Download - Negocieri Europene Curs
1
SUPORT DE CURS
ANUL II
Semestrul 2
Cluj – Napoca
2013
UNIVERSITATEA BABEŞ-BOLYAI, CLUJ-NAPOCA
Centrul de Formare Continuă şi Învăţământ la Distanţă
Facultatea de Studii Europene
Specializarea: Relaţii internaţionale şi studii europene
Disciplina: NEGOCIERI EUROPENE
2
Universitatea Babeş–Bolyai, Cluj–Napoca
Facultatea Studii Europene
Anul universitar 2013-2014
Semestrul II
Informaţii generale despre curs, seminar, lucrare practică sau laborator
Titlul disciplinei: NEGOCIERI EUROPENE
Codul: SLR0033
Numărul de credite: 6
Locul de desfăşurare: Facultatea de Studii Europene
Informaţii despre titularul de curs, seminar, lucrare practică sau laborator
Nume, titlul ştiinţific: Vasile Puşcaş, profesor universitar doctor ;
Informaţii de contact (adresă e-mail, eventual nr. de telefon): Vasile.Puscas @euro.ubbcluj.ro,
Ore de audienţă: luni : 18 - 20
Descrierea disciplinei:
Disciplina NEGOCIERI EUROPENE a devenit cunoscut în ultimul deceniu şi jumătate, în principal
datorită procesului de extindere a Uniunii Europene în Europa Centrală şi de Est. Acest fapt se explică
prin necesitatea de a dezvolta expertiza, concomitent cu dezbaterea academică şi ştiinţifică referitoare la
acest subiect. La începutul ultimului deceniu, ipoteza statelor aderente la Uniunea Europeană (şi NATO) a
fost considerată în termeni geopolitici şi geostrategici. Disciplina îşi propune îmbogăţirea cunoştinţelor
referitoare la procesul negocierilor europene din punct de vedere teoretic şi practice; familiarizarea cu
mediul de negociere în Uniunea Europeană; formarea abilităţilor de utilizare a diferitelor tehnici de
negociere şi identificarea corectă a tipului de negociere specifică fiecărui dosar de negociere şi de
specificul cultural al partenerului de negociere.
3
Competentele disciplinei:
Disciplina contribuie la dezvoltarea competenţelor profesionale şi transversale ale studenţilor, urmărind
identificarea conţinutului şi funcţionării procesului de negociere la nivelul UE; corelarea metodelor de
negociere cu specificul cultural local, regional sau naţional; aplicarea metodelor de negociere în condiţii
de risc şi de incertitudine decizională; formularea şi aplicarea unor criterii specifice pentru a determina
pertinenţa unor decizii în procesul negocierii la nivel europeanş elaborarea coerentă şi integrată a unui
plan de negociere; coordonarea realizării unui proiect în echipă cu asumarea de roluri de conducere
specific şi realizarea unui plan de dezvoltare prin formarea profesională, prin utilizarea eficientă şi
selectivă a surselor şi resurselor de comunicare şi instruire continuă (biblioteci, internet, baze de date,
cursuri on-line, etc).
Bibliografia obligatorie:
1. GORIŢĂ, Ciprian, Negocierile de aderare la Uniunea Europeană, Bucureşti, Editura Economică, 2008
2. PUŞCAŞ, Vasile, EU Accession Negotiations (A Handbook), Wien: Hulla&Co Human Dynamics,
www.renanetwork.org/documents/wgroups/EU%20Accession%20Negotiations%20_Handbook.rar,
2013.
3. PUŞCAŞ, Vasile, România spre Uniunea Europeană. Negocierile de aderare (2000-2004),
Iaşi:Institutul European, 2007.
4. PUŞCAŞ, Vasile, European Negotiations. A Case Study: The Romania’s Accession to EU, Gorizia:
IUIES, 2006.
5. PUŞCAŞ, Vasile, Negociind cu Uniunea Europeană, 6 volume, Bucureşti, Economică, 2003 – 2005:
- vol. I - „Documente iniţiale de poziţie la capitolele de negociere” (2003)
- vol. II – „Initial Position Papers” (2003)
- vol. III – „Preparing the External Environment of Negotiations” (2003)
- vol. IV – „Pregătirea mediului intern de negociere” (2003)
- vol. V – „Pregătirea mediului de negociere, 2003 – 2004” (2005)
- vol. VI – „Comunicarea publică şi negocierea pentru aderare, 2003 – 2004” (2005).
Planificarea /Calendarul întâlnirilor şi a verificărilor/examinărilor
intermediare:
I. Uniunea Europeană – un proces continuu de negociere
a) Uniunea Europeană – un proces continuu de negociere
b) Integrare europeană şi interdependenţe globale
c) Instituţiile Uniunii Europene
d) Politicile Uniunii Europene
e) Procesul decizional în cadrul Uniunii Europene
f) Negocierile europene de aderare
4
Bibliografie:
1. ALFREDSON, T., CUNGU, A. ,“Negotiation Theory and Practice. A review of the Literature”,
EasyPol Module, 179, [Internet source, <http://www.readbag.com/fao-docs-up-easypol-550-4-5-
negotiation-background-paper-179en>], 15.12.2012, 2008;
2. ALTER, K.J., MEUNIER-AITSAHALIA, S. „Judicial Politics in the European Community: European
Integration and the Pathbreaking Cassis de Dijon Decision”, in Comparative political studies, 26(4), p.
535-561, 1994;
3. ARNETT, J.J. „The psychology of Globalization”, in American Psychologist, 57, 10, p. 774-783;
4. ARREGUI, J., STOKMAN, F., THOMSON, R. ,Bargaining in the European Union and shifts in actors'
policy positions. European Union Politics, 5(1), p. 47-72, 2002;
5. BAL, L. J., Decision-Making and Negotiations in the European Union (Discussion Paper No. 7):
University of Lecester, Centre for the Study of Diplomacy, 1995;
II. Cadrul instituţional şi actorii în cadrul negocierilor europene
a) Cadrul instituţional şi actorii în cadrul negocierilor europene
b) Strategii şi tactici în negocierile europene
Bibliografie:
1. DA CONCEICAO-HELDT, E. ,The EU negotiation process: interests, institutions, decision rules,
and iterated bargaining. Theoretical foundation and practical application.paper presented at the
BP Transatlantic Programme Workshop for Advanced PhD students on EU politics, European
University Institute, 7-8 June 2002
2. DRUCKMAN, D., „Negotiating in the International Context”, in Peacemaking in International
Conflict: Methods and Techniques, I. Zartman, W. and Rasmussen, J. L. (eds.), Washington DC:
United States Institute of Peace Press, pp. 81-124, 1997;
3. EBERLEIN, B. and GRANDE, E., ‘Beyond Delegation: Transnational Regulatory Regimes and
the EU Regulatory State’. Journal of European Public Policy, Vol. 12, No. 1, pp. 89–112, 2005;
4. LAVADOUX, F., GUGGENBUHL, A., Best,E., Handbook for the European Negotiator,
Maastricht: EIPA, 2004;
5. LEMPEREUR, A.P., COLSON, A., Negotiations europeennes, Paris: A2C MEDIAS, 2008.
III. Documentele de poziţie. Perioadele de tranziţie şi derogare.
a) Documentele de poziţie
b) Perioadele de tranziţie şi derogare
c) Stadiul final al negocierilor europene
d) Capacitatea de Integrare şi implementarea Efectivă a angajamentelor negociate
e) Limite şi dificultăţi în negocierile europene
5
Bibliografie:
1. MORAVCSIK, A., M.A., National Interests, State Power, and EU Enlargement. CES Working Paper,
no. 97, 2003. [Working Paper]
2. NICOLAIDES,P.,The Boundaries of the Negotiating Power of the Candidates for Membership of the
European Union: Some Theoretical Considerations and Practical Implications, in EIPASCOPE, 3, 1998;
3. NICOLAIDES et al., A Guide to the Enlargement of European Union (II): A review of the process,
Negotiations, Policy Reform and Enforcement Capacity, Maastrciht, EIPA, 1999;
4. NICOLAIDES, P., Enlargement of the European Union and Effective Implementation of its Rules
(with a case study on Telecommunication), Current European Issues, European Institute of Public
Administration, Maastricht, Netherlands, 2000;
5. NICOLAIDES, P., From Graphite to Diamond – The importance of Institutional Structure in
Establishing Capacity for Effective and Credible Application of EU Rules, Current European Issues,
European Institute of Public Administration, Maastricht, Netherlands, 2002;
6. NICOLAIDES, P., Preparing for EU Membership: The Paradox of Doing What the EU Does Not
Require You to Do, in EIPASCOPE, 2, 2003.
Modul de evaluare:
Nota finala este alcatuita din mai multe fractiuni :
- răspunsuri la examen/colocviu/lucrări practice – 50% din nota finală;
- examen scris la sfarsitul semestrului - 50% din nota finală
Detalii organizatorice, gestionarea situaţiilor excepţionale:
Activitatea la seminarii este obligatorie in proportie de 2/3 din volumul orar si se conditioneaza prezenta
de la examen de activitatile specifice seminarului.
Plagiatul duce la excluderea de la examen. Contestatiile se rezolva doar in cadrul sesiunii urmare a listelor
cu valuarile finale care se afiseaza la aviziarrul catedrei si pe forumul anului respectiv.
Bibliografie opţională :
1. SCHALK, J., TORENVLIED, R., WEESIE, J. , STOKMAN, F. (2007) „The Power of the
Presidency in EU Council Decision-Making”, European Union Politic, 8/2, p. 229-250;
2. SCHIMMELFENNIG, F., SEDELMEIER, U.(2005), „Introduction: Conceptualizing the
Europeanization of Central and Eastern Europe”, in F. Schimmelfennig, F., U. Sedelmeier, (eds.):
The Europeanization of Central and Eastern Europe, Ithaca, p. 1—28;
6
3. SCHNEIDER, G., STEUNENBERG, B., WIDGRÉN, M. (2006) 'Evidence With Insight: What
Models Contribute to EU Research', in R. Thomson, F. N. Stokman, T. Königand C. Achen,
(eds.) The European Union Decides: Political Economy of Institutions and Decisions, Cambridge:
Cambridge University Press, p. 299-317;
4. SCHNEIDER, J. (2009) Conflict, Negotiation and European Union Enlargement, New York:
Cambridge University Press;
5. SCHOUT, A. (1997): The Domestic Management of European Affairs: Draining the Quagmire.
Paper, EIPA, Maastricht
6. SEDELMEIR, Ulrich(2010), Enlargement:From Rules of Accession to a Policy Towards
Europe?, in H. WALLACE, H., POLLACK, M. A, YOUNG, A. R. (2010), ”Policy-Making in
the European Union”, Sixth Edition, Oxford: Oxford University Press;
7. SIGMA PAPERS no. 37 (2007) Enlargement of the European Union: An Analysis of the
Negotiations for Countries of the Western Balkans;
7
Cuprins:
Modulul I
UNIUNEA EUROPEANĂ – UN PROCES CONTINUU DE NEGOCIERE
Sistemul Internaţional Contemporan.............................................................................. 8
Negocierea Internaţională............................................................................................... 9
Negocierea europeană..................................................................................................... 10
Negocieri de aderare în Uniunea Europeană………………………………………….. 11
Instituţiile Uniunii Europene………………………………………………………….. 13
Politicile Uniunii Europene…………………………………………………………… 20
Luarea deciziei în Uniunea Europeană………………………………………………… 27
Negocieri europene/ de aderare………………………………………………………… 34
MODULUL 2
Cadrul instituţional şi actorii în cadrul negocierilor europene
Cadru instituţional şi actori în Negocierile de Aderare la U.E....................................... 47
Strategii şi Tactici în Negocierile de Aderare................................................................ 59
MODULUL 3
Documentele de poziţie. Perioadele de tranziţie şi derogare.
Poziţiile de Negociere (Documentele de poziţie).......................................................... 66
Capacitatea de Integrare şi Implementarea Eficientă a Angajamentelor Negociate şi a
Normelor U.E.................................................................................................................
73
8
Modulul I
UNIUNEA EUROPEANĂ – UN PROCES CONTINUU DE NEGOCIERE
Scopul modulului: Îmbogăţirea cunoştinţelor referitoare la abordarea UNiunii Europene din
perspectiva procesului negocierilor europene.
Obiectivele modulului:
- Să identifice principalii actori de la nivelul UE;
- Să-şi sezvolte capacitatea de înţelegere a procedurilor de elaborare şi a mecanismelor de
funcţionare a politicilor europene şi dezvoltarea unor modele conceptuale pentru tipuri
diferenţiate de politici europene;
- Să-şi formeze competenţe de analiză a unor politici sectoriale şi de evaluare a impactului acestor
politici.
1. Sistemul Internaţional Contemporan
După căderea Zidului Berlinului şi sfârşitul „lumii bipolare”, sistemul internaţional contemporan
a cunoscut o etapă de tranziţie prelungită. Nici actorii, nici politicile internaţionale nu au beneficiat, în
perioada de după Războiul Rece, de un set de principii şi reguli aplicate şi unanim acceptate. Fenomenul
globalizării este cu siguranţă contributoriu la întârzierea unei codări clare a caracteristicilor sistemului
internaţional contemporan. Este bine-cunoscut faptul că în ultimele două decenii au fost înregistrate la
nivel global o serie de schimbări calitative şi cantitative. Totodată, s-a dezvoltat un proces accelerat şi
diversificat de interacţiuni şi interdependenţe între societăţi, ceea ce sugerează că un „nou” sistem
internaţional va emerge numai cu ajutorul includerii şi considerării determinanţilor globalizării
(Baylis&Smith, 2001). Având în vedere complexitatea crescândă a lumii actuale, ca rezultat al istoriei
contemporane pe care o experimentăm, afirmăm, precum David Held, că suntem martorii unei structuri
multi-level a activităţilor internaţionale şi transnaţionale, căreia trebuie să-i corespundă, din punct de
vedere al guvernanţei globale, un sistem multi-centric, bazat pe formaţiuni multi-dimensionale, multi-
nivel şi implicând o serie de actori (Held, 2005).
Un răspuns la globalism poate fi procesul integrativ, care va progresa numai la nivel regional. În
acelaşi timp, actorii (statali sau non-statali) se află în situaţia de a adopta anumite decizii pentru a gestiona
efectele interacţiunilor globale. Acesta – deşi faptul că criticismul relaţionat procesului de luare a
deciziilor ca fiind restrictiv în cazul elitelor continuă şi în prezent – se dezvoltă aproape exclusiv prin
competiţie, mai degrabă decât mijloace reprezentative, participative sau democratice (Baylis&Smith,
2001). Recunoscând realitatea interdependenţei complexe care determină comportamente specifice
(Arnett, 2002), de la nivel individual la nivel organizaţional, actorii internaţionali trebuie să gestioneze
9
provocările tuturor tipurilor de interacţiuni globale, dezvoltând un management internaţional continuu.
David Held admite faptul că instituţionalizarea proceselor globale poate fi dificilă, dar este de părere că
decidenţii pot promova modalităţi efective de rezolvare a problemelor globale, spre exemplu dezvoltarea
unei set de criterii, norme, instituţii şi arene de negociere (Held, 2005). În plus, evoluţia „mediului
internaţional” va genera preocupări profesionale şi ştiinţifice (inclusiv academice) cu referire la
managementul internaţional. Conform lui Hodgetts and Luthens, managementul internaţional s-a impus
ca un stimulent pentru „gândirea internaţională” şi pentru „managementul dincolo de frontiere”. Autorii
au demonstrat că în toate categoriile de interacţiune – conflict şi/ sau cooperare – negocierea este unul
dintre cele mai utile instrumente în procesul de luare a deciziei (Hodgetts, 1994).
Astfel, negocierea internaţională a devenit o preocupare aproape zilnică a fiecărui actor
internaţional, una dintre cele mai eficiente modalităţi de dobândire a soluţiilor optime pentru problemele
complexe generate de circumstanţele fenomenului globalizării.
2. Negocierea Internaţională
Literatura recentă în domeniul negocierii are drept obiectiv demonstrarea faptului că negocierea a
devenit o necesitate şi o preocupare zilnică. Deborah Kolb and Judith Williams argumentează că
negocierea este o componentă majoră a familiei, vieţii şi muncii noastre (Kolb&Williams, 2003). Însă
acceptarea negocierii ca parte a vieţii noastre se datorează faptului că procesul contemporan de luare a
deciziei - în politică, afaceri, familie – se desfăşoară într-un mod orizontal, iar scopul negocierii nu este
doar încheierea unei tranzacţii, dar şi urmărirea unui model economic – acela al maximizării, găsirea
soluţiei optime prin obţinerea valorii adăugate.
Harvard Business Review on Negotiation and Conflict Resolution (2000) percepe negocierea ca un
„management al diferenţelor” inter-grup, inter-organizaţional, internaţional (Harvard, 2000). Cu câteva
decenii în urmă, relaţiile internaţionale au fost analizate prin intermediul paradigmei Westphaliene, iar
negocierea diplomatică a vizat reglementarea conexiunilor statelor cu privire la interese şi conflicte
comune. Termenul negociere internaţională a fost întrebuinţat pentru a descrie contextualitatea
internaţională, mai degrabă decât implicarea în procesele internaţionale (Center, 1984). Altă direcţie de
cercetare şi practică a negocierilor internaţionale a vizat extinderea ramurii menţionate anterior,
insistând asupra mediului de negociere internaţional. Fără a avea în considerare aspectul economic (de
business) sau politic, această formulă a accentuat elementul comunicării interculturale, încercând să
conecteze o negociere orientată în mod specific (diplomatică, business) de particularităţile mediului
cultural sau multicultural (Brett, 2001). Odată cu accelerarea procesului globalizării, negocierile globale
şi internaţionale au cunoscut o tendinţă ascendentă, devenind, pentru mulţi oameni şi organizaţii, mai
degrabă norme decât activităţi „exotice”(Lewicki et al., 2004); negocierea însăşi fiind percepută ca un
proces social desfăşurat într-un context mult mai cuprinzător.
Relaţionând negocierile instituţionale de negocierile diplomatice, alături de negocierea predictivă,
Alain Platey a demonstrat semnificaţiile complexe şi realiste ale termenului negociere internaţională, şi
anume „un instrument pentru manifestarea potenţialului naţional” şi „o modalitate de a gestiona şi
guverna societatea internaţională” (Plantey, 2002).
10
3. Negocierea europeană
Uniunea Europeană este rezultatul construcţiei instituţionale, legale, politice, economice şi
culturale care a avut loc în a doua jumătate a secolului XX. Declaraţia Schuman (9 Mai 1950) reprezintă
un ghid de dimensiuni reduse pentru realizarea construcţiei, având drept obiectiv o „Europă vitală şi
organizată”. Declaraţia a marcat drumul negocierii, stabilind „fundamentul pentru o comunitate
cuprinzătoare şi profundă între popoarele divizate de conflicte sângeroase” (Declaraţia, 1982). Scopul
acestor negocieri a fost „construcţia unei baze comune”. Cu referire la negocierea europeană, Schuman
sugerează o formulă multi-partinică (invitaţia partidelor franceze şi germane a unui arbitru stabilit de
„comun acord”), şi, în plus, caracteristicile mediului internaţional (solicitând evaluare din partea UN).
Profesorul Paul Meerts notează faptul că Uniunea Europeană actuală este „un proces de negociere
internaţional enorm”, într-un cadru multilateral (Meerts in Puscas, 2003). Acest proces de negociere a
urmat fundamentele schemei lui Schuman până în zilele noastre.
Astfel, la Institutul European al Administraţiei Publice din Maastricht, negocierea este definită ca
un „proces în care două sau mai multe părţi încearcă să obţină o soluţie la tematici de interes comun, în
situaţia în care părţile sunt într-o neînţelegere sau conflict actual sau potenţial” (Lavedoux et al., 2004).
Înainte de a considera negocierea europeană ca o expresie excepţională, vom reitera că Fred Charles Iklé,
în faimoasa sa lucrare, How Nations Negotiate, pleda pentru un înţeles similar când se referea la
negociere în termeni generali “un proces în care propuneri clare sunt trasate cu obiectivul de ajunge la o
înţelegere, prin intermediul unui schimb sau prin realizarea unui interes comun, în situaţia în care
interesele conflictuale sunt prezente” (Ikle, 1987). Negocierile pentru construcţia europeană deţin
caracteristici unice, într-un cadru multilateral, şi chiar dacă nu se poate discuta despre un stil European de
negociere, precum în prestigioasele şcoli naţionale de negociere, considerăm că există o anumită
specificitate şi individualitate a negocierii europene.
Literatura în domeniul negocierii europene s -a diversificat îndeosebi începând cu ultima
decadă a secolului trecut. Cu siguranţă, şfârşitul Războiului Rece, provocările majore
ale globalizării şi tendinţele progresive evidente ale Uniunii Europene de a -şi impune
recunoaşterea legală în cadrul sistemului internaţional au stimulat dezbater ile teoretice
şi aplicate cu privire la negocierea europeană. Fără îndoială, cele mai aplicate discuţii
academice şi politice despre subiectul negocierii europene s -au datorat tendinţelor
interne, de reformare, ale Uniunii Europene (instituţionale sau poli tice), la fel precum
proiectul extinderii sale în Europa Centrală şi de Sud -Est. În 2000, Revista pentru
Politici Publice Europene a dedicat un număr special negocierilor europene, autorii
realizând contribuţii interesante pentru teoria negocierii, propunâ nd analize ale
negocierii pentru cele mai importante aspecte ale politicilor europene. Contribuţia lui
Paul Meerts a creat în 2004 o analiză sistematică şi comparativă asupra negocierii
europene (Meerts&Cede, 2004). Ole Elgström şi Christer Jönsson au abor dat conceptual
şi practicile negocierii europene dintr -o perspectivă procedurală a reţelelor şi
instituţiilor (Elgstrom&Jonsson, 2005. Recent, studiile s -au concentrat asupra analizei
descriptive şi procedurale a negocierilor europene, precum conferinţele
interguvernamentale sau tratatele (Beach, 2005) sau asupra caracteristicilor de putere
11
sau leadershipului în negocierile europene (Tallberg, 2006). Studiile interesante
publicate de Franz Schimmelfennig (2005) în domeniul integrării europene şi extinderii
Uniunii Europene sunt cu adevărat folositoare pentru evaluarea metodelor politice
aplicate în Bruxelles şi în Statele Membre, incluzând negocierile europene. Cartea
recentă publicată de Christina J, Schneider (2009) demonstrează rolul negocierilor de
accedere la Uniunea Europeană în politica europeană. În ultimul deceniu, revista
franceză “Negocieri” a publicat o serie de contribuţii pe acest subiect şi
Lempereu&Colson au publicat o analiză istorică a negocierilor europene
(Lempereu&Colson, 2008). În final , centrele de training pe domeniul negocierilor
europene s-au extins (Brussels, Vienna, Maastricht etc.) şi EIPA a publicat, în 2004
“Handbook for the European Negotiator” (Lavedoux et al., 2004). Şi bineînţeles,
enumerarea poate continua.
Cu referire la dezbaterea recentă privind negocierea europeană, trebuie să aducem în discuţie
conceptul de “eră a negocierilor”, care semnifică o lume foarte diferită de cea în care H. Kissinger a
utilizat termenul pentru prima dată (în anii 70). Pentru noul context internaţional, trebuie obligatoriu
menţionate cele “trei lumi” care compun arena europeană a negocierilor:
(a) frontiere (spaţii şi teritorii);
(b) nivele (diferite obiective şi autorităţi variate);
(c) reţele (conexiuni, comunicaţii).
Toate acestea reprezintă, în conformitate cu Michael Smith, “noul spaţiu European al negocierii”
(Smith, 2000). Consecutiv, acelaşi autor menţionează că negocierea europeană nu trebuie să fie percepută
doar ca proces, dar şi ca un sistem al negocierii. Din această perspectivă, precum M. Smith argumentează,
negocierea europeană nu este doar internaţională, dar şi puternic conservativă (Smith, 2000). Şi, deoarece
am adus în discuţie negocierea europeană ca proces, vom adăuga că Elgström and Smith se aliniază
acelor autori care percep negocierea europeană ca o activitate continuă, un maraton inter-birocratic şi
politic multilateral. Caracterul procedural se deduce şi din faptul că negocierea europeană este “un proces
de comunicare în care actorii trimit semnale de la unii la alţii pentru a influenţa aşteptările sau valorile
celeilalte părţi” (Jönsson, apudElgstrom&Smith, 2000). În plus faţă de aceste caracteristici, studiul celor
doi autori a adăugat următoarele: diversitatea contextelor şi oportunităţile de negociere, diversitatea
actorilor şi preferinţelor şi diversitatea analizei sistemice. Dar, cel mai important, pentru a percepe
negocierea europeană ca un sistem, se pot aduce în discuţie argumentele interdependenţei actorilor,
regularitatea interacţiunii şi prezenţa (formală sau informală) a regulilor sau instituţiilor. Astfel,
negocierile multi-level (negocieri europene) sunt instituţionalizate şi permanente, părţile multiple au
roluri distinctive, negocierile formale sau conectate de cele informale, creând o legătură între nivelele
interne şi sectoare şi între negocierile interne şi externe ale Uniunii Europene.
4. Negocieri de aderare în Uniunea Europeană
Subiectul negocierii europene a devenit cunoscut în ultimul deceniu şi jumătate, în principal
datorită procesului de extindere a Uniunii Europene în Europa Centrală şi de Est. Acest fapt se explică
prin necesitatea de a dezvolta expertiza, concomitent cu dezbaterea academică şi ştiinţifică referitoare la
12
acest subiect. La începutul ultimului deceniu, ipoteza statelor aderente la Uniunea Europeană (şi NATO) a
fost considerată în termeni geopolitici şi geostrategici (Marer, 1994). Cu toate că această viziune şi-a
păstrat însemnătatea, îndeosebi la nivelul Statelor Membre, la finalul celei de-a cincea extindere, odată cu
conturarea deciziei de a elabora principii, strategii şi programe, discuţia privind modul în care Uniunea
Europeană negociază cu statele candidate a devenit tot mai clară.
Pentru Statele Membre, negocierile de accedere la UE au o formă cu totul diferită, prin comparare
cu alte negocieri ale Uniunii Europene la nivel internaţional. (Friis&Jarosz-Friis, 2002). Statele care au
aspirat la membershipul Uniunii Europene au considerat perioada negocierilor de aderare o înţelegere
mutuală asupra modului în care fiecare candidat va gestiona provocările aderării (Inotai, 2001). Mediile
politice, economice, jurnalistice şi academice din statele europene au atras atenţia la conţinutul şi
progresul negocierilor de aderare. Fiecare dintre aceste domenii au încercat să-şi manifeste interesul şi să
explice negocierile, astfel încât atitudinile şi paradigmele de comunicare au evoluat de-a lungul ultimului
deceniu, creând percepţia că procesul de extindere a constituit una dintre activităţile predominante ale
Uniunii Europene. Cel puţin în timpul mandatului Comisiei Prodi, obiectivul a fost constituirea unei
extinderi coerente şi consolidarea (prin reformele interne) integrării în Uniunea Europeană. Din acest
motiv, literatura care tratează negocierile de aderare este foarte variată.
Unele opinii reiterate la începutul negocierilor de aderare ale ultimului val de extindere au
accentuat raportul de putere disproporţionat în negocieri. Andreás Inotai a scris despre faptul că
negocierile de aderare au avut loc între “părţi” (Inotai, 2001), acest dezechilibru fiind rezultatul unei serii
de factori: Uniunea a reprezentat unul dintre cele mai puternice grupuri economice ale lumii; au negociat
aderarea cu o singură ţară, chiar dacă existau mai multe state care negociau concomitent; toate negocierile
de aderare se desfăşurau în Bruxelles, iar statele candidate trebuiau să vină primele pentru a prezenta
poziţiile numai după ce au urmat poziţia Uniunii Europene. Unii autori au argumentat faptul că
negocierile de aderare, chiar dacă se bazau pe formula câştig-câştig, au fost caracterizate de un grad
ridicat de asimetrie (Friis&Jarosz-Friis, 2002). Lykke şi Anna Friis au postulat faptul că Uniunea
Europeană este un actor cu putere de negociere, iar statul candidat solicită intrarea în “Club”; Statele
Membre cunosc caracteristicile acquis-ului – obiectul negocierilor de aderare mai bine decât statul
candidat. Negocierile de aderare sunt “negocieri duble”, motiv pentru care Uniunea Europeană are un
mare avantaj, deoarece poate impune o presiunea asupra statului candidat (Preşedenţia are posibilitatea de
a prezenta o anumită poziţie comună a Statelor Membre, pe care statele candidate intenţionează să o
modifice, cu riscul timpului alocat).
