu
sese M a t t . „A m a i fost un a t a c . . . ei cred că tu ai
făcut-o."
Ei bine, de data asta se p ă r e a că i barbari, fiinţele
omeneşti m ă r u n t e , cu t e a m a lor de orice era necu
noscut, aveau dreptate . Altfel c u m p u t e a să explice
230 • Jurnalele Vampirilor Trezirea * 231
fel de întuner ic, şi îna inta împiedicat, încercând să
găsească încăperea cu treptele care duceau la al trei
lea cat. în capătul scărilor se vedea o lumină slabă şi
E lena p o r n i în sus spre ea, simţindu-se a p ă s a t ă de
pereţii care p ă r e a u să o închidă între ei.
L u m i n a venea pe sub uşa închisă. Elena bătu uşor
şi repede în uşă.
— Ştefan, şopti ea, apoi strigă mai tare: Ştefan, eu
sunt.
Nici un răspuns. Răsuci m â n e r u l şi deschise uşa,
furişând o privire în cameră .
— Ştefan.. .
V o r b e a singură, într-o c a m e r ă goală.
Şi o c a m e r ă în care d o m n e a haosul. A r ă t a ca şi
c u m o t o r n a d ă o străbătuse, lăsând în u r m a ei d o a r
distrugere. Cuferele care se aflaseră în colţurile
încăperii zăceau în poziţii groteşti, cu capacele ridi
cate, cu conţinutul risipit pe podea . O fereastră era
spartă. T o a t e lucrurile lui Ştefan, toate obiectele pe
care le păstrase cu atâta grijă şi pe care păruse să le
preţuiască erau împrăşt iate p r e c u m nişte gunoaie.
Un val de groază o străbătu pe Elena. Furia şi vio
lenţa din această imagine a devastării erau dureros
de evidente şi o făceau să se simtă a p r o a p e ameţi tă .
Cineva care are un trecut violent, spusese Tyler.
Nu-mi pasă, gândi ea, şi m â n i a care o cuprinse îi
înăbuşi t e a m a . N u - m i p a s ă de n imic, Ştefan; tot
vreau să te văd. D a r u n d e eşti?
T r a p a din tavan era deschisă, şi aerul rece păt run
dea în cameră . O h , îşi spuse Elena şi simţi un fior de
teamă. Acoperişul ăla era aşa de înal t . . .
Nu mai urcase niciodată scara care ducea la plat
forma de pe acoperiş, şi rochia ei lungă o împiedica
să suie. Ieşi încet pr in t rapă, î n g e n u n c h i n d pe aco
periş şi apoi ridicându-se în picioare. Văzu în colţ o
siluetă în tunecată şi se îndreptă în grabă către ea.
— Ştefan, t rebuia să v in. . . , începu, d a r se între
rupse brusc p e n t r u că un fulger lumină cerul în clipa
în care silueta din colţ se răsuci spre ea.
Şi apoi simţi că toate presimţir i le şi temeri le şi
coşmaruri le pe care le avusese p â n ă atunci deveneau
dintr-odată realitate. Nu mai era în stare nici să ţipe;
nu m a i era în stare de nimic.
O h , D o a m n e . . . nu . M i n t e a ei refuza să înţeleagă
ceea ce ochii vedeau. N u . N u . Nu voia să se uite, nu
voia să c r e a d ă . . .
D a r nu p u t e a să nu vadă. C h i a r dacă ar fi reuşit să
închidă ochii, fiecare detaliu al scenei era gravat în
m i n t e a ei. Ca şi c u m fulgerul ar f i imprimat-o pe cre
ierul ei p e n t r u t o t d e a u n a .
232 • Jurnalele Vampirilor Trezirea • 233
Asta era m a i cumplit decât orice altceva, să-1 vadă
pe Ştefan privind-o de d u p ă acel chip de animal , să
v a d ă rânjetul acela de f iară transformându-se într-o
expresie de şoc şi disperare.
— Elena, te rog. Te rog, n u . . .
— O h , D o a m n e , nul
Ţipete le încercau să-şi croiască d r u m afară din
gâtul ei. Se trase m a i mul t în spate, pot icnindu-se,
c â n d el făcu un pas către ea.
— N u !
— Elena, te rog . . . ai grijă...
C r e a t u r a aceea îngrozi toare, c r e a t u r a cu chipul
lui Ştefan, venea către ea, cu ochii verzi a rzând. Se
smuci în spate c â n d e l m a i făcu un pas, cu m â n a
întinsă. M â n a aceea p r e l u n g ă , cu degetele subţiri,
care î i mângâiase cu atâta b lândeţe p ă r u l . . .
— Nu mă atingel strigă ea.
Şi apoi ţ ipă în sfârşit, c â n d ajunse cu spatele lipit
de ba lus t rada de f ier care înconjura platforma. Era
aici de a p r o a p e un secol şi j u m ă t a t e , şi în unele lo
curi f ierul e ra m â n c a t cu totul de rugină. G r e u t a t e a
Elenei pe el era p r e a mult şi ea simţi c u m fierul ce
dează. Auzi sunetul metalului şi al lemnului pocnind
amestecat cu propr iu l ei ţ ipăt. Apoi în spatele ei nu
mai era nimic, nimic de care să se apuce, şi începu să
cadă.
Ştefan. Ştefan, atât de elegant şi de frumos în hai
nele lui obişnuite, în j a c h e t a lui n e a g r ă de piele cu
gulerul r idicat. Ştefan, cu p ă r u l lui î n t u n e c a t
asemănător cu unul dintre norii negri şi ameninţător i
din spatele lui. Ştefan fusese prins în acea fulgerare
de lumină, pe j u m ă t a t e întors către ea, cu t r u p u l
răsucit într-o ghemuire de fiară, cu o gr imasă feroce
de furie pe chip.
Şi sânge. Acea gură arogantă, sensibilă, senzuală
era m u r d a r ă de sânge. Apărea oribil de roşie pe pie
lea pa l idă a feţei, pe a lbeaţa ascuţită a dinţi lor. In
m â i n i ţ inea t rupul m o a l e a l u n u i p o r u m b e l mur i
bund, la fel de alb ca şi acei dinţi, cu aripile desfăcute.
Un altul zăcea pe jos la picioarele lui, ca o batistă
mototolită şi a runcată .
— O h , D o a m n e , nu, şopti Elena.
C o n t i n u ă să m u r m u r e cuvintele, dându-se înapoi,
fără să-şi dea seama ce face. M i n t e a ei p u r şi simplu
nu p u t e a accepta această oroare, gânduri le i se în-
vârtejeau nebuneşte, în panică, asemenea u n o r şoa
reci care încercau să scape dintr-o cuşcă. Nu voia să
creadă, nu voia să creadă. îşi simţea t rupul cuprins de
o tensiune insuportabilă, inima îi spărgea pieptul, era
cuprinsă de ameţeală.
— O h , D o a m n e , nu...
— Elena!
234 * Jurnalele Vampirilor
In acea clipă, E lena văzu norii p u r p u r i i furioşi,
silueta în tunecată a casei lângă ea. Se p ă r e a că avea
suficient t imp să le vadă l impede şi să simtă o teroare
infinită în t imp ce ţipa şi cădea, şi cădea.
D a r acel i m p a c t teribil, devastator cu p ă m â n t u l
nu veni. Brusc, nişte braţe o apucau, susţinând-o în
vid. Se auzi un zgomot înăbuşit şi braţele se strân
seră m a i tare în j u r u l ei, un alt t rup p r i m i n d în locul
ei lovitura. Apoi totul încremeni .
Elena rămase nemişcată în braţele care o cuprin
deau, încercând să-şi dea seama ce se întâmplă . în
cercând să creadă un alt lucru incredibil. Căzuse de
pe acoperişul unei clădiri cu trei niveluri şi totuşi era
în viaţă. Stătea în pic ioare, în g r ă d i n a din spatele
pensiunii, în tăcerea absolută dintre d o u ă tunete, cu
frunze căzute pe p ă m â n t u l u n d e ar fi trebuit să se afle
t rupul ei.
încet, ridică privirea către faţa celui care o ţinea în
braţe . Ştefan.
Fusese p r e a m u l t ă frică, p r e a mul te lovituri în
seara asta. Nu mai p u t e a reacţiona. Nu p u t e a decât
să se uite lung la el, cu un soi de m i r a r e . E r a a tâ ta
tristeţe în ochii lui. Ochi i aceia verzi a rzător i e rau
a c u m întunecaţ i , cu o privire goală, d i sperată .
Aceeaşi privire pe care o văzuse în acea p r i m ă noapte
în c a m e r a lui, d o a r că a c u m era mai rău. Căci a c u m
Trezirea • 235
în ea era u r ă îndrepta tă asupra lui însuşi, amestecată
cu regret şi învinuire a m a r ă . Nu o p u t e a îndura .
— Ştefan, şopti ea, s imţind c u m tristeţea lui îi
cupr inde sufletul.
î n c ă m a i vedea u r m a de roşu pe buzele lui, d a r
acum, alături de groaza instinctivă, vederea ei îi stâr
n e a mila. Să fii a tâ t de singur, a tâ t de străin şi de
singur.. .
— O h , Ştefan, şopti ea.
D a r nu pr imi nici un răspuns în ochii aceia trişti,
pierduţi .
— Vino, spuse el încet, şi o conduse înapoi către
casă.
Ştefan simţi un val de ruşine c â n d ajunseră la al
treilea-cat, în c a m e r a lui distrusă. Că Elena, dintre
toţi oameni i , t rebuia să vadă asta, era de nesuportat .
D a r , în acelaşi t imp, poate că era totuşi potrivit ca ea
să v a d ă ce era el cu adevărat, ce p u t e a face.
Ea merse încet pr in cameră, ca ameţită, către pat,
şi se aşeză. Apoi r idică privirea către el, şi ochii ei
plini de u m b r e îi întâlniră privirea.
— Spune-mi.
Asta fu tot ce rosti. El râse scurt, lipsit de veselie,
şi o văzu crispându-se. Şi asta îl făcu să se urască şi
mai mult .
236 • Jurnalele Vampirilor
J
— Ce vrei să ştii? o întrebă. Puse un picior pe ca
pacul unui cufăr răs turnat şi o privi a p r o a p e sfidător,
a r ă t â n d cu un gest larg către c a m e r ă . Cine a făcut
asta? Eu am făcut-o.
— Eşti puternic , spuse ea, cu privirea căzută pe
un cufăr răsturnat . Apoi ridică ochii în sus, ca şi c u m
îşi amintea ce se întâmplase pe acoperiş. Şi rapid, ca
argintul viu.
— M a i puternic decât orice om, spuse el, apăsând
dinadins pe ultimul cuvânt.
De ce nu se trage înapoi de frică acum, de ce nu
se uită la el cu scârba pe care o văzuse înainte? D a r
nu-i mai păsa ce credea ea.
— Reflexele mele sunt m a i r a p i d e , şi sunt mul t
mai flexibil. T r e b u i e să f iu. Sunt un vânător , spuse
el pe un ton aspru.
Ceva în privirea ei îl făcu să-şi amintească din ce
îl întrerupsese. Se şterse la gură cu dosul mâinii, apoi
se duse repede să ia un p a h a r cu a p ă care rămăsese
întreg pe noptieră. Ii simţea ochii aţintiţi pe el în t imp
ce bea apa şi îşi ştergea din n o u gura. O h , şi totuşi,
tot îi mai păsa ce credea ea.
