UNIVERSITATEA SPIRU HARET
FACULTATEA DE MANAGEMENT FINANCIAR CONTABIL CONSTANŢA
PROGRAM DE STUDII: MANAGEMENT
METODOLOGIA CERCETĂRII
STIINTIFICE ÎN MANAGEMENT – Suport de curs –
An universitar 2014 - 2015
Conf.univ.dr. Iuliana PÂRVU
INTRODUCERE
Includerea în planul de învătământ al programului de studii Management a cursului Metodologia
cercetării stiintifice în management are rolul de a familiariza studentii cu exigentele cercetării stiintifice
economice în general si ale cercetării în domeniul managementului în special, contribuind la formarea
obisnuintei de a munci organizat si de a-si manifesta creativitatea, simtul analitic si curajul de a aborda în
mod original fenomenele manageriale. Astfel, utilitatea cursului se justifică din perspectivă epistemică,
prin faptul că disciplina contribuie la cristalizarea unei conceptii economice moderne si la cunoasterea
instrumentelor utilizabile în cercetarea stiintifică economică, fapt care permite cercetarea în profunzime a
realitătilor economice nationale si mondiale. Totodată, studiul disciplinei Metodologia cercetării
stiintifice în management contribuie la dezvoltarea capacitătii absolventilor de a studia riguros si de a
aborda interdisciplinar aspectele stiintifice nou întâlnite pe parcursul vietii active.
Disciplina se studiază în anul doi, pentru ca studentii să-si însusească principiile si conceptele
gândirii manageriale în urma parcurgerii cursului Management general. Pornind de la acestea se vor
studia metodele si tehnicile cantitative si calitative folosite în cercetarea stiintifică economică, în special
în scopuri aplicative.
Obiectivele cursului
Cursul Metodologia cercetării stiintifice în management are ca obiectiv general însusirea
principiilor metodologice ale cercetării stiintifice în domeniul managementului si dezvoltarea capacitătii
de aplicare a acestora cu ocazia elaborării, redactării si sustinerii publice a lucrărilor stiintifice în
domeniul economic. Astfel, studentii îsi vor completa cunoştinţele economice şi abilităţile necesare
adaptării cerinţelor impuse de competiţia pe piaţă muncii.
Pornind de la acest obiectiv general disciplina urmăreste atingerea unor obiective specifice legate
de întelegerea specificului muncii de cercetare stiintifică precum si a principiilor si mecanismelor de
organizare si coordonare a unor astfel de activităti si de asimilarea metodelor cantitative si calitative de
evaluare si explicare a fenomenele manageriale, pentru a dezvolta, pe această bază, noi produse ale
cercetării.
Competenţe conferite
După parcurgerea acestui curs, studentul va avea cunoştinţe şi abilitaţi privind:
- Capacitatea de a identifica si de a dezvolta diverse tehnici, metode, metodologii manageriale pe
care literatura de specialitate le prezintă ca determinante pentru cresterea nivelului de eficientă al firmei
si a capacitătii de a le evalua critic în scopul determinării variantei optime ce poate fi aplicată;
- Formarea deprinderilor de utilizare a metodelor si tehnicilor cantitative si calitative de studiu a
situatiilor organizationale;
- Atitudine corectă din punct de vedere stiintific si tehnic fată de utilizarea metodelor si tehnicilor
specifice stiintei managementului.
- Capacitatea de a elabora, redacta si sustine public lucrări ce explică în mod stiintific fenomene de
natură managerială;
- Capacitatea de a identifica oportunităţile de formare continuă şi de valorificare eficientă a
resurselor şi tehnicilor de învăţare pentru propria dezvoltare;
- Asimilarea unor norme privind disciplina muncii specific manageriale.
Resurse şi mijloace de lucru
Cursul dispune de un manual scris, supus studiului individual al studenţilor, precum şi de
material publicat pe Internet sub formă de sinteze, teste de autoevaluare, studii de caz, aplicaţii,
software utile, necesare întregirii cunoştinţelor practice şi teoretice în domeniul studiat. În prezentarea
cursului sunt folosite echipamente audio-vizuale, metode interactive şi participative de antrenare a
studenţilor pentru conceptualizarea şi vizualizarea practică a noţiunilor predate.
Structura cursului
Cursul este compus din trei unităţi de învăţare:
Unitatea de învăţare 1. METODOLOGIA CERCETĂRII STIINTIFICE.
CONTINUT, TRĂSĂTURI, PARTICULARITĂTI
Unitatea de învăţare 2. DOCUMENTAREA ÎN REALIZAREA LUCRĂRILOR
DE CERCETARE STIINTIFICĂ
Unitatea de învăţare 3. REDACTAREA SI SUSTINEREA PUBLICĂ A
LUCRĂRILOR DE CERCETARE STIINTIFICĂ
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 1
METODOLOGIA CERCETĂRII STIINTIFICE. CONTINUT, TRĂSĂTURI,
PARTICULARITĂTI
1.1. Cercetarea stiintifică în economie – Metode, forme, principii
Dezvoltarea societăţii actuale este dependentă de cercetarea ştiinţifică şi de dezvoltarea
tehnologică, acestea ocupând, alături de educaţie, un rol central care asigură progresul şi implicit
bunăstarea. Dacă la reuniunea de la Lisabona, din anul 2000, s-a stabilit o strategie europeană care să
transforme Uniunea Europeană într-un spaţiu economic bazat pe cunoaştere, cel mai dinamic şi
mai competitiv din lume, ulterior au apărut o serie de comunicări ale Comisiei Europene sau de
rezoluţii ale Parlamentului care au adus precizări suplimentare, printre care şi solicitarea, stabilită de
Consiliul European, ţinut la Barcelona în anul 2002, ca până în anul 2010, ţările membre să asigure
cheltuieli de 3% din P.I.B pentru cercetare. Ulterior, Uniunea Europeană constată că are nevoie
de tot mai mulţi cercetători pentru ţinta Barcelona, în anul 2010 fiind necesare cca 700.000 de
cadre cu studii superioare.
Cercetarea stiintifică reprezintă un proces sistematic de colectare şi analiză a informaţiei
(rezultatelor) pentru îmbunătăţirea înţelegerii asupra unui aspect. Asadar, cunoasterea, explicarea si
deci rezolvarea unor probleme cu specific economic constituie continutul activitătii de cercetare
stiintifică economică
O cercetare este ştiinţifică atunci când răspunde la următoarele cerinţe:
1. Cercetarea se derulează în legătură cu un obiect recognoscibil şi de ceilalţi. Termenul obiect nu
are în mod necesar o semnificaţie fixă.
2. Cercetarea trebuie să spună despre acest obiect lucruri care n-au mai fost spuse ori să revadă
într-o optică diferită lucruri care au fost deja spuse. Ex: O lucrare matematic exactă care ar servi să
demonstreze cu metode tradiţionale teorema lui Pitagora nu este o lucrare ştiinţifică, fiindcă nu adăugă
nimic la cunoştinţele deja existente. O astfel de lucrare poate fi cel mult o bună lucrare de
popularizare.
Totodată o lucrare de compilaţie poate fi ştiinţific utilă, deoarece cel care o realizează pune
laolaltă şi îmbină în mod organic opiniile deja exprimate de către alţii asupra unui subiect. Există doar
un lucru de reţinut: o operă de compilaţie are o utilitate ştiinţifică dacă nu există nimic asemănător în
acel domeniu.
3. Cercetarea trebuie să fie utilă celorlalţi, utilitate înteleasă din perspectiva faptului că adaugă
ceva la ceea ce comunitatea ştia deja
4. Cercetarea trebuie să furnizeze elementele pentru verificarea şi pentru o continuare publică a
sa.
Cercetarea ştiinţifică, în teoria economică, dar si în practică, inclusiv în sfera institutiilor
internationale de specialitate este diferentiată si clasificată după mai multe criterii. Cea mai simplă
împărţire a activitătii de cercetare stiintifică are la bază o clasificare bipolară – cercetare pură
(fundamentală sau de bază) şi cercetare aplicativă –, unii specialişti din domeniu adăugând la acestea
cercetarea de dezvoltare, cercetarea-acţiune şi cercetarea strategică.
Cercetarea stiintifică fundamentală – are ca scop principal acumularea de noi cunostinte privind
elementele fundamentale ale fenomenelor si faptelor observabile, fără să aibă în vedere o aplicatie
deosebită sau specifică. Acest tip de cercetare este menită să descifreze legile naturii, gândirii şi
societăţii, să asigure deschideri noi spre cunoaştere, să ofere perspective de progres.
Exemple de domenii pentru cercetarea stiintifică fundamentală: cresterea si dezvoltarea
economică; structuri economico-sociale institutionale si decizionale; analiza politicilor economice;
probleme financiare, monetare si fiscale; sectorul public si restructurarea acestuia; firma si
managementul firmei; relatiile economice internationale etc.
Cercetarea stiintifică aplicativă – este o activitate de investigare originală în scopul acumulării
de noi cunostinte, orientată, în principal, spre un scop sau un obiectiv practic specific. Acest tip de
cercetare, folosind rezultatele cercetării fundamentale precum şi cunoştinţele empirice acumulate în
practică în vederea convertirii lor în tehnici şi tehnologii concrete, în maşini şi echipamente noi sau
perfecţionate, în produse noi sau înnoite, în măsuri de perfecţionare a conducerii şi organizării
economiei etc.
Cercetarea de dezvoltare - este consacrată utilizării rezultatelor cercetării fundamentale şi
aplicative în vederea obţinerii unor soluţii noi, de principiu pentru problemele ridicate de diferite
domenii ale tehnicii şi economiei.
Trebuie însă menţionat faptul că epistemologii, cercetătorii şi analiştii vieţii ştiinţifice nu s-au
mulţumit cu simpla împărţire în cercetare fundamentală şi cercetare aplicativă şi au căutat să
delimiteze tipurile de cercetare ştiinţifică în funcţie de numeroase alte criterii.
Unul dintre criterii este tipul de orientare al cercetării şi din acest punct de vedere apar
cercetări orientate către concluzii şi cercetări orientate către decizii.
De asemenea, cercetarea ştiinţifică poate fi clasificată şi în funcţie de finalitatea ştiinţifică,
astfel:
Tipul de cercetare Tipuri de abordări Metode de colectare
Exploratorie, cu scopul de:
– studiere a fenomenelor
– pregătire a unei alte cercetări
– studiul de caz – observaţia participativă
– interviul
Explicativă, cu scopul de:
– explicare a factorilor care determină
fenomenele
– studiul de caz
comparativ
– studiul istoric
– etnografia
– observaţia
– interviul
– chestionarul
– analiza documentelor
Descriptivă/de înţelegere, cu scopul
de:
– documentare asupra fenomenelor
– înţelegere a fenomenelor
– studiul de caz
– etnografia
observaţia
– interviul
– chestionarul
– analiza documentelor
Predictivă, cu scopul de:
– predicţie a evenimentelor
– predicţie a comportamentelor
– „technology assessement”
– experimentul
– simularea
– statistica
– chestionarul
– analiza de conţinut
De inginerie, cu scopul de:
– realizare a unui produs
– experimentul
– informatica
– managementul
– cantitative
După tipul de suport, se poate distinge cercetarea documentară şi cercetarea empirică (bazată
pe experiment). Această clasificare, pe lângă altele, face şi distincţia dintre cercetarea istorică,
cercetarea bibliografică şi analiza de conţinut de cercetarea făcută în laborator sau pe teren.
După locul unde se produce cercetarea, există cercetare de laborator sau de teren, iar după
mărimea (amploarea) dar şi după locul de desfăşurare, poate fi de laborator, la scară pilot sau la
scară industrială.
