ONU şi menţinerea păcii.Misiuni de pace sub egida ONU
Introducere…………………………………………………………………………….
CAPITOLUL 1
ACŢIUNI ŞI EFICACITATE A ONU ÎN GESTIONAREA PĂCII
1.1 Rolul Consiliului de Securitate in mentinerea pacii si securitatii internationale...........................
1.2 Căştile Albastre-operatiunile de menţinere a păcii ……………………
CAPITOLUL 2
CONSTITUIREA ŞI APARIŢIA NAŢIUNILOR FOSTE COLONII ŞI ROLUL LOR ÎN ONU
2.1 Realităţile coloniale şi prevederile anacronice ale Cartei O.N.U …………
2.2 Creşterea luptei de eliberare naţională a popoarelor coloniale…………
2.3 Adoptarea Declaraţiei cu privire la acordarea independenţei ţărilor şi popoarelor coloniale……
2.4 Sprijinirea luptelor de eliberare naţională în vederea abolirii complete şi definitive a colonialismului……..
2.5 Finalizarea procesului de decolonizare şi luptă pentru eradicarea discriminării rasiale…
CAPITOLUL 3
ROLUL SUA ÎN GESTIONAREA CRIZELOR DIN IRAK
3.1………………………………………………………………….
3.2…………………………………………………………………..
CONCLUZII
BIBLIOGRAFIE
INTRODUCERE
Pentru lucrarea de licenţă am ales ca temă ,,ONU şi menţinerea păcii.Misiuni de pace sub egida
ONU’’ fiind o temă mult discutată la nivel mondial.Lucrarea prezintă 3 capitole,fiecare prezentând
problem de maximă importanţă cu titlul ales.
Astfel,primul capitol denumit ,, ACŢIUNI ŞI EFICACITATE A ONU ÎN GESTIONAREA PĂCII’’ tratează
CAPITOLUL 1
ACŢIUNI ŞI EFICACITATE A ONU ÎN GESTIONAREA PĂCII
1.1. Menţinerea păcii şi securităţii internaţionale
Menţinerea păcii şi securităţii internaţionale este scopul principal al organizaţiei.Toate
organele O.N.U sunt chemate să contribuie la asigurarea păcii şi securităţii internaţionale.Dintre ele,în
special două au un rol deosebit în acest domeniu:Adunarea Generală şi Consiliul de Securitate.
Adunarea Generală este chemată să examineze principiile generale de cooperare a statelor în
menţinerea păcii şi să discute chestiunile privind pacea lumii.Ea poate face recomandări cu privire la
menţinerea păcii şi securităţii internaţionale.Adunarea Generală nu adoptă măsuri concrete şi practice
în acest domeniu.
În asigurarea legalităţii şi ordinii internaţionale,un rol deosebit îi revine Consiliului de
Securitate al O.N.U,care este competent nu numai să adopte măsurile necesare pentru menţinerea păcii
sau restabilirea ei,ci şi sa dispună măsuri de constrângere împotriva celor care se fac vinovaţi de
încălcarea păcii şi securităţii internaţionale.
Consiliul de Securitate poate aplica măsuri de constrângere care nu se bazează pe folosirea
forţei,cum este embargoul faţă de statul vinovat.De asemenea,Consiliul de Securitate poate să trimită
misiuni de observatori în zonele de conflict sau să ceară Secretariatului General să întreprindă acţiuni
de bune oficii sau de mediaţiune între părţile aflate în diferend.El poate trimite şi comisii de anchetă
pentru stabilirea cauzelor conflictelor.
Consiliul de Securitate poate să adopte hotărâri privind aplicarea unor măsuri de constrângere
bazate pe folosirea forţelor armate ale statelor membre O.N.U.Forţele militare ale O.N.U,instituite prin
rezoluţii ale Consiliului de Securitate,execută cu precădere aşa numitele operaţiuni pentru menţinerea
păcii(peace-keeping),intervenind în zona tampon abia dupa ce se realizează un accord de încetare a
focului între părţile beligerante.Din punct de vedere juridic,operaţiunile de menţinere a păcii ale O.N.U
se caracterizează prin următoarele:
- ele au un caracter consensual,deoarece se întemeiază pe consimţământul tuturor statelor
interesate.
