Universitatea de Stat „B.P.Hasdeu” din Cahul
Facultatea de Economie, Inginerie şi Ştiinţe Aplicate
Catedra Inginerie şi Ştiinţe Aplicate
NOTE DE CURS
LILIANA CECLU
Dr., lector universitar
Co
du
l
dis
cip
lin
ei
Den
um
irea
dis
cip
lin
ei
Tit
ula
rul
Sem
estr
u
Ore Evaluare
To
tal
Cu
rs
Sem
ina
r
La
bo
-
rato
r
Stu
diu
ind
ivi-
du
al
Fo
rma
de
eva
lua
re
Nr.
de
cred
ite
U.07.A.063 Protecţia mediului ambiant Șeremet
Andrei VII 120 30 30 - 60 E 4
Tematica şi repartizarea orelor
Nr.
ord
Tematica orelor
Total ore
Cu
rs
Sem
inar
Lab
ora
tor
Stu
diu
ind
ivid
ual
Modul I. Elemente de Ecologie.
1. Tema 1. Introducerea în Ecologie. Definiții 2 2 - 4
Modulul II. Elemente naturale de mediu
2. Tema 2. Mediul ambiant și elementele lui structurale 2 2 - 4
Modulul III. Necesitatea protejării mediului.
3. Tema 3. Protecția mediului ambiant: rol și importanță. 2 2 - 4
4. Tema 4. Deteriorarea mediului prin poluare. 2 2 - 4
Modulul IV. Protecția elementelor naturale ale mediului: atmosferă, apă, sol, subsol.
5. Tema 5. Starea și protecția atmosferei. 2 2 - 4
6. Tema 6. Starea și protecția resurselor de apă. 2 2 - 4
7. Tema 7. Managementul resurselor de apă. Apele menajere. 2 2 - 4
8. Tema 8. Starea și protecția solurilor. 2 2 - 4
9. Tema 9. Protecția și conservarea naturii. 2 2 - 4
Modulul V. Rolul protecției mediului. Instrumente ale politicii de mediu
10. Tema 10. Politica de mediu în Republica Moldova. 2 2 - 4
Modulul VI. Protecția mediului artificial
11. Tema 11. Deșeurile menajere. 2 2 - 4
Modulul VII. Monitoringul de mediu. Dezvoltarea Durabilă
12. Tema 12. Protecția mediului în condițiile Dezvoltării durabile. 2 2 - 4
13. Tema 13. Monitoringul Ecologic. 2 2 - 4
Modulul VIII. Economia protecției mediului
14. Tema 14. Normarea și standartizarea ecologică. 2 2 - 4
15. Tema 15. Mecanismul economic al protecției mediului. 2 2 - 4
TEMA 1. INTRODUCEREA ÎN ECOLOGIE. DEFINIȚII.
Ecologia este o ramură a biologiei care s-a dezvoltat ca ştiinţă a vieţii, studiind
interacţiunile dintre organisme şi mediul lor de viaţă şi între organisme.
Aceast termen a fost introdus pentru prima dată de biologul german Ernest Haeckel în
anul 1866, utilizînd cuvintele greceşti: oikos şi logos (logia), (discurs). Etimologic deci, ecologia
reprezintă ştiinţa habitatului, respectiv o ramură a biologiei care studiază interacţiunile dintre
fiinţele vii şi mediul lor. Dar, evident, semnificaţiile sale au fost mult amplificate şi diversificate
de-a lungul timpului.
În privinţa denumirii, termenul de ecologie s-a impus în atenţia opiniei publice occidentale
mai ales după 1970, iar în Europa centrală şi de est cu precădere în ultimul deceniu. O serie de
evenimente cu un puternic impact social precum celebrele „maree negre”( Maree neagră = strat
de petrol care plutește pe suprafața apei și poluează plajele, ca urmare a accidentării vaselor
petroliere. – Din fr. marée.), ori accidente nucleare în frunte cu cel de la Cernobâl (26 aprilie
1986) au zguduit din inerţie opinia publică şi au introdus treptat ecologia în rândul preocupăilor
individului şi comunităţilor.
Ulterior, numeroasele studii şi cercetări efectuate în acest domeniu de către renumiţii
savanţi Humboldt, Mőbius, Forbes, Semper, Suess şi alţii, au pus bazele ecologiei ca stiinţă
interdisciplinară.
Astfel in intervalul de peste 100 de ani de existenţa, ecologia cunoaşte o dezvoltare din ce
in ce mai dinamică fiind cauzată de conexiunile multiplelor curente ştiinţifice, venite din sfera
ştiinţelor biologice (botanică, zoologie, fiziologie, genetică, etc) precum şi a altor ştiinţe corelate
(geografia, fizica, chimia, pedagogia, antropologia, etc.).
Aşadar ecologia este o ştiinţă biologică de sinteză cu un profound caracter
interdisciplinar, care studiaza relaţiile complexe ale omului şi ale celorlalte vieţuitoare cu mediul
inconjurător planetar.
ECOLOGIA (de desenat pe tablă)
MEDIUL DE VIATA ORGANISMELE VII
(Factorii abiotici) (Factorul biotic , antropic)
Figura 1. Principalele domenii de studiu ale ecologiei
Factorii abiotici - lipsit de viață (temperatură, lumină, precipitații, presiune); Factorii biotic
– referitor la viață (plante, animale).
Ecologia are ca obiect de studiu relaţiile dintre organisme şi mediul lor de viaţă, alcătuit
din ansamblul factorilor de mediu (abiotici şi biotici), precum şi structura, funcţia şi
productivitatea sistemelor biologice supraindividuale (populatii, biocenoze) şi a sistemelor mixte
(ecosisteme).
Ea studiază in principal:
• Relaţiile dintre vieţuitoare (plante si animale) cu mediul lor
• Raporturile dintre organisme şi mediul inconjurător
• Nivelurile de organizare (populaţii, biocenoze, ecosisteme,
biosfera)
• Corelaţiile dintre mediul inconjurător şi treptele supraindividuale
• Relaţiile ce se stabilesc între organisme şi diverse comunitaţi
• Fluxul de materie, energie şi informaţie care străbate un ecosistem
bine delimitat.
Astăzi, ecologia este recunoscută ca ştiinţă a supravieţuirii umane pe Terra.
Diversificarea domeniilor de activitate umană şi apariţia numeroaselor discipline tehnologice, a
determinat dezvoltarea unor noi ramuri de ecologie aplicată: ecologie agricolă (vegetală şi
animală), ecologie forestieră, ecologie urbană, ecologia mediului ambiant, ecologie umană,
ecologia resurselor naturale, etc. Toate acete ramuri nou dezvoltate studiază şi oferă modele şi
soluţii pentru o mai bună relaţie dintre om şi natură, prin aplicarea în practică a principiilor
ecologiei.
Individul este cel mai jos nivel de organizare a materiei vii. Un individ este, în
contextul ecologiei, un exemplar al unei anumite specii (lup, elefant african, lalea etc). Indivizii
fac parte din anumite populaţii.
Populaţie este un nivel de organizare a materiei vii supra-individual, adică superior
individului. O populaţie este alcătuită din indivizii unei specii care trăiesc pe acelaşi teritoriu
(exemple: populaţie de tigri din Siberia, populaţie de arbori de cauciuc din pădurea amazoniană,
populaţia de lupi din Munţii Apuseni etc).
Biocenoza este alcătuită din totalitatea populaţiilor care trăiesc pe acelaşi teritoriu,
ea fiind un nivel de organizare a materiei vii superior populaţiei. Biocenoza cuprinde toate
populaţiile de un anumit teritoriu indiferent că vorbim de plante, ciuperci, bacterii sau animale.
Biotopul este teritoriul în care îşi desfăşoară viaţa o biocenoză. El este alcătuit din
totalitatea elementelor abiotice (fără viaţă) dintr-un anumit teritoriu: rocile, apele, formele de
relief etc.
Conceptul de ecosistem. Ecosistemul - unitate funcţională a biosferei. Sensul acestui
cuvânt derivă din componentele sale: oikos, din greceşte cu înţelesul de sat sau casă şi systema,
din latineşte cu sensul de ansamblu de elemente. Prin ecosistem înţelegem unitatea elementară a
biosferei formată dintr-un biotop, ocupat de o biocenoză. Un ecosistem cuprinde întreaga materie
vie dintr-un spaţiu finit, deci toate animalele, plantele, microorganisme (ciuperci, bacterii şi
virusuri), împreună cu toată substanţa organică moartă existentă în acel teritoriu (fig. 2).
ECOSISTEM
Plante
BIOTOP BIOCENOZĂ Animale
Microorganisme
Apă Temperatură Lumină Minerale Aer
Figura 2. Exemplu de ecosistem
Ecosistemul se caracterizează printr-o organizare specifică, fiind alcătuit din două
structuri funcţionale: structura de biotop (mediul neviu sau componenta abiotică) şi structura de
biocenoză (mediul viu sau componenta biotică).
Un ecosistem nu are granițe definite, astfel el poate avea dimensiuni foarte mari (deşertul
Sahara)sau dimensiuni foarte mici (un iaz).
Biosfera este ultimul nivel de organizare al materiei vii. Ea reprezintă sfera de viaţă
a Pământului şi cuprinde toate organismele vii de pe Terra. Dacă, în viitor, progresele ştiinţei
ne vor permite să descoperim şi alte planete cu viaţă, atunci biosfera nu va mai fi ultimul nivel de
organizare al materiei vii, ci vor exista nivele superioare de organizare a vieţii.
În privința locului ocupat de viețuitoare se apelează la noțiuni ca:
Habitat – suprafața de teren locuită de un individ sau de o populație; arealul – este
teritoriul ocupat de o specie sau de o populație. El poate fi foarte restrîns (ex. o peșteră), sau
foarte larg. Peisajul – este mediul natural global cuprins dintr-o privire.
Nişa ecologică este locul ocupat de o populaţie în cadrul mediului său de viaţă.
Fiecare populaţie ocupă o singură nişă. Nişa ocupată de o populaţie reprezintă totalitatea
caracteristicilor ecologice ale acestei populaţii, mai precis funcţia acestuia în mediu. De
exemplu, râma trăieşte în sol şi se hrăneşte cu substanţele organice din acesta. Ciocănitoarea se
hrăneşte cu larvele şi insectele din scoarţa arborilor. Aceste două exemple ilustrează nişele
ecologice ocupate de râmă şi de ciocănitoare.
Factor ecologic este considerat orice element al mediului care acționează direct asupra
ființelor vii. Ei se pot ordona ca factori climatic (temperatură, lumină, umiditate,precipitații),
factori ai mediului acvatic și ai solului, factori alimentari, factori biotic.
Perturbațiile în biocenoză pot surveni din cause natural sau antropice. Cele natural apar
din mai multe cauze (cutremure, erupții vulcanice, fulgere, invazii de lăcuste, catastrophe
climatic ca: uscăciune, inundații, precipitații deosebite…). Perturbațiile antropice sunt cele
provocate de om: construcții de locuințe, modificări hidrografice, construcții rutiere, defrișări…
Redresare ecologică – reprezintă totalitatea proceselor natural și antropice, successive
pentru revenirea la starea normal anterioară. Reprezintă refacerea capacității ecologice a unui
biosistem, în totalitate sau parțial.
Diversitate ecologică – este dat atît de numărul de specii, cît și de configurația
interacțiunilor din ecosistem. Se apreciază prin numărul de specii dintr-o biocenoză; numărul de
indivizi și biomasa lor, precum și repartizarea lor pe specii; relația dintre indivizi și mediu.
TEMA 2. MEDIUL AMBIANT ȘI ELEMENTELE LUI
STRUCTURALE.
Prin cele trei concepte fundamentale – biotop, biocenoză şi ecosistem – s-a conturat şi
dezvoltat ştiinţa ecologică, o disciplină pur biologică.
Pentru ecologie contează lanţul de sisteme în care intră materia vie împreună cu materia
nevie din mediul natural, aceste sisteme cuprinzând, în ordinea complexităţii lor, populaţia,
biocenoza, ecosistemul şi biosfera.
Ecologia ne dă o imagine unitară a naturii vii, cu diversele sale aspecte ale luptei pentru
existenţă, pe baza unei tratări integratoare şi interdisciplinare
Cuvântul “mediu” exprimă şi acoperă o noţiune globală, utilizată în toate domeniile de
activitate, inclusiv în ramurile ştiinţei care se ocupă, direct sau indirect, de protecţia factorilor de
mediu naturali şi artificiali1.
Prin mediu înţelegem ansamblul condiţiilor şi elementelor naturale ale Terrei: apa,
aerul, solul şi subsolul, aspectele caracteristice ale peisajului, toate straturile atmosferice, toate
materiile organice şi anorganice, precum şi fiinţele vii, sistemele naturale în interacţiune
cuprinzând elementele enumerate anterior, inclusiv unele valori materiale şi spirituale, calitatea
vieţii şi condiţiile care pot influenţa bunăstarea şi sănătatea omului. Astfel definit, conceptul
evidenţiază o dinamică aparte, exprimând tendinţa generală de includere în compunerea sa atât a
elementelor naturale, cât şi a celor create de om. Având în vedere poziţia centrală pe care o
ocupă omul în mediu, şi luând în considerare interesele sale fireşti de a trăi într-un ambient
sănătos, despre noţiunea de mediu nu se poate vorbi decât cu referire la om care, ca vieţuitoare,
face parte din mediul natural.
Din definiţia de mai sus rezultă că noţiunea cuprinde atât mediul natural – natura în
forma sa originară, cu părţile ei vizibile şi invizibile, reprezentând condiţia existenţei tuturor
vieţuitoarelor (terenurile de orice fel, subsolul oricăror terenuri, apele subterane şi de suprafaţă,
pădurile, aerul, flora şi fauna terestră şi acvatică etc.) – cât şi mediul artificial, cel creat de mâna
şi mintea omului, adică bunurile care există datorită activităţii umane şi care reprezintă condiţiile
materiale ale vieţii.
În “spiritul” termenilor definiţi anterior putem denumi mediu – în sens larg – ansamblul
forţelor fizice şi biotice care influenţează o unitate vitală (sistem viu). Astfel conceput, mediul
apare ca un sistem infinit care cuprinde atât fenomene fizice obişnuite (ca: vântul, ploaia etc.),
cât şi forţe majore ale cosmosului (radiaţiile cosmice): este un sistem cosmo-biologic, o
“îmbinare cosmică a tot ceea ce se întâmplă”.
Fiecare organism reprezintă rezultatul evoluției adaptive de lungă durată în anumite
condiții de viață. Viața organismelor este inexistentă în afara mediului. Noțiunea de mediu
ecologic însumează totalitatea condițiilor naturale, componenților naturii vii și nevii (forțele
majore ale cosmosului – radiațiile cosmice, radiațiile solare, forțele de atracție ale Lunii, pulbere
cosmice; fenomenele fizice obișnuite – temperatura, umiditatea, solul, vîntul; magnetismul
cosmic și terestru; organismele vii – plantele și animalele etc.) dintr-un loc dat cu care un
organism vine în contact, adică se află în relații reciproce directe sau indirecte.
Componența mediului ambiant pe nivelul unui organism individual (iepure de cîmp).
Componenții mediului ambiant pe nivelul populației.
Viața unei populații, a unei specii, modificările efectivelor lor, înmulțirea supravețuirea ș.a.
sunt subordonate mediului. Iată de ce în unele regiuni ale planetei pot fi întîlnite unele specii de
animale, plante ce nu există în alte locuri. De aceia organismele depind în mare măsură de
variabilitatea mediului, fiindu-le propriu un comportament pasiv față de modificările factorilor
externi. Cea mai mare autonomie față de mediu se manifestă la om și la animalele superioare.
La rîndul lor organismele au valorificat anumite medii de viață:
Mediu acvatic – este reprezentat de apele subterane, fluvii, rîuri, lacuri, mări,
oceane.
Mediu de viațăterestru – este reprezentat de litosferă (munți, platouri, cîmpii, văi...).
Mediu aerian – învelișul esterior al Terrei în care pătrunde sau sunt reținute
radiațiile solare (de la suprafața terestră pînă la stratul de ozon).
Mediu specific de viață – aici organismele vii fiecare reprezintă o lume întreagă
populată de simbioniți și paraziți.
În ecologie se foloseşte deseori termenul factor de mediu sau factor ecologic. Mediul
reprezintă un sistem complex de diferiți factori – elemente material capabile de a produce o
acțiune sau influență direct sau indirect asupra altor elemente material, provocînd reacții
corespunzătoare. Totalitatea factorilor de mediu (temperatură, lumină, precipitațiile, presiunea
atmosferică) paraziții, dăunătorii, lupta intra- și interspecifică, cu care un organism în decursul
ontogenezei vine în contact și cu care se condiționează reciproc poartă denumirea de factori
ecologici
După natura și activitatea lor, factorii ecologici în mod artificial sunt clasificaţi în abiotici
(fizici), biotic și antropogeni.
Factorii abiotici constituie proprietăți ale lumii anorganice ce acționează direct sau
indirect asupra organismelor vii și răspund prin reacții de adaptare. Din ei fac parte: lumina,
temperature aerului, radiațiile solare, presiunea atmosferică, compoziția chimică a apei și solului,
regimul eolian, cursul apelor, relieful, umiditatea aerului etc.
Factorii biotic reprezintă forme de acțiune a unui organism asupra mediului ambient sau
asupra altor organism. Fiecare individ resimte permanent asupra sa acțiunea directă sau indirectă
a altor vietății, intră în relații cu indivizii altor specii, depinde de ele și el însuși acționează
asupra lor.
Factorii antropogeni prezintă forme de activitate ale societății umane, care duc la
schimbarea mediului de viață al altor specii sau direct acționează asupra vieții organismelor.
Toți factorii indicați mai sus, în ansamblu, crează mediul de viață al organismelor.
TEMA 3. PROTECȚIA MEDIULUI AMBIANT: ROL ȘI
IMPORTANȚĂ.
Deja la începutul sec. XVII-lea, Europa dispunea de mijloace tehnologice și know-how
capabile să modifice sensibil suprafețe întinse ale mediului. Prima societate de protecția mediului
a fost fondată în anglia în 1865 sub numele Commons, Open Spaces and Footpath Preservation
Society, iar prima lege antipoluare – Alkali Law a fost dată de parlamentul britanic în anul 1863.
Semnificația noțiuni de protecția mediului a luat amploare în anii 1930, cînd era evident
pericolul epuizării resurselor naturale, necesare în primul rînd, activității industriale.
Protecția mediului este sistemul de măsuri îndreptate spre menținerea rațională a
interacțiunilor om – mediu, asigurînd păstrarea și restabilirea resurselor naturale, utilizarea lor
rațională, preîntîmpinarea directă sau indirectă a acțiunilor negative rezultate din activitatea
societății asupra naturii, sănătății omului.
Prima Conferință Internațională pentru reducerea fumului a avut loc în 1911, la care sa
discutat și problema sursei de energie nepoluante , iar în 1913 și-a desfășurat lucrările prima
Conferință pe Problema Protecției Mediului (Elveția) – conservarea și ocrotirea mediului. În
perioada 1923 – 1944 sa definit și noțiunea de noosferă ca un nou înveliș al Pămîntului alături de
litosferă, biosferă, hidrosferă și atmosferă, realizată de rațiunea umană, el constituind o nouă
etapă a dezvoltării vieții terestre, determinată de activitatea umană și a societății.
După anul 1945 se înființează primele organizații internaționale care se ocupă și de
problemele mediului ambiant:
1945 ONU (Organizația Națiunilor Unite);
1945 FAO (Organizația Națiunilor Unite pentru Alimentație și Agricultură);
1946 UNESCO (ONU pentru Educația, Știință și Cultură);
1957 AIEA (Agenția Internațională pentru Energia Atomică);
1966 PNUD (Programul Națiunilor Unite pentru Dezvoltare);
1972 PNUE (Programul Națiunilor Unite pentru Mediul Înconjurător).
Obiectivele disciplinei protecției mediului ambiant constau în:
Cunoașterea noțiunilor elementelor componente ale mediului;
Cunoașterea structurii mediului și a problemelor esențiale de utilizare rațională a
condițiilor și resurselor naturale;
Cunoașterea categoriilor de obiecte protejate oe scară globală, regională și locală.
Cunoașterea legităților de evoluție a mediulu ambiant și a tendințelor
contemporane în plan global, regional și global.
Protecția mediului natural presupune:
Cunoașterea temeinică a lui și a interacțiunilor dintre sistemul social-economic și
sistemele naturale, prevederea consecințelor mai apropiate și mai îndepărtate ale
acestor acțiuni.
Utilizarea rațională și cu economicitate maximă a resurselor naturale, indiferent
de originea lor.
Prevenirea și combaterea a degradării mediului, provocată de om, cît și a celei
produse de cauze naturale.
Armonizarea intereselor imediate, de lungă durată și permanente ale societății
umane în utilizarea factorilor naturali de mediu: aer, apă, sol, subsol, floră, faună,
rezervații și monumente ale naturii, peisaj.
Uneori se confundă noțiunea de știință a protecției mediului cu cea de ecologie - știință
care este parte a biologiei. O analiză mai atentă a celor două noțiuni conduce la următoarea
concluzie: știința protecției mediului are ca activitate de bază studierea interdependenței între
mediu , pe de o parte, și fenomenele , procesele naturale și artificiale și ființele vii, pe de altă
parte precum și luarea de măsuri de ameliorare a mediului; știința ecologiei însă are ca scopfinal
studierea numai a interdependenței mediului cu ființele vii, fără a recomanda măsuri tehnice
constructive pentru ameliorarea mediului.