— Poţi să m ă n â n c i şi să be i . . . alte lucruri, spuse
ea.
— Nu am nevoie, răspunse el încet, simţindu-se
epuizat şi înfrânt. Nu am nevoie de nimic altceva. Se
Trezirea • 237
răsuci brusc şi simţi c u m creşte din n o u în el violenţa
patimii . Ai spus că sunt ca argintul viu — d a r exact
asta nu sunt, Elena, viu. Viii şi morţi i . Viu înseamnă
să f i i în viaţă. Eu fac par te din cealaltă j u m ă t a t e .
O v e d e a t r e m u r â n d . D a r vocea ei e ra c a l m ă şi
privirea îi rămăsese aţintită în ochii lui.
— Spune-mi, zise din nou. Ştefan, am dreptul să
ştiu.
El recunoscu acele cuvinte. Şi e r a u la fel de
adevărate ca atunci c â n d le rostise p r i m a dată.
— D a , cred că ai, spuse el, şi vocea îi era obosită
şi aspră. Se uită câteva clipe la fereastra spartă şi apoi
îşi întoarse pr iv i rea către ea ş i vorbi pe un ton
hotărâ t . M - a m născut la sfârşitul secolului al cinci
sprezecelea. Poţi să crezi asta?
Ea se uită la obiectele care zăceau acolo u n d e le
împrăştiase el de pe c o m o d ă cu o mişcare furioasă a
braţului . Florinii, cupa de agat, p u m n a l u l .
— D a , spuse încet. D a , o cred.
— Şi vrei să ştii m a i multe? C u m am ajuns să fiu
ceea ce sunt?
C â n d ea încuviinţă din cap, el se întoarse din n o u
către fereastră. C u m p u t e a să-i spună? El, care evi
tase a tâ ta v r e m e întrebăr i le , care devenise a tât de
expert în tăinuire şi înşelăciune.
238 • Jurnalele Vampirilor Trezirea • 239
— C e a care, spuse ea, ezitând m a i mult, ţi-a dat
inelul?
El se uită la inelul de argint de pe degetul lui, apoi
îi întâlni privirea. Scoase încet inelul pe care îl p u r t a
pe un lanţ la gât, sub cămaşă, şi se uită şi la el.
— D a , a fost inelul ei, spuse. F ă r ă un astfel de ta-
lisman, noi m u r i m în lumina soarelui ca în vâlvătaia
unui foc.
— Atunci, ea e r a . . . ca tine?
— Ea m-a făcut ceea ce sunt.
E z i t â n d , î i spuse despre K a t h e r i n e . D e s p r e fru
museţea şi drăgălăşenia lui K a t h e r i n e , şi despre dra
gostea lui p e n t r u ea. Şi despre dragostea lui D a m o n .
— E r a prea b lândă, plină de prea multă afecţiune,
spuse el în cele din u r m ă , cu durere . A dăruit-o tutu
ror, inclusiv fratelui m e u . D a r în cele din u r m ă , noi
i-am spus că t rebuia să aleagă între noi doi. Şi apoi . . .
a venit la mine.
Amintirea acelei nopţi, acelei dulci şi teribile nopţi
îi reveni în aceeaşi clipă. Venise la el. I a r el fusese
atât de fericit, atât de copleşit de bucurie. încercă să-i
spună Elenei despre asta, să găsească cele mai potri
vite cuvinte. în acea noapte fusese a tât de fericit, şi
chiar şi în d imineaţa u r m ă t o a r e , c â n d se trezise şi ea
nu m a i era acolo, plutise în extaz. . .
Nu avea decât o s ingură cale, să-i s p u n ă tot
adevărul , fără să-i a s c u n d ă nimic. Să-i dezvăluie
totul, să-i mărturisească ceea ce nu oferise niciodată
vreunui alt suflet.
Şi voia să o facă. Deşi ştia că asta o va face p â n ă
la u r m ă să se îndepăr teze de el, s imţea nevoia să îi
arate Elenei ceea ce era.
Şi astfel, cu privirea pironită în întunericul de din
colo de fereastră, u n d e fulgerele l u m i n a u c â n d şi
c â n d cerul cu o strălucire albastră, începu.
Vorb i fără p a t i m ă , fără emoţie, alegându-şi cu
grijă cuvintele. Ii povesti despre tată l lui, acel om
serios al Renaşteri i , şi despre lumea lui din Florenţa,
şi despre propr ie ta tea lor din ţ inutul rural. Ii spuse
despre studiile şi ambiţiile lui. Despre fratele lui, care
era atât de diferit de el, şi despre duşmănia dintre ei.
— Nu ştiu c â n d a început D a m o n să mă urască,
zise el. î n t o t d e a u n a a fost aşa, de c â n d m i - a d u c
aminte . Poate p e n t r u că m a m a noastră nu şi-a mai
revenit niciodată d u p ă naşterea mea. A muri t câţiva
ani mai târziu. D a m o n o iubea foarte mult şi am avut
î n t o t d e a u n a senzaţia că m-a învinuit pe mine p e n t r u
m o a r t e a ei. T ă c u o clipă şi înghiţi nodul din gât. Şi
apoi, mai târziu, a fost o fată.
— C e a de care îţi amintesc? întrebă încet Elena.
El încuviinţă din cap.
240 * Jurnalele Vampirilor
Ar f i p u t u t să f ie un vis, dar cele d o u ă u r m e mici
de pe gâtul lui erau reale. Fusese surprins să constate
că nu îl d u r e a u şi că p ă r e a u deja să se vindece. Or i
cum, erau ascunse sub gulerul înalt al cămăşii.
Sângele ei a r d e a a c u m în venele lui, îşi spuse, şi
gândul acesta î i făcu i n i m a să b a t ă m a i ta re . Ea î i
dăruise p u t e r e a ei; îl alesese pe el.
In acea seară, chiar î i zâmbi lui D a m o n c â n d se
întâlniră în locul stabilit. D a m o n fusese plecat toată
ziua, d a r îşi făcu apariţ ia la t imp în grădina îngrijită
cu meticulozi tate, ş i a c u m stătea r e z e m a t de un
copac, aranjându-şi manşeta . K a t h e r i n e întârzia.
„Poate că e obosi tă", spuse Ştefan, pr iv ind c u m
cerul p u r p u r i u devine de un albastru întunecat . în
cercă să-şi ascundă triumful t imid din voce. „Poate
că are nevoie de mai mul tă od ihnă ca de obicei ."
D a m o n îl privi cu atenţie, cu ochii lui întunecaţ i
de sub părul negru şi des.
„ P o a t e " , spuse el pe un ton urcător, ca ş i c u m ar
fi vrut să mai adauge, ceva.
D a r apoi auziră nişte paşi uşori pe alee şi K a t h e
rine a p ă r u pr intre tufele de cimişir. E r a î m b r ă c a t ă în
rochia ei albă şi era la fel de frumoasă ca un înger.
Le zâmbi a m â n d u r o r a . Ştefan îi întoarse politicos
zâmbetul , vorbindu-i d o a r cu ochii despre secretul
lor. Apoi aşteptă.
Trezirea • 241
„Mi-aţ i cerut să fac o a legere" , spuse ea, ui tân-
du-se mai întâi la el, apoi la fratele lui. „Şi a c u m aţi
venit la ceasul stabilit, şi eu o să vă spun ce am ales."
Ridică o m â n ă mică, cea cu inelul, şi Ştefan se uită
la p ia t ra lui, dându-şi seama că era acelaşi albastru
intens ca al cerului noptat ic . E r a ca ş i c u m K a t h e
rine p u r t a cu ea î n t o t d e a u n a o b u c a t ă de cer.
„Aţi văzut a m â n d o i inelul acesta", spuse ea încet.
„Şi ştiţi că fără el aş muri . Nu e uşor să obţii un ase
m e n e a ta l i sman, d a r servitoarea m e a G u d r e n e
isteaţă. Iar în Florenţa există mulţi argintar i . "
Ştefan asculta fără să înţeleagă, d a r c â n d ea se
întoarse către el, îi zâmbi încurajator.
„Şi aşa" , spuse ea, ui tându-se în ochii lui, „ a m
cerut să mi se facă p e n t r u tine un d a r . " I i luă m â n a
şi îi puse ceva în pa lmă. C â n d el se uită, văzu că era
un inel care s e m ă n a cu al ei, d o a r că era mai m a r e şi
mai greu, şi făcut din argint în loc de aur.
„ încă nu ai nevoie de el pentru a înfrunta lumina
soarelui", spuse ea încet, zâmbind. „ D a r foarte curând
vei avea."
M â n d r i a şi extazul îl amuţ i ră . V r u să îi ia m â n a
să o sărute, s imţind dor inţa de a o cupr inde în braţe
chiar a tunci şi acolo, în faţa lui D a m o n . D a r K a t h e
rine se întoarse de la el.
242 • Jurnalele Vampirilor
„Şi p e n t r u t ine" , spuse ea, şi Ştefan crezu că nu
aude bine, căci cu siguranţă căldura şi afecţiunea din
vocea lui Kather ine nu puteau fi pentru fratele lui, „şi
pentru tine. Şi tu vei avea nevoie de el foarte c u r â n d . "
Probabi l că şi ochii îl înşelau pe Ştefan, căci îi
a ră tau ceva imposibil, ceva ce nu p u t e a f i adevărat .
K a t h e r i n e p u n e a în p a l m a lui D a m o n un inel exact
ca al lui.
T ă c e r e a care u r m ă fu depl ină, ca t ă c e r e a d u p ă
sfârşitul lumii.
„ K a t h e r i n e . . . " Ştefan abia p u t e a rosti cuvintele.
C u m poţi să-i dai asta lui? D u p ă tot ce-am împăr ţ i t . . . "
„Ce aţi împărţ i t?" Vocea lui D a m o n era ca un ples-
net de bici, şi el se întoarse furios către Ştefan.
„Azi-noapte ea a venit la mine. Alegerea e deja făcută."
Şi D a m o n îşi trase în jos, cu un gest violent, gule
rul înalt p e n t r u a a r ă t a d o u ă u r m e micuţe pe gâtul
dezgolit. Ştefan se holbă la ele, simţind c u m i se face
rău. E r a u identice cu urmele de pe gâtul lui.
Clăt ină din cap, total uluit.
„ D a r , K a t h e r i n e . . . n-a fost un vis. Ai venit la
mine..."
„Am venit la a m â n d o i . " Vocea lui K a t h e r i n e era
calmă, chiar încântată, iar privirea senină. î i zâmbi
lui D a m o n , apoi lui Ştefan. „ M - a slăbit, d a r mă
b u c u r mult că am făcut-o. Nu înţelegeţi?" cont inuă
ea, pe c â n d ei o pr iveau lung, p r e a uluiţi p e n t r u a
Trezirea • 243
vorbi. „Asta e alegerea mea! Vă iubesc pe a m â n d o i ,
şi nu vreau să r e n u n ţ la nici unul . A c u m toţi trei v o m
fi î m p r e u n ă , şi fericiţi."
„Fer ic i ţ i . . . " , repetă Ştefan, cu o voce sugrumată.