- operaţiunile de menţinere a păcii desfăşurate de O.N.U,au în principiu un caaracter
necoercitiv,în sensul că nici una din părţile în conflict nu este declarată de Consiliul de
Securitate ca agresor şi ca atare,nu se întreprind împotriva ei operaţiuni militare ale
O.N.U.
- operaţiunile de menţinere a păcii ale O.N.U au un carecter conservator,în ce priveşte
situaţia creată prin hotărârea Consiliului de Securitate cu privire la încetarea ostilităţilor.
- operaţiunile de menţinere a păcii iniţiate de O.N.U se combină de regulă,cu acţiuni
umanitare,desfăşurate cu participarea de personal civil şu cu implicarea unor organizaţii
neguvernamentale.
Între anii 1948 şi 1987,O.N.U a iniţiat 13 operaţiuni de menţinere a păcii1,dar după 1988
numărul operaţiunilor de menţinere a păcii iniţiate de organizaţie s-a triplat2.Explicaţia trebuie căutată
în numărul mare de conflicte declanşate în diverse zone de pe glob,conflicte care s-au înmulţit
alarmant în anii din urmă3.
Rapiditatea cu care s-au succedat crizele şi conflictele locale,mai ales după încheierea
războiului Rece,a demonstrate că O.N.U se află practic în imposibilitate de a acţiona
singură,organizaţia neavând capacitatea de a mobiliza resursele necesare desfăşurării unor operaţiuni
de anvergură.Aşa a apărut conceptual coaliţiei multinaţionale constituită pe bază de
voluntariat,justificate de considerente umanitare şi autorizată de către Consiliul de Securitate al
O.N.U,concept care a devenit operaţional în timpul razbouiului din Golf şi s-a impus apoi ca ‘’raspuns
1 B. Boutros-Ghali, Rapport sur l’activite de l’Organisation de la quarante-sixieme a la quarante-septieme session de l’Ansemble generale,Nations Unies,New York,1992,p.7.2Până în anul 1995,statisticile semnalau 35 de asemenea operaţiuni.A se vedea Ph Moreau Defarges,op.cât.,p.24-25. Numai în Africa,în perioada dintre războiul din Golf şi criza din Kosovo,Naţiunile Unite au fost implicate în 14 conflicte,majoritatea fiind conflicte interstatale.A se vedea J. Mayall,op.cât.,p.893 Adevărul,nr 2585,joi,27 decembrie,2001,p.13
standard’’ la crizele majore,care reprezintă o ameninţare la adresa păcii şi securităţi internaţionale4.
O altă direcţie importantă a activităţii O.N.U este preocuparea ei în domeniul reglementării
cursei înarmărilor şi a măsurilor de dezarmare a statelor. O.N.U are o responsabilitate specială în acest
domeniu. Încă din anul 1946, Adunarea Generală a organizaţiei a adoptat o rezoluţie prin care
recomandă statelor membre să elimine din dotarea lor armele nucleare şi celelalte arme de distrugere în
masă, revenind, de-a lungul timpului, cu alte rezoluţii şi declaraţii în această privinţă şi constituind o
serie de organisme specializate în domeniul dezarmării5.
Ca urmare a activităţii O.N.U. în acest domeniu, au fost adoptate, în decursul deceniilor, mai
multe acte internaţionale referitoare la dezarmarea statelor, cum sunt: Acordul de interzicere a
experienţelor cu arme nucleare în atmosferă, în spaţiul extraatmosferic şi sub apă, din anul 1963;
Tratatul spaţial din anul 1967, care interzice plasarea şi folosirea armelor nucleare şi a altor arme de
distrugere în masă în spaţiul extraatmosferic şi pe corpurile cereşti; Tratatul de neproliferare a armelor
nucleare, din anul 1968; Tratatul de interzicere a amplasării armelor nucleare şi a altor arme de
distrugere în masă pe fundul mărilor şi oceanelor, din anul 1971; Convenţia de interzicere a punerii la
punct, a fabricării şi stocării armelor bacteriologice (biologice) sau toxice şi de distrugere a lor, din
anul 1975; Convenţia pentru eliminarea armei chimice, din anul 1993; Convenţia pentru interzicerea
minelor anti-persoana, din 1997 etc. Aceste din urmă convenţii sunt primele tratate internaţionale
adoptate sub egida O.N.U., care prevăd măsuri reale de dezarmare parţială a statelor, prin faptul că ele
stipulează obligaţia pentru state de a distruge şi opri producţia unor tipuri de arme.