Protecția mediului este o problemă a tuturor, pe de o parte a dezvoltării societății, iar de
altă parte a redresării, conservării și ocrotirii mediului. Protecția mediului are ca obiectiv
principal ocrotirea și conservarea naturii.
Protecția mediului
Ocrotirea mediului Conservarea mediului
Scema 1. Forme de protecția mediului.
Protecția mediului este o problemă comună care necesită luarea unor măsuri cum sunt:
închiderea surselor de poluare , reținerea, distrugerea poluanților, reciclarea deșeurilor etc.
O problemă de mediu poate fi soluționată în baza unui algoritm care include: analiza
situației ambientale – inițierea problemei – elucidarea problemei – program acțiune – recenzia
critică – activitatea reală – analiza rezultatelor – evaluarea autocritică a propriilor acțiuni.
TEMA 4. DETERIORAREA MEDIULUI PRIN POLUARE.
Epoca contemporană se confruntă cu probleme grave privind poluarea mediului, care este
rezultat a 4 factori:
Explozia demografică întrucît creșterea densității populației sre loc cu o rată geometrică,
în timp ce săpațiul geografic și atmosferic, în care se elimină rezidurile activității umane
au rămas aceleași.
Ineficiența mijloacelor utilizate pentru distrugerea reziduurilor rezultate din activitatea
umană, ce se găsesc sub formă neasimilabilă în circuitul natural al materiei.
Dezvoltarea vertiginoasă a activităților industriale, modernizarea agriculturii, a
mijloacelor de transport determină un mare consum de oxigen, o considerabilă creștere
a volumului de gaze toxice, reziduri industriale, acestea la rîndul lor fiind deversate în
natură.
Fenomenul de autopoluare a mediului ambiant, determinată de prezența unor elemente
naturale care îl degradează (eroziunea solului, erupții vulcanice etc.).
Poluarea poate fi definită ca “totalitatea proceselor prin care se introduc în mediu, direct
sau indirect, materie sau energie cu efecte dăunatoare sau nocive care alterează ecosistemele,
diminuează resursele biologice şi pun în pericol sănătatea omulu.
Adică poluarea este un proces de alterare a mediului, de viață (biotic și abiotice) și
alucrurilor create de om, process cauzat mai ales de deșeurile provenite din activitățile umane, de
origine menajeră, agricolă, industrial, etc., cît și datorită unor fenomene naturale (erupții
vulcanice, furtuni de nisip etc.).
Vocabula modernă poluare, desemnează un termen științific ce corespunde unui proces
de degradare a mediului ambient, provine de la verbul latin polluo, -ere care înseamnă a
murdări, a păta, a degrada.
Încă din 1974, Organizația pentru Cooperare Economică și Dezvoltare a arătat că
poluarea este o principal formă de deteriorare a mediului, prin care se înțelege acțiunea omului
de introducere în mediu, direct sau indirect, a substanțelor sau a energiilor, care produc efecte
vătămătoare sănătății oamenilor, pagube resurselor naturale. Poluarea reprezintă o legitate
natural: orce ființă produce deșeuri, care neeliminate cu mediul ei de viață îi face imposibilă
existent.
În funcţie de origine se disting: 1. Poluanţi naturali - erupţii vulcanice, erodările
solului, incendiile, praf cosmic, emisii de gaze din interiorul solului, furtunile de praf. 2.
Poluanţi artificiali (care sunt exclusiv rezultatul unei activităţi antropice) - provin din industrie
(locul I), transporturi, activitati transporturi, rafinarii de petrol.
Deasemenea în funcţie de natura poluantului sunt: 1. Poluare Chimică (Este o
consecinţă directă a activitătii industriale, transporturilor,urbanizării şi a dezvoltării intensive a
agriculturii(gaze, pesticide, detrgenti, produse petroliere)); 2. Poluare Fizică (sonoră, trmică,
radioactivă,); 3. Poluare Biologică (animale, insecte, microbi etc); 4. Poluare Estetică
(Urbanizarea).
După mediul care acționează: a) Poluarea atmosferei, b) poluarea solului, c) poluarea
apei.
Poluarea morală, poluarea estetică.
TEMA 5. STAREA ŞI PROTECŢIA ATMOSFEREI.
Calitatea aerului atmosferic
În Republica Moldova monitorizarea calităţii aerului atmosferic este asigurată prin
serviciile specializate în cadrul Serviciului Hidrometeorologic de Stat (SHS) şi ale
Inspectoratului Ecologic de Stat (IES). Reţeaua de supraveghere a SHS include 19 posturi
staţionare, amplasate în 7 centre industrializate: Chişinău, Bălţi, Tiraspol, Rîbniţa, Bender,
Mateuţi şi Leova, fiind analizaţi poluanţii de bază (suspensii solide, dioxid de sulf, monoxid de
carbon, dioxid de azot) şi cei specifici (fenol, aldehidă formică, sulfaţi solubili). Gradul de
poluare a aerului se apreciază după valoarea concentraţiilor medii faţă de concentraţia maxim
admisibilă (CMA), iar calitatea aerului se estimează prin indicele complex al poluării atmosferei
(IPA)
Nivelul înalt de poluare cu suspensii solide, dioxid de azot şi formaldehidă ce se menţine
pe parcursul mai multor ani, poate fi explicat prin influenţa unui şir de factori: salubrizarea
insuficientă a zonelor urbane, intensificarea traficului rutier, spaţiile mari de sol afânat şi
gazoanele deteriorate, activitatea întreprinderilor industriale neutilate adecvat cu sisteme de
captare şi neutralizare a noxelor emise. Contribuie la sporirea nivelului poluării şi situaţiile de
stagnare a aerului, condiţionate de stratificarea stabilă, vîntul slab şi lipsa precipitaţiilor. Un rol
important îl are şi relieful local, întrucît în depresiuni are loc stocarea maselor de aer poluat.
În afară de calitatea aerului atmosferic, Serviciul Hidrometeorologic de Stat
monitorizează componenţa chimică a depunerilor atmosferice. Reţeaua naţională de observaţii
asupra precipitaţiilor atmosferice a fost creată în baza a 8 staţii meteorologice amplasate în
următoarele localităţi: Chişinău, Tiraspol, Cahul, Rîbniţa, Leova, Dubăsari, Camenca şi Corneşti.
Din datele prezentate pe parcursul anilor de catre MMRM se demonstrează elocvent
faptul că în regiunile industrializate ale Republicii Moldova au loc procese accentuate de poluare
a aerului, fapt care impune implementarea unor măsuri de diminuare a emisiilor de noxe în
atmosferă şi o monitorizare mai amplă a calităţii aerului.
Calitatea aerului atmosferic în Republica Moldova este influenţată de emisiile provenite
din trei tipuri de surse de poluare: surse fixe sau staţionare, care includ întreprinderile
industriale, CET-urile, cazangeriile în stare de funcţiune; surse mobile, care includ transportul
auto (peste 450 mii), feroviar, aerian, tehnica agricolă şi poluarea transfrontalieră.
În prezent în Republica Moldova îşi desfăşoară activitatea economică cca 5748
întreprinderi cu impact negativ asupra mediului, inclusiv 1764 întreprinderi industriale şi de
construcţii, 95 întreprinderi
de transport auto, trei centrale termoelectrice, 2777 cazangerii, 681 staţii de alimentare cu
produse petroliere şi gaze, 24 baze pentru depozitarea şi păstrarea produselor petroliere şi peste
470 mii unităţi de transport auto.
În perioada 1990–2010 volumul emisiilor de poluanţi оn atmosferă de la sursele
staţionare de poluare a fost оn descreştere, micşorвndu-se de la 350 kt (1990) la 24,158 kt
(2010), cu o fluctuaţie de 2–5 kt оn ultimii 10 ani.
Majoritatea întreprinderilor desfăşoară activităţi generatoare de emisii de substanţe
poluante, care sunt evacuate оn atmosferă, cum ar fi: dioxid de sulf şi de azot, oxid de carbon,
substanţe solide, precum şi unele noxe specifice. Municipiul Chişinău are cel mai mare impact
asupra poluării aerului atmosferic, cu peste 50% din poluarea totală.
Principala sursă de poluare a aerului atmosferic este transportul auto, cota căruia
constituie cca 88% din emisiile totale de la sursele de poluare (fixe şi mobile) ale bazinului
aerian. Din aceste surse provin emisii оn cantităţi mari de hidrocarburi, oxizi de carbon, oxizi de
azot şi de sulf, etc., care sunt în funcţie de diferiţi factori: calitatea combustibilului utilizat, starea
tehnică a vehiculelor, numărul unităţilor de transport exploatat, etc.
Cele mai poluate localităţi de transportul auto sunt considerate: mun. Chişinău – 73,358
kt/an şi Bălţi – 7,748 kt/an; raioanele Sîngerei – 10,9812 t/an, Cahul – 8,392 t/an, Hînceşti – 5,01
t/an, Briceni – 4,254 t/an, Ialoveni – 4,124 t/an, Ungeni – 4,19 t/an, Floreşti – 4,087 t/an, Anenii
Noi – 4,053 t/an, UTA Găgăuzia – 5,702 t/an.
Surse de poluare transfrontalieră. Conform datelor Programului European de
Monitoring şi Evaluare (EMEP), noxele din precipitaţiile anuale provin preponderent din surse
de poluare transfrontalieră.
Poluarea transfrontalieră a aerului atmosferic оn Europa, precum şi în Republica
Moldova se datorează оn special acidifierii şi eutrofizării ecosistemelor ca urmare a emisiilor de
dioxid de sulf (SO2) şi dioxid de azot (NO2). Republica Moldova s-a dovedit a fi un importator
net de sulf, oxid de azot şi amoniu. Cea mai mare parte din depunerile de sulf provine din
România (32%) şi Ucraina (18%), iar depunerile de azot oxidant – în special din Ucraina (15%)
şi Polonia (12%).
Ţinînd cont de expunerea Republicii Moldova poluării transfrontaliere permanente a
aerului şi pornind de la necesitatea cooperării regionale şi internaţionale sub aspect
transfrontalier, în 1987 s-a organizat în localitatea Leova prima staţie de monitoring al gradului
de poluare transfrontalieră a aerului, integrată оn reţeaua EMEP. Însă activitatea propriu-zisă
această staţie şi-a început-o în 2004, monitorizвnd continuu compoziţia chimică a precipitaţiilor
atmosferice, inclusiv metalele grele (MG) şi poluanţii organici persistenţi (POPs). Informaţia
obţinută
este raportată Secretariatulul Convenţiei EMEP.
Schimbarea Climei şi Protecţia Stratului de ozon
Schimbările climatice din Republica Moldova se оncadrează în tendinţele globale actuale.
Creşterea temperaturii medii anuale a aerului cu aproape 1°C din ultimul secol denotă păstrarea
aceluiaşi tempou rapid de încălzire a climei ca şi în Europa. Cele mai semnificative valori ale
acesteia au fost înregistrate în 2007, constituind extremele maxime din toată seria observaţiilor
instrumentale.
Ritmul rapid al schimbărilor climatice regionale reprezintă una din marile ameninţări la
adresa dezvoltării durabile şi constituie una din cele mai mari probleme de mediu, cu consecinţe
negative asupra economiei naţionale, ţinînd cont de orientarea agrară a Republicii Moldova.
Industrializarea globală din ultimii ani a dereglat raportul de gaze necesar pentru
echilibrul atmosferic. Arderea cărbunelui şi a gazului metan a condus la formarea unor cantităţi
enorme de dioxid de carbon şi alte gaze. Dezvoltarea agriculturii a determinat acumularea unor
cantităţi mari de metan şi oxizi de azot în atmosferă. Aceste pericole ar fi: efectul de seră,
încălzirea globală, poluarea aerului, subţierea stratului de ozon şi ploile acide.
Emisiile de gaze cu efect de seră (GES) reprezintă un pericol major pentru atmosferă.
Datele statistice prezentate оn Raportul Naţional de Inventariere al GES din RM denotă că
emisiile totale de GES cu efect direct, exprimat оn echivalentul CO2, s-au diminuat оn 2005 cu
cca 68% faţă de 1990. Astfel, din totalul emisiilor GES, 65% provin din sectorul energetic, urmat
de agricultură cu 17,9%, deşeuri cu 11,8%, procese industriale cu 4,9% şi utilizarea solvenţilor
cu 0,4%. Ponderea principalelor trei gaze cu efect direct (CO2, CH4 şi NO2) оn emisiile totale
exprimate оn echivalentul CO2 se caracterizează printr-o tendinţă de diminuare a bioxidului de
carbon (63,8%) şi de majorare a emisiilor de metan (24,5%) şi oxid de azot (11,8%).
În perioada 1990–2005, emisiile totale de GES (fără contribuţia sectorului „Utilizarea
Terenurilor, Schimbări în Utilizarea Terenurilor şi Gospodăria Silvică”) s-au redus cu circa
72,3%: de la 42886,0 mii tone CO2 echivalent în 1990 la 11883,5 mii tone CO2 echivalent în
2005.
Sectorul energetic reprezintă cea mai importantă sursă a emisiilor de gaze cu efect de seră
direct, ponderea acestuia variind оn perioada 1990–2005 оntre 80,5% şi 65,0%. Alte surse
relevante de GES sunt reprezentate de sectorul agricol (cu o pondere de 12,4% оn 1990 şi 17,9%
оn 2005), sectorul deşeuri (3,8% оn 1990 şi 11,8% оn 2005) şi procesele industriale (3,1% оn
1990 şi 4,9% оn 2005).
Atenuarea cu 76,4% a emisiilor de GES de la arderea combustibililor fosili în perioada
1990–2008 este în concordanţă deplină cu scăderea unor importanţi indicatori economici:
aprovizionarea primară totală cu combustibili şi energie – cu 68,1%, consumul energiei electrice
– cu 50,8%, consumul energiei termice – cu 80,2%; de asemenea indicele PIB s-a redus cu
42,0%, iar numărul populaţiei cu 6,0%.
Protecţia stratului de ozon. Cauza principală a deteriorării stratului de ozon din atmosfera
Pământului este creşterea conţinutului de clor şi brom în atmosferă ca urmare a activităţii
antropice. Sursa majoră de clor sunt clorofluorocarburile (freonii) – produse industriale sintetice
folosite pe larg ca aerosoli, agenţi frigorifici, în instalaţii de climatizare, etc.
Republica Moldova a devenit parte la Convenţia pentru protecţia stratului de ozon şi a
Protocolului de la Montreal în anul 1996. Ratificând Convenţia şi Protocolul, ţara şi-a asumat
angajamentul să respecte şi să îndeplinească prevederile acestor instrumente internaţionale. In
acest scop au fost realizate următoarele:
elaborate şi adoptate Programul Naţional de suprimare eşalonată a substanţelor
care distrug stratul de ozon (SDO) în Republica Moldova şi Regulamentul cu
privire la regimul comercial şi reglementarea utilizării hidrocarburilor halogenate
care distrug stratul de ozon;
ratificate Amendamentele de la Londra, Copenhaga, Montreal şi Beijing la
Protocolul de la Montreal;
creat sistemul de licenţiere a importatorilor şi utilizatorilor de SDO şi de
certificare a personalului tehnic de deservire a echipamentului frigorific precum şi
sistemul de marcaj pentru mărfurile ce conţin SDO;
stabilite cotele şi taxele de import ale SDO şi implementat regimul de taxe în
sistemul controlului vamal;
elaborat planul de management frigorific şi implementat programul de
recuperare/reciclare a agenţilor frigorifici;
instruit personalul tehnic de specialitate care deserveşte echipamentele frigorifice
şi inspectorii vamali, statisticienii, inspectorii ecologici şi
importatorii/exportatorii de SDO şi echipamente cu asemenea substanţe în ceea ce
priveşte controlul şi monitorizarea importului de SDO;
echipate serviciile de control ecologic din cadrul Inspectoratului Ecologic de Stat
cu aparataj tehnic performant pentru determinarea tipului de freon;
creată baza de date electronică privind recuperarea/reciclarea freonului R-12.
Managementul calităţii aerului
Protecţia calităţii aerului atmosferic este prerogativa Autorităţii Centrale de Mediu, prin
elaborarea actelor legislative, standardelor, organizarea monitoringului, coordonarea eforturilor
pentru îndeplinirea cerinţelor Convenţiilor internaţionale în domeniul mediului, elaborarea
strategiilor de protecţie a aerului.
Un instrument important de reglementare în domeniul calităţii aerului este sistemul de
autorizare a emisiilor. Cele mai frecvente încălcări ale prevederilor legislaţiei ecologice se referă
la nerespectarea regulilor de exploatare a instalaţiilor de purificare şi lipsa autorizaţiei de emisii.
În ultimii zece ani la întreprinderile din ţară practic a încetat să se mai facă controlul
departamental al emisiilor.
Actualele taxe pentru poluarea aerului sunt simbolice şi mărimea lor este incomparabilă cu
cheltuielile pentru îndeplinirea măsurilor de protecţie a aerului. Extrem de mică este şi plata
pentru emisiile de substanţe toxice care au efectul de acumulare în organismul omului şi
proprietăţi cancerigene şi mutagene.
Poluarea aerului atmosferic poate fi diminuată prin aplicarea mai multor măsuri tehnice şi
organizatorice:
Utilizarea pe larg a transportului electric urban şi electrificarea căilor ferate
Modernizarea utilajului şi trecerea cazangeriilor la folosirea gazului natural
Implementarea tehnologiilor performante
Dotarea întreprinderilor cu mijloace performante de purificare
Restabilirea sistemului de monitoring al calităţii aerului în procesele
tehnologice poluante
Implementarea sistemelor tehnice de control al calităţii combustibilului
Optimizarea reţelei de gări auto din mun. Chişinău; mutarea autogării
existente şi a pieţei centrale din sectorul Centru al oraşului
Limitarea importului automobilelor cu durată înaintată de exploatare.
Managementul calităţii aerului atmosferic este reglementat prin următoarele acte normative:
Legea nr. 851-XIII din 29.05.1996 privind Expertiza ecologica şi evaluarea impactului
asupra mediului оnconjurător;
Legea nr. 1422-XIII din 17.12.1997 privind Protecţia aerului atmosferic;
Instrucţiunea privind Evaluarea prejudiciului cauzat aerului atmosferic la gestionarea
deşeurilor de producţie şi menajere din 08.06.2004;
Instrucţiunea privind Evaluarea prejudiciului cauzat aerului atmosferic în rezultatul
poluării de către sursele staţionare din 08.06.2004.
Monitoringul calităţii aerului atmosferic în republică este reglementat prin:
Legea nr. 1515-XII din 16 iunie 1993 privind Protecţia mediului înconjurător;
Legea nr. 1422-XIII din 17.12.1997 privind Protecţia aerului atmosferic;
Legea nr. l536-XIII din 25.02.1998 cu privire la Activitatea hidrometeorologica;
HG nr. 477 din 19.05.2000 cu privire la Reţeaua naţională de observare şi control de
laborator asupra contaminării (poluării) mediului оnconjurător cu substanţe radioactive,
otrăvitoare, puternic toxice şi mijloace bacteriene (biologice).
Prin protectia mediului se urmareste prevenirea, limitarea detiriorarii si ameliorarea calitatii ace
TEMA 6. STAREA ŞI PROTECŢIA RESURSELOR DE APĂ.
Starea apelor de suprafaţă din Republica Moldova este supravegheată de un şir de
instituţii, în special, Serviciul Hidrometeorologic de Stat (SHS), Inspectoratul Ecologic de Stat
(IES) şi Centrul Naţional Ştiinţifico-Practic de Medicină Preventivă (CNŞPMP).
Serviciul Hidrometeorologic este responsabil pentru monitorizarea stării de fond a apelor
de suprafaţă, prin intermediul unei reţele care include 49 secţiuni de supraveghere pe 16 râuri, 6
bazine de acumulare şi un liman, după 49 indici hidrochimici şi 5 grupuri de elemente
hidrobiologice (bacterii coliforme totale, bacterii coliforme fecale, germeni totali, zona de
saprobitate, gradul de curăţenie).
Datele observaţiilor demonstrează că nivelul de poluare al fluviilor Nistru (fig., Dunărea
şi al râului Prut arată o tendinţă generală pozitivă a calităţii apei pe parcursul ultimilor ani, în
majoritatea secţiunilor de monitorizare.
După indicii hidrobiologici apa fl. Nistru şi Dunărea şi a r. Prut, este, în medie, moderat
poluată (clasa III de calitate). Cele mai poluate sectoare ale r. Prut sunt în apropierea s. Valea
Mare şi or. Cahul, ale fl. Nistru – în secţiunile Soroca, Gura-Bîcului, Bender şi Tiraspol (în
aceste secţiuni fauna bentonică a râului corespunde clasei a IV – „apă degradată”). Calitatea apei
fl. Dunărea la confluenţa cu r. Prut după toţi indicii hidrobiologici a fost apreciată ca moderat
poluată (clasa III).
