Download - Mare a Britani e
CARACTERIZAREA SOCIAL – POLITICĂ ŞI ECONOMICĂ
A REGATULUI UNIT AL MARII BRITANII
CUPRINS:
INTRODUCERE ..................................................................................................................... 3
CAPITOLUL I. DATE GENERALE DESPRE REGATUL UNIT
AL MARII BRITANII .......................................................................................................... 7
1.1. Generalităţi............................................................................................................. 7
1.2. Imperiul Britanic ...................................................................................................
16
1.3. Scurt istoric. ..........................................................................................................
26
CAPITOLUL II. CARACTERIZAREA SOCIAL – POLITICĂ ŞI ECONOMICĂ A
MARII BRITANII ................................................................................................................. 47
2.1. Regimul parlamentar al Marii Britanii .................................................................... 47
2.2. Economia Marii Britanii ......................................................................................... 54
2.3. Drumul Marii Britanii în Uniunea Europeană ........................................................ 61
CONCLUZII .......................................................................................................................... 68
BIBLIOGRAFIE ....................................................................................................................70
2
INTRODUCERE
Regatul Unit al Marii Britanii si al Irlandei de Nord este un stat independent situat in
partea de vest a Europei. Regatul Unit al Marii Britanii este alcătuit din patru tari tradiţionale:
Anglia, Scotia, Tara Galilor si Irlanda de Nord, dar si multe alte teritorii dependente.
Regatul Unit este cunoscut si sub denumirea de Marea Britanie, insa nu este un nume
corect deoarece Marea Britanie este compusa doar din Anglia, Scotia si Tara Galilor. De
asemenea nu trebuie confundat nici cu Anglia, care este una din tarile constituente.
Regatul Unit din zilele noastre s-a format in jurul regatelor independente Anglia si Scotia
existente inca din secolul al X-lea. Începând cu anul 1535 s-a alăturat celor doua si Tara galilor.
In anul 1707, Anglia si Scotia se unesc prin Legea Uniunii sub un singur monarh formând
Regatul Marii Britanii.
Intre secolele al XII-lea si al XVII-lea, Irlanda a fost treptat sub control englez, fiind
anexata oficial in anul 1800 prin Legea Uniunii, mişcare care nu a beneficiat de suportul si
sprijinul populaţiei. Datorita puterii maritime pe care o avea, precum si a revoluţiei industriale,
Regatul Englez s-a extins foarte mult, atât înspre răsărit, cat si spre apus. Astfel, la jumătatea
secolului al XIX-lea devine cea mai importanta putere economica si militară a lumii.
Creeaza Antanta alături de Franţa si Rusia, iar in primul Război Mondial, Regatul Unit
este învingător. Cu toate acestea începând cu secolul al XX-lea influenta britanica începe sa se
diminueze, iar al doilea război mondial nu-i aduce decât probleme economice, precum si
destrămarea Imperiului in state independente. Acest lucru va duce la reinventarea Regatului Unit
ca un stat european modern. Regatul Unit este membru cu drepturi depline al Uniunii Europene.
Este membru in Commonwealth, membru permanent in Consiliul de Securitate al ONU si
membru de cheie al NATO.
Denumirea oficială: Regatul Unit al Marii Britanii şi al Irlandei de Nord (de obicei
prescurtată sub forma Regatul Unit sau Marea Britanie)
Poziţia geografică: Marea Britanie este situată în vecinătatea coastei de nord-vest a
Continentului European. Teritoriul său este compus din Insula Marea Britanie, partea de nord a
Insulei Irlanda şi un număr de mici insule aflate în mările înconjurătoare (circa 1000 de insule).
Marea Britanie este mărginită de Oceanul Atlantic şi mările adiacente acestuia - Marea Nordului,
Canalul Mânecii, Marea Celtică şi Marea Irlandei. În Insula Irlanda, provincia Irlanda de Nord
are o graniţă terestră cu Republica Irlanda.
3
Marea Britanie deţine 14 Teritorii de peste Mări, răspândite pe tot globul. Acestea sunt de
o mare diversitate, de la minuscula insulă Pitcairn, în mijlocul Oceanului Pacific, cu cei 47 de
locuitori ai săi, până la Bermuda, în Atlanticul de Nord, care are o populaţie de 62.059 locuitori
şi este unul dintre cele mai importante centre financiare din lume. Teritoriile de peste Mări sunt:
Anguilla, Teritoriul Antarctic Britanic, Bermuda, Teritoriul Britanic din Oceanul Indian, Insulele
Virgine Britanice, Insulele Cayman, Insulele Falkland, Gibraltar, Montserrat, St Helena şi
Dependenţele (Insula Ascension şi Tristan da Cunha), Insulele Turk şi Caicos, Insula Pitcairn,
Insulele South Georgia şi South Sandwich, Zonele Basei Suverane din Cipru.
Suprafaţa: 244.820 km2
Unităţi administrative: Anglia (Regat), Scoţia (Regat), Ţara Galilor (Principat), Irlanda de
Nord (Provincie)
Capitala: Londra (7.517.700 locuitori)
Principalele oraşe: Londra (capitala Angliei), Edinburgh (capitala Scoţiei), Cardiff
(capitala Ţării Galilor), Belfast (capitala Irlandei de Nord).
Populaţia: 60,2 milioane locuitori (a 20-a populaţie ca mărime din lume)
Structura populaţiei: britanici (englezi, scoţieni, galezi), irlandezi, alte grupuri (peste 8%
din totalul populaţiei Marii Britanii se declară aparţinând unei „minorităţi etnice”, cu origini în
Africa, Asia şi, mai recent, Europa Centrală)
Religie: creştini protestanţi, catolici, ortodocşi, musulmani, sikh, hinduşi.
Marea Britanie este o monarhie constituţională, puterea executivă fiind exercitată, în
numele monarhului, de prim ministru şi alţi membri ai Cabinetului, care conduc departamente
(ministere). Cabinetul, inclusiv prim ministrul şi alţi miniştri, alcătuiesc Guvernul Majestăţii
Sale. Aceşti miniştri sunt aleşi din cadrul şi răspund în faţa Parlamentului, organul legislativ,
care este considerat, prin tradiţie, „suprem” (poate legifera în orice domeniu şi nu este dependent
de nici o decizie a înaintaşilor). Marea Britanie este una dintre puţinele ţări din lume care nu au o
constituţie codificată într-un document fundamental, bazându-se, în schimb, pe obiceiuri
consacrate prin tradiţie şi pe un număr de legi constituţionale separate. În timp ce monarhul este
şeful statului şi, teoretic, deţine puterea executivă, prim ministrul este şeful guvernului. Guvernul
este răspunzător, în principal, în faţa Camerei Comunelor, din cadrul căreia, potrivit tradiţiei
constituţionale, este ales prim ministrul. Majoritatea membrilor Cabinetului provin din Camera
Comunelor, restul fiind membri ai Camerei Lorzilor. Nu este obligatoriu, din punct de vedere
legal, ca miniştrii să provină din Parlament, deşi, în prezent, aceasta este practica. Membrul
Parlamentului (MP) care conduce majoritatea în Camera Comunelor este, în mod normal, numit
prim ministru – de obicei liderul partidului cu cea mai mare reprezentare sau, dacă nu există o
majoritate, liderul celei mai mari coaliţii.
4
Şeful statului: MS Regina Elisabeta a II-a, care a urcat pe tron în 1952 şi a fost încoronată
în 1953.
Deşi Marea Britanie nu are o limbă oficială, limba predominantă este engleza. Celelalte
principale limbi indigene sunt limbile celtice insulare sau limbile celtice din Insulele Britanice –
galeza, corniş, irlandeza şi scoţiana. Emigranţii veniţi după al doilea război mondial, inclusiv cei
provenind din Conmonwealth, vorbesc un mare număr de limbi, printre care gujarati, hindi,
punjabi, urdu, bengaleza, cantoneza, turca sau poloneza. Marea Britanie are cel mai mare număr
de vorbitori de hindi şi punjabi care trăiesc în afara Asiei.
În Marea Britanie nu se serbează Ziua Naţională ca în alte ţări. Numai în Irlanda de Nord
(şi în Republica Irlanda) Ziua Sf. Patrick este sărbătoare oficială. Toate celelalte zile naţionale
sunt zile normale lucrătoare:
- 1 Martie - Sf. David – este Ziua Naţională a Ţării Galilor
- 17 Martie – Sf. Patrick – este Ziua Naţională a Irlandei de Nord şi a Republicii Irlanda
- 23 Aprilie – Sf. Gheorghe – este Ziua Naţională a Angliei
- 30 Noiembrie – Sf. Andrei – este Ziua Naţională a Scoţiei
A doua zi de sâmbătă a lunii iunie este sărbătorită, în Marea Britanie, ca Zi Oficială de
Naştere a Majestăţii Sale Regina.
Moneda Marii Britanii este lira sterlină, reprezentată prin simbolul £. Banca Angliei este
banca centrală care emite moneda, dar băncile Scoţiei şi cea a Irlandei de Nord păstrează dreptul
de a emite propriile bancnote de lire sterline, cu condiţia să deţină în rezervă suficiente bancnote
emise de Banca Angliei, care să acopere propriile emisiuni. Marea Britanie nu a adoptat moneda
Euro, Guvernul angajându-se să organizeze un referendum pe această temă în momentul în care
vor fi îndeplinite „cinci teste economice”. În prezent, opinia publică din Marea Britanie se
împotriveşte acestei opţiuni.
În Marea Britanie sunt folosite atât unităţi de măsură imperiale cât şi unităţi de măsură
ale sistemului metric. Marea Britanie a definitivat procesul de trecere la Sistemul Internaţional
(metric) de unităţi şi măsuri în 1995, dar câteva unităţi şi măsuri din sistemul imperial sunt, încă,
folosite oficial: berea neîmbuteliată trebuie vândută în „pints”, marea majoritate a indicatoarelor
rutiere prezintă distanţele în mile şi iarzi, limitele de viteză sunt exprimate în mile pe oră, în
consecinţă vitezometrele vehiculelor trebuie să poată indica viteza şi în mile pe oră, şi, chiar dacă
livra a fost scoasă în afara legii în Marea Britanie, prin Legea Greutăţilor şi Măsurilor din 1878,
uncia poate fi, încă, folosită pentru măsurarea greutăţii pietrelor preţioase şi a metalelor.
Clima Marii Britanii este temperată, cu veri călduroase, ierni reci şi foarte multe
precipitaţii pe tot parcursul anului. Principalii factori de influenţă asupra climei constau în
latitudinea nordică a ţării (între 50° şi 60° N), vecinătatea imediată a Oceanului Atlantic şi, în
5
special, încălzirea apelor din jurul Insulelor Britanice de către Gulf Stream. Variaţiile de
temperatură pe parcursul anului sunt relativ reduse. Clima Marii Britanii este influenţată puternic
de masele de aer tropical-maritime, polar-maritime, polar-continentale şi tropical-continentale.
Marea Britanie este situată la confluenţa maselor de aer tropical, în sud, cu masele de aer polar,
în nord. În aceasta zonă, variaţiile de temperatură creează instabilitate, ceea ce determină
caracterul celebru al vremii schimbătoare din Marea Britanie, unde, pe parcursul unei singure
zile, se pot înregistra toate tipurile de vreme.
6
CAPITOLUL I. DATE GENERALE DESPRE REGATUL UNIT AL MARII
BRITANII
1.1. Generalităţi.
Regatul Unit este monarhie constituţională şi democraţie parlamentară. Principala cameră
a Parlamentului este cea Inferioară (Camera Comunelor). Aceasta are 646 de membri, aleşi prin
sufragiu universal. Camera Superioară (a Lorzilor) poate avea până la 700 de membri - lorzi pe
viaţă, lorzi cu calitatea de membru moştenită şi episcopi. Parlamentul scoţian, cu sediul în
Edinburgh, deţine puterea în numeroase domenii, în timp ce Adunarea Naţională a Ţării Galilor
are prerogative limitate, dar poate elabora legi în anumite sectoare.
Populaţia este formată din englezi (80%), scoţieni (aproape 10%), galezi şi nord-
irlandezi. Ţara are, de asemenea, numeroase comunităţi imigrante - în special din fostele colonii
din Indiile de Vest, India, Pakistan, Bangladesh şi Africa.
Economia Regatului Unit este una dintre cele mai puternice din UE. Bazată din ce în ce
mai mult pe servicii, aceasta păstrează o capacitate industrială considerabilă, cu precădere în
sectorul tehnologiilor de vârf. Londra este unul dintre centrele internaţionale ale serviciilor
financiare.
Locul de naştere al revoluţiei industriale, Regatul Unit este reprezentat în lumea
ştiinţifică de nume ilustre precum Isaac Newton sau Charles Darwin. Părintele economiei
moderne, Adam Smith, este scoţian. Literatura engleză a dat lumii opere nenumărate, care poartă
semnătura unor poeţi, dramaturgi, eseişti şi romancieri celebri, pornind de la Geoffrey Chauser,
Shakespeare şi contemporanii săi, şi continuând până la scriitori moderni precum J.K Rowling şi
Doris Lessing, câştigătoare a Premiului Nobel pentru literatură.
Din punct vedere culinar, insulele Regatului Unit au multe tentaţii pentru vizitatori. Puteţi
încerca de exemplu „Arbroath smokies” (egrefin afumat) din Scoţia, sau micul dejun nord-
irlandez „Ulster fry” (şuncă prăjită, ouă, cârnaţi, turte cu bicarbonat de sodiu şi pâine din cartofi).
Una dintre specialităţile din Ţara Galilor este „laverbread” - turtiţe prăjite, făcute din alge marine
şi fulgi de ovăz, care se servesc cu ouă, şuncă şi moluşte comestibile. Specialitatea „Lancashire”,
tradiţională în nordul Angliei, se prepară din carne de miel sau de vită, cartofi şi ceapă.
Regatul Unit al Marii Britanii şi al Irlandei de Nord (engleză United Kingdom of Great
Britain and Northern Ireland) este un stat independent în Europa de Vest. Este compus din patru
ţări tradiţionale: Anglia, Scoţia, Ţara Galilor şi Irlanda de Nord, precum şi din mai multe teritorii
dependente. Capitală a sa este oraşul Londra.
7
Regatul Unit este numit, în mod obişnuit, în româneşte, Marea Britanie, chiar dacă acest
nume nu este întru totul corect, deoarece Marea Britanie desemnează doar Anglia, Scoţia şi Ţara
Galilor. Regatul Unit nu trebuie însă confundat cu Anglia - una din ţările constituente.
Cea mai mare parte a sa este situată lângă coasta continentală de nord-vest a Europei
continentale, regatul fiind înconjurat de Marea Nordului, Canalul Mânecii şi de Oceanul
Atlantic.
- Steagul Marii Britanii este Steagul Unit (cunoscut sub numele de „Union
Jack”). Acesta a fost creat prin suprapunerea steagurilor Angliei (Crucea Sfântului George) şi
Scoţiei (Crucea Sfântului Andrei), cărora li s-a adăugat, în 1801, Crucea Sfântului Patrick,
reprezentând Irlanda.
Deviză naţională Dieu et mon droit (Dumnezeu şi dreptul meu)
Imn naţional - God Save the Queen (Dumnezeu să aibă în pază regina)
Capitală Londra
8
• Populaţie 7.421.209 (2005)
• Coordonate 51°30′00″N 0°7′00″V
Limbă oficială engleza,
recunoscute pe plan regional: galeza, scoţiana, irlandeza etc.
Sistem politic monarhie constituţională
Regină Elisabeta a II-a
Prim Ministru Gordon Brown
Formare
– Actele Uniunii 1 mai 1707
– Actul Uniunii 1 ianuarie 1801
– Tratatul anglo-irlandez 12 aprilie 1922
Suprafaţă Loc 79 ²
• Totală 244.820 km
• % apa 1,34
Populaţie Loc 22
• Totală 60.209.500
• Densitate 243 loc./km²
PIB (nominal) Loc 6
• Total (2008) $2674 miliarde
• PIB per capita $43.785
PIB (PPC) Loc 7
• Total (2008) $2230 miliarde
• PIB per capita $36.523
IDU (2008) ▼ 0,947 (loc 21) – înalt
Monedă liră sterlină (£, GBP) = 100 pence
Fus orar
• vară UTC
UTC+1
Domeniu internet .uk
Prefix telefonic +44
Prefix radiofonic 2AA-2ZZ, GAA-GZZ, MAA-MZZ, VPA-VSZ, ZBA-ZJZ, ZNA-ZOZ,
ZQA-ZQZ
Siglă pentru maşini GB
Cod ISO 826 / GBR / GB
Membru al: ONU, UE, OTAN, Commonwealth, G-8
9
Media de viata: 76 de ani ( pentru bărbaţi); 81,3 de ani (pentru femei)
Principalele exporturi: produse manufacturate, maşini, combustibili, alimente
Geografie
Relieful Angliei constă în majoritate din coline joase, despărţite, de la nord la sud, de un
lanţ de dealuri şi munţi (Cumbria, Munţii Pennini). Altitudinile vârfurilor muntoase nu depăşesc
1000 m. Râurile engleze majore sunt Tamisa, Severn, Trent şi Ouse. Cele mai importante oraşe
sunt Londra, Manchester, Birmingham, Leeds, Newcastle upon Tyne, Sheffield, Bristol,
Liverpool, Leicester, Nottingham. Tunelul Canalului Mânecii, care începe din apropiere de
Dover, face legătura cu Franţa.
10
Ţara Galilor este în majoritate muntoasă, cel mai înalt punct fiind vârful Snowdon, cu
1085 m. La nord se găseşte insula Anglesey. Cel mai mare oraş este capitala, Cardiff, urmat de
Swansea, Newport şi Wrexham.
Geografia Scoţiei este variată, cu porţiuni joase în sud şi est, şi porţiuni muntoase
(highlands) în nord şi vest, unde se află şi Ben Nevis (1343 m), cel mai înalt vârf din Regat. În
largul coastelor scoţiene se găsesc numeroase insule, cele mai importante fiind arhipelagurile
Hebride, Shetland şi Orkney. Oraşele principale sunt Edinburgh, Glasgow, Aberdeen şi Dundee.
Irlanda de Nord are un relief predominant colinar. Oraşele majore sunt Belfast şi
Londonderry.
Aşezare geografica: in Europa de Vest; formata din insule; include o şesime din nordul
insulei Irlanda; situata intre Oceanul Atlanticului de Nord si Marea Nordului, la nord-vest de
Franţa.
Coordonate geografice: 54° N, 2° V.
Suprafaţa: totala 244,820 kmp, uscat 241,590 kmp, apa 3,230 kmp.
Nota: cuprinde insulele Rockall si Shetland.
Oraşe: Londra (capitala), Manchester, Liverpool, Edinburgh, Glasgow, Cardiff, Belfast.
Graniţe: total 360 km cu Irlanda.
Coasta: 12,429 km.
Drepturi maritime: ape teritoriale 12 mn, zona de pescuit exclusiva 200 mn, platoul
continental, conform limitelor convenite.
Climat: in general temperat; vremea variază frecvent dar la extreme mici de temperatura;
climatul este temperat de vanturile de sud-vest predominante in fata Curentului Atlanticului de
Nord; mai mult de jumătate din zilele anului sunt înnorate.
Relief: preponderent dealuri accidentate si munţi mici; câmpii in est si sud-est.
Cote extreme: cea mai mica cota: -4 metri - The Fens; cea mai mare cota: 1,343 metri –
vârful Ben Nevis.
Resurse naturale: cărbune, petrol, gaze naturale, minereu de fier, plumb, zinc, aur,
cositor, calcar, sare, argila, creta, ghips, potasiu, siliciu, gresie, teren arabil.
Intrebuinţarea terenului: teren arabil 25%, recolte permanente 0.2%, pajişti si păşuni
46%, păduri 10%, altele 19%.
Teren irigat: 1,700 kmp (2003).
Riscuri naturale: iarna viscole; inundaţii.
Probleme actuale de mediu: continua sa reducă emisiile de gaze care generează efectul de
sera; ţinteşte sa reducă cantitatea de deşeuri industriale si comerciale îngropate si sa le recicleze
sau sa le transforme in îngrăşământ.
11
Poziţia geo-strategica: este situata lângă rutele maritime vitale din Oceanul Atlanticului
de Nord; se afla la numai 35 de km depărtare de Franţa si este legata de aceasta printr-un tunel
săpat sub Canalul Mânecii; deoarece coasta este puternic crestata, nici o aşezare nu se afla mai
departe de 125 km de fluxul apelor.
Clima
Oceanul Atlantic are un efect semnificativ asupra climei Regatului Unit. Beneficiază de o
clima blânda, datorita unui curent cald de apa care vine din direcţia Marii Caraibe. Vanturile
sudice care se mişca de-a lungul acestui curent cald aduc umezeala, precum si temperaturi
moderate in insulele britanice. In general temperatura medie este de 15o C vara si in jur de 5oC
iarna.
Vegetaţie
Climatul pe care îl are Regatul Unit, ploile ample dau posibilitatea dezvoltării unei game
variate de plante. Uneori plantele crescute in aceste zone sunt comparate cu vegetaţia luxurianta
care se găseşte in zonele cu o umiditate ridicata. Majoritatea suprafeţei Regatului Unit a fost
acoperit de copaci, care îşi pierdeau frunzele in fiecare an. Impactul avut de popularea zonelor a
fost dăunător florei, astăzi putem vedea doar rămăşiţe din acele păduri. In ciuda acestor lucruri
11,8% din teritoriul Regatului este inca împădurit, majoritatea acestor zone sunt plantate in scop
comercial.