Adunarea Generală a O.N.U. a avut sesiuni extraordinare consacrate problematicii
dezarmării statelor şi a proclamat două decenii ale dezarmării (1971-1980 şi 1981-1990).
Pe baza actelor internaţionale cu privire la dezarmarea statelor adoptate sub egida O.N.U.
sau în afara ei, a apărut şi se dezvoltă un principiu nou al dreptului internaţional - principiul
dezarmării, ca şi o parte nouă a acestui drept - dreptul internaţional al dezarmării6.
4 J. Mayall,op.cit.,p.104.5 G. Hantjissalatas, op.cit., p.90 6 M. I. Niciu, op.cit., p. 379-382.
CAPITOLUL 2
CONSTITUIREA ŞI APARIŢIA NAŢIUNILOR FOSTE COLONII ŞI ROLUL LOR ÎN ONU
2.1 Realităţile coloniale şi prevederile anacronice ale Cartei O.N.U.
Imperiul colonial al imperialismului a fost clădit în urma războaielor de cucerire care a adus la
zdrobirea,începând cu sec al XV-lea,a unor civilizaţii întregi,popoare,iar apoi naţiuni.În pământul
Africii,al Asiei şi Americii Latine zac milioanele de cadavre de bărbate şi de femei morţi de
epuizare,de foamete şi de lovituri în urma cărora s-au adunat colosale bogaţii în Europa Occidentală,iar
apoi în America de Nord.Masacre,tortură,sclavie stau la baza colonizării şi perpetuării
colonialismului.Sclavii africani au fost debarcaţi cu milioanele pe coastele Americii.
Samora Moises Machel,preşedintele Mozambicului descrie colonialismul astfel: “A fi colonizat
înseamnă să fii proprietatea cuiva,să fii lipsit de libertate,să nu ai dreptul la pământ,înseamnă să fii
străin în propria ta patrie…steagul colonial…înseamnă moarte,înseamnă umilinţă,reprezenta prezenţa
fizică a trupelor străine,pentru a exploata pe autohtoni.Armata,poliţia,poliţia
secretă,legile,tribunalele,şcolile,spitalele-toate serveau minorităţii străine.Iar nouă ne revenea sarcina
de a produce analfabeţi,să facem din noi ignoranţi.Steagul colonialismului înseamnă a semăna
moarte,a planifica moartea,subdezvoltarea,a dezvolta înapoierea,a o extinde pentru a permite
exploatarea omului de către om.Zilnic coloniştii masacrau,reprimau,pe cine ar fi îndrăznit,pe cine ar fi
avut curajul să vorbească de libertate7”.
Carta O.N.U. şi eradicarea colonialismului-in nici o sferă de activitate a Naţiunilor Unite nu
există o discrepanţă mai mare ca în domeniul decolonizării între viziunea Cartei O.N.U. şi cerinţele
lumii contemporane.Din cele 19 capitole are Cartei,trei sunt dedicate sistemului de dominaţie de către
puterile colonialist a ţărilor coloniale:
- capitolul Declaraţia privind teritoriile care nu se autoguvernează.
-capitolul XII-Sistemul Internaţional de Tutelă.
-capitolul XIII-Consiliul de Tutelă.
7 Samora Moises Machel,Cuvântare la Mitingul prieteniei romano-mozambice, ’’Scinteia’’,17 septembrie 1980.
Carta Naţiunilor Unite ’’cuprinde formulări în care se porneşte de la acceptarea şi
recunoaşterea de fapt a drepturilor unor ţări de a domina pe altele,de a avea colonii şi de a ţine sub
tutelă popoare şi teritoriile acestora8’’,aşadar principiile Cartei referitoare la respectarea independenţei
şi suveranităţii statelor,la egalitatea suverană,la dreptul popoarelor de a dispune de ele însele,la
conlucrarea în cadrul O.N.U. nu se aplicau şi popoarelor colonial.Aceste popoare,considerate de către
însăşi Carta O.N.U. că nu se pot guverna singure,erau consacrate dominaţiei coloniale.La sfârşitul
celui de-Al Doilea Război Mondial ţările colonial,dependenţe şi semicoloniale cuprindeau 60% din
teritoriu şi 63% din populaţia globului.Potrivit Cartei,teritoriile supuse dominaţiei străine au fost
împărţite în trei categorii distincte:coloniile propriu-zise,teritoriile sub tutelă şi zonele strategice aflate
sun tutelă.Marea masă o formau teritoriile colonial,care cuprindeau aproape o pătrime din omenire.