Negocierea de aderare la Uniunea Europeană are trei caracteristici fundamentale (Bollen et al.,
2000):
1.) este un proces de descoperire = cele două părţi se informează reciproc despre scopurile,
intenţiile şi ofertele proprii (informaţia este un instrument esenţial al negocierii);
2.) este o interacţiune strategică = părţile încearcă să se influenţeze reciproc, să-şi contureze
comportamentele pentru a obţine cele mai bune rezultate posibile;
3.) este un proces de schimb = fiecare parte încearcă să contureze comportamentul celeilalte
părţi prin oferirea unui lucru sau prin realizarea de concesii;
Închidem această secţiune prin a sublinia faptul că Negociatorul şef are sarcina de a furniza datele
corecte pentru pregătirea negocierii şi de a le prezenta într-o formă adecvată. Având în vedere
preeminenţa şi veridicitatea informaţiei şi contextul intern şi extern, Negociatorul şef conduce negocierile
în conformitate cu strategiile şi tacticile stabilite. Negociatorul şef are atribuţia de a formula poziţiile
statului candidat şi de a demonstra capacitatea de conformare completă şi rapidă cu acquis-ul, iar
13
negociatorii Consiliului şi Statele Membre au atribuţia de a identifica formulele de armonizare cele mai
adecvate.
5. Instituţiile Uniunii Europene
Multe dintre studiile Uniunii Europene concentrează şi descriu ceea ce se întâmplă în instituţiile
Uniunii Europene, localizate în Bruxelles, Luxembourg şi Strasbourg: Comisia Europeană, Consiliul UE,
Consiliul European, Parlamentul European (PE) şi Curtea Europeană de Justiţie (ECJ).
În plus, Comitetul Economic şi Social (ESC) furnizează un forum pentru consultarea altor
sectoare ale societăţii. Mai târziu, în 1990 Comitetul Regiunilor (CoR) a fost creat pentru a permite
consultarea cu autorităţile locale şi regionale.
Designul instituţional este supus revizuirii periodice. (Wallace, Pollack, Young, 2010).
Importanţa instituţiilor Uniunii Europene este una dintre cele mai dezbătute probleme de teoreticienii
studiilor europene (vezi detalii în Beach, 2005). Instituţiile Uniunii Europene contează în negocierile
interguvernamentale, la nivelul reformelor tratatelor şi extinderii Uniunii, influenţând rezultatele
negocierilor majore ale Uniunii Europene. În contextul supranaţional al cadrului European, leadershipul
instituţiilor Uniunii Europene a fost esenţial în procesul de integrare, în ciuda rolului formal pe care l-au
jucat în negocierile interguvernamentale. Instituţiile Uniunii Europene contează în negocierile europene
(Beach, 2005) deoarece:
Deţin resurse puternice şi avantaje informaţionale;
Şi-au construit o reputaţie pentru imparţialitate şi expertiză;
Deţin o poziţie instituţională privilegiată;
Sunt de ajutor în negocieri tehnice complexe;
Deţin abilităţi valoroase în situaţiile de negociere;
Există posibilitatea medierii în distribuţia şi intensitatea preferinţelor guvernamentale;
Prezintă strategii de leadership corespunzătoare pentru contextul de negociere.
5.1. Comisia Europeană
Reprezintă secretariatul şi proto-executivul în sistemul instituţional al Uniunii Europene.
Comisia:
Uniunea Europeană s-a constituit din trei Comunităţi distincte (ECSC, EEC and Euratom),
fiecare cu propriile instituţii. Procesul de constituire s-a realizat în 1967. Principalele elemente s-
au compus în mod original din:
Un executiv colectiv – Comisia Europeană;
Un forum colectiv pentru reprezentanţii guvernelor membre – Consiliul (Ministerelor);
Un mecanism pentru arbitraj obligatoriu şi interpretare legală – Curtea Europeană de
Justiţie (ECJ);
O cameră parlamentară – Parlamentul European (PE, în mod originar “Adunarea”), cu
membri aleşi din partide politice ale statelor membre.
14
Exercită responsabilităţile sale în mod colectiv; Comisarii constituie un “colegiu” – deciziile şi
propunerile către Consiliu şi Parlamentul European trebuie să fie consimţite de întregul colegiu,
prin vot (dacă este necesar prin majoritate simplă) în cadrul întâlnirilor săptămânale;
Sunt conduse de un Preşedinte, desemnat prin regulile Tratatului de la Nisa (ToN) prin vot cu
majoritate calificată (QMV) în Consiliul European, şi necesitând aprobarea Parlamentului
European;
Comisarii – fiecare responsabili pentru un portofoliu de politici, sunt numiţi de guvernele statelor
membre, împuterniciţi de Consiliu şi subiecţi ai aprobării de către Parlamentul European;
Se organizează în Directorate-Generale (DGs), denumite după principalele domenii de activitate
politică;
Puterile sale variază între domenii ale politicilor (spre exemplu politica de concurenţă utilizează
multe dintre reguli în mod direct, în alte domenii trasează propunerile pentru legislaţie, care
trebuie mai apoi să fie aprobate de guvernele Statelor Membre);
Deţine puterea executivă de iniţiativă, care îi atribuie oportunitatea de a trasa agenda şi de a
deţine un rol antreprenorial;
Resursele sale includ:
Capabilitatea de a construi expertiza;
Potenţialul pentru dezvoltarea reţelelor de politici şi coaliţii;
Oportunitatea de a ajuta guvernele Statelor Membre de a soluţiona propriile
probleme politice.
Necesitatea canalelor pentru consultare şi cooperare cu oficii naţionale relevante (reţelele de
consultare şi comitetele de management au facilitat crearea acestor canale);
Concurează pentru influenţă cu alte instituţii ale UE şi cu guvernele statelor membre (Wallace,
Pollack, Young, 2010).
5.2. Consiliul Uniunii Europene
5.3. Este:
O instituţie cu funcţii colective;
Un produs al guvernelor membre;
Membrii săi sunt de obicei ministere ale guvernelor statelor membre, însă ministerele participă la
discuţiile referitoare la modalitatea de reprezentare a guvernelor individuale (Wallace);
Aprobă legislaţia UE;
Coordonează politicile economice ale Statelor Membre ale UE;
Semnează acorduri între UE şi alte ţări;
Aprobă bugetul anual al UE;
Dezvoltă politicile externe şi de apărare ale UE;
Gestionează coordonarea dintre curţi şi forţele de poliţie ale Statelor Membre (vezi
website-ul Consiliului UE). Structura Consiliului UE poate fi reprezentată astfel:
15
ŞE
FII
GU
VE
RN
EL
OR
CONSILIUL EUROPEAN
(cel puţin 2 pe an)
MIN
IST
ER
E
OF
ICIA
LI
Întâlnirile ministerelor sunt pregătite de oficialii naţionali în comitete şi grupuri de lucru ale
Consiliului. Cel mai important dintre acestea este Comitetul Reprezentanţilor Permanenţi (Coreper),
compus din:
Şefii (Coreper II) Reprezentanţelor Permanente ale Statelor Membre în Bruxelles;
Deputaţii (Coreper I) Reprezentanţelor Permanente ale Statelor Membre în Bruxelles.
Cele două tipuri de COREPER se întrunesc cel puţin săptămânal pentru a consimţi itemii
agendei Consiliului şi pentru a identifica itemii care trebuie discutaţi de ministere.
Numeroase grupuri de lucru constituie fundamentul Consiliului şi desfăşoară negocierea
detaliată a politicilor. Membrii provin din cadrul Reprezentanţilor Permanenţi sau capitalelor naţionale.
Afaceri
Generale şi
Consiliul
Relaţiilor
Externe
(lunar)
Alte Consilii
specializate
Consiliul
Agriculturii
(lunar)
ECOFIN
(lunar)
Justiţie şi
Afaceri
Interne
Coreper
II&I
Altul
Comitete la
nivel înalt
Articolul 36
(ex K4)
Comitet
(CATS)
Comitet
Special
asupra
Agriculturii
(SCA)
Articolul
(ex. 133)
Comitet
Comitetul
Economic şi
Financiar
(EFC)
Comitetul
politic şi de
securitate
(COPS)
Tabel 1: Structurile Consiliului (după Wallace, Pollack, Young, 2010, p. 76).
16
70% din lucrările Consiliului sunt consimţite în grupurile de lucru, 10-15% dintre lucrări sunt consimţite
în COREPER sau alte comitete superioare, iar celelalte 10-15% sunt dezbătute în întâlnirile din cadrul
ministerelor.
Cu ce se ocupă Consiliul în variatele sale configuraţii?
Negociază în detaliu propunerile pentru acţiunile Uniunii Europene, de cele mai multe ori pe baza
unui draft din partea Comisiei;
Adeseori poate indica Comisiei să iniţieze un draft pe un anumit subiect. În multe dintre
subiectele în care Comisia iniţiază primul draft, PE şi Consiliul sunt co-legislatori;
Un rol important este deţinut de Secretariatul General al Consiliului;
Procedurile Consiliului sunt gestionate de Preşedenţia sa. Aceasta se roteşte între guvernele
membre o dată la şase luni. Preşedenţia Consiliului stabileşte întâlniri la toate nivelele
ministeriale şi oficiale.
Rolul Consiliului Preşedenţiei Uniunii:
Pregăteşte agenda;
Conduce întâlnirile;
Raportează în numele Consiliului pentru alte instituţii ale Uniunii Europene şi partenerilor externi
pe teme diferite de CFSP;
Lucrează îndeaproape cu Comisia pe teme specifice, precum negocierile europene;
Lucrează cu preşedenţia Parlamentului European în domenii legislative pentru a reconcilia
Consiliul şi perspectivele parlamentare în cadrul amendamentelor legislative;
Rolul Consiliului:
Acţionează în cea mai mare parte a timpului ca forum al discuţiilor despre răspunsul guvernelor
Statelor Membre pentru propunerile Comisiei;
Acest fapt implică o negociere continuă, pentru a stabili consensul;
Regulile formale de luare a deciziei variază în funcţie de domeniul politicilor vizate (Wallace,
Pollack, Young, 2010):
Unanimitate;
Vot cu majoritate calificată (QMV);
Majoritate simplă;
Numărul de voturi sunt în funcţie de populaţia ţării, precum urmează:
Germania, Franţa, Italia şi Marea Britanie: 29 de voturi
Spania şi Polonia: 27 voturi
Romania: 14 voturi
Olanda: 13 voturi
Belgia, Cehia, Grecia, Ungaria şi Portugalia: 12 voturi
Austria, Bulgaria, Suedia: 10
Danemarca, Irlanda, Lituania, Slovacia şi Finlanda: 7 voturi
Cipru, Estonia, Latvia, Luxemburg şi Slovenia: 4 voturi
Malta: 3 voturi
TOTAL: 345
17
Atunci când voturile vizează subiecte delicate - precum securitatea şi afacerile externe sau
impozitarea – deciziile Consiliului trebuie să fie unanime. Aceasta presupune ca o singură ţară să
aibă drept de veto asupra unei singure decizii (vezi Consiliul Uniunii Europene pe:
www.consilium.europa.eu/).
În unele domenii politice, Consiliul este decidentul în ultima etapă:
Agricultură;
Noua politică JAI şi CFSP.
Care este stilul Consiliului – negociere sau deliberare?
În cadrul unor politici există neînţelegeri puternice şi negocieri strategice importante (îndeosebi în
cazul noilor regimuri);
În cazul altor tipuri de politici, pe măsură ce procesul de luare a deciziei capată o anumită rutină
sau atunci când tematicile sunt tehnice, se evidenţiază stilul deliberativ (Wallace, Pollack, Young,
2010).
5.3. Consiliul European
Devine o instituţie europeană oficială o dată cu intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona pe
1 decembrie 2009;
Este constituit din şefii statelor sau ai guvernelor Statelor Membre, din Preşedinte şi din
Preşedintele Comisiei. Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru Afaceri Externe şi Politica de
Securitate ia parte la lucrările Consiliului European;
Defineşte direcţia politică generală şi priorităţile Uniunii Europene;
Preşedintele este ales prin majoritate calificată. Mandatul Preşedintelui este de 2 ani jumătate,
reînnoibil o singură dată (vezi site-ul Consiliului European: www.consilium.europa.eu/);
Din punct de vedere istoric, în fiecare semestru întâlnirea se desfăşura în ţara preşedintelui,
Historically, însă conform noilor condiţii ale sesiunilor ToN, sesiunile se desfăşoară la Bruxelles
din momentul extinderii 2004;
Delegaţiile naţionale cunosc restricţii în ceea ce priveşte preşedintele sau primul-ministru,
Ministrul de Externe, Ministrul de Finanţe (câteodată); există întâlniri paralele ale
reprezentanţilor altor ministere şi oficiali, în funcţie de preocupările de moment;
Are ca atribuţie soluţionarea argumentelor majore periodice în ceea ce priveşte veniturile şi
cheltuielile Uniunii Europene;
A devenit forumul cheie pentru determinarea Tratatelor de reformă în stadiile finale ale
Conferinţelor Interguvernamentale (IGCs);
Poate fi perceput ca fiind responsabil de “stadiile dezvoltării politicilor”;
Nivelul de activitate din cadrul Consiliului a fost extins, reflectând o preocupare crescândă a
politicienilor naţionali de a prelua controlul direcţiei Uniunii Europene;
Exercită leadership politic explicit în procesul Uniunii Europene (Wallace, Pollack, Young,
2010);
Deciziile Consiliului European se formulează prin consens; în unele cazuri, Consiliul adoptă
decizii prin unanimitate sau prin majoritate calificată, în funcţie de prevederile Tratatului (vezi
site-ul Consiliului European: www.consilium.europa.eu/).
18
5.4. Parlamentul European
Structura Parlamentului European include:
Preşedintele;
MEPs – membrii Parlamentului European;
Grupurile politice;
Comitetele Parlamentului;
Oficiul de Informare;
Conferinţa Preşedinţilor;
Delegaţiile.
Locaţiile Parlamentului European sunt:
Strasbourg – pentru cele 12 sesiuni parlamentare, incluzând sesiunea asupra bugetului;
Bruxelles - pentru sesiuni extraordinare şi comitete parlamentare;
Luxembourg – pentru Secretariatul General şi serviciile sale.
Competenţele Parlamentului European sunt:
Legislative (procedura de Consultare, procedura de Concentrare, procedura de Cooperare,
procedura de Co-decizie şi Avizul conform);
Bugetare (decide alături de Consiliul Uniunii Europene);
Control (supervizează activităţile UE).
Legislatura a şaptea a Parlamentului European a început în 2009 şi va dura până în 2014 (5 ani):
Alegerile din 2009 au desemnat 736 de membri, dar 735 în cadrul ToL, care reprezintă 27 de
State Membre şi 500 de milioane de cetăţeni europeni;
Există 7 grupuri politice:
Partidul Popular European (Creştin Democrat);
Alianţa Progresivă a Socialiştilor şi Democraţilor;
Alianţa Liberalilor şi Democraţilor pentru Europa;
Verzii, Alianţa Liberă Europeană;
Conservatorii şi Reformiştii Europeni;
Stânga Europeană Unită, Stânga Verde Nordică;
Grupul European al LIbertăţii şi Democraţiei;
20 de comitete parlamentare (între 24 şi 76 de membri într-un comitet);
Este un partener legislativ important al Consiliului;
Are un impact real asupra reglementărilor detaliate;
Puterea politică crescândă a Parlamentului European influenţează procesul politic în ansamblul
său (Wallace, Pollack, Young, 2012).
Consultare Propunerile Comisiei pentru Consiliu se îndreaptă către Parlamentul
European pentru o Opinie. PE poate sugera modificări, amânarea unei
rezoluţii pentru a-şi formaliza Opinia, sau se poate referi la problemele
discutate în cadrul comitetelor
Cooperare Propunerile Comisiei ajung la Consiliu pentru o “poziţie comună” şi la
19
PE pentru prima lectură, în care poate propune amendamente. La cea
de-a doua lectură, PE poate încerca să amendeze poziţia comună a
Consiliului, sau să o respingă cu majoritate absolută. Consiliul poate
înregistra respingerea PE doar prin unanimitate. Alternativ, PE şi
Consiliul încearcă să negocieze un acord într-o procedură de
conciliere.
Co-decizie=procedură
legislativă ordinară
O procedură bicamerală legislativă în care Consiliul şi PE adoptă
legislaţia prin acord comun. Consiliul şi PE pot fi de acord asupra unei
propuneri la prima lectură. Dacă nu sunt de acord la a doua lectură, PE
poate respinge propunerea (prin majoritate absolută), care nu este
acceptată. Alt caz presupune că PE poate amenda poziţia comună a
Consiliului prin majoritate absolută, în care intervine concilierea între
Consiliu (de obicei Coreper I) şi PE. Rezultatul concilierii poate fi
aprobarea de către Consiliu (QMV) şi PE (majoritatea voturilor
distribuite) în cea de-a treia lectură. Propunerea este respinsă dacă nu
este acceptată.
Avizul conform În anumite subiecte PE trebuie să-şi dea avizul, într-un singur vot, prin
majoritatea absolută a membrilor săi.
Se aplică: anumitor acorduri internaţionale, tratate de extindere, şi
acorduri cadru ale fondurilor strucurale.
Buget PE poate încerca să modifice cheltuielile “obligatorii”, sau să
amendeze cheltuielile “ne-obligatorii”. Trebuie să aprobe bugetul în
ansamblul său şi să evalueze conturile anului precedent şi impactul
asupra cheltuielilor din anul curent.
Instalarea Comisarilor O dată cu ToA, PE are dreptul de a aproba nominalizarea Preşedintelui
Comisiei. Nominalizează comisarii şi atribuie un vot pentru întregul
colegiu.
Cenzura Comisiei PE poate cenzura Colegiul comisarilor printr-o majoritate cu două
treimi a membrilor săi.
5.5. Curtea Europeană de Justiţie
Este:
Localizată în Luxembourg;
Compusă din 27 de judecători şi 8 avocaţi generali, care furnizează opinii şi cazuri preliminare;
Este curte supremă şi furnizează un cadru general de jurisprudenţă, gestionând litigii, atât în
cazuri primite prin intermediul curţilor naţionale, cât şi în alte cazuri;
Indivizii, companiile şi organizaţiile pot prezenta cazuri Curţii, dacă există sentimentul încălcării
drepturilor de o instituţie a UN (ECJ website: curia.europa.eu/)
The SEA (Actul Unic European) a stabilit în 1986 o a doua curte, Curtea Primei Instanţe (CFI,
Curtea Generală după ToL), compusă astăzi din 27 de judecători, pentru a veni în sprijinul
cazurilor în anumite domenii - ex.: politica de concurenţă (Wallace, Pollack, Young, 2010);
Interpretează legislaţia UE pentru a se asigura de aplicabilitatea în acelaşi mod în toate ţările
europene;
Tabel 2.: Puterile Parlamentului European (după Wallace, Pollack, Young, 2010, p. 83).
20
Reglementează disputele legale între guvernele statelor membre şi instituţiile UE (vezi Anexa
No.1);
Cele cinci tipuri comune de cazuri sunt:
1. Cererea pentru guvernarea preliminară – în cazurile în care curţile naţionale solicită Curţii
Europene de Justiţie să interpreteze un anumit punct al legislaţiei Uniunii Europene
2. Acţiuni pentru eşecul de a îndeplini o obligaţie – aduse împotriva guvernelor Statelor Membre
pentru neaplicarea legislaţiei Uniunii Europene
3. Acţiuni pentru anulare – împotriva legislaţiei Uniunii Europene care încalcă tratatele Uniunii
Europene sau drepturile fundamentale
4. Acţiuni pentru eşecul de a acţiona – împotriva instituţiilor Uniunii Europene pentru eşecul de a
lua deciziile solicitate
5. Acţiuni Directe – desfăşurate de indivizi, companii sau organizaţii împotriva deciziilor sau
acţiunilor Uniunii Europene (ECJ website: curia.europa.eu/).
Principii importante ale Legislaţiei Europene:
Supremaţia legislaţiei EC asupra legislaţiei Statele Membre;
Efectul direct al legislaţiei EC în legislaţia naţională;
Doctrina proporţionalităţii şi a nediscriminării pe baza naţionalităţii în cadrul Statelor Membre ale
UE.
Vigoarea sistemului european legal:
Este una dintre trăsăturile distinctive ale Uniunii Europene;
A ajutat la consolidarea puterilor Uniunii Europene şi a procesului Uniunii Europene (Wallace,
Pollack, Young, 2010).
6. Politicile Uniunii Europene
Procesul de elaborare al politicilor în Uniunea Europeană este complex şi distinctiv. Cu toate
acestea studiul acestui proces se poate realiza cu ajutorul perspectivelor preluate din analizele politicilor
din cadrul statelor şi cooperarea dintre state.
Extinderea constituie o politică cheie a Uniunii Europene, permiţând un răspuns la povocările
globale şi urmărirea intereselor strategice. Consiliul Uniunii Europene observă îndeaproape politicile
cheie pentru fiecare ţară care iniţiază procesul de aderare şi apoi ia decizii pentru deschiderea negocierilor
de aderare. (http://www.diplonews.com/feeds/free/13_December_2012_217.php).
Elaborarea politicilor europene
Procesul de elaborare al politicilor este descris în mod euristic ca „ciclul politicilor”: o
simplificare a unui fenomen complex petru a facilita înţelegerea noastră. Ciclul politicilor începe cu o
problemă a agendei politice:
Devine o preocupare pe agenda politică (trasarea agendei);
Din moment ce o decizie se adresează unei probleme particulare, este necesară formularea unor
propuneri specifice pentru acţiune (formularea politicii);
21
Decizia cursului acţiunii de urmărit, sau nu (decizia politică);
Dacă o decizie politică este luată, atunci politica trebuie să fie îndeplinită (implementarea);
Ciclul politicilor nu se încheie cu implementarea politicii, având în vedere faptul că efectele
politicii trebuie să aducă feed back în procesul politicii;
Ultimul „pas” este evaluarea.
Actorii în Procesul Politic European
Principalii actori în procesul politic al democraţiilor liberale sunt:
Politicienii
Birocraţii
Grupurile de interes.
Politicienii – fie ca legislatori sau membri ai guvernului, sunt decidenţii cheie. Birocraţii
sfătuiesc politicienii în guvern, iau unele decizii politice şi implmentează politici. Grupurile de interes
încearcă să promoveze politicile şi să influenţeze deciziile politicienilor şi birocraţilor şi deoseori să joace
un rol în implementarea politicii.
Politicile realizează politica
Grupurile de interes, firmele şi componentele statului angajate în procesul politic, gradul de
autonomie a guvernului provenită de la actorii societali variază în funcţie de tipul de politică. În cadrul
Uniunii Europene, politica în discuţie influenţează de asemenea nivelul de autoritate al guvernanţei şi
tipul de decizii care se aplică la nivelul Uniunii Europene. Theodore Lowi (în Wallace, Pollack, Young,
2010) a afirmat că „politicile determină politica”, identificând trei tipuri de politici:
Distributivă;
De reglementare;
Redistributivă.
Tendinţa a fost tratarea politicii externe a Uniunii Europene ca distinctă de politica internă. În
particular, politicile care au implicaţii pentru preocupările de bază ale statului (suvernitatea îndeosebi)
sunt considerate subiecte ale „high politics”, în care şefii de guvern sunt activi şi actorii societali sunt
pasivi. Alte politici, precum comerţul şi politica de mediu internaţională, sunt considerate ca subiecte ale
„low politics”, în care actorii societali se angajează în mod activ şi care se situează la baza ierarhiei
politice, arătând astfel similare politicilor interne. Guvernele deţin astfel mai multă autonomie prin
intermediul presiunilor societale atunci când urmăresc anumite tipuri de politici externe. (Wallace,
Pollack, Young, 2010).
6.1. Piaţa Unică Internă
Multe abordări teoretice ale studiului integrării europene au preluat Piaţa Unică în sensul unui
punct de referinţă, aşa cum unii teoreticieni au considerat politica de agricultură ca stimul. Pentru unii,
programul Pieţei Unice Europene – Single European Market (SEM) constituie punctul de cotitură critic
între stagnare şi dinamism, între politica “veche” şi “noua politică” a Regulamentului European.
Politica elaborării politicilor în cadrul Pieţei Unice Europene
22
SEM şi SEA (Single European Act) au schimbat în mod fundamental politicile integrării pieţei în
Uniunea Europeană:
În primul rând, SEM a reluat “integrarea negativă”, care presupune îndepărtarea regulilor
naţionale care împietează schimburile economice. Acest fapt este cel mai evident în principiul
recunoaşterii mutuale, abolirea controalelor la frontiere, eliminarea controlurilor la schimburi;
În al doilea rând, SEA a schimbat cadrul instituţional pentru “integrarea pozitivă” – consimţind
aspra regulilor comune pentru a înlocui regulile naţionale, prin extinderea şi activarea QMV şi
consolidarea puterilor Parlamentului European;
În plus, cu referire la “noua abordare” şi “controlul în ţara de origine”, SEM a paliat distincţia
dintre integrare pozitivă şi negativă prin reglementarea unui minim de cerinţe comune.
Aceste modalităţi diferite de integrare au implicaţii politice profunde, din moment ce
influenţează numirea actorilor cheie în procesul politicilor şi conturează importanţa lor relativă:
Tipul integrării Mod Descriere Rata estimate a comerţului
intra-UE care se ia în
considerare
Negativ Principiul
Recunoaşterii
Mutuale
Standarde naţionale
diferite echivalente în
efect
50%
Positiv “Noua abordare” Obiective comune cu
referire la standarde
voluntare
20%
Aproximare Reguli comune detaliate 30%
Autorizare comună Aprobare comună a
produselor individuale
solicitate
Farmaceutice, GM culturi şi
alimentaţie
Reglementarea Pieţei Unice
Recunoscând probleme în ceea ce priveşte realizarea beneficiilor economice pentru programul
SEM, dezvoltarea programului – adoptarea agendei legislative - şi accentul pe tematica bunurilor,
Comisia a iniţiat în 2007 “o Piaţă Unică pentru secolul 21 în Europa”, care a fost aprobat în martie 2008
de către Consiliul European.
Iniţiativa reînnoită are drept obiective:
De a accentua implementarea şi executarea;
Sprijin redus pentru măsurile legale pentru îndepărtarea barierelor transfrontaliere.
Intenţia este de a:
Utiliza un melanj “inteligent” de instrumente politice, incluzând politica de concurenţă, auto-
reglementarea şi alte instrumente obligatorii, precum recomandările;
Comisia doreşte intensificarea cooperării între autorităţile naţionale responsabile pentru regulile
pieţei unice;
Tabel 3.: Semnificaţia diferitelor modele ale integrării pieţei (Wallace, Pollack, Young, 2010, p. 117).
23
Atunci când regulamentele sunt considerate necesare, trebuie să fie suficient de flexibile pentru a
se adapta în timp şi pentru a găzdui diferenţele între Statele Membre;
Astfel, Comisia susţine că această nouă iniţiativă reprezintă “o nouă abordare a pieţei unice”.
O agendă a “mai bunei legiferări” este un efort de a reduce impactul advers al reglementărilor
asupra competitivităţii firmelor europene. Implică eforturi de a “moderniza” legislaţia existentă prin
simplificare, prin consolidare, codificare sau abrogare.
În Raportul Preşedintelui Uniunii Europene “O Nouă Strategie pentru Piaţa Unică – la Serviciul
Economiei şi Societăţii Europei”, scrisă de Mario Monti (9 Mai 2010), au fost subliniate trei provocări pe
care piaţa internă trebuie să le gestioneze:
(1) Prima provocare provinde din erodarea suportului politic şi social pentru integrarea pieţei în Europa.
Există de asemenea două trenduri în prezent:
“Oboseala integrării” – erodarea disponibilităţii pentru mai multă Europă şi pentru piaţa unică;
“Oboseala pieţei” – cu încredere redusă în rolul pieţei.
