Download - PM - Suport Curs as 2012-2013
PSIHOLOGIE MEDICALA
Suport de Curs
Lect. Univ. Dr. Ligiana Petre
* Nota. Acest suport de curs a fost redactat cu scopul de a prezenta repere teoretice pentru
fixarea cunostintelor diseminate in cadrul cursurilor si pentru a ajuta studentul sa se
orienteze in studiul individual. Materialul prezentat în continuare este o prezentare
schematică a conţinutului şi tematicilor abordate la cursuri si seminarii. Parcurgerea
acestui suport de curs este necesara, dar nu suficienta pentru cunoasterea tematicii,
metodologiei si interventiilor specifice psihologiei medicale si, implicit, nu este suficient
pentru promovarea examenelor de verificare. Studentul este incurajat sa frecventeze
cursurile si seminariile si sa consulte bibliografia recomandata pentru o perspectiva
comprehensiva si rezultate optime.
SEMESTRUL 1
2
Curs 1. PSIHOLOGIA MEDICALA.
Definitie
Psihologie medicala vs. Psihologie clinica.
Domenii de competenta
Domenii aplicative ale psihologiei medicale
Obiectivele si specificul psihologiei medicale.
Fundamentele si evolutia teoretica si experimentala a psihologiei medicale.
DEFINITIE
Psihologia medicala Psihologia aplicata in psihopatologie, focusata pe evaluarea
psihodiagnostica, interventia psihologica clinica, studierea si tratarea tulburarilor
psihologice, afectiv-emotionale si psihocomportamentale .
Cum?
Folosirea metodei clinice – a teoriilor si instrumentelor psihodiagnostice clinice pentru
identificarea, decriptarea, prevenirea, ameliorarea si tratarea disfunctionalitatilor la nivel
intelectual, comportamental, emotional, psihosocial al functionarii umane.
Colegiului Psihologilor din Romania apreciaza ca psihologia clinică este ştiinţa care
studiază factorii psihologici implicaţi în starea de sănătate şi de boală. Aşadar, psihologia
clinică este focalizată (1) atât pe aspectele de promovare a sănătăţii şi prevenţie a
patologiei (pentru clienţi) (2) cât şi asupra aspectelor de tratament psihologic al
tulburărilor care implică în etiopatogeneză mecanisme psihologice (pentru pacienţi) (APA;
David, 2006), (www.copsi.ro).
În domeniul psihologiei clinice psihologul poate avea următoarele atestări:
(1) psiholog atestat în psihologie clinică;
(2) psiholog atestat în consiliere psihologică;
(3) psiholog atestat în psihoterapie.
3
PSIHOLOGIA MEDICALA VS. PSIHOLOGIA CLINICA
Sintagmele “psihologie medicala” si “psihologie clinica” desemneaza domenii relativ
similare, prima axandu-se pe rolul medicului si a echipei pluridisciplinare medicale fata de
boala si bolnav, cu impact in atitudinea, abordarea, viziunea asupra sanatatii si a bolii.
Psihologia clinica poate fi considerata ca un subdomeniu al psihologiei medicale, amabele
utilizand metoda clinica ca modalitate de evaluare psihodiagnostica si interventie
psihologica.
In realitate, cele 2 sintagme sunt similare sub aspectul preocuparilor si interventiei.
Prof. Harry Leon Grossmann realizeaza urmatoarea diferentiere intre cele doua sintagme:
psihologia medicala ofera intelegerea practica si abilitatile care sunt necesare
profesionistilor din sfera medicala si din cea a sanatatii, iar psihologia clinica ofera bazele
teoretice.
Psihologia Clinica Psihologia Medicala
psiholog medic, asistenta, personal din sanatate
studiul psihologiei umane aplicarea cunostintelor psihologice
metode stiintifice atitudine si abilitati practice
intelegere, comunicare, diagnostic, tratament medicamentos si psihoterapie
psihoterapie
DOMENII DE COMPETENTA
DOMENII APLICATIVE ALE PSIHOLOGIEI MEDICALE
4
Psiholog clinician
Psiholog clinician
SCOLI, UNIVERSITATISCOLI, UNIVERSITATI
SPITALE, CLINICI PRIVATESPITALE, CLINICI PRIVATE INSTITUTII PUBLICE, ONGINSTITUTII PUBLICE, ONG
CERCETARECERCETARE
OBIECTIVE ALE PSIHOLOGIEI MEDICALE
1. EVALUAREA SI INTERVENTIA CLINICA CU SCOPUL PREVENIRII, REMITERII UNOR
TULBURARI PSIHICE, PSIHOSOMATICE SI DEZADAPTATIVE
2. ASIGURAREA DE SUPORT, GHIDARE REZOLUTIVA SI CATALIZA A STRATEGIILOR
CREATIV-ADAPTATIVE ALE PACIENTILOR PENTRU A GESTIONA PROBLEMELE
PERSONALE (EMOTIONALE, COGNITIVE SI COMPORTAMENTALE) SI RELATIONALE
(INTERPERSONALE) CU IMPACT INDIVIDUAL, FAMILIAL SI SOCIOPROFESIONAL
DEOZORGANIZATOR.
Fundamentele si evolutia teoretica si experimentala a psihologiei medicale
5
6
DE REFLECTAT:
De ce credeti ca psihologia clinica este atat de populara?
In fel considerati ca etapele de formare in psihologia clinica contribuie la evolutia
psihologului clinician? Ce propuneri aveti in acest sens?
De ce anume credeti ca in Evul Mediu intelegerea functionarii psihicului si a mintii a
inregistrat o stagnare si chiar o regresie?
Surse bibliografice:
www.apa.org
G. Ionescu – Tratat de Psihologie Medicala si Psihoterapie, Bucuresti, 1999;
Thomas G. Plante – Contemporary Clinical Psychology, 2nd ed., John Wiley & Sons, Inc,
Hoboken, New Jersey, 2005.
7
CURS 2. Psihologul cu competenta in psihologia clinica si medicala ca persoana si
“prezenta terapeutica”
Indicatori de eficienta
Funcţiile psihologului în domeniul clinic si medical
Relatia psihologica
Capcane in practica psihologica clinica
Indicatori de eficienta (G. Corey)
Identitatea
Respect si autoapreciere
Cunoasterea si gestionarea adecvata a puterii personale
Flexibilitate
Extinderea cunostintelor de sine si de altii
Dispusi si capabili sa tolereze ambiguitatea
Isi dezvolta un stil propriu de consiliere sau terapeutic
Pot experimenta si cunoaste lumea clientului ( pacientului)
Se simt “vii” si alegerile lor sunt orientate spre viata
Sunt autentici, sinceri si onesti
Au simtul umorului
Fac greseli si sunt dispusi sa le admita
In general traiesc in prezent
Sunt capabili sa se “reinventeze”
Fac alegeri, optiuni care le modeleaza viata
Se implica profund in munca lor si extrag din ea sensuri noi
8
Sunt interesati de bunastarea altora
Apreciaza influenta culturii.
Funcţiile psihologului în domeniul clinic si medical sunt ( atestate de Colegiul
Psihologilor din Romania):
Psihodiagnostic şi evaluare clinică (se evaluezază atât tabloul
clinic/mecanismele etiopatogenetice psihologice cât şi stările de
sănătate/mecanismele de sanogeneză);
Intervenţie psihologică (atât pentru promovarea sănătăţii şi dezvoltare
personală cât şi pentru tratamentul tulburărilor psihice şi/sau a celor care
implică în etiopatogeneză mecanisme psihologice);
Cercetare;
Educaţie şi formare profesională.
Funcţiile psihologului care se pretează coordonării prin ghiduri clinice sunt: (1)
psihodiagnosticul şi evaluarea clinică şi (2) intervenţia psihologică. Aspectele de cercetare
şi educaţie sunt reglementate prin Codul deontologic al profesiei de psiholog cu drept de
liberă practică şi prin Procedurile de atestare, acreditare şi certificare ale Comisiei de
Psihologie Clinică şi Psihoterapie din Cadrul Colegiului Psihologilor din România (CPR)
(www.copsi.ro).
Psihodiagnostic şi evaluare clinică
Psihodiagnosticul se referă la cunoaşterea factorilor psihologici ai subiectului uman,
cu relevanţă pentru diverse activităţi. Psihodiagnosticul clinic vizează cunoaşterea
factorilor psihologici cu relevanţă pentru sănătate şi boală. Cunoaşterea acestor factori
9
psihologici se realizează prin procesul de evaluare clinică în care se utilizează metode
diverse precum, testarea psihologică, interviu clinic etc.
Componentele psihologice evaluate clinic pot include:
aspecte afective;
aspecte cognitive;
aspecte comportamentale;
aspecte psihofiziologice;
aspecte de personalitate;
aspecte relaţionale.
Activităţile specifice de psihodiagnostic şi evaluare clinică, bazate pe evaluarea
componentelor descrise mai sus, se referă la:
investigarea şi psihodiagnosticul tulburărilor psihice şi a altor condiţii de
patologie care implică în etiopatogeneză mecanisme psihologice, în limitele
competenţei psihologului;
evaluarea psihologică a stării de sănătate psihică ca prerechizită pentru
desfăşurarea unor activităţi care presupun examinare psihologică (ex.
testarea profesorilor, a funcţionarilor publici etc.);
evaluare cognitivă şi neuropsihologică;
evaluare comportamentală;
evaluare bio-fiziologică (ex. prin proceduri de bio-feedback);
evaluare subiectiv-emoţională;
evaluarea personalităţii şi a mecanismelor de coping/adaptare/defensive;
evaluarea unor aspecte psihologice specifice cuplului, familiei sau altor
grupuri;
10
evaluarea contextului familial, profesional, social (ex. calitatea vieţii,
funcţionarea socială), economic, cultural în care se manifestă problemele
psihologice;
evaluarea gradului de discernământ al persoanelor, în limitele competenţei
psihologului;
evaluarea dezvoltării psihologice;
alte evaluări în situaţii care implică componente psihologice clinice (ex.
chestionare de interes în consilierea vocaţională etc.).
RELATIA PSIHOLOGICA
PSIHOLOG PACIENT
Cei 2 poli intre care se configureaza dinamic relatia psihologica sunt co-parteneri in actul
psihologic de evaluare si interventie, psihologul oferind sprijin avizat in crearea de catre
client a unor strategii rezolutive, in stimularea optimizarii si adaptarii la realitate.
LOCUL PSIHOLOGULUI IN ECHIPA MULTIDISCIPLINARA
11
SPATIU PSIHOLOGIC TERAPEUTIC
SPATIU PSIHOLOGIC TERAPEUTIC
Lucrul in echipa pluridisciplinara. Efecte:
1. PRODUCTIVITATE
2. Supervizarea si intervizarea in echipa este regula de aur a profesionismului in domeniul
clinic.
3. Familia functioneaza nu doar ca o parte din “problema”, ci ca un co-terapeut ad-hoc,
avand si un rol co - terapeutic, dincolo de beneficiile terapeutice propriu – zise atat la nivel
personal, cat si interpersonal.
4. Competentele bine stabilite in cadrul echipei si respectarea lor previn erorile de
interventie, conectand benefic pentru pacient procesul psiho-socio-medical recuperator
sau integrator (I.Mitrofan).
CAPCANE IN PRACTICA PSIHOLOGICA CLINICA
PERFECTIONISMUL
CUNOASTEREA LIMITELOR
RELATIA CU PACIENTII :
—DIFICILI sau PRETENTIOSI
—TACUTI
—NEIMPLICATI
REZULTATE LENTE
AUTOAMAGIREA
RATACIREA PRINTRE PROBLEMELE PACIENTILOR
EPUIZAREA PROFESIONALA
Resurse bibliografice
Iolanda Mitrofan – Psihoterapie ( Repere Teoretice, Metodologice si Aplicative), Ed. Sper,
Bucuresti, 2008;
12
G. Ionescu – Tratat de Psihologie Medicala si Psihoterapie, Bucuresti, 1999;
Thomas G. Plante – Contemporary Clinical Psychology, 2nd ed., John Wiley & Sons, Inc,
Hoboken, New Jersey, 2005.
13
CURS 3. TEORIA SI METODOLOGIA PSIHOLOGIEI MEDICALE
Caracteristici generale.
Metoda clinica: studiul de caz, observatia clinica, consultatia.
Teste si scale clinice.
Metodele proiective in practica psihologica medicala.
Caracteristici generale
Lagache (1949): abordarea clinica vizeaza “studiul aprofundat al cazurilor individuale”,
“studiul conduitei umane individuale si al conditiilor sale” (gandire, maturizare, conditii
fiziologice si patologice, istoria vietii), adica studiul persoanei totale “in situatie”.
Abordarea clinica vizeaza toate aspectele individuale, de la date organice la date de natura
psihosociala, fiind o abordare holista a conduitelor normale si patologice.
Metoda clinica se deosebeste de metoda experimentala care are ca scop explicit sau implicit
pe cel de a face generalizari. Metoda clinica are un scop practic: realizarea unei evaluari
psihologice in urma careia se va stabili un psihodiagnostic insotit de un plan de interventie
psihologica sau prescriptie terapeutica.
Pornind de la consideratiile lui Lagache, miezul psihologiei clinice este reprezentat de
“studiul de caz”: intalnirea unui subiect singular, constituit de o istorie specifica si perceput
in totalitatea sa (tulburarile sunt raportate al tot ceea ce este, iar intregul situatiei este luat
in calcul in intalnirea cu acesta), refuz al obiectivismului, sensibilitate la istorie, importanta
a relatiei observator-observat, transferul…(...). Studiul de caz pe diferite metode
(consultatie, observare, teste), care pot fi folosite si izolat in anumite situatii, dar a caror
14
utilizare ramane conforma principiilor metodei clinice.” (Michele Montreuil, Jack Doron,
coord., 2009)
Metoda clinica
Definitie: Ansamblul tehnicilor utilizate in cadrul practicii clinicienilor si “demersul clinic”
centrat pe individualitate, singularitate si implicare, care permit descoperirea originii si
semnificatiei conflictelor si conduitelor fiintei umane. ( Ionescu, S., 2009)
Instrumentele metodei clinice:
Sanzana ( 1997):
1. observare
2. masurarea sau dimensionalizarea trasaturilor
3. relatia psiholog clinician – subiect (tipul acesteia).
Pedinielli (1994):
1. Consultatia ca instrument principal al psihologului clinician
2. Testele si scalele
3. Observatia clinica
4. Productiile grafice ( desene, jurnale intime, etc)
5. Studiul de caz.
Studiul de caz ilustreaza o constructie a clinicianului structurata pe recoltarea,
prelucrarea, analiza si interpretarea informatiilor provenite de la pacient. Cu alte cuvinte,
“persoana vorbeste despre ea insasi instituindu-se ca subiect al propriului sau discurs”
(Michele Montreuil, Jack Doron, coord., 2009).
15
Studiul de caz se axeaza initial pe comportamentul verbal si nonverbal al pacientului in
cadrul discursului acestuia, pe modul in care subiectul vorbeste despre sine insusi. Studiul
de caz nu este un monolog, ci efectul intalnirii dintre un subiect care prezinta o problema,
vorbeste despre ea si un psiholog care il asculta si va reconstrui aceste elemente sub forma
unei constructii cu sens.
Studiul de caz are o serie particularitati ( apud. Jack Doron, Jean-Louis Pedinielli, 2009):
a) Singularitatea se refera la abordarea personalizata a cazului, in unicitatea sa. A
considera un caz singular inseamna a fi atent la particularitatile sale specifice, un caz
devenind singular prin abordarea, decriptarea si interpretarea de catre clinician
astfel incat acesta va surprinda si sa evidentieze tot ceea ce este particular, specific
pacientului, ceea ce iese cumva din sfera “normalului”. De exemplu, la un subiect cu
boala somatica, singularitatea implica centrarea clinicianului pe teoriile personale
ale bolnavului, mecanismele psihologice inconstiente reflectate in discursul
acestuia, principiile, asteptarile, convingerile, “miturile” legate de aparitia si
dezvoltarea simptomelor, tratament, recuperare, vindecare.
b) Totalitatea se refera la abordarea pacientului ca o unitate indivizibila aflata in
contact permanent cu exteriorul ( persoane, relatii, situatii, evenimente). Ca urmare,
simptomatologia pacientului (reprezentarile despre boala, conflictele psihologice
asociate simptomelor somatice, etc) trebuie acordata si interpretata in contextul
personal si social al persoanei. Altfel spus, orice simptom trebuie interpretat ca o
piesa din puzzle-ul reprezentat de prezentul, trecutul, viitorul pacientului,
materializate in emotii, cognitii, comportamente, expectatii, aspiratii, conflicte,
reusite, esecuri, etc. Intelegerea simptomatologiei clinice se realizeaza in lumina
istoriei de viata a pacientului, in care simptomul detine un rol particular de
16
intretinere, dezvoltare a manifestarilor clinice, cu anumite efecte si/sau beneficii
secundare in plan psihologic.
c) Istoria: discursul pacientului trebuie pus raport la istoria sa de viata, la trecutul sau
amprentat de anumite evenimente, relatii, persoane, situatii carora le acorda
anumite semnificatii si implicit anumite roluri, constient sau inconstient in aparitia
si dezvoltarea simptomatologiei clinice. Pacientul trebuie sa fie ajutat sa isi
reconstruiasca “prezentul” care include simptomul, asa cum decurge acesta in mod
natural din trecut, developat de amintiri, cautari, semnificatii. Rolul de suport al
psihologul in aceasta reconstructie plina de sens, este semnificativ.
d) Intalnirea implica relatie cu psihologul, care prin “prezenta” psihologica autentica,
reprezinta un catalizator al emotiilor, reprezentarilor, cognitiilor, “prezentei”
pacientului.
CONCLUZIE: Studiul de caz ilustreaza metoda clinica si se poate sprijini pe diverse metode
de culegere a datelor: observatia, interviul, teste psihometrice, teste proiective.
OBSERVATIA CLINICA
Definitie. Observatia clinica reprezinta o metoda stiintifica care consta in inregistrarea
sistematica prin simturi a caracteristicilor, dar si transformarea obiectului studiat (Doron,
Porot 1999).
Observatia nu este un act pasiv. Ea este insotita un comportament reflexiv de clasificare
si sistematizare, avand ca scop intelegerea comportamentului verbal si nonverbal al
pacientului.
Observatia stiintifica are un caracter organizat si sistematizat, centrandu-se pe
anumite ipoteze stabilite de clinician si fiind orientata spre confirmarea sau infirmarea
17
acestora. In acest sens, este nevoie ca psihologul clinician sa delimiteze observatia in
functie de variabilele prezente in formularea ipotezelor sau a intrebarilor sale.
Observatia ca metoda de cercetare vizeaza obtinerea unor date “obiective”, precise,
reproductibile si verificabile, avand ca obiectiv descrierea unui subiect in individualitatea
lui.
Observatia clinica este focusata atat pe descrierea comportamentului verbal si nonverbal al
pacientului si a simptomatologiei clinice prezentata de pacient, cat si pe realizarea unor
operatii de clasificare, sistematizare si regrupare a acestor informatii cu scopul de a le da
un sens in context clinic, psihodiagnostic si psihoterapeutic.
Observatia clinica face parte din metodologia utilizatata in clinica, reprezentand un
instrument calitativ semnificativ in cadrul unor analize clinice diagnostice specifice axate
pe metode de psihodiagnostic si interventie psihologica precum activitatile ludice,
activitatile diagnostice si terapeutice cu suport expresiv creativ - desenul, modelajul, colajul
(S. Ionescu, A. Blanchet, 2009); aceste tehnici sunt utilizate mai ales in evaluarea clinica a
copiilor, unde consultatia clinica este uneori imposibila.
CONSULTATIA
Consultatia reprezinta principalul instrument al psihologului clinician. Aceasta vizeaza
dobandirea de informatii si intelegerea functionarii psihologice a pacientului prin
focalizarea asupra trairilor acestuia, semnificatiei acordate de acesta simptomatologiei,
totul fiind amprentat, influentat, stimulat de relatia stabilita intre psiholog si pacient in
contextul clinic.