Râurile mici în general rămân puternic poluate, în special cu substanţe organice
biodegradabile, nutrienţi, produse petroliere, fenoli, compuşi ai cuprului, detergenţi anionici. De
exemplu, starea râului Bîc este puternic afectată de influxul apelor pluviale şi al apelor reziduale
tratate insuficient de la staţia de epurare a municipiului Chişinău, în condiţiile în care capacitatea
de diluţie a râului este foarte scăzută. Concentraţiile înregistrate de amoniu, nitriţi, CBO5,
produse petroliere, fenoli şi detergenţi în aval de Chişinău, au depăşit de zeci de ori valorile
CMA. Concentraţiile maxime admisibile pentru CBO5 şi cupru au fost cu mult depăşite în
râurile Cogîlnic, respectiv, Ciuhur.
În general, starea râurilor mici a rămas stabilă pe parcursul ultimilor ani. Fluctuaţiile
calităţii semnalate de indicele de poluare a apei au fost mai degrabă o consecinţă a regimului
hidrologic variabil (care are o influenţă asupra capacităţii de diluţie) al cursurilor de apă, decât a
schimbărilor în emisiile de poluanţi.
După indicii hidrobiologici, apa râurilor mici se încadrează în clasa III-IV de calitate
(între moderat poluată şi degradată). Cele mai poluate sectoare ale r. Răut sunt cele în aval de
mun. Bălţi, or. Orhei şi s. Ustia (în medie clasa IV). Apa r. Bîc este cel mai puternic afectată de
poluare pe sectoarele Sîngera şi Calfa (în medie clasa III-IV). Râurile Ciuhur, Lunga, Ichel,
Cubolta sunt moderat poluate (clasa III); r. Camenca, Sărata, Cogîlnic se caracterizează ca
moderat poluate - degradate (clasa III-IV), iar apa râurilor Molochiş, Gîrla Mare, Botna este de
clasa a IV-a de calitate –„degradată”. Serviciul de Medicină Preventivă monitorizează calitatea
apelor de suprafaţă în 27 secţiuni pe fl. Nistru, în 31 secţiuni pe r. Prut şi în 159 puncte pe râurile
mici şi alte bazine acvatice folosite ca zone de recreaţie.
Datele de mai sus vorbesc despre menţinerea unor surse de poluare punctiforme şi/sau
difuze în bazinele cursurilor de apă din Moldova, urmare a funcţionării nesatisfăcătoare a
staţiilor de epurare, salubrizării insuficiente a localităţilor şi nesoluţionării problemei colectării şi
epurării apelor meteorice. Acest lucru duce la sporirea treptată a încărcării râurilor în substanţe
poluante pe cursul lor
Apele subterane.
Schimbările social-economice din ultimul deceniu au avut urmări şi asupra stării apelor
subterane. Până în anii 1990, chimizarea excesivă a agriculturii, existenţa complexelor
animaliere gigant, au condus la poluarea apelor freatice şi prin intermediul lor, a orizonturilor
acvifere de bază, în primul rând cu nitraţi şi pesticide.
Cauzele de bază ale poluării continue a apelor subterane sunt evacuările frecvente ale
apelor reziduale neepurate în apele curgătoare, lipsa sistemelor de canalizare în majoritatea
satelor, prezenţa gunoiştilor nesancţionate în zonele de încărcare a apelor subterane, etc. Un
pericol deosebit îl reprezintă sondele arteziene abandonate, exploatate anterior, prin care
poluanţii pot pătrunde direct în orizonturile acvifere, evitând stratul de roci protector.
Analiza rezultatelor supravegherii calităţii apelor subterane efectuată de AGeoM denotă
că apa multor sonde arteziene conţine ioni de amoniu, nitraţi, nitriţi în cantităţi considerabile,
uneori depăşind valorile CMA.
Pe teritoriul ţării există circa 7 mii sonde exploatabile. Multe dintre ele au fost
abandonate sau au fost lichidate fără respectarea cerinţelor în vigoare. Sondele rămase fără
stăpân trebuie să fie conservate urgent sau lichidate potrivit regulilor în vigoare, întrucât ele
reprezintă surse reale sau potenţiale de poluare a orizonturilor acvifere.
Gestionarea necorespunzătoare a deşeurilor, insalubritatea localităţilor şi nerespectarea
măsurilor elementare de protecţie a surselor sunt principalele cauze de înrăutăţire a calităţii apei
din fântâni, folosite ca unică sursă de aprovizionare cu apă de circa 85-90% din populaţia rurală.
Conform datelor Centrului Naţional de Medicină Preventivă, starea apelor din fântâni pe întreg
teritoriul ţării nu corespunde standardului „Apa potabilă”. În medie, 86% din probele de apa din
stratul freatic nu corespund normelor la indicatorii sanitaro-chimici iar 30% nu corespund
normelor la indicatorii sanitaro-microbiologici.
Suresle de poluare
Poluarea apelor de suprafaţă este cauzată, în cele mai multe cazuri, de sectorul gospodăriei
comunale (staţii de epurare, ape uzate, deversări ale apelor neepurate din sistemul comunal,
managementul neadecvat al deşeurilor menajere solide), sectorul agrar (dejecţii animaliere
acumulate, depozite de pesticide etc.) şi sectorul energetic, cum ar fi depozitele de produse
petroliere, staţiile de alimentare cu petrol, alte surse de poluare continuă. Apele meteorice
rezultate оn urma precipitaţiilor vin оn contact cu terenul şi оn procesul scurgerii antrenează atвt
ape uzate de diferite tipuri, cît şi deşeuri, îngrăşăminte chimice, pesticide şi оn momentul
deversării în receptor conţin un număr mare de poluanţi.
Complexul de epurare a apelor uzate ocupă un loc important în protecţia apelor de suprafaţă.
Către începutul anilor 1990, în Moldova fuseseră construite circa 580 staţii de epurare biologică
(SEB). Cele mai multe dintre nu mai sunt demult în stare de funcţionare. Potrivit controalelor
efectuate în 2006 de către Inspectoratul Ecologic de Stat, realmente funcţionează doar 78
instalaţii de epurare. Dintre acestea, o singură staţie (cea de la fabrica de conserve Coşniţa)
lucrează în regim normativ, asigurând nivelul necesar de epurare. Celelalte 77 de instalaţii
funcţionează sub nivelul normativ, fie tratând apele uzate insuficient, fie acumulând apele uzate
fără evacuare în emisare, fie evacuându-le în emisare fără epurare. Instalaţiile nefuncţionale au
un grad sporit de uzură şi pentru repunerea lor în funcţiune se cer investiţii capitale importante.
Printre cauzele deteriorării complexului de epurare a apelor uzate se numără reducerea esenţială
a volumelor de ape reziduale (de 4 ori comparativ cu începutul anilor 1990) şi transmiterea
instalaţiilor în gestiunea autorităţilor de administrare publică care nu dispun de personal cu
experienţă în domeniu şi de resursele financiare necesare.
În anii 90 surse potenţiale de poluare erau cele peste 210 complexe animaliere şi ferme de
păsări. La moment dintre acestea mai activează în jur de 81 complexe. Numărul de
anumale/păsări în ele este relativ mic şi aceste ferme reprezintă acum o problemă ecologică mai
mică decât în trecut. În acumulatoarele fermelor mari sunt stocate în prezent 1,24 mil. m3
dejecţii animaliere. Totodată, în şeptelul casnic s-au înregistrat peste 680 mii capete
convenţionale (porci, vaci, oi, capre, cai şi păsări), cantitatea de băligar şi gunoi de grajd
constituind, conform calculelor, peste 13 mil. m3. Aceste deşeuri, constituind un volum mult mai
mare decât stocurile de dejecţii din acumulatoarele complexelor animaliere, sunt împrăştiate
pretutindeni provocând poluarea apelor, mai ales a apelor freatice, de unde se alimentează peste
70% din populaţia rurală.
O sursa importantă de poluare a apelor de suprafaţă, în special a cursurilor de apă mici, sunt
localităţile rurale. Satele moldoveneşti tradiţional s-au aşezat în văile râurilor astfel încât astăzi
orice curs de apă intern notabil, lung de 50-100 km, îşi duce apele printr-un şir de 15-20 de sate,
în care trăiesc câteva zeci de mii de oameni, fără acces la sisteme de canalizare şi de colectare a
deşeurilor. Drept urmare, cursurile de apă din intravilan servesc drept cale de evacuare a tot felul
de gunoaie ceea ce are un impact imediat şi dăunător asupra calităţii apelor curgătoare.
Poluarea transfrontalieră
Cele mai importante cursuri de apă transfrontaliere din Republica Moldova sunt fl.
Dunărea, r. Prut şi fl. Nistru. Calitatea apei acestor cursuri de apă este monitorizată de Serviciul
Hidrometeorologic de Stat.
Poluarea apelor transfrontaliere poate avea impact atât la nivel local cît şi în plan
regional, iar utilizarea cursurilor de apă transfrontaliere este reglementată de convenţii
internaţionale, în primul rând Convenţia privind protecţia şi utilizarea cursurilor de apă
transfrontaliere şi a lacurilor internaţionale (Helsinki, 1992). În cadrul Convenţiei privind
cooperarea pentru protecţia şi utilizarea durabilă a bazinului fluviului Dunărea este monitorizată
calitatea apei r. Prut în trei secţiuni ale Reţelei de Monitoring Transnaţionale (Şirăuţi, Leova,
Giurgiuleşti).
În cele trei cursuri de apă vizate nu au fost înregistrate cazuri de poluare extrem de înaltă
sau înaltă. În majoritatea secţiunilor monitorizate ale r. Prut calitatea apei s-a încadrat în clasa III
de calitate (moderat poluată), conform indicelui poluării apelor (IPA). Conform aceluiaşi indice,
calitatea apei r. Nistru s-a îmbunătăţit în 2 secţiuni şi s-a înrăutăţit în 3 secţiuni, încadrându-se în
clasele de calitate II (curată) - III (moderat poluată). Apa fl. Dunarea, conform IPA, s-a înrăutăţit
comparativ cu anul precedent, trecând din clasa a II-a de calitate (curată), în clasa a III-ea
(moderat poluată).
TEMA 7. MANAGEMENTUL RESURSELOR DE APĂ
Procesul dezvoltării durabile prevede gospodărirea raţională a resurselor de apă, reieşind
din faptul că apa a devenit unul din factorii limitativi în dezvoltarea socio-economică. Principala
sursă de aprovizionare cu apă a Republicii Moldova este fluviul Nistru, căruia îi revin 83,6%,
râului Prut – 1,0%, apelor subterane - 15,2%, altor surse de apă de suprafaţă - 0,2% din volumul
total de consum.
Conform Biroului Naţional de Statistică au loc pierderi foarte mari de apă оn reţelele de
distribuţie, оn aşezările urbane şi оn sistemele de irigaţie.
În ultimii ani captarea totală a apei din bazinele naturale nu s-a schimbat esenţial,
constituind 861–885 mil. m3, inclusiv a apelor subterane 127–129 mil. m3. Utilizarea apelor
pentru necesităţile gospodăreşti şi potabile s-a redus de la 125 mil. m3 (2007) la 120 mil. m3,
(2010); pentru irigare – de la 63 (2007) la 38 mil. m3 (2010). Consumul total al apei a variat
оntre 792 şi 809 mil. m3 cu pierderi la transportare spre consumator de 65–69 mil. m3, ceea ce
constituie 7,4–7,8%.
Numărul sistemelor de alimentare cu apă din republică este 644, cu o lungime totală de
8036,2 km, оn funcţiune fiind doar 562 apeducte. Pentru o persoană se furnizează оn medie pe
republică 15,9 m3, variind de la 4,3 (partea de centru) la 48,3 m3 (mun. Chişinău).
Calitatea apelor din fвntвni, deseori şi din sistemele de distribuire, aproape pe оntreg
teritoriul republicii nu corespunde standardului „Apa potabilă”. Ponderea probelor ce nu
corespund parametrilor sanitaro-chimici din sursele centralizate subterane a constituit 67,8% оn
2010 şi 70,8% оn 2009. Situaţia cea mai gravă se оnregistrează оn r-nele Anenii Noi, Donduşeni,
Hвnceşti, Făleşti, Glodeni, Căuşeni, Ciadîr-Lunga, Comrat, Drochia, Cimişlia, Sîngerei, mun.
Bălţi unde acest indice constituie 84–100%.
Insalubritatea localităţilor în lipsa unor sisteme de evacuare a deşeurilor şi nerespectarea
măsurilor elementare de protecţie a surselor de apă sunt principalele cauze de înrăutăţire a
calităţii apei din fîntîni, folosite ca sursă de alimentare cu apă pentru cca 75 la sută din populaţia
rurală.
Ponderea probelor de apă din fîntîni neconforme la parametrii sanitaro-chimici a constituit
84,2% în 2010 (80,7% оn 2009).
Sistemele de purificare sunt fizic uzate şi moral învechite, se exploatează mai bine de 25–
30 ani fărăa fi reconstruite şi nu corespund cerinţelor privind tehnologiile de tratare. Dacă în
1990 în republică funcţionau 304 staţii de epurare a apelor uzate, în prezent practic funcţionează
mai puţin de 50. Conform acad. Gh. Duca (2010), în oraşele din bazinul fl. Nistru şi r. Prut nu
funcţionează în regim normal nici o staţie de tratare a apelor uzate. Pe parcursul ultimilor opt ani
cota parte a populaţiei conectate la sistem de canalizare în totalul sistemului de alimentare cu apă
nu depăşeşte 39 la sută.
Aşadar, managementul resurselor de apă în Republica Moldova este departe de a fi unul durabil
şi necesită a fi eficientizat şi armonizat. Etapa importantă în vederea integrării Republicii
Moldova în Uniunea Europeană prezintă realizarea politicii naţionale în domeniul resurselor de
apă şi a recomandărilor Directivei Cadru 2000/60 UE. În acest context sarcina primordială se
consideră gestionarea integrală a resurselor de apă după principiul de bazin hidrografic,
considerвnd
hidrologia bazinului respectiv.
Astfel, Programul de alimentare cu apă şi canalizare a localităţilor din Republica
Moldova pînă
în 2015 prevede modernizarea şi reutilarea tehnică a sistemelor dealimentare cu apă şi canalizare
existente, precum şi construcţia şi dezvoltarea sistemelor noi, preconizînd atingerea obiectivelor
mileniului către 2015 prin asigurarea accesului la apă potabilă a 50% din populaţia ţării.
Resursele financiare necesare, prevăzute pentru perioada 2007–2010, s-au calculat оn baza
examinării stării tehnice a părţilor componente ale instalaţiilor de captare a apei, a staţiilor de
tratare şi de epurare a apelor uzate, a reţelelor de distribuţie şi a celor de colectare şi evacuare a
apelor uzate din localităţile ţării.
În total în 2007–2010 au fost efectuate lucrări în sumă de 2007,8 mil. lei, contribuţia
populaţiei fiind de 320 mil. lei. În 2007–2009 au fost reparate 260 km reţele de apeduct, 125 km
reţele de canalizare, 298 unităţi sonde arteziene, 442 staţii de pompare, inclusiv pentru apă – 346,
canalizare – 219, fîntîni de control – 1171 unităţi.
Actualul cadru legislativ în domeniul protecţiei mediului acvatic este reglementat de
următoarele acte legislative şi normative:
■ Codul Apelor al Republicii Moldova (Legea nr. 1532-XII din 22.06.1993);
■ Legea nr. 440-XIII din 27.04.1995 cu privire la fвşiile de protecţie a apelor, rвurilor şi
bazinelor de apă;
■ Legea nr. 272 din 10.02.1999 cu privire la apa potabilă;
■ HG nr. 619 din 16.08.1994 „Despre reglementarea relaţiilor din domeniul gospodăririi apelor
şi folosirea raţională a resurselor de apă оn Republica Moldova”.
Apele menajere. Procesul de epurare
Prin trecerea şi folosirea apelor curate în cuprinsul unei aşezări omeneşti se produc ape
murdare de scurgere întrebuienţate numite şi ape uzate. Prin poluarea apelor se înţelege alterarea
calităţii organoleptice, chimice, bacteriologice sau biologice ale acestora, produsă direct sau
indirect de activitatea umană. Drept urmare, apele devin improprii pentru folosirea normală în
scopuri posibile înainte de a interveni alterarea.
Apele de canalizare sunt alcătuite din totalitatea restituţiilor provenite de la folosinţele de
apă şi din alte ape sau substanţe care necesită a fi îndepărtate prin canalizare. După provenienţă
şi calitate apele de canalizare cuprind cîteva categorii de ape: uzate, meteorice, de suprafaţă şi
subterane.
Apele uzate provin în general din satisfacerea nevoilor de apă a consumatorilor şi poate fi
de provenienţă diferită, în funcţie de care se deosebesc ape uzate: menajere, industriale
orăşeneşti.
Apele uzate menajere provin din folosire apei potabile pentru nevoile gospodăreşti.
Apele uzate industriale provin din activităţile industriale. Aceste ape sunt poluate şi pot
conţine reziduuri provenite din procesele tehnologice.
Apele uzate orăşeneşti este prezentat de amestecul apelor uzate menajere, cele industriale
şi apele meteorice.
Apele meteorice rezultă din precipitaţii atmosferice.
Apele de suprafaţă provin din cursuri de apă, lacuri bălţi sau mlaştini atinci cînd acestea
se îndepărtează prin canalizare.
Apele subterane:din drenaje şi desecări şi din coborîrea nivelului apelor subterane; din
infiltrări în reţeaua de canalizare.
Apele uzate, înainte de a ajunge în bazinul acvatic, suferă o serie de procese de natură
fizică, chimică şi biologică, care mai apoi redau apei compoziţia asemănătoare cu cea avută
iniţial.
O staţie de epurare are doua fluxuri tehnologice :•reţinerea substanţelor poluante
conţinute în apele uzate; •denocivarea substanţelor reţinute sub formă de nămol.
Pentru epurarea apelor uzate fluxul tehnologic, de obicei include:
Procedee fizico-mecanice pentru eliminarea materiilor insolubile:
a) grosiere – strecurarea, sitarea.
b) separabile prin decantare – sedimentare
- pentru suspensii minerale – în deznisipatoare,
- pentru suspensii organice – în decantoare primare , astfel se elimină parţial
grăsimile, uleiurile, materialele plutitoare.
c) materii plutitoare – flotarea cu aer comprimat.
d) Suspensii fine – filtrarea
Procedee fizico –chimice pentru eliminare
a) suspensiilor stabile – flocularea cu sedimentare şi filtrarea ulterioară;
b) substanţele organice nebiodegradabile – oxidarea chimică;
c) bacterii patogene şi virusurile – dezinfecţia cu clor, ozonarea şi procedee
fizice – iradierea, ultrasunet, razeultraviolete etc.
procedee biologice – pentru eliminarea substanţelor biodegradabile prin
intermediul microorganismelor pentru care poluanţii organici reprezintă sursă de
hrană. În acest scop se utilizează procesele de autoepurare în condiţii naturale
(iazuri biologice) şi procese intensive de epurare în condiţii artificiale, acestea din
urmă folosind biomasa în stare suspendată sau „nămol activ” în bazinele de
aerare, şi biomasa fixată pe un suport (umplutură)solid sau pelicula biologică în
filtre biologice.
Pentru fluxul tehnologic de tratare a nămolurilor se utilizează următoarele procedee:
reducerea umidităţii nămolurilor (deshidratarea)
stabilizarea substanţei organice – în acest scop se utilizează procedee aerobe (mai
rar, sunt costisitoare), iar în mod curent se recurge la fermentarea anerobă cu
conversia substanţelor organice în biogaz şi utilizarea acestuia în sursă de energie
netradiţională.
Dezinfecţia sau sterilizarea nămolurilor destinate utilizării lor ulterioare lor
ulterioare în calitate de fertilizatori.
TEMA 8. STAREA ŞI PROTECŢIA SOLURILOR.
În ultimii ani protecţia solului a devenit mult mai anevoioasă, iar reformele agrare
efectuate în lipsa unei concepţii bine gândite (în particular, distribuirea terenurilor agricole a fost
efectuată fără a ţine cont de particularităţile geoecologice), au condus la reducerea productivităţii
solurilor şi activizarea proceselor dăunătoare, cum sunt dehumificarea şi diminuarea conţinutului
elementelor biofile (procese care condiţionează transformarea compoziţiei şi proprietăţilor
solului), destructurarea, tasarea, poluarea, eroziunea hidrică şi eoliană, alunecările, salinizarea,
alcalinizarea, supraumezirea, înmlăştinirea (procese care reduc calitatea şi productivitatea lui).
Relieful accidentat, caracterul torenţial al precipitaţiilor în perioada caldă a anului, gradul
scăzut
de împădurite sunt factori care favorizează procesele de eroziune a solului. Însă elementul cheie
în extinderea acestui fenomen sunt activităţile umane, în special practicarea agriculturi intensive
şi gestionarea defectuoasă a terenurilor agricole. Eroziunea afectează în primul rând stratul
arabil. Pe parcursul ultimilor 40 de ani, suprafaţa solurilor erodate a avansat în medie cu peste 7
mii hectare anual. Nivelul cel mai înalt de erodare a solurilor aflate în circuitul agricol este
înregistrat în raioanele centrale şi de sud ale ţării. Pierderile anuale de sol fertile de pe terenurile
agricole, cauzate de eroziune, constituie, estimativ, 26 mil. tone, inclusiv humus - 700 mii t, azot
– 50 mii t, fosfor - 34 mii t, potasiu – 597 mii tone. Impactul eroziunii se extinde şi asupra altor
sectoare, prin înnămolirea bazinelor acvatice, poluarea solurilor şi apelor cu pesticide şi
fertilizanţi, distrugerea căilor de comunicare, a construcţiilor hidrotehnice.