Tocmai aceste spaţii vaste ale globului se referă Declaraţia cuprinsă în Carta privind teritoriile
care nu se autoguvernează.Potrivit Declaraţiei,puterile coloniale au’’ răspunderea de a dezvolta
capacitatea teritoriilor coloniale de a se autoguverna,de a ţine seamă în modul cuvenit de năzuinţele
politice ale acestor popoare şi de a le ajuta în dezvoltarea progresivă a instituţiilor lor politice
libere,potrivit cu condiţiile specific fiecărui teritoriu şi popoarelor sale şi cu gradul lor diferit de
dezvoltare’’In mod concret însă metropolele se angajează numai ’’de a transmite regulat spre
informare Secretariatului General,sub rezerva limitărilor pe care le-ar putea impune exigenţele de
securitate şi altele de natură tehnică privind relaţiile economice,sociale şi de învăţământ din teritoriie
de care răspund…’’Cu alte cuvinte,ele se limitează numai la acţiuni de informare şi acestea numai în
condiţiile în care puterile colonialiste nu considerau că asemenea informări nu aduc prejudicii aşa-
numitelor exigenţe de securitate sau nu includeau în regulamentele lor coloniale interzicerea
transmiterii de informaţii.Nu se prevede în nici un fel dreptul popoarelor coloniale la
autodeterminare,de a-şi hotărî singure soarta,de a se dezvolta în condiţii de independentă şi
suveranitate naţională.
Ultimul articol al Cartei prevede ca membrii naţiunilor Unite recunosc,de asemenea,că politica
lor faţă de teritoriile cărora se aplică acest capitol,ca şi faţă de teritoriile lor metropolitan,trebuie să se
întemeieze pe principiul general al bunei vecinătăţi,în domeniile social,economic şi comercial,ţinând
seama,în mod cuvenit de interesele şi bunăstarea restului lumii.
Totodată,aşa cum puterile colonialist învingătoare în primul război mondial,au preluat coloniile
Germaniei în Imperiului Otoman,după cel de-al doilea război mondial statele colonialiste învinse au
8 Contribuţii ale României la soluţionarea marilor problem ale lumii contemporane,Editura politică,Bucureşti,p 41.
trebuit să cedeze teritoriile lor coloniale,care au fost transferate metropolelor învingătoare în cadrul
aşa-numitului Sistem de Tutelă.
Dintre raţiunile fundamentale ale sistemului de tutelă prevăzut în Carta,pe prim plan este pus
obiectivul ’’de a întări pacea şi securitatea internaţională.Sistemul de dominaţie al tutelei este
interpretat ca un sistem îndreptat spre întărirea păcii şi securităţii internaţionale.Sub pretextul că lupta
de eliberare naţională periclita pacea şi securitatea internaţionala,ţările colonialiste au purtat adevărate
războaie de represiune sângeroasă împotriva popoarelor ridicate la luptă pentru eliberare.S-a susţinut
că ’’dreptul la autodeterminare nu este un drept absolut…El trebuie să fie exercitat într-o formă
compatibilă cu menţinerea păcii şi securităţii internaţionale9’’.
Totodată,puterile administrative sunt obligate să prezinte rapoarte anuale privind ’’progresul
locuitorilor din fiecare teritoriu sub tutelă în domeniile politic,economic,social şi al educaţiei.Aceste
rapoarte au fost însă o formalitate şi mai mult decât atât,un mijloc de a ascunde atrocităţile,exploatarea
şi jaful din teritoriile respective,de a amâna şi împiedica acordarea independenţei acestor
popoare.Pentru urmărirea modului în care se aplică sistemul de tutelă prin Cartă a fost creat Consiliul
de Tutelă.