Altfel spus, asa cum precizeaza Pedinielli (2009), consultatia este cel mai bun instrument
(Benony si Chahraoui, 1999; Schmid-Kitsikis, 1999) pentru culegerea anumitor informatii
despre suferinta sau dificultatile subiectului prin aducerea unor elemente referitoare la
18
lucrurile cu care s-a confruntat, in mod real sau imaginar, dar si despre pozitia sa fata de
aceste fapte, despre ceea ce asteapta de la psiholog, despre locul pe care i-l acorda. El ofera
si date despre economia psihica, despre organizarea propriilor mecanisme de aparare
evidentiabile in elementele discursului (ex. negarile), in scenele pe care le povesteste (ex.
identificarile) sau chiar in modul in care se adreseaza psihologului (proiectiile).
Informatiile obtinute prin consultatie pot fi intelese si interpretate corect doar prin
raportarea la reperele interioare, specifice ale pacientului.
Algoritmul de desfasurare a unei consultatii depinde de mai multi factori:
a. Obiectivul interviului: diagnostic, terapie, cercetare etc.
b. Modelele teoretice si formarea profesionala a clinicianului
c. Cui apartine initiativa interviului: subiectului, familiei, institutiei
d. Momentul si conditiile in care se desfasoara interviul: consultatie externa sau spital,
context de criza sau nu.
Travaliul profesional al psihologului in cadrul consultatiei clinice se bazeaza pe anumite
principii identificabile la nivelul capacitatii psihologului de a crea o alianta sau relatie
psihologica adecvata in care sa primeasca, sa asculte, sa stimuleze si sa sustina
discursul pacientului.
Principiile consultatiei clinice dupa Pedinielli (2009):
1. ascultare activa
2. „neutralitate binevoitoare”
3. recunoasterea si respectarea solutiei defensive a pacientului
4. recunoasterea de catre psiholog a propriilor reactii emotionale.
TESTELE SI SCALELE CLINICE
19
Sunt utilizate pentru completarea datelor clinice obtinute in cadrul observatiei clinice si
consultatiei in vederea stabilirii profilului psihologic si a psihodiagnosticului clinic.
Testele si scalele reprezinta tehnici standardizate de evaluare psihometrica a fenomelor
psihice care permit psihologului sa compare scorurile obtinute de pacient cu scorurile unui
esantion normativ, prin administrarea de teste psihologice pentru evaluarea factorilor de
personalitate, comportament, a aptitudinilor cognitive, psihosociale, emotional-afective,
etc.
Scopul aplicarii testelor:
– evidentierea unor elemente (aptitudini, procese cognitive, tulburari, organizare a
personalitatii) a caror identificare precisa nu este posibila doar prin consultatie.
– sa furnizeze date valide si obiective, nesupuse subiectivitatii psihologului.
– sa imbogateasca bilantul clinic.
Examinarea psihologica clinica se realizeaza pe trei dimensiuni fundamentale, respectiv
psihodiagnoza personalitatii, psihodiagnoza proceselor si functiilor cognitive si
psihodiagnoza afectivitatii.
Psihodiagnoza personalitatii conduce la stabilirea profilelor de personalitate.
Instrumentele psihodiagnostice utilizate frecvent in clinica sunt atat inventare exhaustive
de personalitate (NEO PI-R), cat si chestionare scurte si rapide (NEO FFI; FF NPQ, EPQ-RS,
IVE) sau forme intermediare (BFQ, BFA). Din punctul de vedere al teoriei pe care se
fundamenteaza, psihodiagnoza personalitatii se realizeaza cu fie cu teste bazate pe teoria
celor cinci factori (ABCD-M, NPQ), fie prin chestionarele clasice (EPQ, FPI).
Psihodiagnoza aptitudinilor cognitive este axata in principal in clinica pe evalurea
memoriei, limbajului, a eficientei intelectuale, exprimata prin doua functii – atentia si
orientare, precum si a inteligentei ca aptitudine generala. In acest sens, se utilizeaza Scala
de memorie Wechsler, testul Benton de memorare vizuala, testul Ray de memorare a
cuvintelor, Scalele de inteligenta Wechsler pentru adulti si copiii (WISC, WAIS, WIPPSI,
20
WCTS), Matricele progresive Raven, MAB pentru o evaluare completă pe subtestele verbale
i de performan ă, ș ț GAMA pentru screening-ul nivelului de IQ la persoanelor normale iș
testul cuburilor KOHS pentru evaluarea non-verbală a inteligen ei, ț testul BDAE( Boston
Diagnostic Aphasia Examination, teste screening – minibaterii de teste multifunctionale
( ex.MMSE). De asemenea, instrumente psihodiagnostice utile in evaluarea memoriei
vizuale, mai exact in masurarea functiei executive sunt testele scurte BVRT si WCST.
Psihodiagnoza afectivitatii vizeaza in special identificarea tulburarilor depresive, a
formelor de anxietate si a tulburarilor asociate. In acest sens, se utilizeaza scale clinice de
evaluare si autoevaluare (Hamilton, Beck, Zang, etc.), teste axate pe abordarea stare-
trasatură (STAI), pe simptomatologia DSM (MASC), observatia comportamentului verbal si
nonverbal in timpul consultatiei, datele de diagnoza a personalitatii.
METODELE PROIECTIVE
Forme de investigare dinamica a personalitatii prin intermediul unui material putin
structurat pe care subiectul il construieste si abordeaza cu minima directionare, bazat pe
mecanismul psihologic proiectiv si sursa pentru acordarea de catre client a unor
semnificatii relevante pentru modurile sale de rezolvare a conflictelor si pentru modul de
perceptie a realitatii.
D. Anzieu distinge două categorii de tehnici proiective utilizate in practica:
a. Tematice, al căror model esenţial rămâne T.A.T., relevă conţinuturi psihologice semnificative
ale persoanei: natura conflictelor, dorinţe fundamentale, reacţii la anturaj, momente cheie trăite
în viaţă.
Acestea sunt: jocurile dramatice, desenele şi povestirile libere sau de completat, interpretarea
desenelor, fotografiilor. Subiectul poate, conform lui Ombredane, proiecta aici ceea ce el crede
că este, ceea ce ar vrea să fie, ceea ce refuză să fie, ceea ce alţii sunt sau ar trebui să fie faţă de el.
Prin acestea, noi suntem în mod esenţial informaţii asupra reţelei de motivaţii dominante ale
subiectului, asupra mecanismelor de apărare, asupra a ceea ce Cattel numea "dinamica eului."
21
Marja de incertitudine şi eroare priveşte efectul acestor diverse motivaţii: sunt ele sursă de
conduite, obişnuite sau rare, la subiect? Sunt ele numai cauza unor paraziţi în realizarea
conduitelor? Sau nu produc ele decât reverii interioare?
b. Structurale, ce au ca prototip testul Rorschach Ele nu mai culeg, ca precedentele,
manifestarea forţelor vii ale subiectului, care corespund la punctul de vedere "dinamic" din
psihanaliză, la "teme" în psihologia tendinţelor, la "de ce" al conduitei. El conduc, mai curând, la
o secţiune reprezenativă a sistemului personalităţii, informând asupra structurii, echilibrului său,
modul său de a prinde lumea, de "lumea sa de forme"; este vorba aici de interacţiunile între Sine,
Eu şi Supra-eu (conform punctului de vedere "economic" în psihanaliză, "schemelor" în
psihologia tendinţelor, al lui "cum" al conduitei).
Aici, marja de incertitudine şi eroare cuprinde reprezentativitatea secţiunii: a fost ea efectuată
într-un loc bun? La momentul bun? Ce a lăsat ea la o parte?
N. Dumitraşcu (2005) clasifica tehnicile proiective în funcţie de limbajele:
a. limbajul desenelor (proiecţia “garfică”) Exemple: Testele de desen (“Testul desenul
persoanei”, “Testul Arborelui”, “Testul familiei”);
b. limbajul percepţiei (“proiecţia structurală”) Exemple: testele Rorschach, Zullinger,
Holtzmann, la care subiectul trebuie să spună ce vede în nişte pete de cerneală ambiguie;
c. limbajul poveştilor (“proiecţia tematică”) Exemple: Testul de Apercepţie Tematică (T.A.T.),
Testul de Apercepţie Tematică pentru Copii (C.A.T.), la care subiectul trebuie să alcătuiască
nişte poveşti plecând de la anumite imagini. Testul Fabulelor Duss unde subiecţii (în special
copii) trebuie să completeze nişte poveşti neterminate;
d. limbajul culorilor (“proiecţia cromatică”) Exemplu : testul Luscher, unde subiectul trebuie să
selecteze nişte culori în ordinea preferinţelor;
e. limbajul pulsiunilor (“proiecţia pulsională”) Exemplu: testul Szondi, la care subiectul trebuie
să aleagă din nişte fotografii pe cele care-i plac şi pe cele care-i displac cel mai mult;
f. limbajul cuvintelor (“proiecţia asociativă”). Exemplu: Testul de Asociere Verbală a lui Jung, la
care subiectul trebuie să asocieze cât mai repede la stimulii verbali prezentaţi de examinator;
g. limbajul frustrării Exemplu: testul Rosenzweig, unde subiectul trebuie să răspundă la nişte
situaţii frustrante prezentate de test.
Tehnicile proiective sunt similare scalelor de evaluare in ceea ce priveste interpretarea
rezultatelor, intrucat nu compara subiectii unii cu altii, ci dau o nota. Importanta lor consta
in evidentierea elementelor greu de identificat si apreciat in cadrul unei consultatii.
22
CURS 4. Consultatia clinica. Definitie. Specific. Tipologii. Tehnici. Aplicatii.
Consultatia clinica constituie principalul instrument metodologic al psihologului clinician.
In spatiul profesional al consultatiei se dezvolta relatii interpersonale complexe si subtile
prin intermediul “jocurilor” de limbaj. Astfel, cunoasterea diferitilor parametri si tehnici ai
acestei situatii de comunicare se dovedeste esentiala pentru psihologii clinicieni (Castillo,
2009).
Definitie
Consultatia clinica reprezinta demersul clinic in cadrul caruia psihologul clinician
formuleaza o serie de ipoteze legate de problematica pacientului si interpreteaza semnele
clinice in functie de o nosografie prin explorarea problematicii subiective a pacientului
dupa un ghid de referinta (ex. DSM IV), avand o lectura clinica a tulburarilor
psihopatologice.
Activitatea diagnostica poate constitui esentialul consultatiei. Psihodiagnosticul clinic
reprezinta un reflex profesional centrat pe organizarea continutului clinic al consultatiei.
Specific
In anumite contexte ( neuropsihologie), consultatia diagnostica vizeaza evaluarea acuzei
subiectului, apoi a functiilor cognitive ( memorie, atentie, limbaj) sau a prezentei unei
patologii psihice asociate patologiei neurologie (ex. depresia).
Consultatia exclusiv centrata pe diagnostic este mai frecvent realizata in cadrul unei
institutii si ceruta de echipa sau medicul curant in scopul obtinerii din partea psihologului a
unei perspective psihopatologice ori a unor informatii suplimentare susceptibile sa ajute la
tratament sau la orientarea terapeutica a pacientului.
Consultatiile diagnostice utilizeaza diverse suporturi metodologice( teste, scale).
Tipologii
1. CONSULTATIA DE SUSTINERE
Definitie. Consultatia de sustinere reprezinta activitatea de suport acordat pacientului
pentru exprimarea, constientizarea si intelegerea unei dificultati, blocaj psihologic, situatie
23
de criza traita de acesta. Esenta consultatiei de sustinere este ajutorul sau sprijinul
psihologic si nu conduce automat la o indicatie de terapie.
Acest tip de consultatie are loc de obicei in cadrul unui dispozitiv de ingrijire care implica o
echipa medicala. Rolul psihologului este acela de a-l asista pe pacient, asistenta psihologica
care implica suportul specializat acordat la patul bolnavului, cabinet psihologic sau alt
spatiu din cadrul unitatii de ingrijire, in care psihologul dezvolta relatia psihologica cu
pacientului si creeaza un cadru psihologic adecvat consultatiei de suport. Pentru aceasta
psihologul propune pacientului una sau mai multe intalniri punctuale.
2. CONSULTATIA TERAPEUTICA
Definitie. Consultatia terapeutica reprezinta acel tip de consultatie axata pe modificarea
perspectivei pacientului referitoare la o situatie frustranta, eveniment psihotraumatizant
sau alte conflicte psihologice care ii provoaca discomfort si blocaje psihologice.
Desfasurarea consultatiei depinde de orientarea teoretica a psihologului(Castillo, 2009):
In orientarea cognitiv – comportamentala se pune accent pe simptome si schemele de
gandire care sustin simptomele. Pacientilor li se da un numar de sarcini ce trebuie
indeplinite de la o sedinta la alta.
In sedintele de terapie familiala, terapeutul se ocupa de locul fiecaruia in cadrul unui
sistem, avand in vedere principiile acestei orientari conform carora relatii dintre membrii
acestui sistem familial determina o disfunctie. Aceasta abordare se bazeaza pe o teorie a
rolurilor.
In consultatia psihanalitica, terapeutul este interesat de continuturile inconstiente in
raport cu copilaria pacientului. Abordarea este axata pe doua principii fundamentale:
asocierea libera si interpretarea. Analistul trebuie sa comunice verbal ( interpretarea)
ipoteza pe care a construita in legatura cu intentionalitatea inconstienta identificata in
discursul pacientului.
Punctul comun al tuturor acestor abordari este acordarea de sens simptomelor. Toate
teoriile psihopatologice impartasesc ideea conform careia orice simptom implica o
semnificatie, chiar daca este trait de pacient ca un element perturbator si disfunctional.
Efortul terapeutic consta in inlocuirea simptomului in cadrul unei dinamici semnificante,
indiferent daca apartine istorie personale sau colective.
24
Oricare ar fi tipul de terapiei, procesul terapeutic se bazeaza pe caracteristici similare ca
empatia, alianta terapeutica, cautarea unui sens.
3. CONSULTATIA CLINICA DE CERCETARE
Definitie. Consultatia clinica de cercetare reprezinta consultatia centrata pe producerea
unui discurs continuu si structurat pe o tema definita in cadrul unei cercetari. Cercetatorul
emite niste ipoteza pe care le va testa pe populatia tinta. Obiectivul paradoxal tine de
accesul la niste cunostinte generale pornind de la colectia unor consultatii particulare.
Analiza datelor tine de un demers comparativ. Scopul este verificarea ipotezelor, validarea
unui camp de cercetare, aprofundarea unor teme sau explorarea unui domeniu putin
studiat (Castillo, 2009).
GHIDUL DE CONSULTATIE
Este un sistem de filtraj care predetermina temele abordate in consultatie. Clinicianul
stabileste niste date care il intereseaza si in legatura cu care elaboreaza categorii si
indicatori. Cercetatorul trebuie sa ramana deschis, avand grija sa respecte cadrul predefinit
al temelor si sa permita interlocutorului sa se exprime liber si cu incredere.
TEHNICILE CONSULTATIEI
ATITUDINILE CLINICIANULUI: ascultarea, empatia, suportul.
Situatia de consultatie si simptomatologia pacientului introduc in scena anumite
mecanisme de aparare: proiectia, idealizarea, reticenta, etc.
PARAMETRI AI RELATIEI PACIENT - PSIHOLOG:
1. GESTIONAREA DISTANTEI
2. CEREREA
3. CADRUL
4. DEFINIREA OBIECTIVELOR, STABILIREA UNUI CONSEMN
5. INCHIDEREA CONSULTATIEI
25
MODALITATI DE STRUCTURARE A CONSULTATIEI:
1. DIRECTIVA- utilizarea intrebarilor directe pentru obtinerea unor informatii precise.
Poate include utilizarea unor instrumente clinice precum chestionarele, scalele sau
testele. Se foloseste in evaluarea unor stari clinice ( scalele de anxietate sau
depresie) sau in cercetare pentru obtinerea unor raspunsuri comparabile intre ele.
2. SEMIDIRECTIVA – axata pe un ghid de consultatie elaborat anterior de psiholog in
functie de tematicile sau intrebarile pe care doreste sa le exploreze. Psihologul nu
pune intrebarile intr-o ordine prestabilita, ci surprinde oportunitate in functie de
discursul pacientului.
3. NONDIRECTIVA. Intrebarile sunt rare, pornind de la un consemn sau subiect deschis
de psiholog, la care pacientul va raspunde.
Conceptul de “nondirectivitate” este lansat de Rogers care utilizeaza expresia de
“consultatie centrata pe client”. Pentru Rogers fiecare persoana poseda un potential
de “actualizare”, adica capacitatea naturala de a tinde spre propria implinire, de a
intelege si a-si rezolva problemele, fiind necesar doar ca terapeutul sa fie in contact
cu resursele si potentialul pacientului. Este nevoie ca prin ascultare si empatie sa
permita acestuia sa isi acceseze capacitatea de a gasi solutii. Nondirectivitatea
consta pentru clinician in centrarea interventiilor sale nu pe continutul intelectual al
discursului, ci pe emotiile si afectele exprimate de pacient, pe credintele si gandurile
pe care le are in legatura cu ceea ce exprima.
Pentru Rogers, orice atitudine directia a psihologului echivaleaza cu asumarea
personala a problemei pacientului. El propune doi indicatori de diferentiere:
- daca sensul general al consultatiei poate fi reconstruit doar din lectura replicilor
clinicianului, abordarea este directiva;
- daca este comprehensibil doar din citirea discursului clientului, este nondirectiva.
Utilizarea modalitatilor de consultatie trebuie sa corespunda scopurilor urmarite. Astfel,
consultatia directiva convine obiectivelor de control si verificare, cea semidirectiva in
scopul aprofundarii, iar nondirectiva este cea mai potrivita pentru explorarea unei teme,
permitand introducerea de elemente noi.
26
Surse bibliografice:
Montreuil, M., Doron, J. ( coord) – Tratat de psihologie clinica si psihopatologie, Trei,
Bucuresti, 2009.
CURS 5. LIMBAJUL SI COMUNICAREA IN PRACTICA PSIHOLOGICA CLINICA.
Replicile in consultatia clinica. Definitie. Functii. Clasificare.
Relatia psiholog – pacient. Tehnici de comunicare cu pacientul.
Riscuri ale consultatiei clinice.
Replicile in consultatia clinica
Termenul de replica asa cum este denumit si definit de Castillo (2009) se refera la
activitatea discursiva a clinicianului dintr-un perspectiva general. Ele nu iau neaparat
forma unei intrebari, dar sunt intotdeauna purtatoare de functie interogativa, directa sau
indirecta.
Scopul replicilor este reprezentat de dezvoltarea discursului pacientului pe diferite
dimensiuni (afectiva, informationala, diagnostica).
Replicile contin mesajul psihologului pentru pacient prin care este trasmis felul in care
intelege continutul experiential, ceea ce implica o grila de lectura a discursului pacientului.
Intrebarile puse si raspunsurile obtinute construiesc “spatiul discursiv” al consultatiei.
Eggly (2002) arata ca naratiunile legate de simptomatologia pacientului se co-construiesc
dupa trei dimensiuni(apud Castillo, 2009):
1. in primul rand cronologic, psihologul introduce prin activitatea sa discursiva sale o
relatie cronologica intre evenimentele sau experientele relatate intr-o ordine
aleatoare de pacient;
2. co-constructia evenimentelor cheie se produce prin reveniri discursive asupra
evenimentului, prin reluari ale unor evenimente anterioare ale consultatiei si
intrebari stimulatoare in acest sens;
3. interpretarea experientelor de viata se co-construieste printr-o negociere a sensului
atribuit acestui eveniment de catre cei doi protagonisti ai consultatiei.
27
CLASIFICAREA REPLICILOR
Blanchet (1990) elaboreaza un model pragmatic de clasificare a replicilor unei consultatii
in functie de ceea ce vizeaza acestea: faptele sau atitudinile pacientului, respectiv
modalitatea sau referinta. Registrul replicii este determinat de tipul de raspuns al
intervievatului.
Registrul referential reprezinta obiectele si faptele relatate in cadrul discursului (continut
propozitional) si are ca functie sa spuna “cum sunt lucrurile”, fie pentru o mai buna
identificare, pentru obtinerea de noi informatii sau interogarea pacientilor. Registrul modal
“traduce starea interlocutorului, reprezentand o anumita stare psihica a acestuia. Replicile
modale trimit la sentimente si la credintele subiectilor ( Castillo, 2009).