Se estimează ca in Regatul Unit trăiesc peste 30.000 de specii de animale, deşi multe
dintre ele se afla in pericol. Sunt foarte întâlnite mamiferele mici, iar dintre mamiferele mari
singurul supravieţuitor este căprioara roşie, care este întâlnita in zonele muntoase din Scotia si in
Exmmor, in sudul Angliei. Dintre mamiferele mici mai putem enumera bursucul, vulpi, vidre,
veveriţa roşie si pisica sălbatica. Pasările întâlnite in aceste teritorii sunt: mierla, cintezoi, vrabie,
graur, cioara, pescărel si multe altele. Peştii de apă sărata sunt foarte importanţi pentru economia
Regatului Unit. Găsim următoarele specii: cod, batog, hering, calcan, macrou. Dintre speciile de
apa dulce amintim: somon si crap.
Resurse
Resursele minerale ale Regatului Unit au fost de o importanta istorica, insa astăzi, o mare
pate din aceste resurse sunt epuizate sau se produc intr-o cantitate foarte mica. Au avut
numeroase mine de cositor care in combinaţie cu cupru avea ca rezultat bronzul. Minereul de fier
a avut o foarte mare importanta in timpul Revoluţiei industriale. Zăcămintele de fier erau găsite
in apropierea zăcămintelor de cărbuni. Astăzi minereul de fier este importat alături de alte
minerale. Se întâlnesc mine de materiale de construcţii, care produc importante cantităţi de
calcar, nisip, pietriş, piatra, gresie, argila, creta, sare si altele.
12
Transport
Datorita faptului ca Regatul Unit este o insula transportul maritim a fost si este foarte
important. Pentru ca zona de coasta este neregulata acest lucru a dus la crearea multor porturi
naturale. Astăzi majoritatea firmelor de transport naval din Regatul Unit operează sub conducere
străina pentru a evita regulile stricte englezeşti printre care si nivelul mare al salariului
echipajului. Transportul de pasageri se concentrează foarte mult pe transportul cu bacul către
Europa sau către Irlanda. Tranportul naval oceanic este reprezentat de transportul tancurilor de
petrol. Cele mai importante porturi sunt: Londra, Forth, Grimsby, Immingham, Liverpool,
Southampton si Dover.
Marea Britanie are in jur de 3200 km de canale si râuri navigabile, dintre acestea 620 de
km reprezintă cale navigabila comerciala. Cele mai importante canale sunt: Manchester, Thames,
Caledonian fiind una din caile navigabile care face legătura dintre Marea Nordului si Oceanul
Atlantic.
Subdiviziuni
Regatul Unit este format din ţările constituente Anglia, Scoţia, Ţara Galilor şi Irlanda de
Nord. Fiecare ţară constituentă are propriile subdiviziuni, după cum urmează:
13
Anglia este împărţită în nouă regiuni: East of England, East Midlands, Greater London,
North East, North West, South East, South West, West Midlands şi Yorkshire and the Humber.
La rândul lor, aceste regiuni sunt împărţite în comitate administrative şi autorităţi unitare, cu
excepţia Londrei Mari, care este împărţită în "burguri".
Scoţia este împărţită în 32 de zone de consiliu;
14
Ţara Galilor constă din 22 de autorităţi unitare: 10 "burguri-comitat", 9 comitate şi 3
oraşe;
Irlanda de Nord este divizată în 26 de districte.
15
Există şi câteva dependenţe ce aparţin de coroană: Anguilla, Gibraltar, Insulele Bermude,
Insulele Canalului, Insulele Cayman, Insulele Falkland, Insulele Georgia de Sud şi Sandwich de
Sud, Insula Man, Insula Montserrat, Insula Pitcairn, Insula Sfânta Elena, Insulele Turks şi
Caicos, Insulele Virgine Britanice, Teritoriul Antarctic Britanic, Teritoriul Britanic din Oceanul
Indian.
CulturăÎn Regatul Unit se află două dintre cele mai vechi şi mai celebre universităţi ale lumii,
Oxford şi Cambridge. Regatul a dat lumii mulţi savanţi şi ingineri străluciţi, precum Sir Isaac
Newton, Charles Darwin, Michael Faraday, Paul Dirac sau Isambard Kingdom Brunel; invenţii
precum motor cu aburi, motorul cu combustie internă, locomotiva, costumul, vaccinul, vasele din
cristal, televiziunea, radioul, telefonul, hovercraft-ul, îşi au originea în Regatul Unit.
Dramaturgul William Shakespeare este considerat cel mai celebru scriitor al lumii. Alţi
autori prestigioşi au fost surorile Brontë (Charlotte, Emily şi Anne), Jane Austen, J. K. Rowling,
Agatha Christie, J. R. R. Tolkien şi Charles Dickens. Poeţi importanţi sunt George Gordon
Byron, Robert Burns, Lord Tennyson, Thomas Hardy, William Blake sau Dylan Thomas. Vezi şi
Literatură engleză.
Din Regatul Unit au provenit compozitorii William Byrd, John Taverner, Thomas Tallis
şi Henry Purcell, din secolele XVI-XVII, iar mai recent, Sir Edward Elgar, Sir Arthur Sullivan,
Ralph Vaughan Williams sau Benjamin Britten.
16
Alături de SUA, Regatul Unit a fost un contribuitor important la dezvoltarea rock and
roll-ului. Dintre cele mai importante staruri pop şi rock britanice amintim The Beatles, Cliff
Richard, Queen, The Rolling Stones, Led Zeppelin, Black Sabbath, Pink Floyd, Deep Purple.
Regatul Unit s-a aflat în avangarda muzicii punk a anilor 1970, prin Sex Pistols sau The Clash,
precum şi a renaşterii heavy metal-ului, prin Iron Maiden sau Motörhead. Vezi şi Muzica în
Regatul Unit.
Un mare număr de sporturi îşi au originea în Regatul Unit: fotbal, golf, cricket, tenis,
squash, box, rugbi şi biliard. Turneul de la Wimbledon este unul din cele patru turnee de mare
şlem în tenis. "Sportul naţional" al Regatului este fotbalul, însă Regatul nu participă în
competiţiile inter-ţări cu o echipă naţională unică; fiecare din ţările componente are propria
federaţie de fotbal şi propria echipă naţională.
1.2. Imperiul Britanic
Imperiul Britanic, nume atribuit Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord şi
fostelor dominioane, colonii, şi altor teritorii aflate sub stăpânirea Coroanei Britanice de la
sfârşitul secolului XVI până la mijlocul secolului XX. Apogeul Imperiului Britanic a fost atins la
începutul secolului XX, cuprinzând peste 20% din suprafaţa uscată a Terrei şi mai mult de 400
milioane de locuitori.
17
Cu roz, posesiunile britanice.
Bazele Imperiului Britanic au fost puse în timpul domniei Elisabetei I (1558-1603). Sub
domnia sa, sprijinul statului pentru explorarea navală a ,,Noilor Lumi” a crescut foarte mult şi, în
1580, Sir Francis Drake a devenit primul englez care a navigat în jurul lumii.
Relaţii de schimb şi comerciale au fost deja stabilite peste mări de Compania Indiilor
Orientale, înfiinţată în 1600. Totuşi, deoarece Anglia era în război cu Spania, care avea cel mai
întins imperiu în cele două Americi, colonizarea engleză în cele două Americi era aproape
inexistentă în secolul XVI.
Prima tentativă de colonizare a fost făcută pe insula Roanoke , de pe coasta nord-
americană, în 1585, de către Sir Walter Raleigh. Această aşezare nu a rezistat, şi Anglia nu va
mai avea nici o tentativă de explorare şi colonizare în cele două Americi, până în 1604, după
pacea încheiată cu Spania.
În secolele XVII-XVIII, Marea Britanie a înfiinţat primul imperiu, care îşi avea centrul în
emisfera vestică, adică în insulele Caraibiene şi America de Nord. A început cu înfiinţarea unor
plantaţii de tutun în Indiile de Vest şi a coloniilor religioase situate de-a lungul coastei Americii
de Nord.
Anglia şi-a asigurat prezenţa în India în secolul XVII, prin Compania Indiilor Orientale.
Deşi această prezenţă a devenit mai întinsă şi consolidată de-a lungul secolelor XVII-XVIII,
India a ajuns sub directa dominaţie engleză, abia în 1858.
Un factor important al primului imperiu a fost mercantilismul, doctrină economică bazată
pe protejarea monopolurilor din comerţ şi controlul statului asupra manufacturilor. Sub acest
sistem, coloniile nou înfiinţate trebuiau să crească bogăţia metropolei. Ele reprezentau o sursă de
materii prime şi o piaţă de desfacere pentru produsele metropolei. Intenţia urmărită era ca
exporturile metropolei să fie mai ridicate decât importurile din colonii, rezultă că metropola
vinde mai mult decât cumpără, deci capitalul rămas în metropola va creşte.
Deoarece acest sistem economic presupunea controlul strict al guvernământului, Anglia a
început să reglementeze mai strict relaţiile cu coloniile sale. În 1651, parlamentul englez a
adoptat Actul de navigaţie care prevedea că toate importurile în porturile engleze şi colonii
urmau să fie făcute doar cu ajutorul navelor engleze.
Prima colonie stabilă engleză în America de Nord a fost stabilită în 1607, la Jamestown,
Virginia.
În 1620, pelerinii englezi au debarcat în golful Massachusetts şi au fondat colonia
Plymouth, prima aşezare engleză permanentă în Noua Anglie. Coloniştii aparţineau comunităţii
puritane, alcătuind Compania Golfului Massachusetts, în 1628.
18
Alte colonii religioase au fost înfiinţate în Rhode Island (1636), colonia fiind bazată pe
principiul toleranţei religioase; Connecticut (1639), bazată pe credinţele religioase
congregaţionaliste; şi Maryland (1634), dominată de romano-catolici.
Aceste colonii erau apropiate de ţărm, niciodată penetrând ţinuturile din interiorul
continentului şi, în fapt, erau puternic ataşate de Anglia, mai mult decât alte colonii. Totuşi,
deoarece distanţele făceau imposibilă guvernarea directă a Angliei, guvernatorii coloniilor erau
însărcinaţi să alcătuiască adunările alese dintre colonişti.
Prezenţa engleză a fost extinsă treptat, de-a lungul coastei de est. În 1664, New
Amsterdam a fost preluat de la olandezi şi redenumit New York. Locuitorii olandezi au fost
forţaţi să se supună conducerii engleze. În 1681, William Penn, sub patentă regală, a fondat
colonia Pennsylvania.
După 1688, războaiele cu Franţa au dus mai departe expansiunea engleză. Coloniile din
Noua Anglie s-au mărit, şi Compania Râului Hudson s-a stabilit lângă râul Hudson, pentru a
participa la comerţul cu blănuri.
Creşterea prezenţei engleze a intensificat fricţiunile, în anii 1690, cu Noua Franţa, aflată
în apropierea văii St. Lawrence. În consecinţă, războiul pentru succesiunea la tronul Spaniei
(1701-1714), în care Anglia (începând de acum se va numi Marea Britanie) şi aliaţii săi, au luptat
împotriva Franţei şi Spaniei. Armatele britanice au capturat posesiunile franceze din America
(Acadia şi Terra Nova). Insulele spaniole, Gibraltar şi Minorca, au fost obţinute în urma aceluiaşi
conflict, dând Marii Britanii pentru prima dată prezenţa teritorială în Marea Mediterană.
Pacea de la Utrecht (1713) a încheiat războiul, şi cedarea oficială a teritoriilor cucerite de
britanici. De asemenea, extindea drepturile britanice asupra aprovizionării cu sclavi şi a altor
mărfuri comerciale destinate coloniilor spaniole din cele două Americi, şi, ca rezultat stabilea
statutul Marii Britanii ca putere maritimă aproximativ egală cu puternicii competitori europeni.
Prima colonie de exploatare din Indiile de Vest a fost Saint Christopher (mai târziu Saint
Kitts), achiziţionată în 1623. Plantaţiile engleze înfiinţate în Indiile de Vest au fost lucrate iniţial
de ucenici albi aduşi din Anglia. Plantaţiile de tutun sunt înlocuite cu cele de trestie de zahăr
lucrate însă de sclavi aduşi din Africa.
În 1655, Anglia a cucerit Jamaica de la Spania – prima colonie engleză obţinută prin
forţă. În 1670, Anglia şi Spania au semnat Tratatul de la Madrid, în urma căruia Spania
recunoştea posesiunile engleze caraibiene. Comerţul cu zahăr s-a extins, şi Compania Regală a
Africii, fondată în 1672, a adus un număr mare de sclavi africani în Caraibe. Marii plantatorii ai
insulelor engleze obţineau forţa de muncă necesară, dar se temeau de posibila revolta a sclavilor
negri care le puteau periclitau siguranţa proprie. La sfârşitul anilor 1670, sclavii negrii
constituiau marea majoritate a populaţiei insulelor engleze.
19
La începutul secolului XVIII, interesul public pentru afacerile de peste mări a scăzut. În
timpul lungii guvernări prezidate de Robert Walpole, s-a adoptat ca politică laissez-faire, în care
guvernarea să nu intervină în problemele economice.
În 1732, Georgia a devenit a 13-a colonie americană. Zahărul reprezenta principala marfă
importată din colonii şi, odată cu ea, a sporit şi comerţul cu sclavi care traversau Atlanticul
(70.000 de sclavi aduşi anual din Africa către America).
În timpul Războiului de 7 ani (1756-1763), Marea Britanie a obţinut câştiguri teritoriale
în defavoarea Franţei.
Prin Tratatul de la Paris (1763), Franţa recunoştea oficial stăpânirea britanică asupra
Canadei, însă britanicii restituiau francezilor controlul asupra insulelor Guadeloupe şi
Martinique. Prin acest tratat se asigura securitatea coloniilor nord-americane.
După pierderea coloniilor americane, comerţul britanic şi-a întors faţa, de la cele două
Americi, către est. Revoluţia industrială a transformat economia britanică dintr-una agricolă,
într-una bazată pe manufactura mecanizată, şi au crescut astfel produsele britanice destinate
exportului. Comerţul liber, încrederea bazată pe comerţul mondial care nu trebuie îngrădit de nici
o naţiune, înlocuieşte vechiul sistem colonial, care avea la bază ideile mercantiliste de protejare a
comerţului.
Al doilea Imperiu Britanic avea ca centre Asia şi Africa, continuând să se extindă în
secolul XIX şi la începutul secolul XX, atingând apogeul la sfârşitul Primului Război Mondial.
Totuşi, creşterea naţionalismului în coloniile britanice a slăbit treptat puterea imperiului, şi
Marea Britanie a fost forţată să acorde independenţa multora din fostele sale colonii.
Deşi primul imperiu îşi avea centrul în cele două Americi, englezii activau în India încă
din secolul XVII. Compania Indiilor Orientale a înfiinţat puncte comerciale la Surat (1612) şi
Madras (acum Chennai, 1639), sub auspiciile Imperiului Mogul.
A urmat o rapidă extindere a afacerilor sale şi, în 1690, compania a stabilit o nouă
factorie pe râul Hugli, pe locul viitorului oraş Calcutta. Dar, în 1700, compania şi-a extins
activităţile comerciale în Bengal şi a stabilit, pentru sine, rolul de jucător principal în politica
indiană.
După moartea împăratului mogul Aurangzeb, în 1707, Imperiul Mogul din India intră
într-o perioadă de instabilitate. În acest timp, Compania Indiilor Orientale – principala
organizaţie comercială – a intrat mai direct în politică, pentru a-şi conserva poziţia economică
dominantă.
Apoi, între 1740-1750, Compania Indiilor Orientale a luptat cu Compania Franceză a
Indiilor pentru supremaţie în India. O serie de lupte au culminat cu bătălia de la Plassey din iunie
20
1757, în urma căreia britanicii au înfrânt pe rivalii francezi şi indieni. Astfel, Compania Indiilor
Orientale a obţinut poziţia dominantă în regiunea Bengal.
Australia
Deşi expediţiile engleze ajunseseră în Australia încă de la sfârşitul sec. XVII, nu a existat
un interes pentru colonizarea acestui continent, considerat neinteresant.
Explorările ulterioare ale căpitanului James Cook din anii 1770, cuplată cu pierderea
coloniilor nord-americane, a schimbat această situaţie. Australia a devenit interesantă pentru
britanici, datorită poziţiei strategice oferite în Asia de Est, precum şi ca destinaţie pentru
condamnaţii britanici care nu mai puteau fi trimişi în coloniile nord-americane, acum
independente.
În consecinţă, o flotă britanică compusă în mare parte din condamnaţi a acostat în Golful
Botany, din regiunea australiană New South Wales, rezultând fondarea oraşului Sydney, în 1788.
În anii care au urmat Revoluţiei Americane, guvernul britanic a încercat să consolideze
controlul asupra Indiei şi Canadei.
India Act din 1785, supunea administraţia Companiei Indiilor Orientale în grija
Ministerului controlului. Sub guvernarea generalului de flotă Lord Cornwallis (1786-1793),
Marea Britanie a pus administrarea Indiei în seama instituţiilor civile ale Companiei Indiilor
Orientale, deşi compania se ocupa în continuare cu comerţul.
Canada Act din 1791, încerca să minimalizeze tensiunile între locuitorii francezi şi cei
britanici, separaţi în două regiuni, Canada de Sus, în care se vorbea mai ales limba engleză, şi
Canada de Jos, în care majoritatea populaţiei era vorbitoare a limbii franceze.
Războaiele Napoleoniene
Implicarea Marii Britanii în războaiele cu Franţa, după 1793, a dat un imbold creşterii
imperiului. În 1794, Marea Britanie a capturat din nou zahărul francez produs în insulele
Caraibiene. A rezultat o invadare a pieţei britanice cu zahăr, ceea ce a contribuit indirect la
adoptarea legislaţiei britanice, din 1807, care interzicea comerţul cu sclavi, „vinovat” de
creşterea producţiei de zahăr în coloniile americane.
Poziţia britanică în Mediterană a fost asigurată în timpul războaielor napoleoniene (1799-
1815), de cele două triumfuri ale amiralului britanic Horatio Nelson. În primul, Nelson a oprit
invazia napoleoniană în Egipt, în bătălia de pe Nil, care a asigurat controlul total al britanicilor
asupra Mediteranei. Apoi, în bătălia de la Trafalgar, Nelson a distrus flota franceză care voia să-
şi debarce trupele în Italia.
Decimând flota franceză, Nelson a pus capăt tentativei lui Napoleon de a izola insulele
britanice, şi totodată asigura supremaţia navală britanică în tot secolul XIX.
21
America nu a fost teatru al nici unei operaţiuni militare, până la tulburările legate de
drepturile comerciale ale statelor neutre. Americanii au căutat să-şi extindă stăpânirea asupra
Canadei. În războiul din 1812, americanii au ocupat York (azi Toronto), în Canada de Sus. Ca
urmare, britanicii au jefuit capitala Washington.
Incapacitatea armatei americane de a avansa în Canada, a confirmat supravieţuirea
stăpânirii britanice în America de Nord.
În timpul Războaielor Napoleoniene, Olanda a fost aliata Franţei, şi Marea Britanie a
ocupat numeroase posesiuni olandeze inclusiv Colonia Capului, în Africa de Sud; Ceylon (mai
târziu, Sri Lanka), în apropiere de coasta indiană; Java, în Indonezia; părţi din Guiana, în
America de Sud. Deşi Java a fost restituită olandezilor, majoritatea acestor posesiuni au rămas
britanicilor, recunoscute oficial de Congresul de la Viena din 1815.
Africa de Sud
Achiziţia Coloniei Capului de la olandezi, în timpul Războaielor Napoleoniene, a permis
britanicilor o prezenţă puternică în Africa de Sud. Sute de colonişti britanici au început să
sosească după 1820, şi engleza a devenit limba oficială, în 1822. Sclavia, adânc înrădăcinată sub
stăpânirea olandeză, a fost abolită în 1833. În 1843, britanicii au înfiinţat colonia de coastă Natal.
Burii, care erau descendenţi ai coloniştilor olandezi şi germani, au respins conducerea
britanică, şi sute de buri au migrat spre nord, înfiinţând în interiorul continentului republicile
libere africane Transvaal şi Orania.
India
În India, Lordul Arthur Wellesley, mai târziu duce de Wellington, a făcut o serie de
cuceriri, aşa încât, în 1805, britanicii aveau controlul asupra oraşului Delhi şi l-au transformat pe
împăratul mogul într-o marionetă. În 1828, engleza a înlocuit persana, ca limbă oficială a
guvernului din India, şi a crescut totodată activitatea misionară creştină. Superioritatea britanică
a fost completată, în final, cu cucerirea provinciilor Punjab şi Sind, în anii 1840.
Totuşi, populaţia indiană a început să respingă treptat stăpânirea britanică, simţind că
britanicii nu au respect pentru culturile şi tradiţiile locale. Aceste sentimente au atins apogeul în
revolta şipailor din 1857, în care soldaţii indieni (numiţi şipai), aflaţi sub comanda Companiei
Indiilor Orientale, au pus la cale o revoltă armată. Rebeliunea a fost înăbuşită de britanici, dar
pierderile umane au fost mari de ambele părţi.
În consecinţă, britanicii au încercat să anglicizeze India şi să-şi concentreze guvernarea
eficient, folosind în administraţie elemente tradiţionale ale societăţii indiene.
După 1858, India a fost trecută, din subordinea Companiei Indiilor Orientale, în
administrarea directă a guvernului britanic, având în frunte un vicerege şi un secretar de stat la
Londra, ultimul făcea parte din Cabinet.
22
BirmaniaDe-a lungul secolului XIX, Marea Britanie a folosit armatele din India pentru a-şi extinde
dominaţia în sud-estul Asiei. Dinastia Konbaung şi-a extins graniţele în Birmania (azi
Myanmar), până au început să atace India britanică.
Incursiunile birmaneze în India au determinat primul război anglo-birmanez (1824-1826),
în urma căruia birmanezii sunt înfrânţi, fiind obligaţi să cedeze câteva regiuni de coastă. În
timpul celui de-al doilea şi al treilea război anglo-birmanez (1852 şi 1885), britanicii au cucerit
întreaga Birmanie.