Suprafaţa terenurilor afectate de ravene constituie 11837 ha. Formarea râpelor scoate
anual din circuitul agricol aproximativ 100 ha terenuri şi un volum de sol de 10–15 mil. m3. O
daună colosală cauzează resurselor funciare alunecările de teren. Conform cadastrului funciar,
suprafaţa lor depăşeşte 25,3 mii ha.
Alunecările de teren reprezintă un pericol permanent şi pentru multe obiective sociale:
case de locuit, drumuri, construcţii hidrotehnice, etc.
Se extind şi procesele de dehumificare a solului. Conţinutul de humus în majoritatea
solurilor valorificate a scăzut până la 2,0%.organici. Pe parcursul ultimelor două decenii
cantitatea îngrăşămintelor incorporate în solurile valorificate s-a micşorat drastic, respective a
sporit deficitul necompensat de elemente biofile (în primul rând azot) extrase cu producţia
agricolă. Astfel, se dezechilibrează nutriţia minerală a plantelor, se dereglează balanţa de
elemente nutritive în sistemul sol-plantă şi se obţin recolte tot mai mici şi de calitate tot mai
scăzută.
Un impact negativ asupra stării solurilor îl are şi arderea miriştii şi a altor resturi vegetale.
Pe parcursul a. 2006, miriştea a ars pe o suprafaţă de circa 890 ha (Fig.5.2) iar prejudiciul cauzat
a constituit 208,1 mii lei.
Păşunatul excesiv este un fenomen specific pentru Republica Moldova, cu influenţe
negative asupra calităţii mediului. Şeptelul de animale depăşeşte cu mult capacitatea păşunilor
(reieşind din norma stabilită de 1 ha pentru fiecare cap de bovine). Totodată, majoritatea
păşunilor au o productivitate scăzută, pentru păşuni fiind, de regulă, alocate terenurile degradate
sau nepotrivite pentru culture agricole (erodate, situate în pantă, supraumezite, sărăturate). Nu se
întreprind măsuri de ameliorare a păşunilor.
Sursele de poluare a solurilor
O sursă majoră de poluare a solurilor rămîine aplicarea neadecvată a fertilizanţilor şi
pesticidelor în agricultură. În ultimii 15 ani,,cantitatea de îngrăşăminte minerale încorporate în
cantitatea de îngrăşăminte minerale incorporate înn .solurile cultivate a scăzut puternic. Folosirea
îngrăşămintelor organice pur şi simplu s-a prăbuşit .şi nu există semne clare că această tendinţă
s-ar putea inversă.
În acelaşi timp, cantităţi mari de bălegar şi dejecţii animaliere sunt deseori transportate la
gunoiştile comunale, fiind amestecate cu deşeurile menajere, sau sunt aruncate în râpe, de-a
lungul drumurilor şi în alte locuri neautorizate. Astfel, în loc să contribuie la sporirea fertilităţii
solurilor substanţele nutritive acced în apele de suprafaţă şi subterane, poluându-le.
În prezent utilizarea pesticidelor s-a micşorat . Programul Serviciului Hidrometeo de Stat
de monitorizare a cantităţilor remanente de pesticide în solurile aflate în circuitul agricol,
implementat în 52 de locaţii pe teritoriul ţării, a demonstrat un nivel preponderent scăzut de
poluare a solurilor cu pesticide organoclorurate.
Impactul depozitelor cu pesticide inutilizabile şi interzise asupra solului. Utilizarea
intensivă în agricultură a produselor de uz fitosanitarîn anii 1960-1990 a contribuit la poluarea
excesivă a solurilor.
Degradarea solurilor
Procesele de degradare a solurilor, fenomen specific pentru Moldova, se încadrează pe
deplin în noţiunea de deşertificare. Indicatorul degradării solurilor şi deşertificării constă în
reducerea productivităţii lor. Principalele procese degradaţionale sunt destructurizarea, tasarea,
dehumificarea, eroziunea, alunecările, salinizarea, soloneţizarea, înmlăştinirea. Aceste procese
agravează situaţia condiţionată de particularităţile climatice regionale. Perioadele de secetă sunt
şi vor rămâne caracteristice Moldovei. Seceta reduce la minimum productivitatea solurilor cu
proprietăţi fizice nefavorabile – a soloneţurilor, cernoziomurilor compacte, argiloase, salinizate.
Conservarea şi îmbunătăţirea proprietăţilor fizice ale solurilor este posibilă prin
implementarea diferitor tehnologii „cruţătoare” de lucrare a solului, a asolamentelor cu ierburi
perene, etc. Este bine cunoscut faptul că bilanţul humusului în stratul arabil este negativ.
Principala cauză este cantitatea
redusă de substanţe organice, care rămân în câmp după recoltare. O altă cauză este reducerea
abundenţei şi diversităţii faunei în solurile lucrate, ceea ce condiţionează accelerarea proceselor
de mineralizare. Pentru menţinerea fertilităţii solurilor la un nivel cuvenit este necesară
restituirea elementelor extrase cu recolta. În acest scop trebuie să fie folosite toate sursele locale
de substanţă organică şi în primul rând gunoiul de grajd.
Reforma funciară şi privatizarea pământului s-au soldat cu nerespectarea în masă a tehnologiilor
de prelucrare şi organizare a landşafturilor agricole, pulverizarea fondului funciar, nimicirea
fâşiilor forestiere de protecţie şi a construcţiilor hidrotehnice antierozionale. Intensitatea
proceselor de eroziune este condiţionată de gradul de înclinare şi lungimea pantelor, de textura
solului, cultura agricolă şi modul de lucrare a solului. Loturile individuale – cotele valorice cu
suprafaţa de 1-2 ha, deseori amplasate de-a lungul pantei – nu permit cultivarea plantelor şi
lucrarea solului pe curbe de nivel. Ca rezultat suprafeţele solurilor erodate sunt în creştere.
Paralel cu eroziunea de suprafaţă o răspândire mare în republică o are şi eroziunea de
adâncime ce conduce la apariţia şi dezvoltarea diferitor forme liniare – şiroaie, rigole, ogaşe,
ravene, care se formează individual, apoi se pot uni în sisteme, provocând distrugerea unor
porţiuni mari de teren.
Alunecările de teren actuale în mare măsură sunt condiţionate de activitatea umană care
dereglează regimurile hidrogeologice şi stabilitatea versanţilor. Actualmente pe teritoriul
Republicii Moldova circa 55,5 mii hectare sunt afectate de alunecări active şi 350 mii ha, de
alunecări în stare de stagnare.
Managementul resurselor de sol
Gestionarea eficientă a resurselor funciare constituie o condiţie primordială a economiei
durabile, bazată pe folosirea raţională şi protejarea solurilor. Starea actuală a învelişului de sol
este condiţionată în mare măsură atât de situaţia social-economică, cît şi de lipsa unei strategii şi
a unui serviciu independent de gestionare şi monitorizare a solurilor.
Consolidarea terenurilor agricole trebuie să se facă pe baza principiului pedoecologic,
creând premise pentru folosirea eficientă şi protejarea solurilor.
În scopul asigurării biodiversităţii, redresării situaţiei ecologice, menţinerii productivităţii,
majorării eficienţei exploatării şi protejării potenţialului peisagistic considerăm oportune
următoarele:
1. Realizarea unui program special de consolidare a loturilor individuale şi de utilizare a lor în
strictă conformitate cu particularităţile regionale ale condiţiilor pedoclimatice şi de relief.
2. Organizarea terenurilor consolidate ar asigura respectarea tehnologiilor de prelucrare,
utilizarea
raţională şi protecţia potenţialului peisagistic. Conectarea fâşiilor forestiere cu masivele
forestiere existente va forma carcasa ecologică naţională.
3. Excluderea din fondul arabil a solurilor puternic şi moderat erodate care ar putea fi înţelenite
şi transferate într-un fond special de “revindecare”. Solurile afectate de ravene şi de alunecări
pot fi împădurite.
4. Organizarea teritorială şi reglementarea exploatări păşunilor.
5. Implementarea asolamentelor cu includerea ierburilor perene. Dimensiunile şi geometria
solelor va fi determinată de particularităţile locale ale reliefului şi solurilor, topoclimei etc.
TEMA 9. PROTECȚIA ȘI CONSERVAREA NATURII.
Calitatea mediului este afectata, în general, de doua grupe de factori esentiali: factori cu
caracter obiectiv, rezultati prin manifestarea unor fenomene naturale nefavorabile si factori
subiectivi,cauzati de activitati umane. Printre multiplele activitati prin care omul poate contribui
ladistrugerea mediului se includ si activitatile turistice, desfasurate nerational si necontrolat,
înteritoriu. Spre deosebire însa de rezultatele nocive pentru mediu, pe care le genereaza
uneleîndeletniciri (ca, de exemplu, cele industriale), ale caror efecte pot fi, în cel mai fericit
caz,limitate, turismul îsi poate aduce o contributie proprie, semnificativa, nu numai la
stopareadegradarii cadrului natural, cauzata de activitatile desfasurate, dar si în directia protejarii
siconservarii mediului, prin adoptarea unor reglementari specifice si eficiente.
Relieful, reteaua hidrografica, peisajul, resursele naturale de factura balneara,
monumentelenaturii etc, la care se adauga si resursele antropice ca monumente de arhitectura si
arta, siturilearheologice si istorice s.a. reprezinta componente ale mediului ambiant si se
constituie în resursede oferta si atractie turistica, favorizante pentru desfasurarea unor multiple
forme de turism: de ladrumetie, odihna si recreere, ia turismul de sanatate sau cel cultural etc. Cu
cât aceste resurse suntmai variate si complexe, dar mai ales nealterate si neafectate de activitati
distructive, cu atâtatractia lor devine mai puternica si genereaza activitati diversificate,
raspunzând, astfel, unor foarte variate motivatii turistice.
Rezulta ca relatia turism-mediu ambiant are o importanta deosebita, ocrotirea si
conservareamediului ambiant reprezentând conditia primordiala de desfasurare si dezvoltare a
turismului.Orice interventie distructiva sau de modificare a proprietatilor primare ale acestuia
aduceprejudicii potentialului turistic, care constau în diminuarea sau anularea resurselor sale, dar
si aechilibrului ecologic, putându-se periclita, în ultima instanta, sanatatea sau chiar
existentageneratiilor viitoare.
Acest aspect a fost subliniat, în repetate rânduri, în cadrul unor reuniuni consacrate
ocrotirii siconservarii mediului ca, de exemplu: Conferinta Uniunii Internationale de Conservare
a Naturii(U.I.C.N.) din anul 1967 de la Spindlesy Hyn - Cehoslovacia, simpozioanele
internationale avândca tema ocrotirea naturii, organizate la Cluj-Napoca (1968), Arles (1971) si
Copenhaga (1973),conferinta Natiunilor Unite pentru mediul înconjurator de la Stockholm
(1972), conferinta pentruSecuritate si Cooperare în Europa de la Helsinki (1977), conferinta
Mondiala a Turismului de laManila (1986) s.a.
Începând cu anul 1980, dupa publicarea "Strategiei mondiale de protectie a mediului" de
catreU.I.C.N., multe tari au început sa coopereze pentru satisfacerea unor cerinte în acest
domeniu.Astfel, în 1987, s-a înfiintat „Comisia Mondiala pentru Mediul înconjurator si
Dezvoltare", acarei strategie principala a fost conceputa la nivel global si, ulterior, orientata, pe
noi baze, lanivel national, pe diferite niveluri de catre administratiile guvernamentale.
Relaţiile internaţionale în domeniul protecţiei mediului
Concepţia privind orientarea politicii externe a Republicii Moldova, aprobată de
parlament în februarie 1995, respectă principiile legislaţiei internaţionale, care joacă un rol
important atît în promovarea relaţiilor externe, cît şi în protecţia mediului. În noiembrie 1994
Republica Moldova a semnat un acord de parteneriat şi cooperare cu UE, iar în 1995 a devenit
membru al Consiliului Europei.
Politica Republicii Moldova în domeniul protecţiei mediului urmăreşte să participe la
activităţile internaţionale prin:
Înbunătăţirea cooperări internaţionale în ceia ce priveşte protecţia mediului la nivel
regional şi european.
Armonozarea internaţională a instrumentelor legislative recent adoptate
Elaborarea programelor naţionale şi stabilirea mecanismelor de implementare a
convenţiilor
Implementarea acordurilor bilaterale şi participarea la programele regionale (Marea
Neagră, Dunărea)
Strategia de stat cu privirea la relaţiile internaţionale în domeniul protecţiei mediului se
bazează pe următoarele principii:
Aderarea la diferite convenţii internaţionale privind protecţia mediului;
Semnarea acordurilor bilaterale şi multilaterale la niveluri regionale şi internaţionale;
Participarea în realizarea programelor şi proiectelor internaţionale;
Schimbul permanent de consultaţii dintre Republica Moldova şi organizaţiile
internaţionale;
Stabilirea relaţiilor cu potenţialii sponsori, cu băncile şi organizaţiile financiare.
Republica Moldova a ratificat pînă în anul 2005, circa 18 convenţii internaţionale, iar în viitorul
apropiat se prevede ratificarea şi aderarea la alte convenţii din domeniul protecţiei mediului
înconjurător, ceea ce de fapt confirmă cooperarea multilaterală, globală şi regională. Prin urmare
aceste convenţii sunt:
1. Convenţia privind conservarea vieţii sălbatice şi a habitatelor naturale din europa,
Berna 1997. Conservarea florei, faunei şi habitatelor naturale, mai ales a celor a
căror conservare necesită cooperarea mai multor state. O atenţie prioritară se
acordă speciilor migratoare.
2. Convenţia privind evaluarea impactului mediului înconjurător în context
transfrontalier, Espoo, 1991. Evaluarea impactului activităţilor planificate asupra
componentelor de mediu, incluzînd flora, fauna, solul aerul, apa, clima,
landşaftul etc., în context transfrontalier şi diminuarea lui.
3. Convenţia privind efectele transfrontaliere ale accidentelor insdustriale, Helsinki,
1992. Lichidarea accidentelor industriale şi consecinţelor accestora, cît şi
crearea unor premise favorabile pentru colaborarea internaţională în domeniul
schimbului de informaţie, elaborărilor şi cercetărilor la nivel interstatal.
4. Convenţia privind protecţia şi utilizarea cursurilor de apă transfrontaliere şi a
lacurilor internaţionale, Helsiki, 1992. Consolidarea acţiunilor internaţionale
pentru limitarea poluîrii resurselor acvatice ce au influenţa transfrontaliere, cît şi
colaborarea bilaterală şi multilaterală în protecţia şi utiliozarea resurselor
acvatice.
5. Convenţia privind diversitatea biologică, Rio de Janeiro, 1992. Conservarea
diversităţii biologice şi folosirea durabilă a componenţilor ei.
6. Convenţia cadru a Naţiunilor Unite privind schimbările climatice, Rio de Janeiro,
1992. Stabilizarea concentraţiei gazelor cu efect de seră la nivelul care nu admite
influenţa antropogenă periculoasă asupra sistemului climatic, pronosticarea
prevenirea sau reducerea la minim a cauzelor schimbării climei, cît şi atenuarea
consecinţelor negative a acestui proces.
7. Convenţia asupra poluării atmosferice transfrontaliere la distanţe lungi, Geneva,
1979. Prevenirea poluării excesive a atmosferei evedenţierea şi
aplanareaproblemelor legate de poluanţi şi procese de poluare, lichidarea lor.
8. Convenţia privind protecţia stratului de ozon, Viena, 1995. Evidenţa permanentă
a stării stratului de ozon, efectuarea acşiunilor concrete pentru reglementarea
utilizării substanşelor ce distrug stratul de ozon.
9. Convenţia privind controlul asupra transportării transfrontaliere a deşeurilor
periculoase şi neutralizarea acestora, Basel, 1989. Controlul şi reglementarea
importului/exportului deşeurilor periculoase, depozitării păstrării şi neutralizării
acestora.
10. Convenţia Naţiunilor Unite privind combaterea deşertificării în ţările afectate de
secetă, Paris, 1994. Combaterea deşertificării şi reducerea efectelor secetei în
ţările care se confruntă cu secetă gravă şi cu deşertificarea, în special în Africa,
prin accţiuni efeciente la toate nivelele de coperare internaţională orientate spre
realizarea unei dezvoltări durabile în zonele afectate.
11. Convenţia privind cooperarea pentru protecţie şi utilizarea durabilă a fluviului
Dunărea. Sofia, 1994. Gospodărirea durabilă şi echitabilă a apelor de suprafaţă
şi a celor subterane din bazinul hidrografic a Dunării, controlul asupra
pericolului provocat de accidente cu substanţe periculoase, inundaţii, îngheţ, cît
şi contribuirea la reducerea poluării Mării Negre.
12. Convenţia privind accesul la informaţie, participarea publicului la procesul
adoptării deciziilor şi accesul la justiţie privind probleme de mediu, Aarhus, 1998.
Facilitarea accesului la informaţie şi justiţie a publicului larg, participarea
publicului la procesul de luare a deciziilor în domeniul protecţie mediului.
13. Convenţia asupra zonelor umede de importanţă internaşională în special ca
habitata păsărilor acvatice, Ramsar 1971. Protecţia şi reabilitarea zonelor umede.
14. Convenţia privind conservarea speciilor migratoare de animale sălbatice, Bonn,
1979. Conservarea speciilor migratoare de animale terestre marine şi păsări în
special a acelor ce au un statut nefavorabil de conservare.
15. Convenţia privind comerţul internaţional cu specii sălbatice de faună şi floră pe
cale de dispariţie, Washington, 1973. Realizarea controlului internaţional asupra
comertului de indivizi a speciilor de faună şi floră pe cale de dispariţie, evitarea
exploatării incompatibile a animalelor şi plantelor.
16. Convenţia privind peisajul European, Florenţa, 2000. Promovarea protecţiei,
managementul şi planificării peisajelor cît şi efectuarea cooperării europene în
problemele de peisaj.
17. Convenţia privind poluanţii organici persistenţi, Stocholm, 2001. Combaterea
poluării aerului şi fluxurilor transfrontaliere a acestor poluări care atrag după
sine consecinţe negative asupra sănătăţi umane.
18. Convenţia de la Rotterdam privind procedura de consenţămînt în cunoştinţă de
cauză aplicabilă anumitor produşi chimici periculoşi şi pesticidelor care fac
obiectul comerţului internaţional, Rotterdam 1998. Reglementarea transportului
substanţelor chimice periculoase şi a pesticidelor în contextul comerţului
internaţional.
Republica Moldova este membru al Consiliului Ecologic Interstatal al CSI, creat in 1992.
Cooperarea bilatereală se realizează în primul rînd cu ţările vecine.
În martie 1997, Ministerele mediului ale Republicii Moldova şi România au semnat un
Acord de cooperare privind protecţia mediului şi utilizarea durabilă a resurselor naturale.
Principalele domenii de cooperare sunt:
Efectuarea în comun a evaluării impactului asupra mediului în cazul extinderii zonelor
de protecţie în scopul conservării diversităţi biologice.
Realizarea în comun a unui monitoring pentru a asigura factorii de decizii cu informaţia
necesară.
Promovarea politicii de implementare a unor tehnologii mai avansate în scopul
reducerii gradului de poluare a mediului.
Cooperarea în ce priveşte punerea în aplicare a acordurilor şi convenţiilor
internaţionale.
Instruirea în domeniul protecţiei mediului, schimbul de experienţă şi specialişti.
Cooperarea dintre România şi Republica Moldova privind administrarea resurselor acvatice
a început mai înainte, cînd a fost semnată la nivel guvernamental, a instrucţiunilor cu privire la
efectuarea monitoringului.Cooperarea dintre agenţiile „Apele Moldovei” şi „Apele Române”
include atît gestionarea şi folosirea resurselor acvatice cît şi protecţia apelor rîului Prut.
În noiembrie 1993 Ministerele de mediua ale Republicii Moldova şi Ucraina au semnat un acord
de cooperare care prevede măsuri de prtecţie a aerului, apei, florei, faunei, poluării solului,
prelucrării şi utilizării deşeurilor indistriale şi a celor din gospodăriile agricole, efectuarea
schimbului de informaţie privind tehnologiile ce reduc consumul de energie şi materie primă, cît
şi acordarea ajutorului reciproc în cazul accidentelor industriale sau a calamităţilor naturale.
Deasemenea sa acordat atenţie cooperării în domenii protecţiei apelor răului Nistru.
TEMA 10. POLITICA DE MEDIU.
Administrarea de stat a protecţiei mediului în Republica Moldova.
Atribuţiile instituţiilor de stat în domeniul protecţiei mediuluila nivel local.
Priorităţi strategice:
1. Îmbunătăţirea şi asigurarea condiţiilor de bună guvernare a domeniului protecţiei
mediului şi utilizării durabile a resurselor naturale.