Un alt criteriu de clasificare a cercetării este în funcţie de interdisciplinaritate, în sensul
combinării mai multor abordări sau paradigme. Din acest punct de vedere, cercetarea ştiinţifică poate
fi:
multidisciplinară – constă în alăturarea sau suprapunerea cercetărilor efectuate asupra aceluiaşi
„obiect” de către cercetători din domenii diferite, cercetători care au diferite puncte de vedere şi
abordări specifice. Raportarea cercetătorului la problema de cercetat se face din perspectiva disciplinei
sale iar rezultatul este încorporarea rezultatelor disciplinelor separate;
interdisciplinară – realizată de cercetători din domenii diferite dar dintr-o perspectivă comună,
indiferent de natura disciplinelor pe care le acoperă cercetătorii. Aceasta impune schimburi de metode
şi confruntări care conduc la îmbogăţirea rezultatelor prin punerea în comun a experienţei din diferite
discipline.
transdisciplinară – reprezintă o cercetare ce ajunge la un nivel ridicat de abstractizare adică de
separare a elementelor/proprietăţilor cu scopul de a le considera aparte.
După criteriul setului de obiective prezentat, cercetarea poate fi clasificată în:
cercetare descriptivă – descrie fapte, obiecte, evenimente, comportamente etc. utilizând diferite
strategii de observare ca studiul de caz, analiza de conţinut, ancheta, studiul comparativ etc.;
cercetare experimentală – caută să explice un fenomen, o relaţie dintre cauză şi efect etc. prin
mânuirea şi măsurarea unor variabile;
cercetare-acţiune (action research) se caracterizează prin intervenţia cercetătorului chiar în
timpul cercetării în scopul transformării realităţii. O adevărată cercetare-acţiune urmăreşte două
scopuri: obţinerea de noi cunoştinţe şi schimbarea realităţii prin acţiune (intervenţie);
cercetare teoretică – urmăreşte să teoretizeze utilizând exclusiv o analiză conceptuală bazată pe
reguli logice. Unii specialişti consideră că acest tip de cercetare poate fi doar o etapă în demersul
cercetării.
Tip de cercetare Obiectiv Demers de investigare Scop
Descriptivă descriere observare înţelegere sau explicare
Experimentală explicare experimentare coroborarea ipotezelor
Cercetare-acţiune transformare intervenţie înţelegere
Teoretică teoretizare analiză conceptuală înţelegere sau emitere de predicţii
Trebuie menţionat faptul că în clasificarea cercetărilor cercetarea bibliografică apare destul de rar
deoarece are un statut aparte (să furnizeze informaţii), dar ea trebuie luată în considerare, în lucrările
de cercetare ocupând un loc particular. Cercetarea bibliografică poate fi:
signalectică (care adună toate informaţiile despre subiectul dat);
analitică (care presupune o analiză de conţinut);
critică (adăugând fiecărei publicaţii o parte critică).
Metodologia cercetării stiintifice reprezintă ansamblul unor metode folosite în cercetarea
stiintifică sau, pur si simplu, stiinta efectuării cercetării. Etimologia cuvântului conduce către cuvintele
grecesti methodus (drum, cale) si logos (stiintă). Scopul fundamental al metodologiei este acela de a
întelege, în termeni cât mai largi posibili, nu atât produsele stiintei, cât procesul de cunoastere însusi.
Metoda – în stiintele socioumane reprezintă modul de cercetare, sistemul de reguli si principii de
cunoastere a realitătii sociale. Cuvântul provine din cuvântul latinesc methodus şi este definit ca
drumul raţional al spiritului pentru a ajunge la cunoaşterea sau demonstrarea unui adevăr.
Pentru o bună întelegere a conceptului, oferim o clasificare a metodelor utilizate în cercetarea
stiintifică:
După criteriul temporal:
- Metode transversale – analiza fenomenelor sau faptelor sociale la un moment dat (ancheta,
sondajul de opinie, testele psihologice, sociometrice etc.);
- Metode longitudinale – analiza fenomenelor sau faptelor sociale în evolutia lor (studiul de caz,
analiza biografică etc.);
După tipul demersului investigativ:
- Metode cantitative – cu orientare de tip explicativ (ancheta, experimentul, interviul structurat).
Cercetarea prin culegerea de date cu ajutorul metodelor cantitative (denumită prescurtat cercetarea
cantitativă) este un proces sistematic, obiectiv şi precis în care pentru obţinerea de informaţii despre un
anumit subiect sau despre o anumită temă sunt folosite datele numerice. Cercetarea cantitativă se
bazează pe procese deductive şi ca urmare verifică teorii, spre deosebire de cercetarea calitativă care
are o tendinţă inductivă şi generează teorii. Prin urmare, cercetarea prin culegerea de date prin metode
cantitative produce rezultate care pot fi generalizate. Cercetarea cantitativă este obiectivă, deductivă şi
generalizabilă;
- Metode calitative - cu orientare de tip fenomenologic, comprehensiv. Exemple de metode
calitative:
biografia-ca fiind studiul unui sigur individ şi al experienţelor acestuia, aşa cum sunt
relatate cercetătorului sau găsite în documente şi/sau arhive; aici sunt incluse biografii, autobiografii,
povestiri ale vieţii şi istorii orale. Cercetătorul culege date cu ajutorul interviurilor şi documentelor de
mai multe tipuri (jurnale, istorii ale familiilor, articole de ziar etc.) iar rezultatul ia forma povestirilor,
legendelor, revelaţiilor şi a conţinutului istoric pentru a reda o imagine vie a vieţii individului studiat.
fenomenologia-definită ca studiul semnificaţiei experienţei unui fenomen împărtăşite de
către mai mulţi indivizi. Cercetătorul reduce datele adunate din interviuri lungi (care descriu
experienţa împărtăşită de către mai mulţi indivizi) la o semnificaţie centrală sau la esenţa experienţei.
teoria fundamentată - prin care cercetătorul generează o schemă analitică abstractă a unui
fenomen, o teorie ce explică acţiunea, interacţiunea sau procesul. Această analiză apare în primul rând
prin colectarea datelor de interviu, cu realizarea mai multor vizite pe teren (eşantionare teoretică),
încercând dezvoltarea şi interrelaţionarea categoriilor de informaţii prin intermediul unei comparaţii
constante, în final elaborându-se o teorie specifică contextului.
etnografia -reprezintă studiul unei culturi sau unui grup social (sau al unui
individ/indivizi din cadrul unui grup), bazat în primul rând pe observaţii şi pe o perioadă prelungită de
timp petrecut de către cercetător pe teren. Cercetătorul ascultă şi înregistrează “vocile” indivizilor cu
intenţia de a genera un portret cultural.
studiul de caz-este o investigaţie a unor sisteme interdependente (legate unele de altele)
cu concentrarea pe un caz sau pe o anumită problemă. Studiul calitativ de caz, bazat pe diverse
instrumente colectoare de date, asigură o investigaţie în profunzime.
După locul ocupat în procesul investigativ:
- Metode de culegere a datelor (ancheta, experimentul, observatia etc.);
- Metode de prelucrare a datelor (statistico-matematice etc.);
- Metode de interpretare a datelor (inductivă, deductivă, comparativă, explicatia cauzală).
În ceea ce priveste cercetarea în domeniul stiintelor economice, aceasta are anumite
particularităti, astfel:
a) Complexitatea obiectului de studiu care implică un caracter complex cercetării economice.
Procesele şi fenomenele economice sunt interdependente şi totodată se află sub influenţa unor factori
extraeconomici: naturali, demografici, sociali, politici.
b) Volum de muncă mare şi divers pentru a putea cuprinde multitudinea de aspecte datorate
interdependenţelor ce caracterizează procesele şi fenomenele economice.
c) Caracter costisitor datorat investigaţiilor complexe şi a volumului mare de informaţii de cules
şi de prelucrat.
d) Grad ridicat de dificultate în realizarea cercetării datorită complexităţii problematicii,
volumului de muncă mare şi divers, costurilor ridicate.
Desfăsurarea cercetărilor stiintifice din domeniul socio-uman presupune respectarea următoarelor
principii, care permit evitarea greşelilor:
1. Principiul competentei
Acest principiu stabileste cine este capabil şi poate desfăşura o activitate de cercetare ştiinţifică.
Prin aceasta se pune întrebarea dacă “poate oricine, oricând şi oricum desfăşura o activitate de
cercetare ştiinţifică”. Desigur că nu. Se impun anumite reguli în sensul acesta, cum sunt cele de mai
jos:
a. În activitatea de cercetare ştiinţifică trebuie admişi numai specialişti formaţi în domeniul
ştiinţific respectiv;
b. Se cer anumite aptitudini speciale pentru ca persoana care doreşte să desfăşoare o
activitate de cercetare să o poată efectua (dorinţa de cunoaştere, curiozitatea, spirit critic,
spirit de observaţie dezvoltat, capacitatea intelectuală de analiză şi sinteză, pasiune şi
rabdare, devotament, onestitate, seriozitate);
c. O anumită experienţă profesională de specialitate, dublată de un “stagiu” de pregătire în
activitatea de cercetare ştiinţifică;
d. O etapă preliminară prin care trebuie să treacă orice tânăr cercetător, lucrând sub
conducerea unor cercetători specialişti consacraţi, cu experienţă, pentru a deprinde modul
de gândire, metodele şi tehnicile de lucru, formularea ipotezelor, pregătirea etapelor de
cercetare, evaluarea rezultatelor şi valorificarea acestora etc;
e. Educaţia profesional-ştiinţifică a viitorului cercetător trebuie să cultive seriozitatea,
spiritul critic, viaţa austeră, desprinderea de atitudinile subiective de factură emoţională,
reţinerea entuziasmului în faţa descoperirii, prudenţă şi bun-simţ.
2. Principiul obiectivării
Acest principiu se referă la obiectul cercetării ştiinţifice şi la modul în care acesta trebuie studiat,
dar şi la atitudinea cercetătorului faţă de obiectul cercetării sale. În sensul acesta trebuie în mod
obligatoriu să se aibă în vedere următoarele aspecte:
a. Plecând de la obiectul ce urmează să fie spus cercetării ştiinţifice, să se fixeze atenţia şi să
se pună în evidenţă un anumit obiectiv care să reprezinte scopul precis al cercetării
respective;
b. Pe parcursul cercetării ştiinţifice, cercetătorul nu trebuie să se abată de la realitatea
obiectului cercetat şi să nu îşi schimbe obiectivul urmărit;
c. Să adapteze metodele şi tehnicile de cercetare la specificul naturii obiectului cercetat, şi nu
invers;
d. Să nu se „altereze” sau să se „schimbe” natura obiectului cercetat, pentru a nu apărea
erori, căutându-se menţinerea obiectului cercetării, pe cât posibil, cu calităţile sale proprii.
3. Principiul adevărului
În virtutea acestui principiu, orice cercetare ştiinţifică are ca scop descoperirea adevărului cuprins
în concluziile care se desprind de cercetarea unui anumit obiect propus. Acest adevăr trebuie să
reflecte natura reală a obiectului cercetat şi să poată fi exprimat şi înţeles. În sensul acesta trebuie
respectate anumite reguli:
a. Cercetarea trebuie să urmărească descoperirea adevărului despre obiectul cercetat;
b. Orice activitate de cercetare ştiinţifică trebuie să fie coerentă, logică, să aibă continuitate
şi să fie conformă cu realitatea obiectului supus cercetării sale;
c. Exprimarea rezultatelor cercetării trebuie să se facă utilizându-se un limbaj clar, precis,
inteligibil şi care să poată fi în mod universal acceptat şi utilizat;
d. În activitatea de cercetare ştiinţifică, trebuie să se evite subiectivismul, fantezia sau
speculaţia sterilă, care duc la deformări metodice şi, astfel, la rezultate eronate;
e. Orice activitate de cercetare ştiinţifică trebuie să fie conservată şi conformă cu raţiunea
logică.