„ D a , fericiţi! T o ţ i trei v o m f i tovarăşi, tovarăşi
plini de bucurie, p e n t r u t o t d e a u n a . " Vocea ei crescu,
exaltată, iar ochii îi străluceau asemenea ochilor unui
copil încântat . „ V o m fi m e r e u î m p r e u n ă , fără să f im
v r e o d a t ă bolnavi, fără să î m b ă t r â n i m , p â n ă la
sfârşitul T i m p u l u i ! Asta e alegerea m e a . "
„Ferici ţ i . . . cu el?" Vocea lui D a m o n t r e m u r a mâ
nioasă, şi Ştefan văzu că fratele lui, de obicei calm,
era livid de furie. „ C u băiatul ăsta între noi , acest
model de virtute, flecar şi superficial? Nici nu suport
să-1 m a i văd acum. Şi să dea D o m n u l să nu-1 mai văd
niciodată, să nu-i mai a u d niciodată glasul!"
„Şi acelaşi lucru îl doresc eu de la tine, f rate ! "
m â r â i Ştefan, cu in ima sfâşiată în piept. Asta era vina
lui D a m o n ; D a m o n otrăvise m i n t e a lui K a t h e r i n e
încât ea nu m a i ştia ce face. „Şi mă gândesc să mă
asigur că aşa va fi", a d ă u g ă el sălbatic.
D a m o n înţelese foarte bine ce voia să spună.
„Atunci ia-ţi spada, dacă o poţ i găsi", şuieră el, cu
ochii în tunecaţ i de a m e n i n ţ a r e .
„ D a m o n , Ştefan, vă rog! Vă rog, n u ! " strigă Ka
ther ine, aşezându-se între ei, apucându-1 pe Ştefan
de braţ . Se uită de la unul la altul, şi ochii ei albaştri
244 • Jurnalele Vampirilor
erau m a r i , cu o privire şocată, şi străluceau împăien
jeni ţ i de lacrimi. „Gândi ţ i-vă ce spuneţi . Sunteţ i
fraţi."
„ N u e vina m e a " , scrâşni D a m o n , făcând din cu
vinte un blestem.
„ D a r nu pute ţ i să vă împăcaţ i? P e n t r u mine,
D a m o n . . . Ştefan? Vă rog.1"
O par te din Ştefan voia să cedeze în faţa privirii
disperate a lui Kather ine , a lacrimilor ei. D a r m â n
dria răni tă şi gelozia erau p r e a puternice, şi ştiu că
faţa lui era la fel de aspră, de n e î n d u r ă t o a r e ca şi cea
a lui D a m o n .
„ N u " , spuse. „ N u p u t e m . T r e b u i e să fie u n u l sau
celălalt, K a t h e r i n e . N-o să te împar t niciodată cu el."
M â n a lui Kather ine căzu de pe braţul lui şi lacri
mile îi a lunecară pe obraji, picături mar i care cădeau
pe rochia ei albă. Scoase un suspin îndurerat , apoi,
c o n t i n u â n d să plângă, îşi ridică poalele rochiei şi o
luă la fugă.
— Şi apoi D a m o n a luat inelul pe care ea i-1
dăduse şi şi 1-a pus pe deget, spuse Ştefan, cu vocea
răguşită de oboseală şi emoţie. Şi mi-a spus: „ T o t a
m e a o să fie, frate." Şi apoi a plecat.
Se întoarse, clipind ca şi c u m intrase din întuneric
într-o lumină strălucitoare, şi se uită la Elena.
Trezirea • 245
Ea stătea nemişcată pe pat, privindu-1 cu acei ochi
care s e m ă n a u atât de mul t cu ai lui K a t h e r i n e . M a i
ales acum, când erau plini de părere de rău şi spaimă.
D a r Elena nu fugi. II întrebă:
— Şi. . . ce s-a întâmplat apoi?
Ştefan îşi încleşta mâinile automat, într-un gest vio
lent, şi p lecă brusc de la fereastră. Nu amint i rea
aceea. Nu p u t e a suporta acea amintire, cu atât mai
mult să vorbească despre ea. C u m p u t e a s-o facă? Şi
c u m p u t e a să o cufunde pe Elena în acea întunecime
şi să-i arate lucrurile îngrozitoare care p â n d e a u acolo?
— Mi, spuse el. Nu pot. Mu pot.
— T r e b u i e să-mi spui, zise ea încet. Ştefan, este
sfârşitul poveştii, nu? Asta se află în spatele zidurilor
pe care le-ai înălţat în j u r u l tău. Asta ţi-e frică să mă
laşi să văd. D a r trebuie să mă laşi să văd. O h , Şte
fan, nu te poţi opri a c u m .
Ştefan simţea cum îl cupr inde groaza, abisul acela
cumplit pe care îl văzuse atât de l impede, îl simţise
atât de l impede în acea zi de demult . Ziua când totul
se sfârşise — c â n d începuse totul.
Simţi c u m cineva îi ia m â n a , şi c â n d se uită văzu
degetele Elenei cuprinzându-1 strâns, dându- i căl
dură, dându-i putere . îşi strânse şi el degetele peste
ale ei. Ochi i ei îl pr iveau în ochi.
— Spune-mi.
246 • Jurnalele Vampirilor
— Vrei să ştii ce a urmat , ce s-a întâmplat cu Kat-
herine? şopti el.
Ea încuviinţă din cap, cu ochii a p r o a p e orbiţi de
lacrimi, d a r c o n t i n u â n d să-1 privească.
— Atunci o să-ţi spun. A muri t a d o u a zi. Fratele
m e u D a m o n ş i cu mine am omorât-o.
| a auzul acestor cuvinte, Elena se cutremură,
înfiorată de groază.
^ ^ ^ ^ — Glumeşt i , spuse ea, c u o voce t r e m u
rătoare, îşi amint i de ceea ce văzuse pe acoperiş, de
buzele pă ta te de sânge ale lui Ştefan, şi se forţă să nu
se dea înapoi cu repulsie din faţa lui. Ştefan, eu te cu
nosc. Nu putea i să faci aşa ceva. . .
El îi ignoră protestele şi cont inuă să privească fix,
cu ochi care a r d e a u asemenea gheţii verzui din fun
dul u n u i gheţar . Privea p r i n ea, către un p u n c t
îndepărta t , neştiut. Apoi vorbi.
— în acea n o a p t e , pe c â n d s tăteam întins în pat ,
speram într-un m o d absurd că va veni. Deja obser
v a m nişte schimbări în mine. V e d e a m mai bine în în
tuner ic; mi se p ă r e a că a u d m a i bine. Mă s imţeam
248 * Jurnalele Vampirilor Trezirea * 249
Mi-o spuneau strălucirea pielii lui, pasul alert. Ară ta
a s e m e n e a u n u i cotoi care m â n c a s e nişte s m â n t â n ă .
D a r nu fusese K a t h e r i n e . „Bate cât vrei", mi-a spus,
„ d a r dragonul d i n ă u n t r u n-o să te lase să intri. Am
încercat eu deja. Ce zici, o biruim î m p r e u n ă ? " N - a m
vrut să-i ră spund. Expresia de pe faţa lui, vicleană şi
m u l ţ u m i t ă de sine, mă dezgusta. Am b ă t u t la uşă,
atât de tare încât să trezesc. . . Ştefan se opri şi hohot i
din nou, lipsit de u m o r . V o i a m să spun „să trezesc şi
morţ i i " . D a r morţi i nu sunt de fapt atât de greu de
trezit, nu-i aşa? Făcu din nou o pauză, apoi continuă.
Camer i s ta ei, G u d r e n , a deschis uşa. Faţa ei s e m ă n a
cu o farfurie albă, p lată, iar ochii e rau ca sticla
neagră . Am întrebat-o d a c ă o p o t vedea pe s tăpâna
ei. Mă aş teptam să-mi spună că dormea, dar G u d r e n
d o a r s-a ui tat la mine, apoi la D a m o n , peste u m ă r u l
m e u . „Lui n-am vrut să-i s p u n " , a zis ea în cele din
u r m ă , „ d a r D o m n i e i T a l e o să-ţi spun. S t ă p â n a m e a
K a t h e r i n e nu e în c a m e r ă . A ieşit azi-dimineaţă de
vreme, să se pl imbe în grădină. A zis că trebuie să se
gândească . " Eu am fost surprins. „Azi-dimineaţă de
v r e m e ? " am întrebat. „ D a " , a răspuns ea. S-a uitat la
m i n e şi la D a m o n fără nici o u r m ă de s impatie .
„ S t ă p â n a m e a a fost foarte tristă aseară", a spus ea cu
subînţeles. „A plâns t o a t ă n o a p t e a . " C â n d a spus
asta, m-a cuprins un sent iment ciudat. Nu era d o a r
ruşine ş i d u r e r e p e n t r u tristeţea lui K a t h e r i n e . E r a
mai puternic decât p â n ă atunci, plin de o energie ele
m e n t a r ă . Şi mi-era foame. E r a o foame pe care nu
mi-o închipuisem vreodată. La cină constatasem că
m â n c a r e a ş i b ă u t u r a obişnuite nu reuşeau să mă
m u l ţ u m e a s c ă , ş i nu înţe legeam de ce. Şi apoi am
văzut gâtul alb al unei servitoare şi am înţeles de ce.
Ştefan răsuflă a d â n c , şi ochii îi erau întunecaţi şi chi
nuiţi. In n o a p t e a aceea, cont inuă el, m - a m împotri
vit dor inţe i , deşi am avut nevoie de t o a t ă voinţa
p e n t r u a rezista. Mă g â n d e a m la K a t h e r i n e ş i mă
r u g a m să vină la mine. Mă r u g a m ! Ştefan scoase un
h o h o t de râs scurt şi amar . D a c ă o c rea tură ca mine
se poate ruga!
Degetele Elenei amorţiseră în strânsoarea lui, d a r
ea încercă să le mişte, să-1 facă să simtă încurajarea ei.
— C o n t i n u ă , Ştefan!
A c u m el vorbea cu uşurinţă. Părea a p r o a p e să fi
uitat de prezenţa ei, ca şi cum îşi spunea sieşi povestea.
— în d i m i n e a ţ a u r m ă t o a r e , nevoia e r a m a i pu
ternică, î m i s imţeam venele uscate ş i c r ă p a t e , do-
rindu-şi cu disperare să fie udate . Şt iam că nu m a i
p u t e a m rezista mult. M-am dus să o văd pe K a t h e
rine. V o i a m să o rog, să o implor . . .
V o c e a i se stinse, brusc răguşită. T ă c u o clipă,
apoi cont inuă.
— D a r D a m o n era deja acolo, aş teptând în faţa
uşii ei. Mi-am dat seama că el nu rezistase dorinţei .
250 • Jurnalele Vampirilor
teamă. în acea clipă am uitat de foamea şi slăbiciu
n e a mea. Brusc, m - a m simţit copleşit de grabă, de o
nevoie presantă . M - a m întors către D a m o n şi i-am
spus că trebuie să o găsim pe K a t h e r i n e şi, spre sur
p r i n d e r e a mea, d o a r a încuviinţat din cap. Am înce
p u t să o c ă u t ă m pe K a t h e r i n e p r i n grădină,
str igând-o m e r e u . M i - a d u c a m i n t e exact c u m era
totul în acea zi. Soarele strălucea pe chiparoşii înalţi
şi pe pinii din grădină. D a m o n şi cu mine am trecut
iute pr intre ei, grăbind tot mai mult pasul şi strigând.
Şi am tot strigat-o...