În 1886, Birmania a devenit oficial provincie a Indiei.
Începutul autoguvernării
Un imperiu bazat mai mult pe liberul schimb, decât unul bazat pe principii mercantiliste.
În consecinţă, conceptul autoguvernării iese în prim plan. Acest concept a fost aplicat în
coloniile britanice nord-americane de-a lungul anilor 1840 şi, în 1867, ele au devenit o
confederaţie.
Confederaţia permitea Marii Britanii să-şi retragă prezenţa militară, dar îşi păstra
controlul asupra afacerilor străine şi apărării externe a acestora. În anii 1850, noile colonii
australiene Australia de Sud, Australia de Vest, Victoria şi Queensland înfiinţate între anii 1830-
1840, se autoguvernau, înainte de deja existenta colonie New South Wales. Totuşi, fragmentarea
lor a întârziat federalizarea, până în anul 1901.
Marea Britanie nu a încredinţat autoguvernarea coloniilor din Africa de Sud, datorită
tensiunilor existente între colonişti şi africanii locali. Totuşi, în anii 1850, Marea Britanie şi-a
retras administraţia directă asupra coloniilor interioare, Transvaal şi Orania.
La mijlocul secolului XIX exista o relativă stabilitate a imperiului. Totuşi, Marea Britanie
a continuat politica comercială agresivă care a condus deseori la conflict. De pildă, conflictele cu
China, legate de importurile britanice de opiu, vor conduce la războaiele opiului şi achiziţia
oraşului Hong Kong, în 1841.
Noul Imperialism
Guvernarea lui Benjamin Disraeli (1874-1880), a însemnat o mai activă politică colonială
britanică. Aceasta s-a numit „Noul Imperialism” care s-a caracterizat printr-o mai agresivă
expansiune, menită să apere interesele britanice de peste mări.
Totuşi, imperialismul este uneori rezultatul instabilităţii locale, ca, de pildă, în 1882, când
trupele britanice au ocupat Egiptul, pentru a păstra controlul asupra Canalului Suez. Expansiunea
imperială, a fost alimentată deseori de dorinţa guvernământului britanic de a extinde imperiul.
După ocuparea Egiptului, a urmat cursa pentru înfiinţarea de colonii în Africa. Britanicii,
care erau în competiţie directă cu Franţa şi Germania, ridicau pretenţii asupra Africii de Vest în
23
anii 1880, în special, în valea fluviului Niger. Coloniile adăugate imperiului au fost înfiinţate în
Africa de Sud, unde activităţile lui Cecil Rhodes au condus la anexarea Bechuanaland (azi
Botswana), în 1885, şi înfiinţarea coloniei Rhodesia (azi Zimbabwe), în 1890.
Oponenţii cei mai înverşunaţi ai expansiunii britanice au fost burii din statele Transvaal şi
Orania din Africa de Sud, până ce britanicii i-au înfrânt în războiul bur (1899-1902).
În Africa de Est, exploratorii britanici erau activi de la sfârşitul anilor 1850, fiind în
căutarea izvoarelor Nilului, şi, în 1864, Sir Samuel Baker a descoperit Lacul Albert; iar achiziţia
Ugandei, în 1894, a asigurat dominaţia politică britanică asupra regiunii. Cam în acelaşi timp, a
început stăpânirea britanică în Kenya.
Guvernarea britanică a lui Sir Henry Campbell-Bannerman, care a ocupat funcţia de
premier din 1905, a urmărit un mai puţin imperialism activ.
Marea Britanie a acordat autoguvernarea în Transvaal şi Orania, în 1907, deschizând
drumul înfiinţării Uniunii Sud-Africane în 1910.
Primul Război Mondial şi apogeul Imperiului Britanic
În timpul Primului Război Mondial (1914-1918), Imperiul Britanic a rămas în mare parte
unit. Dominioanele cărora li s-au acordat autoguvernarea, au fost cele mai loiale britanicilor, încă
de la început, excepţie făcând un mic incident legat de înăbuşirea revoltei burilor din 1914.
Totuşi, rebeliunea din Irlanda din 1916, a marcat începutul creşterii dorinţei de independenţă a
multor colonii.
Trupele din ţările dominioane au fost importante în Primul Război Mondial, dar
pierderile umane au crescut după 1916, slăbind loialitatea faţă de britanici. Serviciul militar
obligatoriu a fost respins de cetăţenii din Australia şi mai puternic de cei din provincia Quebec a
Canadei.
Războiul s-a extins într-o mare parte a Imperiului Britanic. Tratatul de la Versailles din
1919, dădea Marii Britanii cea mai mare parte din coloniile germane din Africa, în timp ce
prăbuşirea Imperiului Otoman, în Orientul Mijlociu, au condus pe britanici la obţinerea
Palestinei şi a Irakului, în 1918.
Războiul a întărit sprijinul pentru mişcările naţionaliste din colonii, şi guvernarea
britanică nu a putut găsi soluţia opririi acestui trend. După Primul Război Mondial, Marea
Britanie era ruinată iar imperiul prea extins.
În consecinţă, între 1920-1930, britanicii au căutat soluţii politice ce ar putea îmbina
simultan reducerea teritorială a imperiului, şi, totodată, oprirea riscului dezintegrării sale. Astfel,
a acordat Egiptului independenţa, în 1922, şi Irakului, în 1932.
24
Cererile Dominioanelor pentru autonomie constituţională totală au fost recunoscute prin
Statutul de la Westminster în 1931, care elimina întregul control al Parlamentului Britanic asupra
guvernului din dominioane. Statutul înfiinţa Comunitatea britanică de Naţiuni ca asociaţie a unor
state independente, egale şi unite, supuse Coroanei Britanice.
După Revoluţia Irlandeză (1912-1922), sudului Irlandei i s-a acordat statutul de
dominion, sub denumirea de Statul Irlandez Independent, deşi, în 1937, s-a desprins din imperiu
şi s-a proclamat Irlanda.
Nemulţumirea faţă de conducerea britanică în India, a crescut de-a lungul acestei
perioade, culminând cu Masacrul de la Amritsar, în urma căruia armata britanică a deschis focul
asupra demonstranţilor, omorând aproape 400 dintre ei. Deşi guvernământul colonial britanic a
adoptat reforme în 1919 şi 1935, tensiunile au rămas la cote ridicate.
În coloniile africane, britanicii nu aveau încă o opoziţie naţionalistă puternică, ceea ce le-
a permis să-şi concentreze eforturile pe administrarea coloniilor, prin intermediul populaţiei
indigene din instituţiile locale. Ocazional, a existat o rezistenţă africană faţă de controlul
colonial, în special acolo unde britanicii impuneau noi taxe, sau când interveneau în tradiţiile
locale.
Decolonizarea
Dacă Imperiul Britanic se menţinea într-un echilibru fragil în 1939, Al Doilea Război
Mondial (1939-1945) îl va răsturna. Posesiunile britanice, inclusiv Hong Kong şi Birmania, au
fost cucerite de Japonia. A existat o revoltă în India, în 1942, şi câţiva disidenţi în armata
indiană.
Deşi India britanică a avut o contribuţie importantă la efortul de război al aliaţilor, în
1945, guvernul colonial britanic din India folosea încă forţa.
Dominioanele intraseră în război alături de Marea Britanie în 1939, dar cu toate acestea
îşi rezervau dreptul de a stabili natura şi limitele participării lor la efortul de război.
În coloniile aflate sub directa dominaţie britanică, în special în cele din Africa şi Caraibe,
guvernarea britanică încerca să dezvolte o imagine pozitivă despre război, promiţând coloniştilor
că luptă în interesul libertăţii.
Actele coloniale pentru dezvoltare şi prosperitate au fost adoptate în 1940 respectiv 1945,
şi primul ministru Winston Churchill s-a alăturat demersului preşedintelui american Franklin
Delano Roosevelt în semnarea Cartei Atlanticului în 1941, în care se recunoştea dreptul
popoarelor la autodeterminare.
În vreme ce Marea Britanie era victorioasă pe fronturile pe luptă, promisiunile făcute
coloniilor, pentru a stimula mobilizarea acestora, va grăbi sfârşitul imperiului său.
25
Rezultatul acestor acţiuni avea să fie văzut curând în Asia, unde India şi Pakistan şi-au
câştigat independenţa, în 1947, iar Ceylon(Sri Lanka) şi Birmania, în 1948. Doar Birmania nu a
rămas în Commonwealth.
Toate posesiunile asiatice britanice şi-au câştigat independenţa, cu excepţia Hong-Kong -
ului care a rămas sub control britanic şi după 1950, fiind retrocedat ulterior Chinei, în 1997.
În 1948, Marea Britanie mai avea sub controlul propriu Palestina şi Africa. Ea şi-a
asumat răspunderea că va acorda curând autoguvernarea acestora. Tulburările din Accra din
februarie 1948 au forţat tranziţia relativ rapidă în Coasta de Aur, care în 1957 a devenit o naţiune
independentă sub numele de Ghana.
În anii 1950, guvernul britanic a recunoscut vântul schimbării din Africa, şi multe naţiuni
africane şi-au obţinut independenţa la sfârşitul anilor 1950 şi începutul anilor 1960: Sudan 1956),
Nigeria (1960), Sierra Leone (1961), Tanganika (1961, mai târziu Tanzania), Uganda (1962),
Kenya (1963), Malawi (1964), Gambia (1965), Botswana (1966) şi Swaziland (1968).
În aceste ţări, transferul de putere s-a făcut în cea mai mare parte paşnic, cu excepţia
Rhodesiei, unde revoltele coloniştilor albi au generat un război de gherilă, înainte ca Zimbabwe
să fiinţeze legal, din 1980.
Nu au existat astfel de probleme în Indiile de Vest, deşi o mulţime de insule şi-au câştigat
independenţa în mod separat, nu a fost viabilă uniunea între ele. Jamaica şi Trinidad Tobago au
devenit independente, în 1962, şi alte insule le-au urmat exemplul.
De-a lungul acestui proces, guvernele britanice nu s-au opus decolonizării, deoarece
transferul de putere s-a făcut către regimuri politice paşnice, în circumstanţe ce nu umileau
demnitatea naţională. Când prestigiul britanic a fost lezat, ca în războiul cu Argentina pentru
insulele Falkland (insulele Malvine), în 1982, răspunsul a fost unul pe măsură, adică militar.
Sfârşitul imperiului, a adus în prim plan Comunitatea de Naţiuni, organizaţie multietnică
de state independente, egale între ele, cu o utilitate modestă, dar în general cu sentimente de
cooperare.
Astăzi, 54 de naţiuni fac parte din Comunitatea de Naţiuni, şi chiar acele state care au
părăsit în trecut organizaţia, pentru un motiv sau altul, ( de pildă, Africa de Sud şi Pakistan), au
găsit de cuviinţă să se reîntoarcă în comunitate.
1.3. Scurt istoric
Oasele şi uneltele din piatră (cremene) găsite în Norfolk şi Suffolk dovedesc că Homo
erectus a trăit pe teritoriul Angliei de azi acum 700.000 de ani. La acea vreme, Marea Britanie
era legată de continental European. Poziţia curentă a Canalului Englez (English Channel) era un
fluviu ce curgea spre vest şi era alimentat de afluenţi care mai târziu au devenit Tamisa şi Sena
26
(Seine). Această zonă a fost depopulată în perioada Marii Glaciaţiuni, aşa cum au fost şi alte
regiuni ale Insulelor Britanice. În timpul recolonizării, după dezgheţ, cercetarea genetică arată că
Anglia de azi a fost ultima zonă a Insulelor Britanice care a fost repopulată, cam acum 13.000 de
ani. Popoarele migratoare care au ajuns în această perioadă contrastează cu ceilalţi locuitori ai
Insulelor Britanice, venind de pe continent din sud-estul Europei, în timp ce locuitorii care au
venit mai devreme au sosit din nord de-a lungul coastei din Iberia. Aceşti migratori au adoptat
cultura Celtică care a devenit dominantă în mare parte a Europei vestice.
Până la 43 D.Hr., timpul marii invazii romane, Britania fusese deja ţinta unor invazii
frecvente, plănuite de forţele Republicii Romane şi a Imperiului Roman. A fost invadată pentru
prima oară de dictatorul roman Iulius Cezar în 55 Î.Hr., dar a fost pe deplin cucerită de împăratul
Claudius în 43 D.Hr. Ca alte regiuni aflate la marginea imperiului, Britania s-a bucurat o
perioadă lungă de legături comerciale cu romanii, şi influenţa lor economică şi culturală a avut o
semnificaţie deosebită asupra epocii de fier pre-romană a britanicilor, în special în sud. Odată cu
căderea Imperiului Roman 400 de ani mai târziu, romanii au părăsit Provincia Britannia, care
mare parte din ea a fost numită mai târziu Anglia.
Pe teritoriul actual al Marii Britanii s-au aşezat celţii în anul 700 î.Hr. Sub conducerea
împăratului Claudius are loc invazia romană în anul 43 d. Hr. Teritoriul ocupat de romani poartă
numele de Pretani şi se întindea pe toată suprafaţa marii Britanii, exceptând partea de Nord
Caledonia (Scoţia actuală). Romanii au avut în stăpânire aceste teritorii cărora le-a dat numele
Britania timp de aproape 400 de ani. Datorită migraţiei barbarilor, a picţilor şi scoţienilor,
romanii, datorită faptului că nu aveau aici un front militar puternic, s-au văzut obligaţi în situaţia
de a abandona aceste ţinuturi lăsând în urmă o reţea de oraşe înconjurate cu ziduri. În sec V-VI
aceste teritorii au fost cucerite de saxoni, anglii şi iuţi. Saxonii s-au stabilit în partea vestică a
ţării-Wessex, Sussex, Essex, pe când iuţii au acaparat oraşul Kent. Anglii ocupă estul Angliei,
Mercia şi Northumbria, până la graniţa cu Scoţia. Anglo-saxonii s-au luptat între ei timp de patru
secole, cel mai puternic dintre ei a fost regele de Mercia. La jumătatea sec. IX vikingii debarcă
pe ţărmurile Marii Britanii şi ocupă majoritatea teritoriului în afară de Wessex. Conducătorul
Alfred de Essex ( 871-901 ) a încheiat cu ei un tratat de pace. Conform acestui tratat danezii au
ocupat nordul şi estul ţării, iar restul fiind dominat de Alfred de Wessex. Alfred de Essex este
cunoscut de altfel drept ,,părintele marinei britanice“ întrucât a pus bazele unei flote puternice.
Anglo-saxonii au pus bazele statului englez-ei au împărţit ţara în districte, au stabilit sistemul
feudal, au conceput Conciliul care stă la baza Conciliului Confidenţial de astăzi. În sec. VI-VII
se generalizează religia creştină adusă aici tot de către imigranţii anglo-saxoni. Ultima invazie a
Angliei a fost făcută de către normanzi avându-l în frunte pe Wilhelm de Normandia. În bătălia
de la Hastings (1066) o mare parte a saxonilor au fost ucişi în luptă iar cei care au supravieţuit s-
27
au refugiat în Scoţia având un rol important în anglicizarea Scoţiei. În urma rebeliunii saxono-
daneze regele Wilhelm distruge o mare parte a oraşului York şi începe construcţia unor castele
de apărare.
Istoria Angliei Anglo-Saxsone acoperă Anglia medievală timpurie de la sfârşitul Britaniei
Romane şi stabilirea regatelor Anglo-Saxone din sec.V până la Cucerirea Normandă din 1066.
Surse care vorbesc despre Anglia Anglo-Saxonă sunt:
Scriitorul din sec.6 Gildas
Cronica Anglo-Saxonă (o istorie a poporului englez începând din sec.IX)
Viaţa sfinţilor
Poezia
Descoperirile arheologice
Studiul numelor de locuri
Temele dominante din sec.VII până în sec.X au fost răspândirea creştinismului şi
unificarea politică a Angliei. Creştinismul a pătruns din trei direcţii: - de la Roma în sud, şi
respective Scoţia şi Irlanda în nord şi vest.
Din jurul anului 500 D.Hr. se crede că Anglia era împărţită în 7 regate mici, cunoscute ca
Heptarchy:
Northumbria
Mercia
East Anglia
Essex
Kent
Sussex
Wessex
Aceste regate anglo-saxone tindeau să se unească prin război şi ostilităţi. Încă de pe
timpul lui Ethelbert din Kent, un rege nu putea fi recunoscut ca Bertwalda (“Lord of Britain”). În
general , titlul a revenit regilor din Northumbria în sec.VII; în sec.VIII celor din Mercia; în
sec.IX lui Egbert a Wessex-ului, care în 825 a învins pe Merciani în Bătălia de la Ellendun. În
secolul următor, familia sa a domnit în Anglia.
Iniţial Anglia a fost un termen geografic care a descris partea Britaniei ocupată de anglo-
saxoni, mai mult decât un nume dat unui stat cu o naţiune individuală. A devenit unită politic
prin expansiunea regatului Wessex, a cărui rege Athelstan a adus pentru prima dată toată Anglia
sub un singur conducător în 927, deşi unificarea nu a devenit permanentă până în 954, când
Edred l-a înfrânt pe Eric Bloodaxe şi a devenit Regele Angliei.
28
După cucerirea normandă s-a accentuat şi procesul de feudalizare care până atunci s-a
desfăşurat într-un mod destul de lent. Deşi anglo-saxonii au pus bazele statului englez normanzii
continuă acest proces având un rol important în formarea societăţii feudale engleze. Regele
normand a confiscat pământurile nobilimii anglo-saxone; oraşele, marile domenii şi majoritatea
pădurilor le-a oprit ca proprietate personală devenind în cele din urmă cel mai bogat rege din
Europa Apuseană. Restul pământurilor confiscate a fost împărţit în feude şi date soldaţilor care
au participat la expediţiile sale militare. Majoritatea ţăranilor au fost transformaţi în iobagi.
Terminologia cuvântului cavaler ne duce cu gândul la curaj, onoare, cinste, caritate şi
apărarea celor slabi. Această clasă a fost instituită de către Wilhem de Normandia,
sau ,,Cuceritorul“ cum a rămas cunoscut în istorie. Soldaţii săi au devenit ,,cavaleri“ iar
comandanţii lor au fost numiţi baroni sau conţi. În ierarhia feudală ei rămâneau subordonaţi unii
altora, după gradele şi funcţiile pe care le-au purtat în armată.
În 1016, Anglia a fost cucerită de regele danez Canute cel Mare şi a devenit centru
guvernamental pentru imperiul său care a durat foarte puţin. Odată cu ascensiunea lui Edward
Confesorul, moştenitor al dinastiei engleze native, în 1402, Anglia a devenit din nou un regat
separat. Legăturile şi natura sa au fost total schimbate după Cucerirea Normandă din 1066.
Câteva sute de ani ce au urmat a poziţionat Anglia ca o parte majoră a expansiunii şi decăderii
imperiilor; în Franţa “Regii Angliei” au folosit Anglia ca o sursă de trupe timp de ani de zile
pentru a-şi mări proprietăţile personale în Franţa (Războiul de 100 de Ani) începând cu Edward
III; de fapt, coroana engleză nu a renunţat la ultimul ei punct de sprijin pe continent, în Franţa
până când nu a fost pierdut Calais-ul în 1558, în timpul domniei Mary Tudor (insulele Canalului
sunt încă dependente de coroană, dar nu sunt parte a Regatului Unit).
Henric II (1133-1189)
În anul 1154 devine regele Angliei şi ocupă această funcţie până la moartea sa. Este
fondatorul dinastiei Plantageneţilor. Mama sa a fost Matilda, regină a Angliei iar tatăl său se
numea Geofrroy IV şi a fost conte de Anjou. În timpul domniei sale au avut loc rebeliuni
organizate de fiii săi precum şi asasinarea arhiepiscopului de Canterbury, Thomas Becket, care s-
a opus în repetate rânduri încercărilor regelui de a limita drepturile Bisericii. Papa Alexandru III
a acceptat în cele din urmă penitenţa lui Henric care a avut un rol esenţial în instigarea acestui
asasinat. Henric a pus capăt unei perioade de anarhie şi a condus Anglia de pe o poziţie fermă
introducând importante reforme legislative. Administraţiile locale au primit autoritatea de a
rezolva problemele de rutină în domeniul justiţiei şi al finanţelor, ceea ce a dus la un sistem de
drept comun ce a supravieţuit până în perioada contemporană. Ca fiu al lui Geoffroy de Anjou,
Henric deţinea controlul şi asupra provinciilor Normandia, Maine, Touraine, Bretagne şi Anjou
din Franţa. Căsătoria sa cu Eleanor de Aquitania, fosta soţie a lui Ludovic VII al Franţei, i-a adus
29
domenii şi mai mari în Franţa, astfel încât regatul său se întindea din nordul Angliei până în
Pirinei. Aceste extinderi au fost consolidate de omagiul lui Malcolm III al Scoţiei şi de
recunoaşterea lui Henric drept suzeran al Irlandei în 1171. Între 1173-1174, Henric II a înăbuşit o
rebeliune condusă de soţia lui şi de fiii săi Henric, Geoffroy şi Richard. Fiul său cel mai mare,
Henric, fusese încoronat rege în 1170, în timp ce tatăl său se mai afla la domnie.
În secolul XIII, Ţara Galilor (Wales) a fost luată prin cucerire sub controlul monarhilor
englezi. Acestei cuceriri I s-a dat o formă prin Statutul lui Rhuddlan din 1284 şi astfel Wales a
fost anexată legal Regatului Angliei prin Actele Legilor din Wales, 1535-1542. Ţara Galilor a
împărţit cu Anglia o identitate legală deoarece entitatea care s-a alăturat a fost iniţial numită
Anglia iar apoi Anglia şi Ţara Galilor.