4. Principiul metodic
Acest principiu se raportează la metodologia cercetării ştiinţifice. Prin aceasta se realizează
corelaţia dintre necesităţile obiectivării datelor urmărite la obiectul supus cercetării ştiinţifice, precum
şi necesitatea de a descoperi adevărul legat de obiectul respectiv. În sensul acesta, pentru conformarea
obiectului cercetat cu principiul metodic, trebuie să avem în vedere următoarele reguli:
a. Orice activitate de cercetare ştiinţifică trebuie condusă metodic, în conformitate cu un plan
riguros pregătit anterior de cercetătorul ştiinţific respectiv;
b. În activitatea de cercetare stiintifică trebuie respectate ”pas cu pas” etapele si metodele de
lucru, pentru a avea coerentă si desfăsurare logică procesul de descoperire a adevărului;
c. În cercetarea propusă trebuie să fie utilizate tehnici si metode de lucru adecvate naturii
obiectului cercetat, precum si intentiile legate de obiectivele cercetării respective;
d. Din punct de vedere metodologic, orice activitate de cercetare stiintifică trebuie să înceapă
cu studiul lucrurilor simple, clare, evidente, trecându-se ulterior, treptat, la cele care
implică un grad ridicat de dificultate si complexitate.
5. Principiul demonstratiei
Acest principiu sustine că orice afirmatie (sau rezultat) ce decurge din activitatea de cercetare
stiintifică a unui obiect trebuie demonstrată, dovedită daca este adevărată si că ea apartine ca o calitate
obiectului studiat. În această privintă trebuie să avem în vedere următoarele reguli care se referă la
acest principiu:
a. Orice cercetare stiintifică trebuie să fie demonstrată, verificată si reprodusă, eventual de
către alt cercetător sau grup de cercetare, diferit de cel care a descoperit primul datele la
care se face referintă;
b. Orice cercetare stiintifică trebuie, în măsură posibilului, să fie reprodusă sub forma unui
”model teoretic”care să reprezinte cât mai fidel posibil obiectul cercetat si calitătile
acestuia;
c. Rezultatele obtinute din cercetarea stiintifică efectuată si considerate ca valabile, veridice
trebuie să se integreze în sistemul de date ale domeniului stiintific în care s-a desfăsurat
cercetarea.
6. Principiul corelatiei
Ca si principiul precedent, acesta este tot în relatia cu metoda. El statuează faptul că rezultatele
stiintifice care decurg din cercetarea unui obiect trebuie să fie corelate cu datele deja existente în
domeniul stiintific respectiv sau cele de factură inter-disciplinară, din domeniile stiintifice înrudite. În
sensul acesta se va tine seama de următoarele reguli:
a. Să se aibă în vedere raporturile obiectului cercetat cu altele din aceeasi clasă de obiecte
sau cu obiecte înrudite cu acesta;
b. Să aiba în vedere cunostintele deja existente despre ”obiectele” apropiate sau înrudite cu
”obiectul” cercetării respective;
c. Rezultatele obtinute din cercetarea stiintifică efectuată trebuie să se integreze într-un
domeniu de cunoastere bine stabilit si căruia îi va apartine din acest moment;
d. În urma sistematizării rezultatelor obtinute dintr-o cercetare stiintifică, trebuie ca acestea
să realizeze o sinteză cu datele similare deja existente într-un domeniu stiintific dat.
7. Principiul evaluării rezultatelor
Acesta este tot un principiu care se raportează la metodologie si priveste modul de evaluare si de
utilizare a rezultatelor obtinute din activitatea de cercetare stiintifică. În conformitate cu acest
principiu, trebuie avute în vedere următoarele reguli:
a. Să se evalueze corect, într-o manieră strict ratională, toate rezultatele obtinute din
cercetarea stiintifică a obiectului studiat;
b. Evaluarea rezultatelor să fie corectă, fără nici un fel de subiectivitate din partea
cercetătorului care a efectuat studiul;
c. Rezultatele obtinute să fie comparate cu datele existente în literatura stiintifică de
specialitate a problemei cercetate;
d. Să se verifice dacă rezultatele obtinute sunt corecte, operatia ce este preferabile să fie
realizată de o altă echipă de cercetători.
8. Principiul utilitătii
În conformitate cu acest principiu trebuie ca activitatea de cercetare stiintifică, ce urmează a fi
întreprinsă, să aibă în vedere o utilizare atât teoretică, cât si practică a datelor rezultate din cercetare.
Acesta va trebui să justifice cercetarea, ca o atributie efectivă la domeniul de cunoastere stiintifică
respectiv, precum si în ceea ce priveste punerea în practică a acestor rezultate. În conformitate cu
realizarea acestui principiu, trebuie respectate următoarele reguli:
a. Cercetare efectuată trebuie să fie utilă atât din punct de vedere teoretic, cât si din punct de
vedere practic;
b. Este preferabil ca orice cercetare stiintifică întreprinsă să aibă un caracter de originalitate
si de noutate, reprezentând astfel o contributie eficientă în domeniul stiintific respectiv;
c. Datele rezultate din cercetare să poată fi utilizate si aplicate cât mai curând, în mod
curent, de către specialisti.
9. Principiul psihomoral
Acest principiu priveste atât cercetătorul, cât si modul în care se desfăsoară activitatea de cercetare
stiintifică a acestuia. Se pune problema seriozitătii si a onestitătii activitătii de cercetare sau, altfel
spus, atât responsabilitatea stiintifică, cât si cea morală a celui care cercetează fată de cercetare, de
rezultatele cercetării, dar în acelasi timp si fată de consecintele ce decurg din aplicarea teoretică sau
practică a rezultatelor cercetării. Din acest motiv, trebuie să se aibă în vedere următoarele reguli:
a. Orice activitate de cercetare stiintifică trebuie să aibă un caracter în sine, să fie sinceră si
dezinteresată în obtinerea unor avantaje materiale sau de altă natură de către cercetătorul
care o efectuează;
b. Cercetarea, fiind pusă sub semnul responsabilitătii, trebuie să se conducă după principiile
etice ale unei activităti corecte, respectând raporturile etic-profesionale dintre cercetătorii
din acelasi domeniu de cercetare si chiar comunicând cu acestia pe parcursul desfăsurării
cercetării respective;
c. Cercetarea întreprinsă să fie conformă cu natura personalitătii cercetătorului, cu
pregătirea si preocupările personale ale acestuia, cu gradul si specificul de specializare si
cu competenta sa profesională în domeniul în domeniul în care îsi desfăsoară acttivitatea
de cercetare stiintifică;
d. Să accepte colaborarea cu specialisti din acelasi domeniu sau cu specialisti din domeniile
stiintifice înrudite, în mod sincer si deschis, dezinteresat, pentru a evita suprapunerile de
studii sau erorile care pot surveni în obtinerea si interpretarea rezultatelor;
e. Cercetătorul are datoria de a-si sustine, demonstra si apăra rezultatele cercetării stiintifice
fată de controversele sau criticile care îi pot fi aduse în legătură cu cercetarea întreprinsă;
f. Persoana care a efectuat cercetarea stiintifică trebuie să aibă credibilitate, să fie
convingătoare ca să impună, prin argumente si demonstratii, rezultatele teoretice si
practice ale cercetării, astfel încât acestea să fie recunoscute si acceptate de specialisti din
domeniul stiintific respectiv.
Principiile prezentate mai sus trebuie să reprezinte, în mod obligatoriu, o directie strictă de urmat
de către orice persoană care se angajează într-o activitate de cercetare, de colectivul de cercetători si de
activitatea de cercetare propriu-zisă . În caz contrar pot apărea situatii neplăcute, dificile sau, ceea ce
este cel mai grav, să se obtină rezultatele eronate sau chiar să fie compromisă orice activitate de
cercetare. Să analizăm în continuare aceste aspecte, legate de abaterea sau nerespectarea principiilor
cercetării stiintifice prezentate mai sus.
1.2. Forme de comunicare în stiintă
Asimilarea si încorporarea cunostintelor stiintifice în formarea resurselor umane si în
productia de bunuri si servicii se realizează prin comunicarea cunostintelor stiintifice prin
intermediul lucrărilor stiintifice, a lucrărilor de specialitate. Variatele categorii de lucrări
stiintifice constituie tot atâtea forme de comunicare a informatiei stiintifice. Dintre acestea
cele mai importante sunt următoarele:
A. Lucrări cu autoritate stiintifică
Monografia – este o lucrare stiintifică amplă, exhaustivă care contine concluzii
importante si cuprinzătoare despre o anumită problemă. Este destinată publicării în editură,
având o dimensiune variabilă, de la câteva sute la câteva mii de pagini.
Tratatul - abordează unitar si coerent cele mai importante concluzii, principii, teorii
formulate în limitele unei stiinte, precum si metodele de investigatie. Oglindeste starea de
dezvoltare a unei teorii stiintifice sau a unei stiinte. Este destinat publicării si contine câteva
volume si câteva mii de pagini.
Manualul – este asemănător tratatului si prezintă concluziile, tezele, cunostintele,
principiile, toeriile unei stiinte în mod sistematic si în conformitate cu principiile didactice
destinate formării profesionale a specialistilor. Manualele selectate într-o primă formă,
susceptibile îmbunătătirii si completării se numesc Note de curs. Manualele universitare
ample, cu un nivel înalt de abordare pot fi asimilate sau identificate cu tratatul. Toate
variantele de manual pot face obiectul publicării în editură.
Enciclopediile si dictionarele de specialitate – sunt lucrări de referintă indinspensabile
în planul informatiei generale de specialitate. Cu unele exceptii, majoritatea nu includ
rezultate originale, ci compilează cu rigoare acumulările existente într-un domeniu al stiintei.
Fac obiectul publicării, însumând unul sau mai multe volume, iar numărul de pagini este
variabil.
B. Lucrări vizând verificarea ipotezelor existente si formularea de noi ipoteze si directii
de cercetare
Studiul stiintific – este o lucrare de cercetare stiintifică veritabilă, care solutionează
unele probleme si formulează altele noi, atât în planul ipotezelor cât si a metodelor de
cercetare; prefigurează noutătile si tendintele viitoare de dezvoltare din stiinte. Dimensiunile
studiului stiintific sunt mult mai reduse fată de tipurile de lucrări precedente, de regulă
situându-se între 20 si 100 de pagini.
Articolul stiintific – este o formă prescurtată a unui studiu în care se redau principalele
probleme, concluzii si propuneri în vederea publicării în reviste de specialitate; are dimensiuni
reduse, de regulă până în 20 pagini.
Raportul de cercetare – este rezultatul unui studiu stiintific în care se cuprind
principalele constatări si solutii practice pentru un agent economic, în special atunci când
studiul s-a făcut la comandă, pe bază de contract. Rareori, cu clauză specială, se poate publica
sub forma concluziilor sau dacă nu, cu titlu de informare a opiniei publice stiintifice.
Comunicarea stiintifică – este un rezultat partial sau final al unui studiu stiintific. Este
axată, de regulă, pe o idee de bază însotită de analize de confirmare sau infirmare a ipotezelor,
are caracter de informare sau de dezbatere stiintifică înaintea publicării. Se prezintă scris
(circa 10 pagini) pentru sesiuni de comunicări stiintifice, unde se expun în 5 – 15 minute.
Referatul stiintific - este rezultatul unui studiu stiintific, destinat prezentării într-o
dezbatere stiintifică cu o tematică, de regulă, restrânsă, în vederea explorării unor solutii si
desprinderii unor concluzii si propuneri generale , cât mai larg acceptate, care preced decizii
la scara firmei, ramurii, tării si la scară internatională. Se prezintă scris, are o dimensiune de
10 – 20 pagini care se expun oral 5 – 15 minute. În cazul unor reuniuni stiintifice, raportul
stiintific se transmite înainte organizatorilor si se studiază de cei interesati, pentru a se trece
direct la dezbateri.
Interventia stiintifică - este o formă de participare la o reuniune stiintifică prin care
autorul comentează, apreciază si corectează concluziile sustinute de un autor de comunicare
stiintifică. Ea se expune oral pe durata a 5 minute, iar în formă scrisă cuprinde până la 6
pagini.
C. Lucrări de popularizare a literaturii stiintifice
Eseurile stiintifice – prezintă concluziile si reflectiile stiintifice ale autorului într-o
problemă de interes major, ca si opiniile altor oameni de stiintă, într-o formă cât mai
accesibilă si pe cât posibil literară. Eseul stiintific se adresează unui public cititor cât mai larg
posibil. Eseul stiintific poate avea dimensiuni restrânse, ale unui paragraf, capitol, brosură sau
al unei cărti.