E l e n a s imţea t r e m u r u l din t rupul lui Ştefan, î l
simţea pr in degetele încleştate în juru l mâinii ei. Res
piraţia lui era rapidă, cu răsuflări scurte.
— Ajunsesem a p r o a p e la capătu l grădini i c â n d
mi-am amint i t de un loc pe care K a t h e r i n e î l
îndrăgea . E r a către m a r g i n e , u n zid jos lângă u n
lămâi. Am porni t într-acolo, strigând-o. D a r pe c â n d
mă apropiam, strigătele mi s-au stins. S i m ţ e a m . . . o
t e a m ă , o pres imţire cumpli tă . Şi şt iam că nu tre
buia. . . nu trebuia să mă d u c . . .
— Ştefan! exclamă Elena.
Degetele lui îi striveau a c u m m â n a , făcând-o să o
doară. T r u p u l lui t r e m u r a tot mai tare, se cut remura .
— Ştefan, te rog!
D a r el nu p ă r u să o audă.
Trezirea • 251
— A fost ca . . . ca un coşmar . . . totul s-a în tâmpla t
a tât de încet. Nu mă p u t e a m mişca . . . ş i totuşi tre
buia să mă mişc. T r e b u i a să m e r g mai depar te . Cu
fiecare pas, t e a m a creştea tot mai mult. A p r o a p e că
îmi miroseam teama. Mirosea asemeni grăsimii arse.
Nu trebuie să mă duc acolo . . . nu vreau să v ă d . . .
Vocea lui deveni ascuţită, grăbită. A c u m respira
sacadat, cu icnete. Avea ochii mar i , dilataţi, ca un
copil îngrozit. Elena îi cuprinse cu cealaltă m â n ă de
getele care o strângeau ca o menghine, acoperindu-le
cu totul.
— Ştefan, e-n regulă. Nu eşti acolo. Eşti aici, cu
mine.
— Nu vreau să văd. . . d a r nu mă pot împotrivi. E
ceva alb. Ceva alb sub copac. Nu mă face să mă uit!
— Ştefan, Ştefan, uită-te la m i n e !
D a r el nu mai auzea. Cuvintele î i ieşeau ca nişte
spasme întretă iate, ca ş i c u m nu le m a i p u t e a con
trola, ca şi c u m nu p u t e a să le rostească suficient de
repede.
— Nu p o t să mă mai apropi i . . . d a r o fac. V ă d co
pacul, zidul. Şi albul acela. în spatele copacului . Alb
cu auriu pe dedesubt. Şi pe u r m ă ştiu, ştiu, şi mă duc
către el, p e n t r u că e rochia ei. R o c h i a albă a lui Ka
t h e r i n e . Şi m e r g în spatele copacului şi o v ă d pe
p ă m â n t şi e adevărat . E rochia lui K a t h e r i n e . . .
252 * Jurnalele Vampirilor Trezirea • 253
umeri i care se zguduiau de plâns. îi şoptea tot felul de
vorbe menite să-1 aline, încercând să nu se gândească
la p r o p r i a ei oroare . Şi, în cele din u r m ă , el se linişti
şi înălţă capul. Vorbi răguşit, d a r se vedea că se în
torsese în prezent, îşi revenise.
— P e r g a m e n t u l e ra un bilet, p e n t r u m i n e şi
D a m o n . în el scria că fusese egoistă, că voise să ne
a ibă pe a m â n d o i . S p u n e a . . . că nu supor ta să fie
c a u z a d u ş m ă n i e i d in t re noi . S p e r a că o d a t ă dis
p ă r u t ă , noi doi nu ne v o m mai urî. Că o făcea ca să
ne împace.
— O h , Ştefan, şopti Elena. Simţea c u m ochii i se
u m p l u de lacrimi de milă. O h , Ştefan, îmi pare atât de
rău. Dar , d u p ă tot acest t imp, nu înţelegi că ceea ce a
făcut K a t h e r i n e a fost greşit? A fost chiar egoist, şi
a fost alegerea ei. într-un fel, nu are nimic de-a face cu
t ine sau cu D a m o n .
Ştefan c lăt ină din c a p , ca şi c u m voia să în
depărteze adevărul cuvintelor ei.
— Şi-a dat viaţa. . . pentru asta. Noi am omorât-o.
A c u m stătea aşezat pe jos. D a r ochii î i erau tot di
lataţi, nişte discuri negre uriaşe, şi avea expresia unui
băieţel nedumer i t .
— D a m o n s-a apropiat în spatele meu. A luat bile
tul şi 1-a citit. Şi pe u r m ă . . . cred că a înnebunit. Amân
doi am înnebunit . Eu luasem inelul lui Kather ine şi el
a încercat să mi-1 smulgă din m â n ă . N-ar fi trebuit să
V o c e a lui crescu şi apoi se opri, înecată într-o
groază de neînchipuit .
— . . . d a r K a t h e r i n e nu e în ea.
Elena se simţi înfrigurată, ca şi c u m tot t rupul ei
fusese cufundat în a p ă rece ca gheaţa. I se făcu pie
lea ca de gă ină şi încercă să-i s p u n ă ceva, d a r nu
reuşi. El povesti mai depar te , gâfâit, ca şi c u m p u t e a
să ţ ină groaza depar te de el d o a r c o n t i n u â n d să vor
bească.
— K a t h e r i n e nu e acolo, aşa că p o a t e totul nu e
decât o glumă, dar rochia ei e pe p ă m â n t şi e pl ină de
cenuşă. La fel ca cenuşa din vatră, exact la fel, d o a r
că cenuşa asta miroase a carne arsă. Are o d u h o a r e
care îmi face greaţă, care îmi î n m o a i e picioarele.
Lângă o m â n e c ă a rochiei se află o bucată de perga
ment . Iar pe o piatră, pe o p ia t ră aflată nu depar te ,
e un inel. Un inel cu o p ia t ră albastră, inelul ei. Ine
lul lui K a t h e r i n e . . . Brusc, Ştefan strigă cu o voce dis
perată : Kather ine , ce-aijacut?
Apoi căzu în genunchi, d â n d în cele din u r m ă dru
mul degetelor Elenei, şi îşi acoperi faţa cu mâinile.
Elena îl ţinu în vreme ce el t remura, cuprins de jal
nice suspine. II ţinu de umeri, strângându-1 lângă ea.
— Kather ine şi-a scos inelul, şopti ea, şi nu era o
întrebare . S-a expus luminii soarelui.
Suspinele lui sfâşietoare cont inuara, în v r e m e ce
ea îl ţ inea lipit de rochia ei a lbastră, m â n g â i n d u - i
254 • Jurnalele Vampirilor Trezirea • 255
servitorilor, d a r tot ce vedeam era chipul lui D a m o n .
Ochi i aceia negri care erau ca b e z n a unei nopţ i fără
lună . V o i a m să-1 fac să sufere p e n t r u ceea ce îmi
făcuse. Pent ru tot ce îmi făcuse mie, şi ce-i făcuse lui
K a t h e r i n e . Ştefan tăcu o clipă, apoi spuse încet,
a p r o a p e ca în vis: Aşa că mi-am ridicat sabia şi l-am
omorât . Cu ultimele puteri , mi-am înjunghiat fratele
în inimă.
F u r t u n a trecuse, ş i p r in fereastra spar tă Elena
a u z e a zgomotele b l â n d e ale nopţi i , târâi tul greieri
lor, vântul t recând pr intre copaci. în c a m e r a lui Şte
fan, tăcerea era adâncă .
— N - a m mai ştiut nimic, p â n ă ce m-am trezit în
m o r m â n t u l m e u , spuse Ştefan.
Se aplecă în spate, depar te de ea, şi închise ochii.
F a ţ a lui era desfigurată şi obosită, dar expresia aceea
cumplită, de copil în transă, dispăruse.
— Atât D a m o n cât şi eu a v e a m în noi suficient
d in sângele lui K a t h e r i n e ca să nu m u r i m cu
adevărat . în schimb, ne-am transformat. N e - a m tre
zit a m â n d o i în m o r m â n t u l nostru, îmbrăcaţ i în cele
m a i b u n e h a i n e , aşezaţi p e d o u ă lespezi a lă tura te .
E r a m p r e a slăbiţi ca să ne mai facem rău unul altuia;
sângele lui K a t h e r i n e abia ne fusese de ajuns să ne
revenim. Şi e r a m confuzi. L-am strigat pe D a m o n ,
d a r el a fugit afară în n o a p t e . D i n fericire, fusesem
o facă. Ne-am luptat. Ne-am spus nişte lucruri îngro
zitoare. N e - a m învinuit unul pe altul pentru ceea ce
se întâmplase. Nu-mi aduc aminte când ne-am întors
spre casă, dar brusc aveam în m â n ă spada. Ne lup
tam. V o i a m să distrug pentru totdeauna chipul acela
arogant, să-1 omor. î m i aduc aminte cum tata a strigat
din casă. N e - a m luptat mai îndârjit, ca să încheiem
înainte să ajungă el la noi. Şi e r a m doi luptători pe
măsură. D a r D a m o n fusese întotdeauna mai puternic,
şi în acea zi părea şi mai iute, ca şi c u m se schimbase
mai mult decât mine. Şi astfel că atunci când tata încă
mai striga de la fereastră, am simţit tăişul spadei lui
D a m o n trecând pe lângă garda mea. Apoi l-am simţit
păt runzându-mi în inimă.
Elena făcu ochii mar i , îngrozită, dar el cont inuă,
fără să se oprească:
— Am simţit durerea oţelului, l-am simţit străpun-
g â n d u - m ă a d â n c . P â n ă în miezul inimii, o lovitură
p u t e r n i c ă . Şi apoi forţa s-a scurs din m i n e şi am
căzut. Am r ă m a s întins acolo, pe dalele de p ia t ră .
Rid ică privirea către Elena şi încheie simplu: Şi
aşa. . . am murit .
Elena stătea încremenită, ca şi c u m sloiul pe care
îl simţise în piept m a i devreme îi cuprinsese tot tru
pul într-o încleştare îngheţată.
— D a m o n se apropie şi se aplecă deasupra mea.
Auzeam în depăr tare strigătele tatălui m e u şi ţipetele
256 • Jurnalele Vampirilor Trezirea • 257
— Un t imp s-a a lă turat aşa-numitelor Compagnie
di ventura, m e r c e n a r i nemiloşi care jefuiau şi devas
tau . A s t răbătut ţ a r a a lătur i de ei, l u p t â n d şi b â n d
sângele victimelor sale. In acea v reme eu t ră iam în
afara zidurilor cetăţii, a p r o a p e m o r t de foame, omo
r â n d an imale , e u însumi an imal . M u l t t imp n - a m
ştiut n imic de D a m o n . Apoi, într-o zi, i-am auzit
vocea în mintea mea. Era mai puternic ca mine, pen
tru că b e a sânge omenesc . I a r c â n d o a m e n i i sunt
omorâţ i , esenţa vieţii pe care o dăruiesc este într-un
fel mai putern ică decât orice. E ca şi c u m în acele ul
time clipe de groază şi luptă sufletul are cea mai m a r e
vibraţie. Pent ru că D a m o n o m o r a oameni , era capa
bil să se hrănească din Puter i mai mul t decât mine .
— C e . . . puteri? înt rebă Elena.
Un g â n d p r i n d e a formă în m i n t e a ei.