Bouchard (1987) clasifica replicile in directe si indirecte.
Replicile directe introduc o tema noua sau anumite remarci si nu se bazeaza pe cuvintele
anterioare ale pacientului. Sunt utile pentru culegerea rapida a unor informatiii, dar este
nevoie sa fie folosite cu atentie pentru a nu oferi consultatiei aspectul de interogatie si a nu
constrange pacientul la anumite raspunsuri. Stimularea exprimarii se realizeaza prin
replici ale psihologului care sa diminueze reticenta pacientului.
Replicile indirecte se sprijina pe enunturile anterioare ale pacientului si vizeaza
aprofundarea continutului discursului. Ele reiau explicit termenii folositi de pacient.
Psihologul doar reflecta si reformuleaza ceea ce pacientul i-a spus.
Un psiholog clinician nu utilizeaza exclusiv numai un mod de comunicare.
Tehnici de reformulare
Reformularea – reflectare – reia o secventa importanta a discursului ori ultimele cuvinte
care sunt urmate de o pauza mai lunga. Astfel psihologul evidentiaza ideile importante si
stimuleaza continuarea discursului, dovedind pacientului ca il intelege si gandeste
impreuna cu el. Cel mai simplu mod este raspunsul ecou. Atentie! Utilizarea lui in exces
poate crea pacientului impresia superficialitatii.
Reformularea – rezumat evidentiaza pentru pacient aspectele esentiale ale mesajului sau.
Riscul rezumarii este interpretarea.
28
Reformularea ca inversare a raportului figura – fond a unei situatii, cu scopul de a evidentia
aspectele implicite ale continutului discursului.
Reformularea – clarificare se evidentiaza si se returneaza catre pacient sensul mesajului
transmis.
Riscurile consultatiei clinice
1. Confruntarea dintre normele psihologului si cele ale pacientului.
2. Deformarea profesionala.
Surse bibliografice:
Montreuil, M., Doron, J. ( coord) – Tratat de psihologie clinica si psihopatologie, Trei,
Bucuresti, 2009.
29
Curs 6. Proiectul de cercetare in psihologia medicala. Tehnici de analiza a datelor
clinice.
Obiectivul cursului: insusirea elementelor de baza pentru elaborarea unui proiect de
cercetare in psihologia clinica si medicala.
1. Cercetarea reprezinta unul dintre obiectivele fundamentale ale psihologiei clinice. Ea
ofera raspunsuri la intrebarile esentiale referitoare la diagnostic, interventia psihologica si
comportamentul uman, permitand atat practicienilor, cat si cercetatorilor sa utilizeze
tehnicile si teoriile psihologice eficiente.
Cercetarea este esential in fundamentarea teoretica si practica a psihologiei clinice si
medicale.
2. Obiectivul general al cercetarii in psihologia clinica este obtinerea de informatii,
cunostinte despre comportamentul uman pentru a contribui la imbunatatirea calitatii
vietii pacientilor. In acest scop, psihologia clinica utilizeaza metode stiintifice de cercetare.
Aceste metode sunt constituite dintr-un set de reguli si proceduri care descriu, explica si
anticipa un fenomen sau comportament specific, particular.
Componentele cercetarii stiintifice ( apud. David D, Metodologia Cercetarii Clinice,
Polirom, 2006, p.99, preluate de la APA, www. Apa.org) sunt: introducerea, metodologia,
rezultatele, concluziile, bibliografia si anexele, fiecare cu subcomponentele specifice.
I. Etapa de introducere
Problema reprezinta discrepanta dintre starea prezenta ( ce se stie) si starea scop ( ce
se doreste sa se afle) si reprezinta etapa de debut a oricarei cercetari stiintifice, fiind un
demers care implica formularea unei probleme de cercetare si care duce la ipoteza.
Problematica de cercetare reprezinta un raspuns la intrebarile cercetatorului,
literatura existenta ne-fiind suficient de relelevanta sau suficienta. Cu alte cuvinte,
problema reprezinta raspunsul la intrebarea “De ce avem nevoie de realizarea acestei
cercetari si de cunosterea rezultatelor sale?”.
Problema este nevoie sa fie de interes stiintific, ceea ce implica studiul aprofundat a tot
ceea ce se stie in domeniu prin analiza comprehensiva a literaturii de specialitate
inainte de a demara activitatea de cercetare.
30
Baze de date reprezentative pentru documentarea in domeniul clinic:
PsycInfo ( www. apa. Org. Psycinfo)
PubMed
Cochrane Review
Obiectivele corespund finalitatii problematicii si este necesar sa fie clar precizate
pentru a putea fi stabilit gradul in care au fost atinse in cadrul cercetarii.
Ipotezele de cercetare sunt predictii derivate din teoriile prezentate in cadrul
problematicii, urmand a fi verificate.
Ipoteza este o declaratie in legatura cu relatia dintre doua variabile, cu referire la ceva
care ar putea sa fie adevarat daca solutia pe care o propune cercetatorul pentru
problema este corecta (Philippot, 2000).
Ipotezele cercetarii trebuie sa derive logic din analiza problemei si a literaturii de
specialitate, fiind necesar sa aiba urmatoarele caracteristici pentru o cercetare
stiintifica (David, 2006, p.101):
1. Ipotezele trebuie formulate in termeni teoretici, nu in masuratorile acestor termeni.
Corect: agresivitatea coreleaza pozitiv cu afirmarea.
Incorect: scorurile de la scala Ag vor fi negativ asociate cu scorurile de la scala Af la
testul NPQ.
Stima de sine si agresivitatea pot fi masurate cu diverse instrumente psihodiagnostive,
dar cercetarea este focusata pe investigarea stimei de sine si nu a modului in care este
masurata.
2. Ipotezele trebuie sa fie cat mai precise, unidirectionale ( ex. corelatie pozitiva) si
bidirectionale ( asociata, corelata).
3. Ipotezele trebuie sa fie cat mai simple.
Contrar parerilor debutantilor in cercetare, o ipoteza non-validata sau infirmata
constituie un rezultat pozitiv, pentru ca determina crearea unui cadru nou care sa
permita cercetatorului intelegerea infirmarii ipotezei si formularea unor alte intrebari.
II. Metoda
31
1. Subiectii. Lotul de cercetare trebuie descris sub aspectul caracteristicilor
demografice si al celor relevante pentru obiectivele si/sau ipotezele studiului.
2. Instrumentele trebuie descrise din perspectiva relevantei lor ca instrumente de
masurare.
Instrumente specifice cercetarilor calitative: interviul, observatia, colectarea de
informatii din alte studii sau metodele senzoriale ( de ex. cele vizuale); datele astfel
culese sunt exprimate in propozitii ( ex. Ma simt anxios) ( David, 2006, p. 103).
Instrumente specifice cercetarilor cantitative: probe psihometrice standardizate, care
conduc la date numerice ( nivelul anxietatii este de ..., pe o scala de la .. la ...)
Designul cercetarii reprezinta structura logica in care sunt grupate variabilele
cercetate.
DESIGN : experimental si non-experimental.
Design experimental variabilele independente au impact cauzal asupra unor
variabile dependente, in conditiile distributiei randomizate a subiectilor.
Design cvasi-experimental distributia subiectilor nu este aleatoare.
Design non-experimental:
- propriu-zis: variabila independenta nu este manipulata ( clasificatorie/descriptiva
– ex. sexul) relatia dintre ea si variabila dependenta este doar potential cauzala.
- Predictiv: relatia dintre variabila predictor si variabila criteriu nu este cauzala.
- Corelational :se studiaza asocierea dintre diferite variabile.
Procedura va fi descrisa in detaliu si clar astfel incat sa poata fi inteleasa si reprodusa
de orice specialist, cercetator in domeniu.
Analiza datelor se poate realiza prin metode calitative ( protocolul clinic, analiza de
continut, analiza de discurs, analiza textuala, analiza conversationala) sau cantitative.
Tehnici de analiza a datelor clinice. Metodele calitative
Alegerea tehnicilor de analiza depinde de ipotezele si de obiectivele urmarite.
Indiferent de tipul de tehnicia, clinicianul trebuie sa diferentieze doua niveluri de
elaborare:
32
- In primul rand, o activitate de descriere, care sa includa datele si faptele cat mai
fidel si complet.
- Secundar, se va realiza interpretarea acestora.
1. Protocolul clinic ( darea de seama clinica)
Fiecare consultatie trebuie sa se finalizeze cu realizarea unui protocol clinic care permite
consemnarea a cat mai multe elemente inainte de uitarea lor, distantarea clinicianului atat
cat este necesar de continutul consultatiei, precum si argumentarea ipotezelor clinice
( Ionescu, 2009).
Dimensiunile protocolului clinic:
- datele de anamneza grupeaza informatiile referitoare la biografia pacientului
( istorie familiala, loc in fratrie, studii, etc), istoricul de viata cu accent pe
evenimentele semnificative, modul de viata actual ( serviciu, anturaj familial si
social)
- elementele clinice care au condus la intalnirea cu psihologul, simptomele sau
afectiunile descrise de pacient;
- interactiunea cu pacientul: cum s-a prezentat acesta, atitudinea in timpul
consultatiei, pozitia in raport cu obiectivele consultatiei.
- Impresii clinice – modul in care a experimentat clinicianul aceasta intalnire, ce
anume a simtit, intuitiile pe care le-a avut. Aceasta rubrica permite diferentierea
impresiilor clinicianului de o interpretare.
- Interpretarea psihopatologica: clinicianul formuleaza problematica identificata,
propune o interpretare, produce unele explicatii psihopatologice si eventuale
recomandari sau plan de interventie.
2. Analiza de continut este o analiza de ordin calitativ, care nu trebuie asimilat ca fiind
subiectiva. Acest tip de analiza se sistematizeaza prin aplicarea unei grile de analiza a
carei constructie se bazeaza pe aceleasi principii metodologice ca si ghidul de
consultatie.
a. Detalierea continutului unei consultatii. In prima etapa se identifica temele tratate,
avand in vedere ca pacientii ofera diferite elemente in cadrul consultatiei intr-un
mod nesistematic. Analiza de continut realizeaza decuparea sau secventializarea
33
textului in functie de categorii si grupeaza in cadrul unei categorii enunturile sau
secventele de enunturi care se refera la tema determinata. Apoi, se pot inventaria
emotiile si sentimentele manifestate in timpul consultatiei.
b. Detalierea formei unei consultatii. Analiza formei unei consultatii se fundamenteaza
pe:
- vocabularul utilizat, campurile semantice implicate
- metaforele si imaginile folosite
- tipul de discrus: povestire, revendicare, etc.
- indicii nonverbale: posturi, mimica, etc.
3. Analiza de discurs poate sa ofere indicatii despre starea clinica a unui pacient,
pornind de la descrierea si intelegerea unei caracteristici functionale a patologiei
studiate, prin studierea contextului de aparitie si a modului sau de exprimare.
Dintre tipurile de analiza de discurs sunt descrise analiza conversationala si analiza
de discurs si marcatorii de limbaj.
a. Analiza conversationala formalizeaza regulile de inlantuirea a diferitelor acte care
compun interventiile unui dialog. Ea defineste mai multe niveluri de discurs: actul
de limbaj, interventia ( mai multe acte de limbaj) si schimbul ( inlantuire de
enunturi). Aceste nivele se afla in relatie ierarhica: schimbul inglobeaza interventia
care la randul ei include actul de limbaj. Se identifica mai apoi locul enuntului in
structura conversationala ( interventie initiativa sau reactiva, act director sau
subordonat, etc). In situatiile in care apare doar incoerenta si bizarerie ( schizo) se
considera ca o strategie care functioneaza ca un mecanism de aparare
comunicational.
b. Analiza de discurs si marcatorii de limbaj
Marcatorii de limbaj constituie niste “verbalizari ale travaliului enuntiativ” ( Moeschler,
1987) in masura in care dau indicatii asupra felului cum subiectii utilizeaza limbajul
pentru a-si construi discursul si a-l prezenta interlocutorului. Marcatorii de limbaji
sunt prezenti la suprafata discursului fiind reprezentativi pentru coerenta interna
( relatii de succesivitate, de temporalitate, progresie a discursului), fiind descrisi ca
niste cuvinte-instrumente, indicatori ai arhitecturii textului. Studierea acestor cuvinte-
instrumente permite reconstruirea strategiei discursive a subiectului.
34
Acest tip de analiza implica:
- inregistrarea si retranscrierea integrala a consultatiei
- compararea fie cu un grup martor, fie cu subiectul insusi ( de ex. cautarea unor
diferente in exprimarea unor teme diferite)
- calcule statistice pentru stabilirea unor diferente semnificative.
Acest tip de analiza trebuie sa fie insotit si de o analiza calitativa care clarifica conditiile
de folosire a diverselor unitati lingvistice, dar si locul si utilitatea, pertinenta lor in
discurs.
Analiza de discurs conduce la stabilirea unor profiluri discursive raportate la niste
ipoteze psihopatologice. Mirabel-Sarron si Blanchet (1992) arata cum variatia de
utilizare a anumitor marcatori de limbaj este asociata cu o diminuare a anxietatii sau a
dispozitiei pacientilor depresivi. Variatiile dispozitiei pot sa se regaseasca in
organizarea discursului si mai ales in modurile de utilizare a marcatorilor de limbaj.
(Ionescu, 2006)
Marcatorii de limbaj sunt de 2 tipuri: “operatorii” sau “conectorii” si “modalizatorii” si
trimit la 2 procese: articularea textului, a diferitilor constituenti in progresia tematica
si implicarea enuntiativa.
Exista 4 tipuri de metode cantitative statistico – matematice de analiza a datelor:
- corelatiile = asocierea dintre doua sau mai multe variabile ( Pearson, Spearman,
etc)
- analizele de regresie = relatiile dintre variabilele predictorii, criteriu, mediatoare si
moderatoare;
- comparatiile = relatiile dintre variabilele independente si cele dependente
( ANOVA)
- gruparea de date = gruparea unui set de variabile asociate intre ele ( analizele
factoriale).
Pragul de semnificatie ne spune care este probabilitatea de a obtine rezultatele scontate,
considerand ipoteza nula adevarata. Pragul p de 0.05 este valoarea convenita de
comunitatea stiintifica la care se poate considera ca rezultatele sunt semnificative, adica
diferentele obtinute pe esantioane pot fi generalizate pe populatia generala.
35
Eroarea de tip I se refera la falsul pozitiv, respectiv la situatia in care se obtine un efect
care in realitate nu se regaseste la nivelul populatiei generale. Cu alte cuvinte, se respinge
ipoteza nula chiar daca aceasta nu ar fi trebuit sa fie respinsa.
Eroarea de tip II apare in situatia falsului negativ, respectiv in cazul in care nu se identifica
un efect care de fapt este prezent la nivelul populatiei.
Marimea efectului se refera la importanta efectului la nivelul populatiei ( semnificatia
pragmatica) nu doar la semnificatia statistica. Exista situatii in care este posibil ca efectul
sa fie semnificativ statistic, dar fara importanta clinica. Fiecare test statistic are indicatorul
sau pentru marimea efectului. Cel mai cunoscut este indicatorul lui Cohen – d. Daca d este
intre 0.20 si 0.50, atunci marimea efectului este mica, dar totusi importanta; pentru d cu
valori mai mici de 0.20 efectul este nesemnificativ, iar daca d este mai mare de 0.80 efectul
este unul important.
Puterea statistica se refera la potentialul cercetarii de a identifica efectul investigat in
cadrul populatiei si depinde de trei indicatori:
1. marimea efectului
2. pragul de semnificatie
3. marimea esantionului.
Puterea statistica este cu atat mai mare cu cat marimea efectului si esantionul sunt mai
mari, iar pragul de semnificatie este mai apropiat de 0.05, situatie care se regaseste in
cazul in care designul experimental este simplu ( ex. mai putine ipoteze), sunt utilizate
ipoteze unidirectionale, variabilele au mai multe modalitatei si sunt masurate cu scale de
interval si raport, etc.
III. Rezultatele trebuie prezentate in functie de distinctia intre analizele a priori si cele a
posteriori.
Analizele a priori sunt realizate inainte de culegerea datelor.
Analizele a posteriori sunt cele care nu au fost planificate inainte de culegerea datelor, dar
efectuarea lor evidentiaza situatii interesante.
IV. Concluziile cuprind:
- concluziile reprezentate de interpretarea psihologica a rezultatelor analizelor a
priori cu implicatii asupra rezolvarii problemei initiale;
36
- noile teorii, respectiv interpretarea psihologica a rezultatelor analizelor a
posteriori si posibilitatea demararii unor noi studii care sa testeze aceste teorii;
- limitele cercetarii, posibilitatea revizuirii in studii viitoare si implicatiile teoretice
si practice ale rezultatelor obtinute. ( David D., 2006, p.110)
V. Bibliografia si anexe
Prezentarea bibliografiei are ca scop ghidarea cititorului in literatura de specialitate
relevanta pentru domeniul respectiv in scop de dezvoltare a studiului. Bibliografia nu
reprezinta o masura a cat de mult a citit autorul, ci are rolul de a facilita accesul celor
interesati in scop de dezvoltare a domeniului respectiv.
Etica cercetarii clinice
Cercetarea stiintifica clinica implica participarea subiectilor umani si din acest motiv este
antrenata problema responsabilitatii cercetatorului. Inca din 1972, Asociatia americana de
psihologie publica un Cod de etica care cuprinde noua principii fundamentale referitoare
al responsabilitatea cercetatorului, competenta, normele legale si morale, declaratiile
publice, confidentialitate, confortul psihic al utilizatorilor de servicii publice, relatiile
profesionale, tehnicile de evaluare si la cercetarea cu subiecti umani (Ionescu, 2009)
Sabourin si Belanger (1988) formuleaza trei reguli esentiale pentru faza de elaborare a
unui proiect de cercetare:
1. Nici o cercetare asupra persoanei umane nu trebuie sa fie realizata daca nu are ca
scop final achizitia unor cunostinte menite sa contribuie la ameliorarea starii si a
conditiilor de viata ale individului si societatii;
2. Nici o cercetare nu se justifica daca il expune pe subiect la riscuri prea mari;
3. Cercetatorul are obligatia sa elaboreze cel mai bun proiect de cercetare de care este
capabil.
“ Nici o cercetare nu trebuie sa se faca pe persoana umana, daca aceasta nu si-a dat liberul
consimtamant”. Consimtamantul poate fi oferit doar de persoanele majore si cu
discernamant. In cazul persoanelor vulnerabile, cu handicap mental sau a minorilor, este
necesar ca liberul lor consimtamant sa fie insotit de cel al tutorelui legal.
“Nici o cercetare nu trebuie sa se faca daca subiectul nu si-a dat consimtamantul in deplina
cunostinta de cauza”. Acest fapt implica informarea completa a subiectului, avantajele si
37
dezavantajele studiului, descrierea clara a obiectivelor, a metodelor, utilitatea si efectele
asteptatate, posibilele riscuri, inclusiv tot ceea ce ar putea determina subiectul sa refuze
participarea. Dupa oferirea acordului, fiecare subiect trebuie sa aiba libertatea sa se
retraga in orice moment.
In timpul analizei si interpretarii rezultatelor, cercetatorul trebuie sa respecte urmatoarele
reguli:
- sa analizeze si sa interpreteze obiectiv rezultatele
- sa recunoasca importanta limitata a interpretarilor sale si sa fie vigilent in
utilizarea acestoria in alte scopuri decat cele prevazute
- sa protejeze anonimatul subiectilor si confidentialitatea datelor.
Surse bibliografice:
David, D. – Metodologia cercetarii clinice. Fundamente, Polirom, Iasi, 2006;
Montreuil, M., Doron, J. ( coord) – Tratat de psihologie clinica si psihopatologie, Trei,
Bucuresti, 2009.
38
CURS 7. Psihologia medicamentului si efectul placebo.
Complianta terapeutica.
Terminologia de psihologie a medicamentului este recent introdusa în literatura de
specialitate (Iamandescu, 1997), care descrie mecanismele psihologice implicate in
dinamica relatiei pacientului cu medicamentul. Sub aspect psihologic, David (2007)
distinge trei etape în cadrul acestei relaţii.
1. Momentul prescrierii medicamentului. În această etapă, factorul psihologic
principal se referă la efectul placebo.