În sistemul de tutelă n-au fost incluse decât 11 teritorii:7 teritorii în Africa-Togoland sub
administraţie engleză şi Togoland sub administraţie franceză,Camerunul sub administraţie engleză şi
Camerunul sub administraţie franceză,Ruanda-Burundi sub administraţie belgiană.Somaliland sub
administraţie italiană,Tanganika sub administraţie britanică;precum şi 4 teritorii în Oceanul Pacific-
Insulele din Oceanul Pacific,sub administraţie S.U.A.,Nauru sub administraţie australiană,Noua
Guinee sub administraţie australiană şi Samoa de Vest sub administraţia Noii Zeelande.
În legătură cu aceasta,trebuie remarcat că în acest sistem au fost incluse numai teritoriile luate de
la puterile colonialist învinse şi în parte teritoriile aflate sub mandatul Ligii Naţiunilor.Republica
Africa de Sud,după cum se va vedea a refuzat să se supună prevederilor Cartei în ceea ce priveşte
transferarea sub tutela O.N.U. a Africii de Sud-Vest,pe care o primise sub mandate din partea Ligii
Naţiunilor.De asemenea nici un teritoriu colonial nu a fost pus,în mod voluntar sub sistemul de tutelă
de către puterile colonialist.Astfel,în acest sistem şi-a găsit o aplicare cu totul restrânsă,cuprinzând o
proporţie infimă faţă de colonii:20 de milioane de locuitori din cele 600 de milioane aflaţi sub
dominaţia colonială.
O categorie aparte au format-o teritoriile sub tutelă declarate unilateral ’’zone strategice’’.Acestea
au fost scoase de sub competenta Consiliului de Tutelă,precum şi a Adunării Generale.S-a prevăzut că
9 Proposals Made by the Commission on Human Rights,April 1954.ESCOR,XVIII,Suppl. 7(E/2573 sau E/CN 4/705),p.35
puterea administranta să ţină legătura numai cu Consiliul de Securitate,unde are drept de veto.Ca
atare,practice,aceste teritorii au fost scoase de sub însăşi autoritatea O.N.U.În acest sistem au fost
incluse Insulele din Oceanul Pacific sub tutelă americană.Coloniile-tertoriile care nu se guvernează
singure şi teritoriile sub tutelă erau astfel împărţite de Australia,Belgia,Danemarca.Franţa,Italia,Marea
Britanie,Olanda şi Statele Unite.
2.2 Creşterea luptei de eliberare naţională a popoarelor coloniale
Începuturile decolonizării poate spune că procesul decolonizării în primii 15 ani de după război s-
a desfăşurat în afară O.N.U. şi chiar în pofida sa.Totodată,pe măsură ce noile state au dobândit o
pondere sporită la O.N.U.,organizaţia a început să scrie una din cele mai frumoase file ale analelor
sale-fila care descrie contribuţia Naţiunilor Unite la efortul de eliberare a popoarelor de sub jugul
colonial,la realizarea procesului de creare pe ruinele imperiului colonial al imperialismului de state
independente şi suverane,egale în drepturi cu toate celelalte state.
În acest efort,activitatea O.N.U. se poate împărţi în două etape:până în anul 1960,anul adoptării
Declaraţiei cu privire la acordarea independenţei ţărilor şi popoarelor coloniale,când sfera acestei
activităţi a fost mai restrânsă şi după 1960,când decolonizarea ocupă un loc mai primordial în cadrul
lucrărilor Organizaţiei.
În prima perioadă,ca urmare a raportului de forţe la O.N.U.,Organizaţia nu a fost în măsură să
adopte hotărâri care să vină în sprijinul efectiv al luptei popoarelor colonial pentru independent şi
suveranitate naţională.Puterile colonialist,forţele care se opuneau procesului de eliberare a popoarelor
colonial în scopul perpetuării regimului de exploatare a acestor teritorii mai dispuneau de multe
pârghii,atât în regiunile respective cât şi în cadrul O.N.U.,pentru ca prin represiuni sângeroase,printr-o
politică de ’’divide et empera’’ şi prin manevre tactice să amâne,făcând procesul de decolonizare tot
mai dureros.