— For ţă , aşa c u m spuneai tu, şi rapid i ta te . O
ascuţire a simţurilor, mai ales noaptea . Acestea sunt
cele de b a z ă . P u t e m de a s e m e n e a să. . . s imţim
minţile. Le p u t e m percepe prezenţa, ş i uneori n a t u r a
gânduri lor . P u t e m să s e m ă n ă m confuzie în minţile
m a i slabe, f ie să p u n e m s tăpânire pe ele, f ie să le
s u p u n e m voinţei noastre. M a i sunt şi altele. Cu sufi
cient sânge o m e n e s c ne p u t e m schimba forma,
putem deveni animale. Şi cu cât ucizi mai mult, cu atât
mai intense devin Puter i le . . . Vocea lui D a m o n era
foarte puternică în mintea mea. S p u n e a că a c u m el
îngropaţi cu inelele pe care ni le dăduse K a t h e r i n e .
I a r eu am găsit în b u z u n a r inelul ei. A p r o a p e
inconştient, Ştefan duse m â n a la gât şi pipăi cercul
mic de aur. Probabil că s-au gândit că ea mi-1 dăduse.
Am încercat să mă duc acasă. Asta a fost o prostie.
C â n d m-au văzut, servitorii au început să ţipe şi au
alergat să a d u c ă un preot . Am fugit de acolo şi eu. în
singurul loc u n d e e r a m în siguranţă, în întuneric. Şi
acolo am stat de atunci . Acela e locul m e u , Elena.
Am o m o r â t - o pe K a t h e r i n e cu m â n d r i a ş i gelozia
mea, ş i l-am o m o r â t pe D a m o n cu u r a mea. D a r am
făcut mai r ă u decât să-1 ucid. L-am c o n d a m n a t la o
viaţă veşnică şi chinuită. D a c ă n-ar fi muri t atunci, cu
sângele lui K a t h e r i n e atât de puternic în venele lui,
ar fi avut o şansă. In t imp, sângele i s-ar fi subţiat şi
apoi ar f i d ispărut . El ar f i devenit din n o u un om
normal . D a r omorându-1 atunci, l-am c o n d a m n a t să
trăiască în întuneric. I-am luat s ingura şansă de sal
vare. Ştefan râse a m a r . Ştii ce înseamnă Salvatore în
italiană, Elena? î n s e a m n ă salvare, mântuitor . Aşa mă
cheamă, şi am primit şi numele Sfântului Ştefan, pri
mul mart i r al creştinătăţii. Iar eu l-am osândit pe fra
tele m e u să trăiască în iad.
— N u , spuse Elena. Apoi, cu o voce mai puter
nică, repetă: N u , Ştefan. S-a osândit singur. El te-a
o m o r â t pe tine. D a r ce s-a în tâmplat apoi cu el?
258 • Jurnalele Vampirilor Trezirea • 259
î n t â m p l a t e r a m în cimitir, chiar lângă biserică, în
n o a p t e a c â n d Vickie Bennett a fost a tacată .
— D a r nu tu ai făcut asta. Tu nu puteai să faci
as ta . . . Ştefan?
— Nu ştiu, spuse el pe un ton aspru. Ce altă ex
plicaţie m a i există? Eu ch iar am b ă u t sânge din
b ă t r â n u l acela de sub p o d în n o a p t e a c â n d ai fugit cu
fetele din cimitir. Aş fi j u r a t că nu i-am luat atât de
mul t încât să-i fac vreun rău, d a r a fost cât pe ce să
m o a r ă . Şi am fost, de asemenea, acolo c â n d Vickie şi
T a n n e r au fost atacaţi .
— D a r nu-ţi aduci a m i n t e să-i fi a tacat tu, spuse
Elena, uşurată .
I d e e a care p r i n d e a formă în m i n t e a ei era a c u m
a p r o a p e convingere.
— Ce contează? Cine altcineva ar fi putut-o face,
dacă nu eu?
— D a m o n , spuse Elena.
El tresări şi Elena văzu c u m umeri i i se încordează
din n o u .
— E un gând plăcut. La început am sperat că ar
p u t e a exista o a s e m e n e a explicaţie. Că ar p u t e a fi
altcineva, cineva ca fratele m e u . D a r am iscodit cu
mintea şi nu am găsit nimic, nici o altă prezenţă. Cea
mai simplă explicaţie este că eu sunt ucigaşul.
— N u , spuse Elena, nu înţelegi. Nu vreau să spun
că cineva ca D a m o n ar p u t e a să facă lucrurile pe care
era condotierul propriei sale compagnia şi se întorcea în
Florenţa. S p u n e a că dacă o să mă aflu acolo atunci
când va veni, o să mă omoare . L-am crezut şi am ple
cat. De atunci l-am văzut d o a r de câteva ori. Ame
ninţarea a rămas aceeaşi, şi el este întotdeauna mult
mai puternic decât mine. D a m o n a profitat din plin
de na tura lui şi pare să se bucure de latura ei întune
cată. D a r asta e şi natura mea. Aceeaşi întunecime e şi
înlăuntrul meu. C r e d e a m că o s-o înfrâng, dar m-am
înşelat. De aceea am venit aici, în FelPs C h u r c h . Cre
deam că dacă mă stabilesc într-un orăşel, departe de
vechile amintiri, aş p u t e a să mă eliberez de întuneric,
în schimb, în noaptea asta am omorât un om.
— Nu, spuse E l e n a cu h o t ă r â r e . Nu cred asta,
Ştefan.
Povestea lui o umpluse de o r o a r e şi mi lă . . . şi
t e a m ă de asemeni . R e c u n o ş t e a asta. D a r scârba e i
dispăruse, şi de un lucru era foarte sigură. Ştefan nu
era un criminal.
— Ce s-a î n t â m p l a t în seara asta, Ştefan? Te-ai
certat cu T a n n e r ?
— E u . . . nu-mi a d u c aminte, spuse el înnegurat .
Am folosit P u t e r e a p e n t r u a-1 convinge să facă ce
voiaţi voi. Pe u r m ă am plecat. D a r m a i târziu m - a m
simţit ameţi t şi cuprins de slăbiciune. La fel c u m s-a
mai întâmplat . O privi în ochi. U l t i m a d a t ă c â n d s-a
260 • Jurnalele Vampirilor Trezirea * 261
— D a r chiar tu ai spus că nu ai luat a tâ ta cât să-i
faci rău. Ştefan, cine ştie ce i s-a î n t â m p l a t omului
d u p ă ce tu a i plecat? Nu era cel mai uşor p e n t r u
D a m o n să-1 atace atunci? M a i ales dacă D a m o n te-a
p â n d i t tot t impul, p o a t e sub o altă formă. . .
— Ca o cioară, m u r m u r ă Ştefan.
— Ca o c ioară. C â t despre Vickie. . . Ştefan, ai
spus că tu poţi s e m ă n a confuzie în minţile mai slabe,
să le supui. N - a r fi p u t u t să facă asta şi D a m o n cu
tine? Să-ţi s u p u n ă mintea, aşa c u m şi tu poţi supune
m i n t e a unui muri tor?
— D a , şi să-şi ascundă prezenţa de mine.
în vocea lui Ştefan se s imţea o t u l b u r a r e cres
cândă.
— De aceea nu a răspuns chemărilor mele. Voia. . .
— V o i a să se în tâmple exact ceea ce s-a î n t â m
plat. Voia să te îndoieşti de tine, să crezi că eşti un
ucigaş. Dar nu este adevărat, Ştefan. O h , Ştefan, a c u m
ştii asta şi nu trebuie să te m a i temi.
Se ridică, simţindu-se cupr insă de bucur ie şi
uşurare. P â n ă la u r m ă , noaptea asta oribilă se încheia
cu ceva m i n u n a t .
— De-asta ai fost atât de rece cu mine, nu-i aşa?
spuse ea, întinzându-şi mâinile către el. Pentru că te
temi de ceea ce ai p u t e a face. D a r nu trebuie să te
mai temi de asta.
le-am văzut. S p u n că D a m o n este aici, în Fell's
C h u r c h . L-am văzut eu.
Ştefan se holbă la ea.
— El t rebuie să fie, spuse Elena, t r ă g â n d a e r
a d â n c în piept. L-am văzut deja de două, poate chiar
de trei ori. Ştefan, tu mi-ai spus o poveste lungă, iar
a c u m o să-ţi spun şi eu u n a .
Pe cât de repede şi de simplu putu, îi istorisi ce se
întâmplase în sala de sport şi acasă la Bonnie. Buzele
lui se strânseră într-o linie albă c â n d îi povesti c u m
încercase D a m o n să o sărute. Obraji i ei se îmbujo
r a r ă când îşi aminti de propr ia reacţie, c u m a p r o a p e
că îi cedase. D a r îi spuse totul lui Ştefan.
Şi despre cioară, şi toate celelalte lucruri stranii
care se petrecuseră de c â n d se întorsese din F r a n ţ a .
— Şi, Ştefan, eu cred că D a m o n a fost în seara
asta în Casa Bântuită, încheie ea. C h i a r d u p ă ce tu
te-ai simţit ameţ i t în c a m e r a din faţă, a t recut pe
lângă mine cineva îmbrăcat ca . . . ca M o a r t e a , cu o
robă neagră şi glugă, şi nu i-am p u t u t vedea chipul.
D a r era ceva familiar în felul în care păşea. A fost el,
Ştefan. D a m o n a fost acolo.
— D a r asta tot nu explică celelalte daţi. Vickie şi
bă t rânul . Eu am luat sânge de la b ă t r â n .
Faţa lui Ştefan era încordată, ca şi c u m a p r o a p e
că se temea să spere.
262 * Jurnalele Vampirilor Trezirea • 263
— C r e d că ştiu. Mi-ai spus c u m a fost cu K a t h e
rine, Ştefan. V r e a u să fíe la fel şi cu noi . Sigur, nu
v reau s ă m ă transformi. D a r p u t e m s ă î m p ă r ţ i m
puţ in fără să se întâmple asta, nu-i aşa? Ştiu, a d ă u g ă
ea, şi mai încet, cât de mult ai iubit-o pe K a t h e r i n e .
D a r ea nu m a i e acum, şi eu sunt aici. Şi te iubesc,
Ştefan. V r e a u să fiu cu tine.
— Nu ştii ce vorbeşti! Ştefan stătea rigid, cu chi
pul cuprins de furie, cu ochii chinuiţi . D a c ă îmi d a u
o d a t ă frâu liber, ce mă va împiedica să te transform,
sau chiar să te omor? Pat ima e mai puternică decât
îţi poţi imagina. T o t nu înţelegi ce sunt, nu înţelegi ce
p o t face?
Ea stătea şi î l pr ivea calmă, cu bărb ia uşor ridi
cată. Asta p ă r u să îl înfurie.
— Nu-ţi ajunge ce-ai văzut? Sau trebui să-ţi arăt
mai mult? Nu-ţ i poţ i închipui ce-aş p u t e a să-ţi fac?
Se î n d r e p t ă cu paşi m a r i către căminul rece şi luă de
acolo o b u c a t ă m a r e de l e m n , m a i groasă decât
braţele Elenei î m p r e u n ă . Dintr-o singură mişcare, o
rupse în d o u ă ca şi c u m ar f i fost un băţ de chibrit.
Ce-aş p u t e a să le fac oaselor tale fragile? spuse el.