Ionescu (1999, p. 184) realizeaza o delimitare a acceptiunilor folosite in domeniul
placebo, astfel:
- Placebo este o substanta de forma farmaceutica, fara actiune farmacodinamica, dar
folosita in medicina clinica in scop terapeutic sau de control al eficientei terapeutice
aunor produse farmaceutice.
- Fenomenul placebo cuprinde ansamblul modificarilor psihologice sau
psihofiziologice pe care le prezinta bolnavul si intr-o oarecare masura medicul, in
legatura cu utilizarea clinica a unei substante placebo.
- Efectul placebo consta in manifestarile clinice care apar la un bolnav sau la o
persoana sanatoasa careia i s-a administrat, in scop terapeutic sau experimental, o
substanta neutra din punct de vedere farmacodinamic.
2. Momentul acţiunii farmacologice a medicamentului, cand, pe langa efectele
benefice, pot aparea o serie de reactii adverse (anxietate, reactii alergice, greata,
varsaturi, etc) care pot afecta motivatia, perceptia, cognitiile pacientului si implicit
efectele tratamentului farmacologic.
3. Momentul bilanţului implica mai multi factori:
- Analiza costuri beneficii a tratamentului farmacologic
- Luarea unei decizii in privinta continuarii tratamentului; aceasta decizie este
dependenta de efectele tratamentului si implicit de nivelul increderii pacientului in
tratament.
Complianta terapeutica
Definitie. Complianta terapeutica desemneaza masura in care un pacient urmeaza
prescrierile si vine la intalnirile medicale fixate, gradul de respectare a recomandarilor
39
referitoare la regimul alimentar, exercitiul fizic, nonconsumului de alcool si tutun (Spitz,
2009).
Conform lui David, complianta terapeutica se refera la un raport explicit între
comportamentul bolnavului şi instrucţiunile clinice, cu trei situatii posibile.:
1. Hipercomplianta, care implica adăugarea de catre pacient unor mijloace
terapeutice neindicate;
2. Complianta normala, situatie in care pacientul respecta prescriptiile terapeutice. –
care se înscrie în cadrul prescripţiilor terapeutice;
3. Hipocomplianta, situatie care poate include slaba cooperare pana la noncomplianţă
şi refuzarea prescripţiilor terapeutice.
Factorii determinanti ai compliantei terapeutice (Spitz, 2009)
1. Determinanti legati de boala si tratament: severitatea simptomelor, durata
tratamentului, complexitatea tratamentului ( numarul de prize medicamentoase),
efectele tratamentului.
2. Determinanti legati de relatia medic-pacient, rezultati in timpul desfasurarii
consultatiei, al anuntarii diagnosticului si al informarii pacientului si implicit,
calitatea relatiei umane dintre medic si pacient. Anumite calitati ale medicului
( prestigiu, empatie, amabilitate, interes) determina o complianta crescuta la
prescriptiile terapeutice.
3. Determinantii referitori la pacient se impart in doua categorii: factorii
sociodemografici si factorii psihologici.
Surse bibliografice:
Montreuil, M., Doron, J. ( coord) – Tratat de psihologie clinica si psihopatologie, Trei,
Bucuresti, 2009.
40
CURS 8. PSIHOLOGIA CLINICA A COPILULUI – DOMENIU APLICATIV AL PSIHOLOGIEI
MEDICALE (PEDOPSIHOLOGIA)
Specificul pedo-psihologiei.
Competentele pedo-psihologului.
Evaluarea pedo-psihologica si psihodiagnostica de tip clinic
Greseli in practica clinica.
Examenul psihologic clinic al copilului
Specificul pedopsihologiei
Spre deosebire de consultatia clinica a adultului, care se efectueaza la cererea pacientului
sau in cazurile grave, la solicitarea familiei sau colectivitatii, in clinica pedo-psihiatrica sau
in sectiile de neuropsihologie infantila, consultatia clinica este ceruta de parinti si rareori
de copil. Exista cazuri in care consultatia este solicitata de un adolescent aflat intr-o
situatie de impas existential. De obicei, acest tip de consultatii au loc in cadrul cabinetului
de consiliere scolara sau a unui cabinet psihologic, de unde ulterior, in functie de
simptomatologie, poate fi orientat catre clinica de pedo-psihiatrie.
O particularitate diferentiala in abordarea psihodiagnostica clinica a copilului rezida in
posibilitatile de exprimare verbala mai reduse ale copiilor compensate de manifestari
expresive nonverbale mai pregnante, ceea ce poate determina un contact mai dificil cu
copilul, solicitand psihologul sa-si dezvolte o buna capacitate empatica, de observare si
analiza fina a semnelor corporale, abilitati de a realiza o “lectura corporala” care sa
permita descifrarea mesajelor simbolice mimico-pantomimice, kinestezice, respiratorii, etc
in directa corelatie cu dificultatile emotionale sau gandurile inexprimabile sau greu
exprimabile ale copilului. Ca urmare, in consultatia copilului, acesta nu este principala
sursa de informatie. Mai mult, exista posibilitatea ca, indiferent cât de experimentat este
psihologul, copilul să nu răspundă la nici o întrebare si in acest caz asistenta pedo-
psihologica se va axa pe tehnicile cu suport expresiv – creativ. Oricum, informatiile verbale
sunt preluate predominant de la parinti, familie, profesori si completate de observatiile si
modurile proprii ale copilui de a percepe si intelege situatia. De asemenea, exista riscul ca
informatiile oferite de parinti, apartinatori, profesori, comunitate sa fie amprentate de
distorsiuni perceptive sau proiectii si conflicte inconstiente, nerezolvate (Mitrofan, I.,
2001).
41
← Competentele pedo-psihologului
← Competentele psihologului in psihologia clinica a copilului (pedopsihologie) sunt
multiple. Ca parte a echipei muldisciplinare, poate participa la evaluare si interventia
psihologica specifica in caz de abuz in cadrul Sistemului de Asistenta Sociala si Protectie a
Copilului impreuna cu asistentul social, medic si alte persoane implicate in evenimentul
traumatizant. De asemenea, in clinica pediatrica, are rolul de a evalua si a semnala
medicului curant vulnerabilitatile psihologice si potentialul recuperator al copilului.
← Pentru evitarea erorilor de interpretare si stabilirea unui psihodiagnostic care sa
reflecte cat mai fidel realitatea fenomenologica a copilului si sistemului sau familial si
socio-educational, pedo-psihologul este nevoie sa isi dezvolte cateva abilitati si capacitati
care ii asigura compenta, precizate de Iolanda Mitrofan (2001), astfel:
← 1. capacitatea de a realiza un istoric al evolutiei copilui cat mai complet si mai putin
viciat de interpretari personale, rationalizari sau confabulatii compensatorii (ale parintilor,
dar si ale copilului)
← 2. un tablou obiectiv al caracteristicilor comportamentale si cognitive ale copilului,
ca si al manifestarilor diferite, survenite la un moment dat, implicate in perturbarea sa sau
a relatiilor sale cu cei apropiati
← 3. o buna evaluare a gradului de implicare emotionala si a motivatiilor personale ale
celor care observa sau solicita consultarea copilului
← 4. o evaluare adecvata a mediului familial si scolar, adica posibilitatea de a elabora
un diagnostic profesionist, pertinent, al relatiilor familiale si sociale.
Evaluarea pedo-psihologica si psihodiagnostica de tip clinic
Obiectivele evaluarii si interventiei psihologice centrate pe copil si ale celei psihosociale de
tip familial nu se substituie demersului diagnostic medical ( pedopsihiatric), ci il
completeaza, contribuind in mod specific, in maniera psihologica, bazata pe metode,
tehnici si instrumente standardizate si validate, la precizarea tipului, intensitatii si
consecintelor psihologice ale tulburarii psihice sau/si de comportament ( Mitrofan, 2001,
31)
Diagnosticul familial identifica patternurile interactionale patogene din familia copilului cu
rol in declansarea, mentinerea sau cronicizarea manifestarilor disfunctionale. Asa cum
precizeaza Iolanda Mitrofan, diagnosticul familial este un diagnostic de sistem, putand sa
conduca la elucidarea semnificatiei reale, ascunse, metaforice, ( simbolice) sau reactive ale
unor simptome sau tulburari ale conduitei copilului, ca mecanisem de aparare patologica,
protest si reglare a homeostaziei si homeodinamicii din sistemul familial perturbat (31).
42
Planul de interventie terapeutica include in cazul copiilor in mod obligatoriu lucrul cu
familia, atat sub forma consultatiei, consilierii ( de cuplu si parental-familiale), cat si a
terapiei de familie.
Scopurile evaluarii clinice pedo-psihologice (Mitrofan)
1. Identificarea tipului de problema actuala si a semnificatiei sale psihopatologice
(natura, forma si intensitatea tulburarilor sau deficitelor de dezvoltare prezente,
tipurile de procese psihice, abilitati, performante si achizitii afectate).
2. Evaluarea modului in care problemele fundamentale ale copilului sunt legate de
dezvoltarea sa, de contextul familial si social, de la nastere pana in prezent.
3. Conturarea determinismului multiplu al tipului de tulburare predominanta si al
celor asociate.
4. Elaborarea unui plan de interventie psihologica (psihoterapeutica si educationala)
adecvat.
← Cadrul şi modul de desfăşurare a consultatiei clinice a copilului
← Copilul este adus la psiholog şi este posibil ca motivele pentru care a fost adus să nu-
i fi fost corect sau total explicate. Copilul ar putea crede că va fi luat de lângă părinţi,
reţinut, rănit sau să se aştepte la o interventie medicala, chirurgicala.
← Prezenta unui parinte sau a ambilor parinti este absolut esentiala si obligatorie la
consultatia initiala, fiind utila si prezenta fratilor.
← De la început, psihologul trebuie să se prezinte copilului. În cazul copiilor mai mici,
psihologul trebuie să se aşeze la nivelul ochilor copilului pentru a-l întreba vârsta şi
numele. De asemenea, orice alt copil prezent în cameră trebuie prezentat noului-venit.
← In cadrul primului interviu se asigura copilul si parintii de respectarea
confidentialitatii si se solicita permisiunea de a obtine informatii necesare de la profesori si
alte persoane, utile pentru completarea imaginii asupra performantelor si
comportamentului copilului.
← Camera unde se realizează interviul trebuie astfel aranjată astfel încât orice obiect
de care psihologul ar avea nevoie să se afle la vedere. Jucăriile şi jocurile disponibile trebuie
alese cu grijă, astfel încât să faciliteze acele observaţii care au cea mai mare valoare
diagnostică. Observarea copilului este mult mai dificilă într-o cameră aglomerată de jucării.
← În cazul copiilor mai mari de şase ani, este preferabil ca psihologul să petreacă cea
mai mare parte a interviului discutând cu ei. În cazul copiilor mai mici şi a celor cu
întârziere globală sau de limbaj, este nevoie să se pună mai mult accent pe comunicarea
non-verbală; interacţiunea psiholog-pacient va fi mai uşoară dacă se petrece în timpul
jocului.
43
← Este necesar ca pe tot parcursul consultatiei, psihologul sa adopte :
← - o atitudine deschisa, non-critica sau judicativa, calda si suportiva, care sa
stimuleze copilul si familia in intelegerea, acceptarea si participarea activa in procesul
terapeutic.
← - sa prezinte capacitate de a pune limite.
← - sa evite pauzele lungi care pot părea metode de pedeapsă, în special pentru
adolescenţi;
← - sa accepte desenele, in situatia in care sunt oferite de copil şi sa le păstreze bine,
pentru ca pot fi discutate si interpretate cu copilul.
← Se anunta cu cinci-zece minute inainte de sfarsitul consultatiei finalul acesteia.
←← Examenul psihologic clinic al copilului va contine:
←← I. ISTORIA TULBURĂRILOR
← Simptomele actuale şi trecute.
← II. COMPOZIŢIA FAMILIEI ŞI CONDIŢIILE DE VIAŢĂ
← Structura familială pe mai multe generaţii; se indică numele, vârsta şi activităţile
tuturor membrilor familiei, ca şi date legate de căsătorii, naşteri, separări, decese, maladii,
schimbări profesionale şi de locuinţă, şi alte evenimente semnificative; părinţii şi eventual
bunicii (profesie şi nivel de studiu); fratria şi alte persoane aflate în legătură strânsă;
condiţii de viaţă ale familiei.
← III. EVENIMENTE MARCANTE DIN VIAŢA COPILULUI
← Maladii şi intervenţii chirurgicale;
← Separări de mediul familial motive, circumstanţe, durată, reacţii ale copilului,
contacte cu părinţii);
← Evenimente marcante pentru copil şi familia sa (decese, separarea părinţilor, divorţ
etc.)
← IV. SARCINA ŞI NAŞTEREA
← Condiţii fiziologice şi patologice; starea copilului la naştere (greutate, strigăt,
debutul suptului etc.);
← Condiţii psihologice (copil dorit sau nu, „trăirea” mamei în raport cu situaţia de
sarcină etc.)
← V. DEZVOLTAREA ÎN PRIMA COPILĂRIE
← 1. Dezvoltarea somatică (dezvoltarea staturo-ponderală, incidenţa posibilelor
maladii la vârsta mică);
← 2. Dezvoltarea psihomotorie.
44
← - vârsta mersului; eventual precizări asupra etapelor anterioare: susţinerea
capului, postura aşezată fără susţinere etc. ;
← - etapele ulterioare: coordonări psihomotorii complexe etc.;
← - regresiile: motivele de nelinişte care au fost justificate pe tot parcursul
dezvoltării psihomotorii;
← 3. Dezvoltarea limbajului (vârsta şi observaţii asupra dezvoltării limbajului):
← - primele vocalizări (gângurit). Primele cuvinte (altele decât mama şi tata).
Primele construcţii verbale (două sau trei cuvinte folosite împreună).
← Fraze complete (cu relaţii şi construcţii gramaticale).
← folosirea corectă a pronumelor (eventuale anomalii);
← limbajul curent (trebuie precizate: deformări fonetice, „limbajul de bebeluş” etc.)
← Dezvoltarea cognitivă – teste cognitive.
VI. EVOLUŢIA RELAŢIILOR INTERPERSONALE ŞI A CELOR DE ATASAMENT
← 1. Alimentaţia:
← - prima alăptare: naturală sau artificială;
← - apetitul, nivelul de satisfacere a bebeluşului, ritmul somn-veghe, atitudinea
mamei;
← - înţărcatul: vârsta. Acceptarea alimentelor solide. Curiozitatea sau rezistenţa
în faţa alimentelor noi.
← - dobândirea autonomiei alimentare: folosirea tacâmurilor. Curăţenia.
Alegerea alimentelor. Ritmul şi durata meselor. Conflictele cu mama.
← 2. Primul zâmbet intenţionat. Temerile în faţa unor persoane necunoscute.
Toleranţa faţă de absenţa mamei.
← Somnul: ritualurile de adormire şi alte ritualuri legate de somn.
← Achiziţia controlului sfincterian.
← - vârsta şi stabilitatea achiziţiilor. Principii de educaţie. Docilitatea copilului.
← 5. Reacţii la primele interdicţii (mai ales cele care sunt legate de achiziţia
autonomiei motrice).
← 6. Conduite şi interese sexuale.
← - curiozitatea şi întrebările legate de diferenţele dintre sexe, asupra originii
copiilor, conduitele masturbatorii şi manifestări ale sexualităţii infantile.
← - conduite sexuale şi percepţia rolurilor masculine şi feminine.
← VII. EDUCATIA
← grădiniţa: vârsta de intrare la grădiniţă. Primele reacţii şi adaptarea ulterioară
(relaţii cu educatoarea);
← istoricul vieţii şcolare (succesiunea claselor frecventate, schimbări de şcoală etc.);
← rezultate şcolare;
45
← proiecte de viitor (şcolare, profesionale);
← atitudini cu privire la activitatea şcolară (interes, reacţii la reuşita sau eşecul şcolar
etc.);
← relaţii cu ceilalţi copii. Caracteristici ale jocului: teamă, agresivitate, dominanţă,
izolare etc.
← Alte particularităţi de „caracter”, care sunt evidente pentru părinţi, sau primele
manifestări ale adolescenţei.
←← VIII. LOCUL COPILULUI ÎN EXPECTANŢELE PĂRINŢILOR ŞI ÎN DINAMICA
CUPLULUI PARENTAL
← Proiecţii ale copilului înainte de naştere.
← Asemănări presupuse cu unul sau altul dintre părinţi, satisfacţia şi decepţia în faţa
sexului copilului, alegerea prenumelor etc.
← Concepţii şi atitudini educative (eventuale divergenţe între părinţi);
← Preferinţe şi manifestări de intoleranţă. Locul, rolul şi poziţia copilului în grupul
familial şi în miturile familiale.
← Greseli in evaluarea clinica
← Evitarea subiectelor relevante, dar dificile, cu scopul de a-i oferi copilului o
experienţă plăcută;
← Situarea de partea copilului în locul dezvoltării unei neutralităţi binevoitoare şi
constructive;
← Conducerea unui copil sugestibil spre răspunsurile pe care le doreste.
← „Construirea de castele de nisip” pe încuviinţarea din cap a unui copil ce nu vrea să
vorbească.
Surse bibliografice
Iolanda Mitrofan (coord.) – Psihopatologia, psihoterapia si consilierea copilului. Abordare
experientiala, Ed. SPER, 2001, Bucuresti.
46
CURS 9. EVALUAREA SI INTERVENTIA PSIHOLOGICA CLINICA IN CAZURI DE
ABUZ
Parametri procesului de evaluare psihologica.
Evaluarea psihologica clinica a credibilitatii si discernamantului copilului.
Evaluarea clinica a abuzului
Copii care nu au fost abuzati, dar au fost supusi unor repetate evaluari
psihologice pot dezvolta simptome sexuale asemanatoare cu cele ale copiilor
intr-adevar abuzati. Copiii pot nega sau retracta o precedenta dezvaluire, pot
“uita” sau minimaliza cele intamplate ca un mecanism de aparare impotriva
trairilor emotionale negative consecutive experientelor traumatizante. In unele
cazuri, multiple acuzatii de abuz pot genera o contagiune in grup sau asa numita
“ISTERIE EPIDEMICA”.
Copiii mai mici sunt cei mai putin exacti in redarea evenimentelor si pot fi foarte
usor influentati prin sugestie. Copii sub 8 ani disting greu imaginarul de real,
comparativ cu cei mai mari. Au comportamente diferite in functie de relatie
( profesor, educatoare, parinte, politest, etc). Unii copii ajung sa creada ca un
anumit eveniment s-a petrecut, daca se gandesc in mod repetat la el.
Evaluarea clinica necesita o echipa interdisciplinara: pediatru, psihiatru, medic-
legist, psiholog, asistent social, jurist. Datele de anamneza trebuie recoltate din
diverse surse: copil, parinti, vecini, profesori sau alte persoane care cunosc
copilul si sunt credibile.
47
← Se face in conditii protejate, separate si inaintea parintilor, prin tehnici
expresiv- creative, metode proiective completate de teste psihometrice, teste de
personalitate, inventare si chestionare pentru abuz. In general, se utilizeaza
observarea limbajului si comportamentului mai degraba decat intrebarile.
← Numarul de interviuri (consultatii) nu trebuie sa fie foarte mare, in medie
2-3, pentru ca interviurile multiple incurajeaza confabulatia. In general,
examinarea are loc in absenta parintelui. Daca copilul este foarte mic, va fi
prezent un membru al familiei.
← Este important ca psihologul sa determine termenii folositi de copil
pentru denumirea partilor corpului si actul sexual ( se vor utiliza papusile
anatomice). Psihologul nu va introduce sau va invata copilul noi termeni.
← Rezultatele testelor psihologice pot fi considerate doar o parte a evaluarii
medico-legale. Testele psihologice singure nu diferentiaza o situatie reala de
abuz.
←
Parametri procesului de evaluare psihologica in caz de abuz
1. Definirea cadrului terapeutic si clarificarea rolului psihologului. Se
precizeaza cine a cerut evaluarea, scopul evaluarii si confidentialitatea, la cine
ajunge raportul psihologic.