Henric V (1387-1422)
A ajuns pe tron la vârsta de 26 de ani, a zdrobit rapid două comploturi împotriva sa şi a
emis pretenţii la coroana franceză. A invadat Franţa în anul 1415, a capturat portul Harfleur şi a
înaintat prin Normandia către Azincourt unde a repurtat o victorie decisivă. În 1417 a invadat din
nou Franţa şi a dus din nou o campanie reuşită care s-a încheiat prin Tratatul de la Troyes.
Conform acestui tratat Henric avea să succeadă la tronul Franţei după moartea lui Carol VI şi
trebuia să se căsătorească cu Catherine de Valois, fiica lui Carol. Căsătoria a avut loc în 1420,
dar Henric a murit de friguri în anul 1422, cu câteva săptămâni înainte de a deveni rege al Franţei
la moartea socrului său. Succesele militare i-au adus o aură de erou popular. A construit o flotă
puternică, a curăţat Canalul Mânecii de nave inamice şi a folosit profiturile de pe urma
intensificării comerţului pentru a plăti întreţinerea flotei. A fost urmat la tron de fiul său Henric
VI.
Războiul celor două roze (1455-1485)
A izbucnit între Casa de York, a cărei emblemă era un trandafir alb, şi Casa de
Lancaster care şi-a ales drept simbol un trandafir roşu. Cauza acestui război civil a fost pretenţia
ambelor dinastii la tronul Angliei. Rivalitatea a izbucnit între Edmund Beaufort din Casa de
Lancaster, duce de Somerset, şi Richard, duce de York. Beaufort era un apropiat al
insignifiantului Henric VI şi al reginei Margareta de Anjou. Sprijinit de contele de Warwick,
Richard, protector al regatului în timpul în care Henric a fost bolnav (1453-1455) şi dornic să-şi
arate puterea, a devenit oponentul lor. În 1455 Richard a câştigat prima bătălie de la St. Albans.
Un armistiţiu dificil a durat până în 1459 când au izbucnit noi conflicte armate. Victoriile celor
din Casa de York au fost urmate de moartea lui Richard în urma unui atac surpriză venit din
partea Casei de Lancaster în bătălia de la Wakefield din 1460.
În vara anului 1348 "Moartea Neagră", epidemia de ciumă a lovit întâi Anglia apoi
Europa. Ciuma a ucis 1/3 şi 2/3 din populaţia Europei. Anglia singură a pierdut 70% din
30
populaţia ei, care a trecut de la 7 milioane la 2 milioane în 1400. Molima s-a întors în repetate
rânduri în Anglia bântuind-o de-a lungul secolelor 14 -17. Marea Molimă (The Great Plague) a
Londrei din 1665-1666 a fost ultima care a izbucnit.
Dinastia Tudorilor
Această Casă regală a domnit în Anglia din 1485 până în 1603. Tudorii erau la origine
o familie de aristocraţi galezi, a căror soartă s-a îmbunătăţit simţitor după ce Owen Tudor s-a
căsătorit la sfârşitul anilor 1420 cu Catherine de Valois, văduva lui Henric V. Fiul lor cel mare,
Edmund (1430-1456), a fost făcut de Henric VI duce de Richmond şi s-a căsătorit cu Margaret
Beaufort, stră-strănepoata lui John of Gaunt-un strămoş datorită căruia a devenit moştenitoarea
pretenţiilor Casei Lancaster la tron. Edmund a fost executat după victoria Casei York în bătălia
de la Mortimer Cross din 1461, dar unicul său fiu, Henric Tudor, a devenit Henric VII după ce l-
a învins pe Richard III în 1485 în bătălia de la Bosworth Field. Această victorie a pus capăt
războiului Celor două Roze şi l-a adus pe tron pe Henric de Richmond, care a întemeiat Dinastia
Tudor. Henric şi-a apărat pretenţiile la tron căsătorindu-se cu Elisabeth de York şi a unit astfel
cele două case aflate în conflict: York şi Lancaster. I-a urmat la tron Henric VIII, al cărui unic
fiu legitim, Eduard VI, a murit tânăr, în 1553. Lui Eduard i-a urmat pe tron Maria I, care a murit
în 1558 după o căsătorie fără copii cu Filip II al Spaniei; ei i-a urmat la tron sora vitregă mai
mică Elisabeta I, care nu s-a căsătorit niciodată.
În timpul Reformei engleze din sec.XVI, autoritatea externă a bisericii Romano-Catolice
din Anglia a fost abolită şi înlocuită cu Actele (Hotărârile) Supremaţiei Regale şi întemeierea
Bisericii Angliei (“Biserica Anglicană”) sub guvernarea supremă a monarhului englez. Aceasta
s-a întâmplat în timpul domniei lui Henric VIII. Reforma engleză a fost diferită de celelalte
reforme din Europa prin faptul că-şi avea rădăcinile în politic mai mult decât în teologie.
Elisabeta şi gloria epocii sale
Fiica lui Anne Boleyn, repudiată de către Henric VIII Tudor şi ucisă, ea învăţase de
mică lecţia vicleniei şi a prudenţei întrucât viaţa ei a fost pusă deseori în pericol. Ca proaspătă
regină s-a confruntat cu probleme grave deoarece ţara era săracă şi slăbită-înconjurată de
potenţiali duşmani. Ca tânără femeie i se cerea să se mărite. Era cea mai bună partidă din Europa
şi în 1559 erau pretendenţi la măna ei 12 regi. Cu tenacitate le dădea tuturor speranţe astfel încât
întreţinea dezbinarea între marile puteri catolice Franţa şi Spania. Bizuindu-se pe realizările
tatălui ei Henric VIII şi continuând pe aceeaşi linie, Elisabeta a creat o Biserică naţională a
Angliei care evita extremismele - atât ale catolicilor cât şi ale puritanilor calvini. Însă reprimarea
revoltei catolice a provocat o ruptură totală de Roma: Papa Pius V a emis o bulă prin care o
detrona ca uzurpator şi pentru erezie. Aceasta a determinat-o pe Elisabeta să-şi asume rolul de
principal monarh protestant din Europa. I-a sprijinit pe olandezi în rebeliunea lor aprigă
31
împotriva Spaniei şi pe hughenoţi în Franţa. Resimţind în permanenţă lipsa banilor, a provocat
Spania permiţându-le unor corsari precum Sir Francisc Drake şi Sir John Hawkins să jefuiască
galioanele spaniole ce navigau dinspre Lumea Nouă. Tronul Elisabetei era ameninţat de
verişoara ei, catolica Maria Stuart a Scoţiei, văduva regelui Francisc II al Franţei. În 1568
aceasta a fost izgonită din Scoţia de nobilii protestanţi şi s-a refugiat în Anglia. Aici, Elisabeta a
ţinut-o în arest la domiciliu. În momentul în care o invazie spaniolă de proporţii părea iminentă
miniştrii Elisabetei au sfătuit-o că menţinerea în viaţă a Mariei Stuart reprezenta un pericol
pentru tronul ei astfel încât a fost executată în Castelul Fotheringhay în 1587. În anul 1588
Armada lui Filip al Spaniei intră în luptă. Papa vedea în acest conflict o mare cruciadă
împotriva ,,ticăloasei protestante“. Principala armată spaniolă condusă de ducele de Parma urma
să pornească din Ţările de Jos spaniole şi să debarce pe coasta Angliei. Pentru a o escorta la
trecerea Canalului, o flotă de 130 de galioane şi o armată suplimentară urmau să treacă canalul şi
să facă joncţiunea cu Parma. Printr-o manevră tenace flota engleză a hărţuit armata prin atacuri
rapide conduse de experimentaţii corsari John Hawkins şi Francis Drake şi a dispersat-o cu nave
încărcate cu explozivi cărora le dădea foc. Rămăşiţele flotei spaniole s-au întors prin Marea
Nordului-un loc total neprielnic şi pe coastele scoţiene unde o bună parte din aceste nave au
eşuat. În urma acestui eşec Filip al II-lea al Spaniei s-a izolat şi s-a dedicat rugăciunii. Elisabeta
şi-a cultivat de-a lungul carierei politice imaginea publică şi s-a bucurat de o imensă popularitate.
S-a stins din viaţa la 24 martie 1603 după 45 de ani de domnie.
Reforma engleză a netezit calea spre răspândirea Anglicanismului în biserică şi alte
instituţii. Perioada cunoscută ca Războiul Civil (1642-1651) a fost martora uneltirilor politice şi
conflictelor armate între suporterii Parlamentului Lung (Roundheads) şi regele Charles I
(Regaliştii) între 1642-45 şi 1648-1649, urmată de conflictul dintre suporterii Parlamentului
Rump şi regele Charles II între 1649-1651. Războiul s-a terminat cu Victoria parlamentară prin
Bătălia de la Worchester la 3 septembrie 1651. Ea a condus la procesul şi execuţia lui Charles I,
exilul fiului său Charles II, înlocuirea monarhiei engleze cu Commonwealth-ul Angliei (1649-
1653) şi conducerea ţării de Oliver Cromwell pe timpul Protectoratului (1653-1659).
După moartea lui Oliver Cromwell în 1659, o scurtă revenire, o încercare condusă de fiul
lui Cromwell, un om slab, la conducerea Commonwealth-ului a avut loc înainte ca Parlamentul
să-l invite pe Charles II să se reîntoarcă în Anglia în 1660 şi să restaureze monarhia. În timpul
acestui interregn, monopolul bisericii din Anglia asupra creştinismului se sfârşeşte şi influenţa
dominantă Protestantă s-a consolidat în Irlanda.
Din punct de vedere constituţional, războaiele au stabilit un precedent ca monarhii
britanici să nu poată guverna fără aprobare parlamentară, deşi lucrul acesta va deveni bine
consolidate abia în secolul următor odată cu Revoluţia Glorioasă.
32
După victoria Elisabetei împotriva Armadei lui Filip al II-lea al Spaniei, flotă cunoscută
până atunci drept invincibilă, Anglia preia controlul maritim şi se impune ca o putere care făcea
legea. Dezvoltarea şi perfecţionarea flotei engleze aduce stării prestigiu şi putere comercială-
implicit economică. Anglia îşi va dezvolta un puternic imperiu comercial. Cel care aduce
apogeul maritim al Coroanei engleze este amiralul Horatio Nelson ( 1758-1805 ) cu titlu de
Viconte în acelaşi timp. Acest amiral a înfrânt de două ori forţa navală a Franţei. Nelson a fost
fiul unui preot anglican din Norfolk şi a intrat în marină la vârsta de 12 ani pentru a promova
rapid. La 20 de ani ajunge căpitan. Când a izbucnit războiul cu Franţa în anul 1793 i se
încredinţează comanda navei de război ,,Agamenon“, navă ce făcea parte din flota comandată de
amiralul Samuel Hood. În timpul unui atac în Corsica soldat cu succes îşi pierde vederea la
ochiul stâng. Acest eveniment s-a întâmplat în anul 1794. În anul 1797 învinge flota franceză şi
pe cea spaniolă la Cape St. Vincent iar acest lucru îi va aduce pe lângă onoruri şi gradul de
contraamiral. Încearcă să captureze Santa-Cruz, dar acţiunea sa nu va avea succesul scontat, tot
în acea campanie îşi va pierde şi braţul drept. Aceste ,,mici“ accidente îi va conferi o aură de
erou încă din timpul vieţii. În anul 1798 îi zdrobeşte pe francezi pe Nil apoi se îndreaptă către
Neapole. Acolo Cupidon îi ţinteşte inima-va începe o relaţie amoroasă şi plină de romantism
alături de Lady Emma Hamilton, nimeni alta decât soţia ambasadorului britanic. Această relaţie
avea să ţină până la sfârşitul vieţii sale. În anul 1799 Neapole este capturat de francezi dar
Nelson recucereşte oraşul. În acelaşi an, comandantul suprem britanic, lordul Keith, în aşteptarea
unui atac francez, i-a ordonat lui Nelson să plece la Minorca. Nelson a refuzat pretinzând că este
necesară prezenţa sa la Neapole. Amiralitatea cunoştea însă în întregime motivul care-l ţinea pe
Nelson acolo. I se ordonă să se întoarcă acasă. Nelson călătoreşte împreună cu familia Hamilton
şi a fost primit în Anglia ca un erou. Oamenii de rând îl simpatizau foarte mult. În anul 1801 este
trimis de către superiorii săi în Marea Baltică împreună cu amiralul Hyde Parker unde învinge
flota daneză la Copenhaga. Ca urmare a acestui succes va fi înnobilat cu titlul de Viconte pentru
a i se încredinţa în anul 1803 întreaga comandă a flotei din Mediterană. Timp de doi ani supune
flota franceză unei blocade la Toulon. Când flota franceză a scăpat de sub blocadă a fugărit-o
înainte şi înapoi în Atlantic. În cele din urmă se angajează direct în Bătălia de la Trafalgar în
1805 repurtând o strălucită victorie care a dus în cele din urmă la salvarea Marea Britanii de o
invazie directă din partea lui Napoleon. Nelson nu s-a putut bucura însă de laurii victoriei pentru
că a fost rănit mortal în timpul bătăliei.
Deşi aflate în conflict de secole, Regatul Angliei şi Regatul Scoţiei se apropiaseră tot mai
mult de la Reforma Protestantă a sec.XVI şi în 1603, cu urcarea pe tronul Angliei a regelui
scoţian James VI, cele două ţări au devenit legate printr-o unire proprie, fiind conduse de aceeaşi
dinastie Stuart. După câteva încercări de a uni regatele, s-a căzut de acord asupra unui Tratat de
33
Uniune la 22 iulie 1706 atât de către parlamentarii englezi cât şi scoţieni şi a fost pus în aplicare
prin Actele Unirii care a dus la unirea politică a celor două state şi crearea Regatului Unit al
Marii Britanii la 1 mai 1707. Irlanda s-a unit în 1801, cu excepţia Irlandei de Nord ,ceea ce a
avut drept rezultat în 1922 numele de azi a Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord.
După unire, Anglia şi Ţara Galilor şi-au menţinut separate identitatea legală pe când
continuarea sistemului legal scoţian a fost păstrat cu sfinţenie în Articolele Tratatului Unirii.
Ţara Galilor era deja parte a Regatului Angliei dar Ţara Galilor şi Actul Berwick din 1746
expunea explicit că legile pentru Anglia erau automat aplicabile şi în Ţara Galilor. Ţara Galilor
şi Actul Berwick 1746 se referea de asemenea la fostul burg scoţian Berwick-upon-Tweed.
Oraşul de graniţă a trecut adesea dintr-o mână în alta până când în cele din urmă a fost cucerit de
Anglia în 1482 dar nu a fost incorporate oficial în Anglia. Disputa dacă Berwick se afla în
Anglia sau Scoţia s-a sfârşit odată cu unirea celor două în 1707.
Arthur Wellesley (1769-1852) duce de Wellington, face parte din Panteonul marilor eroi
ai Marii Britanii şi a rămas cunoscut în istorie ca învingătorul direct al lui Napoleon în urma
bătăliei de la Waterloo (18 iunie 1815). La baza carierei el a fost militar de profesie dar a
cochetat şi cu politica, între 1828-1830 a deţinut funcţia de prim-ministru. Wellington s-a născut
în Irlanda şi în anul 1787 a intrat în armata britanică. A fost trimis în India unde s-a evidenţiat în
plan militar şi administrativ. A fost înnobilat la întoarcerea în ţară. În anul 1808 debarcă în
Portugalia pentru a prelua comanda trupelor britanice, spaniole şi portugheze în Războiul
Peninsular. În anul 1813 îi izgoneşte pe francezi din Peninsula Iberică iar în anul 1814 este
înnobilat cu rangul de duce de Wellington. Napoleon a abdicat în 1814 dar a evadat de pe Sf.
Elba din exil pentru a conduce armata franceză împotriva forţelor aliate ale lui Wellington în
Belgia. Susţinut de aliaţii prusaci Wellesley îl îngenunchează pe Napoleon la Waterloo devenind
astfel erou naţional. ,,Mă rog lui Dumnezeu ca aceasta să fi fost ultima mea bătălie. E un lucru
rău să te baţi permanent“ a rostit el cu lacrimi în ochi la sfârşitul bătăliei când a văzut câmpul de
luptă înroşit de sângele atâtor soldaţi şi camarazi de arme. S-a ţinut de cuvânt, nu a mai participat
niciodată la vreo campanie militară. În anul 1806 este ales în Parlamentul britanic din partea
Partidului Conservator-înainte de Waterloo-iar în anul 1815 a intrat în cabinet ca general de
artilerie. În anul 1828 acceptă cu greu ceea ce s-a numit ,,Emanciparea Catolică“ şi îşi pierde
popularitatea din cauza faptului că se opune reformei parlamentare. Este nevoit să demisioneze.
Între 1834-1835 deţine funcţia de Ministru de Externe sub Sir Robert Peel. În anul 1843 va fi
numit comandant suprem al armatei pentru ca patru ani mai târziu să se retragă din viaţa publică.
Berwick a rămas în interiorului sistemului legal englez şi este considerat azi ca făcând
parte din Anglia.
34
Comitatul Monmouthshire a fost de mult timp o zonă ambiguă identitatea sa legală
trecând adesea din Anglia în Ţara Galilor în diferite perioade de timp. Prin Actul Guvernamental
Local din 1972 Monmouthshire a devenit parte a Ţării Galilor.
Insula Man şi Insulele Channel sunt dependente de coroană dar nu fac parte din Anglia.
Anglia nu a cunoscut mulţi regi englezi. Începând cu ducele de Normandia – Guillaume
(supranumit William the Conqueror)- care a devenit rege al Angliei in anul 1066, după un lung
sir de regi saxoni si danezi, la tron s-au succedat o serie de monarhi aparţinând unor familii
străine: dinastia normanda, cea a Plantageneţilor, dinastia de Lancaster, dinastia de York. In anul
1485 conducerea este preluata de Casa Tudorilor, care se menţine in fruntea Angliei pana in anul
1603, când este numit rege James VI Stuart al Scoţiei, devenit James I. Dinastia Stuarţilor este
cea care uneşte sub sceptrul ei Anglia, Scoţia si Tara Galilor.
Dat fiind ca in Marea Britanie nu s-a aplicat niciodată legea salica, după revoluţia care-l
îndepărtează de la putere pe James II, la tron vine fiica mai mare a acestuia- regina Mary, care
guvernează împreuna cu soţul ei William de Orania Nassau, devenit William III. După moartea
acestuia, coroana este preluata de Anne, a doua fiica a lui James II. Aceasta a avut 17 copii.
Niciunul dintre ei nu a supravieţuit insa, astfel ca tronul este preluat de electorul de Hanovra –
Georg de Brunswick Luneburg. Descendenţii săi (George III - devenit dement, George IV –
desfrânat si leneş si William IV – vulgar si capricios) se succed din tata in fiu pana la William
IV, care moare fără copii. Coroana Regatului Unit al Marii Britanii ii revine nepoatei lui –
Victoria, fiica unica a lui Edward de Hanovra, duce de Kent. Casa de Hanovra devine casa de
Saxa Coburg Gotha, prin căsătoria Victoriei cu prinţul Albert de Saxa Coburg Gotha si domneşte
si astăzi, sub numele de casa de Windsor.
Edward VII este primul fiu al Victoriei, moştenitorul tronului Regatului Unit. Se naşte la
9 noiembrie 1841, in palatul Buckingham si primeşte numele tatălui sau- Albert Edward, in
speranţa ca va moşteni si caracterul acestuia. In realitate „Bertie” – aşa cum este alintat – se
dovedeşte a fi un adevărat hanovrian: leneş, vicios si excesiv de senzual. Este sever educat de
către tatăl sau, educaţie care nu-i va veni insa de hac.
35
La 17 ani prinţului i se conferă gradul de colonel, Ordinul Jartierei. Ulterior părăseşte
Anglia pentru a face un turneu la curţile regale europene, fără a fi scutit vreo clipa de programul
de învăţământ stabilit si controlat in permanenta de Albert prin intermediul preceptorului care-l
însoţeşte.
Când se întoarce in Anglia este trimis la Universitatea Edinburgh, pentru a se instrui in
meseria armelor. Urmează apoi cursurile universităţilor din Oxford si Cambridge. In ciuda
programului strict si a severei supravegheri a tatălui sau, Edward este atras de activităţi care-i
aduc treptat reputaţia de desfrânat: vânătoarea cu gonaci, jocul de cărti, tutunul si femeile.
In anul 1860 călătoreşte in Canada si Statele Unite, fiind primul moştenitor la tronul
Angliei care vizitează SUA după Războiul de Independenta. Simplitatea si voioşia lui ii atrag
simpatia poporului „Daca va întoarceţi peste patru ani, veţi fi candidatul nostru pentru
preşedinţie!” – se spune ca ar fi strigat un om din mulţimea strânsa cu ocazia plecării lui din
America.
Aventura lui Edward cu actriţa Nelly Clifden - o femeie de moravuri controversate - pare
sa fi fost cea care l-a indignat atât de tare pe Albert, încât acestuia ii piere somnul si moare la
scurt timp. Victoria îl va învinui toata viata pe Edward de tragedie, deşi cauza morţii iubitului
sau soţ fusese febra tifoida. Este motivul pentru care prinţul va fi ţinut departe de atribuţiile
legate de conducerea statului si i se vor da numai funcţii reprezentative: sa acorde decoraţii, sa
inaugureze diverse evenimente etc.
Refuza sa locuiască la curtea reginei Victoria si îşi petrece majoritatea timpului la
Marlborough House, in compania unor indivizi dornici de distracţie: oameni politici, industriaşi,
sportivi, femei frumoase etc. Aici sunt tolerate bârfele, spiritul parizian si chiar bulevardier, se
fumează mult1 si se joaca bacara (un joc ilegal pe atunci), pentru care prinţul este citat mai târziu
ca martor intr-un proces (1891- „afacerea jocului de bacara”), fapt ce-i sifonează serios reputaţia.