În perioada 1946-1951 la O.N.U.,practic,nu s-a pus problema condamnării şi eliminării
colonialismului,a tuturor formelor de discriminare rasială.Nici în deceniul următor nu s-au întreprins
acţiuni deosebite în această privinţă.Aşa cum au subliniat o serie de observatori politici până în
1960,deşi exista simpatie faţă de lupta popoarelor din colonii,nu au fost suficiente voturi care să
asigure exprimarea practică în rezoluţii a acestei simpatii10.De multe ori nu s-a reuşit nici ca
problemele respective să fie incluse pe ordinea de zi,ceea ce a făcut ca ’’aportul O.N.U. să fie destul de
modest’’11
Chiar asemenea documente adoptate la O.N.U. ca Declaraţie internaţional cu privire la drepturile
omului şi Convenţia referitoare la preîntâmpinarea crimei de genocide şi pedepsirea ei şi care în sine a
avut o semnificaţie pozitivă,nu au cuprins nici un fel de referire la dreptul popoarelor colonial la
autodeterminare.
Hotărârile adoptate de organizaţie în această perioadă au constituit,dacă nu piedici în calea acestei
lupte,numai simple repetări de fraze din Carta O.N.U. cu înţelesuri echivoce,reflectând opoziţia
metropolelor,a votului majoritar în acea vreme la O.N.U. al ţărilor occidentale.“Având o anumită
importanţă pozitivă,hotărârile O.N.U. în această primă etapă a activităţii Organizaţiei au fost în mod
evident insuficiente,ele nu corespundeau sarcinilor majore care stăteau în fata Organizaţiei12’’
Unele progrese au putut fi înregistrate numai în ceea ce priveşte teritoriile sub tutelă.Acordurile de
tutelă pentru cele 11 teritorii au fost încheiate în perioada 1946-1948.Situaţia existentă la O.N.U.
imediat după intrarea în funcţiune a organizaţiei a făcut ca aceste acorduri să nu diferenţieze efectiv de
condiţiile mandatelor din timpul Ligii Naţiunilor.Astfel,ele nu prevedeau o dată precisă şi nici
modalităţile accederii la independent a popoarelor din teritoriile cu acest regim.O excepţie a constituit-
o Acordul la Somalia din 1949,care fixa durata de 10 ani pentru tutelă şi conţinea detalii asupra
organizării politice a teritoriului în vederea independenţei.În acest caz,Adunarea Generală a fost
investită cu o adevărată putere de dispoziţie prin Tratatul de pace cu Italia din 1947.Conţinutul
acordului de tutelă nu mai depindea de acceptarea lui de către autoritatea administrantă,ca în privinţa
celorlalte teritorii supuse acestui regim.
În scopul accelerării procesului de dobândire a independenţei de către teritoriile sub
tutelă,Adunarea Generală a O.N.U. a recomandat autorităţilor administrante să fixeze data la care
fiecare teritoriu trebuia să atingă obiectivul autonomiei sau independenţei şi a stabilit modalităţile
concrete de preluare a puterii de către popoarele din diferite teritorii sub tutelă,cum ar fi:organizarea de
plebiscite,trimiterea la faţa locului a unor comisii internationale. Singurul teritoriu asupra căruia nu s-a
încheiat un acord de tutelă a fost Africa de sud-Vest aflat sub mandatul Uniunii Sud-Africane,deşi
problema respective a figurat pe agenda O.N.U. de la prima sesiune a Adunării Generale.13
10 Colonialism and the United Nations,New York,1964,p. 411 H.K. Jacobson,The United Nations and Colonialism:A tentative Appraisal,in ’’International Organisation’’, 1962,Nr1,p.5512 V. G. Skunaev,op. cit., p.23713 Apartheid and United Nations Collective measures:An analysis,New York,1965;Apartheid in the republic of South Africa,New York,1967; D. Wainhouse, Remmants of the Empire:The United Nationsand the End of Colonialism,New York, 1965
În decembrie 1946,când Adunarea Generală acţiona pentru toate teritoriile sub mandate să fie puse
sub tutelă prevăzută de Carta O.N.U.,Uniunea Sud-Africană a cerut că Africa de Sud-Vest (Namibia)
să fie încorporate în Uniune.Adunarea Generală a O.N.U. a respins această cerere,insistând că Africa
de Sud-Vest ’’sa fie pus sub sistemul internaţional de tutelă.14. Regimul de la Pretoria a refuzat această
cerere, dar nu a îndrăznit să încorporeze în mod oficial în Uniune teritoriul şi la sesiunea a II-a a
Adunării Generale a transmis un raport asupra administrării Africii de Sud-Vest ’’pentru informarea
Naţiunilor Unite’’ şi Adunarea Generală a luat notă de acest raport15. Adunarea a insistat însă că
teritoriul să fie pus sub tutelă, iar la sesiunea a III-a a luat notă de intenţia Uniunii ’’de a continua
administrarea Africii de Sud-Vest în spiritual Mandatului’’ şi a arătat ca propunerile privind
reprezentarea Africii de Sud-Vest în Parlamentul Uniunii ’’nu înseamnă încorporarea sau absorbirea
teritoriului de către Autoritatea Administrantă’’16.