2. Evaluare diagnostica clinica se va centra pe obtinerea unui istoric de la
parinti, copii, alte persoane pertinente si implicate in mod direct sau indirect.
a. Este nevoie sa se clarifice in ce conditii, cand, cum a fost declarata initial
acuzarea si declaratiile facute, succesiunea demersurilor ulterioare, tehnici
folosite, etc. pentru a determina daca evaluarile anterioare au distorsionat
amintirile copilului. ( de revazut transcrierile, casetele audio, video, etc)
48
b. Identificarea si evaluarea simptomatologiei specifice abuzului prin
observatie, scale clinice, teste proiective, respectiv:
- Simptomelor si schimbarilor de comportament caracteristice copiilor abuzati
fizic, cum ar fi depresia, comportamentul agresiv si simptomele dissociative.
- Simptome si schimbari comportamentale, care apar uneori la copiii abuzati
sexual.
- Simptome anxioase ( anxietatea generalizata, fobiile, insomnia, cosmarurile,
care sunt legate direct de abuz, acuze somatice, tulburarea de stress
posttraumatic).
- Perturbari in comportamentul sexual, incluzand preocupare sexuala exagerata,
manifestata prin masturbare frecventa sau in public, curiozitate sexuala
exagerata, imitarea actului sexual, introducerea de obiecte in vagin sau in anus,
promiscuitate sexuala si agresarea sexuala a altora, cunostinte sexuale
inadecvate varstei, evitarea stimulilor sexuali prin fobii sau inhibitie. Este
important sa se faca diferentierea intre comportamentul sexual al copilului din
timpul presupusului abuz si cel de dupa dezvaluire.
- Acuze somatice: enuresis, encoprezis, prurit anal sau vaginal, anorexie,
obexitate, cefalee si epigastralgii.
Atentie! copiii fara trauma de abuz pot manifesta oricare din simptomele si
comportamentele enumerate mai sus.
c. Istoric de abuz/traume. De identificat alte cauze in afara abuzului, care ar
putea contribui la simptomele copilului.
d. Expunerea la alti posibili agresori.
49
e. Diagnostic diferential cu alte tulburari psihice, intarzierea psihica.
f. Atitudinea familiei in legatura cu educatia si sexul.
g. Dezvoltarea psihomotorie de la nastere pana in present ( inclusiv in
perioada posibilei traume)
h. Antecedente heredo-colaterale - abuzul anterior al parintilor, alcoolism
sau consum de droguri la unul dintre parinti, abuzul sot / sotie, tulburari
psihiatrice la parinti;
i. Istoricul din perspectiva fiecarui parinte.
j. Se testeaza abilitatea copilului de a descrie cu acuratete date din istoric.
k. Se evalueaza capacitatea copilului de a spune adevarul.
Tehnici de stimulare a implicarii copilului in cadrul consultatiei
1. Stimularea povestirii spontane.
2. Stimularea trecerii de la declaratii mai generale la intrebari din ce in ce
mai specifice.
3. Evitarea repetarii intrebarilor sau intrebarile multiple, a celor directe sau
sugestive.
4. Folosirea repetarii declaratiilor (se cere copilului sa repete ce a spus
anterior) pentru a determina daca este consecvent si asigurarea intelegerii
corecte a mesajului copilului.
5. Copilul va fi permanent sprijinit in procesul de evaluare psihologica, fara
a-i rasplati declaratiile.
50
←
← EVALUARE CREDIBILITATII COPILULUI.
Factori in evaluarea competentei:
- capacitatea copilului de a percepe cu acuratete faptele
- abilitatile mnezice, capacitate de a-si reaminti faptele
- capacitatea de a deosebi adevarul de fals, realitatea de fantasma
- de a intelege obligatia de a spune adevarul
- capacitatea de a comunica faptele pe baza propriilor cunostinte.
51
CURS 10. PSIHOLOGIA MEDICALA SI MEDICINA PSIHOSOMATICA
Abordarea psihosomatica. Scurt istoric. Aspecte centrale ale abordarii
psihosomatice. Limite.
Rolul psihologului in clinica de boli somatice.
Abordarea psihosomatica reprezinta abordarea simptomelor si afectiunilor
somatice si psihice ca reactie a unor trairi emotionale intense, evenimente
psihotraumatizante, cu continut conflictual sau a unor manifestari psihice
reactive patologiei somatice.
G. Groddeck, medic internist – parintele psihosomaticii.
In contrast cu primele etape ale dezvoltarii psihosomaticii in care au dominat
conceptiile psihanalitice si neopsihanalitice, in prezent perspectivele teoretice s-
au largit mult prin includerea factorilor psihosociali, a evenimentelor
psihotraumatizante ca agenti determinanti ai starii de sanatate.
O paleta varietata de acuze somatice amprentata de convingerea pacienţilor că ei
sunt suferinzi din punct de vedere somatic, neconfirmate medical, fac obiectul
abordarii psihosomatice. In aceste cazuri, tulburarile psihologice emoţionale sau
psihosociale joaca rolul principal. Disconfortul somatic nevalidat clinic, dar
sustinut de pacient il determina pe acesta să ceară ajutor medical pentru
eludarea dificultatilor si afectiunii sale. În mod cert somatizarea este o problemă
52
majoră de sănătate publică, simptomele funcţionale fiind printre primele cauze
de incapacitate de muncă şi incapacitate socială. Tot în sfera sănătăţii publice
intră şi faptul că pacienţii cu simptome somatice neexplicate, recurente, sunt
adesea investigaţi în extenso, spitalizaţi, supuşi unor proceduri de diagnostic
invazive, unor tratamente medicale în care polipragmazia se împleteşte cu
metode recuperatorii costisitoare şi care creează boli iatrogene adeseori mai
grave decât presupusele boli somatoforme.
COMPORTAMENT REACTIV LA BOALA
Termenologia de „comportament de boală“ („ilness behaviour“) a fost introdus de
David Mechanic în 1962 şi se referă la modalitatile de perceptie, evaluare si
reactie comportamentala la simptomatologia dezvoltata a pacientului. Conceptul
a fost extins la situaţiile clinice problematice de către Pilowsky (1969, 1990),
care a numit somatizarea, exagerarea sau negarea bolii drept „comportament
anormal faţă de boală“. Relatarea simptomelor poate fi stimulata sau inhibata
prin recompense sau pedepse, prin orice formă de beneficiu primar sau secundar
(Mechanic, 1978).
ABORDAREA PSIHOSOMATICA = ATITUDINEA FATA DE SANATATE SI BOALA.
OMUL ESTE PRIVIT HOLISTIC, CA O UNITATE PSIHOSOMATICA.
ASPECTE CENTRALE ALE ABORDARII PSIHOSOMATICE:
A.Abordarea bolii din perspectiva cauzalitatii multifactoriale, fara a pierde
aspectul de ansamblu, personalitatea umana si valorificarea factorilor
psihologici;
B. Intelegerea dinamicii bolii din perspectiva istoricului de viata, a factorilor
psihosociali si a particularitatilor psihologice;
C. Tendinta profilactica de combatere a stresului psihic.
SIMPTOMUL SOMATIC sau PSIHOFIZIOLOGIC = EXPRESIE FUNCTIONALA
PATOLOGICA CU INCARCATURA PSIHO-EMOTIONALA.
53
Aceste manifestari somatice ( tahicardia, transpiratiile, poliuria, diareea) nu sunt
persistente si reprezinta raspunsuri ale persoanei la evenimente de viata cu
potential psihotraumatizant sau stresant.
SINDROAMELE si BOLILE PSIHOSOMATICE = EXPRESII PATOLOGICE
ORGANIZATE INTR-O DINAMICA SPECIFICA (PSIHOGENEZA).
FACTORI GENERATORI:
A.STRESUL PSIHIC
B.PERSONALITATEA si C.MEDIUL DE VIATA STILUL DE VIATA
ETIOLOGIA BOLILOR PSIHOSOMATICE
1.Sunt expresia directa sau simbolica a factorilor psihotraumatizanti
(psihogeneza).
2.Tulburari functionale cauzate de disfunctii la nivelul sistemului nervos
central(neurogeneza)
ETIOLOGIA SIMPTOMELOR PSIHOSOMATICE
1.Factori biologici care determina reactia ale organismului la agresiune fizica
(tusea/corp strain)
2.Factori psihologici – mituri familiale, transgenerationale, conflicte psihologice
3.Factori psihosociali – interpersonali, relatia cu scoala, familia, munca,
comunitatea.
ISTORIC
HIPOCRATE: boala = reactie a individului la mediu.
DUALISMUL PSIHOSOMATIC - Anaxagora (504-428 i.c.). Conceptia este
dezvoltata de Platon si Aristotel = “Sufletul da forma corpului si devine principiul
sau vital”
54
Ideea va fi prealuata si imbogatita de Descartes.
UNITATEA PSIHOSOMATICA – Democrit, apoi in evul mediu Hobbes, Locke,
Berkley, Hume, Leibnitz au vorbit de unitatea dintre corp si suflet.
Heinroth (1818) – primul care vorbeste de psihosomatica referindu-se la rolul
factorilor psihici in insomnii si introduce in 1828 termenul “somatopsihic”.
Sommer (1890) introduce termenul psihogeneza, desemnand un grup de boli
determinate de factori psihici. Termenul va fi preluat si dezvoltat de P. Janet,
Freud, Jaspers, etc.
Introducerea oficiala a psihosomaticii are loc in 1936 – 1938, validata de aparitia
primelor societati de psihosomatica si a primelor reviste de specialitate.
CONTRIBUTII
—HELEN FLANDERS DUNBAR – “profilul de personalitate” poate fi determinant
pentru anumite boli psihosomatice. Ipoteza neconfirmata.
—HAROLD WOLF – studii experimentale privind importanta factorilor stresori
asupra organelor interne.
—FRANZ ALEXANDER si SCOALA DE LA CHICAGO a eclipsat mult timp
psihosomatica. A initiat multe concepte si teorii cu contributii extraordinare in
domeniu.
Surse bibliografice
FRANZ ALEXANDER – Medicina Psihosomatica, Ed. Trei, Bucuresti, 2008;
G. IONESCU – Tratat de Psihologie Medicala si Psihoterapie, Bucuresti, 1999;
I.B.IAMANDESCU – Elemente de Psihosomatica Generala si Aplicata, Ed.
Infomedica, Bucuresti, 1999;
55
CURS 11. EVALUAREA SI INTERVENTIA PSIHOLOGICA IN CLINICA DE BOLI
SOMATICE
Bolile psihosomatice. Influenta Scolii de la Chicago in abordarea bolilor
somatice.
Mecanisme psihologice in bolile somatice.
Specificul evaluarii psihologice in afectiunile psihosomatice.
ABORDAREA BOLILOR PSIHOSOMATICE DIN PERSPECTIVA LUI FRANZ
ALEXANDER SI A SCOLII DE LA CHICAGO
PSIHOGENEZA
Fenomenele psihice si cele somatice constituie fatete ale aceluiasi proces. procesele fiziologice compuse din excitatii la nivelul SNC si sunt care sunt
percepute in mod subiectiv ca emotii, ganduri sau dorinte, pot fi studiate prin
metode psihologice.
FUNCTII FIZIOLOGICE AFECTATE DE INFLUENTE PSIHOLOGICE (3)
1.Comportamentul voluntar
2.Inervatiile de expresie
3.Reactiile vegetative la stari emotionale
1.Comportamentul voluntar este deteminat de motivatii de natura psihologica.
Traiectoria vietii oricarui individ poate fi privita ca un proces psihosomatic
complex, un comportament voluntar orientat spre scop, realizat sun influenta
unor anumiti factori psihologici (motivatii).
2. Procese fiziologice – plansul, rasul, imbujorarea, grimasele, oftatul
determinate de tensiuni emotioanle specifice. Nu contribuie la satisfacerea unei
nevoi. Rolul lor este de descarcare a unei tensiuni emotionale.
TULBURARILE EMOTIONALE ALE FUNCTIILOR VEGETATIVE corespund la 2
tipuri de atitudini de baza:
56
1. Pregatirea pentru lupta sau fuga (“fight ar flight”) in situatii de pericol
iminent.
2. Redirectionarea din exterior catre interios prin comportament evitant sau
de izolare.
1. Este rezultatul inhibarii sau refularii tendintelor de autoafirmare si a
pulsiunilor agresive. Chiar daca trecerea la act nu se realizeaza,
organismul ramane intr-o stare de pregatire permanenta. Consecinta
consta in persistenta reactiilor fiziologice normale intr-o situatie de
pericol (accelerarea pulsului, cresterea tensiunii arteriale, dilatarea
vaselor de sange din muschii scheletici, o mobilizare crescuta a
carbohidratilor si cresterea metabolismului). Repetate, conduc la
cronicizarea raspunsurilor fiziologice adaptative.
Ex. Simptomele cardice = expresii ale acestor fenomene, reactii la
anxietatea de tip nevrotic si la mania refulata sau reprimata.
2. Autoafirmarea inlocuita de un comportament de retragere emotionala din
fata actiunii conduce la dependenta. In loc sa actioneze in directia
confruntarii pericolului, persoana cere ajutorul. Ex. Individul care are
diaree in loc sa actioneze adecvat. El dezvolta un raspuns vegetativ,
pentru care era laudat de mama cand era copil. In locul pregatirii
organisului pentru actiunea orientata spre exterior, ei se retrag intr-o
stare vegetativa, care este tocmai reversul raspunsului adecvat.
Tulburarile functionale ale tractului gastrointestinal apartine acestei
categorii (indigestie nervoasa, diaree nervoasa, cardiospasm, colitele si
anumite forme de constipatie). Aceste reactii gastrointestinale la stresul
emotional pot fi bazate pe modele regresive, reprezentand o reactualizare
a reactiilor organice la tensiunile emotionale specifice copilului.
Similar, componenta psihologica a astmului bronsic reprezinta o
retragere din fata actiunii intr-o atitudine dependenta si de cautare a
ajutorului.
COMPONENTA PSIHOAFECTIVA A TULBURARILOR
GASTROINTESTINALE
Procesul hranirii = axa vietii afective a copilului mic.
Hrana este asociata cu emotii intense si cu diferite fatete ale acestui
proces. Mai tarziu, in viata adulta, se poate mentine asocierea dintre
anumite stari emotionale si procesul de hranire.
57
Dezgustul = refuzul general al unor obiecte din exterior/mediu, isi are
originea in refuzul anumitor alimente si este asociat cu fenomene reflexe
la nivelul esofagului si stomacului.
Furia sau teama inhiba functiile tractului digestic, a secretiei la nivelul
stomacului sa intestinelor, precum si asupra peristaltismului.
Dorinta de a fi hranit, de a fi ajutat, de a se relaxa, precum si contactul cu
hrana ( vazul, mirosul ei) stimuleaza functia gastrointestinala.
TULBURARI ALE APETITULUI SI HRANIRII
Copilul traieste prima eliberare de discomfortul fizic in timpul alaptarii satisfacerea foamei este asociata cu sentimentul de confort si securitate.
Teama de moarte prin infometare ( teama de viitor) este legata de
sentimentul insecuritatii( depresia cronica).
Hranirea este asociata si cu sentimentul de a fi iubit. Pentru copil, a fi
hranit inseamna a fi iubit. Hranirea = incorporare = a lua in posesie.
Impiedicarea acestor tendinte posesive si a dorintei de a fi hranit da
nastere pulsiunilor agresive de a lua cu forta ceea ce nu ii este dat de
bunavoie ( muscatul = prima forma de manifestare a ostilitatii). Asa se
naste posesivitatea, cu tot ce implica ea, de exemplu lacomie, gelozie si
invidie. Aceste pulsiuni posesiv – agresive devin sursa primelor
sentimente de vinovatie odata cu dezvoltarea constiintei.
sentimentele de culpabilitate reprezinta cauza centrala a tulburarilor
emotionale in cazul nevrozelor in care gasim si tulburari ale hranirii.
Suptul la san senzatii placute la nivelul mucoasei bucale, al buzelor si
limbii, reiterate ulterior prin suptul degetului. Aceste senzatii de placere
orala timpurie pot fi considerate precursorii excitatiilor genitale
ulterioare. In viata adulta, se mentin prin sarut.
posesivitatea, lacomia, gelozia, invidia si eforturile pentru obtinerea
sigurantei au un rol important in tulburarile functiilor hranirii. De cate ori
sunt refulate, genereaza o tensiune permanenta si pot exercita o influenta
cronica perturbatoare prin intermediul cailor vegetative, in diferite faze
ale procesului alimentar.
FIECARE CAZ ESTE NEVOIE SA FIE INTELES INDIVIDUAL.
58
TULBURARI ALE ACTULUI INGHITIRII
NEVROZA ESOFAGIANA este perturbarea actului inghitirii. Pacientul se
ineaca cu mancarea si nu o poate inghiti, avand in substrat un conflict
psihologic, o combinatie intre tentatie si refuz cu o atitudine ambivalenta
fata de incorporare (Kronfeld).
CARDIOSPASMUL reprezinta contractia partii inferioare a esofagului, ceea
ce conduce la dilatarea partii proxime. “Nu pot inghiti situatia” (Eduard
Weiss). Simptomul apare atunci cand un pacient se afla intr-un impas
emotional raportat la mediul exterior. La un nivel mai profund, poate avea
legatura cu tendintele sexuale, ostile si de autopedepsire. In absenta
psihoterapiei, s-a constatat dezvoltarea unei depresii consecutiv dilatarii
mecanice.
TULBURARI ALE FUNCTIILOR DIGESTIVE
NEVROZA GASTRICA consta in tulburari ale functiilor motorii si secretorii
ale stomacului si duodenului.
Obiceiuri defectuoase de hranire ( masticatia incompleta, mancatul in
graba, hrana nepotrivita, alimentatie necumpatata) expresie a unor
conflicte emotionale.
Supraincarcarea stomacului si obiceiuri nesanatoase de hranire gastrita.
Numitorul comun al acestor tensiuni emotionale este reprezentat de
nevoia intensa de odihna, siguranta si ajutor odihna, schimbarea
mediului si eliberarea din situatiile de viata perturbatoare sunt masuri
centrate pe simptome si nu pe rezolvarea conflictelor psihologice. In
subsidiar se afla refularea tendintelor de a cere ajutorul, care intra in
contradictie cu dorinta de independenta si autoafirmare a Eului adult al
pacientului.
ULCERUL PEPTIC
“Nici o alta functie corporala nu reflecta mai bine numeroasele si
complexele interrelatii dintre psyche si soma ca sistemul gastro-
intestinal” (D.Oken)
Ulcerul peptic = prototip al bolilor psihosomatice
59
Caracteristici ale ulcerului gastric (G. Ionescu, 1999, p. 395):
- prevalenta egala la femei si barbati
- rate mai scazute sau normale de secretie a acidului clorhidric
- incidenta relativ crescuta a carcinomului gastric
- asocierea cu grupa sangvina A.
Caracteristici ale ulcerului duodenal(G. Ionescu, 1999, p.395):
- prevalenta mai mare la barbati
- hipersecretie de acid clorhidric si pepsina
- asociere cu grupa sangvina 0 si cu secretia de antigeni salivari A, B, H.
- Implicarea factorilor psihici in etiopatogenie si evolutie.
S-a observat o situatie conflictuala specifica, respectiv dorinta de
dependenta infantila – nevoia de a fi iubit si ingrijit intra in conflict cu
aspiratia de independenta, cu realizarea si auto-suficienta Eul-lui adult. La
nivelul comportamentului manifest, multi pacienti au o atitudine agresiva,
independenta, ambitioasa. Nu le place sa ceara ajutor si isi asuma
numeroase responsabilitati, comportamente intalnite la oamenii cu un
nivel crescut de eficienta, statut profesional inalt. Aceasta este o reactie la
dependenta lor, ramasa la nivel inconstient. Lupta continua si
supraresponsabilizarea reintaresc dorinta unei relatii de dependenta.
Dorinta de dragoste refulata este stimulul psihologic inconstient aflat in
relatie directa cu procesele fiziologice si conducand in final la ulceratie.
Agravarea simptomelor poate duce la de-responsabilizare.
Factorul crucial in patogeneza ulcerului il constituie frustrarea
dorintelor de dependenta, de cautare a ajutorului si a dragostei.
Nesatisfacerea acestor dorinte in relatiile cu ceilalti influenteaza in mod
specific activitatea stomacului.