(2) A doua provocare provine din atenţia politică inegală atribuită evoluţiei componentelor diverse
ale pieţei unice sustenabile şi eficiente. Unele dificultăţi provin din activităţile de business
nefinalizate în următoarele domenii:
Extinderea noului sector pentru însoţirea unei economii în schimbare rapidă;
Efortul de a asigura faptul că Piaţa Unică este un spaţiu al libertăţii şi oportunităţii pentru toţi
cetăţenii.
(3) A treia provocare provine dintr-un sentiment al liniştii care s-a consolidat în ultimul deceniu, într-
un mod care exprimă atingerea obiectivelor pieţei unice şi astfel definirea pieţei unice ca o
prioritate politică. Piaţa Unică a fost percepută ca “afacerea de ieri”. Noile preocupări au vizat
necesitatea de a concentra energia politică a Uniunii Europene asupra altor provocări ale
construcţiei Uniunii Europene: uniunea monetară, extinderea şi reforma instituţională.
Evoluţia Pieţei Unice este un exerciţiu continuu (COM, (2012), 573 final, Piaţa Unică Act II).
Criza economică şi financiară a generat provocări adiţionale şi a accentuat nevoia pentru reforma
fundamentală. Criza economică este de asemenea o criză socială, din cauza numărului semnificativ de
cetăţeni europeni care trăiesc în sărăcie. Piaţa Unică este un instrument pentru a dobândi competitivitatea
europeană a economiei de piaţă sociale.
Actul Pieţei Unice/Single European Act (COM, (2011), 206 final) reglemenează 12 elemente
pentru evoluţia viitoare a Pieţei Unice. Acestea sunt:
Deschiderea serviciilor de călătorie pe calea ferată către operatorii din alte State Membre, pentru
a îmbunătăţi calitatea şi eficienţa costurilor acestor servicii;
Accelerarea implementării Single European Sky pentru a îmbunătăţi siguranţa, capacitatea,
eficienţa şi impactul de mediu al aviaţiei;
Îmbunătăţirea implementării şi executării unui al treilea pachet de energie şi deschiderea
frontierelor transfrontaliere în beneficial real al consumatorilor;
Dezvoltarea portalului EURES într-un plasament al locurilor de muncă european şi într-un
instrument de recrutare;
Impulsionarea investiţiilor pe termen lung în economia reală prin facilitarea accesului la fondurile
de investiţii pe termen lung;
Modernizarea regulilor de insolvenţă ale UE pentru facilitarea supravieţuirii afacerilor şi
furnizarea unei a doua şanse pentru antreprenori;
Susţinerea serviciilor online prin crearea unor servicii de plată în UE mai eficiente;
24
Reducerea costurilor şi creşterea eficienţei în implementarea infrastructurii de comunicaţie de
mare viteză;
Realizarea facturării electronice ca standard al facturării pentru achiziţiile publice;
Îmbunătăţirea siguranţei produselor din UE prin intermediul coerenţei şi consolidării siguranţei
produselor şi regulilor de supraveghere a pieţei;
Atribuirea accesului cetăţenilor europeni pentru un cont de plată de bază, asigurarea transparenţei
taxelor bancare şi înlesnirea schimbării conturilor bancare.
Ca o consecinţă a Pieţei Unice, au fost stabilite noi relaţii între actorii publici şi privaţi la nivelul
UE şi între actorii care operează la nivele naţionale şi europene.
SEM a redus de asemenea dependenţa multor actori economici de politica naţională. Domeniul
de aplicare al decidenţilor politici naţionali pentru controlul tranzacţiilor economice asupra teritoriilor lor
a devenit mai limitat şi va rămâne limitat pe durata regimului legal transnaţional al UE (Wallace, Pollack,
Young, 2010).
6.2. Uniunea Economică şi Monetară
Atribuie Uniunii Europene un rol major în politica macroeconomică;
Cei 17 membri ai Zonei Euro (Austria, Belgia, Cipru, Finlanda, Franţa, Grecia, Germania,
Irlanda, Luxemburg, Malta, Olanda, Portugalia, Slovacia, Slovenia şi Spania) au adoptat moneda
euro şi au delegat responsabilităţi pentru politica monetară Băncii Europene Centrale (ECB);
Statele Membre au consimţit să coordoneze politicile bugetare şi reformele structurale şi să
adopte o perspectivă unitară asupra problemelor macroeconomice internaţionale. Coordonarea
acestor politici se realizează în cadrul Consiliului Ministerelor pentru Afaceri Economice şi
Financiare (Ecofin);
Statele Membre au impus limite pentru împrumuturile guvernelor în cadrul Pactului pentru
Stabilitate şi Creştere (SGP) şi au consimţit să coordoneze reforme structurale prin intermediul
Liniilor Directoare ale Politicilor Economice (BEPGs);
Reprezintă un experiment important în cadrul noilor abordări ale procesului politic al UE, având
în vedere că deciziile economice şi monetare se fundamentează pe metoda tradiţională
comunitară.
Realizarea politicilor economice în cadrul EMU
Reprezintă un efort important al Uniunii Europene de a promova coordonarea politicilor;
În contrast cu sfera monetară, nu a existat o delegare semnificativă a puterilor politicilor
economice spre nivelul EU în cadrul EMU;
Reprezintă o atribuţie a ECOFIN construirea consensului asupra priorităţilor politicilor
economice în zona euro, iar în ceea ce priveşte Statele Membre, acestea trebuie să decidă modul
în care îndeplinesc aceste priorităţi;
Rolul Comisiei este de a evalua planurile politicilor economice ale Statelor Membre şi de a
monitoriza implementarea lor în numele Ecofin.
25
6.3. Politica Agricolă Comună
PAC a evoluat într-un regim politic complex condus de logica competiţiei;
În plan intern, realizarea politicii este divizată între preocupările pieţei tradiţionale şi preocupările
evoluţiilor în mediul rural;
În plan extern, numărul tot mai mare al legăturilor cu alte domenii politice solicită decidenţilor
politici în domeniul PAC să integreze şi să răspundă unei varietăţi de provocări;
Problemele PAC care au vizat sectorul agriculturii într-un sens restrâns, au devenit relaţionate de
problemele de comerţ şi, recent, de problemele în domeniul energiei;
Aceasta înseamnă că PAC reflectă combinaţia eterogenă a proceselor politice, care se sprijină
parţial pe metoda comunitară şi paliază modul în care metoda comunitară este utilizată în cadrul
preocupărilor PAC.
PAC a utilizat mult timp imagini ale bastioanelor medievale. În mod tradiţional în preajma
comunităţii politice, PAC a urmat exemplul unei fortăreţe solide a agricultorilor. Surplusurile de
producţie, decalajele de venit flagrante între agricultori şi crizele alimentare periodice au erodat structura
vechiului regim. Disciplina bugetară şi emergenţa noilor priorităţi politice pe agenda UE au epuizat
resursele disponibile pentru apărarea preocupărilor tradiţionale ale agricultorilor. Dezbaterile globale în
ceea ce priveşte comerţul şi extinderea succesivă au furnizat potenţial pentru schimbare. Aceste evoluţii
au contribuit la erodarea vechiului sistem şi afirmarea plăţilor directe ca un instrument principal de suport,
relaţionând preocupările agricultorilor în ceea ce priveşte venitul de aşteptările publicului cu privire la
liberalizarea comerţului global, siguranţa alimentară, siguranţa animalelor sau dezvoltarea teritorială sau
regională echilibrată.
6.4. Justiţie şi Afaceri Interne
Controlul intrării şi rezidenţei pe teritoriul unui stat, cetăţenia, libertăţile civile, legea, justiţie şi
ordinea sunt parte din nucleul statului. Cu toate acestea, permeabilitatea frontierelor în Europa a sporit
cooperarea între guverne şi în mai puţin de 20 de ani, justiţia şi afacerile interne (JAI) au devenit un punct
nodal al integrării europene. Cooperarea între agenţiile naţionale a vizat combaterea infracţiunilor, lupta
împotriva terorismului, controlul frontierelor, problema imigrării şi a azilului, alături de implicaţiile
juridice şi legale ale deplasărilor transfrontaliere şi a cunoscut o translatare de la cooperarea
interguvernamentală la guvernanţa supranaţională în cadrul UE. Aceste evoluţii continuă să fie marcate de
rezerve şi argumente despre rolul instituţiilor UE, rezultând într-o structură instituţională hibridă, şi
măsuri politice care sunt erodate de compromisuri delicate şi reglementări flexibile între guvernele
Statelor Membre.
Fragmentarea cooperării în cadrul JAI este reflectată de asemenea în multiplicarea actorilor care
gestionează evoluţia sa, atât în cadrul structurilor formale ale UE, cât şi în exteriorul lor. Luarea deciziei
în justiţie şi afaceri interne după Tratatul de la Maastricht este abordată de autorii Wallace, Pollack and
Young (2010):
Iniţial definită în termeni restrânşi, ca măsuri compensatorii pentru abolirea controalelor la
frontierele interne, cooperarea în cadrul JAI este metaforic definită astăzi ca realizarea unei “sfere
de libertate, securitate şi justiţie”, şi constituie un obiectiv central al UE;
26
Dincolo de aceşti paşi simbolici, integrarea în aceste domenii sensibile ale suveranităţii statului
este constrânsă de tensiuni multiple şi compromisuri dificile;
În cadrul acestor tensiuni, relaţia între integrare prin armonizare crescândă şi structurile
centralizate ale UE, pe de o parte, şi prin coordonare sporită a structurilor naţionale, pe de altă
parte, rămâne nereglementată.
6.5.Politica Externă şi de Securitate Comună
Diplomaţia şi apărarea sunt parte din nucleul suveranităţii statului. Uniunea Europeană a
dezvoltat o putere “civilă”, securitatea europeană fiind furnizată de NATO sub leadershipul US. Politica
de cooperare a fost dezvoltată sub presiuni contradictorii: Franţa şi, intermitent, Marea Britanie au folosit
UE pentru a-şi consolida strategiile internaţionale; Comisia a desfăşurat activităţi pentru extinderea
competenţelor sale limitate în politica externă; alte guverne naţionale au salutat abordarea internaţională
conform căreia UE nu dispune de resursele necesare pentru proiectul puterii.
Nu există consens asupra definirii politicii externe a UE. Culturile politice naţionale diferă de
tiparul internaţional. Transguvernamentalismul intensiv este considerat patternul procesului de realizare a
politicilor, evoluţiile instituţionale şi capacitatea de construcţie fiind generate de răspunsul la crizele
externe.
Din momentul adoptării Tratatului de la Lisabona (1 decembrie 2009), Uniunea Europeană este
un actor internaţional juridic, deţine un Serviciu Extern de Acţiune Europeană şi îşi concentrează politica
externă sub leadershipul unui Înalt Reprezentant al Uniunii Europene pentru Afaceri Externe şi Politica de
Securitate (HR), în următoarele domenii:
Politica externă şi de securitate comună;
Dezvoltare şi cooperare – Europe Aid;
Politica de vecinătate europeană;
Provocări globale;
Non-proliferare şi dezarmare;
Răspuns la criză;
Drepturile omului;
Ajutor umanitar;
Cooperarea cu ţările industrializate;
Organizaţiile internaţionale şi regionale;
Prevenirea conflictului, construirea păcii şi medierea.
Uniunea Europeană deţine în mod curent 10 Reprezentanţi Speciali (EUSRs) în diferite ţări şi
regiuni ale lumii. EUSRs promovează politicile şi interesele Uniunii Europene în ţări şi regiuni cu
probleme şi joacă un rol activ în eforturile de a consolida pacea, stabilitatea şi domnia legii.
EUSRs susţin activitatea Înaltului Reprezentant al Uniunii pentru Afaceri Externe şi Politica de
Securitate (HR) în regiunile afectate. Totodată, joacă un rol important atât în dezvoltarea unei Politici
Externe şi de Securitate puternice şi efective cât şi în eforturile Uniunii Europene de a deveni un actor
coerent şi capabil pe scena globală. EUSRs sunt o prezenţă politică activă în ţările şi regiunile cheie ale
Uniunii Europene, acţionând ca “voce şi faţă ” pentru UE şi politicile sale.
27
7. Luarea deciziei în Uniunea Europeană
Ceea ce face Uniunea Europeană “novatoare, interesantă şi meritorie” pentru studiu este
“combinaţia sa unică a regulilor naţionale şi supranaţionale” (Begg, 1996).
Decizia nu este acelaşi lucru ca politica: acţiune (sau inacţiune) a autorităţilor publice care
trebuie să aleagă între cursuri alternative ale unei acţiuni publice. Atunci când o opţiune este aleasă,
rezultatul este o decizie. Toate politicile sunt rezultatul unei decizii despre ce trebuie făcut, cum trebuie
făcut, şi cum trebuie decis ceea ce trebuie făcut. Deciziile sunt fundamentul politicilor.
Uniunea Europeană este un “sistem unic al guvernanţei multi-level”. Termenul de guvernanţă
este rar definit foarte clar. Poate fi definit ca “impunerea unei direcţii generale sau control asupra alocării
resurselor valoroase”. În mod sintetic, este rezultatul unui melanj de factori: leadership politic, relaţii
stat-actori, competiţie instituţională, politici electorale, etc. (Nugent, Paterson, Wright, 1999).
Nivel Tipul de decizie Actori dominanţi Exemplu
Super-sistemic Realizarea istoriei Consiliul European;
guvernele în IGCs;
Curtea Europeană de
Justiţie
Aprobarea hârtiei albe
în piaţa internă
Sistemic Reglementarea politicii Consiliu; COREPER;
Parlamentul European
(în cadrul co-deciziei şi
procedurii legislative
ordinare)
Consimţirea
directivelor pentru a
crea piaţa internă
pentru motociclete
Sub-sistemic Trasarea politicii Comisie;
Grupurile de lucru ale
Consiliului; comitetele
Parlamentului
European
Propunerea ca toate
motocicletele licenţiate
în Uniunea Europeană
să ia în calcul limite de
putere specifice.
7.1. Alegerea a ceea ce Să (Nu) Faci
Luarea deciziei este relaţionată contextelor interne care au loc prin procedurile instituţionalizate,
incluzând votul, pe când luarea deciziei în relaţiile internaţionale are loc de obicei prin consens:
Aceste diferenţe sunt un avantaj atunci când are loc definirea luării deciziei în UE;
Sunt relaţionate de varietatea luării de politici în cadrul următoarelor domenii politice: de la
luarea de decizii în mod unanim între Statele Membre (în politica externă şi de securitate) la
decizii luate pe baza votului cu majoritate calificată (QMV), în colaborare cu PE asupra unei
propuneri din partea CE (cu multe combinaţii între ele);
Unele aspecte ale luării deciziei în UE au caracteristici similare cu politicile executive şi
legislative ale politicilor interne, iar altele sunt similare negocierilor internaţionale (Wallace,
Pollack, Young, 2010).
Conform modelelor decizionale ale lui Allison, există trei modele competitive ale luării deciziei:
Tabelul 4: Procesul decizional multi-level în Uniunea Europeană (după Nugent, Paterson, Wright,
1999, p. 5)
28
Interguvernamentalism (cu Statele Membre care controlează luarea deciziei);
Politici de presiune - cu decizii determinate de grupuri de interese, presiune parlamentară şi
“grass-roots”;
“Reţele ale elitelor”.
Analiza procesului de luare a decizie în EU:
Este fundamentat în “noul instituţionalism”: instituţionalismul istoric, instituţionalismul alegerii-
raţionale şi instituţionalismul sociologic (Hall, Taylor, 1996, Aspinwall, Schneider, 1999, Peters,
1999, Pollack, 2004);
Instituţionalismul istoric şi alegerea raţională este mai frecvent aplicată în studiile politice;
Instituţionalismul sociologic şi alegerea raţională au fost aplicate în analizele luării deciziei în
Consiliul Ministerelor.
Cele trei tipuri de politici sunt:
(a) Executive;
(b) Legislative;
(c) Juridice.
7.2. Politici Executive: Delegarea luării deciziei
Este adeseori asociată cu furnizarea de leadership politic şi supravegherea implementării
legislaţiei;
Literatura în domeniul Politicii Comparative şi al Relaţiilor Internaţionale tratează subiectul
delegării responsabilităţii;
Accentul este asupra delegării responsabilităţii de a lua decizii către organele executive;
Beneficiile delegării procesului de luare a deciziilor sunt evidente în anumite circumstanţe,
semnificative pentru expertiza în domeniul politic, având în vedere complexitatea tehnică şi
ştiinţifică a domeniului politicii (Wallace, Pollack, Young, 2010);
Agenţiilor specializate ale Uniunii Europene (de exemplu: Agenţia de Evaluare a Medicinii
Europene) li s-a atribuit cerinţa furnizării de expertiză către Comisie, care ia în mod formal
decizii (Eberlein, Grande, 2005);
Delegarea luării deciziei este mai probabil să se realizeze atunci când îndoielile cu privire la
angajamentele luate de politicieni subminează eficacitatea politicilor;
Problematica angajamentelor care nu sunt credibile este mai pronunţată atunci când există un
conflict între costurile pe termen scurt şi beneficiile pe termen lung (precum politica monetară);
Luarea deciziei poate fi delegată cu scopul de a îngreuna modificarea politicilor de către
succesorii politici;
Instituţionaliştii susţin că delegarea apare deoarece este percepută ca fiind legitimă şi
corespunzătoare designului instituţional. Astfel, designul instituţional este copiat prin procesul de
emulare şi difuziune.
Atunci când luare deciziei este delegată, diferite perspective ale procesului decizional birocratic
prevalează:
29
O perspectivă accentuează importanţa expertizei tehnice şi a mandatelor legale şi valorizează
izolarea decidenţilor de presiunile politice, astfel încât deciziile să fie luate pentru binele public şi
nu pentru beneficiile celor puternici;
A doua perspectivă provine din analiza politicii externe a SUA, care descrie politicile birocratice
ca negocieri între diferite secţiuni ale executivului cu diferite preferinţe. În această abordare,
deciziile reflectă compromisul şi consensul între participanţi. O parte din literatura care tratează
integrarea europeană descrie Comisia ca un actor unitar concentrat asupra influenţei sale relative
asupra Statelor Membre.
O aplicaţie importantă a abordării agendei principale este aceea conform căreia agentul
birocratic nu este liber de a lua decizii, dar este constrâns de preferinţele principale. Orice analiză a luării
deciziei în cadrul Comisiei trebuie să aibă în vedere ce autoritate i-a fost delegată şi modul în care
preferinţele sale sunt relaţionate de preferinţele Statelor Membre pe tematica în discuţie (Wallace,
Pollack, Young, 2010).
7.3. Politici Legislative sau Negocieri Internaţionale?
Politicile legislative ale Uniunii Europene, în special în Parlamentul European, sunt mai apropiate
de cele din USA decât de multe dintre politicile Statelor Membre ale UE (Hix, 2005, McElroy,
2007);
În ciuda rolului legislativ, Consiliul funcţionează ca un cadru al negocierii internaţionale.
7.3.1. Politice Legislative în Parlamentul European
Teoria “coaliţiei cu câştig minim” este frecvent aplicată în cazul luării deciziei în Uniunea
Europeană. Acest tip de coaliţie implică un număr minim de voturi necesare pentru a asigura
victoria şi are în vedere faptul că există puţine interese de acomodare, atribuind membrilor
coaliţiei, îndeosebi celor decisivi în crearea unei majorităţi de vot, o mare influenţă asupra
politicii;
PE a avut tendinţa de a forma coaliţii de vot de dimensiuni mari, pentru a spori influenţa relativă
a PE asupra Consiliului;
PE este o structură legislativă supranaţională, în care conexiunile electorale sunt reduse, iar
atenţia a fost îndreptată asupra comportamentului la vot al parlamentarilor (McElroy, 2007). Cel
mai bun predictor al comportamentului la vot al MEP nu este naţionalitatea, ci “afilierea
partinică” (Kreppel, 2001).
7.3.2. Luarea deciziei în cadrul Consiliului
Există o dezbatere importantă asupra modului în care Consiliul ia decizii:
Teoriile formării coaliţiei au fost aplicate Consiliului Ministerelor, atunci când se aplică votul cu
majoritate calificată;
30
Unii teoreticieni au elaborat modele formale ale votului Consiliului pentru a stabili puterea de
negociere a Statelor Membre (Bueno de Mesquita, Stockman, 1994, Hosli, 1994, Felsenthal,
Machover, 1997);
Preferinţele relative ale guvernelor Statelor Membre sunt relevante;
Guvernele cu preferinţe apropiate de majoritatea preferinţelor pe o temă prestabilită sunt mai
probabil să fie într-o majoritate câştigătoare independentă de voturile atribuite formal, iar alte
guverne pot fi “preference outliners”, şi astfel mai probabil să fie izolate în procesul decizional
european;
Statele Membre care deţin preşedenţia au o influenţă sporită, prin capacitatea de a defini agenda
şi prin exploatarea informaţiilor despre poziţiile altor State Membre, atunci când decizia finală
este luată (Schals et al., 2007, Thompson, R, 2008);
Numai o minoritate de decizii legislative sunt luate de ministere în Consiliu, prin consensul
oficialilor;
Consiliul tinde spre luarea deciziilor prin consens, chiar şi atunci când se aplică votul cu
majoritate calificată, astfel încât procedurile, spre exemplu coaliţiile cu câştig minim, sunt
insuficiente pentru înţelegerea practicilor zilnice ale Consiliului şi politicilor luate prin vot
(Hayes-Renshaw, Wallace, 2006).
Modele de negociere:
Acţiuni eficiente în estimarea deciziilor (Schneider et al., 2006);
Politica este consimţită printr-un proces de identificare a rezultatului care nu dăunează prin
ameninţare sau rău la adresa cuiva (Putman, 1988); rezultatele negocierii între Statele Membre,
partenerii de coaliţie sau relaţii industriale reflectă puterea relativă a actorilor care este la rândul
ei definită de “cea mai bună alternativă într-un acord negociat” (BATNA);
O abordare particulată a analizei de negociere aparţine lui Fritz Scharpf’s (1988) “joint decision
trap”, în care toţi actorii cu drept de veto preferă status quo-ul;
În negocierile internaţionale = reglementări puternic instituţionalizate, Uniunea Europeană fiind
un prim exemplu, cooperarea este facilitată deoarece participanţii sunt conştienţi de interacţiunea
lor repetată în viitor pe măsură ce se acumulează experienţele de cooperare de success (Peters,
1997). Acest fapt poate genera “reciprocitate difuză”, în care guvernele sunt de acord în ceea ce
priveşte aşteptările şi preocupările lor pe termen scurt (Keohane, 1986);
Capacitatea de a găzdui reciprocitatea difuză este unul dintre motivele pentru care modelele de
negociere prezic optim procesul trasării politicii în Uniunea Europeană, spre deosebire de
modelele procedurale, în care nu se aplică repetitivitatea (Schneider et al., 2006).
7.3.3. Puterea dinamică Instituţională
Există puţine domenii politice (politica externă şi de securitate, justiţie şi afaceri interne) în care
Consiliul este singurul decident (în multe domenii ale politicilor Uniunii Europene, Comisia şi PE
deţin roluri decizionale);
Influenţa PE în procesul decizional este mai mare în cadrul procedurii de co-decizie, spre
deosebire de procedura de cooperare, fiind un co-legislator alături de Consiliu (Schneider et al.,
2006);
Comisia a pierdut o parte din influenţă odată cu sporirea influenţei PE (Thompson, Hosli, 2006).
31
Puterile formale ale instituţiilor UE şi regulile decizionale în Consiliu au importanţă deoarece cu
cât există mai mulţi actori care pot bloca o decizie (“veto players”), cu atât este mai dificil de a
ajunge la un acord;
Cadrul instituţional şi actorii în cadrul negocierilor europene
Orice acord trebuie să fie consimţit de toţi actorii cu drept de veto şi trebuie să reprezinte
preocupările actorului puţin predispus către schimbare.
Propunerea Comisiei
PE: Prima lectură Poziţie
Majoritatea membrilor săi componenţi
Rat: prima lectură
(majoritate calificată)
Dezaprobare faţă de poziiţia UE sau
amendament la propunere
Poziţia comună a Consiliului
Adoptare de către Consiliul a poziţiei
neschimbate a PE sau aprobare a
amendamentului
Actul este adoptat
PE: a doua lectură
(în 3 luni)
Respingere a poziţiei comune (majoritatea
membrilor componenţi)
Amendamente (majoritate a membrilor
componenţi)
Aprobare a deciziei comune sau nicio
decizie Actul este respins
Consiliu: a doua lectură (în 3 luni
Actul este adoptat
Dezaprobare totală a amendamentelor
aduse propunerilor PE (majoritate calificată)
Aprobare a propunerilor cu majoritate
calificată dacă Comisia aprobă,
unanimitate în alte cazuri)
În 6 săptămâni
Actul este adoptat
Membrii Comitetului de Conciliere al Consiliului
(majoritate calificată) – Număr egal al
parlamentarilor europeni
(majoritatea membrilor componenţi ) – (Comisia
participă)
Lipsa consensului Consens (în 6 săptămâni)
A treia lectură (în 6 săptămâni)
PE (majoritate a voturilor) Consiliu (majoritate calificată)
Respingere de către organ Adopţie de ambele
Actul este respins Actul este adoptat
Fig. 1.: Harta procedurii luării deciziei în UE (sursa: “A Handbook of EU-related Issues. Chapter 27-
Environment”, Skopje,2012, p. 123).
32
În UE există o serie de actori cu drept de veto:
Comisia poate decide să nu avanseze o propunere;
În cadrul procedurii de co-decizie, fie PE, fie Consiliul pot bloca legislaţia;
În cadrul unanimităţii fiecare stat membru are drept de veto;
Sub QMV o minoritate de state poate bloca deciziiile;
Necesitatea de a armoniza o serie de actori cu drept de veto pentru adoptarea unei politici a
permis lui Simon Hix (2008a) să caracterizeze UE ca un “sistem de guvernământ în care există un
hiper-consens”.
În cadrul unei proces în care predomină consensul, acordul în domeniul securităţii solicită o
coaliţie între decidenţii cheie. Acest fapt solicită o coaliţie între două nivele de guvernanţă:
Între instituţiile UE;
Între Statele Membre.
Construirea acestor coaliţii este dificilă şi impune o serie de condiţii. (Wallace, Pollack, Young,
2010).
7.4. Politici Juridice
În UE, procesul politic intern al implementării este supervizat de Comisie, cu ajutorul actorilor
societali şi guvernelor Statelor Membre, şi poate fi supus evaluării înaintea curţilor europene şi
naţionale (Tallberg, 2003);
Ordinea legală europeană este mai dezvoltată decât ordinea legală din interiorul statelor;
Dincolo de preocuparea independenţei ECJ, există o serie de aspecte ale politicilor juridice care
sunt proprii politicii comparative, mai degrabă decât relaţiior internaţionale (Conant, 2007);
O preocupare vizează faptul că actorii pot utiliza în avantajul lor oportunitatea de a gestiona
politicile naţionale sub legislaţia UE;
Un număr sporit de actori politici puternici tind să facă apel la litigii pentru a gestiona politicile
cu care nu sunt de acord (Conant, 2007);
Implicarea directă a Curţii tinde să fie restrânsă, cerând guvernelor Statelor Membre să
găzduiască numai aspectele specifice ale hotărârii (cu toate că guvernul poate extinde implicaţiile
către alte circumstanţe similare);
Implicaţiile hotărârilor curţii pot fi dezvoltate şi utilizate de antreprenorii politici, precum a
postulat Comisia Europeană prin conceptul de “recunoaştere mutuală” pe baza ECJ’s Cassis de
Dijon (Alter and Meunier-Aitsahalia, 1994).
!
33
Studentul care abordează procesul decizional al UE trebuie să fie preocupat de explicarea unei
varietăţii de decizii luate la diferite nivele într-un sistem al guvernanţei multi-nivel.
7.5. Implementarea Deciziilor
După ce este luată o decizie, sunt necesari o serie de paşi pentru a o implementa. Realizarea
consensului este dificil în cadrul UE, motiv pentru care implementarea este importantă, deoarece deciziile
conţin adesea compromisuri şi “limbaj vag” (Wallace, Pollack, Young, 2010). Multe dintre deciziile UE
(în forma directivelor) trebuie să fie incluse sau transpuse în legi naţionale înainte de a fi transpuse în
practică prin intermediul birocraţiilor naţionale. Astfel, aceasta este o componentă semnificativă în stadiul
de implementare al procesului politic în UE.