2. Menţinerea calităţii mediului ca factor ce asigură păstrarea sănătăţii şi calităţii vieţii
3. Cooperarea transfrontalieră în domeniul protecţiei mediului şi utilizării durabile a
resurselor naturale
4. Sporirea nivelului de conştientizare, informare şi educaţie a publicului
Aparatul central al Ministerului Mediului include:
Direcţia politică de mediu şi integrarea europeană
Are sarcina de elaborare şi implementare a politicii de stat în domeniul protecţiei
mediului, de consolidare a cursului ţării spre o dezvoltare durabilă şi integrare europeană prin
asigurarea securităţii ecologice a populaţiei şi ameliorarea stării mediului ambiant.
Direcţia resurse naturale şi biodiversitate
Are în funcţia sa elaborarea şi promovarea politicii de stat în domeniul protecţiei,
conservării şi folosirii durabile a resurselor naturale. De asemenea Direcţia elaborează legislaţia
cu privire la protecţia pădurilor, resurselor funciare, vânat, pescuit şi implementează programe şi
planuri privind protecţia şi conservarea patrimoniului natural, coordonează activităţile legate de
conservarea diversităţii biologice şi managementul ariilor protejate de stat şi elaborează legislaţia
respectivă.
Direcţia Prevenirea Poluării Mediului
Are în sarcina sa problemele de prevenire a poluării şi de management al deşeurilor,
precum şi de implementarea planurilor, programelor şi strategiilor privind efectuarea expertizei
ecologice de
stat şi elaborează legislaţia în acest domeniu.
Direcţia Contabilitate şi Relaţii Externe
Are în funcţia sa problemele de personal, juridice, de contabilitate, precum şi cele legate
de tratatele internaţionale.
Instituţii subordonate Ministerului:
Inspectoratul Ecologic de Stat este autoritate publică de domeniu autonomă, şi funcţionează cu
statut de instituţie subordonată Ministerului Ecologiei şi Resurselor Naturale.
Funcţiile IES:
exercită controlul ecologic de stat asupra respectării legilor şi actelor normative în
problemele protecţiei mediului şi folosirii resurselor naturale, inclusiv la frontiera de stat
a ţării;
efectuează expertiza ecologică de stat în scopul prevenirii impactului activităţilor
economice asupra mediului, componentelor lui, ecosistemelor, sănătăţii populaţiei;
organizează acţiuni de combatere a braconajului pescuitului ilicit şi tăierilor de arbori;
efectuează investigaţii de laborator privind calitatea factorilor de mediu;
conlucrează cu organele de drept privind examinarea contravenţiilor administrative şi
tragerea la răspundere a contravenienţilor;
conlucrează cu organele administraţiei publice locale la elaborarea şi implementarea
programelor şi planurilor locale şi regionale de acţiuni în domeniul protecţiei mediului;
supraveghează activitatea agenţilor economici privind achitările plăţilor pentru poluarea
mediului şi eliberează autorizaţii a folosinţelor de mediu.
Serviciul Hidrometeorologic de Stat
Serviciul efectuează monitoringul stării şi evoluţiei condiţiilor hidrometeorologice şi a
calităţii mediului ambiant în scopul protecţiei populaţiei şi a ramurilor economiei naţionale
contra fenomenelor hidrometeorologice periculoase şi a nivelului înalt de poluare a mediului
ambiant.
Elaborarea prognozelor meteorologice, agrometeorologice, climatice, hidrologice,
precum şi a nivelului poluării mediului ambiant;
Elaborarea avertizărilor privind declanşarea fenomenelor hidrometeorologice periculoase,
precum şi despre nivelul înalt al poluării mediului ambiant;
Asigură populaţia, cu informaţie hidrometeorologică.
Agenţia pentru Geologie şi Resurse Minerale
(Geologia este ştiinţa care se ocupă cu studiul structurii şi formării Pământului.)
Are atribuţii de reglementare şi coordonare a studierii, protecţiei şi folosirii raţionale a subsolului
şi de dezvoltare a bazei materiei prime minerale a Moldovei. Agenţia asigură controlul asupra
protecţiei apelor subterane contra poluării şi epuizării şi ţine evidenţa de stat a rezervelor
minerale, participă la eliberarea autorizaţiilor pentru captarea apei.
Sarcinile:
1) reglementarea de stat în domeniul studierii şi folosirii subsolului;
2) elaborarea propunerilor privind utilizarea investiţiilor de stat şi a altor investiţii
pentru dezvoltarea bazei materiei prime minerale;
3) controlul departamental asupra respectării cerinţelor standardelor, normelor şi
regulamentelor privind studierea subsolului, regulilor de ţinere a evidenţei de stat şi a
dărilor de seamă;
4) coordonarea atribuirii, în modul stabilit, a dreptului de folosire a subsolului;
5) ţinerea evidenţei de stat şi înregistrarea de stat a lucrărilor privind studierea
geologică a subsolului, evidenţa sectoarelor subsolului repartizate pentru extragerea
substanţelor minerale utile, precum şi folosirea lor în alte scopuri decît extragerea
substanţelor minerale utile;
6) crearea sistemului informaţional unic de utilizare a subsolului;
7) organizarea expertizei rezervelor de substanţe minerale utile, a caracteristicilor lor
economice şi a informaţiei geologice privind subsolul;
8) elaborarea propunerilor, în comun cu ministerele şi departamentele interesate, privind
dezvoltarea bazei materiei prime minerale a economiei naţionale şi menţinerea relaţiilor
internaţionale în domeniul studierii geologice şi utilizării subsolului;
9) întocmirea Planului lucrărilor de prospecţiuni geologice (Totalitate a cercetărilor
efectuate într-o regiune pentru a descoperi zăcămintele de minerale utile)pe obiecte,
executate din contul mijloacelor bugetului de stat, şi prezentarea lui spre aprobare
Ministerului Ecologiei şi Resurselor Naturale.
Institutul de Ecologie şi Geografie
Calitatea mediului; Radioecologie (Studiul efectelor radiațiilor naturale asupra organismelor
vii.); Standarde şi Normative de mediu; Ecologia aşezărilor umane; Biogeocenologia (Ramură a
biologiei care studiază distribuția geografică a comunităților vegetale și animale);
Geomorfologia dinamică (Ştiinţă care studiază formele de relief ale suprafeței pământului.);
Climatologie; Geografie şi evoluţie a solurilor; Geografia Socioumană, Landşaftologie (Porţiune
din mediul geografic cu trăsături proprii.).
Obiectivele institutului:
─ Studiul dinamicii şi evidenţierea tendinţelor de modificare a componentelor geo- şi
ecosistemelor sub influenţa factorilor naturali şi antropici;
─ Evaluarea factorilor ce condiţionează apariţia situaţiilor geoecologice nefavorabile;
─ Optimizarea structurii geosistemelor în scopul asigurării funcţionării stabile a lor;
─ Elaborarea Sistemului Geoinformaţional de mediu şi de resurse naturale;
─ Crearea bazei informaţionale pentru monitoringul integrat;
─ Pregătirea cadrelor de înaltă calificare la specialităţile: ecologie, protecţia mediului
ambiant şi folosirea raţională a resurselor naturale, meteorologie, climatologie şi
agrometeorologie, radiobiologie, turism.
─ Elaborarea şi implementarea Sistemului Informaţional Geografic în cercetarea mediului
înconjurător;
─ Elaborarea Programului Naţional Strategic de Acţiuni în domeniul Protecţiei Mediului
Înconjurător pentru Republica Moldova (perioada 1995-2010-2020);
─ Elaborarea şi editarea anuală a Raportului Naţional „Starea mediului în Republica
Moldova
Agenţia Naţională de Reglementare a Activităţilor Nucleare şi Radiologie
Este autoritatea naţională care exercită atribuţii în domeniul nuclear şi radiologic,
promovarea şi monitorizarea aplicării exclusiv paşnice ale activităţilor nucleare şi radiologice în
Republica Moldova.
Agenţia are următoarele obiective de bază:
─ stabilirea mecanismelor de asigurare a securităţii activităţilor nucleare şi radiologice,
menţinerea lor la un nivel adecvat în orice domeniu ce ţine de utilizarea surselor de
radiaţii
ionizante;
─ prevenirea desfăşurării neautorizate a activităţilor nucleare şi radiologice, în
conformitate cu
angajamentele Republicii Moldova ce decurg din Tratatul privind neproliferarea
armelor
nucleare şi cu cele din cadrul altor tratate internaţionale la care Republica Moldova este
parte;
─ actualizarea anuală a Registrului naţional al surselor de radiaţii ionizante şi al
persoanelor
fizice şi juridice autorizate;
─ informarea operativă a organelor centrale de specialitate ale administraţiei publice
referitor la
depistarea încălcărilor ce pot conduce la iradieri nejustificate ale personalului,
populaţiei sau
la poluări cu substanţe radioactive ale mediului ambiant.
Agenţia “Apele Moldovei”
Este autoritatea administrativă responsabilă de implementarea politicii de stat în
domeniul gospodăririi resurselor de apă, hidroamelioraţiei, aprovizionării cu apă şi canalizare.
Agenţia exercită următoarele obiective de bază:
a) implementează politica de stat în domeniul gospodăririi apelor şi hidroamelioraţiei,
alimentării cu apă şi canalizare, participă la elaborarea actelor legislative şi normative şi
documentelor de politici în domeniul protecţiei localităţilor şi terenurilor agricole împotriva
inundaţiilor şi subinundaţiilor, precum şi a sistemelor de aprovizionare cu apă şi canalizare;
b) elaborează şi planifică măsurile de protecţie a resurselor acvatice, concomitent cu
gospodărirea lor, inclusiv gestionarea sistemelor de aprovizionare cu apă şi canalizare a
localităţilor din Republica Moldova;
c) elaborează planurile de management conform principiului de bazin hidrografic;
d) asigură implementarea principiului bazinier de gospodărire a apelor, satisfacerea necesităţilor
populaţiei şi agenţilor economici în servicii de alimentare cu apă şi canalizare, prin coordonarea
activităţii întreprinderilor şi organizaţiilor din domeniu;
e) acordă asistenţă de ordin consultativ, informaţional, tehnic şi juridic întreprinderilor din
domeniul exploatării edificiilor şi reţelelor hidroameliorative, de alimentare cu apă şi canalizare;
f) elaborează şi promovează, în modul stabilit, programe anuale de activităţi în domeniul
alimentării cu apă potabilă şi canalizare, hidroamelioraţiei, finanţate de la bugetul de stat sau din
alte surse;
g) asigură realizarea măsurilor ce decurg din colaborarea interstatală în domeniul resurselor de
apă şi atragerea investiţiilor la construcţia obiectelor de alimentare cu apă şi canalizare,
gospodărire a apelor şi hidroamelioraţie;
h) întreprinde măsurile de rigoare ce ţin de implementarea prevederilor Concepţiei politicii
naţionale în domeniul resurselor de apă, Concepţiei Sistemului Informaţional Geografic
Naţional, Directivei cadru şi altor acte ale Uniunii Europene în domeniul apelor; Strategiei
naţionale în domeniul aprovizionării cu apă potabilă şi canalizare.
Serviciul Piscicol
Exercită supravegherea de stat asupra respectării legii cu privirela fondul piscicolşi
pescuitul şi piscicultura şi a altor acte normative care reglementează pescuitul, asigură protecţia
resurselor piscicole, efectuiează măsuri de ameliorare piscicolă şi de reproducere a peştilor,
combaterea braconajului în obiectivele acvatice piscicole naturale ale Republicii Moldova.
Centrul Informaţional de Mediu
Funcţiile Centrului constau în acumularea, stocarea, actualizarea şi punerea la dispoziţie,
cît şi difuzarea la cerere şi pro activ, a informaţiei solicitanţilor (personalului Ministerului şi
utilizatorilor din afara instituţiei, ONG, public larg).
Art. 9. - Autorităţile administraţiei publice ale raionului, municipiului în comun cu
autorizaţiile locale pentru mediu şi pentru sănătate:
a)asigură respectarea legislaţiei de protecţie a mediuluii;
b) aprobă de comun acord cu Departamentul limitele de folosire a resurselor naturale, cu
excepţia limitelor de folosire a resurselor de importanţă naţională, limitele de emisii şi deversări
nocive în mediu, cu excepţia celor ce depăşesc teritoriul raionului, municipiului, limitele poluării
fonice; limitele de depozitare a deşeurilor de producţie şi menajere;
c) supraveghează şi coordonează activitate primăriilor şi preturilor în domeniul depozitării şi
prelucrării deşeurilor de producţie şi menajere, construcţiei şi funcţionării instalaţiilor de epurare
a apelor reziduale, instalării utilajelor şi depozitivelor de reţinere şi neutralizare a noxselor,
prevenirii şi combaterii alunicărilor de teren, eroziunii, salinizării, compactării şi poluării
solurilor cu îngrăşăminte minerale şi pesticide, folosirii raţionale a pajiştilor, repartizării de
terenuri pentru asigurarea gradului necesar de împădurire, creării perdelelor forestiere de
protecţie şi a spaţiilor verzi;
e) organizează elaborarea şi realizarea programelor ecologice raionale, municipale, asigură
efectuarea lucrărilor de reconstrucţie ecologică şi de restabilire a echilibrului ecologic în zonele
afectate prin activitatea antropică;
f) declară drept zone protejate monumente ale naturii de interes ecologic şi peizagistic raional,
municipal;
g) asigură informarea sistematică şi operativă a populaţiei, întreprinderilor, instituţiilor,
organizaţiilor privind starea mediului în raion, municipiu;
h) contribuie la instruirea şi conştientizarea populaţiei în problemele protecţiei mediului şi
folosirii raţionale a resurselor naturale.
Art. 10. - Autorităţile administraţiei publice ale comunei (satului), oraşului în comun cu
autorităţile locale pentru mediu şi pentru sănătate:
a) asigură păstrarea unui mediu înconjurător sănătos şi folosirea raţională a resurselor naturale,
exercită un control permanent asupra respectării legislaţiei cu privire la protecţia mediului;
b) aprobă anual de comun cu autorităţile pentru mediu limitele de folosire a resurselor
naturale, cu excepţia limitelor de folosire a resurselor de importanţă raională; limitele de emisii şi
deversări nocive în mediu, cu excepţia celor ce depăşesc teritoriul comunei (satului), oraşului;
limitele poluării fonice; limitele de depozitare a deşeurilor de producţie şi menajere;
c) stabilesc perimetrele pentru depozitarea deşeurilor de producţie şi menajere, a moluzului
rezultat din construcţii, fierului vechi, organizează inactivarea şi utilizarea acestora, stabilesc
locurile pentru cimitirile de animale, pentru acumularea, prelucrarea, utilizarea precum şi pentru
neutralizarea rezidurilor ce nu pot fi prelucrate;
d) asigură construirea şi funcţionarea instalaţiilor de epurare în conformitate cu standardele
stabilite pentru apele reziduale, supraveghează echipamentele şi dispozitivele de preepurare a
apelor reziduale, de reţinere a noxelor;
e) organizează refacerea landşafturilor şi reconstrucţia zonelor afectate profund sun aspect
peisagistic şi al echilibrului ecologic cum sînt: terenurile de exploatări miniere la suprafaţă,
haldele de cenuşă, fosfoghips, depozitele de şlamuri industriale din contul agenţilor economici
care au produs afectarea;
f) restabilesc şi menţin raportul ştiinţific argumentat în cadrul zonei între terenurile arabile,
pentru păşunat, păduri şi ape pentru a păstra echilibrul natural în ecosisteme, delimitează
terenurile pentru păşunat, luînd în considerare încărcarea lor cu animale, potenţialul de producţie
şi cerinţele de protecţie a solului şi vegetaţiei;
g) asigură realizarea măsurilor de prevenire şi combatere a alunecărilor de teren, eroziuni,
salinizării, compactării şi poluării solului cu îngrăşăminte minerale şi pesticide; repartizarea de
terenuri pentru noi obiective, plantaţii multianuale, masive de irigare care sînt admise numai în
baza autorizaţiei serviciului geologic;
h) repartizează terenuri pentru asigurarea gradului necesar de împădurire, îndeosebi în zonele
cu deficit de păduri, organizează împădurirea terenurilor agricole impracticabile, sădirea şi
întreţinerea perdelelor forestiere de protecţie, aliniamentelor de arbori şi arbuşti, spaţiilor verzi,
parcurilor şi grădinelor vii;
i) acordă priorităţi şi înlesniri întreprinderilor ce desfăşoară activităţi economice nonpoluante
şi sistemelor de producţie cu circuit închis, sistează planificarea, construirea şi lucrările pentru
efectuarea cărora s-a obţinut autorizaţia autorităţilor pentru mediu.
TEMA 11. DEŞEURILE MENAJERE.
Deseurile sunt substante, materiale, obiecte, resturi de materii prime provenite din
activitatile economice, menajere si de consum. Majoritatea activitatilor umane reprezinta o sursa
de producere a deseurilor.
După destinaţie deşeurile constituie două subgrupe: recuperabile şi irecuperabile, iar după
origine pot fi grupate de asemenea în două subgrupe: rebuturi şi reziduuri. Rebut poate fi o
maşină, un utilaj sau un produs care nu mai poate fi folosit direct. Reziduuri sunt materiile prime,
materiale sau produse care sunt respinse în cursul unei fabricaţii sau a unor acţiuni umane
(menaj, comerţ, ramuri industriale, agroalimentare etc.).
Ca aspect fizic, reziduurile pot fi solide, lichide sau gazoase. Din punct de vedere al
naturii şi locurilor de producere deşeurile se clasifică astfel:
Deşeuri menajere - sunt reziduurile solide colectate de la locuinţele populaţiei. După
posibilitatea de valorificare reziduurile menajere sunt de mai multe tipuri: -
compostabile (resturi organice rezultate de la pregătirea hranei); - combustibile (lemn,
cauciuc, materiale plastice); - inerte (materiale de construcţii, ceramică); - reciclabile
(hârtie, sticlă, materiale plastice, metale);
Deseuri de productie - deseuri rezultate în urma unor procese tehnologice (industrie);
Deseuri periculoase - reprezinta deseurile care sunt periculoase pentru sanatatea
populatiei si mediul înconjurator. Din acestea fac parte deseurile toxice si inflamabile,
explozive, corozive, infectioase si altele.
Deseuri animaliere - sunt cele care se formeaza la cresterea si îngrijirea animalelor.
Deseuri de constructie – sunt cele formate la întreprinderile si organizatiile ce extrag
si utilizeaza materiale de constructie.
Deşeurile stradale – sunt cele colectate din zonele stradale specifice vieţii cotidiene.
Deşeurile radioactive - rezultă din activitatea de producere a energiei electrice,
extracţia şi prelucrarea minereuluim radioactiv.
În structura deşeurilor din Republica Moldova, cea mai mare pondere o au deşeurile
menajere, apoi deşeurile stradale şi deşeurile din construcţii şi demolări. Gestionarea deşeurilor
municipale (deşeuri menajere solide) presupune colectarea selectivă, transportul, valorificarea şi
eliminarea acestora, inclusiv monitorizarea depozitelor de deşeuri după închidere.
Responsabilitatea pentru gestionarea deşeurilor municipale aparţine administraţiilor publice
locale (APL) care, individual sau prin concesionarea serviciului de salubrizare către un agent
economic autorizat, trebuie să asigure colectarea, transportul, neutralizarea, valorificarea şi
eliminarea finală a acestor deşeuri. În prezent în Republica Moldova practic toata cantitatea de
deşeuri este eliminată prin depozitare.
Evoluţia cantităţilor de deşeuri colectate şi transportate la depozite, la nivelul localităţilor
urbane, conform raportărilor statistice ale agenţilor de salubrizare pe anii 2005 – 2009, arată în
felul următor: anul 2005 – circa 550 mii tone; 2006 – circa 600 mii tone; 2007 – circa 750 mii
tone; 2008 – circa 800 mii tone, 2009 – circa 900 mii tone.
În intervalul de cinci ani are loc o creştere a cantităţii de deşeuri, de cca 1,8 ori în 2009 faţă
de 2005. În mediul rural, depozitarea deşeurilor se realizează pe amplasamente dispersate, aflate
în general la marginea localităţilor. Cantitatea de deşeuri solide şi lichide generate şi gestionate
în anii 2005 – 2009 este. 2005 – solide – 1268,5 mii m3/lichide – 23,9 mii m3; 2009 – solide –
2210,2 mii m3/ lichide – 57,4. Adică în intervalul acestor ani cantitatea de deşeuri menajere
solide creşte dublu: la fel şi cele lichide. Creşte de asemenea şi suprafaţa locurilor de depozitare
în funcţie de cantitatea de deşeuri generate, ajungînd în 2009 la 199,2 ha. Deşeurile rurale nu au
făcut pînă acum obiectul statisticii deşeurilor în Republica Moldova, deoarece sunt greu de
urmărit în condiţiile inexistenţei оn comune şi sate a serviciilor publice de salubritate.
Pentru populaţia care nu beneficiază de servicii de salubritate, cantitatea de deşeuri
generată (şi
necolectată) se calculează în funcţie de indicii de generare stabiliţi pentru ţara noastră. Din
literature de specialitate şi din unele studii efectuate rezultă că în ţara noastră indicele de
producere a deşeurilor urbane şi rurale este diferit, şi anume: 0,9 kg/loc. zi în mediul urban şi 0,4
kg/loc. zi în mediul rural. Astfel, teoretic se poate estima că anual se produc în medie cca 484
mii tone deşeuri menajere de la populaţia urbană de 1,4 milioane locuitori şi 308 mii tone deşeuri
menajere de la populaţia rurală de 2 milioane locuitori.