In p a r t e a cealaltă a camerei era o p e r n ă a r u n c a t ă
de pe pat; o luă de jos şi cu o mişcare a unghiilor sfâr
tecă faţa de mătase .
— Pielii tale moi?
— Nu trebuie? Ştefan respira repede acum, şi îi privi
braţele întinse spre el ca şi c u m ar fi fost nişte şerpi.
Crezi că nu m a i am nici un motiv să mă tem? E p o
sibil ca D a m o n să fi a tacat o a m e n i i aceia, d a r el
nu-mi controlează gânduri le. Şi tu nu ştii ce am gân
dit despre t ine.
Elena îşi păs t ră vocea calmă.
— Tu nu vrei să-mi faci rău, spuse ea cu convin
gere.
— N u ? Au fost a tâ tea daţi, c â n d te p r i v e a m în
văzul lumii, când cu greu mă abţ ineam să nu te ating.
C â n d e r a m atât de tentat de gâtul tău alb, de gâtul
tău subţire şi alb, cu venele pulsând abia văzute sub
piele. . .
Ochi i lui erau aţintiţi pe gâtul ei într-un fel care îi
a m i n t e a de ochii lui D a m o n , ş i E lena simţi c u m
inima îi bate mai tare.
— Daţi c â n d mă g â n d e a m că o să te a p u c şi o să
te forţez să-mi cedezi chiar acolo, în şcoală.
— Nu e nevoie să mă forţezi, spuse Elena. îşi
simţea pulsul zvâcnindu-i în tot trupul; în încheietu
rile mâinilor şi în îndoitura cotului, şi în gât. Am luat
o hotărâre , Ştefan, spuse ea încet, privindu-1 în ochi.
Vreau să o faci.
El înghiţi cu greu.
— Nu ştii ce-mi ceri.
264 • Jurnalele Vampirilor
Apoi se apropie de Elena cu o iuţeală nefireas< i
înainte ca ea să-şi dea seama ce se întâmplă, el era
lângă ea şi o s t rângea de u m e r i . O privi în o c h i Q
clipă, apoi , cu un şuierat sălbatic care făcu să i M
ridice Elenei părul pe ceafa, îşi dezgoli dinţii.
E r a acelaşi rânjet feroce p e care-1 văzuse p e ; n n
periş, aceiaşi dinţi albi în care caninii deveniseră in
credibil de lungi şi de ascuţiţi. E r a u colţii unui animal
de p r a d ă , ai unui vânător .
— Gâtului tău alb, spuse el cu o voce schimbai a
Elena r ă m a s e ca para l iza tă o clipă, u i tându si
lung, constrânsă parcă, la acel chip înspăimântaţi >i,
apoi ceva din adâncul sufletului ei se dovedi mai pu
ternic. Ridică mâinile, în cercul s trâmt al braţelor Iul
care o s trângeau, şi îi cuprinse faţa. Ii simţi obrajii
reci în pa lme. II ţ inu în felul acesta, cu blândeţe, < U
a tâ ta b lândeţe , ca şi c u m ar fi vrut să-i r e p r o ş e z e
s t rânsoarea furioasă pe umer i i ei goi. Şi văzu cuta
n e d u m e r i r e a i se aşterne încet pe faţă, când înţelese
că ea nu se lupta cu el şi nici nu-1 respingea.
Elena aşteptă p â n ă c â n d n e d u m e r i r e a i se reflect;!
şi în ochi, îmblânzindu-i privirea, făcând-o să parj
a p r o a p e rugătoare . Ştia că pe chipul ei n u se c i t e a
t e a m a , ci d o a r b l â n d e ţ e a şi iubirea, şi că buzele ei
e rau uşor întredeschise. A m â n d o i respirau repedl
acum, î m p r e u n ă , în acelaşi r i tm. Elena simţi cum el
începe să t r e m u r e , la fel ca a tunci c â n d amintiri le
Trezirea • 265
despre K a t h e r i n e deveniseră p r e a dureroase, de ne
suportat. Apoi, cu gingăşie şi h o t ă r â r e , trase spre ea
gura aceea rânjită.
El încercă să se împotrivească. D a r b lândeţea ei
e ra m a i p u t e r n i c ă decât t o a t ă p u t e r e a lui n e o m e
nească. Elena închise ochii şi se gândi d o a r la Ştefan,
nu la lucrurile îngrozitoare pe care le aflase în seara
asta, ci d o a r la Ştefan, care îi mângâiase păru l atât
de uşor, de p a r c ă ea s-ar fi p u t u t frânge în mâini le
lui. Se gândi la asta, şi sărută acea gură de animal de
p r a d ă care o ameninţase cu câteva minute în u r m ă .
Simţi sch imbarea , t r a n s f o r m a r e a gurii lui pe
măsură ce el ceda, r ă s p u n z â n d împotr iva voinţei lui,
p r i m i n d săruturi le ei b l â n d e cu aceeaşi b l â n d e ţ e .
Simţi t r u p u l lui Ştefan înfiorându-se şi s t rânsoarea
aspră pe umeri i ei slăbind, devenind îmbrăţ işare. Şi
ştiu că învinsese.
— N-ai să-mi faci niciodată rău, şopti ea.
E r a ca ş i c u m , sărutându-se, a lungau toată t e a m a
şi d i sperarea şi s ingură ta tea d i n l ă u n t r u l lor. E lena
simţi c u m o s t răbate un fior de p a t i m ă , a s e m e n e a
unui fulger de vară, şi simţi p a s i u n e a cu care îi
răspunse Ştefan. D a r mai presus de orice simţăminte,
copleşindu-le, era o tandreţe de o intensitate aproape
î n s p ă i m â n t ă t o a r e . Nu e r a nevoie de g r a b ă sau de
duri tate, îşi spuse Elena în v r e m e ce Ştefan o aşeza
cu b lândeţe pe pat .
266 * Jurnalele Vampirilor
T r e p t a t , sărutările deveniră din ce în ce mai stă
ruitoare, şi Elena simţi fulgerul de vară străbătându-i
în valuri tot t rupul , încărcându-1 de electricitate,
făcându-i i n i m a să b a t ă m a i năvalnic şi să i se taie
răsuflarea. O făcea să se simtă ciudat de moale şi de
ameţită, o făcea să închidă ochii şi să-şi dea capul pe
spate, lăsându-se în voia patimii.
E t impul, Ştefan, gândi ea. Şi, cu blândeţe, îi trase
din nou gura în jos, de data asta către gâtul ei. Ii simţi
buzele at ingându-i pielea, îi simţi răsuflarea caldă şi
rece totodată. Apoi simţi o durere ascuţită.
D a r durerea dispăru aproape imediat, înlocuită de
o p lăcere care o făcu să t r e m u r e . Un val imens de
tandreţe o străbătu, îndreptat către Ştefan.
In cele din u r m ă î i privi chipul, un chip care în
sfârşit i se dezvăluia, care nu se m a i ascundea în spa
tele zidurilor. I a r privirea pe care o văzu în ochii lui
o făcu să se simtă fără putere .
— Ai încredere în mine? şopti el.
Şi c â n d ea doar încuviinţă din cap, rămase cu pri
virea aţ int i tă în ochii ei în t i m p ce î n t i n d e a m â n a
d u p ă ceva aflat lângă pat . E r a p u m n a l u l . Ea î l privi
fără t e a m ă şi apoi se uită din n o u fix în ochii lui.
F ă r ă să-şi ia privirea de la ea, el îl scoase din teacă
şi-şi făcu o mică tăietură la baza gâtului. Elena o privi
cu ochii m a r i , privi sângele la fel de strălucitor ca
Trezirea • 267
boabele de ilice, d a r c â n d el o trase către el nu se îm
potrivi.
Apoi o ţ inu în braţe mul t t imp, în vreme ce afară
greierii c o n t i n u a u să-şi târâie cântecul . In cele din
u r m ă , el se mişcă.
— Aş vrea să poţi să r ă m â i aici, şopti. Aş vrea să
poţi să r ă m â i p e n t r u to tdeauna. D a r nu poţi.
— Ştiu, răspunse ea, la fel de încet.
O c h i i l i se în tâ ln i ră din n o u , într-o înţelegere
tăcută. Aveau atât de multe lucruri să-şi spună, atâ
tea motive p e n t r u a fi î m p r e u n ă .
— M â i n e , spuse ea. Apoi, r e z e m â n d u - s e de
u m ă r u l lui, şopti: O r i c e se-ntâmplă, Ştefan, voi f i
alături de t ine. Spune-mi că mă crezi.
Vocea lui se auzi încet, înăbuşită de părul ei.
— O h , Elena, te cred. Or ice se-ntâmplă, v o m fi
î m p r e u n ă .
15
u p ă ce o lăsă pe E l e n a Ştefan se
duse în p ă d u r e .
O luă pe O l d C r e e k R o a d , m e r g â n d pe
sub norii cenuşii p r in care nu se vedea nici un petic
de cer, către locul u n d e oprise în p r i m a zi de şcoală.
Lăsă maşina şi încercă să regăsească d r u m u l care
ducea către luminişul u n d e văzuse cioara. Instinctele
lui de vânător îl ajutară, căci îşi aminti de forma unui
a n u m e tufiş sau de un copac noduros, p â n ă ce ajunse
la locul deschis, înconjurat de stejari băt râni .
Aici era. Sub p ă t u r a frunzelor m a r o n i i p ă t a t e ,
p o a t e că mai existau încă oasele iepurelui.
R e s p i r â n d a d â n c p e n t r u a se ca lma, p e n t r u a-şi
a d u n a Puterile, a r u n c ă un gând iscoditor, întrebător.
Trezirea • 269
Şi p e n t r u p r i m a o a r ă de c â n d venise în Fell's
C h u r c h , simţi pâ lpâ ind un răspuns. D a r p ă r e a slab
şi t r e m u r ă t o r , şi nu-1 p u t e a localiza în spaţiu.
Oftă şi se întoarse . . . şi încremeni .
D a m o n se afla în faţa lui, cu braţele încrucişate pe
piept, r e z e m a t de cel m a i m a r e stejar din luminiş.
Ară ta ca şi c u m era acolo de multe ore.
— Aşa deci, spuse Ştefan apăsat , e adevăra t .
A trecut m u l t ă v reme, frate.
— Nu atât de mul tă cât crezi tu, frate.
Ştefan îşi amint i de acea voce, catifelată, ironică.
— Nu te-am pierdut din ochi de-a lungul anilor,
continuă calm D a m o n . î n d e p ă r t ă o bucăţică de coajă
de c o p a c de pe m â n e c a j a c h e t e i de piele la fel de
detaşat ca pe v r e m e a c â n d îşi aranja manşete le de
brocart . D a r tu n-aveai c u m să ştii asta, nu? Ah, nu,
Puterile tale sunt la fel de slabe ca în totdeauna.
— Ai grijă, spuse încet Ştefan, pe un ton a m e
ninţător . Ai m a r e grijă în n o a p t e a asta. Nu sunt prea
îngăduitor.
— Sfântul Ştefan furios? Ca să vezi. Eşti supărat,
bănuiesc, din cauza micilor mele incursiuni în teri
toriul tău. Am făcu t-o d o a r p e n t r u că v reau să fiu
a p r o a p e de tine. Fraţii ar t rebui să f ie apropiaţ i .
— Ai omorât în seara asta. Şi ai încercat să mă faci
să cred că eu am fâcut-o.