Analiza implementării în contextul UE:
Este preocupată de politicile interne ale UE, care apar în cadrul unei ierarhii legale;
Politici interne variate au în vedere comportamentul diferitelor tipuri de actori în diferite moduri;
Pentru unele politici (naţionale sau UE) luarea deciziei şi implementarea ei reprezintă acelaşi
lucru: nu sunt solicitaţi paşi anteriori deciziei de la nivelul UE;
Atât în cadrul literaturii implementării – UE şi conformităţii - Relaţiile Internaţionale există o
preocupare sporită pentru impactul politicilor interne asupra modului în care obligaţiile
internaţionale sunt transpuse în schimbări politice (Young, 2009);
Modul şi situaţia în care implementarea (conformitatea) apare depind de preferinţele actorilor
societali cheie şi de guvernele care percep noua obligaţie relativă status quo-ului, chiar dacă cei
care se opun implementării sunt “actori cu drept de veto”.
Există trei implicaţii importante care emerg din analiza implementării politicii în UE:
1. Impactul deciziilor UE, atât în termenii costurilor cât şi în cei ai provocărilor politice şi
administrative, variază între Statele Membre (Borzel, Risse, 2007);
2. Statele Membre adoptă diferite politici naţionale pentru a implementa politicile “comune ” ale
UE;
3. Statele Membre nu se supun întotdeauna regulilor UE (Wallace, Pollack, Young, 2010).
Co-decizia/ Procedura Legislativă Ordinară
În cadrul co-deciziei sau procedurii legislative ordinare, Consilul împărtăşeşte responsabilităţile
legale pentru legislaţie cu Parlamentul European, PE şi Consiliul intrând direct în negocieri în cazul
în care nu există consens asupra propunerii. Negocierile au loc în “comitete de conciliere” formale,
în care PE şi Consiliul sunt în mod egal reprezentaţi. Actul nu este aprobat dacă nu există consens
asupra unui text comun în cadrul Comitetului de Conciliere. Co-decizia şi procedura legislativă
ordinară atribuie PE puterea de veto pentru orice propunere din domeniul său.
34
8. Negocieri europene/ de aderare
8.1. Teoria şi practica negocierilor
În domeniul Relaţiilor Internaţionale, o negociere diplomatică este centrală pentru funcţionarea
sistemului de state-naţiuni care a evoluat de-a lungul timpului;
Acest tip de interacţiune se distinge de negocierile transnaţionale între entităţile non-statale,
precum cele care au loc între firmele care operează în economia globală actuală;
Definiţiile tradiţionale ale negocierilor diplomatice accentuează schimburile oficiale între state şi
se concentrează asupra rolurilor jucătorilor individuali importanţi – preşedinţi, prim-miniştri, miniştri de
externe, ambasadori;
Negocierile sunt studiate prin intermediul unei varietăţi de perspective disciplinare, iar studenţii
în negocierile internaţionale preiau abordări din istoria diplomatică, economie, management, sociologie,
antropologie, psihologie socială, drept şi alte domenii;
Negocierea este o componentă centrală a proceselor politice naţionale în cazul formării agendei,
în determinarea problemelor adresate de politicieni, în explorarea opţiunilor, identificarea soluţiilor şi
suportul părţilor relevante în asigurarea sustenabilităţii politicilor planificate;
Negocierile sunt un vehicul al comunicării şi al managementului părţilor interesate;
Negocierile joacă un rol important în asistarea politicienilor în obţinerea celei mai bune soluţii în
problemele complexe, şi identificarea factorilor şi dinamicilor care stau în spatele problemelor politice
importante;
Procesele de negociere sunt critice pentru trasarea politicilor în societăţile democratice, un factor
cu potenţialul de a contura rezultatele politice şi de a influenţa care dintre politici sunt implementate şi
cum;
Există autori care au conceptualizat un model care recunoaşte importanţa teoriei negocierii şi a
abilităţilor în etapele cheie – trasarea agendei, analiza politicii, formulare, implementare şi evaluare – ale
ciclului politic (Tanya Alfredson et al., 2008);
Henry Kissinger defineşte negocierea ca “procesul combinării poziţiilor conflictuale într-o poziţie
comună, sub regula unanimităţii” (Kissinger, 1969).
Perspectivele teoreticienilor diferă asupra modului de clasificare a principalelor şcoli de gândire
în negociere:
Daniel Drukman (1997) descrie principalele şcoli de gândire în teoria negocierii prin
corespondenţă cu patru abordări ale negocierii: negocierea ca rezolvarea unui puzzle, negocierea ca un joc
al negocierii, negocierea ca un management organizaţional şi negocierea ca politică diplomatică;
Abordările structurale ale negocierii identifică “explicaţii ale rezultatelor în patternuri ale
relaţiilor dintre partide şi scopurile lor” (Zartman, 1976);
Abordările strategice ale negocierii au rădăcini în logică şi matematică, teoria deciziei şi teoria
alegerii raţionale, şi beneficiază de contribuţii majore din domeniul economiei, biologiei şi analizei
conflictelor;
Abordările comportamentaliste accentuează rolul pe care îl joacă personalităţile negociatorilor
sau caracteristicilor individuale în determinarea cursului şi rezultatului înţelegerilor negociate;
35
Abordarea integrativă a negocierilor are rădăcini în relaţiile internaţionale, teoria politică,
cercetarea în domeniul forţei de muncă şi luarea deciziei sociale (Tanya Alfredson et. all, 2008).
8.2. Negociind cu Uniunea Europeană
Uniunea Europeană este descrisă ca o “ordine negociată” (Smith, 1996), un “institut al negocierii
permanente” (Bal, 1995) şi un “maraton al negocierii” (Kohler-Koch, 1996);
Procesul politic al UE este dependent de negocieri ca o modalitate prin care se realizează
consensul şi prin care se implementează politicile comune;
Guvernanţa UE constă din negocieri şi compromisuri între Statele Membre şi instituţiile UE.
”Este posibil de definit aproape orice în interiorul UE ca “negociere” (Elgstrom, Smith, 2000);
Procesul de integrare european este un produs al negocierilor. Negocierea europeană – ca proces,
ca sistem, ca ordine – se confruntă cu interdependenţa şi existenţa intereselor comune şi divergente. UE
ca o comunitate deţine propriul model de negociere – negocierea europeană – care facilitează consensul
cultural (Lempereur&Colson, 2008);
Procesul de negociere european: ”un proces de comunicare, în care actorii trimit semnale
reciproce pentru a influenţa aşteptările şi valorile celeilalte părţi” (Elgstrom, Smith, 2000);
Sistemul de negociere european:
Este puternic instituţionalizat;
Este permanent conectat şi continuu;
Interdependenţa actorilor, regularitatea interacţiunilor, regulilor şi procedurilor;
Negocierile formale sunt conectate de negocierile informale;
Legături între nivelele şi sectoarele interne şi negocierile externe.
Ordinea europeană a negocierii:
Probleme conturate de distribuţia capabilităţilor;
Probleme care emerg din structura instituţională;
Rol important pentru “idei regeşti” în forma consensului elitei;
Jocul negocierilor externe în UE are loc în paralel cu jocurile pe plan intern;
Preferinţele Statelor
Membre
Reguli
Decizionale
Negocieri repetate Procesul de
Negociere
Preferinţele Comisiei
Fig.no. 2: Un micro-model al procesului de negociere european (după Conceicao-Heldt, 2002, p. 19)
36
Există două tipuri de negocieri interguvernamentale în UE: revizuirea tratatelor şi negocierile de
extindere – Conferinţele Interguvernamentale (IGCs) sunt conduse la patru nivele:
1) Şefii de state şi guverne;
2) Miniştri de externe;
3) Ambasadori;
4) Întâlniri tehnice, dar negocierile sunt oficiale numai la nivelele politice ale
ministerelor de externe şi şefii de state şi guverne (Beach, 2005).
Negocierile europene “nu se rezolvă din primul exerciţiu, ci sunt un joc repetat, în care
interacţiunile între actori vor continua în viitor, fiind influenţate de alegeri din trecut”(da
Canceicao-Heldt, 2002);
Paul Meerts descrie opt caracteristici principale care disting negocierile europene de alte procese
de negociere internaţionale (Meerts and Ced, 2004):
În cadrul procesului de negociere european, părţile interesate îşi modifică poziţiile iniţiale în
poziţii pe care le aprobă în etapa finală; schimbările de poziţii apar din cauza compromisului şi
schimbului. ”Soluţia de compromis aproximează un rezultat care corespunde intereselor diferite
ale actorilor implicaţi” şi “înţelegerile de schimb implică un actor care îşi schimbă poziţia pe un
anumit subiect în direcţia altui actor, în schimbul unei mutări de poziţii a celuilalt actor pe alt
subiect înspre poziţia sa”(Arregui et al., 2004);
Moravchik şi Vachudova (2003) subliniază aspectul “interdependenţei asimetrice” a negocierilor
Uniunii Europene şi faptul că “concesiile şi compromisurile specifice interstatale tind să reflecte
priorităţile ţărilor principale ale Uniunii Europene chiar dacă ţările periferice ale Uniunii
Europene beneficiază la fel de mult, în ansamblu”;
Fostul ministrul francez al Afacerilor Europene, Jean–Pierre Jouyet argumentează în favoarea
unei convergenţe dinamice a intereselor naţionale şi a celor europene – ca principală regulă a
negocierii europene (Lempereur&Colson, 2008). Conform lui Alain Lempereur
(Lempereur&Colson, 2008), caracteristicile negocierilor europene de succes sunt:
1) Comunicarea unei viziuni strategice clare;
2) Pregătirea şi stabilirea unei agende;
3) Excelenţă în comunicare la masa negocierii şi în afara ei;
4) Elaborarea unui mandat efectiv şi descoperirea mandatului celeilalte părţi;
5) Menţinerea unei relaţii de încredere cu ceilalţi negociatori;
6) Indiferent de dimensiunea culturală;
7) Desfăşurare în cicluri concentrice, precum în negocierile multilaterale;
8) Se bazează pe motivaţiile părţilor;
9) Căutarea unei soluţii optime pentru toţi;
10) Folosirea tuturor criteriilor valabile pentru justificare;
11) Luarea în considerare a soluţiilor dincolo de masa negocierii.
Acelaşi autor recomandă câteva “ingrediente” pentru un negociator european de succes
(Lempereur&Colson, 2008):
Unicitatea fiecărei soluţii;
Competenţele interpersonale ;
Căutarea rezultatelor comune;
Cunoaşterea domeniului;
Un sistem eficient al inteligenţei economice;
37
Obiective principale şi secundare;
O strategie de bază.
Fostul Ministru al Afacerilor Externe al Olandei, Dr.Bernard Rudolf Bot a sugerat zece porunci
pentru negociatorul european (vezi Meerts and Cede, 2004):
1. Păstrează încrederea celor pe care îi reprezinţi;
2. Evidenţiază că apreciezi poziţia celorlalţi părţi care negociază;
3. Cunoaşte propriul dosar bine;
4. Păstrează reţele bune;
5. Cultivă un sentiment al balanţei puterii politice şi abilitatea de a observa o gafă politică;
6. Veghează împotriva oponenţilor care pierd;
7. Învaţă să acţionezi;
8. Constuieşte propria rezistenţă;
9. Realizează concesii în timp pentru a obţine un quid pro quo;
10. Fii tu însuţi; păstrează propriul stil de negociere.
8.3. Politica de extindere a Uniunii Europene
Monnet şi Schuman au afirmat faptul că extinderea şi consolidarea Comunităţii a reprezentat un
proces continuu;
Ultimul val de extindere a schimbat scena politică a Uniunii Europene, fiind unul dintre cele mai
importante evenimente în istoria contemporană a Europei;
Uniunea Europeană a fost şi este un proiect politic care se implică în negocieri pentru obiectivele
sale politice; din 1989, Uniunea Europeană a dezvoltat un cadru politic pentru extindere;
Extinderea Uniunii Europene a determinat multe controverse politice, însă sentimentele negative
nu sunt un fenomen nou în Europa; procesul de extindere este un proces politic, care a fost
prezentat ca un proces tehnic;
Conform lui Tamminen (2012), ”după răspunsul negativ francez şi olandez”, extinderea a devenit
“ţapul ispăşitor” al elitei politice pentru a explica disconfortul opiniei publice europene care a
condus la eşecul proiectului constituţional: ”extinderea a devenit un obiect al şantajului”;
Extinderea Uniunii Europene a urmat abordarea constructivistă a identităţii europene;
Procesul de extindere presupune că ambele entităţi suferă schimbări în cadrul procesului;
Extinderea susţine reunificarea continentului European, puterea Uniunii Europene, solidaritatea
Statelor Membre şi statele candidate, consolidarea interesului European şi valorile comune;
“Membershipul Uniunii Europene este un subiect de interes naţional” (Moravcsik, Vachudova,
2003) pentru ţările aderente care pretind beneficii economice şi geopolitice importante.
38
8.4. Negocierea Aderării la Uniunea Europeană
Aderarea unui stat la o organizaţie regională sau internaţională solicită un proces de negociere pentru
a dobândi consensul asupra termenilor, condiţii şi calendar = negocierea de aderare implică
organizaţia şi ţara candidată în cadrul unui proces de negociere constructiv;
Negocierile de aderare sunt un tip particular de negociere, cu propriile sale caracteristici
(Tomozeiu,2010):
Câştig-câştig,
Asimetrie,
Puternic prescriptiv;
Între caracteristicile de bază ale negocierilor de aderare se regăsesc (Nicolaides et al., 1999):
Un proces de descoperire (”cele două părţi se informează reciproc despre necesităţile fiecăreia
şi despre ceea ce poate oferi fiecare”);
Interacţiune strategică (”cele două părţi încearcă să se influenţeze reciproc şi să modeleze
comportamentul celeilalte părţi cu obiectivul de a obţine cel mai bun rezultat pentru sine”);
Un proces bazat pe schimb (”fiecare parte încearcă să modeleze comportamentul celeilalte prin
Aplicaţie formală (Art. 49 TEU)
Notificare Oficială a Consiliului Uniunii Europene
Opinie Oficială a Uniunii Europene
Începerea negocierilor de aderare
(incl. Strategiile Pre-aderare)
“Screening”
Acquis: Position Paper formulată de Aplicant
Propunerea CE pentru o Poziţie Comună a UE
Decizia COREPER asupra unei Poziţii Comune a
UE
Consultare cu Țara Aplicantă aspupra tuturor
capitolelor ale acquis-ului comun ș i compunerea
Tratatului de Aderare
Ratificare. PE (Majoritate Absolută), Consiliul UE (Unanimitate), Statele Membre şi Aplicantul
Depunerea Certificatelor de Ratificare
Începerea Aderării
Respingere “Pre-Ins”
Fig. nr. 3.: Extinderea UE: procesul formal de aderare (după Scheneider, 2009, p. 17).
39
oferirea unui anumit lucru”).
Formatul negocierilor de aderare:
Bilaterale ( stat candidat – Comisie; stat candidat – stat membru);
Multilateral – Consiliu;
Diplomaţie publică – opinie publică, imaginea statului candidat pe plan extern,
suportul public (”track-two diplomacy”);
Negociere cu ”o a treia parte” – relaţii cu o ţară puternică pentru a influenţa natura şi
celeritatea negocierii.
Procesul negocierilor de aderare nu s-a modificat foarte mult în ultimele decenii, dar s-au
dezvoltat etape noi ale procesului de negociere, o “nouă abordare” a negocierilor de aderare
(COM/2012/600 final). Statele Membre „atrag atenţia la detalii în timpul procesului şi în unele
cazuri desfăşoară un management la nivel micro al negocierii” (Tamminen, 2012) = pentru multe
dintre capitole, Uniunea Europeană reglementează criterii de evaluare care trebuie consimţite de
ţara candidată (capitolul 23 – Drepturi juridice fundamentale) - şi capitolul 24 - „Justiţie, libertate
şi securitate”- sunt abordate la începutul procesului de negociere, pe baza planurilor de acţiune, a
criteriilor de evaluare interimară şi a palmaresurilor solide).
Comisia Europeană este “Gardianul Tratatelor” şi trebuie să se asigure de faptul că înţelegerile
sunt în concordanţă cu legislaţia Uniunii Europene = raportul de screening a recomandat
începerea negocierilor sau solicitarea anumitor condiţii (îndeplinirea criteriilor de evaluare);
rapoartele de progres publicate de Comisie servesc ca reminder al domeniilor în care sunt
solicitate reforme;
Comisia are drept atribuţie monitorizarea procesului de negociere şi de realizare a angajamentelor
asumate = Extinderea DG deţine instrumente tehnice pentru acest lucru, iar Statele Membre
influenţează luarea deciziilor; rolul Comisiei Europene este să identifice compromisuri
acceptabile atât pentru Statele Membre cât şi pentru statul candidat;
Instituţiile Uniunii Europene deţin un rol important în negocierile de aderare (Comisia, de
exemplu, furnizează drafturi de poziţii de negociere şi Parlamentul European trebuie să aprobe
Tratatul de Aderare, doar Statele Membre şi ţările candidate sunt părţile formale în cadrul
negocierilor de aderare (Beach, 2005);
Durata negocierilor de aderare depind de viteza pregătirilor interne ale ţării candidate, dar şi de
motivele politice ale Statelor Membre (Tamminen, 2012). Sedelmeier (2010) a afirmat că
negocierile de aderare nu conduc întotdeauna la aderare;
Negocierea de aderare este un proces politic şi diplomatic, care influenţează relaţiile
internaţionale, schimbă arhitectura instituţională internaţională, furnizează diplomaţilor noi
opţiuni, instrumente şi modalităţi, şi extinde nivelul supranaţional cu propriile interese, reguli şi
constrângeri;
Negocierile de aderare au câteva scopuri (Nicolaides et al., 1999):
Ajustarea Tratatelor pentru a ţine cont de participarea noilor membri;
Ajustarea legislaţiei secundare pentru a deveni aplicabilă pentru noii membri;
Definirea, în caz de necesitate, a excepţiilor de la principiile generale ale Tratatelor;
Determinarea numărului, lungimii şi naturii perioadelor de tranziţie;
Reglementarea contribuţiei aplicanţilor la bugetul Comunităţii şi definirea altor
40
aranjamente bugetare;
Sugerarea posibilităţii de alocare a fondurilor structurale şi de coeziune şi alte forme ale
asistenţei financiare ale Uniunii Europene;
Definirea calendarului şi naturii participării noilor membri în politicile commune;
Determinarea ajustărilor necesare ale politicilor comune;
Considerarea altor măsuri ale procesului de europenizare.
Rezultatul final al negocierilor de aderare pot fi structurate în următoarea formă:
a) Utilizarea argumentelor legale şi/ sau tehnice, cu condiţia ca ţara candidată să
îndeplinească criteriile de evaluare şi angajamentele asumate în timpul stadiilor de
negociere;
b) Promovarea interesului mutual – fiecare parte încearcă să manipuleze cealaltă parte;
c) Utilizarea puterii – atunci când argumentele tehice sau legale nu sunt de succes şi
argumentele în favoarea interesului mutual nu sunt luate în considerare, una dintre
părţi încearcă să impună condiţii celeilalte părţi sau să nege o dorinţă a celeilalte
părţi – nu presupune uzul forţei fizice (Nicolaides et al., 1999).
Principiile negocierilor de aderare:
Principiile directoare ale negocierilor de aderare au fost stabilite în prima rundă a extinderii:
Uniunea Europeană se aşteaptă ca o ţară candidată să se ajusteze unilateral legislaţiei actuale a
Uniunii Europene;
Aspectele care se supun negocierii au un caracter limitat: un calendar pentru adoptarea acquis-
ului este mai frecvent decât apariţia derogărilor permanente;
Ţara candidată poate spera obţinerea perioadelor de tranziţie (Statele Membre Candidate doresc
reducerea propriilor costuri prin intermediul perioadelor de tranziţie);
Principiile generale de negociere preiau textele elaborate în decembrie 1992 pentru extinderea
anterioară ca fundament, şi include elementele necesare ale perioadei post Războiul Rece şi
trăsăturile specifice ale ţărilor aderente:
Aderarea implică acceptarea deplină a ţării aderente a drepturilor şi obligaţiilor
actuale şi potenţiale ale apropierii de sistemul Uniunii şi de cadrul său
instituţional, cunoscut ca acquis al Uniunii;
Acquis-ul include:
a. Conţinutul, principiile şi obiectivele politice ale Tratatelor;
b. Legislaţia adoptată în conformitate cu Tratatele şi legislaţia Curţii de Justiţie;
c. Declaraţiile şi rezoluţiile adoptate în cadrul Uniunii;
d. Acţiuni comune, poziţii comune, convenţii semnate, rezoluţii, declaraţii şi
alte acte consimţite în cadrul justiţiei şi afacerilor interne;
e. Acorduri Internaţionale încheiate în cadrul Comunităţii sau între Statele
Membre, care tratează activităţi ale Uniunii Europene.
Reglementări specifice în cadrul Asociaţiei Acordurilor care nu au tangenţe cu acquis-ul Uniunii
nu pot fi considerate precedente în negocierile de aderare;
Abordarea Uniunii în relaţie cu politica de securitate externă şi justiţie şi afaceri interne,
incluzând acquis-ul Schengen. În concordanţă cu concluziile Consiliului European de la
41
Copenhaga, Uniunea trebuie să fie capabilă de absorbţia noilor membri, menţinând impulsul
pentru integrarea europeană;
Extinderea trebuie să consolideze procesul de creare şi integrare continuă în care se angajează
Uniunea şi Statele sale Membre;
Acceptarea de către un nou Stat Membru a drepturilor şi obligaţiilor poate genera măsuri
tranzitorii şi ajustări tehnice, dar acestea nu pot implica în orice circumstanţe schimbări ale
regulilor şi politicilor Uniunii;
Negocierile cu diferitele ţări aderente sunt conduse “pe baza aceloraşi principii şi criterii, dar în
mod separate şi în funcţie de meritele individuale ale fiecărei ţări aplicante”;
În conformitate cu Strategia de Extindere consimţită în decembrie 2006 în cadrul Consiliului
European - care a sugerat “noua abordare” a negocierilor de aderare şi schimbările Tratatului de la
Lisabona - principiile actuale care guvernează negocierile de aderare include o serie de caracteristici
distinctive, precum:
”Obiectivul împărtăşit al negocierilor este aderarea. Prin natura lor, negocierile sunt un proces
cu final deschis ale cărui rezultate nu pot fi garantate dinainte.”
“În domeniul CFSO, Înaltul Reprezentant este responsabil, în strânsă legătură cu Statele
Membre, şi Comisia, atunci când este cazul”.
“Negocierile sunt deschise în temeiul faptului că ţara candidată respectă şi este angajată să
promoveze valorile pe care se fundamentează Uniunea, cu referire la Art. 2 TEU, şi anume
respectul pentru demnitatea umană, libertate, democraţie, egalitate, domnia legii şi respectul
pentru drepturile omului, incluzând drepturile persoanelor aparţinând minorităţilor”.
“În cazul unei încălcări serioase şi persistente de către ţara candidată a valorilor pe care se
fundamentează Uniunea, Comisia va recomanda, la iniţiativa proprie sau la cererea unei treimi
din Statele Membre, suspendarea negocierilor şi va propune condiţiile pentru o eventuală
reluare. Consiliul va decide prin majoritate calificată asupra unei asemenea recomandări -
Parlamentul European va fi informat”.
“Un echilibru de ansamblu în progresul negocierilor capitolelor trebuie să fie asigurat. Având în
vedere legătura între capitolele “Drepturi fundamentale şi juridice” şi “Justiţie, libertate şi
securitate” şi valorile pe care se fundamentează Uniunea, similare cu importanţa pentru
implementarea acquis-ului, trebuie să se înregistreze progrese de-a lungul capitolelor şi
negocierilor, şi după epuizarea tuturor măsurilor disponibile, Comisia va acţiona din proprie
iniţiativă sau la cererea unei treimi din Statele Membre, pentru a deschide sau închide anumite
capitole, şi va adapta activitatea pregatitoare asociată, până la momentul echilibrării situaţiei.
“Extinderea trebuie să consolideze procesul de integrare continuă în care se angajează Uniunea
şi Statele Membre. Fiecare efort realizat trebuie să aibă drept obiectiv protecţia coeziunii şi
eficacităţii Uniunii./…/Ritmul extinderii trebuie să aibă în vedere capacitatea Uniunii de a
absorbi noii membri, caracteristică importantă atât în ceea ce priveşte interesul Uniunii cât şi în
ceea ce priveşte ţara candidată/”.
“În mod paralel cu negocierile de aderare, Uniunea va continua dialogul cu societatea civilă
/…/cu scopul de a aduce oamenii împreună şi de a asigura suportul cetăţenilor în procesul de
aderare”.
“Pentru a consolida încrederea publică în procesul de extindere, deciziile vor fi luate într-un
mod cât mai transparent posibil. Consultările interne şi deliberările vor fi protejate pentru
42
siguranţa procesului de luare a deciziei, în conformitate cu legislaţia Uniunii Europene asupra
accesului public la documentele care tratează activităţile Uniunii Europene”. (Documentul de
Aderare, CONF-ME 2, AD23/12,27 June 2012).
Principiile de negociere ale Uniunii Europene cu Muntenegru subliniază importanţa Pactului de
Stabilitate şi Asociere, angajamentul pentru relaţii de bună vecinătate, dezvoltarea unui cooperări
regionale şi cerinţa rezolvării disputelor legate de frontiere, în conformitate cu principiile
reglementărilor şi disputelor paşnice.
Reguli, Norme şi Proceduri:
Procedurile pentru aderarea noilor membri = în conformitate cu Tratatul (Art. 49 TEU);
Procedurile pentru negocierile de aderare au fost stabilite în primele negocieri ale Extinderii cu
Danemarca, Irlanda, Norvegia şi Marea Britanie;
Atenţie sporită pentru norme, regului şi proceduri în procesul negocierii Uniunii Europene, din
mijlocul anilor 1990;
Statele Membre negociază în contextul Consiliului şi Consiliului European, şi iau decizii prin
intermediul procedurilor şi regulilor alternative.
Consiliul este un mediu normativ complex şi lucrează în conformitate cu cultura comunităţii,
reciprocitatea, încrederea, receptivitatea mutuală, consens, şi ”cultura compromisului”
(Tallberg,2008);
Regulile şi procedurile guvernează procesul de luare a deciziei în UE, inclunzând conferinţele
interguvernamentale (IGC’s);
Cerinţa consensului cu Parlamentul constituie un aspect procedural important al negocierii
europene;
Instituţionalismul alegerii raţionale, instituţionalismul sociologic şi realismul ne ajută să
înţelegelem designul instituţional în negocierile europene, şi organizaţiile, procedurile şi normele
(conform abordării raţionaliste a normelor în negocierile europene, abaterile de la regulile
formale sunt interpretate ca “o instituţie informală desemnată să faciliteze luarea deciziei prin
tranzacţionare” (Klein 2008, in Tallberg, 2008).
.
Substanţa Negocierilor de Aderare:
Aderarea la UE implică acceptarea regulilor şi obligaţiilor Uniunii şi cadrului său instituţional
(acquis comunitar);
Acquisul comunitar este divizat în 35 de capitole diferite (pentru negocierile de aderare anterioare
existau 31 de capitole) şi constituie substanţa negocierilor de aderare; conţinutul acquis-lui nu
este negociabil; negocierea implică calendarul şi condiţiile de adoptare ale acquisului şi
implementarea acquis-ului de către ţara aplicantă;
Cele 35 de capitole diferite au scopul de a:
a) Asigura că ţara aplicantă înţelege bine contextul şi obligaţiile cu care
trebuie să se conformeze;
b) Identifica rezervele fiecărui stat în ceea ce priveşte acceptarea acquis-ului
(Nicolaides et al.,1999).