După aceea însă, autorităţile rasiste au încetat să mai transmită şi asemenea rapoarte, trecând la
încorporarea de facto a teritoriului, deşi, prin hotărârea Curţii Internaţionale de Justiţie din 11 iunie
1950 se stabilea obligaţia Africii de Sud de a transmite O.N.U. rapoarte şi petiţii din partea populaţiei
autohtone. Curtea Internaţională de Justiţie remarca astfel că Africa de Sud-Vest se găseşte, din punct
de vedere juridic, sub mandatul internaţional asumat de către Uniunea Africii de Sud în urma primului
război mondial şi că obligaţiile impuse Africii de Sud în conformitate cu acest mandate sunt în
vigoare, iar Adunarea Generală a O.N.U. are prerogative de a urmări modul în care se îndeplineşte
mandatul. Curtea a arătat că Africa de Sud este datoare să se supună prevederilor Cartei Naţiunilor
Unite şiş a treacă Africa de Sud-Vest în sistemul de tutelă O.N.U., încheind un acord corespunzător cu
Adunarea Generală a Organizaţiei.17.
Ca urmare,la sesiunile ulterioare,Adunarea Generală a insistat că Africa de Sud să se conformeze
hotărârilor Curţii Internaţionale de Justiţie.Atât Adunarea Generală cât şi Curtea Internaţională de
Justiţie au respins teza sud-africană că situaţia din Namibia ar fi în afara competenţelor O.N.U.18.
Totuşi, O.N.U. nu a adoptat măsuri efective pentru soluţionarea acestei probleme în concordanţă cu
interesele populaţiei namibiene.În 1957, Adunarea Generală a subliniat necesitatea transferării treptate
a administraţiei asupra acestui teritoriu către ’’autoritatile proprii din teritoriu, a abolirii legilor bazate
pe politica de apartheid şi adoptării altor măsuri îndreptate spre ridicarea bunăstării populaţiei’’19.
Rezoluţii asemănătoare au fost adoptate şi în anii următori.În practică însă, ţările occidentale şi în
special puterile colonialiste au facilitate la O.N.U. politica regimului rasist sud-african, care a extins
14 Rezolutia Adunarii Generale nr 65 (I) din 1946.15 Rezolutia Adunarii Generale nr 141 (II) din 1947.16 Rezolutia Adunarii Generale nr 227 (III) din 194817 ICJ Reports, 1950,p. 12818 Rezolutiile Adunarii Generale nr. 337 (IV) si 338 (IV) din 1949; 449 (V) A si B,din 1050; 570 (VI), din 1951; 749 (VIII) din 1953; 934-943 (X) din 1955.19 Rezolutia Adunarii Generale 1054 (XI) din 26 februarie 1957
practica apartheidului, a interzis organizaţiilor progresiste ale populaţiei băştinaşe, a instaurat un regim
de teroare poliţienească şi practice, a anexat Namibia.
Tot din 1946 se afla pe ordinea de zi a O.N.U. şi problema apartheidului, a politicii rasiale a
regimului de la Pretoria în Africa de Sud. India a adresat o plângere în legătură cu măsurile
administrative adoptate de guvernul sud-african împotriva populaţiei de origine indiană din această
ţară. Apoi a fost ridicată direct problema apartheidului. Astfel, în 1952 pe agenda Adunării Generale a
fost inclusă ’’Problema conflictului rasial din Africa de Sud provocată de politica apartheid a
guvernului Uniunii Sud-Africane’’. Africa de Sud a susţinut însă că politica pe care o promovează faţă
de populaţia din Uniune este o problemă ce ţine de competenţa sa naţională şi că Adunarea Generală a
O.N.U. nu ar fi competenta să se ocupe de această chestiune.Ca atare, în 1955 Africa de Sud nu a mai
participat la discuţiile pe această temă.