Scrierile de popularizare – se adresează celui mai larg public, constituindu-se ca
instrument de cultură stiintifică, de convietuire si acceptare a unor produse, servicii sau
schimbări pe care le generează un domeniu, o teorie stiintifică sau o tendintă în viata socială,
în plan national sau global.
Notele de lectură, comentariile, recenziile – sunt forme de semnalare a aparitiei unor
lucrări stiintifice, de evaluare cât mai exactă a mesajului stiintific si de plasare a unei lucrări
stiintifice în rândul celorlalte din literatura domeniului.
1.3. Etapele cercetării stiintifice
Acest aspect priveste planificarea strict riguroasă a momentelor ce se succedă stadial în
ordinea logică si în timp, în cazul unei activităti de cercetare stiintifică. Le vom prezenta în
continuare.
1. Alegerea tematicii de cercetare
Orice activitate de cercetare stiintifică planificată trebuie să aibă o justificare sau o
fundamentare logică, ratională atunci când se trece la desfăsurarea ei. Ea trebuie să fie
rezultatul unei reflectii prealabile si să corespundă unor necesităti teoretice si practice reale.
Cercetarea serioasă nu este condusă de pasiuni sau de curiozităti, ci numai de gândirea
rationala bazată pe o serioasă pregătire profesională si o temeinică informare bibliografică în
domeniul respectiv de activitate. Se impune o precizare în sensul acesta. Pasiunile si
curiozitatea stau la baza motivatiei activitătii de cercetare. Gândirea rational-logică trebuie
însă să reprezinte metoda care le conduce, le ordonează si le stăpâneste, orientându-le într-o
directie creatoare.
În cazul alegerii temei de cercetare au rol următorii factori care trebuie explicati:
a. Motivele alegerii temei respective;
b. Importanta teoretică si practică a problemei;
c. Ce se intentionează să se realizeze prin activitatea de cercetare propusă;
d. Care sunt rezultatele scontate si ce valoare vor avea ele pentru cunoasterea
stiintifică, teoretică sau practică.
2. Informatii asupra temei de cercetat
Orice activitate de cercetare stiintifică trebuie, în mod obligatoriu, să fie precedentă de
o informare stiintifică serioasă, întinsă si aprofundată în domeniul căruia îi apartine tema de
cercetare. Informarea bibliografică trebuie să se adreseze următoarelor aspecte:
a. Cunoasterea datelor fundamentale, clasice, bine stabilite în domeniul respectiv al
stiintei, privind obiectul ce va fi supus cercetării noastre;
b. Informarea la zi, cu lectura bibliografiei de specialitate, privind stadiul actual al
cercetării stiintifice, pe tema aleasă, consultându-se lucrările din limba română si
cea internatională de specialitate;
c. Fată de informatiile culese din literatura stiintifică de specialitate, cercetătorul care
se angajează trebuie să-si asume responsabilitatea morală si intelectual-stiintifică,
cu privire la ce se poate aduce nou, în domeniul stiintific, prin cercetarea pe care
acesta îsi propune să o întreprindă.
3. Caracterul cercetării propuse
Încă de la începutul abordării unei activităti de cercetare stiintifică, trebuie stabilit cu
exactitate care este caracterul cercetării stiintifice propuse si ce scopuri urmăreste acesta. În
linii generale, o cercetare stiintifică poate fi de două feluri:
a. Cercetare stiintifică fundamentală, cu caracter teoretic, contribuind la adâncirea
sau lărgirea unor domenii de cunoastere deja existente, fundamentând teorii
stiintifice care pot servi fie la cunoasterea stiintifică, fie la o eventuală abordare
cu aplicabilitate practică de viitor;
b. Cercetare stiintifică aplicativă, ca caracter practic, urmărind să aibă contributii cu
aplicare imediată în viata practică, tehnică, stiintă, solutii metodice noi, inventii
sau îmbunătătiri la ceva care există deja etc.
4. Obiectele cercetării
Obiectele cercetării stiintifice sunt reprezentate de ceea ce urmăreste să realizeze
cercetarea stiintifică respectivă. Nu trebuie să confundăm ”obiectivele” unei cercetări
stiintifice cu ”obiectul” cercetat. Obiectivele sunt scopuri pe care îsi propune să le realizeze
cercetarea respectivă. Este ceea ce se urmăreste să descopere la obiectul cercetat. Ele sunt
sarcinile tematice ale unei activităti de cercetare stiintifică, ce se propun în ipoteze si sunt
urmărite pentru a fi realizate în scopuri sau rezultatele finale ale cercetării.
În ceea ce priveste obiectivele unei cercetări stiintifice, acestea pot fi unice (un sigur
obiectiv principal) sau pot fi multiple (obiective secundare), urmărindu-se să fie realizate la
cererea aceluiasi obiect sau aceleiasi teme de cercetare.
În general, se vorbeste despre un obiectiv principal, care interesează în primul rând, si
despre obiective secundare, care sunt sau trebuie să fie corelate ori să coreleze cu obiectivul
principal. În cazul acesta, obiectivele secundare vin ca o completare a ceea ce s-a studiat la
obiectivul principal, ca o adâncime într-o anumită directie a cunoasterii si realizării acestuia.
5. Organizarea activitătii de cercetare
Odată fixate informatiile de mai sus, se trece la organizarea activitătii de cercetare
stiintifică propriu-zisă. Aceasta priveste următoarele aspecte:
a. Stabilirea locului în care se desfăsoară activitatea de cercetare stiintifică
(laborator, institut, scoală, spital, uzină, grup social etc. ), a caracteristicilor
acestuia si ce se urmăreste să se facă acolo;
b. Construirea colectivului de cercetare stiintifică, presupunând următoarele:
- seful colectivului de cercetare, cu rol de coordonator-director al activitătii de
cercetare, care supraveghează si coordonează, face sinteza datelor obtinute pe
parcursul cercetării, dă indicatii etc. ;
- stabilirea colectivului principal de specialisti în tema de cercetare, cei ce vor
lucra direct si imediat, în calitate de cunoscători ai domeniului respectiv, cu
competentă, în „tema” de cercetare dată;
- alegerea unor colaboratori din domenii înrudite celei de cercetare, atasati
cercetării ”temei” respective, fie în calitate de colaboratori activi, fie de
consultanti-consilieri.
c. Stabilirea planului de activitate al cercetării stiintifice, a etapelorde cercetare, a
metodologiei, a sarcinilor precise ce revin fiecărui membru al echipei de cercetare
etc.
6. Metodologia activitătii de cercetare
Etapa următoare în organizarea activitătii de cercetare stiintifică este reprezentată de
alegerea si punerea la punct a metodologiei adecvate ”temei” pe care colectivul de
cercetători îsi propun să o îndeplinească. Metodologia va respecta în felul acesta ”modul
de gândire”, dar si ”stilul de muncă” al grupului de cercetători si al personalului auxiliar
al acestora. Ea va avea caracteristica de a unifica, de a stabili un acord de lucru în
interiorul echipei de cercetare, dar si un limbaj comun, o orientare si o atitudine comună
fată de ”tema” de cercetare. Un fel comun de a evalua si interpreta, de a întelege si a
accepta rezultatele finale ale cercetării. În functie de metodologie, se vor discuta si
eventualele ”accidente”, ”erori” etc. ce pot apărea pe parcursul activitătii de cercetare etc.
În ceea ce priveste metodologia, avem în vedere următoarele aspecte:
a. Formulare precisă a ipotezelor de lucru, a ”ideilor” de la care pleacă în activitatea
de cercetare propriu-zisă; acestea privesc două aspecte:
-ipotezele principale;
-ipotezele secundare, care derivă din primele si completează.
b. Metodele si tehnicile de lucru se referă la ”instrumentele de lucru”, la metodele si
tehnicile pe care le va utiliza colectivul de cercetare pentru abordarea practică a obiectivului
de cercetat.
c. Materialele necesare cercetării privesc mijloacele materiale de care va avea
nevoie colectivul de cercetare pe parcursul acestei activităti, ele fiind conexe cu tehnicile de
cercetare;
d. Loturile de cercetare privesc loturile de ”obiecte” sau ”persoane” ce vor fi supuse
actului de cercetare stiintifică, subiecti etc.; în ceea ce priveste organizarea si constituirea
loturilor de persoane sau ”subiecti” de cercetare (psihologie, pedagogie, medicină, sociologie
etc), se vor avea în vedere următoarele aspecte:
- modul de recrutare a subiectilor, locul de unde provin acestia;
- criteriile după care sunt selectionati subiectii ce vor intra în componenta lotului
de cercetare;
- tipurile de loturi, respectiv ”lotul de probanti” pe care se va actiona în mod activ,
direct în cazul cercetării si ”lotul de martori” ce vor avea un caracter pasiv, de simplă si
exclusivă observare, fără a se actiona direct, în sens metodologic, asupra lor;
- structura loturilor privind subiectii care le compun.
e. Durata cercetării este fixată de la început; ca întindere în timp există: cercetare de
scurtă durată, ca în cazul studiilor transversale, al studiilor de caz, sau cercetare de lungă
durată, ca în cazul studiilor longitudinale, când sa subiectii lotului sunt studiati la intervale
regulate de timp, pe o perioadă îndelungată, pentru a se observa dinamica unor fenomene etc.
7. Preluarea datelor rezultate din cercetare
Datele rezultate din cercetarea stiintifică trebuie să reproducă, într-o formă coerentă,
logică, ceea ce s-a obtinut în urma actiunii metodologice prin cercetare stiintifică a obiectului
sau temei supuse cercetării. Ea va respecta rezultatele studierii lotului de subiecti, după niste
criterii riguroase, în special cu un limbaj clar, explicit, de tip codificat stiintifică. În sensul
acesta se poate apela la preluarea statistică sau matematică a datelor obtinute, la realizarea
unor ”modele” care să reproducă obiectul cercetat etc.
8. Interpretarea datelor rezultate din cercetare
După preluarea datelor rezultate cercetarea stiintifică, acestea vor fi analizate,
comentate, pentru a se putea pune în evidentă valoarea lor, validitatea si importanta lor
teoretică si practică. Datele rezultate din cercetare pot proba următoarele aspecte privind
domeniul de cunoastere stiintifică în care s-a desfăsurat cercetarea, si anume, comparându-le
cu datele deja existente în literatura stiintifică de specialitate:
a. Datele obtinute confirmă cunostintele existente în literatura stiintifică de
specialitate;
b. Datele rezultate din cercetare le infirmă pe cele existente în literatura de
specialitate, în domeniul respectiv al stiintei;
c. Datele obtinute, la care s-a ajuns prin cercetarea stiintifică întreprinsă, aduc
cunostinte noi, necunoscute anterior în domeniul respectiv, îmbogătind sau chiar
schimbând complet modul de gândire si de actiune al specialistilor; ele creează în
aceste situatii noi teorii etc.
9. Valorificarea rezultatelor cercetării
Orice cercetare stiintifică duce la niste rezultate finale. Acestea trebuie valorificate.
Valorificarea reprezintă actiunea, dar si atitudinea prin care se impun noile descoperiri,
prin care acestea sunt introduse în circuitul cunostintelor stiintifice, în limbajul stiintific,
în teorie si practică.
Domeniile de aplicare a noilor descoperiri pot fi imediate sau îndepărtate, la distantă,
în timp. Valorificarea, dacă este acceptată, demonstrează importanta cercetării stiintifică
realizate, a noilor descoperiri rezultatele. În plus, valorificarea descoperirirlor efectuate
va avea calitatea de a deschide noi perspective în domeniul cercetării si al cunoasterii
stiintifice. Ea va prezenta premisele unor viitoare activităti de cercetare.