270 * Jurnalele Vampirilor Trezirea • 271
— Eşti foarte sigur că n-ai făcut-o? Poate că am
făcu t-o î m p r e u n ă . Ai grijă! spuse c â n d Ştefan înainta
către el. Nici eu nu sunt prea îngăduitor în seara asta.
Eu am avut d o a r un profesor de istorie sfrijit; tu ai
avut o fată drăguţă .
Furia din adâncul lui Ştefan se a d u n ă , p ă r â n d să
se s trângă într-un p u n c t fierbinte şi strălucitor, ca un
soare înăuntru l lui.
— Stai d e p a r t e de Elena, şopti el a tâ t de a m e
n i n ţ ă t o r încât D a m o n chiar îşi trase uşor capul în
spate. Stai departe de ea, D a m o n . Ştiu că ai pândit-o,
ştiu că ai urmărit-o. D a r s-a terminat . O singură dată
să te mai apropi i de ea şi-o să-ţi p a r ă rău.
— întotdeauna ai fost egoist. Singurul t ă u defect.
Nu vrei să împărţ i nimic, nu-i aşa?
Brusc, buzele lui D a m o n se arcuiră într-un zâm
bet deosebit de frumos.
— D a r , din fericire, î n c â n t ă t o a r e a Elena e mul t
mai generoasă. Nu ţi-a spus de mica noastră relaţie?
Ei, p r i m a d a t ă c â n d ne-am văzut, a p r o a p e că mi s-a
dăruit pe loc.
— Asta e o minciună !
— O h , nu, frate dragă. Eu nu mint niciodată când
e vorba de ceva important . Sau vreau să spun lipsit
de importanţă? O r i c u m , p r e a frumoasa ta d o m n i ţ ă
a p r o a p e că a leşinat în braţele mele. C r e d că îi plac
bărbaţi i în negru. în vreme ce Ştefan îl privea fix, în
cercând să-şi controleze respiraţia, D a m o n adăugă,
a p r o a p e cu b l â n d e ţ e : Ştii, te înşeli în pr iv inţa ei.
Crez i că e dulce şi docilă, aşa c u m era K a t h e r i n e .
D a r nu e . Nu e deloc genul tău, n e p r i h ă n i t u l m e u
frate. Are în ea un spirit şi un foc cu care tu n-ai şti
ce să faci.
— Şi tu ai şti, nu?
D a m o n îşi desfăcu braţele şi zâmbi din nou, încet.
— O h , da.
Ştefan voia să se repeadă la el, să-i şteargă de pe
faţă zâmbetul acela frumos şi plin de aroganţă, să-i
frângă gâtul lui D a m o n . Spuse, abia controlându-şi
glasul:
— Ai d r e p t a t e într-o s ingură pr ivinţă. E puter
nică. Suficient de putern ică p e n t r u a te respinge. I a r
a c u m că ştie ce eşti tu cu adevărat , o va face. T o t ce
simte a c u m p e n t r u tine e dezgust.
Sprâncenele lui D a m o n se ridicară.
— C h i a r aşa? M a i vedem noi. Poate că va desco
peri că î i place m a i mul t adevăratul întuneric decât
a m u r g u l pal id. Eu, cel p u ţ i n , p o t să recunosc
adevărul despre n a t u r a mea. D a r îmi fac griji p e n t r u
t ine, frăţ ioare. Par i slăbit ş i pros t hrăni t . Te c a m
aţâţă, nu?
272 * Jurnalele Vampirilor
Omoară-1, spuse imperios ceva în m i n t e a lui
Ştefan. Omoară-1, rupe-i gâtul, sfâşie-i gâtul în fâşii
însângerate de carne. D a r ştia că D a m o n se hrănise
foarte bine în acea seară. Aura în tunecată a fratelui
său era măr i tă , pulsatilă, a p r o a p e că s tră lucea cu
esenţa vieţii pe care el o luase.
— Da, am b ă u t din plin, spuse pe un ton a m u z a t
D a m o n , ca şi c u m ar fi ştiut ce g â n d e a Ştefan. Oftă
şi îşi trecu l imba peste buze, amintindu-şi satisfăcut.
Era mic, dar avea în el o cantitate surpr inzătoare de
sevă. Nu la fel de drăguţ ca Elena, şi cu s iguranţă nu
mirosea la fel de bine. D a r e î n t o t d e a u n a înviorător
să simţi sângele n o u c u m cântă în t ine.
D a m o n răsuflă a d â n c şi se î n d e p ă r t ă de c o p a c ,
uitându-se în jur . Ştefan îşi aminti şi de acele mişcări
graţioase, de fiecare gest controlat şi precis. Secolele
doar cizelaseră eleganţa natura lă a lui D a m o n .
— îmi stârneşte cheful să fac asta, spuse D a m o n ,
apropiindu-se de un copăcel aflat la câţiva metr i m a i
departe .
Avea o d a t ă şi j u m ă t a t e înă l ţ imea lui D a m o n şi
c â n d acesta îl a p u c ă degetele lui nu se uni ră în j u r u l
t runchiu lu i . D a r Ştefan văzu c u m răsuflarea lui
D a m o n se iuţeşte, c u m îi j o a c ă muşchii sub cămaşa
n e a g r ă subţire, şi apoi copacul fu smuls din p ă m â n t ,
Trezirea • 273
cu rădăcini le a t â r n â n d u - i . Ştefan s imţea mirosul
puternic al p ă m â n t u l u i jilav răscolit.
— O r i c u m , nu-mi plăcea acolo, spuse D a m o n şi
î l azvârli cât de d e p a r t e î i î n g ă d u i r ă rădăcini le
încurcate. Apoi zâmbi fermecător. Şi-mi stârneşte şi
cheful să fac asta.
Se văzu o mişcare rapidă, o fulgerare, şi D a m o n
dispăru. Ştefan se uită î n j u r , dar nu văzu nici u r m ă
de el.
— Sus, frate.
V o c e a v e n e a de d e a s u p r a capului său ş i c â n d
Ştefan ridică privirea î l văzu pe D a m o n cocoţat prin
tre ramuri le stejarului. Se auzi un foşnet de frunze
maroni i şi el dispăru din nou.
— Aici, în spate, frate.
Ştefan simţi o bătaie pe u m ă r şi se răsuci, d a r nu
văzu nimic în spatele lui.
— Aici, frate.
Se răsuci din nou.
— N u , încearcă aici.
Furios, Ştefan se întoarse în cealaltă par te , întin-
zând m â n a ş i încercând să-1 apuce pe D a m o n . D a r
degetele lui pr inseră d o a r aer.
Aici, Ştefan. De data asta vocea era în mintea lui şi
Puterea ei îl zgudui profund. E r a nevoie de o forţă
ex t raord inară p e n t r u a proiecta a tât de clar gânduri .
274 * Jurnalele Vampirilor
încet, se m a i răsuci o dată, şi îl văzu pe D a m o n în
poziţia lui iniţială, rezemat de stejarul cel m a r e .
D a r de d a t a asta a m u z a m e n t u l din privire î i
dispăruse. Ochi i lui e rau negri şi impenetrabi l i , iar
gura lui era strânsă într-o linie subţire.
De ce altă dovadă mai ai nevoie, Ştefan? Eu sunt mai pu
ternic decât tine, la fel cum tu eşti mai puternic decât aceste
jalnice făpturi omeneşti. Sunt şi mai rapid decât tine, şi am şi
alte Puteri de care tu nici măcar n-ai auzit. Vechile Puteri,
Ştefan. Şi nu mă tem să le folosesc. Dacă vei lupta împotriva
mea, le voi folosi împotriva ta.
— De-asta ai venit aici? Ca să mă chinui?
Am fost îndurător cu tine, frate. Aş fi putut de multe ori să
te ucid, dar ţi-am cruţat de fiecare dată viaţa. Dar acum e
diferit.
D a m o n se desprinse de copac şi spuse cu glas tare:
— Te avertizez, Ştefan, nu mi te împotrivi . Nu
contează de ce am venit aici. C e e a ce vreau a c u m e
Elena. Şi dacă încerci să mă împiedici să o fac a mea,
te omor .
— Poţi să încerci, spuse Ştefan.
Miezul fierbinte în care se strânsese furia dinăun
trul lui a rdea m a i strălucitor ca niciodată, revăr-
sându-şi lumina ca o întreagă galaxie de aştri. Ştia,
într-un fel, că ameninţa întunecimea lui D a m o n .
Trezirea • 275
— Crezi că nu p o t s-o fac? Nu te-nveţi m i n t e
niciodată, nu-i aşa, frăţioare?
Ştefan avu t imp d o a r cât să v a d ă c u m D a m o n cla
tină obosit din cap, apoi ceva se mişcă iar fulgerător • • • • i < A
şi se simţi cuprins de nişte mâini puternice. In clipa
u r m ă t o a r e lupta, cu violenţă, încercând din răsputeri
să scape de ele. D a r erau ca nişte mâini de oţel.
Lovi cu sălbăticie, î n c e r c â n d să a jungă la z o n a
vulnerabilă de sub bărbia lui D a m o n . Degeaba, avea
braţele ţ intuite la spate, t rupul imobilizat. E r a la fel
de neput incios ca o pasăre în ghearele unei pisici
agile şi pr icepute .
Se lăsă moale p e n t r u o clipă, trăgându-se în jos cu
t o a t ă greutatea, p e n t r u ca în clipa u r m ă t o a r e să-şi
încordeze brusc toţi muşchii, încercând să se elibe
reze, încercând să lovească. D a r mâinile nemiloase
d o a r îşi m ă r i r ă s t rânsoarea, făcându-i zbateri le
inutile. Ja ln ice .
întotdeauna ai fost încăpăţânat. Poate că asta te va con
vinge. Ştefan privi chipul fratelui său, la fel de palid
ca ferestrele cu g e a m j ivrat de la pensiune, şi la acei
ochi negri ca un h ă u fără fund. Apoi simţi nişte de
gete apucându-1 de păr , t răgându-i capul pe spate,
lăsându-i gâtul expus.
Zbater i le lui se înteţită, deveniră sălbatice. Nu te
obosi, spuse vocea din capul lui, şi apoi simţi durerea
276 • Jurnalele Vampirilor Trezirea • 277
Ştefan se simţi plin de ură, o u r ă cum nu mai cu
noscuse vreodată. Era ca şi c u m toată u r a pe care o
avusese p â n ă atunci p e n t r u D a m o n fusese d o a r o
picătură de apă în acest ocean înspumat, furtunos. In
lungile veacuri care trecuseră, de multe ori regretase
ceea ce îi făcuse fratelui său, de multe ori îşi dorise
din tot sufletul să-i p o a t ă schimba soarta. A c u m nu
voia decât să o facă din nou.
— Elena nu este a ta, spuse el pr int re dinţi, ridi-
cându-se în picioare şi încercând să nu arate cu ce
efort făcea asta. Şi nu va fi niciodată.
Concentrându-se pe f iecare pas, p u n â n d cu grijă
un picior în faţa celuilalt, începu să se îndepărteze. II
d u r e a tot t rupul , iar ruş inea pe care o s imţea era
chiar mai m a r e decât suferinţa f izică. Avea lipite pe
haine bucăţ i de frunze ude şi p ă m â n t , d a r nu se scu
tură. Se chinui să m e a r g ă mai departe, să reziste în
faţa slăbiciunii care îi înmuia picioarele.
Mu te-nveţi minte niciodată, frate.