43
Acceptarea drepturilor şi obligaţiilor care provin din acquis pot necesita anumite adaptări şi
uneori solicită măsuri tranzitorii;
Măsurile tranzitorii şi aranjamentele specifice consimţite în interesul ţării candidate şi Uniunii;
Adaptări specifice ale acquis-ului vor fi consimţite “pe baza principiilor, criteriilor şi parametrilor
inerente acquis-ului ca fiind aplicate de Statele Membre la momentul adoptării acquis-ului”
(Documentul de Aderare, CONF ME 2,AD 23/12);
Gradul de dificultate al fiecărui capitol depinde de timpul alocat pentru el şi de nivelul politic la
care sunt rezolvate diferenţele;
Pentru valurile anterioare ale negocierilor de aderare, unii autori au utilizat următorii termeni
pentru împărţirea capitolelor: “uşor”, ”dificil” şi “foarte dificil”. O analiză Sigma-OECD
sugerează o abordare capitol - prin – capitol în următorul mod:
1) Capitolele “uşoare”: Ştiinţă şi Cercetare, Educaţie şi Training, Politica
Industrială, Statistică, EMU, Reţele Trans-Europene;
2) Capitole în care se realizează negocieri ale problemelor de o importanţă
limitată: Uniunea Vamală, Legea companiilor, Societatea de Informaţie şi
Media, Achiziţii Publice, Politica de Apărare Securitate Externă, Control
Financiar, Instrumente Structurale şi Politica Regională, Relaţii Externe,
Drepturi Fundamentale sau Juridice;
3) Capitole care conţin preocupări ale politicii sectoriale serioase: Libera
Circulaţie a Bunurilor, Proprietatea Intelectuală, Servicii Financiare,
Impozite, Politica de Concurenţă, Politica Socială şi a Locurilor de Muncă,
Stabilitatea şi Libertatea de a Furniza Servicii, Energie, Transport, Politica
Comună de Pescuit;
4) Capitole care includ probleme majore de negociere: Agricultură şi Dezvoltare
Rurală, Siguranţa Alimentelor, Politica Sanitară şi Veterinară, Mediu, Justiţie,
Libertate şi Securitate, Libera Circulaţie a Muncitorilor, Libera Circulaţie a
Capitalului, Finanţe şi Buget, Instituţii (Lucrările Sigma 37, 2007).
Ţara candidată va participa în Uniunea Economică şi Monetară (ca stat membru) cu o derogare;
În domeniul justiţiei, libertăţii şi securităţii, statusul membershipului implică acceptarea acquis-
ului în ansamblul său, incluzând acquis-ul Schengen;
Ţara candidată trebuie să asigure, în toate domeniile acquis-ului, un management consolidat al
sistemului instituţional, administrativ, juridic, pentru implementarea acquis-ului şi a politicilor
europene în mod efectiv “în scurt timp înainte de aderare”;
Conform lui Nicolaides et al. (1999), subiectele percepute ca fiind dificile sunt cele care solicită
definirea perioadelor tranzitorii de derogare, şi despre care se consideră că “afectează preferinţele
sau caracteristicile naţionale fundamentale”, interesele naţionale economice, comerciale sau
sociale;
Analiza Sigma atrage atenţia asupra faptului că în negocierile de aderare actuale “criteriile de
evaluare” se vor aplica multor capitole, incluzând capitolele “uşoare” (ex. Capitolul despre
Drepturile Fundamentale şi Juridice unde există puţine puncte de negociat, dar UE poate solicita
îmbunătăţiri înainte de a a permite deschiderea capitolelor (Lucrarea Sigma 37, 2007);
Negocierea de aderare de fond începe după ce Consiliul a adoptat o Poziţie Comună a UE care
este distribuită de Preşedinte către ţara candidată.
44
Procesul negocierilor de aderare
Conferinţa Interguvernamentală asupra negocierilor de aderare se stabileşte pentru fiecare stat
candidat (IGC), demonstrând că negocierile de extindere sunt interguvernamentale; sesiunile de
negociere formale au loc în cadrul IGC, cele mai semnificative sesiuni sunt cele la nivelul
“adjunct”, între Reprezentanţii Permanenţi ai Statelor Membre ale UE şi Negociatorul Şef al ţării
candidate.
Procesul Negocierilor de Aderare (Nicolaides et al., 1999):
Comisia prezintă acquis-ul aplicantului:
Acceptarea deplină a acquis-ului;
Acquis-ul nu este considerat aplicabil;
Aplicantul solicită discuţii exploratorii => position paper cu argumente pentru
perioadele de derogare sau tranzitorii;
Explicaţii viitoare ale acquis-ului de către Comisie
Documentul de poziţie este retras;
aplicantul îşi menţine perspectivele =>negocieri viitoare.
Comisia pregăteşte schiţe ale poziţiei comune ale Statelor Membre:
Acceptate de către Grupul de Lucru al Consiliului;
Modificate de comitetul Consiliului;
Poziţie comună =>prezentată de Preşedinte aplicantului (ambasadori sau ministere).
Consideraţii asupra poziţiei comune:
Acceptarea de către aplicant;
Respingere sau modificare de către aplicant => discuţii interne viitoare între Statele
Membre şi Comisie.
Consideraţii asupra poziţiei comune =>acord;
Acord scris în schiţa Tratatului de Aderare de către Comisie şi consimţit de grupurile de lucru.
Acceptarea documentelor finale => semnare.
Stadii:
A) Primul stadiul al negocierii de aderare este procesul de screening multilateral. În timpul
procesului de screening Comisia şi ţara aplicantă realizează o examinare capitol cu capitol a
acquis-ului. Studiul analitic al acquis-ului facilitează transpunerea viitoare în cadrul legislaţiei
naţionale, permiţând identificarea problemelor potenţiale, care pot apărea în timpul negocierilor
de aderare. Procesul de screening analizează de asemenea structura instituţională a ţării
candidate, furnizând astfel orientare pentru asigurarea implementării acquis-ului. Există de
asemenea şi o procedură bilaterală a procesului de screening, în care oficialii UE informează
autorităţile ţării candidate despre conţinutul acquis-ului şi implementare.
Stadiul 2: Întâlniri Bilaterale, sau aşa-numitele Country Screening
Întâlniri separate cu fiecare dintre ţările candidate în care ţara prezintă
nivelul de aliniere al ţării la acquis.
Stadiul 1: Întâlniri explicative în Bruxelles
Întâlniri în cadrul cărora ţării candidate (sau ţărilor) i (li) se explică conţinutul
acquis-ului.
45
(Sursa: neighbours.populari.org/.../guidelines-chapt...)
Evaluarea procesului de screening este realizat de către Comisie şi prezentat ca raport de
screening Consiliului Uniunii Europene. Raportul de screening constituie fundamentul cu
ajutorul căruia negocierea de aderare este deschisă în mod formal într-un anume capitol.
B) Al doilea stadiu al negocierii de aderare este unul bilateral (Beach, 2005), între Comisie (care
deţine un mandate de la Consiliu) şi ţara candidată. În timpul acestui stadium, Comisia
analizează transpunerea de către ţara candidată şi stadiul implementării directivelor în cadrul
fiecărui capitol. Opiniile Comisiei şi ale ţării candidate sunt notate în aşa-numitele Documente
de Poziţie (ţara candidată îşi prezintă poziţia şi Uniunea Europeană adoptă poziţia comună);
Poziţiile de negociere includ o descriere a respectării şi implementării acquis-ului. Poziţiile de
negociere sunt importante în mod particular pentru ţările candidate, cu privire la perioadele de
tranziţie şi derogări. În plus faţă de poziţiile de negociere prezentate de ţara candidată, instituţiile
Uniunii Europene pot solicita “informaţii adiţionale” cu privire la un subiect particular sau la un
capitol întreg. Poziţia de negociere poate fi amendată în diferite cazuri;
Un aşa-numit Draft al Poziţiei Comune (DCP) este pregătit de Comisie pentru a furniza un
răspuns poziţiei de negociere a ţării candidate (Nicolaides et al.,1999). DCP este apoi discutată
cu Statele Membre (în Grupul de Lucru cu privire la Extindere al Consiliului) pentru realizarea
unei poziţii de negociere comune pentru toate Statele Membre. Această poziţie de negociere
comună este denumită în mod unanim Poziţie Comună (CP) şi este transmisă ţării candidate
(Preşedintele prezintă CP Ambasadorilor – de ex. Reprezentanţii Permanenţi ai Statelor Membre -
şi Negociatorul Şef sau Ministrul ţării candidate în aşa-numita “conferinţă de negociere”).
Stadiul final al negocierilor de aderare este dedicat negocierilor bilaterale de fond între guvernele
statelor membre ale UE, reprezentate de Preşedenţie şi ţara candidată. Conform lui Beach (2005), acest
stadiu al negocierilor de aderare se confruntă cu perioade tranzitorii, pachetul financiar şi data aderării.
Atunci când ţara candidată abordează concluziile negocierii în cadrul tuturor capitolelor, rezulatatele
negocierii sunt incluse într-un draft al Tratatului de Aderare, care postulează condiţiile ce aparţin aderării
ţării candidate la UE.
Stadiul 3: Raportul de screening
Comisia raportează Consiliului cu privire la screeningul fiecărui capitol
şi furnizează o recomandare în sensul deschiderii negocierilor sau în
ceea ce priveşte condiţii adiţionale care trebuie îndeplinite de ţară, toate
acestea incluse in Raportul de Screening.
46
Întrebări şi sarcini de lucru:
1. Descrieţi Sistemul Internaţional Contemporan!
2. Delimitaţi conceptual de negociere internatională!
3. Delimitaţi conceptual de negociere europeană!
4. Enumerate cei mai importanţi actori instituţionali de la nivelul Uniunii Europene!
5. Care sunt cele mai importante politici europene pentru procesul negocierilor de aderare?
6. explicate procesul luării deciziilor la nivel institutional în cadrul UE!
47
MODULUL 2
Cadrul instituţional şi actorii în cadrul negocierilor europene
Scopul modulului: Familiarizarea cu mediul de negociere în Uniunea Europeană
Obiectivele modulului:
- Să –şi formeze abilităţi de utilizare a diferitelor tehnici de negociere;
- Să identifice corect tipul de negociere specifică fiecărui dosar de negociere şi de specificul
cultural al partenerului de negociere.
9. Cadru instituţional şi actori în Negocierile de Aderare la U.E.
Instituţiile Internaţionale şi Europene sunt foruri de manifestare a relaţiilor de putere mai
degrabă decât constrângeri independente asupra comportamentului unui stat (Tallberg 2008). Instituţiile
interguvernamentale reflectă distribuţia puterii de stat în politica regională şi/sau globală.
Deşi atenţia publică şi mediatică îndreptată înspre UE se concentrează asupra deciziilor istorice
(Peterson et Bomberg, 1999) şi asupra întâlnirilor la vârf ale Consiliului European, ceea ce se întâmplă la
Bruxelles reprezintă doar o mică parte a eforturilor pe care guvernele naţionale le investesc în fiecare
etapă a „jocului negocierii” (van Keulen în Meerts şi Cede, 2004) cu Uniunea Europeană.
Referitor la contextul instituţiilor de negociere ale U.E., există aşteptarea ca statele să îşi creeze
cadrul organizaţional-procedural-normativ care să le permită să se replieze asupra modelelor instituţionale
ale U.E. => cât sunt acestea de eficiente şi de stabile în ceea ce priveşte implicaţiile distribuţionale.
Consiliul UE. şi Consiliul European sunt principalele instituţii de negociere ale U.E.
Consiliul
Instanţă de negociere/model instituţional;
Tratează problem precum: stilul de negociere, formarea de coaliţii, leadership;
Poate fi privit prin prisma teoriilor funcţionale ale regimurilor internaţionale;
Este un for permanent de negociere; Milzow (2008) afirmă că statele membre însele
negociază intens chestiunile legate de negocierile de aderare;
Reduce costurile tranzacţionale ale negocierii;
Difuzează informaţia între părţi;
Contribuie la armonizarea aşteptărilor;
Extinde scenariile privind viitorul;
Oferă statelor member o puternică justificare a creării şi menţinarii sale (Tallberg, 2008);
Prescripţia conform căreia Preşedinţiile ar trebui să fie neutre şi imparţiale,
comportându-se asemenea unor „brokeri cinstiţi” nu este confirmată de literatura fostelor
instanţe de conducere ale Consiliului.
Consiliul European
Rezultă din nevoia de leadership politic;
Explică sursele puterii de negociere şi gradul de politizare al părţilor în cadrul Summit-
urilor U.E.;
48
O instanţă formală a procesului decisional colectiv;
Instanţă decizională „ultimă” şi „curte de apel” în chestiuni complexe sau controversate;
Reprezintă ocazia de a înţelege U.E. din „perspectiva puterii pure” (Tallberg, 2008).
Comisia Europeană
Joacă un rol cheie în negocierile de aderare, redactând propunerile pentru poziţiile de
negociere (în numele U.E.), ocupându-se de negocierile la ordinea zilei cu statele candidate,
furnizând ajutoare şi asistenţă şi monitorizând progresul statelor în materie de
implementare a acquis-ului şi în ceea ce priveşte îndeplinirea obligaţiilor asumate de-a
lungul procesului de negociere („negociator neoficial” cu ţările candidate);
Prezintă puternice avantaje informaţionale comparative şi e percepută ca fiind mai neutră
decât Preşedinţiile Consiliului (Beach, 2005);
Secretariatul General al Consiliului
Răspunde unor principii raţional funcţionaliste => ajuta statele să îşi rezolve problemele
informaţionale şi distribuţionale furnizând expertiză şi mediere => structură de sprijin;
Joacă un rol de sprijin atât în procesul intern de adoptare a deciziilor a Consiliului cât şi
în procesul extern al negocierii (asistând Consiliul şi Preşedinţia);
Redactează documentele de poziţie bazându-se pe propunerile Comisiei şi ajută Consiliul
în încheierea de acorduri.
Parlamentul European
Are un rol în procesul intern de reformă al U.E. dar şi al statelor candidate;
A devenit un actor politic cu un rol din ce în ce mai important, dar principalul sau impact
rezultă din rolul său de „conştiinţă” a U.E., prin intermediul întâlnirilor Comisiilor
Parlamentare Mixte;
Poate emite avize în privinţe specifice ale negocierii;
Va juca un rol mai important în negocierile de aderare decât în valurile anterioare de
extindere (Lucrare Sigma 37, 2007).
Procesul intern de pregătire a negocierii necesită:
Un cadru instituţional coerent;
Armomonizarea şi coordonarea intereselor actorilor interni;
Prognoze privind evoluţia mediului extern de negociere;
Prezentarea poziţiei de negociere de către statul candidat etc. (Goriţă, 2008).
O trăsătură importantă a procesului de negociere: coordonarea intereselor şi a acţiunilor celor
patru tipuri de actori interni:
Politici;
Economici;
Sociali;
Societatea Civilă.
Dimensiuni de coordonare necesare:
Coordonare politică;
49
Coordonare a politicilor;
Coordonare a procesuală/tehnică.
Coordonarea sistemului institutional cuprinde:
Guvernul;
Parlamentul (Adunarea Naţională);
Unităţile centrale de coordonare;
Reprezentanţa Permanentă de la Bruxelles;
Grupuri de lucru pentru pregătirea poziţiilor de-a lungul procesului de adoptare a propunerilor
legislative şi alte documente ale U.E;
Alte autorităţi competente.
9.1. Rolul Guvernului
Succesul negocierilor cu U.E. este adesea asociat capacităţii de a coordona puncte de vedere
politice, administrative precum şi non-guvernamentale cu potenţial conflictual “acasă” (van Keulen in
Meerts and Cede, 2004).
Guvernele bine coordonate (însemnând gradul de centralizare al proceselor decizionale
naţionale în privinţe europene) prezintă şanse mai mare de a:
Fi mai eficiente;
Avea mai puţine programe antinomice şi redundante;
Folosi resurse epuizabile într-un mod mai raţional pentru a-şi atinge obiectivele politice (Kassim
et al. 2000).
O abordare frecventă, în ceea ce priveşte coordonarea politică a fost, în cazul multor state
candidate, crearea unor Comisii pentru Integrarea Europeană, în frunte cu Primul Ministru (Estonia,
Polonia) sau cu Ministrul de Externe (Republica Cehă). În alte situaţii, a revenit un rol per ansamblu mai
important Primului Ministru sau diverselor organisme de coordonare (conduse de secretari de stat:
Ungaria, Slovenia).
Coordonare politică = două principale abordări posibile (Goriţă, 2008):
Desemnarea Miniştrilor de Externe să dirijeze negocierile de aderare (Republica Cehă, Estonia,
Ungaria);
Crearea unei instituţii administrative speciale (spre exemplu, Ministerul Integrării Europene –
România, Croaţia) sau a unei structuri mai apropiate de Primul Ministru (Polonia, Slovenia).
Atunci când structura instituţională care se ocupă de avansarea şi pregătirea procesului de
negociere se află sub autroritatea Ministerului Integării Europene (cazul României), coodonarea U.E.
doândeşte o valoare bi-dimensională în care:
Ministerul Integrării Europene asigură coordonarea politicilor şi proceselor tehnice (din
perspectiva interestului naţional);
Cabinetul Primului Ministru este responsabil de tot ceea ce implică coordonare politică.
O asemenea abordare prezintă numeroase avantaje:
O credibilitate sporită în faţa actorilor externi: riscul de a trimite semnale contradictorii înspre
exterior este redus;
50
Posibilitatea ca unul şi acelaşi actor instituţional să coordoneze procesul pregătirii interne precum
şi activităţile de lobby în cadrul statelor membre şi a instituţiilor europene: efecte pozitive asupra
procesului de negociere.
Aspectele negative ale acestui demers ar fi:
Probleme de management interministerial: atunci când Ministerul de Interne nu este în măsură să
preia în mod eficient procesul de pregătire din cauza unei autorităţi interne limitate (când, spre exemplu,
liderul structurii de negociere instituţională ocupă doar poziţia de secretar de stat). În asemenea
circumstanţe lipsa de promptitudine în coordonarea pe plan naţional sau la nivelul de management
interministerial (respectarea angajamentelor asumate în cadrul procesului de negociere) ar deteriora grav
calitatea pregătirii interne.
Ca regulă generală, procesul de coordonare în cadrul Statelor Membre şi al statului candidat,
cade în sarcina principalilor actori instituţionali (factori de decizie interni). Aceştia din urmă trebuie să:
Fie în măsură să gestioneze în mod eficient pregătirile de aderare;
Prezinte un grad înalt de relevanţă în faţa actorilor externi (State Membre, alte state candidate,
instituţii europene).
Un cadrul decizional unitar:
Accelerează atingerea unei poziţii unitare de către statul candidat în cadrul procesului decizional;
Sporeşte eficienţa procesului de negociere – optimă atunci când a fost atinsă utilitatea funcţională
a structurii de negociere. În acest scop, trebuie luate în calcul următoarele elemente:
Tipurile de management inter-ministerial;
Autoritatea instituţională;
Credibilitatea externă;
Eficienţa comunicării extern-interne.
9.2. Coordonarea interministerială
Un aspect foarte important în coordonarea afacerilor europene este obţinerea unei alinieri pan-
sectoriale a poziţiilor care se cer apărate de către reprezentanţii naţionali (în cadrul întâlnirilor de lucru
ale diverselor grupări de partid/comisii/formaţiuni ministeriale din sânul Consiliului UE şi a Consiliului
European).
Un criteriu de aderare implicită pentru toate statele candidate este o „adaptare instituţională
directă”, rezultând dintr-o coordonare a afacerilor europene şi a implementării politicilor acesteia. Aşadar,
înainte de a deveni membre depline ale Uniunii Europene şi înainte de a avea un cuvânt de spus în
configurarea acesteia, statele candidat trebuie să incorporeze politicile U.E. în propriile lor legislaţii şi să
se adapteze pe plan instituţional.
Adaptare instituţională esenţială: coordonarea interministerială a afecerilor U.E. în vederea
asigurării:
Eficienţei negocierilor de aderare (dată fiind natura lor inter-sectoriala şi inter-disciplinară);
Calitatea de membru deplin al U.E.
Coordonarea eficientă la nivel naţional:
Adaptări corecte şi prompte la legislaţia U.E., adoptarea cu succes a acquis-ului comunitar;
Sporeşte puterea de negociere a statului candidat;
Conferă Statelor Membre posibilitatea de a-şi urmări interesele la nivelul U.E.
51
Reprezentanţii naţionali trebuie să:
Aibă o conduită strategică şi coerentă la toate nivelurile decizionale ale U.E.: posibilă doar atunci
când exista o bună coordonare interministerială;
adopte decizii în legătură cu alte instituţii naţionale decizionale şi alţi actori relevanţi
(guvernamentali şi ne-guvernamentali).
În general, coordonarea integrării europene este un proces:
Organizat din punct de vedere ierarhic;
Bazat pe distribuţia funcţională a responsabilităţilor (van Kreulen în Meerts et Cede, 2004).
Asemănări între diferitele modele naţionale:
Legătura formală între planul domestic şi Bruxelles: Ministerul de Externe (în general);
Cooperează adesea îndeaproape cu Ministerul economiei şi/sau finanţelor (Germania,
Grecia);
Ministerul de Externe (M.E.) are în compoziţie unităţi administrative speciale (chestiuni
U.E. legate de recepţionarea noilor propuneri ale Comisiei şi de diseminarea acestora în
cadrul structurii administrative naţionale).
În aproape toate Statele Membre, autoritatea formală responsabilă de afacerile U.E. = un oficial
special în domeniul Afacerilor Europene (ministru adjunct/ministru secretar de stat – de regulă, în cadrul
Ministerului de Externe);
Tendinţă: în numeroase cazuri, coordonarea politicilor U.E. este o suprapunere a coordonării
centralizate (M.E.) şi a specializării simultane sectoriale (ministerele de resort).
Crearea, drept răspuns la cerinţele politice ale U.E. (de către aproape toate departamentele
guvernamentale) a unor:
Unităţi intraministeriale speciale şi mecanisme de coordonare;
Birouri în cadrul reprezentanţei permanente (Schout, 1997).
Tendinţă: aceste contacte directe între ministerele de resort şi oficiali ai instituţiilor U.E.
(adăugate relaţiilor transnaţionale dintre experţi) – subminează postura tradiţională a M.E. ca
„negociator şef” între scena domestică şi cea internaţională (Evans et al. 1993).
În cele mai multe State Membre: departamentele guvernamentale individuale au sarcina de a
pregăti instrucţiunile de negociere în dosarele speciale:
Redactate prin:
a. negocieri cu oficialii din cadrul organizaţiei;
b. deliberări intense cu celelalte ministere implicate.
De remarcat: capacităţile de coordonare şi competenţele M.E. diferă de la ţară la ţară.
Metcalfe (1987) a stabilit un standard de referinţă pentru măsurarea capacităţilor de
coordonare a politicilor pentru a facilita comparaţiile dintre Statele Membre. Se
evaluează:
a. Comunicarea şi consultarea dintre departamentele
guvernamentale;
b. Evitarea divergenţelor;
c. Arbitrajul;
d. Stabilirea priorităţilor;
e. Formularea strategiei.
52
Majoritatea structurilor naţionale includ instanţe de coordonare inter-departamentală („comisii
speciale”- Danemarca, “Corespondenţi europeni”- Luxembourg) care reunesc periodic funcţionari ai
diferitelor departamente (întâlniri prezidate, în general, de către M.E.).
De remarcat: legislaţia detaliată – redactată de către experţi; cazuri politizate, strategia
politică: niveluri superioare (van den Bos, 1991);
Tendinţă: problematica mai „vastă” – tratată tot mai adesea la nivelul şefilor de stat sau
de guvern ai statelor membre.
Anumite State Membre dispun de o unitate de coordonare cu U.E.: În cadrul sau adiacent
Cabinetului Primului Ministru: facilitează o vedere de ansamblu asupra diferitelor
activităţi ale guvernului în privinţe U.E.
Formule de coordonare:
Starea sistemelor U.E., 2003 (Dimitrova, Maniokas, 2003):
Ţara Principala instituţie de
coordonare
Alte organisme de
coordonare
importante
Implicare
parlamentare, instanţe
consultative
Bulgaria Consiliul Miniştrilor,
unitate specială condusă
de către un Ministru
pentru al Afacerilor
Europene
Comitetul Afacerilor
Europene;
Consiliu Consultativ în
cadrul biroului
Preşedintelui ţării
Republica Cehă Ministerul de Externe Comitet pentru Afaceri
Europene
Estonia Consiliul Înalţilor
Funcţionari Publici
(CSCS) aflat sub
îndrumarea Comisiei
Ministeriale prezidată
de către PM cu
susţinerea Biroului
pentru Integrare
Europeană al
Cancelariei şi
Secretariatul U.E.
Ministerul de Extern
(responsabil pentru
negocierile de aderare,
acordul european)
Ministerul de Justiţie
(compatibilitatea
legislaţie – acquis)
Comitetul Afacerilor
Europene din cadrul
Parlamentului Estonian
(din
1997)
Ungaria
Secretariatul de Stat
pentru Integrarre şi
Relaţii Economice
Externe din cadrul M.E.
(SSIEER) asistat de
către departamentul
pentru integrarea U.E.;
Comitetul
Consiliul Integrării
Europene;
Ministerul Finanţelor,
Ministerul de Justiţie
(negocieri)
53
Interministerial pentru
Integrarea U.E.
(miniştri adjuncţi)
Letonia Consiliul Integrării
Europene
Biroul Afacerilor
Europene (succesor al
Biroului Integrării
Europene )
Subordonat PM şi
Cancelariei de Stat
Consiliul oficialilor
superiori; Ministerul de
Externe alături de
Secretariat
Comitet al Afacerilor
Europene
Lituania
Comitet European în
cadrul Guvernului
Lituaniei
Comitet al Afacerilor
Europene
Polonia
Comitet al Integrării
Europene condus de
Ministrul Afacerilor
Europene
Consiliul Naţional
pentru Integrare
Europeană – organism
consultativ aflat sub
coordonarea PM, cu 7
sub-consilii consultative
Slovacia
ME, departament pentru
coordonarea politicilor
U.E., Cabinet (din
1998), Grup de
Coordonare
Interministerială
Slovenia
GOBA, organism
special sub conducerea
Primului Ministru, în
cadrul Guvernului
Ministerul de Externe,
adoptă poziţiile de
negociere; GNT – grup
consultativ compus din
9 Experţi
Source: Dimitrova and Maniokas, 2003
54
9.3. Grupurile de Lucru
Grupurile de Lucru (http://www.eu-pregovori.hr):
Joacă un rol central în pregătirea fiecărui capitol individual al acquis-ului comunitar;
Ia parte la analizarea, evaluarea şi armonizarea legislaţiei naţionale cu acquis-ul comunitar
(screening);
Ia parte la conceperea proiectelor de propunere pentru poziţia de negociere;
Intra în dialog cu organismele administrative sau orice alt organism desemnat ca autoritate
competentă (ministerele naţionale/agenţiile regionale) pentru capitiolele individuale ale acquis-
ului comunitar precum şi cu Coordonatorul E.U. al organismului de resort.
Fiecare grup de lucru îşi are propiul coordonator care gestionează activităţile grupului în acordul
unui membru al Echipei de Negociere căruia îi revine coordonarea unui anumit capitol de negociere.
Principalele capitole de negociere şi grupurile de lucru aferente:
Libera circulaţie a bunurilor,
Libera circulaţie a lucrătorilor,
Dreptul de a înfiinţa societăţi şi libera prestare a serviciilor,
Libera circulaţie a capitalurilor,
Achiziţii publice,
Dreptul Societăţilor Comerciale,
Drepturile privind proprietatea intelectuală,
Politicile privind concurenţa,
Servicii Financiare,
Societatea informaţională şi Media,
Dezvoltare agricolă şi rurală,
Siguranţa alimentară,
Politci veterinare şi fitosanitare,
Pescuit,
Politici de transport,
Energie,
Impozitare,
Uniune economică şi monetară,
Statistică,
Politci sociale şi ocuparea forţei de muncă,
Întreprinderi şi politici industriale,
Reţele trans-europene,
Policiti regionale şi coordonarea instrumentelor structurale,
Drepturi judiciare şi fundamentale,
Justiţie,
Libertate şi securitate,
Ştiinţă şi cercetare,
Educaţie şi Cultură,
Mediu,
Protecţia consumatorului şi a sănătăţii,
55
Uniune vamală,
Relaţii cu exteriorul,
Politici externe de securitate şi apărare,
Control financiar,
Prevederi financiare şi bugetare,
Instituţii.