10. Concluziile cercetării
Orice activitate de cercetare stiintifică trebuie să ducă la niste concluzii. Acestea vor
reprezenta într-o manieră sintetică, concisă rezultatele stiintifică obtinute. Din aceste concluzii
se vor construi viitoarele teorii stiintifice sau vor putea fi realizare proiecte de actiune practică
în domeniul respectiv.
11. Elaborarea unei lucrări stiintifice
Datele rezultate din cercetarea stiintifică vor trebui să fie difuzate, aduse la cunostinta
specialistilor în domeniul respectiv. Ele vor fi făcute cunoscute mediilor stiintifice prin
comunicări stiintifice, prin articole sau monografii publicate pe tema cercetării respective,
prin conferinte publice. O formă particulară de valorificare si difuzare a cunostintelor
rezultate din cercetare este reprezentată prin transmiterea lor în scoli sau universităti, în cadrul
cursurilor sau al lectiilor predate elevilor, studentilor, specialistilor în formare etc.
Întrebări de control şi teme de dezbatere
1. Care sunt cerintele cărora trebuie să le răspundă o cercetare stiintifică?
2. Prezentati unul dintre principiile potrivit cărora se desfăsoară cercetările stiintifice.
3. Definiti două tipuri de lucrări stiintifice.
4. Care sunt etapele derulării unei cercetări stiintifice?
5. Alegeti o tema de cercetare stiintifică din domeniul managementului si definiti tipul de
cercetare stiintifică pe care îl reprezintă.
6. Alegeti o temă de cercetare stiintifică si argumentati faptul că o puteti derula respectând
principiile cercetării stiintifice.
7. Alegeti o temă de cercetare stiintifică si elaborati planul de cercetare asociat acesteia.
Teste de evaluare/autoevaluare
Alegeţi varianta corectă!
1. Cercetarea stiintifica exploratorie are ca scop:
a. explicarea factorilor care determină un anumit fenomen
b. documentarea asupra unui anumit fenomen;
c. studierea unui anumit fenomen;
d. predictia unor evenimente.
2. Care sunt cerintele impuse de principiul corelatiei în ceea ce priveste derularea
cercetarilor stiintifice?
a. orice activitate de cercetare stiintifica trebuie condusă metodic;
b. rezultatele obtinute in cercetarea stiintifica trebuie sa se integreze intr-un domeniu
al cunoasterii bine stabilit;
c. pe parcursul cercetării stiintifice, cercetătorul nu trebuie să se abată de la realitatea
obiectului cercetat si să nu îsi schimbe obiectivul urmărit;
d. este preferabil ca orice cercetarea stiintifica sa aiba un caracter de originalitate si
noutate
3.Cum se numeste lucrarea stiintifica ampla, exhaustiva, care contine concluzii
importante si cuprinzatoare despre o anumita problema?
a. manual;
b. dictionar;
c. enciclopedie;
d. monografie.
4. Cum se numeste rezultatul partial sau final al unui studiu stiintific, cu caracter de
informare sau de dezbatere stiintifica, inaintea publicarii?
a. comunicare stiintifica;
b. interventie stiintifica;
c. articol stiintific;
d. referat stiintific.
2. DOCUMENTAREA ÎN REALIZAREA LUCRĂRILOR DE CERCETARE
STIINTIFICĂ
2.1.Informatia stiintifică – materie primă a producerii de lucrări stiintifice
Informatia stiintifică, în calitate de materie primă a producerii stiintei (respectiv a altei
informatii stiintifice) prezintă o serie de caracteristici:
a) În epoca actuală volumul informatiei stiintifice a crescut foarte mult, mai ales în legătură cu
faptul că a devenit o sursă indispensabilă de crestere economică, de progres social;
b) Societatea omenească are de-a face cu o explozie informatională, întrucât:
- anual apar mai multe milioane de reviste stiintifice, brevete de inventii, cataloage si prospecte
comerciale, rapoarte de cercetare, cărti, dictionare etc.;
- cresc informatiile de informare – documentare;
- multe lucrări de cercetare se publică partial sau deloc;
- informatia stiintifică este perisabilă, se uzează moral;
- accesul la informatia stiintifică este foarte dificil.
c) Prin importantă, dar si prin implicatiile si costurile uriase ale asigurării acesteia, informatia
stiintifică a devenit o problemă de interes national;
d) Cercetătorul singur, oricare ar fi el, nu se poate autoservi în acest volum de informatii
stiintifice. El trebuie să apeleze la munca multor specialisti.
Având în vedere aceste aspecte, beneficiarii de informatie stiintifică trebuie să dispună de
cunostinte documentare, cum ar fi:
Un minimum de cunostinte, de notiuni fundamentale pentru a asigura unitatea de limbaj cu
personalul de documentare din reteaua existentă în tară si străinătate;
Cunoasterea profundă a retelei de documentare si a publicatiilor purtătoare de informatii
stiintifice;
Deprinderea de a mânui instrumentele de lucru puse la dispozitie de unitatea de documentare;
Stăpânirea profundă a ceea ce cercetătorul trebuie să realizeze în mod de sine stătător,
individual, în cadrul procesului de documentare. El trebuie să cunoască locul documentării în structura
de ansamblu a cercetării unei teme, sfera si continutul documentării, a etapelor acesteia si a
instrumentelor specifice fiecăreia dintre etape.
2.2. Documentarea – etapă pregătitoare în elaborarea lucrărilor de cercetare stiintifică
Documentarea este un proces cu continut complex care include trei forme, respectiv:
documentarea bibliografică, documentarea directă si consultarea specialistilor. Procesul de
documentare cuprinde următoarele etape:
a) Informarea asupra surselor;
b) Culegerea surselor;
c) Studierea surselor;
d) Utilizarea surselor.
Informarea asupra surselor – cuprinde următoarele operatiuni principale:
- Identificarea surselor existente pentru tema de cercetare;
- Locul unde este depozitată si posibilitătile de obtinere, de acces;
- Conturarea unui program de continuare a informării si pe parcursul etapelor de cercetare care
urmează documentării în ansamblu, până la încheierea unei teme de cercetare si chiar după aceea;
Culegerea surselor – cuprinde următoarele activităti:
- obtinerea (procurarea) surselor;
- notarea (fisarea) surselor;
- examinarea sumară a surselor (cuprinsul acestora, semnificatia, posibilitatea de folosire
ulterioară etc.)
Studierea surselor – este etapa cu cel mai intens consum intelectual si de timp. Aceasta
cuprinde următoarele activităti mai importante:
- gruparea surselor documentare în mai multe clase, în raport cu continutul temei de cercetare si
cu timpul disponibil pentru studiu;
- evaluarea globală a surselor;
- studiul aprofundat al surselor din perspectiva nevoii de cunoastere a literaturii de specialitate, a
faptelor empirice, a ipotezelor si ideilor teoretice pro si contra, a metodei de analiză si de calcul etc. În
acest scop se folosesc instrumente si tehnici specifice fiecărei forme de documentare.
Utilizarea surselor – se referă la:
- consemnarea sistematizată a informatiilor unei surse ca bază de comparatie si confruntare cu
alte surse;
- interpretarea generală a surselor;
- pregătirea utilizării informatiilor documentare în cadrul celorlalte etape ale cercetării propriu-
zise, definitivării structurii finale a lucrării în vederea redactării etc.
2.2.1. Documentarea bibliografică
Documentarea bibliografică este o componentă a procesului de documentare stiintifică, rolul ei
fiind acela de a da posibilitatea ca, prin intermediul literaturii de specialitate, să fie cunoscut
ansamblul rezultatelor stiintifice existente la un moment dat.
Sursele de documentare bibliografică după gradul de originalitate si intermediere, se
structurează pe trei categorii:
a) documente primare;
b) documente secundare;
c) documente tertiare.
Documentele primare – sunt cele care cuprind rezultate ale cercetărilor stiintifice, contributiile
originale ale cercetătorilor.
Documentele primare se împart în două grupe:
- documente primare periodice – editoriale, reviste, ziare, publicatii etc.;
- documente primare traditionale – cărti, brosuri,publicatii ale unor institutii si organisme
nationale si internationale;
- documente primare speciale – brevete de inventii, teze de doctorat, standarde etc.;
- documente de evidentă a faptelor empirice – evidentă contabilă si statistică, evidentă operativă,
analize, expertize etc.
Documentele secundare – sunt rezultatul prelucrării documentelor primare în vederea
facilitării muncii cercetătorului de identificare, selectie si de utilizare a documentelor primare.
Documentele secundare se clasifică în:
- documente secundare periodice – reviste de referate, reviste de titluri etc.;
- documente secundare neperiodice – enciclopedii, dictionare, sinteze bibliografice etc.
Documentele tertiare – sunt acelea care rezultă din prelucrarea documentelor secundare.
Documentele tertiare sunt: culegeri de traduceri, bibliografii, sinteze de referate etc.
Distinctia dintre documentele tertiare si documentele secundare nu are mare importantă pentru
cercetători decât în fazele incipiente ale documentării si aceasta numai în scop de informare si
selectare a documentelor primare.
Exemplu:
Atunci când se folosesc ca sursă de documentare cărţile, o sursă primară este o ediţie originală
sau o ediţie critică a operei în discuţie, dar:
o traducere nu este o sursă: ci doar un mijloc pentru a atinge într-un mod limitat ceva ce nu
se găseşte la îndemâna cercetătorului;
o antologie nu este o sursă: este un amestec de surse, care poate fi util doar ca primă
aproximare;
referatele asupra unei cărti făcute de alţii, fie ele şi integrate cu foarte ample citate, nu sunt
o sursă: sunt cel mult surse secundare.
Există însă, diverse feluri în care o sursă poate fi considerată primară sau secundară, în
functie specificul obiectului de cercetat. Astfel, dacă se doreste studierea declaraţiei de independenţă
a Statelor Unite, unica sursă primară este documentul autentic, dar poate fi considerată o sursă
primară şi o bună fotocopie sau textul elaborat în mod critic de un istoric.
Asadar, termenul de "primar" şi "secundar" depinde de unghiul din care este privită lucrarea
de cercetare.
Unicul lucru ce trebuie evitat este a cita autorul prin citarea făcută de un altul!
Cele patru categorii de documente se explorează si se utilizează cu ajutorul unor instrumente
specifice fiecărei etape interne de documentare, pe care le prezentăm în continuare:
a) În etapa informării se apelează la următoarele mijloace: reviste, cataloage, buletine de
informare etc. în rândul acestora, un rol special revine cataloagelor.
Catalogul este o listă de date de identificare care cuprinde toate sau o parte apreciabilă din
fondul de documente al unei unităti specializate. Această listă este elaborată pe baza unor principii
care facilitează identificarea lucrărilor stiintifice de care are nevoie cercetătorul. Inspectarea
preliminară a cataloagelor permite elaborarea unei liste initiale a bibliografiei (bibliografia de plecare).
b) În etapa culegerii surselor se folosesc următoarele instrumente: fisa bibliografică,
explorarea globală a sursei si referatul documentelor.
Fisa bibliografică este un instrument de culegere a sursei documentare care cuprinde
informatii generale despre sursă, cum sunt: numele autorului, titlul lucrării, denumirea editurii, locul
aparitiei, anul aparitiei, numărul de pagini.
Alcătuirea fisei bibliografice trebuie să respecte următoarele reguli:
- Numele autorului se notează începând cu numele de familie si apoi prenumelui;
- Nu se admit prescurtări ale numelui autorului, în afara celor care se fac de către autor însusi;
- Titlul volumului sau studiului se notează în întregime, fără nicio schimbare sau prescurtare.