1 Regina Victoria interzice fumatul atat de categoric la curtea sa, incat un ambasador strain este surprins in camera in care fusese gazduit, intins pe jos, cu capul varat in semineu, sufland fumul pe cos.
36
Nu este singurul scandal in care Edward este implicat. In anul 1870 este citat ca martor in
procesul intentat de sir Charles Mordaunt, care-si acuza soţia de adulter. Prinţul neaga orice
implicaţie in acest scandal, fapt ce atrage după sine dereglarea mentala a acuzatei – lady
Mordaunt.
Legăturile amoroase ale lui Edward sunt numeroase si se petrec cu precădere cu ocazia
deselor sale vizite la Paris. Aici prinţul se instalează întotdeauna la hotelul Bristol, sub
identitatea „baronului Renfrew” sau a „ducelui de Lancaster”. Nu-i scapă nicio piesa de teatru si
nici un alt fel de spectacol. De aceea majoritatea metreselor sale fac parte din rândul artistelor
(printre ele se număra: artista lirica Hortense Schneider, actriţele Jeanne Granier sau Sarah
Bernhardt, tânăra Mistinguett).
Departe de a fi un model de frumuseţe bărbăteasca, având, dimpotrivă, o silueta greoaie,
prinţul de Wales se impune prin farmecul sau personal si reuşeşte sa lanseze o moda. I se copiază
stilul in cele mai mici amănunte: la Paris încep sa se poarte pălăriile din fetru moale, redingotele
descheiate, pantalonii cu pliu. Ii sunt preluate chiar si gesturile: Edward obişnuia sa strânga mana
celor cu care se saluta ţinând cotul lipit de corp, din cauza unei afecţiuni reumatice la umăr, gest
ce a fost preluat de parizieni, devenit un stil.
La 9 august 1902, după o îndelungata aşteptare, prinţul in vârsta de 59 de ani este
încoronat sub numele de Edward VII. Deşi fusese fixata in data de 26 iunie 1902, ceremonia de
încoronare este amânata din cauza unei boli, care-l imobilizează la pat. Iniţial bănuit de gripa,
prinţul este operat de urgenta de o apendicita acuta cu perforare de intestin, o intervenţie serioasa
si riscanta la timpul acela si este declarat înafara oricărui pericol abia pe 5 iulie.
Nici încoronarea propriu zisa nu este lipsita de incidente, care mai de care mai amuzante:
înainte de ceremonie marchiza de Londonderry îşi scapă diadema in cuva toaletei, de unde este
scoasa apoi cu forcepsuri pentru a nu aduce prejudicii smaraldelor istorice; prinţesa Beatrice
(sora regelui) scapă din mana cartea de rugăciuni in timpul serviciului religios; ducesa de
Devonshire se împiedica si cade, risipindu-si bijuteriile prin altar; bătrânul arhiepiscop
Canterbury nu se mai poate ridica din genunchi după omagiul adus regelui; prelatul răstoarnă
caliciul cu ulei sfinţit pe obrazul reginei Alexandra; lordul Esher nu mai poate răbda de foame si
ia o gustare si desface o sticla de şampanie la adăpostul unui cavou, producând un zgomot ca o
lovitura de pistol, fapt ce agita politia.
Pasionat de diplomaţia europeana, regele se mişca nestingherit in toata Europa încercând
sa rezolve toate conflictele pe cale amiabila si sa dezamorseze tensiunile prin discuţii directe cu
liderii politici ai tuturor statelor. Oraşul Marienbad, unde Edward obişnuia sa meargă anual
pentru cura balneara, devine centrul lumii diplomatice. Aici se negociază tratative si se pun la
cale alianţe.
37
In luna mai a anului 1903, in urma unei vizite oficiale la Paris, Edward VII pune bazele
Antantei Cordiale, împreuna cu preşedintele Franţei. Curând va atrage de partea sa Rusia, astfel
se realizează Tripla Antanta (formata din Anglia, Franţa, Rusia), ca răspuns la Tripla Alianţa
care leagă Germania de Austro-Ungaria si Italia. Spiritul sau conciliant a ţinut Europa departe de
conflicte. Poate ca teribila ciocnire de după moartea regelui ar fi putut fi evitata in cazul in care
acesta ar mai fi trăit câţiva ani. Se stinge insa la 6 mai 1910 lăsând in urma sa imaginea unui
monarh puternic si controversat.
Edward a avut intotdeauna oroare de culoarea neagra, astfel ca, in ziua funeraliilor,
monumentele Londrei au fost drapate in purpuriu. Cu ani in urma, la oficierea căsătoriei lui cu
frumoasa Alexandra de Danemarca (prinţesa surda, dar încântătoare), regina Victoria, marcata de
recenta moarte a prinţului consort (petrecuta cu 2 ani înaintea căsătoriei fiului ei), cere ca
biserica sa fie îmbrăcata in draperii negre. Acest fapt atrage protestul vehement al prinţului.
Alexandra de Danemarca, fiica regelui Christian IX si a prinţesei Louise de Hessa Cassel,
a fost o soţie si o mama devotata. O figura blânda si caritabila face chiar gestul de a o aduce pe
Alice Keppel, amanta favorita a regelui, la palat pana la căpătâiul soţului muribund, dând dovada
de un liberalism ieşit din comun. I-a dăruit regelui sase copii: Albert - Victor, George, Louise -
Victoria, Maud si Alexander - John.
In cei noua ani de domnie, Edward VII a reuşit sa confere Angliei o strălucire de
neegalat. Perioada in care a fost rege a rămas in istorie sub denumirea de: „epoca edwardiana”.
Albert Victor - prinţul moştenitor se naşte in anul 1864, cu doua luni înainte de termen,
după ce mama sa patinase prea mult pe lacurile ingheţate din parcul Windsor. In 1890 primeşte
titlul de duce de Clarence si Avondale si conte de Athlone. Devine un tânăr frivol si desfrânat, cu
un fizic pricăjit si un caracter slab. Frecventează casele rău famate de pe Cleveland Street si este
foarte aproape de a fi arestat din aceasta cauza. Nici înrolarea in regimentul 10 de husari nu-l
determina sa renunţe la băutura si la frivolităţi.
Numele ducelui de Clarence este asociat cu cel al lui Jack Spintecătorul, prinţul fiind
bănuit de complicitate la crimele săvârşite de acesta. Se pare ca amantul sau - Albert Victor a
38
fost bisexual- pictorul Sickert ar fi avut la un moment dat ca model o tânăra pe nume Anne
Crook, de care prinţul s-ar fi îndrăgostit in timp ce se afla in atelierul acestuia. Mai mult, se
spune ca ar fi luat-o de soţie in fata unui preot catolic si ca ar fi avut împreuna o fetita pe nume
Alice, care a fost incredinţată ulterior unei doici irlandeze – Mary Jane Kelly. Încercând sa
muşamalizeze toata povestea, regina Victoria da dispoziţie lordului Salisbury sa rezolve
problema, astfel încât reputaţia familiei regale sa rămână nepătata. Anne Crook este internata
intr-un azil, iar fetiţa este încredinţată pictorului Sickert (care o ia de soţie mai târziu). Doica,
ajunsa prostituata, povesteşte întreaga istorie altor prostituate si, împreuna cu acestea, încearcă
un şantaj. Toate cad victime celebrului Jack Spintecătorul, rămas nepedepsit. Faptul ca întreaga
poveste a fost trecuta cu vederea de Scotland Yard, precum si scrisoarea adresata acestei instituţii
de aşa-zisul criminal, prin care acesta declara ca purta unul dintre cele mai mari nume din regat,
a făcut ca asupra frivolului prinţ sa domneasca suspiciunea.
Pentru a-l mai spăla de păcate, familia hotărăşte ca Albert Victor sa se căsătoreasca. Ii
este prezentata mai întâi Alix de Hesse, care respinge cu hotărâre acesta posibilitate. Prinţul se
îndrăgosteşte fulgerător de Helene de Franţa, dar căsătoria este problematica, din cauza religiei
diferite a celor doi. In final se logodeşte cu Mary de Teck, dar tânărul prinţ, măcinat de sifilis,
moare in urma unei răceli înainte ca acesta căsătorie sa fie oficiata.
Tronul este preluat de fratele sau mai mic, George. Deşi a fost un copil năzdravan si pus
pe şotii2, prinţul devine un rege sobru si retras. Este încoronat in abaţia Westminster la 22 iunie
1911 si devine regele George V, după 13 ani serviţi in marina engleza. Norocul lui se spune ca l-
ar fi reprezentat Mary de Teck, fosta logodnica a fratelui sau si viitoarea lui soţie, care-l va
secunda fără greş, fiindu-i o colaboratoare preţioasa.
2 Aflat la masa bunicii sale- regina Victoria, George, aflat la o varsta frageda, dispare la un moment dat fara urma. Dupa cateva minute de cautari, tanarul print apare gol pusca de sub fata de masa sub care se ascunsese, raspunzand la mustrarile bunicii sale in mod firesc: “Vroiam sa fac ceva ce nu mai fusese niciodata facut mai inainte”.
39
George V este cel care schimba numele casei din Saxa Coburg Gotha in Windsor, dându-i
numele celui mai vechi castel al dinastiei. Tot el este cel care inaugurează tradiţia mesajului
radiodifuzat, fiind primul rege care-si pronunţa discursul tradiţional de Crăciun prin intermediul
BBC.
Moare la 20 ianuarie 1936 in urma unei hemoragii cerebrale. Rămăşiţele pământeşti sunt
duse la abaţia Westminster pe un afet de tun. Din cauza zdruncinăturilor coroana imperiala
aşezata pe sicriu si crucea de Malta se desprind si se rostogolesc in rigola – cei care au văzut
incidentul l-au considerat un semn rău pentru monarhia britanica.
Edward Albert este primul din cei sase copii ai regelui George V si al reginei Mary de
Teck (Albert-George, Mary, Henry, George si John). S-a născut la White Lodge, in Surey, pe
proprietatea bunicilor săi materni, la 23 iunie 1894, către sfârşitul domniei străbunicii sale,
Victoria. Este alintat de familie cu numele de David.
Ca si bunicul sau, Edward VII, David este atras mai mult de moda, decât de marina,
fapt pentru care in 1912 părăseşte şcoala navala pe care o urmase de la vârsta de 12 ani, pentru a
se înscrie la Magdalen College din Universitatea Oxford, unde studiază istoria si ştiinţele
politice. După trei ani părăseşte colegiul fără sa obţină vreo diploma.
Pe când se afla la baza Dartmouth (1911) prinţul se îmbolnăveşte de oreion, o boala ce
poate provoca atrofie testiculara si poate duce la sterilitate. Se pare ca David bănuia ca este steril
si aceasta infirmitate ar fi fost unul dintre motivele pentru care ar fi abdicat mai târziu. Boala
părea sa-i fi afectat dezvoltarea fizica si psihica, prinţul având un aspect juvenil si efeminat.
La 13 iulie 1911, la o luna după încoronarea tatălui sau, David este investit cu titulatura
de prinţ de Wales, iar in ianuarie 1936, la 42 de ani, devine rege, sub numele de Edward VIII.
Urcarea lui pe tron se bucura de un entuziasm rar întâlnit in rândul populaţiei. „Dar si decepţia
va fi pe măsura speranţei…”3
După primul război mondial naţiunea se confrunta cu o criza economica fără
precedent. Intr-un astfel de moment regele intervine numai la nivel declarativ, acţiunile sale fiind
îndreptate in cu totul alta direcţie: el îşi propune sa se căsătoreasca cu o americana, aflata pe
punctul de a divorţa: Wallis Simpson. Vestea, ţinuta departe de ochii presei o vreme, este 3 BRICARD, Isabelle. Dinastiile domnitoare ale Europei. Bucuresti: Editura Vivaldi, 2004, p. 245
40
respinsa de toata lumea: de familia regala, de opinia publica, de Biserica si de guvern. La 2
decembrie 1936 are loc o întrevedere a regelui cu primul ministru Stanley Baldwin, care-l
somează sa renunţe la aceasta căsătorie sau sa abdice.
La 10 decembrie 1936 semnează actul de abdicare, iar tronul ii revine fratelui sau,
devenit regele George VI. Un an mai târziu, David se va casatori cu „femeia pe care o iubeşte” in
castelul Cande din Touraine, la aceasta ceremonie nefiind prezent nici un membru al familiei.
In noiembrie 1971 i se descoperă un cancer la gat, boala incurabila care-i va aduce
sfârşitul. Nici in fata morţii nu este iertat de imprudenta de a fi renunţat la tara pentru o femeie,
fapt pentru care înmormântarea sa se produce fără fast si fără zgomot. La capela Saint James de
la Windsor, unde are loc ceremonia de înhumare participa numai doua sute de persoane.
George VI nu-i va ierta niciodată fratelui sau abdicarea, prin care el este privat de viata
liniştita si lipsita de griji de pana atunci.
Viitorul rege s-a născut pe 14 decembrie 18954 la Sandringham si a primit numele de
Albert, in memoria străbunicului sau. Alintat „Bertie”, George a fost un copil timid si complexat,
suferind de un defect de vorbire – o bâlbâiala sâcâitoare, de care reuşeşte sa scape parţial, la
maturitate, cu ajutorul soţiei sale – Elizabeth Bowes Lyon.
După abdicarea fratelui sau, Bertie este propus rege, deşi nu fusese educat in acest sens
– nu fusese pus la curent cu afacerile de stat si nu văzuse niciodată o hârtie oficiala. Ii sunt date
trei săptămâni pentru a se adapta la noul statut, trei săptămâni cumplite in care George VI este
nevoit sa-si înfrângă complexele si sa joace cel mai greu rol al vieţii sale: acela de rege al unei
tari aflate intr-o epoca sumbra.
La 12 mai 1937 George VI este încoronat rege al Angliei, iar la 4 septembrie 1939 se
declanşează războiul. Deşi nimeni nu se aştepta, regele face fata onorabil acestei situaţii dificile.
Din anostul sau discurs, rostit cu prilejul declanşării războiului, patru vorbe vor rămâne celebre
in istorie: „Ramâneţi calmi, hotărâţi si uniţi!”
4 Data nasterii printului coincide, in mod nefericit, cu aniversarea mortii strabunicului sau – printul consort Albert, sotul reginei Victoria. Astfel ca George V, duce de York, tatal printului, este sfatuit sa-si boteze fiul cu numele de Albert. In urma acestei decizii regina Victoria ii scrie ducesei de York: “Sunt nerabdatoare sa-l vad pe cel nou, nascut intr-o zi atat de trista, dar cu atat mai drag mie cu cat ii poarta numele celui care a fost atat de bun si maret.”
41
Cele mai mari realizări le obţine in perioada celui de-al doilea război mondial, când
refuza sa părăsească palatul Buckingham, bombardat de noua ori in timpul confruntărilor armate.
La cererea regelui in palat încălzirea si electricitatea sunt raţionalizate, iar apa calda este
economisita, decizii care-i vor aduce un plus de popularitate. De asemenea vizitează, împreuna
cu soţia sa, numeroase zone bombardate din estul Londrei si din celelalte regiuni afectate ale
tarii. Regele va respecta deciziile guvernului si se va afla in relaţii extraordinare cu primul
ministru Winston Churchill. Churchill este cel care îl va împiedica sa participe la debarcarea din
1944 din Normandia, considerând ca in acele clipe viata regelui este mult mai importanta decât
dovezile de vitejie ale acestuia.
După război sănătatea regelui se degradează rapid. Este operat de o tromboza a
piciorului, iar la doi ani după aceasta operaţie (1951) este diagnosticat cu un cancer al
plămânului si al gatului. La 6 februarie 1952 George VI, in vârsta de 56 de ani moare in somn, in
urma unei embolii.
Împreuna cu Elizabeth, pe care primul ministru a caracterizat-o drept „cea mai curajoasa
femeie din Anglia in timpul războiului”, a avut doua fete: Elizabeth (moştenitoarea tronului) si
Margaret Rose5.
Elizabeth II, prima fiica a regelui George VI si a reginei Elizabeth, s-a născut la 21
aprilie 1926, in Londra si a fost încoronata la vârsta de 25 de ani.
Alintata „Lilibet”6, prinţesa va fi educata in prima faza de Margaret Mac Donald, dădaca
ei, pe care o alinta cu apelativul Bobo, iar mai târziu de guvernanta Marion Crawford. Programul
de studiu lejer (istoria Angliei, geografia, Biblia) ii va permite sa aibă mai mult timp de joaca in
compania surioarei sale mai mici, Margaret. Insa Elizabeth ii va mărturisi dădacei sale, înainte de
urcarea pe tron: „La masa nu înţeleg despre ce vorbesc toţi oamenii din jurul meu. Sunt îngrozita
de ideea de a fi aşezata alături de străini care ar discuta subiecte ce-mi sunt cu totul
necunoscute.”
Anii de război ii petrece in castelul Windsor, mai protejat decât Buckinghamul de
bombardamente. In anul 1945 prinţesa ii va cere tatălui sau permisiunea de a se înrola in
5 Se spune ca dupa un avort pe care regina l-ar fi facut in anul 1924, aceasta n-ar mai fi putut ramane insarcinata, fapt pentru care cele doua fetite se nasc in urma unei inseminari artificiale, operatie realizata in secret.6 Regina Elizabeth in varsta de 2 ani.
42
Auxilliary Territorial Service, alături de compatrioatele sale, pentru care serviciul militar era
obligatoriu.
In anul 1946 se logodeşte in secret cu varul ei – Philip de Grecia. Lilibet îl întâlneşte pe
viitorul sau soţ in timpul unei vizite efectuate de familia regala la Academia Navala din
Dartmouth, unde se declanşase o epidemie de oreion. Din clipa aceea se îndrăgosteşte
iremediabil de tânărul si chipeşul ofiţer si, in ciuda împotrivirii tatălui sau, Philip ii va deveni soţ
in mod oficial la data de 20 noiembrie 1947.
Philip nu are nici un ban si, in plus, in timpul permisiilor si a escalelor duce o viata in
compania unor persoane dubioase. Este motivul pentru care George VI ii impune fiicei sale sa
aştepte măcar sa îşi serbeze majoratul, sperând ca, in acest timp, va uita de pasiunea ei pentru
prinţ. Lucrurile nu se întâmpla după planul regelui si cei doi se căsătoresc cu fast in abaţia de la
Westminster.
După căsătorie, prinţesa Elizabeth efectuează vizite formale împreuna cu ducele de
Edinburgh in Franţa si Grecia, iar in vara anului 1951, după ce se naşte primul lor copil – Anne,
cei doi pornesc intr-un turneu oficial in Canada si Statele Unite.
Pasionata de calatorii, prinţesa străbate 15 tari, pronunţa 157 de discursuri, participa la
135 de recepţii si 50 de baluri. Intenţia de a vizita Australia si noua Zeelandă este anulata de
starea grava a tatălui sau. Regele George VI se stinge din viata in anul 1952, iar Elizabeth devine
regina, alături de soţul sau – Philip.
Încoronarea oficiala are loc in abaţia de Westminster la 2 iunie 1953, iar ceremonia
solemna este condusa de Geoffrey Fisher, arhiepiscop de Canterbry. Sunt prezenţi la ceremonie
reprezentanţii nobilimii britanice, alături de publicul larg, reprezentaţii străini si cei ai
Commonwealth-ului si, evident, primul ministru Winston Churchill. Toţi cei prezenţi asista la
întreaga procesiune in ciuda ploii torenţiale. Ceremonia a fost transmisa la radio in întreaga lume
si, pentru prima oara, la cererea reginei, la un astfel de eveniment este prezenta si televiziunea.
43
Elizabeth devine al 64-lea suveran al Marii Britanii si se remarca încă de la început prin
ţinutele sale sobre, care au fost catalogate ca fiind lipsite de eleganta. Regina prefera costumele
create de Norman Hartnel, in culori vii. Intotdeauna va avea pe braţ o poşeta mare, asortata
costumelor pe care le îmbracă, va purta pantofi comozi, iar tivul fustelor va fi încărcat cu plumbi
pentru a evita capriciile vântului.
In cei 54 de ani de domnie a efectuat peste 150 de vizite oficiale in majoritatea tarilor
Commonwealth-ului, regina reprezentând legătura directa si personala dintre cele 53 de state
care îl compun.
Când nu călătoreşte Elizabeth fie se ocupa de treburile statului, primind in fiecare zi de
marţi in audienta pe primul ministru al statului (de-a lungul domniei sale au fost 10), fie se
retrage la reşedinţele sale din Sandringham sau Balmoral. Edward Heath, unul dintre cei 10 prim
miniştrii al Marii Britanii, declara ca întrevederea de marţi se compara cu o „vizita la psihiatru”.
In ceea ce priveşte viata de familie regina nu se poate lauda cu un mariaj de excepţie.
Deşi ţinute departe de ochii presei de scandal, aventurile soţului sau sunt in cele din urma
dezvăluite publicului, ziarele dând chiar o lista cu nume, biografii si fotografii ale „membrilor
fanclubului ducelui de Edinburgh”.
Deşi beneficiază de numeroase titluri regale: cavaler al Ordinului Jartierei, duce regal,
membru al consiliului regal, regent al regatului, prinţ al Regatului Unit al Marii Britanii si
Irlandei de Nord (titlu creat special de regina pentru soţul sau), prinţul Philip nu va avea
niciodată un rol comparabil cu cel pe care l-a avut, de exemplu, prinţul Albert fata de Victoria.
Este tratat ca o cantitate neglijabilă in privinţa afacerilor publice si nu va avea niciodată acces la
faimoasele cutii ale reginei7.