Deşeurile menajere solide sunt depozitate la suprafaţa solului şi reprezintă o sursa de poluare
continuă a mediului (a solului, a apelor de suprafaţă şi subterane) şi a atmosferei cu gazele de
sera, care se formeaza şi se degaja în urma activitatii microorganismelor anaerobe. Unităţile
miniere folosesc chimicale toxice, ca: cianură, mercur şi acid sulfuric pentru a separa metalul din
minereu. Sterilul, respective restul de minereu îmbibat cu substanţe toxice care rămâne după
separarea metalului, este descărcat, adesea, direct în lacuri sau râuri, cu consecinţe devastatoare.
Majoritatea populatiei din regiunile rurale nu este familiarizata cu pericolul pe care îl prezintă
pentru mediu colectarea generală a tuturor deşeurilor menajere împreună cu baligarul şi alte
deşeuri de la creşterea animalelor şi a celor care conţin substanţe chimice toxice (cutii de la
vopsele, coloranţi, produse chimice pentru prelucrarea plantelor etc.) şi aruncarea lor pe malurile
râpelor, pârâiaşelor şi în apropierea fântânilor. O astfel de gestionare a deşeurilor a condus la
poluarea esenţiala a apelor freatice care sunt principala sursă de apa potabila în localităţile rurale.
Deşeurile de la creşterea animalelor duc nu numai la poluarea mediului cu nitriti şi nitraţi dar şi
cu diverse bacterii patogene.
Tratarea şi valorificarea deşeurilor
Pentru tratarea importantelor cantităţi de reziduuri menajere până acum au fost studiate,
cercetate, experimentate şi chiar aplicate patru procedee şi anume:
fermentarea (compostarea Îngrăşământ agricol natural, rezultat în urma fermentării
lente a diferitelor resturi vegetale şi animale, amestecate cu unele substanţe minerale),
parţială sau în masă, având ca subprodus principal compostul pentru agricultură;
arderea (incinerarea), având ca subprodus principal energia termică sau electrică;
piroliza (degazarea sau degradarea termică), având ca subprodus principal
combustibilul solid sau lichid;
reducerea chimica şi biologică, având ca subprodus etanolul sau gazul metan.
Tratarea deşeurilor prin fermentare.
Depozitarea simplă a reziduurilor menajere constă în descărcarea simplă, neorganizată a
gunoaielor pe maidane în diverse gropi, foste cariere sau alte terenuri, fără a se lua unele măsuri
speciale pentru protecţia mediului înconjurător. Acest sistem de depozitare a fost în trecut cel
mai larg folosit, pentru că este cel mai ieftin, mai comod, dar nu şi cel mai igienic. Substanţele
organice existente în componenţa reziduurilor menajere constituie locul prielnic de adăpostire şi
înmulţire a tot felul de infecţii, muşte, rozătoare, câini vagabonzi etc., de la care se poate
îmbolnăvi populaţia.
Depozitarea controlată a deşeurilor cu asigurarea condiţiilor de fermentare aerobă permit
transformarea lor, în condiţii igienice, într-un compost stabil, utilizabil ca amendament în
agricultură. Analizele tehnico-economice au stabilit că aceasta este metoda optimă pentru
reziduurile colectate din aşezări mici şi mijlocii.
Compostarea permite diferite niveluri de amenajare tehnică de la simpla depozitare
controlată până la instalaţiile perfecţionate, de mare productivitate, în care se realizează
prelucrarea mecanică (mărunţirea) şi fermentarea intensivă în flux continuu cu culturi speciale de
bacterii. Compostul obţinut este comerciabil. Astfel de instalaţii s-au dovedit competitive cu
incineratoarele, căpătând răspândire în Italia, Elveţia, Franţa.
Tehnologia depozitării controlate a reziduurilor menajere trebuie să îndeplinească
următoarele condiţii:
a) Înainte de începerea depozitării reziduurilor se vor lua toate măsurile indicate în studiul
hidrologic privind protecţia apelor subterane şi de suprafaţă (îndiguiri, impermeabilizarea
fundului rampei cu argilă sau alt material conform recomandărilor studiului hidrologic,
drenarea terenului, şanţuri de gardă pentru protecţia depozitului de scurgere a apelor de
ploaie etc.). Însă, ca primă operaţie, se decopertează stratul vegetal, care va fi folosit la
acoperirea finală a depozitului după umplere.
b) Reziduurile colectate zilnic din localităţii sunt aduse cu autogunoiere şi depozitate în
straturi cu o grosime de cca. 1,5-2,0 m, utilizând diferite metode de umplere.
c) După operaţiile de împrăştiere şi compactare cu buldozerul reziduurile se acoperă zilnic
sau cel târziu la 48 ore cu un strat intermediar de separare de 20-30 cm din material inert
(argilă, nisip sau pământ).
d) Straturile noi de deşeuri nu vor fi depuse decât după ce temperatura stratului precedent,
rezultată din fermentaţia aerobă, a scăzut până la valoarea temperaturii solului natural.
e) Compactarea trebuie făcută în aşa fel ca să permită totuşi aerarea reziduurilor şi deci să
asigure fermentarea aerobă, însă de a evita golurile mari de aer, care favorizează
autoaprindere şi deci riscul incendierii rampei de depozitare.
f) Rampele de depozitare trebuie să fie împrejmuite cu garduri demontabile. Exploatarea
rampei este organizată de un grup alcătuit din portar, cantaragiu şi buldozerist.
Arderea rezidurilor menajere
Arderea reziduurilor menajere este o metodă termică de eliminare a acestora prin
oxidarea completă la temperaturi înalte a materiilor organice prin folosirea, de regulă, a energiei
termice şi a produselor de ardere rezultate. În ţările europene se prelucrează prin ardere 20-25%
din volumul reziduurilor. Productivitatea celor mai mari uzine ajunge până la 2500 t/zi. Prin
ardere se reduce volumul reziduurilor cu aproape 85%, iar pentru depozitarea unei tone arse este
necesară o suprafaţă de numai 0,1 m2 .
Piroliza deşeurilor menajere
Piroliza, ca şi incinerarea, reprezintă un proces termic de tratare a reziduurilor menajere,
prin care se obţine o descompunere termică a produşilor chimici şi în special a produşilor
organici la o temperatură ridicată şi în absenţa oxigenului. În practică acest procedeu este
denumit şi degazare. Sub efectul temperaturii ridicate se produce o sciziune şi o structură diferită
a moleculelor organice, ceea ce face ca, după piroliza reziduurilor, acestea să se transforme în
substanţe combustibile gazoase, lichide şi solide.
Reducerea chimică şi biologică a reziduurilor
Reducerea chimică şi biologică a reziduurilor menajere sau transformarea în energie a
acestora constă în conversia materiilor organice (celuloză, amidon ş.a.) în etanol sau biogaz
(metan). Biogazul este un amestec de gaze. Principalele gaze care îl compun sunt metanul şi
dioxidul de carbon. Fermentarea anaerobă folosită pentru producerea şi captarea biogazului este
un proces dirijat de descompunere a materiei organice umede, care se desfăşoară în incinte
închise, în condiţii controlate de mediu, în absenţa oxigenului molecular şi a luminii.Prin
fermentare anaerobă, microorganismele descompun materia organică, eliberând o serie de
metaboliţi dintre care metanul şi dioxidul de carbon.Amestecul gazos format din metan
(maximum 80%) şi dioxid de carbon (minimum 20%), alături de care se întâlnesc cantităţi
mici de hidrogen (H2), hidrogen sulfurat (H2S), mercaptani, vapori de apă, precum şi
urme de amoniac (NH3), azot (N2), indol şi scatol constituie BIOGAZUL.
Menegementul deşeurilor
În prezent DMS din întreaga republică sunt colectate împreună şi transportate pentru
stocare la depozite, dintre care multe sunt neautorizate şi neamenajate conform cerinţelor
ecologice. Pentru promovarea unui management adecvat al deşeurilor în republică şi al
deşeurilor periculoase, la care se referă deşeurile rezultate din activităţile medicale în special,
este necesară implementarea colectării selective a deşeurilor municipale, colectarea şi
gestionarea corespunzătoare a deşeurilor periculoase, ceea ce poate fi realizat numai în rezultatul
creării de către APL şi de primăriile municipale a infrastructurii pentru toate tipurile de deşeuri.
Infrastructura prevede organizarea şi implementarea tuturor operaţiilor de gestionare a deşeurilor
оncepвnd cu colectarea corespunzătoare a fiecărui tip de deşeuri şi prevederea tuturor operaţiilor
de gestionare: transportare, depozitare şi construirea instalaţiilor de tratare a DMS şi instalaţiilor
corespunzătoare de incinerare a tuturor deşeurilor periculoase, inclusiv DAM. Numai în acest
caz va fi posibilă asigurarea gestionării neprimejdioase a deşeurilor оn Republica Moldova.
TEMA 12. PROTECŢIA MEDIULUI IN CONDIŢIILE
DEZVOLTĂRII DURABILE.
O problemă extrem de importantă şi complexă cu care se confruntă atît ţările aflate în
curs de dezvoltare, cît şi cele industrializate este legat de aflarea răspunsului la următoarea
întrebare: Poate oare fi menţinută creşterea economică fără a aduce prejudicii mediului
înconjurător?
Această problemă dificilă a fost abordată cu ajutorul conceptului de dezvoltare durabilă
în cadrul Raportului Brundtland (după numele premierului norvegian Gro Harlem Brundtland,
care prezida Comisia Mondială pentru Mediu şi Dezvoltare în 1987)
Conceptul de dezvoltare durabilă definitivat în Raportul Brundtland se referă la acel tip
de dezvoltare economică ce asigură satisfacerea necesităţilor generaţiei prezente, fără a
compromite posibilitatea generaţiei viitoare de a-şi satisface propriile cerinţe.
Acest concept nou vine dintr-o realitate uşor de observat: dezvoltarea economică şi
demografică actuală deosebit de accelerată. După cum se ştie, există o strînsă legătură între
standardele de consum ale populaţiei şi nivelul dezvoltării economice. Dezvoltarea durabilă
presupune promovarea valorilor care încurajează standardele de consum fără a se depăşi limitele
posibilităţilor economice la care pot aspira, în mod rezonabil, toţi membrii.
În cadrul Raportului Brundtland se definesc de asemenea şapte obiective economice şi
sociale care permit realizarea unei dezvoltări durabile:
1. Asigurarea creşterii economice, cu luare în considerare a conservării resurselor
naturale.
2. Asigurarea cerinţelor esenţiale de muncă, hrană, energie, apă, locuinţe şi asistenţă
medicală pentru oameni.
3. Asigurarea unei calităţi a proceselor de creştere economică, bazată pe folosirea
resurselor regenerabile.
4. Asigurarea unei creşteri controlate a populaţiei.
5. Asigurarea conservării şi sporirei rezervei de resurse.
6. Asigurarea unei restructurări tehnologice şi menţinerea sub control a posibelelor
riscuri.
7. Asigurarea unei abordări integrate a protecţiei mediului înconjurător, a creşterii
economice şi necesarului de energie.
Componentele esenţiale ale unei strategii pentru o dezvoltare durabilă sunt clar definite:
ele prevăd stabilizarea creşterii demografice, reducerea dependenţei de resurse neregenerabile de
energie (cărbune, petrol, gaze naturale), promovarea resurselor regenerabile de energie,
conservarea solului, protejarea sistemelor biologice ale pămîntului, reciclarea materialelor.
Dezvoltarea durabilă presupune îmbunătăţirea şi menţinerea bunăstării oamenilor şi
ecosistemelor.
Strategia de dezvoltare durabilă ajută o ţară să-şi rezolve problemele economice, sociale
şi de mediu ambiant prin dezvoltarea capacităţii de a trata aceste probleme în mod integrat,
necesitînd aptitudinispeciale de management.
Principalele obstacolo în iniţierea dezvoltării durabile includ lipsa de acord asupra
soluţiei alese, precum şi rezistenţa grupurilor de interes care se simt ameninţate de schimbarea şi
de incertitudine legate de costurile şi benificiile soluţiilor alternative. Depăşirea acestor bariere
necesită discuţii publice, negocierea şi medierea cu şi între grupurile de interes şi dezvoltarea
consensului public.
Conferinţa ONU de la Rio de Janeiro (1992) privind mediul şi dezvoltarea în componenţa
a 172 ţării inclusiv Republica Moldova a adoptat un program de „activităţi în toate domenile
dezvoltării durabile la nivel regional, naţional şi global (Agenda XXI)”
Agenda XXI poate fi privită ca un program global care oferă un model de acţiune în toate
domeniile legate de dezvoltare durabilă. Ea este compusă din patru secţiuni: a) Dimensiunea
socială şi economică (combaterea sărăciei, schimbarea obiceiurilor de consum, protecţia
sănătăţii oamenilor); b) Conservarea şi managementul resurselor pentru dezvoltare (protecţia
atmosferei, combaterea defrişărilor, managementul ecosistemelor, conservarea biodiversităţii,
protejarea oceanelor, mărilor, rîurilor, lacurilor, traficul ilegal de substanţe toxice); c) Întărirea
marilor grupări (copii şi tineri în dezvoltarea durabilă, organizaţii nonguvernamentale , suportul
Agendei XXI din partea autorităţilor locale, organizaţiilor sindicale, comunitatea ştiinţifică); d)
Mijloace de aplicare (resurse şi mecanisme financiare, promovarea educaţiei şi conştientizării
publicului) La general prevede măsuri de combatere a poluării solului, apei şi aerului, de
protecţie a pădurilor şi diversităţii speciale de veţuitoare, de combatere a sărăciei, de reducere a
consumului excesiv etc.
Esenţa dezvoltării durabile s-ar putea exprima în forma unui triunghi, al cărui laturi
determină 3 aspecte: eclogic, social, economic.
Ecologic: - integrarea ecosistemelor; - capacitatea de suport; - biodiversitatea; - echilibrul
ecologic local şi global
Social: - şomaj; - mobilitate; - unitate; - identificarea culturală; - asigurarea sănătăţii.
Economic: - creştere; - eficienţă; - echitate.
Obiectivele principale ale dezvoltării durabile
Conceptul dezvoltării durabile a evoluat, astfel încît el cuprinde astăzi trei moduri
(obiective) de abordare:
1) Abordarea economică a unei strategii durabile – ea se bazează pe conceptul fluxului
de venit ce poate fi generat prin menţinerea rezervei de valori (capital), care au
produs aceste benificii.
2) Abordarea ecologică în strategia de dezvoltare durabilă – este axată pe stabilitatea
biologică şi fizică a sistemelor.
3) Abordarea socoi-culturală în strategia de dezvoltare durabilă – ea caută să menţină
stabilitatea sistemelor sociale şi culturale, inclusiv prin reducerea conflictelor
distructive.
Numai interacţiunea acestor aspecte poate asigura o dezvoltare durabilă a societăţii.
În conformitate cu obligaţiunile prevazute de acest act în anul 2000 a fost elaborat
proiectul Strategiei Naţionale pentru Dezvoltare Durabilă a Republicii Moldova „Moldova 21”.
Obiectivele strategice vizeză în mod special creşterea bunăstării întregului popor precum şi
prosperarea generaţiei următoare în corelare cu cerinţele de conservare şi regenerare a resurselor
naturale.
Principiile şi obictivele strategice de dezvoltare durabilă prezintă pentru Republica
Moldova o şansă de a se integra în familia statelor civilizate şi de a evita marginalizarea.
Pentru Republica Moldova dezvoltarea durabilă presupune o abordare complexă a
problemei utilizării resurselor: 1) lipsa resurselor limitează dezvoltarea; 2) dezvoltarea
localităţilor urbane şi rurale provoacă poluarea mediului-solului, aerului, apelor de suprafaţă,
freatice; 3) exploatarea intensivă a unor resurse (solului, apelor, pădurilor) reduce capacitatea lor
de regenerare, conduce la sărăcia populaţiei.
Realizarea obiectivelor prevăzute de strategia naţională este direcţionată la politici,
instrumente, scenarii respective şi implimentarea în practică. Referindu-ne la politici, direcţiile
strategice includ: politica economică, politica în domeniul resurselor umane, politica socială,
politica în cercetare-dezvoltare, politica de mediu, politica în dezvoltarea localităţilor şi
amenajării teritoriului.
TEMA 13. MONITORINGUL ECOLOGIC.
Monitoringul stării mediului ambient reprezintă un sistem de supraveghere şi examinare a
mediului natural, în primul rînd de observare a nivelurilor de poluare şi a efectului produs în
biosferă. Aceasta înseamnă urmărirea continuă sau periodică a unor parametri de calitate a
mediului şi a compoziţiei calitative a poluanţilor.
Monitorizarea ecologică integratpă include compartimente de bază: apa, solul, aerul,
subsolul, dşeurile, flora, fauna, omul. Factorii complementari: radiaţia solară, radiaţia
tehnogenă, cîmpurile.
În calitate de sistem de supraveghere şi control a stării mediului înconjurător
monitoringul cuprinde trei etape: 1. supravegherea; 2. evaluarea stării reale; 3. pronosticul
unor eventuale modificări.
Sistemul de Monitoring Ecologic Integrat în RM
Monitoringul ecologic integrat este un sistem complex, prin care statul supraveghează
permanent starea mediului, resurselor naturale şi a impactului antropic, bazat pe parametri şi
indici cu acoperire spaţială şi temporală, care asigură cadrul informaţional necesar pentru
elaborarea strategiei şi tacticii de prevenire a consecinţelor activităţii antropice şi a calamităţilor
naturale, de elaborare a prognozelor şi exercitarea a controlului operativ asupra eficienţei
măsurilor de redresare a situaţiei ecologice.
Supravegherea mediului la nivel naţional este asigurată de Ministerul Mediului ca
autorietate centrală, precum şi Ministerul Sănătăţii, Agriculturii, Asociaţia de stat „AGeoM”,
Asociaţia de stat „Moldsilva”, Academia de ştiinţe.
Funcţionara Monitoringului Ecologic are la bază următoarele principii:
─ Supravegherea sistematică a stării mediului natural, componentelor lui şi a evoluţiei
impactului antropic;
─ Obiectivitatea şi verdicitatea monitorizării;
─ Caracterul interdisciplibnar şi exhaustiv (în întregime) al supravegherii;
─ Compatibilitatea informaţiei furnizate de diferite surse ;
─ Operativitatea estimării informaţiei beneficiarilor;
─ Accesibilitatea informaţieiprivind starea mediului natural, cu rspectarea prescripţiilor
şi rstricţiilor legate în domeniu.
Funcţionarea sistemului de monintoring ecologic integrat este asigurată de către
autoritatea centrală de mediu şi de către furnizorii şi benificiarii informaţiei respective. În
cadrul Monitoringul Ecologic în calitate de furnizor a informaţiei ecologice participă instituţiil e
de stat (miniare, departamente,. Agenţi, institute, concerne, asociaţii).
Crearea Monitoringului ecologic are drept scop:
─ Promovare unei politici unitare de stat în domeniul monitoringului ecologic.
─ Sporirea eficienţei informaţiei ecologice .
Sarcinile de bază ale monitoringului ecologic sunt:
─ Supravegherea stării mediului natural şi a impactului antropic.
─ Manegementul datelor măsurărilor (colectare,prelucrarea, generalizarea, analiză,
inerpretarea, stocarea şi prognoza informaţiilo) şi transmiterea acestora către beneficiari
sau solicitanţilor.
─ Evedenţierea schimbărilor în sistemul „mediul-componentele lui – sănătatea populaţiei”
şi elaborarea prognozelor privind tendinţele şi eventualele schimbări.
─ Asigurarea sistematică a populaţiei cu informaţia despre starea mediului.
─ Elaborarea recomandărilor necesare pentru adoptarea deciziilor în probleme de mediu.
Structura şi organizarea monitorigului ecoogic
În plan teritorial Monitoringul Ecologic se constitue din trei niveluri de monitoring:
─ Local (în zona de activitate a întreprinderilor, în localităţi, sectoare, landşaft, arii
protejate).
─ Regional (în limitele unităţilor administrative – teritoriale în perimetrul zonelor
economice şi naturale).
─ Naţional, care cuprinde întreg teritoriul ţării.
În Republica Moldova monitoringul ecologic integrat este efectuat de către Centrul de
Monitoring Ecologic al Ministetrului Mediului Republicii Moldova şi furnizorii de informaţie –
instituţiile specializate în domeniile respective abilitate să efectueze monitoringul specializat.
Cadrul instituţional al monitoringului ecologic include:
─ Organizaţiile şi instituţiile, care colectează din domeniile specializate datele primare,
le prelucrează şi le analizează, întocmesc pronosticuri şi furnizează informaţii
utilizatorilor.
─ Centrul de monitoring ecologic care patronează reţeaua coplexă de supraveghere,
cordonează activitatea de informaţii ecologice, colectează, prelucrează, integrează, şi
generalizează informaţia primară prezentată de furnizori, gestionează băncile
naţionale de date, aduce la cunoştinţa organelor de stat şi opiniei publice informaţiile
integrale, generalizate şi speciale privind starea mediului natural şi a componentelor
acestuia.
─ Consiliul specializat al centrului de monitoring ecologic cu statutul de organ
consultativ, care elaborează recomandări privind activitatea metodologică şi
organizaţională în cadrul monitoringului ecologic şi include specialişti notori din
domeniile respective.