TULBURARI ALE FUNCTIILOR ELIMINARII
HRANIRE NEVOIA DE A FI IUBIT, DE SIGURANTA, DE APARTENENTA
ELIMINARE AFIRMAREA, REUSITA, A DA SI A PASTRA
Pulsiunile ostile ( a ataca, a murdari) sunt si ele asociate cu eliminarea.
DIAREEA CRONICA, COLITA SPASTICA, COLITA MUCOASA
60
Factorii emotionali pot avea semnificatie etiologica sau agravanta.
Continutul psihologic refulat asociat simptomului este nevoia de a da, de a
repara. Persoana doreste sa ofere o compensatie pentru tot ceea ce isi
doreste sa primeasca sau sa ia cu forta de la ceilalti, exprimand adesea
aceste continuturi sub forma preocuparilor legate de anumite
responsabilitati sau obligatii, de a oferi suport, material sau emotional,
celorlalti ( constiinciozitate). Inhibitia si esecul eforturilor de a darui si a
realiza duce la instalarea simptomului.
COLITA ULCERATIVA
- inflamatie si ulceratie cronica, severa a mucoasei si submucoasei
colonului sigmoid, cu frecvente extinderi distale si proximale, asupra
rectului si respectiv asupra ileusului.
Manifestarea clinica predominanta este diareea muco-sanguinolenta,
deseori insotita de durere, deshidratare si chiar febra.
Inca din 1930 a atras atentia clinicienilor profilul de personalitate
specific. Astfel, dintre toate bolile psihosomatice, in colita ulceroasa a fost
descris cel mai bine conturata si mai inalt validata structura de
personalitate. Trebuie subliniat ca spre deosebire de alte boli
psihosomatice in care nu se stie daca structura de personalitate a
constituit o conditie sau o consecinta a bolii, in colita ulceroasa
caracteristicile de personalitate preced dezvoltarea bolii active si se pot
exacerba in prezenta simptomelor. ( G. L. Engel)
Elementul esential al acestei structuri de personalitate il constituie
trasaturile compulsive si vulnerabilitatea narcisica subiacenta. In plan
comportamental, trasaturile de personalitate sunt ilustrate prin tendinta
de ordine, punctualitate, constiinciozitate, curatenie, alaturi de indecizie,
obstinatie, conformism ( G. Ionescu, 1999, p.401).
2 factori emotionali favorizanti:
- Frustrarea tendintei de a finaliza, de a duce la bun sfarsit o datorie,
biologica, morala sau materiala.
- Frustrarea ambitiei de a realiza ceva ce necesita un aport energetic
sustinut.
61
La femei, poate fi determinata de conflictul psihologic legat de problema
de a da naste un copil sau de a-si asuma in mod corespunzator
responsabilitatile materne.
CONSTIPATIA PSIHOGENA CRONICA
Atitudine pesimista, defensiva sau lipsa increderii in ceilalti, sentimentul
de a fi respins si neiubit. Se asteapta sa nu primeasca nimic de la ceilalti,
de unde tendinta lor de a tine de posesiunea lor si de cea mai primitiva
forma a acesteia, continutul intestinal.
TULBURARILE RESPIRATORII
ASTMUL BRONSIC
“Iti ia suflul”, “ Iti taie respiratia”
Astmul bronsic reprezinta tulburarea care prezinta cele mai vechi
mentiuni asupra corelatiei dintre factorii psihici si evolutia crizelor.
Astmul bronsic este caracterizat de o obstructie generalizata a cailor
aeriene, cu etiologie multipla, foarta variata ca durata si intensitate, care
apare la persoane cu o hiperactivitate bronsica la o multitudine de stimuli
si se manifest clinic prin accese paroxistice de dispnee cu respiratie
suieratoare si tuse, fiind reversibil spontan sau prin tratament. (R. Paun,
I.Gr. Popescu, 1983)
In majoritatea cazurilor, factorii psihici interactioneaza cu cei alergici si
infectiosi in declansarea crizelor astmatice.
Astmaticii prezinta o personalitate pasiv – dependenta, cu nevoie de
suport si validare din partea persoanelor semnificative. S-a confirmat
exsitenta pulsiunilor agresive, in general mascate, urmate de
intensificarea astmului si de stari depresive si sentimente de culpabilitate.
Aceste aspecte au fost corelate cu atitudinea parentala, mama
astmaticului fiind descrisa ca “rejectanta” sau “devoratoare”, iar tatal
absent sau sters, incapabil sa intervina in relatia dintre mama si copil.
BOALA CORONARIANA
ETIOLOGIA:
62
1. FACTORII PSIHOLOGICI – evenimentele stresante, pierderile,
insatisfactiile si frustrarile, instabilitatea socioprofesionala.
2. SUPORTUL SOCIO-FAMILIAL
3. TRASATURI DE PERSONALITATE: exigenta si intoleranta fata de sine si
fata de ceilalti, principii rigide, preocupare pentru ascensiune
profesionala prin disciplina personala si efort excesiv.
“ Barbatul inteligent si ambitios, al carui motor este dat permanent la
viteza maxima” (William Osler).
Comportamentul de tip A se inscrie ca un factor major de risc al bolii
coronariene alaturi de :
- factorii genetici
- factorii biochimici
- factorii dietetici
- factorii habitual – conjuncturali ( G. Ionescu, 1999, p.379)
Comportamentul de tip A se caracterizeaza prin competitivitate,
ambitie, agresivitate manifestata activ sau pasiv, neliniste, nerabdare,
devotament fata de munca, motivatie de succes, sentimentul de “presiune
a timpului”, tendinta la ostilitate.
Hipertensiunea arteriala (HTA) este considerata cresterea presiunii
sangvine peste o limita arbitrar acceptata de 160 mm HG pentru valoarea
sistolica si respectiv de 95 mm Hg pentru valoarea diastolica.
Patternul de personalitate in HTA este ilustrat prin perfectionism,
anxietate, compulsivitate, fiind prezent la persoanele care prezinta
conflicte intrapsihice intre tendintele pasiv – dependente si impulsurile
agresive cu reprimarea ostilitatii, furiei sau resentimentelor cronice ( Z.J.
Lipowski).
HTA poate aparea la persoane care prezinta:
- o anumita reactivitate a sistemului nervos determinata genetic si prin
factori de mediu;
- o anumita structura de personalitate caracterizata prin sensibilitate,
compulsivitate, rigiditate, nevoie de afectiune;
- conflicte repetate si prelungite in care tendintele agresive sunt in mod
constant reprimate.
Mecanismul psihologic in HTA
63
Tendinte competitive ostile intimidare in situatii de esec cresterea
dependentei sentimente de inferioritate reactivarea competitivitatii
ostile anxietate si inhibare consecutiva a pulsiunilor agresiv-ostile HTA
Alte tulburari psihosomatice cardiovasculare: tahicardia, aritmia, sincopa
vasopresoare, cefaleea psihogena si migrena psihogena.
Surse bibliografice
FRANZ ALEXANDER – Medicina Psihosomatica, Ed. Trei, Bucuresti, 2008;
G. IONESCU – Tratat de Psihologie Medicala si Psihoterapie, Bucuresti,
1999;
I.B.IAMANDESCU – Elemente de Psihosomatica Generala si Aplicata, Ed.
Infomedica, Bucuresti, 1999.
64
CURS 12. NEUROPSIHOLOGIA
Obiectul de studiu. Competentele psihologului in neuropsihologie.
Domenii de aplicativitate ale neuropsihologiei.
Examenul si probele neuropsihologice.
Explorarea neuropsihologica a tulburarilor cognitive consecutive
leziunilor cerebrale.
Obiectul de studiu al neuropsihologiei este reprezentat de perturbarile
cognitive, emotionale si ale comportamentului determinate de leziunile
cerebrale.
Definitia neuropsihologiei: Domeniu clinic situat la interferanta dintre
neurologie, psihiatrie, psihologie si neurostiinte in general.
Competentele psihologilor clinicieni specializati in neuropsihologie trebuie sa se
bazeze pe:
- cunoasterea bazelor neuronale ale comportamentelor, a teoriilor
cognitive, a teoriilor dezvoltarii psihismului uman, a organizarii sale si a
manifestarilor sale normale sau patologice
- aceste competente necesita pregatirea pt ascultarea pacientului si a
familiei sale.
Domenii de aplicativitate ale neuropsihologiei
1. Dezvoltarea si educarea
2. Psihiatria. Printre afectiunile psihiatrice care fac obiectul unor explorari
neuropsihologice sunt: depresiile si tulburarile anxioase, tulburarile de
hiperactivitate si atentie, schizofreniile, TOC.
3. Sectorul medico – legal. In cadrul expertizei medico-legale, expertiza
neuropsihologica vizeaza prejudiciile si sechelele neurologice prezente in
cazul de ex. a unui accident de munca sau rutier, dar si aprecierea
65
responsabilitatii si accesibilitatea la sanctiunea penala a unei persoane
sau, eventual, punerea sub tutela sau curatela.
4. Cercetarea clinica prin elaborarea unor teste sau tehnici de evaluarea a
tulburarilor cognitive, afective si comportamentale.
5. Neurologia. Neuropsihologia are o rol esential prin contributia in
diagnosticarea precoce si diferentiala a afectiunilor cerebrale in
colaborare cu examenul clinic neurologic si neuroimagistica ( scanner,
imagistica prin rezonanta magnetica: IRM, PET scan, scintigrafie
cerebrala) pentru a deosebi de ex depresia de dementa la debut,
imbatranirea normala de dementa.
6. Reeducarea/recuperarea. Tot psihologul clinician specializat in
neuropsihologie are responsabilitatea de a face parte la realizarea si
coordonarea unor programe de recuperare, bazandu-se pe datele din
evalaurea neuropsihologica initiala. Tot el tb sa evalueze eficacitatea
rezultatelor si totodata sa consilieze, informeze, previna anumite
probleme psihice secundare, sa asiste pacientul, familia si ceilalti
profesionisti in domeniul sanatatii.
Examenul si probele neuropsihologice
Nu exista un comportament standardizat in desfasurarea unui examen
neuropsihologic. Acesta depinde de problema si de fiecare pacient. La sfarsitul
examenului, pacientul trebuie sa prezinte un nivel mai scazut de anxietate si o
mai buna intelegere a problemelor sale cognitive, dar si un nivel mai crescut de
constientizarea si disponibilitate de accesare si utilizare a resurselor de care
dispune pentru a face fata afectiunii.
Obiectivele evaluarii.
In general, cererea provine de la o persoana responsabila pentru ingrijirea
pacientului (medic, echipa de reeducare, cadru didactic sau familie) care observa
anumite dificultati cognitive si/sau comportamentale.
Fiecare evaluare debuteaza cu o consultatie clinica preliminara in cadrul careia
neuropsihologul stabileste relatia psihologica bazata pe incredere si:
1. explica obiectivele si continutul examenului
66
2. exploreaza asteptarile pacientului si clarifica scopul examenului si rolul
sau;
3. obtine date despre parcursul scolar/profesional, evenimentele de viata,
tratamente, consum de alcool/droguri
4. reprezentarea pacientului legata de istoria tulburarilor
5. evalueaza starea emotionala, in cautarea unui sindrom anxios sau
depresiv
6. noteaza lateralitatea manuala ( dreptaci, stangaci sau ambidextru) si
nivelul sociocultural al pacientului ( NC). NC permite compararea
rezultatelor cu norma, in fucntie de nivelul studiilor si varsta, norme care
functioneaza in orice bateriel de teste
7. clarifica regulile deontologice si confidentialitatea datelor
8. inaintea incheierii consultatiei, se asigura ca pacientul a pus toate
intrebarile la care dorea un raspuns.
EXPLORAREA NEUROPSIHOLOGICA A TULBURARILOR COGNITIVE
CONSECUTIVE LEZIUNILOR CEREBRALE
TULBURARILE DE ATENTIE
Teoretic se deosebesc mai multe tipuri de atentie ( atentia difuza, focalizata,
sustinuta, alternanta, impartita), dar in pratica este greu sa fie separate, deoarece
rareori o singura categorie apare in mod izolat.
Incetinirea proceselor mentale are drept consecinta o serie de tulburari ale
atentie cu repercursiuni asupra functionarii cognitive globale si asupra
comportamentului.
In practica clinica se va investiga:
- Nivelul general de vigilenta (se dau pacientului liste de 4-6 cifre/litere in
ordine crescatoare)
- Atentia focalizata(concentrata) – se afla la baza concentrarii mentale;
permite concentrarea asupra unor stimuli specifici si evitarea
67
fenomenelor care distrag atentia ( se testeaza prin citirea unor cuvinte de
culori diferite)
- Atentia sustinuta – capacitatea de mentinere a atentiei pe o durata destul
de lunga pentru a executa o sarcina specifica.
- Atentia alternanta – capacitatea de deplasare rapida a atentiei de la un
stimul la altul, adesea in mod alternativ. Ea implica memoria de lucru.
Este foarte sensibila la toate formele de afectari cerebrale. Se evalueaza cu
Forma B a testului “Trail Making” (Reitan, 1958) constituit din 25 de
cercuri imprastiate pe o pagina. In interiorul cercului sunt tiparite
aleatoriu fie o litera, fie o cifra. Cu un pix, subiectul trebuie sa faca
legatura in mod crescator si alternant intre o cifra si o litera: 1cu A, 2 cu B,
3 cu C, pana la 13 cu L.
- Atentia divizata este un model al memoriei de lucru, care permite
subiectului sa trateze mai multe sarcini in acelasi timp. Ca si atentia
alternanta, este foarte sensibila la orice afectare cerebrala. Subiectului i se
cere sa retina una sau mai multe date (nume de animale, obiecte) care ii
sunt citite cu voce tare, in timp ce acesta efectueaza o sarcina de tipul unei
scaderi de cifre prezentate cate 3: 165 – 162 - 159. Dupa un timp
predeterminat ( fie rapid=3 sec, fie lung =18 sec.) subiectul trebuie sa
repete informatii care i-au fost citite cu voce tare.
TULBURARI ALE MEMORIEI
Tulburarile memoriei depind de localizarea si extinderea leziunilor cerebrale, de
caracterul acut sau progresiv al afectarii cerebrale, de varsta si starea generala a
pacientului. Memoria vizualo-spatiala este tratata de emisfera dreapta, iar
memoria verbala de cea stanga.
Clinica diferentiaza si memoria retrograda de memoria anterograda.
Amnezia anterograda – dificultatea de a memora fapte noi, ca urmare a unor
leziuni cerebrale specifice. Se manifesta clinic printr-o uitare progresiva care
impiedica fixarea faptelor cotidiene si altereaza capacitatile de invatare. Cand se
asociaza cu dezorientarea in timp si spatiu, cu recunoasteri false si fabulatii, este
pus diagnosticul de sindrom Korsakoff.
Amnezia retrograda se adreseaza evenimentelor care s-au produs anterior
afectarii cerebrala, cele mai recente fiind mai greu recuperate decat cele vechi. In
68
dementa din maladia Alzheimer amnezia retrograda se extinde si distruge
progresic fragmente din trecutul istoriei subiectului.
Memorizarea. Etape:
- analiza cortico-senzoriala a datelor perceptive ( vizuala, auditiva, tactila,
chinestezica)
- memoria imediata ( MSD sau memorie de lucru). Unii o considera o forma
de atentie. Este vorba de un sistem cu capacitate limitata in timp, care
solicita resursele de atentie. Aceasta mentine temporar informatiile pt a le
coordona, fiind un proces esential in intelegerea si rezolvarea de
probleme. Cortexul prefrontal joaca aici un rol major. Ex. memorarea a 3
sau 4 cuvinte ce apartin unor categorii diferite: lalea, piersica, bec, musca
( floare, fruct, obiect, animal). 5 minute mai tarziu subiectul trebuie sa le
aminteasca. Daca pacientul nu isi aminteste, examinatorul ofera categoria
careia ii apartine cuvantul. Subiectii care nu pot restitui 3 sau 4 cuvinte
decat dupa ce au primit informatii in legatura cu categoria arata ca au
stocat informatia, dar au dificultati in rememorarea libera. Aceia pe care
indicarea nu ii ajuta au o stocare deficienta. In modalitatea vizuala ; testul
Bender, figura complexa a lui Rey.
- memoria de lunga durata – permite pastrarea durabila a informatiilor
datorita codarii si apoi stocarii. Este organizata pe modalitati de codare
semantica, spatiala, temporala si afectiva. Consolidarea se realizeaza in
functie de repetarea si de incarcatura afectiva. Tulving a definit MLD in
functie de continutul sau:
1. episodica – este de natura autobiografica si are conotatie emotionala. Este
studiata in cursul consulatiei semidirective. Se refera la evenimentele
traite de subiect, localizate in timp si spatiu. (de cand sunteti internat, ce
medic v-a vazut astazi, activitatea profesionala, nume, varsta, data nasterii
partenerului, copil, etc)
2. semantica- bazata pe cunostintele de fapte generale asimilate intr-un
context cultural dat – limbajul, formule matematice, istoria. ( WAIS, teste
de vocabular, de informatie, de similitudini, etc)
3. Procedurala – corespunde aptitudinilor si deprinderilor senzorio-motorii
invatate. Teste de desen. Ii prezinta subiectului un desen complet, apoi, in
a doua etapa, ii arata acelasi desen, dar fragmentat. Subiectii care nu
69
sufera de tulburari mnezice vor recunoaste si vor construi mai rapid
desenele fragmentate daca au vazut desenul complet, cateva ore mai
devreme sau in ajun.
1 si 2 sunt explicite si corespund “cunosterii de ce”, iar 3 este implicita si
corespunde “cunoasterii cum”.
- memoria de scurta durata si cea de lunga durata contribuie la procesul de
invatare.
Teste psihometrice care masoara memoria: Wechsler Memorie, Grober si
Budchke, RBMT.
TULBURARILE FUNCTIILOR VERBALE ( AFAZIILE)
Tulburare a utilizarii regulilor bazale ale producerii si intelegerii unui mesaj
verbal.
Afazia Broca – afecteaza versantul expresiv al limbii. Se caracterizeaza prin
reducerea pana la suspendare a discursului. Bolnavii vorbesc cu stereotipii
verbale si o dezintegrare fonetica insotita de o apraxie buco-faciala
( dificultate sau incapacitatea de a efectua miscarile gurii si ale fetei care
insotesc expresia orala). Intelegerea orala este putin perturbata. De obicei
este concomitenta cu o hemiplegie dreapta. Leziunea se situeaza intr-o zona
cerebrala a emisferei stangi descrisa de Broca( aria lui Broca) in 1861. Linia
melodica este ne-afectaa, ceea ce poate favoriza recuperarea vorbirii prin
repetarea unor cuvinte si fraza “cantate”
Afazia globala – disparitia expresiei orale, imposibilitatea de a citi, scrie, a
denumi si repeta. Asociata cu import leziuni ale emisferei stangi cu sau fara
hemiplegie dreapta asociata.
Anartria pura – mutism sau expresie orala redusa cu perturbari fonetice
semnificative. In schimb, intelegerea, citirea non-vorbita si expresia scrisa
sunt pastrate.
Afazia Wernicke – tulburari majore ale intelegerii limbajului vorbit cu
pastrarea limbajului, adesea logoreic.
70
Afazia amnezica – lipsa cuvantului cu pastrarea intelegerii, repetarii, citirii si
scrierii.
Afazia de conductie – perturbari semnificative ale limbajului spontan cu
pastrarea intelegerii lecturii, dar citirea cu voce tae este deformata. Scrierea
prezinta paragrafii sub dictare ( cuvintele sunt scrise anormal)
Evaluarea limbajului oral
Limbajul spontan se evalueaza in clinica pornind de la o tema propusa de
examinator ( exemplu: vorbiti despre familia dvs)
Limbajul provocat ( denumire, repetare) se evalueaza astfel: 1.pacientul este
rugat sa numeasca obiecte sau imagini ( denumire); 2. Pacientul este rugat sa
repete cuvinte, fraze.
Limbajul automat se evalueaza prin solicitarea catre pacient de a numara sau
de a recita lunile, zilele saptamanii, etc.
Limbajul citit se evaluaeaza prin citire de scrisori, cuvinte, fraze, etc. de catre
pacient.