7 Celebrele cutii rosii sigilate de care regina nu se desparte aproape niciodata contin documente de stat.
44
Elizabeth si Philip au împreuna patru copii: Charles, Anne, Andrew, Edward.
Prinţul Charles, moştenitorul tronului, se naşte la 14 noiembrie 1948, in palatul
Buckingham si este primul moştenitor la a cărui naştere nu asista, conform obiceiului, Ministru
de Interne. Aceasta tradiţie, considerata a fi lipsita de pudoare, este anulata de bunicul sau
George VI.
Urmează şcoala la Gordonstoun de unde rămâne cu amintiri dintre cele mai neplăcute.
Se simte singur si îngrozitor de nefericit, singura lui satisfacţie fiind aceea de a juca in
„Macbeth”, intr-o reprezentaţie şcolară, in care interpretează timp de un an rolul principal.
In anul 1970 obţine diploma universitara – „Bachelor of Arts” pentru istorie, iar daca
va ajunge vreodată rege va fi primul suveran britanic care reuşeşte acest lucru.
In anul 1969 i se acorda titlul de prinţ de Wales si i se încredinţează simbolurile
demnităţii sale: sabia, sceptrul si inelul cu ametist, simbolizând căsătoria prinţului cu tara.
Despre viata particulara a prinţului Charles s-a scris foarte mult, insistându-se asupra
mariajul nefericit dintre el si tânăra Diana Spencer. Înainte de a se casatori cu lady Di, prinţul a
avut numeroase legături amoroase, cu femei din cele mai diverse medii sociale. Una dintre
metresele sale a fost Camila Shand, nimeni alta decât stranepoata amantei oficiale a lui Edward
VII - Alice Keppel. După căsătoria acesteia cu ofiţerul de cavalerie Andrew Parker Bowles, cei
doi devin prieteni buni, pentru a redeveni amanţi începând din anul 1986.
Căsătoria dintre Diana Spencer si prinţul de Wales este oficiata in catedrala St. Paul din
Londra, la 19 iulie 1981. Eclipsat de farmecul soţiei sale, Charles începe treptat sa iasă din
rezerva lui, emiţând din ce in ce mai multe declaraţii politice, in special in favoarea celor excluşi
sau a dezmoşteniţilor din East End. După divorţul din 28 august 1996, insa, este discreditat de
opinia publica, deşi relaţiile extraconjugale ale Dianei erau binecunoscute in presa.
Abia după moartea soţiei sale popularitatea prinţului de Wales a crescut in mod straniu.
Imaginea prinţului este una noua, devine mai natural si mai degajat, este preocupat de educaţia
celor doi fii ai săi (William si Henry), înfiinţează fundaţii de binefacere (Prince’s Trust) si
sponsorizează peste doua sute de organisme si asociaţii din cele mai diverse domenii.
45
Prinţul Charles şi Camilla Shand s-au cunoscut în tinereţe, în 1970, dar după numai trei
luni, programul draconic de educare la care-l supunea pe Charles tatăl, prinţul Phillip, i-a
despărţit: tânărul fusese trimis la Marină.
După naşterea celor doi fii, William şi Harry, Charles îşi reia relaţia cu Camilla şi se
separă de Diana, în 1992. După moartea Dianei, în 1997, Charles are o relaţie aproape conjugală
cu Camilla şi încearcă să determine publicul să o accepte în calitate de parteneră oficială.
Deşi biserica anglicana nu admite căsătoria intre divorţaţi înainte de moartea fostului soţ
sau şotii, de data aceasta regulile sunt uşor modificate, iar cei doi se căsătoresc in anul 2005.
Episcopul de Salisbury l-a avertizat pe prinţul Charles că va trebui să îi ceară scuze, oficial, prin
viu grai, faţă-n faţă, sau printr-o scrisoare fostului soţ al Camillei, pentru adulterul pe care l-a
comis înainte să o ia pe aceasta de soţie. Episcopul David Stancliffe spune că acestea sunt
regulile Bisericii Angliei pentru cei care au păcătuit prin adulter. Aşadar, înainte de slujba din 9
aprilie de la Capela St. George din castelul Windsor, Charles a fost obligat să-i ceară iertare lui
Andrew Parker-Bowles. În plus, a trebuit ca, până la data ceremoniei, Camilla şi Charles să se
împace cu toţi cei pe care i-au supărat, iar după căsătorie să participe la slujbe pentru iertarea
păcatelor şi să se căiască pentru relele pe care le-au făcut.
Această cununie civilă va intra în istorie ca fiind prima dată când un moştenitor al Casei
regale se căsătoreşte la primărie, ca orice om de rând. Astfel, Charles a încălcat protocolul cerut
în cazul unui moştenitor al tronului. După oficializarea relaţiei cu Charles, Camilla a devenit
ducesă de Cornwall şi va utiliza titlul de regină atunci când Charles va deveni rege.
Majoritatea britanicilor, însă, şi l-au scos din inimă pe prinţul moştenitor, preferându-l pe
fiul său cel mare, William. Cel puţin, aşa arata rezultatul comun al trei sondaje publicate
săptămână trecuta in presa engleza: “Sunday Times”, “Times” si “The Guardian”. Si regina s-a
declarat „extrem de plăcut impresionata” de inteligenta si abilităţile de lider ale lui William, care
anul acesta va împlini 23 de ani si care va putea deveni rege abia după 30 de ani.
Perioada Contemporană
46
În anul 1939 Marea Britanie declară război Germaniei iar în 1941 şi Japoniei, luptând
împotriva forţelor axei pe fronturile din Africa, Asia şi Europa. Consecinţele războaielor au dus
şi la destrămarea parţială a marelui imperiu britanic. În anul 1950, Marea Britanie luptă
împotriva Coreei de Nord, în anul 1973 devine membru al Uniunii Europene. În anul 1979
ajunge la putere guvernul conservator în frunte cu Margaret Thatcer în timpul căruia Marea
Britanie parcurge o perioadă de prosperitate şi de schimbări majore. În anul 1990 tot
conservatorii îl aduc la putere pe John Major, urmat de noul guvern al lui Tony Blair care a dus o
politică conservatoare spre surprinderea tuturor. În ultimii ani Marea Britanie a demonstrat o
strânsă solidaritate politică şi militară cu S.U.A implicându-se total în războiul contra
terorismului.
CAPITOLUL II. CARACTERIZAREA SOCIAL – POLITICĂ ŞI
ECONOMICĂ A MARII BRITANII
2.1. Regimul parlamentar al Marii Britanii
Sistemul de drept anglo-saxon se individualizează faţă de cel francez prin două trăsături:
normele care-l alcătuiesc sunt norme ale dreptului comun (common law), iar litigiile
administrative sunt soluţionate de către instanţele judiciare de drept comun şi nu de către instanţe
speciale de contencios administrativ.
Aceste trăsături s-au evidenţiat în Anglia, însă doar până în a doua jumătate a sec. al XIX-
lea, când reformele administrative locale au marcat instituirea unor norme juridice speciale,
derogatorii de la dreptul comun - normele de drept administrativ.
Trăsătura caracteristică a sistemului constituţional britanic este absenţa unei constituţii
în sens formal şi nu în sens material, întrucât la ansamblul coerent de cutume se adaugă texte
juridice adoptate de parlament, de o importanţă deosebită pentru dezvoltarea instituţiilor politice
din această ţară, ca şi pentru raporturile dintre guvernanţi şi guvernaţi, amintim aici: “Magna
Charta Libertatum” din anul 1215, “Petition of Rights”din anul1628, “Habeas Corpus Act” din
47
anul 1679, “Bill of Rights” din anul 1689, “Act of Settlement” din 1701, “Reform Act” din anul
1832, “Parliament Act” din anul 1911, “Statutory Instruments Act” din anul 1946, şi nu în
ultimul rând “Parliament Act” din anul 1959.
Alături de aceste acte se aplică şi un mare număr de tradiţii şi cutume constituţionale cu un
rol funcţional bine stabilit, de a căror existenţă şi obligativitate este conştientă întreaga naţiune
engleză, aceste simboluri constituţionale cu un caracter tradiţional fiind respectate cu
rigurozitate, fără a se simţi nevoia unei codificări.
In acest sens, Prof. C. Dissescu aprecia la începutul secolului, că ”amintirea şi uzul zilnic
al drepturilor şi libertăţilor individuale consfinţite de cutuma britanică sunt săpate adânc în viaţa
poporului, atât de adânc încât nici o constituţie din lume nu a fost atât de puţin nesocotită cum a
fost Constituţia engleză”.
În Anglia, procesul de formare a instituţiilor de guvernare, în special a Monarhiei şi
Parlamentului a parcurs etape distincte.
Mai întâi, s-a format Coroana ca simbol al autorităţii publice. Parlamentul apărând mai
târziu, ca o reacţie a burgheziei împotriva absolutismului regalităţii, manifestat deseori în forme
violente.
Parlamentul britanic, una din cele mai vechi instituţii ale edificiului constituţional, este
format din Monarh, Camera Lorzilor şi Camera Comunelor. Apariţia camerelor sub forma
actuală reprezintă rezultatul unui îndelung proces istoric.
Parlamentul
Parlamentul britanic are o îndelungată tradiţie, referiri cu privire la acest forum legislativ
fiind cunoscute încă dinainte de 1295. Istoria Marii Britanii atestă faptul că regii saxoni aveau
obiceiul de a se consulta în probleme importante cu înalţii funcţionari ai curţii ce alcătuiau un
consiliu regal permanent.
48
Primele menţiuni despre “Parlamentul Britanic” apar la 1295 când regele Eduard I a
convocat “Magnum Concilium” ce avea o reprezentare concretă a celor 3 stări sociale: clerul,
nobilimea şi oraşele8.
Marele Parlamentul Britanic semnifica cuprinderea tuturor stărilor sociale recunoscute ca
fiind îndrituite să aibă reprezentanţi în parlament. Constituirea Camerei Comunelor reprezentând
consecinţa unei evoluţii istorice legate în special de necesitatea soluţionării constructive a
problemelor legate de taxe şi impozite.
Raporturile cu coroana exprimau subordonarea parlamentului faţă de coroană; regele
având atât atribuţii executive cât şi legislative.
Starea de subordonare a parlamentului britanic faţă de rege a continuat şi în sec. XIV,
acesta este marcat de separarea parlamentului în două camere. Astfel la 1332 cele două grupuri
(unul format din prelaţi şi nobili şi unul format din cavalerii reprezentanţi ai comitatelor şi
reprezentanţii oraşelor) deliberau separat, iar în 1351d in aceste două grupuri s-au format două
adunări cu localuri separate – Camera Lorzilor respectiv Camera Comunelor. La această dată
cele două adunări nu aveau atribuţiile unui organ legislativ.
În cea de-a doua jumătate a sec. XV procedurii de legiferare i se adaugă noi elemente, în
sensul că acum proiectul de lege formulat de una din camere era trimis celelalte spre examinare
şi aprobare, ulterior acesta (proiectul de lege) fiind trimis regelui, care, dacă îl aproba devenea
lege.
Din această perioadă încep să se întărească puterile parlamentului. Astfel la 1399 Regele
Richard al II- lea este destituit de către parlament. Cu timpul relaţiile dintre parlament şi
regalitate s-au normalizat în sensul că puterea parlamentului nu a mai putut fi contestată de
monarh.
De menţionat este reforma din 1823 ce a extins sistemul de partide de la parlament în
toată ţara, legându-l de sistemul Cabinetului de Guvernare.
În această perioadă se clarifică relaţiile dintre Camera Comunelor şi Camera Lorzilor.
Este instituţionalizată existenţa opoziţiei, ce trebuia să-şi asume o serie de funcţii tradiţionale ale
parlamentului şi nu în ultimul rând se modifică procedura parlamentară în scopul asigurării unei
guvernări efective.
Camera Lorzilor
Originea Camerei Lorzilor, ca organism nobiliar, având prerogativa de a-l consilia pe
Rege, trebuie căutată înainte de cucerirea normandă din 1066.
Iniţial, Camera Lorzilor a deţinut o evidentă superioritate faţă de Camera Comunelor
datorită poziţiei privilegiate în raporturile cu Coroana, puterea politica a Camerei Lorzilor
8 Benone Puşcă, Andy Puşca – Drept constituţional Comparat
49
provenind din compoziţia sa socială: marea aristocraţie engleză şi înalţii prelaţi ai Regatului,
legaţi prin interese comune de instituţia regalităţii.
Până la sfârşitul secolului al XVIII-lea, Camera Lorzilor a reprezentat centrul real al
puterii politice, după care rolul său politic s-a diminuat, devenind simbolic, astfel că, în prezent,
puterea politică a parlamentului britanic este concentrată în sânul Camerei Comunelor, fiind
exercitată de aceasta, în strânsă legătură cu programul politic şi interesele partidului de
guvernământ.
Din punctul de vedere al organizării puterilor şi al raporturilor dintre ele, vechile cutume
constituţionale au fost înlocuite cu altele9. Astfel, dacă recrutarea prim miniştrilor se făcea,
conform cutumei, din rândul Camerei Lorzilor, iar miniştrii răspundeau în faţa acesteia, astăzi
răspunderea moniştilor se angajează numai în faţa Camerei Comunelor, iar premierii sunt
recrutaţi dintre deputaţi.
Camera Lorzilor este condusă de Lordul Cancelar, membru al guvernului şi preşedinte al
Curţii Supreme de Apel. Camera Lorzilor poate numi comisii speciale cu caracter temporar
(select committees) însărcinate cu soluţionarea unor probleme concrete ale activităţii Camerei.
De asemenea, Camera Lorzilor serveşte monarhul să-şi facă cunoscută poziţia faţă de programul
Guvernului prin mesajul Tronului. Camera Lorzilor, simbol al dezvoltării constituţionale a Marii
Britanii şi factor decisiv al întăririi încrederii naţiunii engleze în instituţiile sale politice, rămâne
o constantă a vieţii politice, fiind păstrată nu numai în sistemul de guvernare, ca o instituţie
politica adânc înrădăcinată, ci şi în conştiinţa publică.
Camera Comunelor
9 Internet – Noţinuea de executiv şi administraţie publică în principalele sisteme contemporane
50
Camera Comunelor este organismul care concentrează întreaga putere legislativă a
parlamentului. Membrii Camerei Comunelor sunt desemnaţi prin alegeri generale, prin vot
universal.
Camera Comunelor este prezidata de “Speaker”, el însuşi parlamentar ales în această
funcţie de către membrii Camerei. El are sarcina de a conduce dezbaterile din Camera şi de a
veghea la respectarea regulilor de procedură parlamentară ale Camerei.
În Cameră se formează două grupuri parlamentare, fiecare cuprinzând deputaţi aparţinând
unuia dintre cele două partide principale. Fiecare grup parlamentar este condus de un lider.
Partidele politice britanice sunt constituite pe principii stricte de disciplină, astfel ca deputaţii
sprijină activ programul politic al partidului care i-a propus la candidatura. În cadrul Camerei
Comunelor, opoziţiei i se asigură toate condiţiile pentru a critica programul guvernamental,
primul-ministru ca şi pe ceilalţi membri ai Cabinetului. Majoritatea parlamentară este o
susţinătoare a cererilor Guvernului adresate Camerei.
Dreptul de dizolvare al Camerei îl deţine Monarhul dar de fapt acest drept al
Regelui este un drept pur formal, în realitate primul ministru este cel ce solicită acestuia
dizolvarea, iar acesta se conformează.
Camera are atât o funcţie legislativă, cât şi funcţii nelegislative, cum este controlul
exercitat asupra Guvernului. Cât priveşte funcţia legislativă a Camerei Comunelor, aceasta este
dirijată din umbră de către guvern, care utilizează pârghiile parlamentare şi normele stricte ale
disciplinei de partid. Există şi situaţii când Parlamentul abilitează expres Guvernul să adopte
norme cu putere de lege, insă Parlamentul îşi rezerva dreptul de a controla activitatea normativă
a Guvernului, atât prin comisiile sale, cât şi prin crearea cadrului legislativ în care orice
persoană, fizică sau morală, se poate plânge dacă prin actele Guvernului i s-au produs în mod
nejustificat pagube.
51
Ca funcţii nelegislative ale Camerei se poate reţine responsabilitatea miniştrilor în faţa
Parlamentului dar şi puterea bugetară a acestuia, cu toate că în sistemul constituţional britanic
activitatea bugetară poate fi redusă schematic la următoarea formulă: Guvernul solicită fonduri,
Camera Comunelor le acordă, iar Camera Lorzilor aprobă aceasta atribuire.
Deşi sistemul constituţional britanic se bazează pe principiul separaţiei celor trei puteri:
legislativă, executivă şi puterea judecătorească, între acestea există mecanisme constituţionale de
interferenţă, de colaborare şi cooperare în procesul de guvernare.
De pildă, parlamentul numeşte primul-ministru şi pe miniştrii, guvernul exercită iniţiativa
legislativă, comisiile parlamentare verifică activitatea guvernului, deputaţii interpelează miniştrii
etc. O expresie a acestei colaborări între puteri este şi responsabilitatea ministerială care constă
în prerogativa parlamentului de a cere membrilor guvernului să raporteze în faţa acestuia în
legătură cu modul in care îşi îndeplinesc atribuţiile10.
Primul Ministru
Instituţia primului ministru a apărut şi evoluat ca o consecinţă a renunţării monarhului
la dreptul de a conduce personal şedinţele cabinetului.
Instituţia modernă a primului ministru este produsul textului legislativ intitulat “Reform
Act” de la 1832, ce a consacrat obligaţia numirii primului ministru în persoana liderului
partidului majoritar în Camera Comunelor.
10 Tudor Drăgan – op. cit.
52
Prim ministrul are o poziţie dominantă în cadrul guvernului britanic cât şi în viaţa
politică a ţării. Poziţia acestuia este bazată mai mult pe o înţelegere nescrisă decât pe o convenţie
în adevăratul sens al cuvântului11.
Printre atribuţiile primului ministru amintim:
Este lider al partidului său pe tot cuprinsul ţării şi în parlament; este speck-erul Camerei
Comunelor; este responsabil cu desemnarea miniştrilor, ce sunt numiţi de regină cu avizul său;
selectează acei miniştrii ce urmează să constituie cabinetul; prezidează şedinţele cabinetului şi
11 Benone Puşcă, Andy Puşca – Drept constituţional Comparat
53
coordonează în mod direct întreaga politică, dezvoltând şi precizând orientările de principiu pe
care le stabileşte propriul său partid etc.
Primul ministru este cel ce comunică suveranului hotărârile guvernului, este
responsabil pentru o mare varietate de numiri şi exercită un patronaj considerabil.
Monarhia
Monarhul Angliei este un simbol al tradiţiei, doar aparent implicat in viaţa
politică, statutul său corespunzând maximei:
”Regele domneşte, dar nu guvernează”.
El este considerat iresponsabil din punct de vedere politic şi se bucură de o adevărată
imunitate in materie penală si civilă. Aşa- numitul rol politic al monarhului este pur formal,
întrucât acesta se conformează, fie dorinţei guvernului, fie unor cutume în favoarea acestuia.
Astfel, Monarhul are următoarele atribuţii:
1. Desemnarea primului ministru.
Prin aceasta prerogativă a sa, Monarhul desemnează în mod obligatoriu liderul partidului
învingător in alegeri;
2. Sancţionarea legilor.
Cutuma îi recunoaşte acest drept de veto, dar de fapt Regele nu a mai utilizat această
prerogativă a sa de al începutul sec. al XVIII-lea;
3. Prezintă “Mesajul Tronului”.
La deschiderea fiecărei sesiuni parlamentare este prezentat “Mesajul Tronului” de fapt
acest obicei are un rol simbolic fiind o pledoarie în favoarea programului guvernamental al
partidului aflat la putere;
4. Înmânarea ordinelor şi distincţiilor.
5. Dizolvarea Camerei Comunelor.
Această prerogativă a Regelui are un rol formal, practic iniţiativa aparţine primului
ministru, Monarhul conformându-se cererii acestuia, Camera Lorzilor ne putând fi dizolvată;
6. Declararea stării de război şi încheierea păcii.
Prin această prerogativă a sa Monarhul este abilitat să declare stare de război şi să încheie
pacea.
7. Încheierea tratatelor.
Regele are posibilitatea de a încheia tratate cu alte state, atât în calitatea sa de Suveran,
cât şi ca reprezentant al Parlamentului.
8. Recunoaşterea altor state şi guverne.
54
Regele păstrează rolul necontestat de şef al Bisericii anglicane, fiind de asemenea, şef al
Commonwealth-ului britanic.
Opoziţia
Spre deosebire de alte state în Marea Britanie opoziţia are un rol instituţionalizat la fel
ca şi guvernul. Aceasta joacă un rol foarte important în sistemul de guvernământ, fiind o
instituţie ce îndeplineşte în mod esenţial atribuţii pozitive
Referitor la atribuţiile opoziţiei menţionam următoarele: Opoziţia asigură
responsabilitatea continuă cu privire la căile prin care puterile guvernului sunt exercitate; acceptă
responsabilitatea guvernării când electoratul doreşte schimbarea politică; cooperează cu guvernul
în dezbaterea problemelor supuse parlamentului; exprima principiul libertăţii cuvântului în
Marea Britanie12.
Administraţia Locală
Structura modernă a administraţiei locale datează din sec. XIX, ea reprezentând în
foarte mare măsură un produs al noilor condiţii create de revoluţii industriale şi agrare13.
Autorităţile locale cuprind consiliile alese pe trei ani, din rândul cărora o treime se
reînnoieşte anual. Primarul este ales de către consilierii municipali. Acesta îşi îndeplineşte
atribuţiile timp de un an, putând fii reales.
Deciziile consiliului local sunt puse în practică de către diferiţi oficiali şi funcţionari
guvernamentali locali. Aceştia din urmă trebuie să aibă o calificare profesională; tot o dată
aceştia nu pot figura printre candidaţii propuşi pentru alegerea consiliului, trebuie sa fie apolitici
şi imparţiali în exercitarea activităţii lor.