Ştefan nu se uită înapoi şi nici nu încercă să
ră spundă. Scrâşni din dinţi şi îşi forţă picioarele să se
mişte m a i d e p a r t e . î n c ă un pas . Şi încă un pas . Şi
încă unul .
D a c ă ar p u t e a d o a r să se aşeze p e n t r u o clipă, să
se od ihnească . . .
ascuţită a dinţilor. Simţi umil inţa şi neput in ţa victi
mei, a vânatului, a prăzii. Şi apoi d u r e r e a provocată
de sângele luat împotr iva voinţei sale.
Refuză să cedeze, şi durerea deveni mai cumplită,
avea senzaţ ia că i se smulgea sufletul la fel c u m
fusese smuls din p ă m â n t acel copac tânăr . II străpun
gea ca nişte suliţe de foc, concentrându-se pe acele
p u n c t e din pielea lui u n d e se înfipseseră dinţii lui
D a m o n . O d u r e r e agonizantă îi a r d e a maxi larul şi
obrazul, coborându-i către u m ă r ş i piept. Simţi un
val de a m e ţ e a l ă şi îşi d ă d u s e a m a că îşi p i e r d e
cunoşt inţa.
Apoi, brusc, mâini le îi d ă d u r ă d r u m u l şi el se
prăbuş i la p ă m â n t , pe un strat de frunze de stejar
u m e d e şi veştejite. Gâfâind să-şi recapete răsuflarea,
se chinui să se ridice în pat ru labe.
— Vezi, frăţioare, sunt m a i p u t e r n i c decât t ine,
suficient de puternic p e n t r u a te nimici, p e n t r u a-ţi
lua sângele şi viaţa dacă vreau. Lasă-mi-o pe Elena,
altfel o voi face.
Ştefan r idică privirea. D a m o n stătea cu capul dat
pe spate, cu picioarele uşor depărtate, asemenea unui
învingător care-şi p u n e piciorul pe gâtul celui învins.
Ochii aceia întunecaţi ca noaptea ardeau triumfători,
şi sângele lui Ştefan era pe buzele lui.
278 • Jurnalele Vampirilor
16
elena se îndreptă grăbită către liceul „ R o b e r t
E. Lee" , având sentimentul că nu se mai du
sese la şcoală de mulţ i ani. N o a p t e a t recută
i se p ă r e a un m o m e n t din t recutul î n d e p ă r t a t , din
copilărie, de care cu greu îşi aducea aminte . D a r ştia
că astăzi va trebui să înfrunte consecinţele ei.
N o a p t e a t r e c u t ă trebuise să se confrunte cu
m ă t u ş a J u d i t h . M ă t u ş a ei fusese teribil de îngrijorată
c â n d vecinii îi spuseseră despre crimă, şi apoi şi m a i
îngri jorată c â n d n i m e n i nu p ă r e a să ştie u n d e era
Elena. C â n d Elena ajunsese acasă la a p r o a p e d o u ă
dimineaţa, m ă t u ş a era înnebuni tă de îngrijorare.
Elena nu putuse să explice nimic. Nu putuse decât
să s p u n ă că fusese cu Ştefan şi că ştia că ei era
cel acuzat de crimă, d a r că ea ştia că era nevinovat.
î n c ă un pas, ş i încă un pas. M a ş i n a nu p u t e a f i
p r e a d e p a r t e . Frunze le foşneau sub picioarele lui,
apoi auzi frunzele foşnind în spatele lui.
încercă să se întoarcă repede, dar reflexele îi dis
păruseră a p r o a p e cu totul. I a r mişcarea fulgerătoare
fu prea mult p e n t r u el. întuner icul îi cuprinse t rupul
şi mintea, şi începu să cadă. C ă z u întruna, în b e z n a
nopţii absolute. Şi apoi, Cerul se î n d u r ă de el şi nu
mai ştiu nimic.
280 • Jurnalele Vampirilor Trezirea • 281
U r c ă în fugă treptele şcolii şi in t ră pe coridoarele
pustii. Se î n d r e p t ă către ar ipa de limbi străine, pen
tru că ştia că p r i m a oră a lui Ştefan era latina. D a c ă
îl p u t e a vedea m ă c a r pentru o clipă, ştia că se va simţi
bine.
D a r e l nu e r a în clasă. Pr in ferestruica din uşă,
Elena văzu că locul lui era gol.
M a t t era însă acolo, şi expresia de pe faţa lui o spe
rie mai mult ca niciodată. El se tot uita către locul lui
Ştefan cu o privire pl ină de t e a m ă şi dezgust.
Elena se întoarse mecanic cu spatele la uşă. Ca un
a u t o m a t , u r c ă scările şi se duse spre clasa ei de trigo
n o m e t r i e . Deschise uşa şi văzu toate feţele întor-
cându-se către ea, dar se furişă repede în locul gol de
lângă M e r e d i t h .
D o a m n a H a l p e r n se opri din p r e d a t p e n t r u o
clipă, se uită la ea, apoi continuă. C â n d profesoara se
întoarse din n o u cu faţa la tablă, Elena o privi pe Me
redith.
M e r e d i t h se întinse şi îi luă m â n a .
— Eşti bine? o înt rebă în şoaptă.
— Nu ştiu, spuse Elena, prosteşte.
Se simţea ca şi c u m era sufocată de aerul din j u r u l
ei, ca şi c u m în j u r u l ei se afla o greutate care o stri
vea. Degetele lui M e r e d i t h erau calde şi uscate.
Restul, tot ce se mai întâmplase, trebuise să-1 păstreze
p e n t r u ea. C h i a r d a c ă m ă t u ş a J u d i t h l-ar f i crezut,
n-ar fi înţeles niciodată.
Iar în d imineaţa asta Elena dormise p r e a mult şi
a c u m întârziase. Străzile erau pustii şi ea era singura
t recătoare, în vreme ce se grăbea către şcoală. Dea
supra capului ei, cerul era cenuşiu şi se pornise vân
tul, îşi dorea cu disperare să îl vadă pe Ştefan. T o a t ă
n o a p t e a , în somnul ei agitat şi chinuit, avusese
coşmaruri despre el.
U n u l dintre vise în special păruse atât de real. în
el văzuse chipul palid al lui Ştefan şi ochii lui furioşi,
acuzatori . Ridica o carte către ea şi-i spunea: „ C u m
ai putut să faci asta, Elena? C u m ai p u t u t ? " Apoi lăsa
cartea să cadă la picioarele ei şi se îndepăr ta grăbit.
Ea striga d u p ă el, implorându-1, d a r el cont inua să
m e a r g ă m a i depar te p â n ă ce dispărea în întuner ic .
C â n d se uitase la carte, văzuse că era legată în cati
fea albastră. J u r n a l u l ei.
Un fior de furie o străbătu acum c â n d se gândi din
n o u cum îi fusese furat jurnalul . D a r oare ce însemna
visul? Ce era în j u r n a l u l ei care să-1 facă pe Ştefan
atât de furios?
Nu ştia. T o t ce ştia era că avea nevoie să îl vadă, să
îi a u d ă vocea, să-i simtă braţele cuprinzând-o. Simţea
depăr tarea de el ca pe separarea de propriul ei t rup.
282 • Jurnalele Vampirilor
— M e r e d i t h , spuse, ştii ce s-a î n t â m p l a t cu Şte
fan?
— Vrei să spui că tu nu ştii?
O c h i i negri ai lui M e r e d i t h se făcură m a r i , şi
Elena simţi cum greutatea o striveşte şi mai mult. E r a
ca şi c u m se afla în adâncul unei ape, foarte adânc,
fară costum de scafandru.
— Nu l-au... nu l-au arestat încă, nu? spuse, chi-
nuindu-se să rostească aceste cuvinte.
— Elena, e şi mai rău. A dispărut. Poliţiştii s-au
dus la pensiune azi-dimineaţă devreme şi el nu era
acolo. Au venit şi la şcoală, dar n-a apărut azi deloc.
Au zis că i-au găsit m a ş i n a pe O l d C r e e k R o a d .
Elena, poliţia crede că a plecat, că a fugit din oraş,
p e n t r u că e vinovat.
— Nu e adevărat, spuse Elena pr intre dinţi. V ă z u
colegii întorcându-se şi uitându-se la ea, dar nu-i mai
păsa. E nevinovat.
— Ştiu că asta crezi tu, Elena, dar atunci de ce-ar
fi plecat?
— N-a plecat. N u , n-a plecat.
Ceva ardea în Elena, un foc de mânie care înăbuşi
t e a m a zdrobitoare. Răsuflarea ei deveni sacadată.
— N-ar fi plecat niciodată de bunăvoie din oraş,
spuse.
Trezirea • 283
— Vrei să spui că cineva 1-a forţat s-o facă? D a r
cine? Tyler n-ar î n d r ă z n i . . .
— L-a forţat, sau şi mai rău, o întrerupse Elena.
A c u m , toată clasa se uita la ele, şi d o a m n a Hal-
p e r n tocmai deschidea gura să vorbească. E lena se
ridică brusc, uitându-se î n j u r fără să vadă nimic.
— Să-1 ferească D u m n e z e u dacă i-a făcut r ă u lui
Ştefan, spuse ea. Să-1 ferească D u m n e z e u !
Apoi se răsuci şi p o r n i către uşă.
— Elena, întoarce-te! Elena!
Auzi strigătele în u r m a ei, ale lui M e r e d i t h şi ale
doamnei Halpern . Merse mai repede, tot mai repede,
privind d o a r înainte, cu un singur g â n d în minte .
Ceilalţi credeau că se ducea după Tyler Smallwood.
Bun. N-aveau decât să-şi p iardă t impul alergând în
direcţia greşită. Ea ştia ce are de făcut.
Ieşi d in şcoală în aerul rece de t o a m n ă . M e r g e a
repede, şi picioarele ei s t răbătură rapid distanţa între
şcoală şi O l d C r e e k R o a d . De acolo o coti către
Podul Wickery şi cimitir.
Un v â n t tăios îi sufla păru l pe spate şi îi biciuia
obrazul . In j u r u l ei zburau frunze de stejar, învârte-
jindu-se în aer. D a r focul distrugător din inima ei era
cumpl i t de a rză tor , top ind frigul. A c u m ştia ce
î n s e a m n ă o furie de nestăpânit . I n t r ă cu paşi mari ,
284 • Jurnalele Vampirilor
Nu pierdeţi senzaţionala continuare:
Jurnalele VAMPIRILOR 2
pe lângă mesteceni şi sălcii, p â n ă în mijlocul cimiti
rului şi se uită în j u r u l ei cu ochi înfriguraţi.
D e a s u p r a ei, norii curgeau pe cer asemenea unui
r â u de culoarea p lumbului . R a m u r i l e dezgolite ale
stejarilor şi mestecenilor se zbăteau sălbatic, împle
tite. O pa lă de vânt îi a r u n c ă în faţă vârtejuri de
frunze. E r a ca şi c u m cimitirul încerca să o alunge de
acolo, ca şi cum îi arăta forţa lui, adunându-şi puterile
pentru a-i face rău.
E lena ignoră totul. Se răsuci şi pr ivirea ei arză
toare se pl imbă cercetătoare printre lespezile de mor
m â n t . Apoi se întoarse şi strigă direct în vântu l
mânios . Un singur cuvânt, d a r cel care ştia că î l va
aduce acolo.
— Damon!