Limbajul elaborat: 1. Se cere o definitie a unor cuvinte, proverbe. 2. Se cere
rezumarea unei povesti citite. 3. Este pus sa construiasca un enunt pornind
de la unele cuvinte date de examinator ( cadou, femeie, floare)
Intelegerea orala
Probe de evaluare clinica:
- Sa desemneze obiecte sau imagini.
- Executarea unor sarcini simple ( luati creionul cu mana stanga si puneti-l
pe foaie in fata dvs.)
- Definire si interpretare a unor cuvinte ( ce inseamna a tremura), proverbe
sau texte.
- Clasificarea unor cuvinte sau obiecte ce apartin unor categorii semantice
diferite ( flori, animale, etc)
Explorarea limbajului scris
71
Tulburarile limbajului scris sunt numite alexie. Pot aparea, mai rar, in absenta
tulburarilor limbajului oral.
Probe de evaluare psihologica clinica:
Expresia scrisa: scriere spontana ( subiectul scrie o fraza aleasa de el),
dictare, silabisire, realizare de cuvinte cu litere mobile ( scrabble)
Intelegerea scrisa: dispunerea unor cuvinte sub imagini, dispunerea unor
texte sub actiuni, desemnarea unor cuvinte scrise pornindu-se de la niste
consemne orale (ex. din multimea de cuvinte care se afla pe foaie, aratati-mi
unde se gaseste cuvantul fetita.)
Analiza tulburarilor de scriere ( grafice) se face pe 2 planuri:
- forma literelor care compun un cuvant
- sintaxa unei fraze. Apar paragrafii sau disortografie ( careee e numele
tau) la un subiect cu nivel de studii anterior ridicat. Uneori literele sunt
facute cu o micrografie ( scriere minuscula in tot sau o parte a textului) si
mai ales perseverari grafice ( litere sau fragmente de cuvinte
contamineaza altele – sorel straluceste pe cerel albrel – aici exista
disortografie si perseverari.
Surse bibliografice:
Montreuil, M., Doron, J. ( coord) – Tratat de psihologie clinica si psihopatologie,
Trei, Bucuresti, 2009.
72
C13. NEUROPSIHOLOGIA DEMENTELOR
Definitie si cauze.
Examenul neuropsihologic.
Rolul psihologului in clinica de afectiuni neurologice.
Dementa este un proces patologic al carui origini sunt diverse. Are loc o
deteriorare globala si severa functiilor mentale.
Dementa ( lat. Dementia = pierdere a spiritului).
Cauze – afectarea SNC conduce la compromiterea autonomiei sociale si familiale.
- maladiile limitate in esenta la caracteristicile dementei. Acestea sunt
dementele numite primare, precum maladia Alzheimer sau maladiile
degenerative fara Alzheimer, ca dementa fronto-temporala si maladia
corpilor Levy difuzi.Maladia Alheimer este cea mai frecventa cauza de
evolutie spre dementa.
- Alte afectiuni cerebrale care pot asocia dementa si celelalte simptome
neurologice, usor diferentiate in maladia Alzheimer: traumatismele
cranio-cerebrale, AVC, tumorile, maladia Parkinson, scleroza in placi,
maladia Huntington.
- Maladiile care nu afecteaza in esenta SNC: bolile ficatului, rinichilor si
anumite maladii metabolice rare, intoxicatii medicamentoase si alcoolice
care pot fi cauze de dementa.
Criterii DSM-IV pentru dementa
A. prezenta unor deficite cognitive multiple care implica simultan:
1. o tulburare a memoriei ( alterare a capacitatii pacientului de a invata
informatii noi sau de a-si aminti informatiile invatate anterior)
2. una sau mai multe dintre perturbarile cognitive urmatoare: afazie,
apraxie, agnozie, functii executive.
73
B. deficitele cognitive A1 si A2 perturba in mod semnificativ functionare
sociala si/sau profesionala si reprezinta un declin semnificativ in raport
cu nivelul de functionare anterior. Evolutia este caracterizata printr-un
debut progresiv si un declin cognitiv continuu.
C. Deficitele nu se datoreaza unui sindrom confuzional.
Examenul neuropsihologic
Orice examen neuropsihologic are doua obiective fundamentale:
1. Evaluarea si interpretarea tulburarilor neuropsihologice. Pentru
psihodiagnostic se folosesc atat probe de evaluare rapida a functiilor
superioare: Mini Mental State (MMS), care este cel mai utilizat test
deoarece permite o prima explorare rapida, dar succinta a anumitor
functii cognitive, fiind insa sensibil la deteriorarile medii si severe. MMS
este recomandat pentru o identificare a functionarii cognitive, in
consultatie sau la patul bolnavului, inaintea unui bilant aprofundat, fiind
un excelent instrument mai ales in dementele degenerative.
2. Readaptarea este absolut necesara mai ales la pacientii cu afectare acuta
precum traumatismul cranian sau accidentul vascular cerebral.
Recuperarea consta in invatarea unor tehnici de compensare pentru
ameliorarea atentiei (Rigaud, 2005) si pentru un control mai adecvat al
comportamentelor dezadaptative. Montreuil si Lezak (2009) precizeaza
ca reeducarile sectoriale ale limbajului, memoriei, atentiei trebuie sa se
inscrie intr-un program global, adesea pluridisciplinar, de readaptare.
Un astfel de program vizeaza reducerea handicapului, sustinerea
nevoilor individuale, favorizarea acceptarii handicapului si restaurarea
sentimentului de identitate atunci cand lucrul acesta este posibil,
programe in care neuropsihologul joaca un rol esential (Ben Yishay,
Daniels-Zide, 2000).
Rolul psihologului in clinica de afectiuni neurologice
1. Prezenta profesionala a neuropsihologului este in ultimii ani, din ce in ce
mai solicitata in cercetarea clinica pentru a evalua efectele
medicamentelor sau ale tehnicilor chirurgicale de stimulare
intracerebrale. Conform lui Montreuil si Lezak (2009), cercetarea in
74
neuropsihologie este in plina dezvoltare si permite, in relatie cu alte
abordari – neuroimagerie, psihiatrie, pedagogie, etologie ( mai ales
comportamentul marilor maimute), filosofie, etica - , o mai buna
intelegere a functionarii cerebrale, a genezei tulburarilor cognitive,
emotionale si comportamentale si redefinirea functiilor mentale si a cailor
terapeutice (346).
2. Neuropsihologii au un rol semnificativ in evaluarea, tratarea si cercetarea
afectiunilor neurologice.
Surse bibliografice:
Montreuil, M., Doron, J. ( coord) – Tratat de psihologie clinica si psihopatologie,
Trei, Bucuresti, 2009.
75
SEMESTRUL 2
76
CURS 1. Psihologia sanatatii. Personalitatea si sanatatea.
Domeniu interdisciplinar axat pe intelegerea factorilor care influenteaza
sanatatea, boala si tratamentele.
Definitie. Studiul factorilor sociali, psihologici si fiziologici implicati in
comportamentele, cognitiile si emotiile legate de boala.
Sanatatea = stare de bine din punct de vedere fizic, psihologic, social, economic,
cultural, spiritual si nu neaparat in absenta maladiei sau a durerii.
Principalii determinanti ai sanatatii:
1. conditiile socioeconomice generale, culturale si de mediu
2. influentele sistemelor sociale ( familie, comunitate, conditie de mediu,
societate)
3. conditiile de viata psihosociale si materiale individuale asociate unor
posibile reactii la stres
4. factorii individuali ( emotie, cognitie, motivatie, personalitate) si
sistemele fiziologic si genetic ( varsta, sex, constitutie fizica)
Cele 4 categorii de factori sunt influentati de structura sociala si economica a
unei societati.
Promovarea sanatatii. 3 abordari principale:
1.
Abordarea sociocognitiva a schimbarii de comportament.
Obiectiv schimbarea comportamentului bazata pe modificarea cognitiilor
individuale.
Modelul credintelor referitoare la sanatate – HBM, Rosenstock, 1974.
Teoria sociala cognitiva a lui Bandura, 1977, 1986, 1997.
77
Principala cauza de mortalitate in tarile dezvoltate este reprezentata de maladiile cronice ( afectiunile cardiace, cancerele, AVC si ale sistemului respirator) si nu de maladiile infectioase. 2/3 dintre decese sunt legate de anumiti factori de risc influentati semnificativ de comportamentele asociate contextelor de viata.
Principala cauza de mortalitate in tarile dezvoltate este reprezentata de maladiile cronice ( afectiunile cardiace, cancerele, AVC si ale sistemului respirator) si nu de maladiile infectioase. 2/3 dintre decese sunt legate de anumiti factori de risc influentati semnificativ de comportamentele asociate contextelor de viata.
Teoria actiunii rationale (TRA, Fsihbein si Ajzen, 1975)
Teoria comportamentului planificat (TPB, Theory of Planned Behaviour,
Ajzen, 1985, 2002).
2. Modelele de self-empowerment
Obiectiv dezvoltarea capacitatii de a face alegeri pentru propria sanatate.
Empowerment = capacitatea de a intelege si de a controla fortele personale,
sociale, economice si politice care determina calitatea vietii, in scopul
ameliorarii acesteia. (Fischer si Tarquinio, 2006).
“Sa stii sa spui nu!”
3. Abordarea actiunii colective
Obiectiv modificarea cauzelor socioeconomice si de mediu ale sanatatii
prin intermediul organizarii colective a membrilor unei comunitati (Morin si
Apostolidis, 2002).
Personalitatea si sanatatea
Diferiti autori au descris profiluri complexe de personalitate cu risc pentru
diferite maladii, in special cardiovasculare si cancer (tip A, tip C). In prezent,
aceste profile sunt discutabile. Studiile recente se axeaza pe anumite
trasaturi specifice ale personalitatii (anxietate, depresie, ostilitate, etc) cu rol
in aparitia si dezvoltarea anumitor boli.
Factorii de vulnerabilitate si sanatatea
1. ostilitatea
2. anxietatea
3. afectele depresive
Exprimarea emotiilor si sanatatea
Profilul de personalitate tip C - reprimarea emotiilor, resemnare/disperare cu
comportament supra-adaptat, cooperare, evitarea conflictelor.
78
Cousson – Gelie (2001) blocajul exprimarii afectelor apare asociat cu debutul
cancerului, inclusiv in anumite studii longitudinale.
2. Exprimarea emotiilor in maladiile cronice
Panagopoulou, Kersbergen, Maes ( 2002) detresa psihologica se mareste o
data cu nonexprimarea emotiilor.
Exprimarea puternica a emotiilor nu produce un efect pozitiv. Nonexprimarea
poate duce la un efect negativ.
3. Alexitimia (Sifneos, 1973)
Aspecte complementare alexitimiei (Pedinielli, 1992):
incapacitatea persoanei de a-si recunoaste, identifica si exprima propriile
emotii;
limitarea capacitatii de a visa, mai ales a aptitudinii spre reveria nocturna
tendinta de a actiona pentru evitarea si rezolvarea conflictelor;
descrierea detaliata a faptelor, evenimentelor sau simptomelor fizice.
Instrumente psihodiagnostice: Beth Israel Questionnaire, Toronto Alexithymic
Scale (TAS).
Factorii personali si sanatatea
1. Eficacitatea personala
2. Optimismul
3. Sensul coerentei
4. Rezilienta
Bibliografie: Montreuil, M., Doron, J. ( coord) – Tratat de psihologie clinica si
psihopatologie, Trei, Bucuresti, 2009.
79
Alexitimia = functionarea pacientilor cu afectiuni organice si o componenta psihosomatica semnificativa.Alexitimia = functionarea pacientilor cu afectiuni organice si o componenta psihosomatica semnificativa.
C2. Stres – sanatate – boala. Stresul – definitie, manifestari, mecanisme,
modele, tipuri. Teste clinice de evaluare a stresului
Stres (lat. Stringere = a constrange) raspuns specific al organismului la
solicitarile nespecifice, atat externe cat si interioare, prin expectatii, credinte,
aspiratii, temeri, generatoare de stari placute sau neplacute.
Definitiile stresului sunt amprentate de diferitele perspective ale abordarilor
specifice
1. Definitii fiziologice, fundamentate pe cercetarile clinice si de laborator.
2. Definitii bazate pe criterii psihologice
3. Definitii pe criterii sociologice.
Hans Selye (1936) dezvolta si popularizeaza in mediile stiintifice si medicale
conceptul de stress. El descrie “sindromul general de adaptare” (SGA) ca efortul
organismului de a raspunde la solicitarile mediului. SGA consta in 3 stadii:
reactia de alarma, stadiul de rezistenta si stadiul de epuizare.
Richard Lazarus (1966) initiaza in cadrul teoriei tranzactionale o alta teorie
despre stres bazata pe 4 concepte:
- interactiunea ( tranzactia)
- sistemul cognitiv
- evaluarea
- copingul cognitiv.
Manifestarile stresului
80
Stresul reprezinta o tranzactie dinamica specifica intre persoana si mediu, care este evaluata de catre persoana ca depasindu-i resursele, punandu-i in pericol starea de bine. (Lazarus si Folkman, 1984)
Stresul reprezinta o tranzactie dinamica specifica intre persoana si mediu, care este evaluata de catre persoana ca depasindu-i resursele, punandu-i in pericol starea de bine. (Lazarus si Folkman, 1984)
Nivel de actiune Manifestarile stresului
Sist. cardiovascular Tahicardie, aritmii, HTA
Sist. gastrointestinal Sialoree, intensificarea tranzitului
intestinal
Sist. muscular Bruxism, dispee, hiperventilatie,
tensiune musculara, ticuri, fasciculatii
Sist. neuroendocrin Nivel scazut de CA si CO in sange si
urina, testosteron, prolactina,
colesterol, betaendorfine, STH, acizi
grasi liberi
Sist. imun Moficari la nivelul imunoglobulinei
IgA, IgE, IgG, IgM, cresterea
limfocitelor
Derma Transpiratie excesiva, modificari in
conductanta electrica a pielii
Emotional – afectiv Anxietate, frustrare, ostilitate,
depresie, labilitate, culpabilitate,
neputinta.
Cognitiv Afectari ale MSD si MLD, capacitate
de concentrare scazuta, toleranta la
frustrare redusa, ideatie obsesiva si
irationala, etc.
Comportamental Pasivitate, agresivitate, instabilitate,
evitare, fuga, demisie, afectarea
relatiilor interpersonale, accidente,
comportament de tipul “totul sau
nimic”, cresterea sau pierderea
apetitului, insomnii, abuz de alcool,
tutun, cafea, medicamente, suicid.
Modele de stres-coping
81
1. Teoria cognitiva a stresului a lui Lazarus si Folkman
Lazarus a descris stresul ca un proces care include stimuli/stresori si
raspunsurile provocate, dar si relatia dintre persoana si mediu, relatie aflata intr-
o continua dinamica bidirectionala intre cei 2 poli, persoana si mediul, fiecare
actionand asupra celuilalt. Aceasta relatie este modulata de 2 grupe de procese,
respectiv cele de evalaure cognitiva si procesele de coping.
a. Procesele de evaluare cognitiva. Exista 2 forme majora de evaluare: 1.
prin intermediul careia persoana evaluaeza impactul evenimentului
stresant pentru mentinerea starii sale de bine( stres perceput, Cohen,
Kamarch si Mermelstein, 1983) si 2. Evaluarea de catre persoana a
capacitatilor proprii de control si de a face fata situatiei (control
perceput).
b. Procesul de a-face-fata (coping), strategii de adaptare.
2.
Modelul extins al stresului si copingului dupa Moss si Schaefer
Moss si Schaefer (1993) introduc diferite grupe de factori care moduleaza
tranzactia intre persoana si mediu, completand notiunile fundamentale ale
teoriei lui Lazarus si Folkman evaluarile cognitive ale situatiei si strategiile de
coping sunt influentate de resursele si obstacolele specifice contextului
situational ( evenimente de viata, sustinere sociala, presiune normativa, etc.),
precum si de caracteristicile biologice ( sex, varsta, bagaj genetic), fiziologice
( constitutie fizica), dar si de anumiti factori socio-psihologici ( stil de viata si
profil de personalitate).
3. Modele de ajustare la maladia cronica de Maes, Leventhal si De Ridder
82
Conceptul de coping modul in care persoana se adapteaza la situatiile stresante si elaboreaza un raspuns pentru a face fata.Conceptul de coping modul in care persoana se adapteaza la situatiile stresante si elaboreaza un raspuns pentru a face fata.
Strategii de coping ansamblul proceselor dezvoltate de o persoana intr-o situatie perceputa ca stresanta cu scopul diminuarii, eliminarii sau tolerarii impactului asupra starii sale de bine.
Strategii de coping ansamblul proceselor dezvoltate de o persoana intr-o situatie perceputa ca stresanta cu scopul diminuarii, eliminarii sau tolerarii impactului asupra starii sale de bine.
Evaluarea unui eveniment este determinata atat de caracteristicile acestuia,
precum si de scopurile personale. Astfel, acest model considera ca alte
evenimente semnificative de viata, independente de boala, pot sa influenteze
modul de a reactiona in gestionarea bolii, pe langa factorii personali si
contextuali, a caracteristicilor specifice bolii si tratamentului.
Teste clinice de evaluare a stresului: Scala stresului perceput (PSS), Scala
stresului zilnic (DHS), Chestionarul evenimentelor recente (RLCQ), Scala de
evaluare a readaptarii sociale (SRRS)
Bibliografie:
1. Athanasiu A. (1998) – Bazele psihologice ale practicii medicale, Oscar
Print, Bucuresti;
2. Cosman D. (2010) – Psihologie medicala, Polirom, Iasi;
3. Montreuil, M., Doron, J. ( coord) – Tratat de psihologie clinica si
psihopatologie, Trei, Bucuresti, 2009.
83
C3. Psihologia durerii. Aspecte generale. Factori de risc. Teorii ale durerii.
Psihooncologie. Interventii psihologice medicale.
Durerea este o experienta unica pentru fiecare persoana in parte.
Durerea implica una sau mai multe persoane si poate afecta atat familiile,
prietenii, cunostintele, dar si profesionistii implicati in ingrijirea persoanelor
care se confrunta cu durerea si boala.
Clasificari ale durerii
In functie de durata In functie de fioziopatologie
Acuta Nociceptiva
Cronica Somatica
Incidenta Viscerala
Neuropatica
Centrala
Periferica
Simpatetica
Psihogena
84
Durerea este o experienta senzoriala asociata cu leziuni tisulare actuale sau potentiale sau descrisa in termenii unei astfel de leziuni. Durerea este intotdeauna subiectiva. (Asociatia Internationala pentru Studiul Durerii)
Durerea este o experienta senzoriala asociata cu leziuni tisulare actuale sau potentiale sau descrisa in termenii unei astfel de leziuni. Durerea este intotdeauna subiectiva. (Asociatia Internationala pentru Studiul Durerii)
Durerea este ceea ce pacientul spune ca doare. Este ceea ce pacientul descrie si nu ceea ce cred ceilalti ca e!
Durerea este ceea ce pacientul spune ca doare. Este ceea ce pacientul descrie si nu ceea ce cred ceilalti ca e!
Factori care
influenteaza perceptia durerii 2 categorii de factori psihologici:
Factori ce tin de situatie – informatiile legate de durere, locul si modul de
aparitie a durerii.
Factori individuali – experienta cu durerea, credintele personale despre
sanatate si boala, aptitudinile cognitive, stilul de gandire.
Factori generali :
1. Durerea severa sau progresiva, care provoaca o limitare semnificativa a
activitatii sau tratarea anterioara ineficienta/insuficienta vor agrava
perceptia durerii; situatiile opuse o pot usura.
2.
2. Alte simptome fizice: insomnie, extenuare sau fatigabilitate secundare
durerii netratate vor resimti mai acut durerea. Tusea persistenta, voma
repetata sau sughitul pot agrava durerea, in special durerea osoasa.
Dispneea, diareea, incontinenta sau hemoragia agraveaza perceptia
durerii.
3. Probleme psihologice – cei mai comuni factori de agravare a perceptiei
durerii. Ex. Teama de moarte, de pierdere a controlului, depresia,
anxietatea, etc.
4. Dificultatile sociale - lipsa sprijinului familial, social, dificultati
economice, financiare, relatii interpersonale conflictuale, etc. – pot
conduce la durere netratata.