Foştii consilieri locali nu pot deveni funcţionari decât după 12 luni de la expirarea
mandatului.
Consiliile locale trebuie să se reunească de cel puţin patru ori pe an, deşi de fapt
numărul şedinţelor acestui consiliu este mult mai mare14.
Şedinţele consiliului local au forma unor dezbateri pe marginea propunerilor făcute de
comitetele consiliului.
2.2. Economia Marii Britanii
Este statul cu una dintre cele mai dezvoltate economii ale globului în care s-a declanşat
revoluţia industrială. Din punctul de vedere al PIB, Anglia ocupă locul 6 pe mapamond.
Principalele resurse naturale sunt reprezentate de cărbuni, mai ales huilă. Anglia este cea mai
veche producătoare de cărbuni şi cea mai mare producătoare de antracit la momentul de faţă.
12 Benone Puşcă, Andy Puşca – Drept constituţional Comparat13 V.D. Lipman – Local Government Areas, citat de R. M. Punnet,op.cit 14 Benone Puşcă, Andy Puşca – Drept constituţional Comparat
55
Cele mai mari rezerve sunt concentrate în New Castle, Cardiff şi triunghiul carbonifer din Munţii
Penini. O altă parte importantă din bogăţiile solului o reprezintă fierul, petrolul, gazele naturale,
săruri de potasiu şi sare. Petrolul şi gazele naturale sunt transportate prin conducte în marile
porturi unde sunt prelucrate în rafinării. Industria este foarte diversă: metalurgie neferoasă-cupru,
plumb, zinc, aluminiu; construcţii de maşini-Londra, Leeds, Manchester; rafinarea petrolului-
Caryton, Kent, Shell Haven etc, industria petrochimică-Liverpool; siderurgie-Lancashire, Port
Talbot, Sheffield etc; aeronautică-Bristol, Derby, Wight, Coventry etc. În Marea Britanie se
disting trei mari regiuni industriale. Conurbaţia West Midlands care este localizată în partea
centrală având principalul punct la Birmingham unde se produc textile şi autoturisme.
Conurbaţia West Yorkshire unde se produce siderurgie, echipamente industriale, produse
electronice şi electrotehnice. Conurbaţia Manchester-Liverpool unde se fabrică produse chimice,
cauciuc şi utilaje industriale. Agricultura este mecanizată în totalitate dar doar 2,1% din
populaţia activă a ţării lucrează în această ramură a economiei. Cea mai mare regiune agricolă
este Câmpia Londrei unde se cultivă grâu, porumb, orz, ovăz, cartofi, sfeclă de zahăr etc.
Creşterea animalelor se axează pe ovine-ocupă primul loc în Europa şi bovine-locul şase în
Europa. Comerţul, turismul şi sectorul financiar-bancar joacă de asemenea un rol important în
economia Marii Britanii. Marea Britanie exportă produse finite, carburanţi, produse chimice,
alimente, băuturi şi tutun. Ţara deţine 471 de aeroporturi. Există numeroase porturi şi terminale.
Regatul Unit are o economie de esenţă capitalistă (a patra ca mărime din lume), şi este un
centru comercial şi financiar de frunte al lumii. În ultimele decenii, guvernul s-a angajat în
privatizări majore şi a crescut cheltuielile cu protecţia socială.
Agricultura este intensivă, puternic mecanizată şi foarte eficientă după standardele
europene, producând 60% din necesarul de hrană cu doar 1% din populaţia activă. Regatul Unit
deţine mari rezerve de energie constând în cărbune, gaze naturale şi petrol (ultimele două
exploatate din Marea Nordului). Producţia de energie contribuie la PIB cu 10%, una din cele mai
ridicate rate din toate statele industrializate.
Serviciile contribuie la PIB în proporţia cea mai însemnată, îndeosebi serviciile bancare,
de asigurări şi de consultanţă de afaceri. Ponderea industriei continuă să scadă, cu toate că
Regatul Unit rămâne cel mai important fabricant european de armament, produse din petrol,
computere, televizoare şi telefoane mobile. Turismul ocupă şi el un loc important, Regatul Unit
fiind a şasea destinaţie turistică din lume ca popularitate, cu 24 milioane de turişti pe an.
Marea Britanie a devenit în 2007 cel mai mare exportator de echipamente militare din
lume. Marea Britanie a câştigat din exportul de armament 10 miliarde de GBP în 2007, deţinând
astfel o cotă de 33% din exporturile mondiale de armament, peste cota deţinută de Statele Unite.
56
În prezent (iunie 2008), rata şomajului este de 5,3%. Rata şomajului din Marea Britanie
ar putea ajunge la 8% până în 2010, potrivit estimărilor companiei de consultanţă Capital
Economics.
2.2.1. Revoluţia industrială în Marea Britanie
Începând cu secolul al XVIII-lea, Marea Britanie a trecut printr-o transformare progresivă
feudală centrată pe proprietatea asupra pământului, o forţă în era industrială ce lua naştere.
În 1750 Marea Britanie era deja o putere maritimă şi comercială importantă, dar
majoritatea populaţiei trăia încă din agricultură. Activităţile industriale, precum mineritul şi
prelucrarea fierului, se desfăşurau la o scară relativ redusă, iar Londra era singurul oraş cu
adevărat mare. De-a lungul secolelor schimbarea era atât de lentă, încât rămânea aproape
neobservată. Majoritatea oamenilor considerau că viaţa lor face parte dintr-o ordine tradiţională
firească şi nu realizau că sub ochii lor lua naştere o nouă etapă a istoriei.
Această perioadă din istoria Angliei este cunoscută ca „revoluţie industrială”, cu toate că
procesul de transformare a implicat progrese în domenii diferite; multe dintre ele nu aveau nimic
în comun cu procesele industriale, dar acţionau convergent asupra economiei, pro-ducând efecte
atât de spectaculoase încât puteau fi considerate revoluţionare. O serie de invenţii şi descoperiri
au transformat producerea textilelor şi prelucrarea metalelor în industrii recunoscute pe plan
mondial. Noi surse de energie – mai ales motorul cu aburi – au fost valorificate. Exploatarea
cărbunilor a fost „combustibilul” acestei revoluţii, iar creşterea numărului populaţiei a asigurat
forţa de muncă necesară şi o piaţă pentru bunurile produse de industrie.
O revoluţie rapidă a mijloacelor de transport a dus la scăderea costurilor de transport a
materiilor prime şi produselor finite; de asemenea, „revoluţia agriculturii” a pus capăt fricii de
foamete şi a devenit posibilă susţinerea unei populaţii în creştere.
Modificări spectaculoase au avut loc în producţia de textile, datorită unor noi utilaje.
„Suveica zburătoare” a lui John Kay (1733) a făcut procesul de ţesere mai rapid, iar „spinning
jenny” (1767), roata de tors creată de James Hargreaves, a îmbunătăţit procesul de tors.
Acestor invenţii le-au urmat sistemul lui Arkwright (1769) de menţinere a umidităţii în
procesul de fabricaţie; în acţionare se foloseau caii, apa, sau forţa aburilor. Războiul de ţesut
electric inventat de Edmund Cartwright (1785) a dezvoltat procesul de ţesere.
În curând producerea textilelor, o activitate domestică, de mici proporţii până atunci
(oamenii ţeseau şi torceau în casele lor), a fost concentrată în mari fabrici, modificând radical
modul de viaţă al muncitorilor. Producţia de masă a însemnat ieftinirea textilelor, cu im-pact
dramatic asupra industriei. Lâna fusese cel mai important produs de export la Marii Britanii;
acum însă bumbacul câştigase teren, profitând de cererea imensă de îmbrăcăminte uşoară şi
răcoroasă necesară în zonele toride ale Africii şi Asiei. În sudul districtului Lancashire s-au
57
înmulţit filaturile (fabrici uriaşe unde munceau femeile ţesând fire, unde aerul fiind umed şi
îmbâcsit a cauzat diferite boli şi deformaţii) mohorâte ale oraşelor bumbacului. Manchaster şi
Liverpool deveniseră înstărite datorită comerţului cu bumbac, iar vânzările în străinătate aduceau
venituri imense Angliei – reprezentând la un moment dat jumătate din exportul ţării.
Primele manufacturi textile foloseau energie hidraulică, gratuită dar nesigură, deoarece o
secetă putea duce la încetarea lucrului. Folosirea motoarelor cu aburi pentru aţio-narea utilajelor
a fost un pas decisiv pentru producerea textilelor, dar şi pentru întreaga industrie.
Motoarele cu aburi erau folosite încă din secolul al XVII-lea, dar implicau cheltuieli de
funcţionare mari. În 1769, James Watt, un inginer de origine scoţiană, a creat in condensator
capabil să menţină constantă temperatura în cilindrul principal. Această descoperire era extrem
de importantă. În 1774, Watt s-a asociat cu Mathew Boulton şi au început să producă moto-are
cu aburi la fabrica Soho din Birmingham. Efectul asupra industriei britanice poate fi dedus din
faimoasa frază a lui Boulton „Eu vând aici ce întreaga lume îşi doreşte să aibă – putere!”
Fierul a fost un simbol important al revoluţiei industriale din Marea Britanie. În secolul al
XIX-lea fierul era folosit pentru lucruri diverse, ca poduri, vapoare şi locomotive, Palatul de
cristal din Londra şi turnul Eiffel din Paris. Totuşi, în 1700 industria fierului luptă pentru
supravieţuire. Metalul trebuia topit adică încălzit până devenea lichid, astfel încât minereul de
scurgea lăsând în urmă impurităţile. Dar procesul de topire necesita cărbune, ia pădurile Marii
Britanii (din care se obţinea cărbunele) fuseseră în mare măsură distruse, fiind necesare
importuri costisitoare.
Soluţia a fost găsită prin 1709 de Abraham Darby de la Coalbrookdale. Asemenea altor
experimentatori şi-a dat seama de ineficienţa cărbunelui în procesul de topire a metalului; a
descoperit însă că cocsul, mai puţin sulfuros, dădea rezultate excelente. Tehnologia lui Darby a
rămas secretă cel puţin până în anii 1730 şi, în consecinţă Coalbrookdale a înflorit spectaculos.
Un viitor membru al dinastiei Darby, al treilea Abraham Darby; a construit primul pod de fier
peste râul Severn (1779).
Odată secretul aflat, producţia de fier a crescut şi s-au făcut numeroase progrese
tehnologice. Astfel, Watt şi Boulton au folosit prima oară în 1775, motoare cu aburi pentru a da
furnalelor curentul puternic necesar pentru a atinge temperaturi mari – unul din multele exemple
de combinare cu succes a unor invenţii în domeniul industrial. Fabricile de metal au dus la
dezvoltarea unor oraşe ca Birmingham şi Sheffield, iar Marea Britanie realiza în 1850 jumătate
din producţia anuală de fier din lume.
Un element indispensabil procesului de expansiune industrială a fost producţia în cantităţi
mari a cărbunelui. Cocsul era necesar la topirea fierului şi alimentarea motoarelor cu aburi care
acţionau utilaje de producţie, furnale, vapoare şi locomotive. Populaţia în creştere necesita
58
cantităţi mari de cărbune pentru scopuri casnice, în 1798 William Murdock a folosit ulei de huilă
pentru a ilumina lucrările lui Boulton şi Watt din Soho. În 1815, Glasgow şi Londra erau
iluminate cu gaz de huilă.
Din fericire, Marea Britanie dispunea de mari şi bogate depozite carbonifere în
apropierea zăcămintelor de fier. De la începutul secolului al XVIII-lea, motoarele cu aburi erau
folosite pentru a pompa apa din mine, dar erau puţine alte inovaţii. Săparea zăcămintelor de
cărbune rămânea „cea mai grea muncă de pe pământ”, şi întreaga structură a civilizaţiei
industriale a secolului al XIX-lea se baza pe oameni ce munceau din greu sub pământ.
Calitatea proastă a căilor de comunicaţie făcea dificil şi scump transportul bunurilor; până
în secolul al XVIII-lea drumurile erau atât de grele, încât se prefera transportul mărfurilor grele
pe apă. Introducerea taxelor pentru drumuri a avut ca rezultat întreţinerea mai bună a căilor
foarte circulate, tehnicile de construcţie au fost îmbunătăţite de Ack Metcalfe, Thomas Telford,
scoţianul John Mcadam şi alţi constructori.
O importanţă deosebită a avut-o construirea canalelor, care a început cu canalul
Bridgewater (1763), construit de James Brindley pentru a lega minele Ducelui de Bridgewater de
Manchester. Canalul a avut un impact imediat asupra preţului cărbunelui în Manchester (a scăzut
la jumătate) şi a arătat avantajele folosirii canalelor pentru transportul mărfurilor grele,
declanşând o adevărată „manie a canalelor”.
Această „manie” a durat până în 1830, când reţeaua de canale a Marii Britanii era mai
dezvoltată decât cea de drumuri. Dar perioada de glorie a canalelor a fost scurtă , deoarece
acestea au intrat în competiţie cu locomotivele cu aburi. După experimentele iniţiale, realizate de
Richard Trevathick şi alţii, prima cale ferată publică – de la Stockton la Darlington – a fost dată
în funcţiune în 1825. Inginerul care a construit-o, George Stephenson, a realizat şi faimoasa
„rachetă”, cea mai performantă locomotivă care a circulat pe linia construită ulterior de la
Liverpool la Machester.
În 1850, erau nu mai puţin de 10.000 km de linii de cale ferată, folosite pentru transportul
de călători şi de mărfuri, la viteze de neimaginat. Un alt triumf al epocii motorului cu aburi l-a
constituit dotarea vapoarelor cu motoare; în 1833 vasul canadian Royal William a făcut prima
călătorie transatlantică cu ajutorul unui motor cu aburi.
La mijlocul secolului al XIX-lea devenise clar că revoluţia industrială provocase
schimbări majore şi transformase Marea Britanie în „atelierul întregii lumi”. Acest statut a fost
celebrat în 1851 prin Marea Expoziţie organizată, în Hyde Park, într-o construcţie de metal şi
sticlă numită Palatul de cristal – un adevărat simbol al puterii industriale al acestei naţiuni.
Cu ajutorul ştiinţei moderne, ţara lui Newton aplică maşinismul la manufacturi şi
porneşte Revoluţia Industrială pe plan mondial. În acelaşi timp, Britania a populat şi a dat legi
59
Americii de Nord şi, după ce a pierdut cele 13 colonii, a reconstituit un al doilea imperiu, mai
larg răspândit şi mai vast.
Aceste ultime secole d bunăstare materială şi de conducere corespund perioadei celei mai
mari realizări intelectuale. În ciuda unor Bred, Roger Bacon, Chancer şi Whycliffe, contribuţia
Britaniei la ştiinţa şi literatura medievală este mică, în comparaţie cu aria creaţiei sale
intelectuale din vremea lui Shakespeare încoace. Epoca în care Londra a devenit centrul maritim
al Globului, brusc lărgit, a fost de asemenea epoca Renaşterii şi a Reformei – mişcări de
dezvoltare intelectuală şi de autoafirmare individuală, care s-au dovedit a fi mai potrivite
britanicilor decât multor alte popoare – şi pare să fi emancipat geniul insular.
În sfera politicii pure, Britania este vestită ca mamă a parlamentelor. Răspunzând
instinctului şi temperamentului poporului său, ea a dezvoltat, în decursul veacurilor, un sistem
care împăca trei lucruri: eficienţa puterii executive, controlului poporului şi libertatea
individuală. Britania se ghidează în timpul revoluţiei industriale după principiul proclamat de
conducătorii ei „politica britanică este comerţul britanic”, principiu care va sta în picioare peste o
sută de ani.
2.2.2. Mineritul şi Industria energetică
Cu toate ca exploatarea miniera este in regres, totuşi producţia anuala de cărbune
depăşeşte 42 milioane de tone. Din totalul de energie consumata numai 8,5% este acoperita de
carbune,76% se obţine din ţiţei şi din gaze naturale,15,5% din energia nucleara.
Hidrocentralele au un rol important in asigurarea necesarului de energie electrica a
Scoţiei si a Tarii Galilor. . Râurile cu debite importante au permis construcţia hidrocentralelor
care asigură energia electrică în Scoţia şi Ţara Galilor.
O altă resursă energetică importantă sunt cărbunii, a căror exploatare încă din evul mediu
a condus la apariţia revoluţiei industriale. Anglia mai dispune de petrol (locul 3 în Europa, după
Rusia şi Norvegia) şi gaze naturale. Exploatarea lor din Marea Nordului se face prin instalaţii
moderne .Prin conducte ele sunt transportate spre rafinării, în porturi, unde se prelucrează în
întreprinderi petrochimice şi transformate în combustibili, îngrăşăminte, mase plastice,
medicamente, detergenţi, etc. Din totalul energiei consumate 76% se obţine din ţiţei şi gaze
naturale, iar 8,5 % din cărbune.
2.2.3. Agricultura
In agricultura lucrează mai puţin de 2% din forţa de munca existenta. Pământuri arabile
se găsesc in East Midlands(partea de set a Angliei centrale)East Anglia (partea aflata la nord de
Londra a Angliei de sud)si pe câmpia Fen. In ţinuturile joase si umede, in zonele cu clima blânda
60
din vestul tarii, se cultiva grâu, orz, cartofi si sfecla de zahar. Creşterea oilor si a vitelor pentru
producţia de carne se desfăşoara in zonele deluroase. Forţa de muncă ocupată în agricultură
atinge cam 2% din populaţia activă, având în vedere gradul înalt de mecanizare. Deficitul de
produse agricole este acoperit prin importuri. O altă activitate tradiţională este pescuitul. Zona
unde se cultivă zarzavaturi este cea din jurul Belfastului.
2.2.4. Pescuitul si pădurile
Din cauza pescuitului intensiv si a concurentei extreme, pescuitul înregistrează un regres,
dar încă este de importanta vitala in activitatea unor porturi ca Aberdeen, Peterhead, Grimsby,
Newlyn,si Fleetwood. Jumătate din păduri, care acoperă 10% din suprafaţa ţării, se afla in
proprietatea satului.
Tot în regres se află şi pescuitul, din cauza concurenţei internaţionale şi a exploatării
nemiloase a acestei resurse de-a lungul timpului. Această activitate este vitală pentru porturi mai
mici ca Aberdeen, Peterhead, Grimsby, Newlyn, Fletwood.
2.2.5. Industria
Marea Britanie este o tara puternic industrializata, industria prelucrătoare cuprinzând
34% din forţa de munca. Jumate din aceasta lucrează in industria metalurgica si producţia de
vehicule: maşini si utilaje. Din industria prelucrătoare rezulta 24% din PIB. Sunt in plina
dezvoltare ramurile sau utilizatoare a tehnicii de vârf, dar regresează ramuri industriale mai
vechi, tradiţionale, ca producţia de oteluri si industria textila. Tot mai mulţi îşi găsesc de lucru in
sectorul de servicii. Un loc important îl ocupa si construcţiile. Ramurile industriale tradiţionale
ca producţia de textile şi oţeluri cedează locul ramurilor producătoare sau utilizatoare de tehnică
de vârf. Industria construcţiilor ocupă un loc important, iar sfera serviciilor se lărgeşte oferind tot
mai multe locuri de muncă.
Industria constructoare de maşini produce autovehicule, avioane, utilaj petrolier, maşini
textile, etc. Alte industrii bine reprezentate sunt industria chimică şi cea farmaceutică. Industria
alimentară prelucrează resursele agricole proprii sau obţinute din importuri. Bumbacul importat
este prelucrat în Manchester, aflat pe primul loc în lume în domeniu.
2.2.6. Transporturile
Din transporturile de persoane 90% se desfăşoară pe drumurile publice, din transporturile
de mărfuri 82% (luând in calcul si transportul de combustibil).Lungimea totala a drumurilor cu
înveliş rigid este de 362.357km(din care 3147 km autostrăzi).Lungimea cailor ferate este de
37740km.Tunelul de sub Canalul Mânecii are o lungime de 49.94km, s-a inaugurat in mai 1994
si face legătura in Folkestone-Anglia si Calais- Franţa. Se înregistrează o creştere in transportul
61
aerian intern si internaţional. In 1993 peste 89 milioane calatori au utilizat aeroporturile
britanice, iar transportul de mărfuri a depăşit 2 milioane de tone. Aeroporturile britanice sunt
utilizate anual de peste 90 milioane călători şi pe aici se vehiculează 2 milioane tone mărfuri
anual.
2.3. Drumul Marii Britanii în Uniunea Europeană
Dintre marile tari ale Europei occidentale , Marea Britanie este singura care si-a păstrat
instituţiile antebelice. In fruntea unui Cabinet de Uniune Naţionala din 1940 Churchill îşi
condusese tara către spre victorie cu preţul unor grele sacrificii. Rezervele se ridica doar la 500
62
de milioane de lire fata de o datorie de 3,5 miliarde mai ales către Statele Unite si
Commonwealth.
La alegerile din 1945 teama de o revenire la perioada de criza si de şomaj dintre cele
doua războaie va domina. Astfel conservatorii se bazează pe prestigiul lui Churchill iar laburiştii
pe raportul Beveridge din 1942 prin care s-ar instaura un " Stat providenţial " prin care ar trebui
sa i se asigure fiecărui cetăţean bunăstare " din leagăn pana in mormânt ". Astfel Atlle devine
prim- ministru datorita unei victorii zdrobitoare 393 de mandate din 540, laburiştii fiind votaţi de
clasa muncitoare dar si de majoritatea clasei de mijloc15.