De remarcat că Adunarea Generală ,cu majoritate pro-occidentala de atunci,a acceptat că politica
apartheid constituie o problemă internă a Africii de Sud şi că O.N.U. nu poate interveni.În ceea ce
priveşte ’’teritoriile care nu se autoguvernează,rolul O.N.U. în această perioadă a fost acela ca,prin
dezbaterea cererilor de includere în ordinea de zi a unor probleme de decolonizare,în Adunarea
Generală sau în Consiliul de Securitate,să atragă atenţia opiniei publice asupra situaţiei grave pe care o
reprezintă colonialismul,să trezească speranţe în rândul popoarelor asuprite,că lupta lor se bucură de
solidaritatea celorlalte popoare.
În acea perioadă, la O.N.U. s-a dezbătut, spre exemplu, problema indoneziană. Independenţa
acestei colonii olandeze fusese proclamată încă din anul 1945, ca rezultat al împotrivirii poporului
indonezian şi al înfrângerii militarismului japonez, însă forţele colonialist olandeze au încercat să
readucă rânduielile coloniale. Deşi Consiliul de Securitate adoptase o serie de rezoluţii în sprijinul
poporului indonezian, principiul independenţei Indoneziei a fost recunoscut şi susţinut numai după 3
ani, la 28 ianuarie 1949.De altfel, independenţa ţării a fost recunoscută în acelaşi an de către însăşi
Olanda.
De asemenea, problema Marocului şi cea a Tunisiei au fost aduse în faţa O.N.U. în anul 1951 şi
respectiv în 1952, la iniţiativa unor ţări din Asia şi Africa. Ţările afro-asiatice au cerut ca Organizaţia
să sprijine voinţa de a obţine independenţa a mişcării de eliberare din teritoriile respective, care în
Maroc se transformase în luptă armată.’’Maşina de vot’’ occidentală n-a permis însă nici înscrierea pe
ordinea de zi a Consiliului de Securitate a acestei probleme. N-a întrunit sprijinul necesar nici cererea
de convocare a unei sesiuni speciale a Adunării Generale în problema tunisiană.La următoarea sesiune
ordinară, în 1952, Adunarea Generală a adoptat două rezoluţii prin care s-a pronunţat pentru tratative
între Franţa şi autorităţile din Maroc şi Tunisia, însă nu pe baza recunoaşterii principiului
independenţei popoarelor marocan şi tunisian, ci ’’in scopul dezvoltării unor instituţii politice libere
ale poporului marocan” şi respective ’’in scopul realizării autoguvernării ’’ populaţiei din Tunisia20.
Alte măsuri nu s-au putut lua în nici unul din cele două organisme până ce popoarele n-au reuşit prin
forţe proprii să-şi cucerească independenta în 1956 şi să devină state cu drepturi egale în O.N.U.
Puterilor colonialiste le era tot mai greu în colonii, ca şi la O.N.U. În Tanganyika, unde Anglia a
încercat să instaureze un organ legislativ pe baze ’’egale’’ între minoritatea albă şi majoritatea
copleşitoare a populaţiei de culoare, s-a reuşit să se impună un organ cu preponderenţa populaţiei de
culoare.De asemenea, în fostul Togo francez, deşi primul plebiscit, organizat de administraţia colonială
în 1956, a oferit rezultatele dorite de puterea colonialistă privind menţinerea teritoriului în cadrul
imperiului francez, ulterior însă, au fost organizate alegeri sub supravegherea O.N.U. care au dus la
independenţa Togo.Ca urmare, se poate spune că în primii ani de existentă a O.N.U. procesul de
eliberare a popoarelor coloniale a avut loc în afara organizaţiei.
20 Rezolutiile Aduarii Generale nr 612 (VII), din 19 decembrie 1952 si 611 (VII),din 17 decembrie 1952.