9.4. Parlamentul
Variaţii considerabile în domeniul de aplicare al participării parlamentare naţionale în U.E. (van
Kreulen în Meerts et Cede, 2004) conform structurii constituţionale şi practicilor politice specifice
fiecărui stat membru;
În anii 1990 majoritatea parlamentelor au creat „subcomitete pentru Afaceri Europene” care
aveau rolul de informa parlamentele naţionale cu privire la iniţiativele U.E..
De remarcat: dat fiind volumul, ugenţa şi caracterul tehnic al formulării politicilor
europene, implicarea parlamentară este, în această etapă minimă.
Discuţiile parlamentare – limitate la aspecte cu implicaţii constituţionale sau bugetare
importante (modificări ale tratatelor, extinderi).
Cu toate acestea:
Cooperarea în domeniul politicilor de apărare, afaceri interne şi justiţie ţine de mandatul
parlamentelor naţionale (data fiind nevoia de unanimitate).
Critică: lipsa expertizei şi a cunoştinţelor de domeniu se opun adesea unei evaluări corecte a
legislaţiei propuse de către membri parlamentelor naţionale.
Iniţative din partea parlamentelor vizând sporirea implicării lor în ceea ce se întâmplă la
nivelul U.E.: spre exemplu, crearea Conferinţei Comitetelor Afacerilor Europene şi a
Parlamentului (grup consultativ cuprinzând membri ai parlamentului european şi membri ai
parlamentelor naţionale).
9.5. Societatea Civilă şi Grupurile de Interese
Extinderea U.E.:
Nu se referă doar la chestiuni politice şi economice;
Latură socială şi culturală;
Nu este un proiect al elitelor ci unul care implică întreaga societate (Puşcaş, 2006).
În negocierile de aderare cu U.E., cordonarea intereselor înseamnă şi implicarea şi respectarea
intereselor tuturor cetăţenilor (câştigarea respectului acestora în ceea ce priveşte fuziunea) (Puşcaş, 2006).
Sondajele de opinie publică şi alte instrumente: folosite pentru evaluarea susţinerii publice în
procesul de integrare,
Serveşte drept bază pentru viitoarele ameliorări ale strategiilor de comunicare şi în vederea
sporirii nivelului participării publice;
Trebuie să se concentreze asupra obţinerii unui sprijin mai mare, conştientizând reţinerile
publicului asupra anumitor aspecte;
56
Trebuie identificate mesajele specifice şi subiectele ce vizează grupuri anume pentru a se
putea astfel evalua atitudinile negative din sânul grupurilor ţintă şi a se disemina informaţia
prin intermediul grupurilor de sprijin (Puşcaş, 2006).
Principalele grupuri de interes:
Instituţiile speciale,
ONG-uri,
Lideri de opinie (editori, analişti politici, producători TV, personalităţi culturale şi ştiinţifice),
Politicieni,
Asociaţii business,
Sindicate.
La nivel naţional, grupurile organizate de interes şi cele neguvernamentale de lobby iau, de
asemenea, parte la coordonarea pe plan domenstic a afacerilor europene (van Keulen în Meerts et Cede
2004).
Partenerii sociali sunt informaţi cu privire la iniţiativele U.E.; opinia lor este cerută în privinţa
noilor initiative economice şi sociale;
ONG-urile joacă un rol important în dezvoltarea comunitară locală şi în iniţiativele care
promovează participarea publică (Puşcaş, 2006).
Pentu a avea o contribuţie valoroasă la promovarea aderării unui stat la U.E., un ONG trebuie:
Să posede capacităţi organizaţionale ce includ: legitimitatea, consecvenţa, sustenabilitatea şi
credibilitatea,
Să aibă un personal calificat şi competent,
Să îşi exerseze în mod activ rolul în cadrul comunităţilor.
Sindicatele – de regulă implicate în procedurile de aderare cu scopul de a: spori transparenţa
cu privire la costurile şi avantajele asociate aderării la U.E.
Tendinţă: azi, multe grupuri de interes = organizate la nivel europeal/asociate cu grupuri de
lobby organizate pe plan transnaţional (evitând procesul de formare de preferinţe de către
guvernele naţionale) (van Keulen în Meerts et Cede, 2004).
9.6. Echipa de negociere şi Negociatorul-Şef
Echipa de negociere pentru aderarea unui stat candidat la Uniunea Europeană:
Responsabilă de negocierile la nivel de experţi dar şi la nivel tehnic, cu instituţiile Uniunii
Europene, precum şi cu propriile sale instituţii şi cu Statele Membre;
Evaluează şi adopta proiectele de poziţii de negociere pe care le supun ulterior treptelor
superioare ale scării ierarhice (ex. Comisia de Aderare/Guvernul).
Membrii Echipei de Negociere (http://www.eu-pregovori.hr):
coordonează anumite secţiuni ale capitolelor de negociere;
furnizează expertiză Negociatorului-Şef,
iau parte la negocieri, conform instrucţiunilor Negociatorului-Şef,
Coordonează activitatea grupurilor de lucru însărcinate cu pregătirea negocierilor de aderare (pe
capitole individuale de negociere),
Cooperează cu coordonatori U.E. din cadrul organismelor administrative statale,
Redactează poziţiile de negociere şi rapoartele aferente acestora,
Monitorizează ducerea la bun sfârşit a angajamentelor asumate de-a lungul negocierilor.
57
Delegaţia de negociere a statului candidat este condusă de către un Negociator-Şef, care
coordonează redactarea documentelor de poziţie precum şi toate celelalte documente implicate de proces,
implementarea acestora precum şi activitatea depusă de către delegaţiile sectoriale (Puşcaş, 2006).
Contribuţia Negociatorului-Şef la sporirea puterii de negociere = abilitatea de a constrânge partea
adversă să devieze de la poziţia sa optimală.
Negociatorul-Şef abordează negocierile de aderare prin prisma finalităţii negocierilor şi luând
în calcul principalele caracteristici ale negocierilor => interacţiunile dintre cele două părţi au loc pe
două planuri distincte:
Tehnic – negocierile iau în calcul un ansamblu dat de criterii, reguli, obiective intermediare;
Politic – problemele legate de anumite politici sunt rezolvate fără a se face referire la regulile
aplicabile în domeniul respective.
În atribuţiile Negociatorului-Şef al unui stat intră (Nicolaides,1998):
a) Prezentarea unei poziţii credibile către U.E;
b) Modalităţile de concentrare şi exercitare a puterii de negociere existente.
Negociatorul-Şef trebuie să fie în măsură să folosească atât metoda argumentării cât şi cea a
persuasiunii, să se servească de informaţie şi să o analizeze pentru a-şi stabili cu claritate propria poziţia şi
opţiunile existente, înţelegându-le, în acelaşi timp, şi pe acelea ale părţii adverse.
Negociatorul-Şef trebuie să fie în măsură să evaleze cu realism vulnerabilităţile Echipei sale de
Negociere şi să îşi asume o serie de riscuri atunci când doreşte maximizarea beneficiilor ţării sale.
Statul candidat nu este un actor puternic în negocierile de aderare, nu are capacitatea de a
constrânge Uniunea Europeană să îi accepte pretenţiile => Negociatorul-Şef are datoria de a promova
atingerea obiectivului principal: aderarea la Uniune.
Principalul obiectiv al negocierilor: demonstrarea faptului că statul are capacitatea de a adopta
şi implementa legislaşia U.E. (factor determinant în ceea ce priveşte capacitatea statului candidat de a
întruni toate celelalte criterii de aderare).
Sarcina negociatorului este aceea de a determina dacă opţiunea reţinute de către fiecare parte
conduc către o soluţie echilibrată; acesta trebuie să obţină, prin metodele potrivite, o „convergenţă” a
opţiunilor.
Având în vedere că, în momentul aderării la Uniunea Europeană, noile State Membre se obligă
să adopte acquis-ul comunitar, Echipa de Negociere trebuie să demonstreze, de-a lungul negocierilor,
faptul că statul de care aparţine este în măsură să transpună toate cele 35 de capitole ale acquis-ului în
legislaţia naţională.
Cele două tabere de negociere:
Statele Membre ale U.E. (reprezentate de Consiliul de Miniştri – principalul decident, cu
consultare a Parlamentului European şi a celorlate instituţii, la nevoie);
Statul candidat – reprezentat de către Negociatorul-Şef şi o Echipă de Negociere (Echipa de
Negociere se consultă cu Guvernul precum şi cu toate segmetentele representative ale
societăţii (corporaţii, sindicate, societe civilă, grupuri regionale – reprezentanţi ai tuturor
grupărilor de interese). Consultaţiile sunt ulterior transpuse în poziţia naţională de negociere.
58
9.7. Diplomaţi şi Experţi Negociatori
Scene atât de deschise, competitive, complexe şi dinamice [precum U.E.] necesită, în mod
evident, abilităţi speciale din partea negociatorilor (van Schendelen în Meerts et Cede, 2004).
U.E. (începuturi) – diplomaţii negociau (unii cu ceilalţi/cu oficiali U.E.) în numele guvernelor lor.
Nivel scăzut de pluralism, fragmentare, interdependenţă;
Guverne descentralizate, companii private, ONG-uri – aproape absente de pe aceasta scenă
(excepţie: „partenerii sociali”);
Complexul decizional ordinar: mai puţină interdependenţă;
Sferele de negociere = foarte diferite: deschidere limitată; purtate de diplomaţii înşişi:
Membri ai Comisiei, Parlamentului European şi Consiliului puteau „orchestra Europa”
negociind în mod informal, tacit, evitând adversarialitatea, în mod indirect; pe scurt,
puteau negocia diplomatic (Midlemans, 1995);
Diplomaţilor: le plăcea [provocarea legislaţiei secundare şi] să facă slalom printre
proceduri, poziţii şi oameni (reactiv) sau să acţioneze în directă conformitate cu interesele
lor naţionale (proactiv). Aceştia considerau etapa de implementare una de „politică
inferioară”, ce urma să fie delegată Comisiei şi, mai mult sau mai puţin, experţilor.
Diplomaţii credeau că ei înşişi deţineau expertiză politică mai degrabă decât tehnică.
Aveau o idee mai clară asupra a „cum” trebuie jucat, decât asupra a „cum” trebuie jucat,
deât asupra a „ceea ce” trebuie jucat. (van Schendelen în Meerts et Cede, 2004).
U.E. azi:
85% din legile U.E. – delegate comitologiei;
Pregătirea legislaţiei secundare şi delegate – în mâinile unui chef de dossier al Comisiei şi a
comitetelor de experţi.
Experţii tehnici:
Au înlocuit în mare parte diplomaţii (le revinde doar 15% din legislaţia secundară);
Expertiză aprofundată dar limitată: e nevoie de un număr mare de experţi (peste cincizeci de
mii actualmente);
Acţionează în numele organizaţiei de care aparţin (minister, sindicat, companie, etc.), şi nu a
guvernului lor;
Contribuie la fragmentarea puterii;
Nu agreează intervenţiile din partea non-experţilor
Comitetele de experţi menţin independenţa anumitor laturi ale maşinăriei U.E.;
Consecinţele tranziţiei de la diplomţi la experţi la experţi:
A contribuit la configuraţia actuală a scenei U.E.;
Gradul de deschidere – a crescut foarte mult: cu cât un comitet de experţi îşi va dori mai mult să
se izoleze, cu atât va atrage mai mulţi intruşi (van Schendelen în Meerts şi Cede, 2004);
Competiţie puternică în demeniu: cadru pluralist de experţi (provenind din 27 de State Membre în
loc de şase);
Complexitate adăugată: comisiile au tendinţa de a-şi dezvolta propriile reguli, definiţii, proceduri,
practici; un set complex de proceduri instituţionalizat pentru comitologie;
59
10. Strategii şi Tactici în Negocierile de Aderare
10.1. Strategii de Negociere
Pe măsură ce lumea devine mai complexă, mai interdependentă, mai integrată, procesul de
negociere devine şi el, tot mai important (Spangle et Isenhart, 2003).
Strategiile şi tacticile intervin în negocieri în mai multe moduri => două dintre acestea sunt
extrem de importante:
a) Natura asocierii părţii de negociere cu celelalte părţi interesante (interacţiune intermitentă (on-
off) sau pe termen lung);
b) Diferenţele dintre obiectivele celor două părţi şi metodele specifie folosite de către acestea de-a
lungul negocierilor.
Negocierile care se înscriu într-o relaţie de lungă durată sunt foarte diferite. Dacă una dintre
părţi nu se află într-o poziţie de putere absolută, varianta win-win este, într-adevăr, o „oportunitate de
aur” (Clegg, 2000).
O sarcina strategică de baza în negocieri este o foarte bună pregătire şi mobilitate (fără aceasta
din urmă, nu se poate vorbi despre negocieri). Flexibilitatea este esenţială pentru negocieri, iar acest lucru
înseamnă a şti în ce direcţie se poate sau nu înainta.
Etapa de planificare necesită foarte multă pregătire, iar planurile de acţiune au rolul de a veni în
ajutorul negociatorului, fără a a-i impune acestuia vreo constrângere.
Dacă negocierea începe ca o tranzacţie “on-off”, este posibil să se confrunte cu numeroase
variabile care schimbă imaginea de ansamblu a negocierilor sau impun trecerea de la o simplă înţelegere
la un acord strategic.
Un negociator trebuie să îşi cunoască foarte bine propria poziţie dar trebuie să o cunoască şi pe
cea a adversarilor. Stabilirea obiectivelor este un lucru absolut esenţial la fel cum este şi acela de a
înţelege că o negociere nu se joacă doar în alb şi negru (Clegg, 2000).
Timpul este o noţiune strategică foarte importantă în negocieri. Poate fi benefic pentru aspectele
emoţionale ale negocierii (succesul în negocieri implică atţt intuiţie cât şi logică).
Bazerman et Neale (1993) demonstrează că nici o strategie de negociere nu e perfectă pentru
toate situaţiile şi eficienţa strategiilor „variază odată cu gradul de încredere dintre părţi”. În general,
strategiile de negociere se referă la modalitatea în care se poate colecta informaţia, cum se poate face faţă
diferitelor percepţii ale părţii adverse (inclusiv opinia publică) şi „cum se poate trece dincole de simplul
„troc” pentru a se ajunge la argumente cu adevărat integrative”.
Puterea este o componentă esenţială a negocierilor internaţionale (puterea fiind un fenomen
relaţional sau – cum mai este definită – un schimb de influenţă). Conform autorilor Spangle şi Isenhart
(2003), „avem de a face cu putere în construirea unei relaţii, în a discuta în mod constructiv despre
opţiunile existente, în a da dovadă de înţelegere şi în cooperarea în vederea atingerii unor obiective
reciproc avantajoase. „Puterea de negociere (reală sau percepută) provine dintr-o serie de surse:
Politice,
Structurale
Resurse,
60
Procedurale,
Informaţionale,
Legale,
Etice,
Personale.
Programul de Negocieri Europene al Institutului de Administraţie Publică (a se vedea
Lavadoux et al., 2004) atrage atenţia asupra următoarelor chestiuni referitoare la strategiile şi tacticile de
negociere:
REZULTAT
Fig.nr.5: Strategiile de negociere (Sursă: A. Guggenbuhl, F. Lavadoux, P.Goldsmith, Institutul European
de Administraţie Publică, Programul de Negocieri Europene, 2004).
Strategie:
a. Definirea unui obiectiv clar;
b. Identificarea mizelor şi a intereselor;
c. Planificare şi mobilitate;
d. Stabilirea atitudinii şi climatului;
e. Construirea argumentării;
f. Pregătirea tacticilor.
a. Definirea unui obiectiv clar (ex.: Unde vrei să ajungi?):
Ce vrei să obţii (rezultat)?
COMPETITIV
Cîș tig/Pierdere
COLABORATIV
Câș tig/Câș tig
DE EVITAT
Pierdere/Pierde
re
RENUNŢARE
Pierdere/Câș tig
COMPROMIS
RELAŢIE
61
Cum (acţiune)?
Ce se întâmplă dacă obţii doar minimul stabilit?
B.A.T.N.A.? (evaluarea “Puteriii”)
Când? (ordinea de zi a întâlnirii)
Cu cine te întâlneşti? (încrederea şi autoritatea negociatorului)
b. Identificarea propriilor mize şi interese (ex.: De ce îţi trebuie?)
Analiza necesităţii;
Identificarea intereselor vitale, ne-negociabile
Stabilire a priorităţilor şi ierarhizare (principalele interese vs. concesiuni lejere);
Gestionarea informaţiei (ce se poate da, ce trebuie păstrat, ce trebuie cerut).
c. Poziţionare şi mobilitate (ex. Cât de departe şi cât de repede vrei să mergi?
Sursă: A. Guggenbuhl, F. Lavadoux, P.Goldsmith, Institutul European de Administraţie Publică,
Programul de Negocieri Europene, 2004
d. Atitudine şi climat:
„Imposibil să mă înşel”
“Soluţia mea primează”
„Ai încredere în mine,
ştiu eu ce e cel mai bine pentru tine”
Ofertă iniţială/
Poziţia iniţială
Zonă de acord
Marja mea
de manevră Limita
inferioară a
adversarului
Ne-negociabil
Poziţia initial a
adversarului
Limita
inferioară
CO
NC
ES
IUN
I
(Poziţie de
retragere)
Lupta pentru supremaţie
Interacţiune lovitură-cu-lovitură
Emoţiile au rol determinant
Argumentare de tip coercitiv
Argumentul „Autoritate Zero”
Manevre, Seducţie,
Disimulare, Distorsionare
62
„Haide să ajungem la un compromis”
Tactici:
A.
Tipul bun şi tipul rău;
Geamul fumuriu;
Oferta falsă;
Sfinxul;
Braţul de fier;
Ciugulitorul – tehnica „nibbling”;
Adeptul tehnicii “Foot-in-the-door”.
B.
Exploatarea informaţiei:
Orientare;
Sfinx enigmatic sau „pătură”;
Ignoranţa aparentă;
Încredere ascunsă;
Scăpări.
Jocul cu timpul:
Discurs maraton şi geam fumuriu;
Foc mocnit;
Columbo;
Retragere sau Bombardare.
Jocul cu ceilalţi:
Surpriza din cutie;
Tipul bun şi tipul rău;
Dezbină şi cucereşte;
Conivenţă.
Jocul cu tensiunea:
Retragere;
Cartea “viitorul va fi sumbru”;
Atitudine dominantă;
Convocarea superiorilor.
Jocul cu ordinea de zi:
Piste false;
Tehnica “nibbling” – “ciugulirea din palmă” de noi beneficii;
Anulare a întâlnirii;
“Piciorul-în-uşă”.
Când se vorbeşte despre strategiile de aderare, trebuie luate în calcul şi strategiile Instituţiilor
Europene, ale Statelor Membre şi ale Statelor Candidat. Landau (în Meerts şi Cede, 2004) afirmă că şi
Armonizarea intereselor
Empatie şi încredere
63
Comisia îşi urmează propria strategie, folosind aspect legate de fragmentare şi complexitate pentru a
dobândi mai multă putere şi mai multă greutate în aria politică respectivă. Formarea de coaliţii şi
negocierea interstatală sunt interese ale Consiliului. În rândul Statelor Membre există jucători „majori”
care au un cuvânt de spus în formarea de coaliţii sau în formularea celor mai importante politici europene.
10.2. Criteriile de aderare
Toţi actorii implicaţi în procesul de extindere a Uniunii Europene (faza de pre-aderare,
negocierile de aderare, dobândirea statutului de ţară aderentă) s-au confruntat cu sensibilul subiect al
criteriilor de aderare, condiţiile pe care statul trebuie să le întrunească pentru a fi primit în Uniunea
Europeană. Aceste condiţii sunt un subiect esenţial pentru conceperea şi implementarea strategiei de
negociere în vederea aderării. Primele referinţe la privitoare la condiţiile de aderare au apărut în contextul
extinderii spre Mediterana (în Declaraţia privind democraţia, la Consiliul European de la Copenhaga, în
Aprilie 1978).
Hughes et al. (2004) au demonstrat că logica condiţionalităţii U.E., nu este un instrument bazat
pe un set uniform de reguli ci, mai degrabă, „unul foarte diferenţiat”, interpretarea sa depinzând de
conţinutul acquis-ului, de domeniul politic, de ţara vizată şi de contextul general. Acceptată ca instrument
prescriptiv, bazat pe reguli cu valoare coercitivă (mai ales în cazul Comisiei), condiţionalitatea politică a
statutului de membru a fost intens politizată în numeroase rânduri şi operaţionalizată în mod selectiv
(Hughes et al, 2004), ambivalenţa şi ambiguitatea sa fiind, adesea, evidente. Poate că tocmai din acest
motiv, Comisia a propus noile concepte de „track record” (urmărire a parcursului) şi „benchmark”
(criteriu de referinţă), emfatizând importanţa asociată implementării acordului în sine (cazul acordului de
Stabilizare şi Asociere).
Condiţionalitatea U.E. se bazează pe următoarea premisă: aceea că există şi funcţionează
datorită unei asimetrii a puterii care îi permite Comisiei să impună adoptarea acquis-ului ca
precondiţionare a aderării la Uniune (Hughes et al., 2004). Din aceast punct de vedere, se poate înţelege
mai bine asumpţia că „interacţiunile politice şi relaţiile de putere între U.E. şi statele candidate sunt
modelate de condiţiile de dobândire a statutului de membru (Hughes et al., 2004).
Sedelmeier (2006) vorbeşte despre două categorii distincte de condiţii pentru aderarea la U.E.:
1) Condiţii generale (criteriile de la Copenhaga);
2) Termeni concreţi de aderare (formulaţi de-a lungul procesului de negociere).
Hughes et al. (2004) prezintă două categorii principale de condiţionalitate:
a) Condiţionalitate formală („precondiţiile publice”, precum criteriile de la Copenhaga);
b) Condiţionalitate informală (include presiuni operaţionale şi recomandări în vedere atingerii
anumitor obiective în interacţiunilor cu statele membre).
Condiţionalitatea de aderare (după Sedelmeier, 2010)
“Criteriile de la Copenhaga” (Consiliul European, Copenhaga, 1993):
Instituţii stabile, garantând democraţia, statul de drept, drepturile omului şi respectarea
minorităţilor;
O economie de piaţă funcţională precum şi capacitatea de a face faţă unor presiuni
competiţionale şi forţelor pieţei din Uniune;
Posibilitatea de asumare a obligaţiilor ridicate de statutul de membru, inclusiv cele ce ţin de
uniunea politică, economică şi monetară;
64
Capacitatea U.E. de a absorbi noi membri, păstrându-şi ritmul de integrare;
Consiliul European din Madrid, 1995 (capacitate administrativă adăugată)
„… crearea condiţiilor necesare unei integrări trepatate, armonioase a acelor state, mai ales prin
dezvoltarea economiei de piaţa, prin ajustarea structurilor lor administrative şi prin crearea unui
mediu economic şi monetar stabil”.
Exemple de criterii politice în extindere: Criterii de referinţă ale Comisiei cu privire la
deschiderea negocierilor cu Republica Macedonia (Martie/Iunie 2008):
Implementarea Acordului de Stabilizare şi Asociere;
Dialog fluidizat cu partidele politice;
Reformă poliţienească;
Reforma sectorului juridic;
Reforma administraţiei publice;
Lupta împotriva corupţiei;
Politica de ocupare a forţei de muncă şi ameliorare a contextului investiţional;
Reforma legislaţiei electorale.
Condiţionalitatea oferă U.E. mijloace eficiente de influenţare a schimbărilor ce au loc în ţările
candidat, constrângându-le să se replieze pe politicile U.E. Influenţa U.E. depinde însă de credibilitatea
condiţionalităţii care, la rândul său, depinde de semnalele primite din partea actorilor U.E. referitor la
cerinţele de aderare. În momentul de faţă, U.E. a extins condiţionalitatea şi dincolo de semnarea
Tratatului de Aderare şi chiar şi de data aderării propriu-zise (Sedelmeier, 2010).
10.3. Sprijin popular pentru Aderarea la U.E.
Argumentând necesitatea sprijinului popular pentru Integrarea Europeana, mulţi autori vorbesc
despre conceptul lui Karl Deutsch, „afinităţile trans-naţionale” (rolul afinităţilor trans-naţionale în relaţia
dintre interacţiune şi integrare).
Comerţul intra-european a fost perceput ca stimul de bază al sentimentului „europenist”. Cercetările
arată că sprijinul popular pentru integrarea europeană este corelat în mod pozitiv cu nivelul comerţului
intra-european şi că atitudinea faţă de integrare reflectă îngrijorări de natură economică, culturală sau
politică şi nu afinităţi trans-naţionale în sine (Jones et al, 2004). Într-un sens mai larg, se crede că sprijinul
faţă de integrarea în U.E. are la bază beneficiile ce se obţin în urma aderării (aşa numitul impact al
integrării/aderării). Respondenţii din statele membre sunt mai dispuşi să susţină aderarea statelor candidat
care sunt şi parteneri comerciali importanţi, care se află în proximitatea lor geografică sau în imediată
vecinătate (graniţă comună) (Jones et al., 2004).
Extinderea se va bucura de succes doar dacă este un proces transparent care beneficiază de sprijin
democratic din partea cetăţenilor Statelor Membre şi a Statelor Candidat. Cea de a cincea experienţă de
extindere a Uniunii Europene a arătat că este nevoie de mai mult efort din partea Statelor Membre şi a
celor Candidat în direcţia informării Mass-Mediei, a sindicatelor, a structurilor de piaţă şi a diferitelor
ONG-uri. Un dialog cu spectru cât mai larg este cheia diseminării informaţei, atât a provocărilor cât şi a
beneficiilor procesului de extindere fiind, de asemenea, soluţia combaterii concepţiilor greşite, acolo unde
acestea există, demonstrându-le cetăţenilor că îngrijorările le sunt luate în serios.
65
Abordarea realistă a condiţionalităţilor/criteriilor ce trebuie întrunite, precum şi a reformelor
necesare pe viitor => necesară pentru evitarea zugrăvirii unei perspective prea optimiste cu privire la
efectele pe termen scurt ale aderării la U.E. (Summa, 2008). Aderarea noilor State are nevoie, în mod
deosebit, de înţelegere şi sprijin public pentru a se bucura de succes şi pentru a fi sustenabilă. Acest lucru
reprezintă o provocare în momentul de faţă, într-un mediu în care, dat fiind contextul crizei financiare şi a
suveranităţii, rolul organismelor publice este tot mai adesea pus la îndoială. Cum se întâmplă şi în alte
sfere politice, publicul se aşteaptă să observe dovezi tangibile ale eficienţei extinderii Uniunii Europene şi
ale puterii transformaţionale pe care aceasta o are asupra ţărilor vizate, precum şi o valoare adăugată
pentru U.E. în ansamblul său.
Întrebări şi sarcini de lucru:
1. Care sunt cele mai importante instrumente teoretice utilizate pentru a da sens negocierilor europene?
2. Care este designul instituţiilor europene pentru negociere?
3. Descrieti una din strategiile de negociere utilizate în părocesul aderării României la UE şi
exemplificaţi!
4. Care sunt cele mai importante trăsături poe care trebuie să le aibă un negociator?
5. Care este importanţa criteriilor de aderare?
66
MODULUL 3
Documentele de poziţie. Perioadele de tranziţie şi derogare.
Scopul modulului: Îmbogăţirea cunoştinţelor referitoare la procesul negocierilor europene din punct de
vedere practic
Obiectivele modulului:
- Să-şi formeze abilităţilor de utilizare a documentelor de poziţie şi dosarelor de fundamentare;
- Să-şi formeze competenţe de negociere în cadrul simulărilor;
- Să-şi dezvolte abilitatea de a gândi strategic în sfera n egocierilor europene.