Laburiştii fac reforme in economie, naţionalizând Banca Naţionala si industria miniera
(1946), transporturile si telecomunicaţiile (1946-1947), gazul si electricitatea (1947-1948),
siderurgia (1949). In domeniul social, au creat Asigurarea Naţionala care acoperea riscurile de
boala, accidentele, şomaj, un serviciu medical gratuit. Insa costul acestor masuri sociale
agravează dificultăţile financiare ale tarii. India îşi proclama independenta in 1947 si situaţia se
înrăutăţeşte, lira se devalorizează in 1949 iar dependenta fata de Statele Unite este tot mai mare.
Cu toate acestea laburiştii câştiga alegerile din 1950. Insa slaba lor majoritate si
dezbinările interne îl determina pe Atlle sa provoace noi alegeri in 1952.Scrutinul majoritar cu
un singur tur si inegalitatea circumscripţiilor joaca o festa laburiştilor care, cu 200 de mii de
voturi mai mult decât conservatorii obţin cu 26 de deputaţi mai puţin. Conservatorii revin deci la
putere, pe care o vor păstra timp de 13 ani sub conducerea lui Winston Churchill (1951-1955),
Anthony Eden (1955-1957), Harold Macmillan (1957-1963), Alex Douglas-Home (1963-1964).
In domeniul economic, conservatorii nu vor repune in discuţie moştenirea laburista,
denaţionalizând numai siderurgia (1953) si transporturile rutiere (1956). Mult mai atenţi la
respectarea regulilor ortodoxiei financiare, ei nu ezita sa frâneze uneori dezvoltarea economica
printr-o politica deflaţionista dusa cu scopul de a menţine precarul echilibru al balanţei de plaţi
si paritatea lirei sterline. Astfel Marea Britanie cunoaşte un proces de creştere economica cu dinţi
de fierăstrău (Stop and Go), progresând mai lent decât "Europa celor sase".
In domeniul social, reformele laburiste beneficiind de un larg consens, conservatorii se
mulţumesc doar sa le amelioreze funcţionaeză si sa controleze mai bine costurile serviciilor
sociale instaurate de guvernul Atlle , care se dovedise costisitoare din punct de vedere electoral.
Nivelul general de trai se ridica considerabil: Marea Britanie conservatoare pare sa fie in marş
spre " societatea abundentei ", in ciuda câtorva puncte slabe: stagnarea industriilor tradiţionale,
regiuni care rămân in afara avântului general, deteriorarea balanţei de plaţi.
Primele planuri britanice pentru retrasarea Harţii Europei după război nu au avut efectul
aşteptat printre puterile egale. Ernest Bevin, Ministrul de Externe al Guvernului laburist din 15 Pierre Milza/Serge Berstein, Istoria secolului XX. 1945-1973. Lumea intre razboi si pace. Ed All, Bucuresti, 1998, p. 272
63
1945-1951 a urmărit " politica puterii a treia " 16(third power policy) care însemna ca Marea
Britanie este independenta si egala cu Statele Unite intr-un sistem vestic de alianţa anti-
comunista. In 1950 Ministrul de Externe al Franţei a iniţiat CECO (Comunitatea Economica a
Cărbunelui si Otelului) statele care au format-o fiind Franţa, Germania, Italia, Belgia, Olanda si
Luxemburg. In ciuda faptului ca Marea Britanie avea o industrie a cărbunelui si oţelului
dezvoltata, o cooperare cu CECO nu a reprezentat un avantaj tactic din multiple motive : Marea
Britanie nu avea aceleaşi puternice interese in controlarea Germaniei. Franţa pe de alta parte
avea " o frica obsesiva " fata de vecinul ei estic si avea dorinţa de al controla , care era
imposibil pe cale militară. Marea Britanie încă făcea jumătate din comerţ cu Imperiul-
Commonwealth. O cooperare de durata intre Franţa si Germania nu i se părea realizabila. Ideea
pierderii suveranităţii i se părea de neconceput , iar relaţiile sale cu Statele Unite i se păreau
foarte importante.
Statele Unite au primit călduros ideea " celor sase ", pentru ca erau interesate ca Europa
sa fie stabila, astfel fiind o partenera de încredere împotriva ameninţării comuniste. Planurile
pentru construirea unei armate comune a " celor sase ", Comunitatea Europeana de Apărare nu a
fost ratificat datorita faptului ca francezii se temeau de ideea reînarmării germane intr-un timp
atât de scurt de la război si nu doreau sa renunţe la controlul asupra forţelor lor armate. In
acelaşi timp Marea Britanie nu a putut rezolva criza Canalului Suez din 1956 astfel pierzându-si
reputaţia de actor de încredere pe scena mondiala.
In 1952 prim-ministrul conservator Anthony Eden a dat un motiv pentru scepticismul sau
in privinţa participării Marii Britanii intr-o Europa federala" [...] asta e ceva ce ştim pana in
adâncul oaselor ca nu o putem face " . Marea Britanie se temea de un superstat european. Nu a
putut sa-si păstreze influenta in Egipt, pierderea controlului Canalului Suez, principala conexiune
intre Europa, Orientul Mijlociu si sudul Asiei a însemnat un pas înapoi in reprezentarea
intereselor vestice in Orientul Mijlociu, nevoia statutului de partener al Statelor Unite a crescut,
iar CECO se pronunţa ca fiind noul punct de referinţa in Europa. Având îndoieli cu privire la
relaţiile strânse propuse de Monnet si Shuman Marea Britanie s-a decis in schimb sa susţină o
cooperare mai laxa, Numita Asociaţia Europeana a Liberului Schimb(AELS)
Având drept obiectiv liberul schimb mai degrabă decât integrarea politica, AELS a fost
înfiinţată in ianuarie 1960, prin semnarea Convenţiei de la Stockholm de către Austria, Marea
Britanie, Danemarca, Norvegia, Portugalia, Suedia si Elvetia. Spre deosebire de clauzele
contractuale ale CEE, statutul de membru era voluntar si nu implica alte instituţii in afara de
Consiliul de Miniştri care se reunea de 2, 3 ori pe an, precum si un grup de reprezentanţi
permanenţi, asistaţi de un mic secretariat înfiinţat la Geneva.
16 John W. Young, Britain and European Unity, 1945-1992, Basingstoke, Ed Palgrave Macmillan, 1993, p. 15
64
AELS a contribuit la reducerea tarifelor, dar a obţinut realizări mici pe termen lung, in
special din cauza ca mulţi dintre membrii săi făceau comerţ mai mult cu CEE decât cu partenerii
din AELS. Marea Britanie a realizat rapid ca influenta politica in Europa era exercitata de CECO
si nu de AELS, precum si ca ea însăşi risca izolarea politica daca rămânea in afara CEE.
Organizaţia CEE funcţiona într-adevăr, statele membre realizaseră un progres economic
si politic impresionant, iar industria Marii Britanii dorea acces la bogata piaţa CEE. Marea
Britanie cu tot mai multe colonii care devin independente si performantele sale economice
crescând foarte lent a realizat ca daca nu se alătura CEE poate fi o pierdere pe termen lung.
Astfel Regatul Unit sub şefia prim-ministrului conservator Harold Macmillan si-a depus
candidatura in august 1961 la 15 luni de la crearea AELS.
După decizia Marii Britanii de a deveni un membru al CEE, din perspectiva tarii asupra
negocierilor, chiar daca statutul de membru ar fi fost acceptat pe loc, ar fi fost dezavantajata.
Britanicii s-ar fi alăturat unei alianţe a cărei tratate erau deja realizate. Ar fi trebuit sa
accepte acele tratate fără un " trade mark " Britanic. Uzura puterii favorizează întoarcerea
laburiştilor, învingători in alegerile din 1964, a căror slaba majoritate va fi consolidata doi ani
mai târziu cu ocazia unor alegeri anticipate. Adeptul unui socialism moderat si realist, noul lider
al partidului laburist, Harold Wilson, va guverna de o maniera foarte pragmatica in domeniul
economic ca si in politica externa. Încă de la sosirea lor la putere, laburiştii se găsesc intr-o grava
criza financiara, care le monopolizează eforturile in detrimentul aplicării programului lor, care
prevedea in principal modernizarea industriei.
Enormul deficit al balanţei de plaţi lăsat de conservatori determina guvernarea lui Wilson
sa ia masuri energice(suprataxe pe importuri, politica deflaţionista...) care vor frâna expansiunea
economica si vor nemulţumi sindicatele, fără totuşi a putea evita o devalorizare a lirei sterline, cu
14,3% in noiembrie 1967. Absenta marilor reforme structurale cu excepţia renaţionalizării
siderurgiei in 1966-1967), eşecul unei noi cereri de admitere in Piaţa Comuna in decembrie 1967
in fata unui nou veto francez antrenează o scădere de popularitate a guvernului laburist, care pe
de alta parte este nevoit sa facă fata unor noi violente tulburări in Irlanda de Nord in toamna
anului 1968 .
In afara de scepticii britanici aderarea a fost blocata de puterile Europene, in special de
preşedintele Franţei de Gaule. El ca si alţii, vroiau o Europa egala economic cu Statele Unite, si
independenta militar de aceasta. Îngrijorarea in legătura cu legătura puternica dintre Londra si
Washington a fost confirmata afacerea Polaris. Neputând sa-si dezvolte un program nuclear
Marea Britanie, a cumpărat rachete polaris de la Statele Unite, astfel " supărându-l " pe de
Gaule si făcând aderarea imposibila pe termen scurt. Acesta plănuia o CEE axata pe Franţa si
Germania, si vedea Marea Britanie ca pe un rival pentru influenta franceza in comunitate.
65
Monnet insa era dornic ca Marea Britanie sa devină membru, încercând chiar sa-l
convingă pe cancelarul Germaniei, Konrad Adenauer. Acesta insa împărtăşea anglofobia lui de
Gaule Comportamentul arogant si agresiv al Marii Britanii in timpul viitoarelor negocieri au
făcut ca cererea sa-i fie din nou respinsa, acum opunându-se si Germania.
" La conferinţa sa de presa de Gaule nu a restricţionat intrarea Britaniei pentru totdeauna,
dar a atacat insistenta extraordinara si graba lui Harold Wilson (Prim-ministru 1964-70, 74-76)
in căutarea acceptării si credea ca Marea Britanie nu vroia statutul de membru decât pentru a
putea sa-si compenseze slăbiciunea[...]a fost pusa presiune mare pe germani ca sa ajute Marea
Britanie sa intre in Europa. Brown (George Brown, Ministru de Externe 1966-68) s-a plâns chiar
patetic lui Willy Brandt, care era in vizita in Britania, ' Willy, trebuie sa ne bagi ca sa putem lua
şefia CEE.' In ciuda unei asemenea arogante naive, Consiliul de Miniştri al CEE a căzut de acord
pe 19 decembrie 1967 ca cererea Marii Britanii nu poate fi luata in considerare. "
După demisia lui de Gaule din 1969, Marea Britanie a aplicat pentru a treia oara, de
aceasta data solicitarea fiindu-i acceptata, împreuna cu cea a Irlandei si Danemarcei. Învingători
in alegerile din 1970, conservatorii, sub direcţia lui Edward Heath, se străduiesc sa relanseze
expansiunea economica printr-o politica neo-liberala. Insa gravitatea situaţiei economice
determina noul guvern sa intervină intr-o maniera adeseori dirijistă (naţionalizarea sectorului
aeronautic de la Rolls0Royce in 1971) si sa se integreze in Piaţa Comuna, după semnalul pozitiv
acordat de Georges Pampidou.
Abia in in anul 1973, Marea Britanie a devenit membru al CEE. Aceasta opţiune
europeana survine in plina criza politico-sociala, guvernul Heath ciocnindu-se de puternicul
sindicalism britanic. Numeroasele greve agita tara pana la marea încercare de forţa dintre Trade
Unions si guvern (sfârşitul lui 1973-inceputul lui 1974) când in fata ameninţări unei greve pe
termen nelimitat a minerilor, Heath este nevoit sa dizolve Camera Comunele.
Chiar si atunci, dezacordurile dintre pro-europeni si euro-scepticii din clasa politica au
făcut un referendum in 1975 pentru a decide asupra acestei probleme. Referendumul a confirmat
calitatea de membru cu o medie DA-NU de 67,2 la 32,19.
Cu toate ca toate partidele politice au fost de acord cu statutul de membru al CEE in 1973
contradicţiile au fost lămurite odată pentru totdeauna printr-un referendum in 1975. Britanicii au
părut sa fie " un partener ciudat [...], căutând sa-si promoveze interesele izolându-se de celelalte
state membre" , in Europa sub şefia prim-ministrului Edward Heath si succesorii săi. Marea
Britanie părea in principal interesata de beneficiile sale si nu de întărirea instituţiilor. Legătura
transatlantica, era încă prioritara in viziunea următorilor prim-miniştri, deci încă unul din multele
motive care arata egocentrismul Britanic.
66
Guvernul laburist s-a opus Uniunii Monetare care a fost aprobata la Bruxelles in 1978
deoarece considera Europa un " club capitalist " fără interese in politica sociala si nu numai ca nu
au vrut sa intre in Uniune ci chiar au decis sa se retragă din Comunitate in 1983.
In fruntea conservatorilor victorioşi in alegerile din mai 1979 Margaret Thatcher, îşi
impune puternica sa personalitate care ii va atrage prenumele de " doamna de fier " . Thatcher
este adepta liberalismului cvasi absolut, acţiunea guvernului trebuind sa se orienteze la controlul
monedei. Aceasta schimbare de orientare a politicii economice se manifesta mai ales printr-o
tentativa de restructurare industriala (de naţionalizări, închiderea înterprinderilor nerentabile...) si
printr-o atitudine foarte ferma fata de sindicat.
Margaret Thatcher era cunoscuta ca unul din cei mai puternici opozanţi ai unei viitoare
integrări europene, chiar daca a susţinut statutul de membru in 1975 pe când era in opoziţie.
Odată ajunsa la putere a redus contribuţia la Fondul European Comun la care Marea Britanie era
un contribuitor principal. Thatcher a venit cu o noua politica de suveranitate si a reînnoit relaţiile
cu Statele Unite.
Cu toata opozanta care o caracteriza, totuşi a fost de acord cu Piaţa Comuna si cu Actul
Unic European (AUE).
Odată cu Tratatul de la Maastricht din 1991, Comunitatea Europeana a căzut de acord
pentru un sistem de apărare si o politica externa comuna si mai puţine controale vamale intre
tarile membre. A fost introdus noul termen de Uniune Europeana si încă odată Marea Britanie s-
a opus. Bugetul comunitar trebuia sa fie mărit, ceea ce însemna plaţi mai mari din partea tuturor
statelor membre si era nevoie de noi instituţii supranationale iar cele vechi trebuiau întărite, ceea
ce însemna transferul suveranităţii spre Bruxelles si Strasbourg.
O alta problema era acordul spre o Uniune Monetara Europeana, cu o singura moneda ca
ţinta. Renunţarea la lira sterlina si sa se subordoneze unei bănci centrale era inimaginabil pentru
Thatcher si succesorul sau, John Major. El a mers pe o politica care se împotrivea " retragerii de
suveranitate ".
Thatcher a încercat renegocierea tratatelor si la fel ca predecesorii săi laburişti din urma
cu 10 ani a discutat retragerea din Uniune. Se ştia ca Thatcher avea o relaţie puternica cu
Washington-ul si o relaţie speciala cu preşedintele Ronald Reagan, sub şefia lui Major acestea nu
au mai putut fi menţinute. Când Guvernul Conservator a fost înlocuit de cel Laburist sub
conducerea lui Tony Blair, guvernele Europene sperau la o politica pro-europeana din partea
acestuia.
Evenimentele recente in jurul Cruciadei Americane împotriva terorismului si războiul din
Irak au arătat cat de puternice au rămas relaţiile anglo-americane, cu Marea Britanie fiind una
din putinele tari europene care s-au alăturat alianţei împotriva "axei răului".
67
Răceala Marii Britanii cu care tratează orice proiect de unitate europeana este bazata pe
motive istorice si culturale si care sunt puternic înrădăcinate in conştientul clasei politice cat si a
populaţiei. Ideea ca Europa este o ameninţare a graniţelor de neclintit a Regatului Unit vine din
experienţa declinului Imperiului Britanic in o perioada de mai puţin de o generaţie. Ideea de
imperiu a devenit un obstacol mai puţin influent in drumul spre Europa. Dar euro-scepticii din
clasa politica considera Europa o ameninţare pentru modul in care Marea Britanie îşi desfăşoară
politica si economia. Clasa politica din arhipelag a avut mereu o politica rece fata de Comunitate,
mai întâi socialiştii priveau oarecum cu neîncredere capitalismul european, apoi conservatorii au
pus la îndoiala proiectul CEE si chiar au ajuns sa " dispreţuiască si sa deteste tot ce este european
" , pentru ca, "numai lucruri rele [...] au venit din Europa. "
Un alt aspect este relaţia vitala a Marii Britanii cu Statele Unite, care cu toate ca au
existat momente de impas, in secolul XX a fost întotdeauna o contragreutate pentru Europa.
Prim- miniştrii Marii Britanii au avut tendinţa sa vadă Marea Britanie la mijloc, deseori in
favoarea Statelor Unite, dar evitând mereu sa facă o alegere.
Britanicii sunt de acord cu politica Comunităţii Europene doar daca ii avantajează, in caz
contrar ei duc o politica distanta, încearcă sa negocieze si aşteaptă un compromis favorabil din
partea celorlalte state membre.
Marea Britanie după cel de-al Doilea Război Mondial a fost scena schimbărilor de
guverne intre laburişti si conservatori, fiecare parte iniţiând reforme si curăţând "mizeria" lăsata
in urma de guvernarea precedenta. Din acest motiv tara a fost măcinata de crize politice,
economice si sociale si s-a putut ajunge la o oarecare stabilitate abia spre sfârşitul anilor 80'
începutul anilor 90'.
Chiar si astăzi " întrebarea in legătura cu prioritatea de a fi pentru Europa sau America a
rămas nerezolvata si împărţită in doua de ambele partide cat si de opinia publica. "
La începuturile CECO, statele membre nu aveau nevoie de Marea Britanie. Astăzi
Uniunea Europeana cu 27 de state si aproape 500 de milioane de locuitori, zona de piaţa cea mai
populata din lume, are nevoie de Marea Britanie ca una din puterile economice europene, si nu in
ultimul rând un contribuitor net. Viitorii prim-miniştri o sa trebuiască sa se decidă daca o sa
poată sa-si permită sa fie la fel de rece fata de Europa si sa urmeze aceeaşi cale excepţionala.
68
CONCLUZII
Pe harta Europei, Marea Britanie s-a impus ca o putere de a cărei decizie trebuia să se
ţină cont. Chiar dacă nu s-a impus extinzându-se pe continent ca Imperiu în sensul strict al
cuvântului, Anglia a creat un Imperiu comercial şi a sprijinit statele de pe urma cărora a avut
mereu de câştigat. Imperiul colonial al Marii Britanii extins în cele mai îndepărtate colţuri ale
mapamondului i-a adus puterea financiară cu care şi-a permis să facă orice. Englezii sunt oameni
pragmatici, ei au intervenit de-a lungul istoriei doar acolo unde le-a dictat interesul spre binele şi
prosperitatea ţării lor.
69
70
BIBLIOGRAFIE
2. Berstein, Serge, Milza, Pierre, Istoria Europei, vol. 4, Iaşi, Institutul European, 1998. [ISBN:
973-611-005-2]
3. Grierson, Edwars, The imperial dream: The British Commonwealth and Empire: 1775-1969,
Durham, 1973.[ISBN: 0002114119]
4. Hearder, H., Europe in the nineteenth century, 1830-1880, Longman, f.a.
5. Lord Elton, Imperial Commonwealth, London, Collins, 1945.
6. McDonough, Frank, Imperiul Britanic: 1815-1914, trad. Radu Săndulescu, Bucureşti, Ed.
All, 1998.
7. Mureşan, Camil, Imperiul Britanic – scurtă istorie, Bucureşti, Ed. Ştiinţifică, 1967.
8. The New Cambridge Modern History, vol. XI (1870-1898), ed. F. H. Hinsley, Cambridge,
University Press, 1978.
9. Williamson, James A., The foundation & growth on the British Empire, London, MacMillan,
1946.
10 .Benone Puşcă, Andy Puşcă – Drept constituţional Comparat
11. Benone Puşcă, Andy Puşcă – Drept constituţional şi instituţii politice
12. Piţurcă – Politologie - Introducere în studiul politologiei
13. Ovidiu Trasnea - Probleme de sociologie politica, Editura Politica, Bucuresti,
14. Ovidiu Trăsnea - Filosofia politică, Ed. Politică Bucureşti
15. Herman Haller – Ştiinţa Politică
16. Phillipe Ardant – Institutions politiques et Droit Constitutionnel
17. Tudor Drăgan – începuturile şi dezvoltarea regimului parlamentar în România până în 1916
18. Tudor Drăgan – op.cit.
19. Victor Duculescu, Constanţa Călinoiu, Georgeta Duculescu – Drept constituţional comparat.
20. V.D. Lipman – Local Government Areas, citat de R. M. Punnet,op.cit
21. Genoveva Vrabie –Drept Constituţional.
22. Gamble, Andrew, Between Europe and America. The future of British Politics, Ed.
Palgrave Macmillan Basingstoke, 2003.
23. Maurois, Andre, Istoria Angliei. Vol. II, Ed. Orizonturi, Bucuresti, 2006, p. 189
24. Mccormick, John, Sa intelegem Uniunea Europeana, Ed. Codecs, Bucuresti, 2006.
25. Milza, Pierre/Serge Berstein, Istoria secolului XX. 1945-1973. Lumea intre razboi si pace.
Ed All, Bucuresti, 1998.
26. Milza, Pierre/Serge Berstein Istoria secolului XX. Vo.l II. In cautarea unei noi lumi , Ed All,
Bucuresti, 1998
27. Young, John W. , Britain and European Unity, 1945-1992, Basingstoke, Ed Palgrave.
71