Dacă lucrarea este tipărită într-o limbă străină, titlul se trece în limba respectivă, eventual si cu
traducerea în limba română (între paranteze drepte);
- Fisa bibliografică pentru un volum se alcătuieste după indicatiile continute în pagina de titlu a
cărtii (nu pe copertă sau pe cotorul cărtii), chiar dacă s-au strecurat greseli; dacă locul si anul aparitiei
cărtii nu se cunosc, în fisa bibliografică se va mentiona sine anno (fără an) sau f.a.; sine locco (fără
loc) sau f.l;
Explorarea globală a sursei este o tehnică specifică de muncă intelectuală, deosebit de
pretioasă în toate cazurile, dar mai ales atunci când volumul de documentare este prea mare, iar timpul
nu permite un studiu aprofundat
Explorarea globală presupune:
- O lectură rapidă, limitată, în principal a cuprinsului, a prefetei, a rezumatului sau lectura ”în
diagonală” a unor pagini;
- Sesizarea mesajului, a menirii lucrării, pozitia de principiul a autorului, solutia avansată; ce
reprezintă ea în raport cu alte solutii, alte cărti alti autori.
c) În etapa studierii surselor se folosesc următoarele instrumente: note de lectură, referate
documentare, referatele documentare de sinteză.
Notele de lectură pot lua forme concrete foarte diferite, si anume: rezumat, conspect,
adnotări, extrase si citate.
Referatul documentar reprezintă o prezentare sumară a continutului unei singure surse
bibliografice si anume: caracterul sursei (teoretic, metodologic etc.); documentar-informativ pe care îl
contine; rezultate, concluzii, solutii si propuneri.
Referatul documentar de sinteză sintetizează continutul mai multor surse documentare si, în
acest caz, se cere asigurat un spirit critic corect asupra ideilor autorilor o dată cu alte date si informatii
utile privind anul aparitiei, editia, editura si editorul, date despre autor, alte lucrări ale acestuia.
d) În etapa utilizării documentatiei stiintifice se distribuie întreaga informatie pe parcursul
tematicii lucrării pentru a putea confrunta teoria economică cu datele empirice, pentru sustinerea,
confirmarea sau infirmarea unor ipoteze, pentru formularea concluziilor si solutiilor, ca si pentru
definitivarea planului de redactare a lucrării.
În urma studierii tuturor surselor documentare, cercetătorul trebuie să poată realiza o ierarhie a
acestora si a autorilor în ceea ce priveste contributiile sau minusurile, metodele de cercetare, lacunele
acestora si ale datelor. Toate acestea sunt posibile numai dacă cercetătorul realizează confruntarea
autorilor si surselor, a ideilor, dacă se asigură compatibilitatea si comparabilitatea datelor etc.
În legătură cu problema cercetată, literatura consultată exprimă măsura documentării.
2.3. Citarea bibliografică
În cadrul lucrărilor de cercetare ştiinţifică se impune identificarea surselor care au generat ideile
expuse sau din care au fost preluate citate mai lungi sau mai scurte. Prezentarea acestor surse
garantează autorului că nu va fi acuzat de plagiat şi permite cititorilor ca pornind de la referinţa din
cadrul lucrării să studieze şi alte lucrări aflate în relaţie cu tema prezentată. Unul dintre stilurile cele
mai frecvent utilizate pentru citarea bibliografică este stilul Harvard, pe care îl prezentăm în cadrul
acestei secţiuni.
În practică există mai multe sisteme de citare, însă câstigă tot mai mult teren sistemul Harvard
care se generalizează ca urmare a unei serii de avantaje: relevă cu pregnantă lucrările citate si data
aparitiei lor, permite revizuirea bibliografiei, inserarea unor lucrări noi sau renuntarea la unele trimiteri
bibliografice fără renumerotarea citatelor, oferă posibilitatea citării de mai multe ori a aceleiasi lucrări
bibliografice, indicându-se o singură dată autorul si lucrarea, asigură o viziune de ansamblu,
lămuritoare asupra bibliografiei întregii lucrări.
Identificarea surselor bibliografice atât în interiorul textului cât şi la finalul lucrării la
secţiunea Bibliografie / Referinţe.
Citările în interiorul textului trebuie să aibă în vedere următoarele:
1 Fragmentele, obiect de analiză interpretativă, trebuie citate cu o rezonabilă amploare.
2 Textele din literatura critică sunt citate numai când autoritatea lor se coroborează cu ori
confirmă o afirmaţie a cercetătorului.
Aceste două reguli implică anumite concluzii evidente. În primul rând, dacă fragmentul de
analizat depăşeşte o jumătate de pagină, aceasta înseamnă că ceva nu funcţionează: ori s-a delimitat o
unitate de analiză prea vastă şi deci nu poate fi comentat punct cu punct, ori mai curând nu este vorba
despre de un fragment, ci despre un text întreg.
3 Citatul presupune să se împărtăşească ideea autorului citat sau cel puţin ca fragmentul să nu
fie precedat şi urmat de expresii critice.
4 Din orice citat trebuie să reiasă limpede autorul şi sursa tipărită ori manuscrisă. Această
recunoaştere se poate face în diverse moduri:
Inserarea numelui autorului/autorilor în naratiune si între paranteze a anului de aparitie
a lucrării la care se face trimitere.
Exemplu: Emile Durkheim (1895) consideră că faptele sociale trebuie tratate ca lucruri.
Includerea între paranteze rotunde atât a numelui, cât si a anului de aparitie a lucrării.
Exemplu: Asa cum s-a afirmat faptele sociale trebuie tratate ca lucruri. (Durkheim 1895).
Trimiterea la o notă de subsol, mai ales când e vorba de un autor numit pentru întâia
oară;
Dacă trimiterea bibliografică se face la o anumită parte a lucrării, acest lucru va fi
marcat prin notarea capitolului, a paginii sau a paginilor imediat după anul de aparitie a lucrării
consultate.
Exemplu: Întrebându-se ce este un fapt social, Emile Durkheim (1985, Cap. 1)
răspunde:............
Dacă nu se sintetizează textul autorului sau dacă este parafrazat, atunci se extrage un
pasaj foarte semnificativ din lucrare si se include între ghilimele.
Dacă citatul, în lucrarea originală, acoperă două pagini (sfârsitul uneia si începutul
următoarei) sau când se citează un studiu dintr-o revistă, se specifică acest lucru prin trecerea
numărului respectivelor pagini precedate de ”pp”.
5. Un citat nu trebuie să depăsească 28 de rânduri de text, iar pe o pagină de manuscris se
recomandă să nu fie mai mult de două – trei citate scurte. De asemenea, se recomandă ca citatele care
depăsesc 40 de cuvinte să fie inserate în text fără a fi marcate cu ghilimele, dar la un sigur rând,
păstrându-se un spatiu de mărimea alineatului la dreapta si la stânga citatului. Unii autori sugerează să
procedăm astfel si atunci când citatul pe care vrem să-l folosim depăseste patru rânduri.
6. Citatele foarte extinse, care se apropie de limita maximă de o pagină lasă impresia că
autorul nu a stăruit asupra textului, că nu a reusit sau nu si-a propus să desprindă ideea de cuvinte. În
situatia în care citatele depăsesc 28 de rânduri este bine să fie prezentate într-o ”casetă”.
7. O lucrare citată poate avea mai multi autori. Când sunt doi autori, fără exceptie, se
mentionează numele amândoura. Dacă lucrarea citată are până la sase autori, regula prevede ca prima
dată să fie scrise numele tuturor, iar în celelalte citări să se mentioneze numele primului autor, urmat
de abrevierea si altii = et. al. sau si colab. = si colaboratorii. Între ultimul si penultimul autor se
introduce conjunctia si.
8. Multe lucrări tipărite au coordonatori. Specificarea acestui lucru se face prin mentionarea
după numele lor, între paranteze, a calitătii (coord.).
9. În redactarea unui studiu se fac uneori trimiteri la institute de cercetare, la organizatii
guvernamentale sau internationale. Prima oară când cităm se trece denumirea institutiei, pentru ca în
citările ulterioare să se treacă doar initialele.
10. Se poate întâmpla, mai rar, ca textul citat să aibă autor anonim: în citare se arată acest
fapt, precizând ”anonim”, după care se face datarea.
11. Se întâlnesc si situatii în care acelasi autor a abordat aceeasi temă la care vrem să ne
referim în mai multe lucrări, apărute în ani diferiti. După numele autorului în paranteză se trec, în
ordine cronologică, anii de aparitie a respectivelor contributii
Ex: Într-o serie de lucrări, Septimiu Chelcea (1975,1982,1986) a abordat diferite probleme de
metodologie a cercetării.
12. Dacă aceeasi temă a fost abordată de mai multi autori, dar la anumite intervale de timp, îi
includem într-o singură paranteză, ordonându-i alfabetic, menţionând, după numele fiecăruia, anul
publicării volumului pe care îl avem în vedere.
Ex: Ipoteza ....... a fost verificată în numeroase cercetări (Abate, 1967; Mackie, 1973;
Schumab, 1966).
13. În cazul în care se fac mai multe citări de pe aceeasi pagină a unei lucrări, după o primă
citare realizată potrivit regulilor prezentate, următoarele se pot face fie astfel: Numele autorului,
precizarea Op. Cit. (opere citate), pagina, fie: Numele autorului, ibidem. Ibidem înseamnă în acelasi
loc şi se poate folosi numai atunci când vrem să repetăm exact citatul notei precedente.
Ex: Wilson, Op. Cit., p.161 sau Wilson, ibidem
14. Uneori, nu avem acces la o lucrare de referinţă, dar o găsim citată sau descoperim un citat
din ea într-o altă lucrarea a unui alt autor. Riguros şi moral este a se recunoaşte că se foloseşte o
informaţie "de mâna a doua", menţionând după numele autorului: "citat de", "după" sau apud, notând
din ce lucrare am preluat citatul. În lista bibliografică se vor trece însă ambele lucrări.
15. Citatele trebuie să fie fidele. Dacă autorul citat, deşi demn de menţionat, face o
eroare evidentă, de stil sau de informaţie, trebuie respectată eroarea sa, dar semnalată cititorului cel
puţin printr-o paranteză pătrată de acest tip: [sic].
În ceea ce priveşte elaborarea listei de referinţe/bibliografiei, prezentăm în continuare regulile
sistemului Harvard sunt următoarele, pentru cele mai frecvente tipuri de surse citate:
1. Includerea în lista de referinţe a unei cărţi se face după următoarea regulă de redactare:
Numele autorului (nume de familie şi iniţiala prenumelui) Anul apariţiei, Titlul cărţii cu fonturi
italice, Ediţia, Editura, locul publicării.
Ex: Parvu, I 2009, Perfecţionarea managementului în învăţământul superior din perspectiva
cerinţelor ergonomice, Editura Universitară, Bucureşti
2. Includerea în lista de referinţe a unui capitol dintr-o carte se face după următoarea
regulă de redactare:
Numele autorului (nume de familie şi iniţiala prenumelui) Anul apariţiei, 'Titlul capitolului', în
Editorul(ii) - nume de familie şi iniţiala prenumelui, Titlul cărţii cu fonturi italice Ediţia, Editura,
locul publicării, paginile
3. Includerea în lista de referinţe a unei lucrări prezentate în cadrul unei conferinţe se face
după următoarea regulă de redactare:
Numele autorului (nume de familie şi iniţiala prenumelui) Anul apariţiei, 'Titlul lucrării', Titlul
volumului în care s-au publicat lucrările conferinţei Editura, locul publicării, paginile
Ex: Pârvu, I 2007, 'Educational Management – Main Factor in University Performance
Increasing', The Knowledge Based Organization - Conference Proceedings, Land Forces Academy
Publishing House, Sibiu, pp. 105 – 112
4. Includerea în lista de referinţe a unui articol dintr-o revistă se face după următoarea
regulă de redactare:
Numele autorului (nume de familie şi iniţiala prenumelui) Anul apariţiei, 'Titlul articolului',
Numele revistei, Volumul, Numărul, paginile
Ex: Ipate, D.M. 2009, 'Management valuation as an intangible asset', UPB Scientific Bulletin -
Series D, Vol. 71, Iss.3, p. 107 – 124.