11. Poziţiile de Negociere (Documentele de poziţie)
În negocierile multilaterale, statele pregătesc şi prezintă o poziţie de negociere = Documentele
de Poziţie => negocierile de aderare la U.E. sunt at=> negocierile de aderare la U.E. sunt atât
multilaterale cât şi bilaterale şi negocierile formale folosesc procedura schimbului de documente de
poziţie:
Poziţiile statului candidat pentru fiecare dintre capitolele de negociere sunt redactate şi trimise
Preşedinţiei Consiliului în calitate de Documente de Poziţie => Comisia studiază fiecare
Document de Poziţie în parte şi redactează un Proiect de Document de Poziţie, drept răspuns la
Documentul de Poziţie al Statului Candidat => Documentul este analizat de către fiecare Stat
Membru în parte, în cadrul unei întâlniri a Consiliului, exprimându-se acordul asupra unei Poziţii
U.E. Comune (Poziţia Comună prezentată de către Preşedinţie este rezultatul negocierilor cu
U.E.). De remarcat: în această etapă, un capitol va fi „deschis” şi negocierile demarate;
De regulă, U.E. răspunde Documentului de Poziţie al Statului Candidat printr-o lungă listă de
întrebări („informaţii suplimentare”) la care statului i se cere să răspundă prin aceeaşi procedură
folosită în Documentul de Poziţie, acest lucru conducând la formularea unei Poziţii U.E. Comune.
a. Documentul de Poziţie
Un document scris referitor la poziţia de negociere prin care se enunţă opinia unui Stat Candidat
cu privire la acquis într-o privintă anume definită de către fiecare capitol de negociere;
Scopul poziţiei de negociere este acela de a obţine sprijinul Statelor Membre => trebuie găsit
limbajul care să exprime în modul cel mai adecvat fiecare punct de vedere, ce trebuie formulat
corect şi clar (capacitatea unui stat candidat de a modela atitudinea U.E. prin furnizarea de
informaţii corecte şi precise);
Conţinutul Documentului de Poziţie trebuie să răspundă atât intereselor pe termen lung cât şi
celor pe termen scurt ale unei ţări;
Documentul de Poziţie furnizează o bază solidă pentru argumentele aduse precum şi credibilitate,
mai ales atunci când există o legătură între Documentul de Poziţie şi Strategia Naţională Generală
asupra aderării la U.E..
67
Nicolaides (1999) indică (cel puţin) şapte elemente care stau la baza unei poziţii de negociere
credibile:
1) Acquis-ul: adoptat de către statul candidat;
2) Obiectivele, opiniile şi atitudinile Statelor Membre (şi ale U.E.) cu privire la viitoarele direcţii ale
politicii tratate de capitolul de negociere în chestiune;
3) Situaţia statului candidat în acea privinţă;
4) Contribuţia sectorului prezentat de capitolul de negociere la economia statului candidat şi – lucru
foarte important – contribuţia pe care poată să o aducă la „interesul colectiv” al U.E.;
5) Capacitatea statului candidat de a implementa regulile şi politicile U.E.;
6) Tratamentul acordat celorlalte state;
7) Precedentele stabilite de negocierile de aderare anterioare.
De remarcat: Profesorul Nicolaides sfătuieşte statele candidat să ia punctul 4 foarte în serios întrucât
face trimitere la interesele comune şi semnalează abordarea statului candidat în ceea ce priveşte
negocierile.
Documentele de Poziţie sunt foarte importante în ceea ce priveşte perioadele de tranziţie şi
derogările întrucât calitatea argumentării va determina deciziile pozitive sau negative ale U.E.;
Situaţia politică pe plan intern şi păstrarea sprijinului popular pentru aderare trebuie să fie luate
permanente în calcul de către Guvern şi Echipa de Negociere (apărarea „interesului naţional
vital”);
Din motive contextuale, ţările din valul estic al extinderii nu au urmat „principiul precauţiei” =>
ar fi de dorit ca acesta să fie luat în considerare în viitoarele negocieri (a se vedea Anexa nr. 3).
b. Dosarele de fundamentare
Este de dorit ca atât Delegaţia de Negociere cât şi Guvernul să anexeze fiecăruia dintre Poziţiile
de Negociere câte un „dosar de fundamentare” care să conţină toate documentele relevante
furnizate de către miniştri, parteneri sociali, societate civilă, grupuri de interese şi care să susţină
afirmaţiile făcute în Documentul de Poziţie;
Dosarul conţine propunerile, măsurile, angajamentele, programele discutate cu partidele politice,
administraţiile locale, partenerii sociali, în vederea obţinerii unor perioade de tranziţie;
Din motive tehnice, statele candidate adoptă date de aderare;
Formularea poziţiilor statului candidat trebuie să se bazeze pe evaluari financiare şi sociale,
economice şi societale, de ordin general şi sectorial:
Studii de impact ale condiţiilor necesare implementării fiecărui aspect al acquis-ului;
Studii de impact ale eforturilor necesare din partea publicului precum şi din partea sectorului
privat;
Studii de impact tale ale raportului cost-beneficiu în ceea ce priveşte schimbările generate de
implementarea acquis-ului;
Studii de impact ale costurilior şi beneficiilor ce decurg din schimbările care decurg din
implementarea acquis-ului;
Studii de impact ale resurselor financiare ale statului candidat în vederea asumării acestor
schimbări;
68
Studii de impact ale capacităţii administrative a noilor instituţii/agenţii cărora le revine
sarcina de a implementa acquis-ul;
Dosarul de fundamentare ar trebui să conţină atât aspecte „de acord” cât şi aspectele de
„dezacord” aşa cum reies ele din surse domestice de opinie şi analiză.
CUM SE REDACTEAZĂ UN DOCUMENT DE POZIŢIE?
Pregătirea unui Document de Poziţie trebuie să se bazeze pe angajamentele pe care statul
candidat este de acord şi în măsură să şi le asume în capitolul de negociere respectiv, aşa
cum reies ele din acquis;
Fiecare instituţie a Guvernului îşi aduce propria contribuţie la Dosarul de Fundamentare şi,
implicit, la Documentul de Poziţie;
Aceste contribuţii instituţionale sunt mai apoi analizate, corelate şi armonizate de către
„instituţia integrativă” urmând să aibă loc consultaţii cu alte instituţii/agenţii implicate în
aria politică a acelui capitol de negociere;
Procedura de finalizare se face în scris şi are loc în urma consultării responsabililor fiecărei
Instituţii înainte de trimiterea spre aprobare către Delegaţia Naţională pentru Negocierile
de Aderare (în acest moment este de dorit a se consulta diferite comunităţi epistemice
pentru identificarea celor mai sensibile aspecte ale fiecărei arii de politică şi interes
european);
Odată aprobate de către Delegaţia Naţională, Documentul de Poziţie şi dosaul de
fundamentare sunt supuse adoptării de către Guvern ;
În funcţie de prevederile constituţionale şi legale, consultări cu comitetul parlamentar aferent
pot avea loc pentru fiecare Document de Poziţie al capitolelor de negociere (aceste
consultări pot avea loc înainte sau după adoptarea lor de către Guvern, în funcţie de
legislaţia statului candidat).
c. Structura Documentului de Poziţie
Structura convenţională a unui Document de Poziţie este următoarea (Xavier University, 2011):
Introducerea – trebuie să identifice în mod clar problematica şi poziţia autorului;
Conţinutul Documentului de Poziţie conţine o serie de paragrafe (sau sub-capitole). Fiecare
paragraf ar trebui să prezinte o singură idee sau un concept de bază care are rolul de a clarifica
un segment al afirmaţiei, fiind susţinut de o serie de fapte doveditoare. Acestea pot fi date
statistice, documente oficiale, precizări ale surselor, interviuri, date şi evenimente indisputabile.
Dovezile trebuie să ducă, prin intermediul unor raţionamente inductive, la conceptele de bază
sau la ideea prezentată în paragrafele menţionate. Partea de conţinut poate să înceapă prin
prezentarea unor informaţii de fundamentare şi ar trebui să cuprindă argumentele ambelor părţi;
Concluzia trebuie să treacă în revistă principalele concepte şi idei, reafirmând, fără a le repeta,
ideile principale ale introducerii şi conţinutului. Aceasta poate include principalele angajamente
asumate precum şi propuneri de demers şi/sau soluţii.
69
De remarcat: U.E. nu a stabilit un format standard pentru Documentele de Poziţie. Există, cu
toate acestea, o serie întreagă de asemănări între poziţiile de negociere pregătite de către
statele candidat, însă acestea diferă ca domeniu de aplicare şi în ceea ce priveşte metodele pe
care statele preferă să le adopte în demersul lor de aderare (a se vedea Anexa nr. 6).
Anumite indicaţii de redactare ale unui Document de Poziţie sunt foarte utile în pregătirea etapei,
ce trebuie urmată de toate ministerele şi instituţiile de integrare ale statelor candidat; ministerele:
sarcina de a formula propuneri precise, furnizând, în acelaşi timp, suficiente motive concrete şi
suficiente argumentări factuale pentru negociere => versiunea finală a Documentului de Poziţie
este redactată de către Echipa de Negociere sub autoritatea Negociatorului-Şef.
Un Document de Poziţie pentru accesul la negocieri include, în general, următoarele părţi:
A. Poziţia generală rezumată în ceea ce priveşte acquis-ul capitolului negociat (în această secţiune se
poate face o expunere sintetică a derogărilor solicitate);
B. Poziţia detaliată a statului candidat în ceea ce priveşte acquis-ul domeniului în chestiune, indicându-
se concret:
Echivalentul în legislaţia naţională al acquis-ului deja asumat, sau prevederile cele mai
relevante;
Calendarul şi modalităţile de implementare ale acquis-ului care nu a fost încă adoptat.
C. Prezentarea instituţilor guvernului central sau a celorlalte instituţii prevăzute de acquis-ul tematicii:
Instituţiile existente – în cazul în care vor fi prezentate statistici cu rolul de a dovedi eficienţa
operaţiunilor şi a principalelor măsuri de sporire a eficienţei acestora;
Dacă este necesar, un pogram şi un plan de acţiune aferent creării instituţiilor de care încă este
nevoie în vederea implementării acquis-ului.
D. Argumente pentru perioadele tranziţionale sau pentru derogări în sfera fiecărui capitol negociat,
unde există o asemene cerinţă.
Profesorul Nicolaides (1999) sugerează aceeaşi metodă de structurare a Documentului de
Poziţie:
I. Acceptarea acquis-ului:
Afirmarea acceptării acquis-ului;
Explicarea situaţiei/capacităţii naţionale;
II. Precizarea instituţiilor naţionale şi/sau a numelor în acquis:
Afirmarea acceptării acquis-ului;
Explicarea situaţiei/capacităţii naţionale;
Identificarea precisă a schimbărilor acquis-ului.
III. Negocierea derogărilor:
Se afirmă ne-acceptarea acquis-ului;
Se explică situaţia naţională;
Se definesc cerinţele punctuale;
Se justifică/identifică mijloace/proceduri de aliniere;
IV. Negocieri ale instituţiilor/aspectelor financiare:
Definirea cerinţei precise;
Justificarea.”
70
Se recomandă:
Furnizarea unor propuneri foarte precise şi a motivaţiei aferente;
Propunerile imprecise şi insuficient motivate pot crea impresia că statul candidat nu ştie cu
adevărat ceea ce doreşte;
Este important ca statul candidat să lase impresia că controlează pe deplin fiecare situaţie
prezentată în Documentul de Poziţie;
Documentul de Poziţie este un document formal, stilul de redactare al acestuia trebuie să o
reflecte;
În cazul în care un Document de Poziţie nu este suficient de clar, negocierile pot fi întârziate,
Statele Membre vor cere clarificări iar procesul de coordonare internă trebuie să reînceapă
întârziind demararea propriu-zisă a negocierilor.
Conform profesorului Nicolaides (1999) este important:
“ca documentele să fie concise şi bine structurate (titluri, etc.),
Ca poziţia/cererea să fie clar definită,
Ca propria situaţie/capacitate să fie clar explicată,
Ca poziţia/cererea să fie justificată (conform acquis-ului existent).”
Cele 28 de întrebări care trebuie puse în vederea pregătirii unei Poziţii de Negociere de
succes (Twenty-eight Questions to Ask in Preparing a Persuasive Negotiating Position, v. Nicolaides,
1999, p. 13)
Înţelegerea acquis-ului:
1. Care sunt prevederile relevante ale Tratatului?
2. Care este legislaţia secundară relevantă?
3. Există decizii relevante ale instanţelor de judecată?
Înţelegerea propriei situaţii:
1. De ce ar ridica probleme respectarea acquis-ului?
2. Care e natura şi magnitudinea problemelor?
3. Există alte soluţii disponibile în afară de derogări?
Excepţii de la tratate sau legislaţia secundară:
1. Există?
2. Au fost folosite sau invocate de vreun stat membru? Cum?
Excepţii în negocierile de aderare anterioare:
1. Fostele state candidat au întâmpinat probleme similare?
2. Ce excepţii au obţinut acestea în tratatele de aderare?
3. Se pot folosi argumente similare?
4. Puterea de negociere a actualului stat candidat e aceeaşi?
Formularea propriei poziţii/solicitări:
1. E nevoie de o derogare permanentă sau temporară? Cât de lungă ar trebui să fie
71
aceasta?
2. Ar trebui ca aceasta să fie generală (ansamblul doleanţelor) sau specifică (modificarea
unui anumit act al CE)?
3. Ar fi de ajuns o măsură de salvardare în locul unei derogări?
4. Respectara acquis-ului ar cauza daune economice/sociale ireparabile?
5. Există şi alte soluţii în afară de derogări? Se poate obţine şi astfel rezultatul dorit?
6. Nevoile identificate coincid cu obiectivele U.E.?
7. Se pot sugera mecanisme pentru o eventuală respectare a acquis-ului?
Formulaţi o poziţie de rezervă:
1. Care este minimul pe care sunteţi dispuşi să îl acceptaîl acceptaţi?
2. Aţi fi dispuşi să acceptaţi o derogare mai scurtă dar care poate fi prelungită după
aderarea la U.E.?
3. Se pot propune mijloace „obiective” de a decide mai târziu dacă este necesară o
prelungire?
Înţelegerea poziţiei U.E.:
1. Care este oferta/ţinta U.E. ?
2. Există dezacorduri între Statele Membre?
3. Va solicita şi U.E. o derogare?
Monitorizarea celorlalte state candidat:
1. Au obţinut ceva în plus? De ce?
2. Se poate solicita acelaşi lucru?
3. Este acest lucru necesar?
POZIŢIA COMUNĂ A U.E.
Poziţia iniţială a U.E. în negocierile de aderare sste „acquis-ul şi nimic altceva” (Lucrare
Sigma, 2007);
De reţinut: Comisia este „Gardianul Tratatelor” şi Statele Mmembre sunt
„Stăpânii Tratatelor”;
Pentru Statele Membre anumite părţi ale acquis-ului sunt mai importante decât altele => în
anumite privinţe nu se va ajunge la concesii, câtă vreme se va putea demonstra flexibilitate în
cazul altora;
Procesul de stabilire al conţinutului Poziţiei Comune a U.E. este foarte dificil pentru că pot
exista preferinţe naţionale divergente din partea Statelor Membre => Statele Membre
negociază între ele pentru a se ajunge la o Poziţie Comună a U.E., Comisia având rolul de
mediator;
Negocierile dintre Statele Membre demonstrează că natura negocierilor de aderare nu este
doar bilaterală (între statul candidat şi U.E. ca ansamblu); acestea sunt şi multilaterale,
referindu-se nu doar la aderarea în sine ci şi la redistribuirea costurilor şi beneficiilor ce
decurg din aceasta (Schneider, 2009). Aceste negocieri reflecta „reţeaua de relaţii speciale
72
care s-a constituit între statele membre actuale şi cele viitoare” (Meerts&Cede, 2009).
Propunerea de Poziţie Comună (DCP), redactată de către Comisie, va fi discutată de către
Statele Membre în cadrul Grupurilor de Lucru ale Consiliului, deciziile privind derogările
temporare fiind luate de către Comitetul de Redactare al Consiliului. Acordurile la care ajung
Statele Membre în cadrul Grupurilor de Lucru deschid calea către obţinrea unei poziţii
comune de către toate Statele Membre. Preşedinţia comunică Poziţia Comună (PC)
Negociatorului Şef al statului candidat în cadrul „conferinţei de negociere”.
Când toate compromisurile şi concesiile au fost soluţionate, Statele Membre pot decide să
comunice statelor candidat PC închiderea provizorie a unui capitol de negociere (aşa-numita
„capitologie” cere ca toate capitolele să rămână temporar închise până la sfârşitul
tratativelor).
12. Capacitatea de Integrare şi Implementarea Eficientă a Angajamentelor
Negociate şi a Normelor U.E.
Strategia actuală de extindere a U.E. emfatizeaza „capacitatea de integrare a U.E.”, Comisia
precizând trei arii în care este nevoie de intervenţie pentru a se asigura o extindere de succes a U.E.
(Lucrare Sigma 37, 2007):
Obţinerea certitudinii că statele candidate îşi îndeplinesc angajamentele asumate de-a lungul
perioadei de negocieri;
Obţinerea sprijinului cetăţenilor U.E. pentru extindere;
Garanţia că instituţiile U.E., politicile şi bugetul acesteia pot face faţă provocărilor extinderii.
Capacităţile eficiente de implementare a normelor şi obiectivelor U.E. ţin de potenţialul
administrativ al noilor state membre. Phedon Nicolaides (1999) are dreptate când afirmă că fără o
asemenea capacitate, noul stat membru, „chiar şi bine intenţionat” ar demonstra că „acceptarea din punct
de vedere legislativ a acestor norme nu se traduce automat prin posibilitatea de a le pune în aplicare”.
Capacitatea administrativă se referă la toate acele mijloace care îi permit unui stat membru să
îndeplinească obiectivele de mai jos:
Cadru legislativ;
Cadru administrativ;
Resurse disponibile;
Proceduri de evaluare a performanţei.
Dezvoltarea şi demonstrarea unor capacităţi administrative eficiente reprezintă o provocare
în sine pentru statele candidate, atât în ceea ce priveşte pregătirea negocierilor de aderare (partea U.E.
tinde să exagereze importanţa capacităţii administrative câtă vreme tendinţa statelor candidat este inversă
=> potenţial de dispută între cele două părţi). Atunci când negocierile sunt finalizate şi Tratatul de
Aderare este semnat, se subînţelege că reformele stabilite vor fi duse la bună îndeplinire până la date
aderării (Summa, 2008).
73
Pentru a grăbi procesul de aderare, statul candidat trebuie să determine calitatea propriei
capacităţi administrative în fiecare arie a acquis-ului comunitar şi să convingă Comisia şi Statele Membre
că o asemenea capacitate există.
Procesul negocierilor de aderare este menit să ofere statelor candidat posibilitatea de a dobândi
un nivel maximal de beneficii. Deoarece calitatea de membru al Uniunii Europene înseamnă şi a participa
la stabilirea normelor acesteia, respectării lor şi folosirii lor în vederea obţinerii de avantaje, eficienţa
statutului de membru al U.E. poate fi definit ca: (Nicolaides, 2003):
Abilitatea de a influenţa aceste norme, în conformitate cu interesil european;
Contribuţie la interesul naţional;
Implementare viguroasă a normelor;
Folosirea tuturor oportunităţilor oferite de Piaţa Unică;
Maximizarea efectelor implementării politicillor europene şi a absorbţiei de fonduri U.E.
12.1. Respectarea obligaţiilor de funcţionare în cadrul U.E.
Se referă la dezvoltarea unui sistem administrativ;
Contrastul dintre anunţurile frecvente de reformă şi afirmare a intenţiilor de către guvernul unui
stat candidat şi lipsa percepută de progres reflectată în Opiniile Comisiei şi Rapoartele
Intermediare (de exemplu, cazul statelor candidat din Europa Centrală şi de Est);
Există trei elemente cheie de referomă administrativă care trebuie dezvoltate:
Care este gradul lipsei percepute de progres;
Cum pot fi explicate problemele cu care se confruntă statele membre;
Ce strategii alternative ar putea fi folosite pentru accelerarea procesului de dezvoltare
administrativă.
Există trei arii de dezvolatere administrativă care trebuie revizuite:
Creare unui nou sistem de funcţii publice (dezvoltarea şi implementarea unei legislaţii privind
funcţiile publice);
Dezvoltarea unor capacităţi fe formare şi instruire;
Reforma structurilor şi proceselor administrative, inclusiv creare unor structuri speciale de
gestionare a afacerilor U.E.;
a. Aceste trei arii de dezvolatare a unor organe profesioniste şi responsabile
sunt condiţii de bază pentru funcţionarea eficientă a noilor State Membre
în U.E.;
b. Legislaţia privind funcţiile şi politicile publice sunt elemente esenţiale în
stabilizarea, depolitizarea şi profesionalizarea funcţiilor publice;
c. Elementul de formare este un important catalizator al schimbării;
d. Raţionalizarea structurilor şi procedurilor administrative este de maximă
importanţă în crearea unei administraţii mai transparente şi mai eficiente.
Reforma structurală şi reconfigurarea procesului politic:
Chiar şi funcţiile publice de calitate nu pot funcţiona în mod adecvat decât în prezenţa unor
structuri şi procese administrative bine definite, incluzând un sistem coordonare orizontal şi vertical şi o
transparenţă indiscutabilă a sistemului, oferidu-le funcţionarilor publice libertatea de acţiune necesară.
74
Trei elemente trebuie luate în calcul şi în acest caz:
a. Îmbunătăţirea procesului public:
Redefinirea rolului şi poziţiilor ministerelor, subordonărilor acestora precum şi a unităţii
executive centrale a administraţiei;
Reforma sectorului de elaborare a politicilor şi a structurilor şi sistemelor de implementare;
Dificultăţile întâmpinate de fostele state candidat sunt: coordonarea de sus în jos anevoioasă,
lăsând puţin (sau deloc) spaţiu pentru soluţionarea conflictelor înainte de a ajunge la guvern,
duplicarea funcţiilor şi lipsa unor structuri clar definite şi responsabile;
Un alt aspect important este dezvoltarea capacităţilor de evaluare a impactului la nivelul unităţilor
executive centrale ale guvernului.
b. Sistemul de responsabilizare:
În evaluarea capacităţilor administrative ale statelor candidat, U.E. a pus mult accent pe
dezvoltarea capacităţilor de control financiar intern şi extern, ca element al creării unui nou
sistem de responsabilizare;
Sistemele de responsabilizare sunt un element cheie în dezvoltarea capacităţilor aferente
statutului de membru al U.E., mai ales având în vedere faptul că, în cea mai mare parte,
implementarea politiclor U.E. este controlată la nivel naţional;
Dezvoltarea unui sistem de control financiar intern şi a capacităţilor de audit extern au fost
puternic susţinute şi promovate de către U.E.;
se poate ivi întrebarea dacă existentă cu adevărat un progres înspre crearea unor sisteme moderne
şi echilibrate de responsabilizare incluzând mecanisme de responsabilizare politică, judiciară şi de
piaţă.
c. Sistemele de management a Integrării Europene (IE):
O arie de dezvoltare structurală în care s-au înregistrat progrese considerabile de către statele
candidat este crearea de instituţii şi structuri speciale de managemnt al procesului de Integrare
Europeană;
Deşi în multe state membre au fost înfiinţate structuri decizionale la nivelul ministerelor şi al
oficialilor superior, aceastea funcţionează doar arareaori ca „filtre” în procesele politice;
Cele mai multe sisteme de elaborare a politiclor din statele candidat nu dispun de o instituţie reală
de arbitraj;
Poziţia puternică a ministerelor de resort şi gradul înalt de colegialitate în procesul decizional fac
dezvoltarea unor sisteme de arbitraj foarte dificilă, ducând la o supra-aglomerare de proiecte
guvernamentale, asemeni sferei politici „ordinare”.
Nivelul 1:
Nivel decizional superior
Creat sau plănuit Neplanificat sau creat
Întâlniri ale Consiliului
Special de Miniştri
Consiliul de Miniştri plus
Comitetul Consultativ
Consiliul de Miniştri dar cu
filtrare de către comitetele
Bulgaria
Slovacia
Republica Cehă, Estonia,
Tabelul 6 Structuri speciale ale proceselor decizionale legate de IE (după A.J.G. Verheijen, 2000, p.
36)
75
Ministeriale:
Membri permanenţi şi ne-
permanenţi ai Consiliului de
Miniştri, pregătire din partea
comitetelor ministeriale cu
variaţie la nivelul membrilor
componenţi.
Letonia, Lituania, Polonia,
Ungaria, Slovenia
România
Nivelul 2 şi Nivelul 3:
Muncă de pregătire
Comitet Permanent ai
Miniştrilor Adjuncţi sau
comitet al funcţionarilor
publici superiori
Comitet al miniştrilor
adjuncţi şi Comitet al
funcţionarilor publici
superiori;
Secretariat cu rol de
coordonare
Secretariat european
Republica Cehă, Lituania,
Ungaria, Estonia, Polonia,
Letonia, Slovenia,
Bulgaria
Toate statele (de facto)
România (întâlniri ad-hoc),
Slovacia ( întălniri ad-hoc)
Amplasarea secretariatelor publice europene a constituit o chestiune problematică în multe state
candidat, ducând la conflicte „teritoriale” pentru controlul secretariatelor de I.E., purtate între
Ministerul de Externe şi instituţiile implicate în managementul „aspectelor interne” ale afacerilor
U.E.;
În mod convenţional, secretariatele U.E. din cele mai multe State Membre sunt amplasate în
cadrul Ministerul de Externe;
Amplasarea unităţilor
principale de secretariat
Ministerul de Externe Parte integrată a
guvernului central
Alt minister sau unitate
admnistrativă
independentă
subordonată
Guvernului Central
Ţări Bulgaria, Ungaria,
Republica Cehă
Estonia, România,
Slovenia, Slovacia
Letonia, Lituania,
Polonia
Dezvoltarea capacităţilor de gestionare a afacerilor U.E. de către ministerele de resort a fost un
proces neuniform în ţările candidate
În general, miniştrii au creat unităţi speciale pentru afacerile europene, dar există diferenţe
importante în ceea ce priveşte sarcinile şi poziţiile oficiale a acestor unităţi;
: Amplasarea instituţională a secretariatelor I.E. (după Verheijen, 2000, p. 37)
76
În numeroase cazuri şi instante unităţile IE nu sunt adesea suficient de bine integrate în
dezvoltarea de politici în cadrul ministerelor de resort şi au abilităţi limitate de a se asigura că
obligaţiile legate de U.E. sunt îndeplinite;
În general, problemele legate de integrarea europeană nu sunt bine armonizate cu programele de
zi cu zi ale ministerelor de resort chiar de la începutul procesului de integrare.
12.2. Rezolvarea problemelor legate de capacitatea administrativă
Cerinţele legate de capacitatea administrativă formală pentru o funcţionare eficientă în
cadrul U.E.:
Principalele probleme legate de calitatea generală a administraţiei publice includ:
Dezvoltarea unei administraţii imparţiale şi profesioniste;
Dezvoltarea unui sistem de formare;
Dezvoltare adecvată a politiclor şi a capacităţilor de coordonare a politicilor;
Un sistem de responsabilizare eficient (cu accent pe sistemul de Control Financiar Intern
şi Extern);
Măsura în care structurile şi procedurile speciale au fost instituite în vederea gestionării
afacerilor U.E..
Un sistem interesant de evaluare a capacităţilor administrative este modelul de referinţă
SIGMA, care acoperă 6 arii de bază:
Instrumentele de concepere şi coordonare a politicilor;
Funcţii publice;
Management financiar;
Achiziţii publice;
Control financiar intern;
Audit external.
Fiecaare dintre aceste 6 arii a fost dezvoltată în consultare cu U.E.
Element de evaluare Chestiuni de referinţă
Instrumentele de concepere şi
coordonare a politicilor
Coerenţa cadrului de concepere a politicilor
Mecanisme de consultare interministerială
Programare
Mecanisme de soluţionare a disputelor
Capacitate centrală de coordonare
Capacitate strategică generală
Coordonarea afaceriloe E.U.
Implicarea Consiliului de Miniştri în deciziile bugetare
Studiu de impact
Funcţii publice Statutul juridic al funcţionarilor publici
Legalitatea, responsabilitatea şi gradul de răspundere al
77
funcţionarilor publici
Imparţialitatea şi integritatea funcţionarilor publici
Eficienţa în managementul funcţionarilor publici şi în
controlul personalului
Profesionalismul şi stabilitatea funcţionarilor publici
Dezvoltarea capacităţilor de funcţii publice în sfera
Integrării Europene
Sistem de management al
cheltuielilor publice
Includerea unor principii bugetare corecte în Constituţie,
Legislaţia Bugetară Organică şi/sau legislaţia asociată
Echilibru între puterea executivă şi cea legislativă
Definirea exactă a domeniului de aplicare al Bugetului de
Stat şi aranjamentele necesare transferului de fonduri
extra-bugetare
Cadru de cheltuieli pe termen mediu
Proces bugetar logic, secvenţial şi transparent, descris de
reguli bine definite
Aranjamente eficiente pentru managementul bugetar al
investiţiilor publice
Mecanisme de monitorizare eficientă a implementării
bugetare
Clasificare standard în domeniile contabil şi de raportare,
comptabilă cu conceptele referitoare la viramentul de
fonduri U.E.