În plan organizaţional, reţeaua generală a monitoringului ecologic include posturi, staţii şi
poligoane de supraveghere, laboratoare, centre de profil sau specializate precum şi unitatea
centrală – centrul de monitoring ecologic. Numărul subdiviziunilor specializate se stabilseşte
conform necesităţilor de acoperire spaţială şi temporală a teritoriului ţării cu reţele de
monitorizare ecologică specializate.
TEMA 14. NORMAREA ŞI STANDARDIZAREA ECOLOGICĂ.
1. Necesitatea şi scopurile normării ecologice
Concomitent cu conceperea necesităţii protecţiei mediului în anii '60-'70, s-a ajuns şi la
necesitatea normării presiunii antropogene, a folosirii resurselor naturale, cât şi a elaborării
standardelor calităţii mediului înconjurător. De aceea în diferite ţări, inclusiv în fosta URSS, au
fost elaborate standardele, indicii calităţii componenţilor naturali, metodele de apreciere a lor,
normativele de folosire a resurselor naturale etc. Pe parcurs, acest sistem de standardizare s-a
perfecţionat, ajungându-se, astfel, la necesitatea abordării complexe a standardizării diferitelor
aspecte ale protecţiei mediului. Acest proces s-a intensificat mai cu seamă o dată cu crearea
sistemului monitoringului şi internaţionalizarea acţiunilor în.domeniul protecţiei mediului.
Necesitatea reglementării activităţii umane, a calităţii mediului este condiţionată de câteva
circumstanţe. Activitatea omului este legată inevitabil de exploatarea resurselor naturale şi
introducerea în mediul înconjurător a substanţelor poluante, în acest caz, inevitabil se
condiţionează şi o modificare (o dereglare) a mediului, care poate fi uneori extrem de puternică
şi poate cauza degradarea ecosistemelor, provocând daune economice, ecologice şi sociale
(sănătăţii omului). În acest context, se impune normarea activităţilor respective şi stabilirea
criteriilor de calitate a mediului, care pot asigura atât condiţii favorabile de viaţă, cât şi
menţinerea şi regenerarea resurselor naturale.
Prin noţiunea de normare în domeniul mediului se înţelege stabilirea de către organele de
resort a normativelor ecologice în corespundere cu legislaţia în vigoare. Scopul acestei activităţi
constă în asigurarea:
securităţii producţiei, a produselor şi a serviciilor pentru mediul înconjurător, sănătatea
şi bunurile oamenilor;
calităţii produselor, a serviciilor în corespundere cu nivelul dezvoltării ştiinţei, a
tehnicii şi a tehnologiilor;
unificării măsurărilor;
economiei resurselor;
securităţii obiectivelor economice, ţinând cont de riscul apariţiei catastrofelor naturale
şi industriale, a altor situaţii excepţionale.
Standardizarea ecologică poate fi calificată, respectiv, ca un proces de stabilire a cerinţelor
ecologice în standarde.
Deseori se confundă noţiunile de normative şi de standarde, în esenţă, ele au una şi aceeaşi
semnificaţie - stabilirea cerinţelor protecţiei mediului. Spre deosebire de standarde, normativele,
în procesul planificării, a stabilirii lor, pot fi elaborate şi aprobate în forma indicilor şi a
sarcinilor de plan şi deci lor le este caracteristică o oarecare dinamică, care reflectă dezvoltarea
procesului de producere. Standardele stabilesc şi generalizează practica deja acumulată într-o
etapă oarecare de dezvoltare. De aici, în principiu, ambele aceste forme au sarcini specifice.
Totalitatea normativelor şi a standardelor este condiţionată de cerinţele practice, poartă un
caracter complex şi poate fi divizată în următoarele grupe:
normativele calităţii mediului;
normativele limitelor admisibile ale impactului uman;
normativele utilizării resurselor naturale;
standardele ecologice;
normativele zonelor sanitare şi de protecţie.
Normativele calităţii mediului
Aceste normative se stabilesc în forma normativelor concentraţiilor maxime admisibile
(CMA) ale substanţelor nocive, cât şi ale microorganismelor, ale altor produse biologice ce
poluează mediul sau ale nivelurilor acţiunilor fizice negative asupra mediului. Normativele
respective îndeplinesc câteva funcţii:
─ stabilesc limitele maxime admisibile ale influenţelor chimice, biologice, fizice asupra
mediului;
─ asigură evaluarea stării factorilor de mediu sub aspectul factorilor indicaţi;
─ constituie baza legală, criteriile necesare în procesul evaluării impactului proiectelor
activităţilor umane asupra mediului înconjurător.
Standardele calităţii mediului reprezintă cerinţe, reguli şi normative unice, care corespund
nivelului modern al progresului tehnico-ştiinţific referitor la starea mediului înconjurător, cât şi
la dezvoltarea obiectelor şi proceselor naturale şi antropogene în scopul protecţiei mediului şi
folosirii raţionale a resurselor naturale şi atingerea calităţii optime a mediului pentru om în baza
îmbinării armonioase a intereselor ecologice şi economice ale societăţii. Aceste standarde sunt
aprobate prin Hotărârile Guvernului şi includ răspunderea juridică în cazul încălcării.
În această grupă în prim-plan se evidenţiază standardele sanitaro-igienice.
Standardele sanitaro-igienice au scopul de a studia influenţa diferiţilor poluanţi asupra
organismului uman şi a stabili limitele de intensitate şi termenul de acţiune a lor. Până în prezent,
au fost alcătuite un şir de standarde, în acelaşi timp, au fost elaborate şi funcţionează standardele
sanitaro-igienice privitor la vibraţie, poluarea sonoră, câmpurile electrice şi electromagnetice,
diferiţi ingredienţi biologici (substanţe biologice active).
Din componenţii mediului înconjurător, în primul rând, au început să fie standardizate
calităţile şi cerinţele referitor la resursele de apă. Standardele calităţii apelor terestre au fost
elaborate separat pentru rezervoarele de apă potabilă; apă pentru scopuri tehnice; apă pentru
scopuri piscicole. Astăzi există peste 1000 de standarde sanitaro-igienice pentru apă potabilă şi
450 pentru apă în scopuri piscicole.
Metodica normării substanţelor chimice în apă e complexă şi ia în considerare:
─ indicii toxicologici (influenţa lor asupra organismului uman);
─ indicii organoleptici (calităţile organoleptice ale apei: miros, gust, culoare);
─ indicii sanitari (care determină capacitatea de autopurificare a apei).
Standardele calităţii aerului în Republica Moldova, de asemenea, se bazează pe CMA a
substanţelor nocive în aer sub aspectul sanitaro-igienic (adică al influenţei asupra sănătăţii
omului).
În conformitate cu recomandările Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii, se evidenţiază patru
trepte ale poluării aerului şi ale influenţei lor asupra stării sănătăţii:
1. lipsa influenţei; 3. bolile cronice;
2. excitarea; 4. bolile acute.
La nivelul întâi nu se evidenţiază nici o influenţă atât directă, cât şi indirectă asupra
sănătăţii omului.
Au fost elaborate deja circa 400 de standarde ale calităţii aerului la diferiţi ingredienţi.
În procesul elaborării standardelor se ţine cont de timpul de acţiune a substanţelor poluante
în aer. Astfel, standardele calităţii aerului pot fi aprobate pentru următoarele intervale de timp:
─ scurte (de la câteva zeci de minute până la câteva zile);
─ lungi ( pentru câţiva ani);
─ pentru un termen nedefinit, fără a indica durata.
În Republica Moldova se folosesc CMA ale aerului pentru un interval de 20-30 min.
Standardele calităţii solurilor. Deoarece poluarea chimică a solului nu influenţează direct
asupra sănătăţii omului, ci prin intermediul apelor, al aerului, al vegetaţiei, în cazul aprecierii
limitei admisibile a poluării solului, de rând cu indicii sanitari (influenţa asupra microbiocenozei
solului şi a capacităţii lui de autopurificare), se mai iau în consideraţie alţi trei indici:
─ capacitatea de migrare a substanţelor chimice din sol în culturi vegetale;
─ migrarea din sol în aer;
─ migrarea din sol în ape freatice.
Este important, în primul rând, de a elabora CMA a pesticidelor şi metaboliţilor lor, a
substanţelor petroliere, a compuşilor sulfuraşi etc., care pot avea un impact pronunţat asupra
sănătăţii populaţiei. Limitele CMA în sol constituie cantitatea maximă a substanţelor poluante
(mg/kg), care nu provoacă influenţă negativă asupra omului, cât şi asupra biocenozei solului.
Ministerul Sănătăţii a aprobat CMA a câtorva zeci de standarde ale calităţii solurilor, ţinând
cont de diferite substanţe chimice. Din păcate, ele nu sunt diferenţiate în plan teritorial şi se
aplică pe întreg teritoriul Republicii, ceea ce nu este corect.
În mod similar, se efectuează normarea şi stabilirea standardelor calităţii produselor
alimentare. Acest proces constă în aprecierea volumelor diferitelor substanţe poluante în diverse
produse, folosite în cantităţi optime, care nu provoacă boli sau dereglări ale sănătăţii la
momentul actual sau în perspectivă.
Normativele limitelor admisibile ale impactului uman
Normativele date stabilesc limitele admisibile ale influenţelor negative privind activitatea
umană pentru sursele concrete. Aici putem evidenţia următoarele normative: limitele admisibile
de degajare şi deversare a substanţelor poluante; limitele admisibile ale zgomotului, ale vibraţiei,
ale câmpurilor magnetice şi ale altor fenomene fizice; limitele nivelului admisibil al impactului
radiaţiei ionizante; limitele aplicării chimicalelor în agricultură şi silvicultură; limitele amplasării
deşeurilor.
Anume aceste normative constituie instrumentul principal în reglementarea respectării
standardelor calităţii mediului.
Stabilirea acestor normative se face pentru fiecare sursă de poluare (de impact) în parte,
ţinând cont de un şir întreg de factori:
─ gradul de influenţă;
─ efectele directe, indirecte, cumulative;
─ capacitatea de asimilare şi de autoepurare a ecosistemelor;
─ regimul impactului ş. a.
Extrem de important e faptul că la stabilirea normativelor poluării trebuie să se ţină cont de
efectul cumulativ al poluanţilor de la diferite surse de poluare, cât şi de dezvoltareeconomică a
raionului, în sensul nedepăşirii pe viitor a CMA a diferiţilor ingredienţi. în acelaşi timp, la
stabilirea normativelor date trebuie să se ţină cont şi de rolul potenţial al poluării transfrontaliere.
Normativele utilizării resurselor naturale
Stabilirea acestor normative are ca scop neadmiterea epuizării resurselor naturale, ţinând
cont de capacitatea lor de autoregenerare şi de echilibrul ecologic al ecosistemelor în procesul
activităţii umane. Referitor la resursele neregenerabile, aceste normative trebuie să stabilească
regimul social şi economic al utilizării lor.
Deja sunt stabilite principiile de bază ale normării utilizării resurselor naturale: pentru
resursele regenerabile (solul, apa, pădurile, resursele piscicole), termenele utilizării nu trebuie să
prevaleze asupra termenelor de regenerare a lor; pentru resursele neregenerabile (resursele de
combustibil, resurse minerale, ape subterane) termenele de utilizare nu trebuie să depăşească
schimbul lor cu resurse renovabile.
Aceste limite se stabilesc de comun acord cu organele de gestionare a resurselor naturale şi
se aprobă de Ministerul Mediului (spre exemplu, limitele tăierilor de păduri, limitele pescuitului
industrial, de colectare a faunei cinegetice etc.). Ele se stabilesc pentru termene concrete în zone
(teritorii) strict delimitate.
Standardele ecologice
în general, noţiunea de standarde ecologice are o aplicare foarte largă, inclusiv asupra
standardelor calităţii mediului, a utilizării resurselor naturale etc. în lucrarea de faţă vom înţelege
prin termenul de standard ecologic nivelul calităţii producţiei, adică a mărfurilor, a produselor şi
a serviciilor, care pot avea un impact negativ asupra mediului înconjurător. Cerinţele ecologice
faţă de produse, mărfuri şi servicii trebuie să prevadă respectarea limitelor maxime admisibile în
procesul producerii, păstrării, transportării, utilizării şi prestării acestora, astfel să fie asigurată
calitatea necesară a mediului şi a sănătăţii populaţiei.
Normativele zonelor sanitare şi de protecţie
în legislaţia Republicii Moldova se prevede stabilirea unor zone care au scopul protecţiei
mediului. Printre ele sunt:
•Zonele sanitare de protecţie. Ele sunt create pentru a stabili bariere între construcţiile
locative şi întreprinderile industriale, care constituie surse de poluare şi au un impact negativ
asupra sănătăţii populaţiei. Sunt prevăzute în procesul elaborării schemelor urbanistice de
dezvoltare a localităţilor.
Aceste zone trebuie amenajate, înverzite cu plantaţii forestiere. Proiectul lor se elaborează
concomitent cu proiectul obiectivului industrial. Lăţimea acestor zone, în funcţie de impactul
posibil al obiectivului industrial, poate fi de zeci şi sute de metri.
•Zonele sanitare ale obiectivelor nucleare. Se organizează în scopul protecţiei sănătăţii
populaţiei domiciliate în proximitatea obiectivelor nucleare, a surselor de radiaţie ionizantă, cât
şi în jurul „cimitirelor" de deşeuri radioactive, în aceste zone, de asemenea, se interzice
amplasarea diverselor obiective, activitatea agricolă etc. Este prevăzută plantarea vegetaţiei
forestiere.
•Zonele de protecţie a cursurilor de apă şi a lacurilor, în conformitate cu Legea privind
zonele şi fâşiile de protecţie a râurilor şi a lacurilor (l 995), de-a lungul obiectivelor acvatice sunt
stabilite zone şi fâşii de protecţie, în aceste zone se admit activităţi economice, cu excepţia
acelora care pot cauza poluarea apelor. Fâşia riverană de protecţie este alcătuită din vegetaţie de
iarbă şi forestieră. Dimensiunile acestor zone şi fâşii depind de lungimea râurilor. Astfel, pentru
râurile de până la 10 km, zonele de protecţie pot atinge 50 m şi pot depăşi l km în cazul râurilor
cu lungimea de peste 500 km. Lăţimea fâşiilor de protecţie poate atinge dimensiunea maximă de
100 m.
•Zonele de protecţie a prizelor de apă. în scopul prevenirii poluării surselor de apă
potabilă, în jurul prizelor de apă se creează zone de protecţie. Conform Regulamentelor în
vigoare, se stabilesc trei centuri sanitare de protecţie cu dimensiuni diferite. Cel mai strict regim
de activitate este fixat pentru centura întâi, cu dimensiunile de câteva sute de metri în jurul prizei
de apă, unde se interzice orice activitate economică, în centurile a Il-a şi a IlI-a, care ating
dimensiuni de până la 20 km în lungime şi 500-1000 m în lăţime, activitatea economică se
reglementează în aşa fel, ca să se prevină poluarea apelor.
Normative şi standarde ramurale care au tangenţă cu mediul
Paralel cu normativele şi standardele ecologice, au fost stabilite indicaţii în alte domenii
sectoriale, având, de asemenea, o importanţă deosebită pentru protecţia mediului, în continuare,
vom prezenta o scurtă caracteristică a acestora.
1. Norme şi reguli de construcţie, elaborate în scopul proiectării şi al construcţiei
diferitelor obiective. Ele reprezintă cerinţe unificate de proiectare şi construcţie a diferitelor
obiective, orientate spre perfecţionarea indicilor economici, folosirea raţională a resurselor
naturale şi protecţia mediului. Aceste cerinţe sunt bine determinate, conţin definiţii stricte,
enumera elementele care trebuie incluse în obiectivul dat etc. Cerinţele respective nu cuprind
însă norme stricte ale protecţiei mediului, menite să limiteze impactul activităţii umane care
poate deregla echilibrul ecologic. Poartă un caracter tehnocratic, orientat în special spre
minimalizarea cheltuielilor şi asigurarea durabilităţii obiectivului. Cerinţele de protecţie a
mediului sunt luate în consideraţie mai mult sub aspectul influenţei mediului natural asupra
construcţiei şi funcţionării obiectivului, şi nu invers.
2. Normele planificării teritoriale reprezintă combinaţiile spaţiale ale diferitelor forme de
utilizare a naturii, a terenurilor.
3. Normative ecologico-economice. Ele reglementează interacţiunea complexelor, a
mediului natural cu activitatea economică şi pot fi divizate în trei grupe:
normativele ce reglementează nivelul influenţei directe a omului şi a diferitelor genuri
de activitate asupra stării mediului înconjurător;
normativele care stabilesc eficacitatea economică a investiţiilor în protecţia mediului; .
normativele ce caracterizează eficienţa lucrului sistemelor de purificare.
în prima grupă, spre exemplu, sunt incluse normativele de degajări la o unitate de
producţie.
în condiţiile Moldovei, o însemnătate deosebită are normarea activităţii agricole asupra
mediului ambiant. Ea poate fi efectuată la câteva niveluri.
La nivel regional, deja există normative ce reglementează restabilirea vegetaţiei forestiere
şi a zonelor forestiere până la cota optimă, în diferite regiuni sunt elaborate şi realizate sisteme
zonale ale agriculturii, sisteme ameliorative etc.
La nivel mediu, normarea se efectuează în cadrul gospodăriilor agricole care sunt
considerate drept sisteme natural-antropogene cu legităţi specifice de dezvoltare, în cadrul
acestor sisteme se înaintează cerinţe îndreptate spre limitarea reducerii diversităţii biologice, a
suprafeţelor terenurilor arabile, cotelor de împădurire, a acumulărilor cu apă ş. a. în fond, unele
elemente ale normării activităţii agricole sunt realizate prin intermediul planurilor de ameliorări
funciare.
La cel mai jos nivel se efectuează normarea unor activităţi agricole concrete. Spre
exemplu, normele de irigare, normele de introducere a îngrăşămintelor minerale sau organice etc.
Cu regret, aceste norme au un caracter tehnologic şi sunt îndreptate spre sporirea eficienţei
producerii, dar nu spre protecţia mediului.
În totalitatea normativelor şi a standardelor putem evidenţia trei niveluri diferite: naţional,
ramural, al întreprinderilor.
Standardele naţionale includ cerinţele generale, normele respective, indicii care trebuie
respectaţi în scopul menţinerii obiectelor naturale, a calităţii mediului, landşafturilor etc. la nivel
naţional. Ele sunt de bază şi au sarcina de a unifica cerinţele principale şi cele care indică modul
de acţiune şi includ, de regulă: noţiunile generale, definiţiile, indicii maximali ai presiunii
antropogene, metodele de apreciere a stării ecologice a obiectelor naturale, mijloacele de studiu,
apreciere şi control, cerinţele faţă de procesele tehnologice şi de producţie, cerinţele privind
utilizarea şi reciclarea deşeurilor.
Standardele ramurale concretizează aceste cerinţe din standardele naţionale în sfera
respectivă şi au scopul de a organiza şi a efectua realizarea lor. Ele includ cerinţele legate de
reducerea degajărilor, deversărilor, utilizarea deplină a deşeurilor, realizarea cerinţelor normelor
mai stricte în diferite ramuri ale economiei naţionale. Până în prezent, au fost elaborate şi se
realizează circa 30 de standarde ramurale: în industria chimică, în termoener-getică, în
metalurgia neferoasă, extragerea ţiţeiului de pe platforma continentală, producerea pesticidelor,
în transport etc.
Alte ramuri ale economiei naţionale cu un potenţial de poluare sporit nu au elaborat încă
astfel de standarde. Printre ele menţionăm: metalurgia feroasă, gospodăria agricolă,
radioelectronica etc.
Standardele întreprinderilor servesc drept bază pentru elaborarea celor ramurale. Anume
întreprinderea joacă un rol important în realizarea protecţiei mediului în zona de funcţionare a
acesteia, deoarece la acest nivel se ia în considerare atât specificul întreprinderii, al mediului
natural, cât şi al limitelor presiunii antropogene asupra lui.
TEMA 15. MECANISMUL ECONOMIC AL PROTECŢIEI
MEDIULUI.
1. Structura şi principiile mecanismului economic al protecţiei mediului
Unele dintre cele mai eficiente pârghii ale protecţiei mediului sunt cele economice, în acest
sens se impune ca în toate calculele economice legate de activităţile de utilizare a resurselor
naturale, de poluare a mediului, de efectuare a protecţiei lui etc., în calculele economice, în
sistemele de plăţi, preţuri, de impozitare să fie incluse componentele ce ţin de mediul
înconjurător. Aceste componente sau pârghii economice specifice pot, pe de o parte, stimula (sau
penaliza) activitatea economică, iar, pe de altă parte, pot crea condiţiile de acumulare a resurselor
financiare pentru realizarea măsurilor de protecţie a mediului.
Mecanismul economic funcţionează în baza următoarelor principii:
1. Introducerea şi funcţionarea plăţilor pentru utilizarea resurselor naturale şi a poluării
mediului înconjurător.
2. Compensarea de către întreprinderi, organizaţii, cetăţeni a daunei cauzate mediului
natural.
3. Efectuarea de către întreprinderi a măsurilor de protecţie a mediului în baza resurselor
proprii sau a creditelor.
4. Utilizarea resurselor financiare de la folosirea resurselor naturale şi de la recuperarea
daunei cauzate mediului natural numai în scopurile protecţiei şi regenerării mediului.