5. Includerea în lista de referinţe a unui articol preluat de pe o pagină web se face după
următoarea regulă de redactare:
Numele autorului (nume de familie şi iniţiala prenumelui) Anul apariţiei, Titlul articolului,
Editorul (dacă este disponibil), Locul publicării (dacă este disponibil), data la care a fost văzut
articolul, URL
Ex: Smidt, H. & Sursock, A. 2011, Engaging in Lifelong Learning: Shaping Inclusive and
Responsive University Strategies, EUA Publications, vizualizat la: 05.08.2012, http://www.eua.be
O situatie des întâlnită în cadrul lucrărilor stiintifice este cea a parafrazelor. A parafraza
înseamnă a repeta cu cuvintele proprii gândirea autorului – parafrazele nu se înclud între ghilimele. În
elaborarea parafrazelor trebuie multă atentie pentru a nu face, de fapt, un plagiat.
Exemplu:
1. Text original:
Universitătilor li se cere acum să functioneze pentru formarea profesională a studentilor – este
vorba despre organizarea universitătilor bazându-se prioritar pe necesitătile individuale ale cursantului
si nu pe interesele profesorului sau ale institutiei. Din această perspectivă universitătile trebuie să îi
înzestreze pe absolventi cu abilităti necesare ocupării unui loc de muncă în contextul noilor conditii si
cerinte economico-sociale. De asemenea, să le ofere acestora posibilitatea de a studia în mod
permanent, de-a lungul întregii vieti oferindu-i studentului oportunitatea de a decide ce, când, unde si
cum să învete si transformându-l pe profesor din sursă de cunostinte în ghid, îndrumător, moderator al
procesului de instruire.
2. Parafrază corectă:
Există numeroase opinii care sustin necesitatea implicării active a universitătilor în formării
studentilor pentru integrarea pe piata muncii, deoarece acesta este interesul fundamental al
absolventului de studii superioare. Totodată, o dată încheiate studiile universitare, nu înseamnă că
absolventul nu va mai reveni în ”scoală”, deoarece economia cunoasterii presupune învătarea de-a
lungul întregii vieti, iar universitătile trebuie să ofere această sansă prin adaptarea permanentă la
nevoia de a învăta a persoanelor active pe piata muncii.
3. Falsă parafrază - plagiat:
Să avem în vedere faptul că universitătile trebuie să functioneze pentru formarea profesională a
studentilor – adică trebuie să se bazeze prioritar pe necesitătile individuale ale cursantului si nu pe
interesele profesorului sau ale institutiei. Astfel, universitătile trebuie să îi înzestreze pe absolventi cu
abilităti necesare ocupării unui loc de muncă în contextul noilor conditii si cerinte economico-sociale.
De asemenea, să le ofere acestora posibilitatea de a studia în mod permanent, de-a lungul întregii vieti
oferindu-i studentului oportunitatea de a decide ce, când, unde si cum să învete si transformându-l pe
profesor din sursă de cunostinte în ghid, îndrumător, moderator al procesului de instruire.
În ceea ce priveste notele de subsol, facem o serie de precizări referitoare la utilizarea acestora:
- Trebuie folosite cu justă măsură;
- Trebuie folosite atunci când indicarea în text a sursei citate ar face lectura dificilă;
- Notele de subsol trebuie să se regăsească si în lista de referinte/bibliografia finală;
- Notele pot fi folosite pentru a introduce un citat de întărire care în text ar fi deranjat;Notele pot
fi folosite pentru a nu îngreuna textul cu observaţii care, oricât de importante ar fi, sunt periferice în
raport cu subiectul şi nu fac decât să repete dintr-un punct de vedere diferit ceea ce s-a spus deja;
- Notele pot fi folosite pentru corectarea afirmaţiilor din text;
- Notele pot fi folosite pentru a traduce în limba în care este scrisă lucrarea un citat care era
esenţial să fie dat în limba străină
- Notele de subsol nu trebuie niciodată să fie foarte lungi, altminteri este un apendice, care trebuie
numerotat si inserat la sfârsitul lucrării.
Întrebări de control şi teme de dezbatere
1. Prezentati sursele de documentare stiintifică pe care le veti utiliza pentru derularea cercetării
stiintifice a cărei temă ati ales-o.
2. Elaborati fise bibliografice corespunzătoare documentării realizate.
3. Evidentiati tipurile de citări la care le-ati utilizat în cercetarea stiintifică realizată.
4. Introduceti parafraza în lucrarea de cercetare stiintifică realizată.
5. Elaborati o listă bibliografică a cercetării realizate care să cuprindă diverse tipuri de surse
bibliografice.
Teste de evaluare/autoevaluare
Alegeţi varianta corectă!
1. Potrivit regulilor sistemului Harvard de elaborare a listei de referinte/bibliografiei,
care dintre urmãtoarele este o regulã potrivit cãreia se înscrie titlul unui articol dintr-o
revista:
a. Titlul articolului se include intre ghilimele simple;
b. Titlul articolului se scrie cu majuscule;
c. Titlul articolului se scrie cu fonturi italice;
d. Titlul articolului se scrie inaintea anului de aparitie al articolului.
2. Care este marimea maxima recomandata a unui citat din cadrul unei lucrari
stiintifice?
a. 10 randuri
b. 28 randuri
c. 25 randuri
d. 5 randuri
3. Ce indica faptul ca dupa numele autorului unui citat apare inscrisa indicatia apud?
a. faptul ca respectiva lucrare a mai fost citata pe parcursul manuscrisului stiintific
b. faptul ca respectiva lucrare este elaborata de mai multi autori
c. faptul ca citatul nu este preluat direct dintr-o lucrare a autorului ci dintr-o alta
lucrare a unui alt autor
d. faptul ca citatul nu este fidel ci este o parafraza
4. Ce indica faptul ca dupa numele autorului unui citat apare inscrisa indicatia apud?
a. faptul ca respectiva lucrare a mai fost citata pe parcursul manuscrisului stiintific
b. faptul ca respectiva lucrare este elaborata de mai multi autori
c. faptul ca citatul nu este preluat direct dintr-o lucrare a autorului ci dintr-o alta
lucrare a unui alt autor
d. faptul ca citatul nu este fidel ci este o parafraza
3. REDACTAREA SI SUSTINEREA PUBLICĂ A LUCRĂRILOR DE
CERCETARE STIINTIFICĂ
Redactarea si sustinerea publică a lucrării de cercetare stiintifică reprezintă etape importante ale
activitătii de cercetare stiintifică, menite să releve valoarea socială a acestei activităti. Fiecare dintre
aceste etape îsi are locul si rolul său distinct în finalizarea si valorificarea oricărei cercetări stiintifice.
Atât redactarea cât si sustinerea publică sunt forme ce includ, fiecare în parte, o componentă
stilistică de limbaj, si mai ales un ansamblu de exigente si reguli de redactare si de comunicare.
3.1. Redactarea lucrării stiintifice
Functia principală a redactării este de a pune cât mai deplin în operă rezultatele investigatiilor
obtinute în etapele precedente. În baza acestei functii, redactarea lucrării stiintifice îsi dezvăluie si
afirmă un continut complex, în cadrul căruia se disting trei etape principale care trebuie parcurse în
succesiunea lor logică. Acestea sunt:
Elaborarea si definitivarea planului de redactare;
Redactarea propriu-zisă a lucrării;
Definitivarea redactării lucrării.
Elaborarea si definitivarea planului de redactare
Se acceptă cvasiunanim că organizarea materialului pentru publicare trebuie să urmeze o
schemă standard, respectiv:
- Elemente tehnice: Pagina de titlu (denumirea universitătii; denumirea facultătii; titlul complet;
numele si prenumele autorului; gradul didactic, numele si prenumele conducătorului stiintific; luna si
anul sustinerii lucrării); Cuprinsul lucrării; Lista figurilor si tabelelor; Lista abrevierilor;
- Elemente de continut: Introducere; Continutul propriu-zis al lucrării; Concluzii si recomandări
pentru cercetările viitoare;
- Anexe (optional);
- Lista bibliografică – lucrări din care s-a citat si lucrări citite, dar din care nu s-a citat).
Redactarea propriu-zisă a lucrării
Redactarea propriu-zisă a lucrării reprezintă procesul de scriere a lucrării stiintifice, asa cum a
fost ea concepută si structurată în planul de redactare. Nivelul stiintific al oricărei lucrări de cercetare
poate fi realizat pe deplin în măsura în care, în procesul de redactare, se tine seama de următoarele
exigente generale:
- Rigurozitate stiintifică – presupune ca în redactare să se utilizeze formulări corecte care să
reflecte în mod fidel procesul economic studiat. Este vorba de folosirea corectă a notiunilor si
conceptelor, a metodelor si tehnicilor adecvate de analiză si calcul, buna interpretare a datelor de
observatie, a informatiilor si rezultatelor calculelor etc;
- Originalitate – constă în asigurarea, pe parcursul elaborării si al redactării, a unui loc central
opiniilor personale ale autorului;
- Corectitudinea elaborării lucrării – presupune asigurarea corelatiilor logice dintre abstractia
stiintifică si fenomenul empiric, real, citarea altor autori, argumentarea riguroasă a evaluării personale;
- Eficacitatea textului – un text eficient atunci când este usor de citit si când deschide orizontul
cititorului;
- Stilul redactării – acesta trebuie să fie personal, concentrat si directionat pe ideea centrală a
lucrării, coerent (fără reveniri, repetări, omisiuni sau treceri bruste de la o problemă la alta),
responsabil;
- Acuratetea gramaticală si literară – o bună stăpânire a limbajului literar si a limbajului de
specialitate.
În ceea ce priveste componentele lucrării, se impun unele precizări:
Titlul lucrării stiintifice
Acesta trebuie să fie sobru, clar, precis si scurt menit să-i atragă atentia cititorului asupra celei
mai importante dintre idei. După aceleasi criterii se formulează si titlurile capitolelor, subtitlurile etc.
Ordinea înscrierii autorilor
În ceea ce priveste autorul/autorii, se începe cu prenumele (sau initiala acestuia) urmată de
numele autorului/autorilor. Dacă este vorba despre o lucrare cu mai multi autori, ordinea acestora se
stabileste după criterii cum sunt: gradul stiintific, contributia adusă la realizarea lucrării, ordinea
alfabetică. De regulă, responsabilul sau coordonatorul se înscrie primul.
Cuprinsul
Desi ”cuprinsul” se scrie ultimul, el figurează la începutul lucrării, după pagina de titlu.
Introducerea lucrării (prefată, cuvânt înainte)
Orice studiu este firesc să înceapă cu o introducere, în care se prezintă pe scurt tema de
cercetare, strategia de investigare, enuntarea obiectivelor urmărite, definirea cadrului general sau al
problemei, relevarea rezultatelor obtinute, limitele studiului întreprins etc. Această parte a studiului,
pentru că este usor identificabilă prin pozitia sa la începutul lucrării, nu necesită, în mod obligatoriu a
fi intitulată. Totusi, nu este o greseală dacă se precizează denumirea.
O bună introducere trebuie să răspundă mai multor întrebări:
- Care este problema studiată?
- Care sunt ipotezele referitoare la această problemă?
- Ce implicatii teoretice are studiul realizat si cum va influenta el cunoasterea în domeniu?
- Care sunt enunturile testate si cum au fost derivate concluziile?
Instrumentele de investigatie utilizate
Acestea trebuie descrise cu precizie, argumentându-se gradul de adecvare la fenomenul analizat.
Contributiile proprii ale autorului lucrării
Contributiile personale trebuie prezentate pe larg si cu claritate pentru ca citititorul să le
înteleagă si să le confrunte cu cele ale altor autori.
Ilustrările grafice (figurile)
Se utilizează frecvent pentru a reda în mod sintetic si pregnant o corelatie, o teză, o idee.
Acestea ajută la prezentarea datelor si rezultatelor cercetării, ca si la întelegerea rapidă si coerentă a
textului. Simplitatea, claritatea si continuitatea reprezintă standardele unei bune ilustratii.