Capacităţi de modernizare a sistemului de Management al
Cheltuielilor Publice
Achiziţii publice Includerea unui set bine definit de principii în legislaţia
Achiziţiilor Publice
Bază legală clară şi capacităţi adecvate pentru organizarea
achiziţiilor centrale
Mecanisme eficiente de achiziţii, implementare şi formare
Proceduri de control şi analiză a reclamaţiilor
Capacitatea de modernizare a sistemului de Achiziţii
Publice
Control financiar intern Baza statutară coerentă şi cuprinzătoare definind sistemul,
principiile şi funcţionarea controlului financiar
Sistem şi proceduri de control al managementului
Mecanism/Inspectorat funcţional independent de audit
78
intern
Sistem de prevenire şi combatere a neregulariăţilor şi
recuperare a daunelor
Capacitate de a ameliora sistemele de control financiar
Audit Extern Autoritate statutară pentru ca Instituţiile Superioare de
Audit să poată supune la audit toate fondurile şi resursele
publice şi statutare, inclusiv fondurile U.E.
Respectarea cerinţelor enunţate în standardele de audit
INTPOSAI
Independenţa operaţională şi funcţională
Raportare: regularitate, corectidudine, punctualitate,
contrapardită corectă în parlament
Conştientizare a cerinţelor procesului de aderare
Capacitate de a ameliora calitatea auditului extern
Sursă: A.J.G. Verheijen, 2000
Modalităţile de soluţionare a potenţialelor probleme implicate de aderare au de a face
cu:
Participarea la procesele decizionale ale U.E. şi
capacitatea de a face faţă volumului de muncă administrativ generat de statutul de
membru al U.E..
Procesul de extindere constituie ocazia de a re-gândi capacitatea administrativă necesară
aderării:
Crearea unui „acquis administrativ”;
Redefinirea relaţiei dintre comisie şi Statele Membre.
Definirea acquis–lui administrativ:
O definire iniţială a „capacităţilor administrarive de referinţă”. Nevoia de a atinge un
anumit grad de convergenţă în capacităţilor administrative;
Diferenţele de capacitate administrativă pot afecta gradul de competitivitate pe Piaţa
Internă.
Redefinirea relaţiilor dintre Comisie şi administraţiile Statelor Membre:
Relaţia dintre Comisie şi administraţiile Statelor Membre rămâne o relaţie de tip „centru-
periferie”;
O revizuire a rolului Comisiei şi a administraţiei Statelor Membre în implementarea politicilor
U.E. şi o redefinire a tiparelor de interacţiune dintre ele este deci, o necesitate.
12.3. Implementarea eficientă a politicilor
Piaţa Internă este „inima” U.E. (Nicholaides, 2000);
79
Implementarea eficientă a normelor U.E. este „ultima frontieră” a procesului de creare a Pieţei
Unice Europene fără impedimentul vreunei bariere;
Este, însă, „prima dintre frontiere” pentru statele care aspiră să se alăture U.E.
De ce este „capacitatea de implementare” problematică?
O privire asupra pieţei interne clarifică lucrurile;
Cele mai multe norme comnitare din domeniul pieţei interne - sub formă de Directive;
Directivele nu au aplicabilitate directă şi, prin urmare, Statele Membre trebuie să îşi
redacteze o legislaţie proprie în funcţie de propriile sisteme legislative şi tradiţii pentru a
pune în aplicare normele comunitare – transpoziţii;
O aplicare incorectă şi o implementare laxistă a normelor de către statele candidat constituie
derogări informale.
Conceptele şi componentele unei Implementări Politice Eficiente sunt:
Transpoziţii – procese legale ce traduc noul set de reguli în statutul naţional;
Punerea în aplicare – include paşii practici efectuaţi de către autorităţile competente în vederea
punerii în aplicare;
Conformitate – actul de conformitate, cuprinde acele acţiuni întreprinse în scopul conformării cu
obligaţiile impuse de către cei cărora li se adresează normele sau măsurile practice;
Respectare – poate fi urmărită cu ajutorul unor proceduri inteligente.
Capacitatea eficientă de implementare – mai vastă decât capacitatea administrativă
Capacitatea eficientă = capacitatea de a învăţa pe cont propriu
Statele candidat vor trebui să aloce o parte substanţială a bugetelor lor în direcţia respectării cerinţelor
aderării la U.E. – de exemplu, curăţarea mediului înconjurător, îmbunătăţirea calităţii apei potabile,
reglementarea operatorilor de telefonie mobilă, consolidarea controlului vamal, pregătirea funcţionarilor
publici etc.
Statele candidat trebuie să înţeleagă faptul că consideraţiile privind eficienţa intră în ecuaţia decizională
pe două niveluri diferite:
1. Schimburi eficienţă-eficacitate;
2. Schimburi inexistente din cauză că măsurile eficiente sunt parte integrată a măsurilor efective.
O reţetă simplă pentru dezvoltarea eficacităţii:
Primul pas – convertirea obiectivelor de politică generală în rezultate specifice şi ţinte de
performanţă;
Identificarea celor mai eficiente măsuri de atingere a obiectivelor de performanţă dorite;
În cadrul grupului de măsuri eficace, alegeţi-le pe cele mai eficiente;
Faceţi diferenţa între problemele structurale şi cele comportamentale şi stabiliţi remedii potrivite
ex ante şi ex post.
80
Cinci paşi pentru a determina eficienţa capacităţii de implementare:
1. Obiective: stabilirea de obiective politice şi implementarea de intrumente în ceea ce priveşte
obligaţiile legale necesitate prin Directivele U.E.;
2. Rezultat: definirea rezultatului în funcţie de indicatori verificabili şi măsuri calitative/cantitative a
succesului implementării acestor obligaţii ;
3. Componente: cuatificarea/identificarea factorilor relevanţi incluşi în patru categorii de
componente de implementare ce pot genera rezultatul respectiv;
4. Meta-analiză: evaluarea cost-beneficiu în funcţie de componentele necesare şi a efectului lor în
procesul de integrare;
5. Reformă: ajustarea obiectivelor şi a instrumentelor politice în funcţie de necesităţi.
12.4. Auto-evaluare şi implementare eficientă
Pentru statele candidat, punctele de referinţă în structurarea sistemului de auto-evaluare ar trebui
să fie criteriile folosite de către Comisia Europeană în evaluarea criteriilor îndeplinite.
Strategia Comisiei menită să asigure implementarea eficientă a normelor U.E. este:
Publicarea indexului de notificări de transpoziţie a Directivelor U.E.;
Diseminarea informaţiei şi încurajarea cetăţenilor şi a întreprinderilor să îşi ceară drepturile;
Iniţierea unor proceduri de constatare a neîndeplinire a obligaţiilor atunci când Statele Membe nu
remediază aspectele problematice sau aspectele ce au făcut obiectul unei plângeri sau cele care au
determinat emiterea unor opinii motivate de către Comisie.
Comisia îşi bazează evaluările de performanţă pe următoarele criterii:
Transpoziţie neadecvată;
Transpoziţie de proastă calitate;
Metode de transpoziţie diferite;
Implementare neuniformă;
Aplicare discriminatorie;
Viduri legislative;
Reguli excesiv de complicate.
Trebuie să se ia aminte faptul că – numitele criterii nu sunt definite în detaliu în aceste
documente. Criteriile se referă, în mare parte, la rezultatul final al implementării.
Punctele slabe ale tranpoziţiei, aplicării şi respectării normelor U.E. în domeniul pieţei interne tind să
fie
1. Întârziere de transpoziţie;
2. Probleme de interpretare;
3. Aplicare incorectă;
4. Dificultăţi de recunoaştere reciprocă;
5. Weak compliance and enforcement.
81
Importanţa auto-evaluării pentru conceperea eficientă a politicilor:
Instanţele decizionale trebuie să cunoască bine criteriile folosite în evaluarea politicilor, - acestea
sunt adesea implicite şi nedeclarate;
Criteriile incluse în textele actelor juridice nu sunt niciodată suficiente;
Nevoia de a identifica (şi cuantifica) rezultate tangibile, de a evalua proceduri şi deci de a folosi
meta-analize a dus la concluzia că mecanismele de auto-evaluare trebuie să fie o componentă
intrinsecă a oricărei politici eficiente.
12.5. Integrarea Europeană – un Proces de Angajament Intern
Integrarea este percepută:
Ca fiind un proces de angajamente „externe” (Tratate), în cadrul cărora statele independente îşi
asumă anumite obligaţii unul faţă de celălalt;
ca proces care este susţinut de cei care profită de pe urma lui şi combătut de cei care au de pierdut
în urma acestuia.
Este important să se determine ce anume induce starea de echilibru pre-integrare, în situaţia de
comerţ restricţionat. Angajamentele interne contează atât pentru formarea iniţială a unor uniuni vamale,
pentru piaţa comună etc. cât şi pentru succesul în sine al oricărui proces integraţionist în urma instaurării
sale.
Principala problemă referitoare la implementarea politicilor comune este devierea de la intenţia
sau spiritul acelei politici; acest lucru se datorează, faptului că formularea de politici interne
„descompune” procesul care a furnizat „pachetul” ce a făcut posibilă integrarea.
Soluţiile la aceste probleme sunt:
o interpretare creativă a normelor comunitare, construirea de „punţi” pentru ca grupurile şi
autorităţile să îşi vadă interesele luate în calcul în procesele de politică domestică;
Încredere şi parteneriat;
Arbitraj independent şi cooperare regională
Întrebări şi sarcini de lucru:
1. Descrieţi structura unui document de poziţie!
2. Descrieţi componenţa unui dosar de fundamentare!
3. Cum puteti realiza credibilizarea angajamentelor naţionale în cadrul unui proces de negociere
european?
4. Care este importanţa realizării unor analize de risc înaintea finalizării negocierilor de aderare?
5. Ce parteneri trebuie consultaţi pentru a strânge toate informaţiile necesare pentru Guvern?
82
BIBLIOGRAFIE RECOMANDATĂ
Alfredson, T., Cungu, A. (2008) “Negotiation Theory and Practice. A review of the Literature”, EasyPol
Module, 179, [Internet source, <http://www.readbag.com/fao-docs-up-easypol-550-4-5-
negotiation-background-paper-179en>], [accessed on 15.12.2012];
Alter, K.J., Meunier-Aitsahalia, S. (1994), „Judicial Politics in the European Community: European
Integration and the Pathbreaking Cassis de Dijon Decision”, in Comparative political studies,
26(4), p. 535-561;
Arnett, J.J. (2002), „The psychology of Globalization”, in American Psychologist, 57, 10, p. 774-783;
Arregui, J., Stokman, F., Thomson, R. (2004): Bargaining in the European Union and shifts in actors'
policy positions. European Union Politics, 5(1), p. 47-72;
Bal, L. J., (1995), Decision-Making and Negotiations in the European Union (Discussion Paper No. 7):
University of Lecester, Centre for the Study of Diplomacy;
Baylis, J., Smith, S., (2001), The Globalization of World Politics. Second edition, New York: Oxford
University Press Inc. (Jan Aart Scholte, Brian White);
Bazerman, M.H., Neale, M.A. (1992), Negotiating Rationaly, New York: The Free Press;
Beach, D. (2005), „Negotiating the Fifth Enlargement”, chapter 8, in D. Beach, The dynamics of
European integration, Hampshire: Palgrave MacMillan, p. 214-244;
Bollen, J.C., Manders, T. and Tang, P. (2000). Winners and losers of Kyoto. Economic Consequences of
the Kyoto Protocol for Sectors and Regions, National Institute of Public Health and the
Environment (RIVM) and Netherlands Bureau for Economic Policy Analysis (CPB), The
Netherlands;
Börzel, T. A., Risse, Th., (2007), “Europeanization: The Domestic Impact of EU Politics”, in Handbook
of European Union Politics, (Eds.) Jørgensen, Knud Erik, Pollack, Mark A., Rosamond, Ben J.,
pp. 482–504, London: Sage;
Bueno de Mesquita, B., Stockman, F., (1994), European Community Decision-Making: Models,
Applications, and Comparisons, New Heaven: Yale University Press;
Ciot, G. (2012), Modelul Negociatorului (idiosincrazii in procesul decizional al politicii externe), Cluj-
Napoca, Eikon;
Clegg, B. (2000), Instant Negotiation, London: Kogan Page Limited;
Conant, L., (2007), „The Politics of Legal Integration”, in Journal of Common Market Studies, Vol. 45,
Annual Review, pp. 45-66;
Da Conceicao-Heldt, E. (2002) The EU negotiation process: interests, institutions, decision rules, and
iterated bargaining. Theoretical foundation and practical application.paper presented at the BP
Transatlantic Programme Workshop for Advanced PhD students on EU politics, European
University Institute, 7-8 June 2002;
83
Dimitrova, A., Maniokas, K. (2003): Linking co-ordination of EU Affairs and European Policy: New
Member States in the decision-making process of the EU. Draft Paper, UN Documents,
available at:
http://unpan1.un.org/intradoc/groups/public/documents/NISPAcee/UNPAN018697.pdf – Last
accessed: 19 December 2012.
Druckman, D., (1997), „Negotiating in the International Context”, in Peacemaking in International
Conflict: Methods and Techniques, I. Zartman, W. and Rasmussen, J. L. (eds.), Washington DC:
United States Institute of Peace Press, pp. 81-124;
Eberlein, B. and Grande, E. (2005) ‘Beyond Delegation: Transnational Regulatory Regimes and the EU
Regulatory State’. Journal of European Public Policy, Vol. 12, No. 1, pp. 89–112;
Elgström, O. and Jönsson, C. (eds.) (2005) European Union Negotiations: Processes, Networks, and
Institutions, London: Routledge;
Evans. P, H.K. Jacobson, and R.D. Putnam (1993) Double-Edged Diplomacy. Berkley: University of
California Press;
Felsenthal, D.J., Machover, M. (1997), „The Weightened Voting in the EU’s Council of Ministers, 1958-
1995: Intentions and Outcomes”, in Electoral Studies, 16, p. 33-47;
Fink-Hafner, Danica. (2005) Europeanization of the core executive in the transition from circumstances
of EU accession to full EU membership. In: UNSPECIFIED, Austin, Texas. (Unpublished)
Friis, L., Jarosz-Friis, A., (2002), Countdown to Copenhagen - Big Bang or Fizzle in the EU's
Enlargement Process?, Danish Institute of International Affairs, DUPI;
Goriţă, Ciprian (2008): Negocierile de aderare la Uniunea Europeană, Studiu de Caz: România,
Bucureşti, Editura Economică
Hayes-Renshaw, F., Wallace, H. (2006) The Council of Ministers, 2nd
edition, Basingstoke: Palgrave
Macmillan;
Held, D. (2005), Governare la globalizzazione, Bologna: Il Mulino;
Hix, S. (2005), The Political System of the European Union, 2nd
edition, Basingstoke: Palgrave
Macmillan;
Hix, S. (2008), What’s Wrong with the European Union and How To Fix It, Cambridge, Polity.
Hoggetts, R.M., Luthans, F. (1994), International Management, Second Edition, New York: McGraw
Hill, Inc.
Holsti, K.J. (1995), International Politics. A Framework for Analysis, 7th Edition, New Jersey: Prentince-
Hall;
Hughes, J., Sasse, G., Gordon, C. (2004), Conditionality and Compliance in the EU’s Eatward
Enlargement:Regional Policy and the Reform of Sub-national Government, in “Journal of
Common Market Studies”, 42, p. 3;
Ikle, F.C. (1987), How Nations Negotiate, New York: Harper&Row;
84
Inotai, A. (2001), Some Key Issues in Understanding the Negotiations on Accession to the European
Union, Working Paper, No.22, Budapest: Institute for World Economics of the Hungarian
Academy of Sciences;
Jones, E., van der Bijl, N. (2004) Public Opinion and Enlargement: A Gravity Approach, European Union
Politics, p. 139-146;
Kasim H, B.G. Peters, and V Wright (2000). The National Coordination of EU Policy: The Domestic
Level. Oxford: Oxford University Press.
Keohane, R.O. (1986), Neorealism and its critics, New York:Columbia University Press;
Kissinger, H. (1969), Nuclear Weapon and Foreign Policy, Abridged, Reprint;
Kohler-Koch, B., (1996) ‘Catching Up With Change. The Transformation of Governance in the European
Union’, Journal of European Public Policy 3, 3, pp. 359–380;
Kolb, D., Williams, J. (2003), Everyday Negotiation: Navigating The Hidden Agendas in Bargaining. San
Francisco: Josssey-Bass. pp. i-24;
Kreppel, A. (2001)- The European parliament and Supranational Party System: A Study in Institutional
Development, Cambridge: Cambridge University Press;
Landau, A (2004): „Negotiating the enlargement” in Negotiating the European Union, Paul.W. Meerts,
Franz Cede. (eds.), Palgrave Macmillan
Lavadoux, F., Guggenbuhl, A., Best,E. (2004), Handbook for the European Negotiator, Maastricht:
EIPA;
Lempereur, A.P., Colson,A. (2008), Negotiations europeennes, Paris: A2C MEDIAS;
Lewicki, R. et al. (2004), Essentials of negotiation. New York: McGraw-Hill Higher Education ;
Maniokas, Klaudijus (2001): Methodology of the EU Enlargement: a Critical Appraisal, Online paper:
www.eipa.nl/Topics/Enlargement/maniokas_paper.doc, last accessed: December 30, 2012.
Marer, P. (1994), Integrating Central and Eastern Europe into Europe, Paper presented for Conference
on European Identities, Indiana University, Bloomington, Indiana, February 1994;
Mayhew, A (1998): The European Union’s Policy toward Central Europe: Design or Drift? in C. Rhodes,
ed., The European Community in the world Community. Boulder: Lynne Rienner Publishers,
105-125.
Mayhew, A. (2007) Enlargement of the European Union: an analysis of the negotiations for countries of
the Western Balkans, in SIGMA PAPER, no. 37
McElroy, G. (2007) „Legislative Politics”, in K.E.Jorgensen, M.|A.Pollack, and B.Rosamond (eds.) The
hnandbook of European Union Politics, London: Sage, p. 175-194;
Meerts, P. and Cede, F. (eds.) (2004) Negotiating European Union, Basingstoke: Palgrave Macmillan;
Metcalfe, L. (1987) Comparing National Policy Coordination; Do differences matter? Paper – Ehrenstein
Colloquim, EIPA, Maastricht;
Middlemans, K. (1995) Orechestrating Europe. London: Fontana Press;
Milzow, K. (2008), National Interest and European Integration. Discourse and Politics of Blair, Chirac
and Schroeder, Palgrave Macmillan,
85
Monti, M. (2010) A new strategy for the Single Market. At the service of Europe’s economy and society,
Report to the President of European Commission, Jose Manuel Barosso;
Moravcsik, A., M.A. (2003): National Interests, State Power, and EU Enlargement. CES Working Paper,
no. 97, 2003. [Working Paper]
Nicolaides,P (1998),The Boundaries of the Negotiating Power of the Candidates for Membership of the
European Union: Some Theoretical Considerations and Practical Implications, in
EIPASCOPE, 3;
Nicolaides et al., (1999) A Guide to the Enlargement of European Union (II): A review of the process,
Negotiations, Policy Reform and Enforcement Capacity, Maastrciht, EIPA;
Nicolaides, P. (2000), Enlargement of the European Union and Effective Implementation of its Rules
(with a case study on Telecommunication), Current European Issues, European Institute of
Public Administration, Maastricht, Netherlands;
Nicolaides, P. (2002), From Graphite to Diamond – The importance of Institutional Structure in
Establishing Capacity for Effective and Credible Application of EU Rules, Current European
Issues, European Institute of Public Administration, Maastricht, Netherlands;
Nicolaides, P. (2003), Preparing for EU Membership: The Paradox of Doing What the EU Does Not
Require You to Do, in EIPASCOPE, 2;
Noë, W.(2001): The impact of EU Enlargement on External Relations, notably with the US and Russia,
National Europe Center Paper, No. 8; online paper available at:
http://www.unece.org/fileadmin/DAM/trade/workshop/ april2003/4Impact-
EUEnlargementOnExternalRelations-USAndRussia.pdf, Last accessed: 30 December 2012.
Peters, B.G. (1999) Institutional Theory in Political Science: The „New Institutionalism”, London:
Continuum;
Peterson, J., E. Boomberg, (1990): Decision-making in the European Union. London and New York:
Macmillan and St. Martin’s Press;
Plantey, A. (2002), La negotiation internationale au XXIe siècle, Paris: CNRS Editions;
Puscas, V. (2003), Negotiating with the European Union: preparing the External Environment of
Negotiation, vol.3, Bucuresti: Editura Economica;
Puşcaş, V. (2006): European Negotiations, A case study: Romanians Accession to the European Union,
Gorizia, IUES-ISIG
Putnam, R. D. (1988), „Diplomacy and domestic politics: The logic of two-level games”, International
Organization 42, p. 427-60;
Scharpf, F. (1988). The Joint-Decision Trap: Lessons from German Federalism and European Integration.
Public Administration 66: 239–78
Schalk, J., Torenvlied, R., Weesie, J. And Stokman, F. (2007) „The Power of the Presidency in EU
Council Decision-Making”, European Union Politic, 8/2, p. 229-250;
86
Schimmelfennig, F., Sedelmeier, U.(2005), „Introduction: Conceptualizing the Europeanization of
Central and Eastern Europe”, in F. Schimmelfennig, F., U. Sedelmeier, (eds.): The
Europeanization of Central and Eastern Europe, Ithaca, p. 1—28;
Schneider, G., Steunenberg, B., Widgrén, M. (2006) 'Evidence With Insight: What Models Contribute to
EU Research', in R. Thomson, F. N. Stokman, T. Königand C. Achen, (eds.) The European
Union Decides: Political Economy of Institutions and Decisions, Cambridge: Cambridge
University Press, p. 299-317;
Schneider, J. (2009) Conflict, Negotiation and European Union Enlargement, New York: Cambridge
University Press;
Schout, A. (1997): The Domestic Management of European Affairs: Draining the Quagmire. Paper,
EIPA, Maastricht
Sedelmeir, Ulrich(2010), Enlargement:From Rules of Accession to a Policy Towards Europe?, in H.
Wallace, M. A. Pollak and A. R. Young (2010), ”Policy-Making in the European Union”, Sixth
Edition, Oxford: Oxford University Press;
Sigma Papers no. 37 (2007) Enlargement of the European Union: An Analysis of the Negotiations for
Countries of the Western Balkans;
Smith, M. (1996) – “European Union as an international actor”, in J. Richardson (ed.) The European
Union: power and policy-making, London: Routledge;
Smith, M. (2000), Negotiating New Europe: the Role of the European Union, in “Journal of European
Public Policy”,7: 5;
Soete, L. (2011): Europe’s future: fragmented implosion, or greater integration?, online paper, available
at: http://unu.edu/news/europes-future-fragmented-implosion-or-greater-integration.html, Last
Accessed: 30 December 2012;
Spangle, M.L., Isenhart, M.W. (2003), Negotiation, Thousand Oaks: SAGE Publications;
Summa, T. (2008),The European Union 5th Enlargement-Lessons Learned, Report for Fellow Program,
Cambridge: Harvard University;
Tallberg, J. (2003), The Agenda-Shaping Powers of the EU Council Presidency. Journal of European
Public Policy, 10;
Tallberg, J. (2006), Leadership and Negotiation in the European Union: The Power of the Presidency.
Cambridge University Press;
Tallberg, J. (2008), The Institutional Foundations of European Union Negotiations, Paper prepared for
the workshop “Negotiation Theory and the EU: the State of the Art”, Dublin, Nov.14-15;
Tamminen, T. (2012) Negotiating and Deciding EU Enlargement. Critical observations on the Recent
Enlargement Debates and the EU Policies towards the Western Balkans, University of Turku,
Course booklet, first edition for Autumn Semester 2012;
Thomson, R. , Hosli, M.O. (2006): 'Explaining Legislative Decision-Making in the European Union', in
Robert Thomson et al., eds., The European Union Decides, Cambridge: Cambridge University
Press, p. 1-24;
87
Thomson, R. (2008) „The Council Presidency in the European Union: Responsibility with Power”,
Journal of Common Market Studies, 46/3, p. 593-617;
Tomozeiu,D. (2011), EU Estern Enlargement: Testing the Applicability of the PON Negotiation Model,
Paper for European Consortium for Political Research, Dublin, Aug. 30;
Van de Bos, J.J.M. (1991). Dutch EC Policy Making: A Model-Guided Approach to Coordination and
Negotiation. University of Utrecht: Dissertation.
Van Deever S. (2004): EU Enlargement and Environmental Policy: Transitions, Liberalization,
Institutions and Environmental Outcomes, online paper, available at:
http://pubpages.unh.edu/~sdv/eu_enlargement.pdf, Last accessed: 30 December 2012.
van Keulen, Mandeltje (2004): “What happens at home – Negotiating EU Policy at the Domestic Level”
in Negotiating the European Union, Paul.W. Meerts, Franz Cede. (eds.), Palgrave Macmillan.
van Schendelen, Rinus (2004): “The EU as a Negotiations Arena: Diplomats, Experts, and PAM
Professionals” in Paul.W. Meerts, Franz Cede. (eds.), Palgrave Macmillan.
Verheijen, A.J.C. (2000) Administrative Capacity Development. A race against time?, Scientific Council
for Government Policy. Working Paper, W 107,
Young, A.R. (2009) „The Politics of Regulation and the Internal Market”, in K.E. Jorgensen, M.A.
Pollack and B. Rosamond (eds.) The Handbook of European Union Politics, London: Sage, p.
373-394;
Wallace, H., Pollack, M.A., Young, A.R. (2010), Policy-Making in the European Union, 6th edition, The
New European Series, Oxfors: Oxford University Press;
Zartman, W. I., (1976), The 50% Solution: How to Bargain Successfully with Hijackers, Strikers, Bosses,
Oil Magnates, Arabs, Russians, and Other Worthy Opponents in this Modern World, New York:
Anchor Press. Garden City;
Online resources:
1. Council of the European Union (2009): Council conclusions: financial package for the accession
negotiations with Croatia –
http://www.consilium.europa.eu/uedocs/cms_data/docs/pressdata/EN/genaff/111781.pdf. Last
accessed: December 19, 2012.
2. Negotiating Team of the Republic of Slovenia for the Accession to the European Union:
Negotiations on the Accession of the Republic of Slovenia to the European Union Completed:
Presentation and assessment of the financial package;
http://www.svrez.gov.si/fileadmin/svez.gov.si/pageuploads/docs/slovenia_accession_to_the_EU/
Negotiations_on_the_Accession.pdf -Last accessed: December 19, 2012.
3. Steps toward joining the EU: http://ec.europa.eu/enlargement/policy/steps-towards-
joining/index_en.htm
4. Western Balkans (2004): Guidelines to the Acquis Communautaire: Support to promotion on the
reciprocal understanding between the European Union and the Western Balkans,
http://www.westernbalkans.info/htmls/save_pdf2.php?id=600 Last accessed December 19, 2012;
5. 4th Enlargement Summary: http://aei.pitt.edu/1560/1/4th_enlarge_summary_results.pdf; Last
Accessed: December 19, 2012
6. „How to write a position paper”, http://www.xavier.edu/library/help/position_paper.pdf
7. „Romania’s position paper. Chapter 20 – Culture and audiovisual”, Conference on Accession to
the European Union, 2000,
http://abm.tobb.org.tr/duyurular/sunuslar/muzakere%20pozisyonlari/20/romanya%2020.pdf
88
Other online sources:
1. http://en.euabc.com/
2. http://www.eutransition.eu
3. http://ec.europa.eu
4. http://eur-lex.europa.eu
5. www.seio.gov.rs