Aceste principii economice au trei funcţii de bază:
De stimulare, adică de a cointeresa întreprinderile de utilizarea cât mai raţională a
resurselor, de realizarea măsurilor de protecţie a mediului şi a minimalizării poluării lui.
De compensare, care prevede recuperarea pierderilor cauzate mediului natural, în cazul
folosirii resurselor, a poluării lui, cât şi a provocării de daune sănătăţii oamenilor.
De prevenire, care presupune introducerea modificărilor necesare în procesele
tehnologice, utilizarea resurselor la etapa de planificare, programare, în scopul
minimalizării cheltuielilor şi majorării beneficiului.
Până în prezent, în diferite ţări au fost elaborate şi se aplică un şir de pârghii şi mecanisme
economice ale protecţiei mediului, care sunt expuse succint în figura 5.
Aplicarea mecanismelor economice în gestionarea mediului în Republica Moldova este
stipulată într-un şir întreg de legi: Privind protecţia mediului (1993), Privind resursele naturale
(1997); Codul silvic (1997); Privind impozitul funciar şi modul de impozitare (1992); Privind
plata pentru poluarea mediului înconjurător (1998) ş. a.
2. Plata pentru utilizarea resurselor naturale
În art. 19 al Legii privind utilizarea resurselor naturale se stipulează că utilizarea lor se
efectuează contra plată. Această plată reprezintă compensarea în bani de către beneficiar a
cheltuielilor publice pentru exploatarea, conservarea şi restabilirea resurselor naturale utilizate.
Este clar că cuantumul acestor plăţi depinde de starea şi de valoarea lor de consum, de
posibilitatea înlocuirii în procesul de producţie a resurselor naturale respective prin altele, de
cheltuielile pentru restabilirea sau menţinerea lor în stare utilizabilă. Conform art. 24 al acestei
legi, se stipulează că plata pentru folosirea în limită a resurselor naturale se include în preţul de
cost al producţiei, iar pentru folosirea supralimită se percepe din profitul rămas la dispoziţia
plătitorului după plata impozitului pe beneficiu.
Extrem de important este faptul că mijloacele acumulate din plăţile pentru folosirea
resurselor naturale pot fi utilizate numai pentru menţinerea şi restabilirea resurselor naturale,
pentru protecţia mediului înconjurător şi pentru gestiunea acestor resurse (art. 25*).
Totalitatea plăţilor pentru resursele naturale poate fi expusă în forma următoare:
Plăţile pentru utilizarea resurselor
Plăţile pentru dreptul de a le utiliza
Plăţile pentru utilizarea supranormativă
Plăţile pentru reproducere
Importanţa resurselor naturale pentru economia naţională este inestimabilă, în acest context
trebuie să ţinem cont de faptul că ele sunt epuizabile, au valoare economică diferenţiată în
funcţie de mulţi factori şi joacă un rol complex - ecologic-economic, social şi recreaţional. De
aceea, până la elaborarea bazei normative economice de utilizare a resurselor naturale, este
necesar de: a avea o clasificaţie standardizată a acestora; o bază normativă a direcţiilor de
folosire, protecţie, limitele de folosire, cât şi o caracteristică standardizată, cu metodele
standardizate de control şi de monitoring.
Importanţa resurselor naturale pentru economia naţională este inestimabilă, în acest context
trebuie să ţinem cont de faptul că ele sunt epuizabile, au valoare economică diferenţiată în
funcţie de mulţi factori şi joacă un rol complex - ecologic-economic, social şi recreaţional. De
aceea, până la elaborarea bazei normative economice de utilizare a resurselor naturale, este
necesar de: a avea o clasificaţie standardizată a acestora; o bază normativă a direcţiilor de
folosire, protecţie, limitele de folosire, cât şi o caracteristică standardizată, cu metodele
standardizate de control şi de monitoring. Aceasta necesită efectuarea lucrărilor de inventariere,
bonitare şi elaborare a cadastrelor resurselor naturale naţionale.
Deoarece resursele naturale sunt elemente ale unui sistem complex, utilizarea lor în plan
strategic trebuie să se efectueze în baza unei regionări a teritoriului, unde se indică regimurile de
utilizare a resurselor naturale.
Informaţia cadastrelor permite elaborarea normativelor de plată pentru folosirea diferitelor
resurse. La baza acestor normative se află răspândirea resurselor, capacitatea de regenerare,
productivitatea, locul geografic şi alţi factori care condiţionează cheltuielile legate de folosirea
lor.
Plata pentru resursele funciare
Plăţile în acest domeniu se efectuează în câteva forme: impozitul funciar, plata pentru arendă
şi preţul normativ al pământului.
Impozitul funciar se stabileşte anual o dată cu aprobarea bugetului. Din 1995 a fost stabilit,
de asemenea, impozitul funciar pentru terenurile neagricole. Acest impozit pentru terenurile
agricole constituie un leu pentru un hectar-grad (în conformitate cu bonitatea solurilor), în ultimii
ani mărimea impozitului funciar s-a redus de la 2,17 lei până la l leu. Concomitent, se manifestă
şi o reducere a cotei impozitului funciar în bugetul consolidat - de la 5,6 % în 1996 la 4,4 % în
1998.
Conform legii privind impozitul funciar şi modul de impozitare, se prevede ca 30 % din
impozitul funciar să fie utilizate pentru măsurile de protecţie a solurilor, restabilirea şi
ameliorarea lor etc. Practica însă denotă faptul că în realitate în aceste scopuri sunt alocate cel
mult 10% din resursele acumulate din impozitul funciar.
Plata pentru arenda terenurilor se stabileşte, în funcţie de formele utilizării (în agricultură,
construcţii etc.), în baza negocierilor între proprietar şi beneficiar şi se efectuează în baza
contractelor juridice. Cerinţele respective în acest sens sunt stipulate în Legea cu privire la
arendă.
Preţul normativ al pământului se stabileşte conform Legii respective (vezi p. 28). El
reprezintă compensarea scoaterii din circuitul agricol a terenurilor în scopuri neagricole
(construcţii, transport ş. a.). Cotele acestor preţuri depind de calitatea solurilor, categoriile
terenurilor agricole şi sunt stabilite în anexele la legea dată.
Plata pentru resursele acvatice
Aceste plăţi depind atât de scopurile utilizării apelor, cât şi de sursa de aprovizionare cu apă.
De asemenea, se stabilesc anual, o dată cu adoptarea bugetului. Pentru anul 1999 această sumă
este stabilită la nivelul 1,8 lei pentru 10 m3. Pentru scopurile irigabile această plată este redusă cu
50%, iar pentru răcirea agregatelor la centralele termoelectrice cu 30%. Plata pentru utilizarea
supralimită a apei se percepe în mărime progresivă cu coeficientul 10. Din 1995 a fost introdusă
şi plata pentru resursele de apă minerală, care constituie 10% din beneficiul căpătat în urma
comercializării ei. Plăţile pentru utilizarea apelor din sistemele orăşeneşti centralizate includ atât
cheltuielile necesare pentru aducerea apei, cât şi pentru canalizarea apelor uzate. Aceste plăţi
constituie în or. Chişinău 25 lei pentru 10 m3 de apă.
Plata pentru resursele minerale
Aceste plăţi trebuie să fie stabilite în funcţie de resursele necesare pentru prospecţiuni
geologice, estimarea rezervelor minelor şi exploatării lor. Plăţile respective sunt destul de mici şi
nu corespund preţurilor reale, în total în 1995 ele au constituit circa 6,6 mln. lei, iar în 1996 - 14
mln. lei. Plăţile pentru resursele minerale se stabilesc în fiecare caz aparte în procesul eliberării
licenţei pentru exploatarea resurselor minerale, în general, tipurile de plăţi pentru resursele
minerale pot fi expuse în felul următor:
Plăţile date se stabilesc în fiecare caz aparte în baza documentaţiei prezentate de beneficiar,
în care sunt stabilite volumele lucrărilor, tipul lor etc. Serviciul geologic de stat (care în prezent
activează în cadrul Departamentului Standarde, Metrologie şi Supraveghere Tehnică), în urma
examinării documentaţiei respective, stabileşte plăţile necesare.
Plata pentru resursele forestiere
Aceasta, de asemenea, poate fi divizată în: plata pentru lemnul tăiat de pe picior; plata pentru
materialul lemnos (pentru foc sau pentru construcţie); plata pentru arenda pădurii. Toate aceste
plăţi sunt stabilite în Codul silvic în anexele respective. Ele depind de speciile de arbori,
amplasarea tipurilor de pădure, cheltuielile necesare pentru extragerea materialului lemnos.
Plata pentru resursele vegetale
Pentru unele tipuri de resurse vegetale plăţile se stabilesc în actele legislative în vigoare
(Codul silvic), pentru altele - în baza cererii de colectare a acestor plante de către Ministerul
Mediului. De regulă, se colectează diferite plante medicinale şi produse accesorii forestiere
(pomuşoare, nuci ş. a.).
Plata pentru resursele faunistice
Ea include plăţile pentru vânătoare, extragerea exemplarelor de faună, utilizarea produselor
faunistice ş. a., inclusiv plata pentru arenda spaţiilor fondului cinegetic. Toate aceste plăţi se
stabilesc în conformitate cu Codul silvic şi Legea regnului animal de către Serviciul silvic de
stat. Plăţile se percep într-un fond special de pe lângă acest serviciu care este destinat finanţării
măsurilor de protecţie şi regenerare a faunei.
Fauna cinegetică se dobândeşte în baza licenţei, contra plată, mărimea căreia depinde de
specia faunistică (în prezent, plata pentru un mistreţ e de 800 lei, pentru iepuri - 40 de lei pentru
întreg sezonul de vânătoare şi numai pentru vânarea unui iepure la o vânătoare). Plăţile pentru
utilizarea resurselor piscicole, de asemenea, sunt stabilite în baza Legii regnului animal. Ele
prevăd atât pescuitul industrial, cât şi cel sportiv. Plăţile pentru pescuitul industrial constituie
10% din preţurile comerciale la zi şi sunt destinate efectuării măsurilor de regenerare a
ihtiocenozelor. Taxa pentru pescuitul de amatori se încasează în baza unei licenţe sezoniere, prin
care este autorizat pescuitul a cel mult 5 kg de peşte pe zi.
Taxele pentru resurse faunistice specifice (melci, broaşte etc.) se stabilesc, în fiecare caz
aparte, la momentul eliberării licenţei de către Ministerul Mediului.
Taxa pentru poluare
Semnificaţia acestor taxe are trei aspecte: de compensare, de stimulare şi economic. În
primul rând, taxa pentru poluare este orientată spre compensarea daunei cauzate mediului sau
sănătăţii populaţiei. Spre deosebire de răspunderea juridică, legile privind contravenţiile
ecologice stipulează obligaţia de plată pentru poluare în cazurile de provocare a daunei
planificate, admise de organele competente, indiferent de vina agentului economic. În al doilea
rând, taxele se percep din contul întreprinderii şi în acest sens trebuie să joace un rol stimulator,
orientând acţiunile întreprinderii spre limitarea poluării. În al treilea rând, taxele pentru poluare
constituie baza pentru acumulările în fondurile ecologice, care se utilizează în scopurile
protecţiei mediului.
Mecanismul funcţionării acestor plăţi este stabilit în Legea privind plata pentru poluarea
mediului înconjurător (1998). Conform acestei legi, plăţile se percep pentru poluare normativă
(în limitele admise de organele responsabile de problemele mediului) şi supranormativă,
mărimea căreia are coeficientul 5. Mărimea plăţilor depinde de următorii factori:
volumul poluanţilor;
coeficientul agresivităţii lor;
locul degajărilor, deversărilor (având în vedere starea ecologică a teritoriului dega-
jărilor, deversărilor) sau amplasării deşeurilor.
În cazul poluării bazinului aerian de la autotransport au fost stabilite plăţile în volum de l % din
cele vamale (la momentul devamării) ale combustibilului importat – benzinei şi motorinei.
În prezent, plăţile pentru poluarea mediului sunt de câteva ori mai mici decât cele din ţările
occidentale şi, în general, sunt similare cu cele din Rusia, Ucraina, Bielarus.
Acest mecanism are un şir de elemente atât pozitive, cât şi negative. Astfel, aplicarea lui se
bazează pe lipsa unei influenţe active în activitatea întreprinderilor şi posibilitatea manevrării lor
în selectarea tacticii şi strategiei privind lupta cu poluarea, stimularea acestui lucru. Printre
aspectele negative vom menţiona faptul că acest mecanism nu este îndreptat direct spre
micşorarea volumului de degajări, ci spre plata pentru poluare.
Concomitent, apar greutăţi esenţiale la elaborarea normativelor de plată şi aprecierea sumei
necesare pentru plată. Chiar în etapa iniţială, din lipsa unui sistem perfect al controlului
degajărilor, este practic imposibil de apreciat obiectiv volumul degajărilor totale, cât şi al fiecărui
ingredient în parte.
în plan teoretic, acest mecanism aparent este destul de eficient, pe când în practică e greu de
realizat din următoarele considerente:
neluarea în consideraţie a tuturor ingredientelor duce la micşorarea sumei de plată, de
aceea se cere un control ecologic permanent şi complex; e necesar a efectua aprecierea
exactă a sinecostului reducerii degajărilor pentru fiecare poluant, la fiecare
întreprindere în parte, pentru că la toate întreprinderile au fost aprobate limitele de
degajări diferite şi, respectiv, sunt necesare diferite cheltuieli pentru reducerea lor;
pentru fiecare întreprindere în parte, cât şi pentru fiecare poluant este necesar de a avea
un sistem periodic de revedere a normativelor de plată în direcţia majorării, pentru a
stimula în permanenţă întreprinderea;
pot exista însă situaţii când normativele sunt tot mai severe, volumul degajărilor fiind
mult mai mic, iar plata rămâne aceeaşi sau creşte;
Acest mecanism nu permite a reacţiona operativ, a depăşi ritmurile inflaţiei, nu poate lua în
considerare multiple poluări specifice, periculoase etc. În cazurile când întreprinderile au redus
poluarea sub limitele admisibile, în unele ţări s-a introdus sistemul vinderii dreptului de poluare.
Acest mecanism este bine cunoscut şi aplicat în SUA.
Fondurile ecologice
Ele se constituie din plăţile pentru poluarea mediului, pentru compensarea daunei cauzate lui,
din amenzi, comercializarea uneltelor şi a obiectelor naturale, acaparate în mod nelegal.
Fondurile ecologice se creează pe lângă organele teritoriale ale Ministerului Mediului, care
transferă 30% din resursele acumulate în Fondul Naţional, creat pe lângă Minister. Având în
vedere că Legea privind plata pentru poluarea mediului a fost adoptată recent (1998), volumul
resurselor financiare acumulate este mai mic. Astfel, în anii 1995-1998 ele au constituit pe
întreaga republică 1,0-1,5 mln. lei.
Conform Regulamentului Fondului Ecologic, cheltuielile resurselor acumulate sunt orientate
spre realizarea diferitelor acţiuni ale protecţiei mediului. Cheltuielile din Fondul Ecologic
Naţional ţin de elaborarea şi realizarea programelor şi planurilor naţionale şi ramurale de mediu,
efectuarea cercetărilor ştiinţifice, elaborarea normativelor ecologice, finanţarea cotei-părţi a
proiectelor de asistenţă tehnică parvenite din partea donatorilor externi, propaganda şi educaţia
ecologică etc. Concomitent, este prevăzut de a rezerva (10%) resurse financiare pentru
cheltuielile în cazul lichidării consecinţelor calamităţilor naturale sau accidentelor tehnogene. Se
admite, de asemenea, acordarea creditelor pentru agenţii economici care efectuează măsuri de
protecţie a mediului, cât şi în bază de concurs a granturilor pentru organizaţiile
nonguvernamentale în scopul realizării unor proiecte mici ecologice.
Cheltuielile din Fondurile Ecologice Locale sunt orientate spre realizarea măsurilor concrete
ale protecţiei mediului (instalarea echipamentului de purificare, perfecţionarea sistemelor de
epurare, plantări, retehnologizări etc.). în aceste scopuri se alocă minimum 70% din toate
resursele Fondurilor, se admit, de asemenea, unele cheltuieli pentru consolidarea bazei tehnico-
materiale a Agenţiilor Ecologice Teritoriale, premierea (până la 5%) inspectorilor ecologi, unele
cheltuieli de publicitate ecologică etc.
Fondurile ecologice sunt dirijate de Consiliile respective, în care la nivel naţional sunt
incluşi: ministrul şi viceministrul mediului, reprezentanţii guvernului, ai sindicatelor ramurale şi
ai ONG-urilor ecologice. La nivel local, în Consiliile Fondurilor sunt incluşi: preşedintele
Consiliului Judeţean, directorul şi vicedirectorul Agenţiei Ecologice Teritoriale, şefii Centrului
Medicinei Preventive, Consiliului Judeţean şi ai secţiei protecţiei mediului, reprezentanţii ONG-
urilor ecologice.
Pârghiile economice directe
În practica naţională, cât şi în cea internaţională, sunt aplicate un şir de pârghii economice
directe în protecţia mediului.
Subvenţiile de stat pentru măsurile de protecţie a mediului, în SUA ele constituie circa
4-5 mlrd. dolari anual şi sunt alocate în scopul construirii sistemelor de purificare,
aplicării altor măsuri. Partea negativă a acestor pârghii constă în faptul că ele nu
stimulează perfecţionarea tehnologiilor de către producători, ci sunt mai mult destinate
sistemelor de purificare, adică acţiunilor la „capătul conductei". Uneori autorităţile
locale admit intenţionat agravarea situaţiei ecologice, pentru a obţine subvenţiile din
partea statului.
Sistemul fiscal preferenţial şi amortizarea accelerată a fondurilor fixe ale protecţiei
mediului. În unele ţări instalaţiile de protecţie a mediului nu sunt supuse impozitării,
lipsesc taxele la vinderea lor. Aceste instalaţii se amortizează şi se trec la pierderi în
decursul unui timp mai scurt. Deseori se practică impozitele preferenţiale (cu reduceri)
asupra investiţiilor în scopuri ecologice. Ca şi subvenţiile, acest mecanism are un
neajuns - stimulează instalarea aparatajului de purificare în detrimentul perfecţionării
tehnologiilor, în plus, aceste impozite preferenţiale cresc o dată cu majorarea
investiţiilor în instalaţiile de purificare. Deci asistenţa substanţială revine
întreprinderilor mari, la care efectul e cel-mai mare.
Acordarea de credite fără dobândă sau cu o rată redusă a dobânzii în scopul
procurării instalaţiilor de purificare. Circa 40% din alocaţiile anuale pentru procurarea
instalaţiilor de protecţie a mediului în SUA se stimulează în acest mod. Se efectuează
din contul diferitelor bănci, dar cu garanţiile bugetului de stat.
Politica preţurilor diferenţiate în funcţie de puritatea ecologică a producţiei. Sunt
deja cunoscute preţurile diferenţiate la diferite produse:
la cele alimentare, produse Iară chimicale; la benzina fără plumb;
la cărbunele, ţiţeiul cu un conţinut mai mic al sulfului;
la produsele industriale care conţin mai puţine substanţe cancerigene etc.
Asigurarea ecologică
În conformitate cu legislaţia în vigoare, asigurarea este calificată drept relaţie de ocrotire a
intereselor persoanelor fizice şi juridice în cazul apariţiei unor evenimente prevăzute din timp în
baza fondurilor financiare, create din contul plăţilor de asigurare (Legea cu privire la asigurare).
Asigurarea ecologică este, respectiv, o formă a asigurării, orientată spre protecţia intereselor
ecologice ale persoanelor fizice şi juridice în cazul apariţiei fenomenelor ecologice negative.
Până la momentul actual, în Republica Moldova nu există baza legislativă specială în acest
domeniu. A fost elaborat doar un proiect de lege (cu privire la asigurarea ecologică), care va fi
promovat în Parlament în anul 2000. Este preconizată asigurarea atât benevolă, cât şi obligatorie
a întreprinderilor. Asigurarea obligatorie a întreprinderilor se prevede pentru cele care prezintă
un risc ecologic deosebit, iar lista lor urmează a fi elaborată de Ministerul Mediului, în comun cu
Departamentul Protecţie Civilă şi Situaţii Excepţionale.
Esenţa, structura acestei legi pot fi expuse în forma următoare:
BIBLIOGRAFIE
1. Așevschi V., Dudnicenco T., Roșcovan D., ”Ecologie și Protecția Mediului cu elemente de
lucrări practice în laborator și pe teren”, (Suport didactic); Chișinău 2007, ULIM.
2. Anuarul IES – 2010 ”Protecția Mediuliui în Republica Moldova”, Chișinău 2011.
3. Starea Mediului în Republica Moldova – Raport Național 2007 – 2010; Chișinău 2011.
4. Ungureanu D., - „ Eliminarea nutriţiilor din apele uzate la staţiile de epurare din localitaţile
canalizate.” , Chişinău, Editura Bons Offices, 2005.
5. Minea E.M., ”Protecția Mediului” – (Suport de curs), Cluj-Napoca 2010.
6. Bacal P., ”Gestiunea Protecției Mediului Înconjurător în Republica Moldova”, Edit.
ASEM, Chișinău, 2010.
7. Cupșa D., ”Ecologia – Note de Curs”, Oradea, 2006.