Figurile utilizate în lucrările stiintifice trebuie să aducă un plus de informatie, relevând ceea ce
este esential, nu să dubleze textul. Cerintele pe care trebuie să le respecte o figură inclusă în textul unei
lucrări stiintifice sunt următoarele:
- Să fie numerotate cu cifre arabe;
- Dacă în text este o singură figură aceasta nu se numerotează;
- Numerotarea figurilor se face fie în cadrul întregii lucrări, fie pe capitole;
- Numerotarea figurilor, precedată de prescurtarea ”Fig.”, se plasează dedesubtul acestora;
- Explicatia figurii (titlul) este precedată de numărul figurii;
- În sistemul Harvard, trimiterea la lucrarea din care a fost preluată figura se face prin indicarea
între paranteze rotunde a numelui autorului, a anului de aparitie a lucrării si a paginii de unde a fost
extrasă figura respectivă;
- La numerotarea si explicatia figurilor se utilizează de regulă acelasi tip de literă ca si în textul
lucrării;
- Între numărul figurii si titlul ei se pune un punct sau se lasă un spatiu gol, corespunzător unui
număr de două-trei semne tipografice;
- La sfârsitul explicatiei figurilor nu se pune punct.
Graficele de toate tipurile sunt nelipsite din majoritatea textelor stiintifice. Acestea sunt de mai
multe tipuri, cele mai frecvente însă sunt:
- Graficele cu bare – indică prin dreptunghiuri orizontale sau verticale valorile variabilelor.
Lungimea fiecărei bare exprimă proportional valoarea unei variabile. Graficele în care dreptunghiurile
sunt perpendiculare pe abcisă se numesc ”histograme”, acestea pot fi în plan sau în spatiu.
16%
71%
11%
2%
0%
10%
20%
30%
40%
50%
60%
70%
80%
Da Nu Nu stiu Nu raspund
Column 1
Fig. 1. Histogramă în plan
16%
71%
11%
2%0%
10%
20%
30%
40%
50%
60%
70%
80%
Da Nu Nu stiu Nu raspund
3-D Column 1
Fig. 2. Histogramă în spatiu
Cercul de structură – se utilizează pentru a arăta proportia itemilor, luând ca întreg variabila
(100% din suprafată). La rândul lor acestea pot fi în plan sau în spatiu.
Da
Nu
Nu stiu
Nu răspund
Fig. 3. Cerc de structură în plan
Da
Nu
Nu stiu
Nu răspund
Fig. 4. Cerc de structură în spatiu
Este de retinut faptul că printr-un cerc de structură nu se recomandă compararea a mai mult de
cinci itemi si că pentru a pentru a evidentia diferentele dintre itemi se folosesc culori (cele mai
deschise pentru ponderile cele mai mici).
Tabelele
Sunt un instrument frecvent utilizat pentru a reda date brute sau date prelucrate, calcule care
ilustrează fenomenul supus analizei; ele sunt comentate mai larg sau mai sumar dup caz. Orice tabel
trebuie să poarte un număr si un titlu (explicatie). Numerotarea tabelelor se face cu cifre arabe, în
ordinea în care apar în lucrare sau în capitolele lucrării, dacă s-u inserat în text mai multe tabele. La
numerotarea tabelelor nu se recomandă utilizarea combinată a cifrelor si literelor. Cerintele pe care
trebuie să le respecte un tabel inclus în textul unei lucrări stiintifice sunt următoarele:
- Numărul tabelului este precedat de cuvântul ”Tabelul”;
- Numărul tabelului se plasează deasupra tabelului;
- Numărul tabelului este urmat de titlul tabelului;
- Dacă tabelul este preluat dintr-o altă lucrare, se va indica între paranteze a numelui autorului, a
anului de aparitie a lucrării si a paginii de unde a fost extras tabelul respectiv;
- Pe plan international, s-a generalizat practica de a se plasa pe acelasi rând numărul si titlul
tabelului;
- La sfârsitul titlului tabelului nu se pune punct;
- Între numărul tabelului si titlul acestuia se pune un punct sau se lasă un spatiu gol,
corespunzător unui număr de două-trei semne tipografice;
- La numerotarea si titlul tabelelor se utilizează de regulă acelasi tip de literă ca si în textul
lucrării.
Anexele
Sunt destinate includerii în lucrare a unor date si informatii (calcule, grafice, scheme, sinteze
sau extrase din legi, studii de caz) mai largi decât cele ce au fost utilizate în text; acestea se folosesc
pentru a întări sustinerea ideilor, inclusiv a informatiilor din text.
Definitivarea redactării lucrării
Înainte de a fi tipărită sau de a fi predată pentru examinare, orice lucrare trebuie corectată si
asezată într-o formă grafică adecvată.
Paginile lucrării au, de regulă, dimensiunea standard A4, iar hârtia trebuie să fie albă, de o
calitate cât mai bună, folosindu-se acelasi tip de hârtie pentru toată lucrarea, tipărită pe o singură fată a
colii de hârtie.
Litera (font în limba engleză) se recomandă a fi Times New Roman, iar mărimea literei 12
puncte. Titlurile capitolelor se scriu cu literă de 14, bold, iar subcapitolele cu literă de 12, bold. Textul
se scrie cu negru, nefiind recomandată utilizarea altor culori chiar si atunci când se doreste
evidentierea unor cuvinte.
Suprafata paginii acoperită cu text trebuie să rezulte din lăsarea unor margini uniforme sus, jos
si lateral (de minimum 2 cm) sau pentru marginea din stânga de 4 cm pentru ca lucrarea să poată fi
legată.
În ceea ce priveste alineatele acestea presupun faptul că nu încep de la capătul rândului, ci după
un spatiu liber de minimum 0,5 cm. Alineatul presupune trecerea de la o idee la alta. De obicei, într-un
text stiintific nu ar trebui să apară pe o pagină mai mult de patru – cinci alineate, deoarece sunt sărace
ideile care pot fi exprimate în trei – patru rânduri. Desigur, sunt si exceptii cum ar fi redactarea unui
ghid.
Paginile se numerotează, de regulă jos, centrat si, uneori se poate ca pe fiecare pagină să fie
înscris colontitlul, adică un rând care se tipăreste deasupra textului curent si care cuprinde titlul lucrării
sau al capitolului, numele autorului etc.
Lucrarea se prezintă editurii sau spre examinare în formă completă, adică incluzând: textul
principal, toate anexele, cuprinsul, bibliografia etc.
3.2. Sustinerea publică a lucrării stiintifice
Orice sustinere publică trebuie să se întemeieze pe o pregătire complexă de continut si de formă,
între care retinem cu deosebire următoarele:
- Introducerea – în cadrul acesteia autorul enuntă în linii mari problema care face obiectul
sustinerii publice, cu scopul de a trezi interesul auditoriului;
- Continutul sau tratarea subiectului – constă într-o prezentare dezvoltată a ideilor de bază si
utilizarea metodei de argumentare teoretică si faptică profundă;
- Concluzia – are menire dublă: pe de o parte, de recapitulare asupra principalelor idei si
probleme; pe de altă parte de a consolida convingerea auditoriului supra validitătii si justitiei
concluziilor.
Sustinerea publică a unei lucrări stiintifice presupune trei grupe de reguli:
a) Pregătirea sustinerii publice
O bună pregătire a expunerii presupune: elaborarea planului prezentării; cunoasterea
auditoriului; pregătirea personală a vorbitorului; pregătirea materialului si a tehnicii ajutătoare.
Planul prezentării – trebuie să includă ideile principale ale cercetării efectuate, împreună cu
argumentele de sustinere pentru fiecare dintre acestea. În cadrul acestui plan se cere acordat un spatiu
suficient de mare pentru prezentarea contributiilor personale, avantajelor si eventualelor inconveniente
ale solutiilor propuse în raport cu alte cercetări.
Cunoasterea auditoriului – este o conditie, un criteriu de pregătire a expunerii. Vorbitorul
trebuie să aibă în vedere structura profesională a persoanelor auditoare, nivelul de pregătire si de
interes pentru tema cercetată.
Pregătirea personală a vorbitorului – autorul expunerii stiintifice trebuie să-si controleze
riguros atitudinea, mimica, gesturile. De asemenea, el trebuie să evite întreruperi prelungite sau un
exces de patetism, sentimentalism într-o problemă sau alta a expunerii.
Pregătirea materialului si a tehnicii ajutătoare – folosirea materialelor audio-vizuale nu numai
că usurează expunerea si evită monotonia, dar micsorează si timpul necesar, permitând încadrarea într-
un timp minim pus la dispozitie.
b) Expunerea în public a rezultatelor cercetării stiintifice
Expunerea vorbitorului trebuie să se întemeieze pe reproducerea textului scris. Vorbitorul
trebuie să fie pregătit să dimensioneze textul (prin eliminare sau îmbogătire) atunci când i se dă un
termen mai mic sau mai mare, după caz. Pentru încadrarea în timpul pus la dispozitie se cer făcute
exercitii până se retin asemenea idei si argumente care permit încadrarea în spatiul acordat.
c) Diferite alte recomandări practice
Pentru ca expunerea să nu fie monotonă, vorbitorul trebuie să stie să utilizeze: anumite pauze;
schimbări de ritm, de vorbire si de ton; dialogul cu persoane din rândul auditoriului; diferite momente
de umor.
În mod special, în expunere trebuie să se insiste asupra problemelor necunoscute, noi sau care
prezintă interes si din alte puncte de vedere; în orice caz este recomandat a se evita orice urmă de
improvizatii.
O mare însemnătate are încadrarea vorbitorului în timpul acordat. Pentru aceasta sunt necesare:
dimensionarea materialului scris; o pregătire a sustinerii orale; vorbitorul să-si rezerve 1 – 2 minute
tampon pentru situatii deosebite; o stiintă a prevenirii sau a eliminării rapide a unor stări de tensiune în
rândul asistentei.
Întrebări de control şi teme de dezbatere
1. Elaborati planul de redactare a lucrării stiintifice pe care o elaborati.
2. Argumentati faptul că lucrarea stiintifică elaborată respectă exigentele generale ale unei
lucrări stiintifice de calitate.
3. Argumentati faptul că structura lucrării stiintifice elaborate respectă exigentele generale ale
unei lucrări stiintifice de calitate.
4. Prezentati motivele care au determinat includerea diferitelor tipuri de grafice incluse în
lucrarea stiintifică realizată.
5. Sustineti lucrarea stiintifică elaborată.
Teste de evaluare/autoevaluare
Alegeţi varianta corectă!
1. Precizati care dintre următoarele afirmatii referitoare la modul în care se introduc
figurile/tabelele în cadrul unei lucrări stiintifice, sunt adevărate/ false:
a. Dacă în text este o singură figură aceasta se numerotează;
b. La numerotarea si explicatia figurilor se utilizează de regulă acelasi tip de literă ca si în textul
lucrării;
c. La sfârsitul explicatiei figurilor se pune punct;
d. Numărul tabelului se plasează deasupra tabelului;
e. Numărul si titlul tabelului se plasează pe rânduri diferite.
2. Precizati care dintre următoarele afirmatii referitoare la modul în care se introduc
graficele în cadrul unei lucrări stiintifice, sunt adevărate/ false:
a. Graficele se numerotează cu cifre arabe;
b. Între numărul figurii si titlul ei se poate pune un punct;
c. La numerotarea si explicatia figurilor se utilizează de regulă tipuri de litere diferite de cele
utilizate în textul lucrării;
d. Numărul tabelului este precedat de prescurtarea ”Tab.”;
e. Dacă tabelul este preluat dintr-o altă lucrare, se va indica între paranteze a numelui autorului, a
anului de aparitie a lucrării si a paginii de unde a fost extras tabelul respectiv.
3. Precizati care dintre următoarele afirmatii referitoare la modul în care se introduc
figurile/tabelele în cadrul unei lucrări stiintifice, sunt adevărate/ false:
a. Numerotarea figurilor este precedată de textul ”Figura”;
b. Între numărul figurii si titlul ei se poate pune un punct;
c. La sfârsitul titlului tabelului nu se pune punct;
d. Numărul tabelului se plasează sub tabel;
e. La numerotarea si titlul tabelelor se utilizează de regulă acelasi tip de literă ca si în textul
lucrării.