85
Durerea acuta si durerea cronica au manifestari fizice si asocieri psihologice diferite, necesitand abordari terapeutice diferite.
Durerea acuta si durerea cronica au manifestari fizice si asocieri psihologice diferite, necesitand abordari terapeutice diferite.
Un tratament eficient al durerii va usura tratamentul durerii viitoare.Un tratament eficient al durerii va usura tratamentul durerii viitoare.
Neidentificarea si ne-tratarea suferintelor psihologice este o cauza frecventa a durerii.Neidentificarea si ne-tratarea suferintelor psihologice este o cauza frecventa a durerii.
5. Factori culturali – variaza semnificativ in atitudinea asupra bolii, durerii si
mortii, osciland intre acceptare si anxietate severa si depresie.
6. Spiritualitatea.
Durerea acuta este influentata de:
1. Experienta anterioara cu durerea.
2. Informatiile provenite de la cei din jur – cadre medicale, persoane
investite cu o anumita credibilitate de catre pacient – referitoare la boala,
evolutie, tratament, prognostic, etc.
3. Tehnicile inductive, imageria dirijata pot avea efect pozitiv in ameliorarea
perceptiei durerii.
4. Atitudinea empatica, calda, deschisa, prestigiul si profesionalismul
ingrijitorului.
Durerea cronica poate fi influentata de:
1. semnificatia acordata durerii
2. dispozitia psihica a persoanei
3. stilul cognitiv
Psihooncologie
Cancer – concept umbrela, care acopera peste 100 de entitati nosologice, avand
in comun:
- existenta unor cauze complexe, putin cunoscute;
- existenta unei reactivitati individuale;
- prezenta unei disfunctii la nivel ADN celular;
- formatiunile tumorale au cicluri de crestere lungi si neregulate, avand un
parcurs de 2 -17 ani in care devin detectabile clinic;
- procesele neoplazice prezinta o specificitate la anumite specii vulnerabile,
avand manifestari diferite, ceea ce face dificil transferul datelor obtinute
din studiul pe animale la om.
86
Factori de risc
1. Comportamentali - stilul de viata, obiceiurile alimentare, consumul de
alcool, comportamentul sexual, expunerea prelungita la radiatii solare.
2. Genetici
3. Psihosociali – stresul, personalitate de tip C.
Interventii psihologice
Abordarea holista include implicarea profesionistilor in tratarea aspectelor fizice
complementata de cele psihosociale.
Suportul de care au nevoie persoanele aflata in durere trebuie sa includa familia
de origine, prieteni si cunostinte.
Tehnicile psihoterapeutice utilizate in domeniul suferintei fizice si implicit
psihologice sunt: interventia in criza, tratamentul suportiv ( grupuri de suport),
tehnici de orientare psihanalitica, cognitiv-comportamentala si existentiala.
Bibliografie:
Athanasiu A. (1998) – Bazele psihologice ale practicii medicale, Oscar Print,
Bucuresti;
Cosman D. (2010) – Psihologie medicala, Polirom, Iasi;
Montreuil, M., Doron, J. ( coord) – Tratat de psihologie clinica si psihopatologie,
Trei, Bucuresti, 2009.
87
C4. Tanatopsihologia. Conceptul de moarte in psihologia medicala.
Definitie, atitudini, asistenta psihologica. Doliul.
Tanatologia este o disciplina relativ noua, fiind introdusa in cadrul
invatamantului american in a doua jumatate a secolului XX.
Obiectul tanatologiei este constituit din studiul comportamentelor, conceptiilor
si a afectelor legate de fenomenul mortii.
Sfarsitul vietii este atat de natura medicala, dar si psihologica, sociala, juridica,
etica si spirituala.
Moartea se manifesta la mai multe nivele, fiind mai degraba un proces, decat un
moment propriu-zis:
- Fiziologic – incetarea activitatii centrilor vitali urmata de cea a activitatii
tisulare.
- Genetic – inscrisa in programul genetic, moarte apare in urma mutatiilor
semnificative din cadrul deconstructiei programate, care conduce in final
la dereglari in sinteza proteinelor.
- Biochimic – trecerea de la organic la anorganic.
- Biologic – forma a selectiei naturale.
- Filosofic – fenomen natural.
Etapele trecerii de la viata la moarte
In medicina sunt descrise 4 etape ale mortii biologice:
1. preagonia
2. agonia
3. moartea clinica
4. moartea reala
88
Pacientii parcurg 5 faze de constientizare a mortii iminente (Kubler- Ross):
1. negarea
2. mania
3. negocierea
4. depresia
5. acceptarea
Intrucat perioada terminala este de cele mai multe ori cea mai bogata in
intelesuri ale semnificatiilor personale ale vietii, tanatologii recomanda sa li se
comunice adevarul pacientilor aflati in stare grava, despre diagnosticul lor si
despre sansele de supravietuire.
Asistenta psihologica a pacientilor terminali
Kubler – Ross a formulat 3 scopuri principale:
1. siguranta si protectie
2. moarte demna
3. moarte conforma dorintei persoanei.
N. Cassem recomanda sapte atitudini esentiale in asistarea pacientilor terminali
( cei 7 C):
1. Concern – grija plina de intelegere si compasiune
2. Competence – competenta
3. Communication – comunicare
89
Dinamica vietii este conectata cu cea a mortii. Apropierea mortii face loc pentru vindecarea emotionala si spirituala, in ritmul propriu al fiecarei persoane . procesul mortii rearanjeaza prioritatile de viata si reorganizeaza viziunea asupra valorilor personale si a relatiilor.
Dinamica vietii este conectata cu cea a mortii. Apropierea mortii face loc pentru vindecarea emotionala si spirituala, in ritmul propriu al fiecarei persoane . procesul mortii rearanjeaza prioritatile de viata si reorganizeaza viziunea asupra valorilor personale si a relatiilor.
4. Children – reintalnirea cu copiii
5. Cohesion – coeziunea familiei in jurul persoanei
6. Ceerfulness - atitudine curajoasa
7. Consistency – atentie constant focusata pe nevoiele pacientului.
Asistenta psihologica a persoanei aflata in stadiu terminal este centrata pe
empatie si suport. Kastenbaum, Morris ( 1989) semnaleaza 3 factori capabili in
usurarea suferintei bolnavului:
1. apelul la sentimentele religioase ale acestuia
2. prezenta familiei, a rudelor, prietenilor
3. (auto)centrarea pe realizarile din timpul vietii.
Rolul semnificativ al medicului care asista la ritualul “trecerii” – investit de catre
bolnav si de familie ca un salvator, care hotaraste si de care depinde destinul
pacientului. El are rolul impreuna cu echipa medicala, de a media sfarsitul
inevitabil.
Doliul
Etape:
1. Acceptarea realitatii pierderii
2. Trairea durerii provocata de pierdere
3. Adaptarea la noul context de viata din care persoana decedata lipseste
4. Reconstruirea de noi relatii emotionale
Interventia psihologica in doliu
Worden (1992) a descris 10 principii pentru a ajuta persoana aflata in suferinta
sa depaseasca durerea:
1. actualizarea durerii ( descrierea pierderii, a circumstantelor, etc.)
90
2. identificarea si exprimarea sentimentelor ( furie, culpabilizare, etc)
3. actiunea – inceperea procesului de separare ( luarea unor decizii)
4. stabilirea de noi relatii
5. stabilirea unui termen-limita pt doliu
6. reasigurarea normalitatii sentimentelor
7. recunoasterea diferentelor individuale in procesul durerii
8. accesul la suport non-intensiv pe termen lung
9. explorarea stilurilor de a face fata
10. identificarea durerii nerezolvate
Interventiile psihologice trebuie insotite de interventiile farmacologice atunci
cand durerea este asociata de tulburari psihiatrice ( medicatia hipnotica,
antidepresiva, sedative, etc.). De mare ajutor sunt grupurile informale de suport.
Bibliografie:
4. Athanasiu A. (1998) – Bazele psihologice ale practicii medicale, Oscar
Print, Bucuresti;
5. Cosman D. (2010) – Psihologie medicala, Polirom, Iasi;
6. Mitrofan I., Buzducea D. (2002) – Psihologia pierderii si terapia durerii,
Sper, Bucuresti;
7. Woodruff R. (2002) – Durerea in cancer, Phoenix, Bucuresti.
91
C5. Fenomenul suicidar. Definitie, cadru conceptual, instante ale
fenomenului suicidar, factori de risc, teorii. Suicidul in bolile psihice.
Tipuri particulare de suicid.
Suicidul “orice caz in care moartea rezulta direct sau indirect dintr-un act
pozitiv sau negativ, facut de victima insasi, care stie ca trebuie sa produca acel
rezultat” (Durkheim)
Instante ale fenomenului suicidar (G. Ionescu):
Ideea de suicid veleitara reprezinta o dorinta tranzitorie de autodistrugere, cu
proiectia cadrului, dar fara punerea in practica, fiind generata de moment.
Santajul cu suicidul apare la persoane cu structura psihica mai labila sau cu un
coeficient scazut de inteligenta cu scopul de a obtine ceva.
Tentativele suicidare reprezinta sinucideri ratate din motive care tin de context,
interventia unor persoane, mijloace de suicid nepotrivite.
Suicidul presuicidar descris de Ringel prin restrangerea campului constiintei si
afectivitatii cu inclinatii catre fantasmele suicidare.
Suicidul disimulat (travestit) reprezinta disimularea actului suicidar sub masca
unui accident.
Raptusul suicidar este consecinta unui impuls prin care persoana recurge la
suicid, o tendinta greu de stapanit.
Suicidul cronic ( parasuicidul) sunt reprezentate de automutilari, refuz alimentar
sau de tratament, conduite de risc, comportamente profund autodistructive.
Conduita suicidara presupune organizarea in vederea sinuciderii, individul
pregatindu-se prin scrierea testamentului, vizitarea prietenilor, a locurilor din
copilarie, etc.
Factori de risc
Factorii socio-economici:
- situatiile de criza profunda, somaj, faliment, marginalizarea, excluderea,
instabilitatea familiala si economica.
92
- Statutul marital
- Sexul
- Habitatul
- Statutul profesional
2. Factorii meteorologici – mai frecvent primavara si toamna
3. Factorii somatici – riscul de suicid creste in bolile somatice.
4. Ereditatea. Nu suicidul este ereditar, ci boala pe fondul careia apare.
Suicidul in bolile psihice
Suicidul in depresie. Riscul suicidar este prezent la orice depresiv, dar nu este
corelat cu severitatea afectiunii. Cel mai frecvent, poate aparea la inceputul si
finalul episodului depresiv.
Suicidul in schizofrenie. Apare mai frecvent in perioada de debut, iar modul de
realizare prezinta caracteristici profund agresive, brutale. De cele mai multe ori
este un act greu de inteles.
Suicidul in epilepsie. Epilepsia poate prezenta toata gama comportamentelor
suicidare, de la pulsiune pana actul in sine.
Suicidul in intarzierea mintala apare ca expresie a unui comportament de tip
oglinda sau pentru a-i pedepsi pe cei din jur, individul fiind mai mult sau mai
putin constient de consecintele mortii lui.
Suicidul in demente reprezinta expresia deteriorarii, fiind posibil mai ales in
perioada de debut a bolii.
Suicidul in alcoolism si toxicomanii este cauzat de depresia prezenta la aprox.
30% dintre alcoolici sau de simptomele psihotice aparute in starile confuzionale
de delirium tremens sau in intoxicatiile cu diferite droguri.
Suicidul in nevroze prezinta o prevalenta relativ egala ca la populatia normala,
fiind efect al decompensarii starii nevrotice.
93
Suicidul in tulburarile de personalitate prezinta o prevalenta crescuta, aparand
fie in cadrul episoadelor depresive, fie ca expresie a unei tentative sucidare
reusite.
Bibliografie:
Tudose F, Tudose C., Dobranici L – Psihopatologie si psihiatrie pentru psihologi,
Ed. Infomedica, Bucuresti, 2002.
DSM-IV – Manual de Diagnostic si Statistica a Tulburarilor Mentale, Asociatia
Psihiatrilor Liberi din Romania, Bucuresti, 2000.
94
C6. Psihologia medicala a varstelor si sexelor. Consideratii generale, etape,
stadii, factori psihologici.
Dezvoltarea umana proces care se desfasoara pe toata durata vietii.
Dezvoltarea umana = obiect de studiu studierea stiintifica a tiparelor
(proceselor) de schimbare si stabilitate in toate sectoarele sau aspectele
dezvoltarii si in toate etapele vietii.
Studierea dezvoltarii umane are ca obiectiv descrierea acesteia, explicarea,
predictia si, cand este cazul interventia in desfasurarea ei.
Dezvoltarea se refera la 3 sectoare principale, aspecte care interactioneaza
intre ele:
1. fizic: cresterea organismului si a creierului, capacitatile senzoriale,
abilitatile motorii si sanatatea;
2. cognitiv: invatarea, atentia, memoria, limbajul, gandirea, rationarea si
creativitatea;
3. psihosocial: starile emotionale, personalitatea si relatiile sociale.
Etapele vietii construct social nu exista un moment definibil in mod
obiectiv in care un copil devine adult sau un adult, batran.
Elementele principale tipice de dezvoltare in 8 etape ale dezvoltarii umane
(Papalia, Olds, Feldman, 2010)
Interval de
varsta
Dezvoltare fizica Dezvoltare
cognitiva
Dezvoltare
psihosociala
Perioada
prenatala
(de la conceptie la
nastere)
Are loc conceptia,
prin fertilizare
normala sau alte
mijloace.
Zestrea genetica
interactioneaza
cu influentele de
Se dezvolta
capacitati de
invatare si de
reactie la stimuli
senzoriali.
Fetusul
reactioneaza la
vocea mamei si
ajunge sa o
prefere.
95
mediu inca de la
inceput.
Se formeaza
structurile
fundamentale ale
organismului;
incepe
dezvoltarea
intensiva a
creierului.
Cresterea fizica
este cea mai
rapida.
Exista o mare
vulnerabilitate la
influentele
mediului.
Perioada de sugar
si varsta invatarii
mersului (nastere
– 3 ani)
Toate simturile si
sistemele
organismului
functioneaza la
nastere la diferite
nivele.
Creierul capata
complexitate mai
mare si este
extrem de
sensibil la
influentele
mediului.
Cresterea fizica si
dezvoltarea
abilitatilor
motorii sunt
Capacitatea de
invatare si cea de
reamintire exista
chiar si in primele
saptamani de
viata.
Spre sfarsitul
celui de-al doilea
an, se dezvolta
capacitatea de
rezolvare a
problemelor.
Intelegerea si
folosirea
limbajului
evolueaza rapid.
Se formeaza
atasamentul fata
de parinti si alte
persoane.
Se dezvolta
constiinta de sine.
Se produce
trecerea treptata
de la dependenta
la autonomie.
Creste interesul
fata de alti copii.
96
rapide.
Prima copilarie (3
– 6 ani)
Cresterea este
constanta; corpul
devine mai suplu
si proportiile se
apropie mai mult
de cele adulte.
Apetitul
alimentar se
reduce si
problemele de
somn sunt
frecvente.
Apare tendinta de
a folosi
preponderent o
mana; abilitatile
motorii fine si
grosiere se
imbunatatesc si
sporeste forta.
Gandirea este
cumva
egocentrica, dar
se dezvolta si
intelegerea
perspectivei altor
persoane.
Imaturitatea
cognitiva da
nastere unor idei
logice despre
lume.
Memoria si
limbajul de
imbunatatesc.
Inteligenta devine
mai usor de
decelat.
Experienta anului
pregatitor pentru
scoala este
comuna, iar cea a
gradinitei si mai
comuna.
Conceptia despre
sine si intelegerea
emotiilor devin
mai complexe;
stima de sine are
caracter global.
Sporesc
independenta,
initiativa si
autocontrolul.
Se dezvolta
identitatea de
gen. Jocul devine
mai imaginativ,
mai complex si,
de obicei, mai
social.
Altruismul,
agresivitatea si
teama sunt
frecvent intalnite.
Familia ramane
centrul vietii
sociale, dar
ceilalti copii
devin mai
importanti.
Copilaria mijlocie
(6 – 11 ani)
Cresterea
incetineste.
Forta si abilitatile
atletice sporesc.
Egocentrismul se
reduce.
Copiii incep sa
gandeasca logic,
insa concret.
Conceptia despre
sine devine mai
complexa,
influentand stima
de sine.
Reglarea in
97
Bolile respiratorii
sunt frecvente,
dar sanatatea
este in general
mai buna decat in
oricare alta
perioada a vietii.
Memoria si
capacitatile
lingvistice se
imbunatatesc.
Achizitiile
cognitive le
permit copiilor sa
beneficieze de pe
urma educatiei
formale.
Unii copii
manifesta nevoi si
avantaje
educative
speciale.
comun a
conduitei reflecta
trecerea treptata
a controlului din
sarcina parintelui
in cea a copilului.
Grupul celor de
aceeasi varsta
capata
importanta
centrala.
Adolescenta (11 –
20 ani)
Cresterea fizica si
alte schimbari
sunt rapide si
profunde.
Survine
maturitatea
reproductiva.
Apar riscuri
majore de
sanatate, ca
urmare a
problemelor de
comportament,
cum ar fi
tulburarile de
alimentatie si
abuzul de
droguri.
Se dezvolta
capacitatea de
gandire abstracta
si rationament
stiintific.
Gandirea imatura
persista in
anumite atitudini
si
comportamente.
Educatia are in
centru pregatirea
pentru facultate
sau meserie.
Cautarea
identitatii,
inclusiv a celei
sexuale, capata
un rol central.
Relatiile cu
parintii sunt in
general bune.
Grupul celor de
aceeasi varsta
poate sa exercite
o influenta
pozitiva sau
negativa.
Inceputul varstei Forma fizica Gandirea si Trasaturile de
98
adulte si adultul
tanar (20-40 ani)
atinge apogeul,
apoi scade usor.
Alegerile
privitoare la stilul
de viata
influenteaza
sanatatea.
judecata morala
devin mai
complexe.
Se fac alegeri in
materie de
educatie si
ocupatie, uneori
dupa o perioada
de explorare.
personalitate si
stilul devin
relativ stabile, dar
schimbarile la
nivelul
personalitatii pot
fi influentate de
etapele si
evenimentele din
viata.
Se stabilesc relatii
intime si se
creeaza stilul de
viata personal,
insa acestea pot
sa nu fie durabile.
Majoritatea se
casatoresc si
devin parinti.
Varsta mijlocie
(40-65 de ani)
E posibil sa
inceapa o usoara
deteriorare a
capacitatilor
senzoriale, a
sanatatii, a
rezistentei si
fortei, dar exista
mari diferente
intre indivizi.
Femeile traiesc
experienta
menopauzei.
Capacitatile
mentale ating
apogeul;
experienta si
abilitatile
practice de
rezolvare a
problemelor sunt
considerabile.
Manifestarile
creative ar putea
sa se reduca, dar
calitatea lor
sporeste.
Pentru unii,
succesul in
Sentimentul
identitatii
continua sa se
dezvolte; poate sa
apara perioada de
tranzitie a varstei
mijlocii.
Responsabilitatea
dubla a ingrijirii
copiilor si
parintilor poate
sa provoace stres.
Plecarea copiilor
lasa caminul gol.
99
cariera si
capacitatea de a
castiga bani ating
apogeul; la altii,
poate sa survina
epuizarea sau
schimbarea
carierei.
Varsta a treia
(peste 65 de ani)
Majoritatea
oamenilor este
sanatoasa si
activa, desi, in
general,
sanatatea si
capacitatile fizice
sunt in declin.
Cresterea
timpului de
reactie afecteaza
unele aspecte ale
functionarii.
Cele mai multe
persoane sunt
active mental.
Desi inteligenta si
memoria se pot
deteriora in
anumite sectoare,
majoritatea
oamenilor
gaseste cai de a
compensa
aceasta.
Poate avea loc
pensionarea, fapt
ce poate oferi noi
optiuni de
petrecere a
timpului,
Oamenii isi
elaboreaza
strategii mai
flexibile pentru a
se confrunta cu
pierderile
personale si cu
moartea.
Relatiile cu rudele
si cu prietenii
apropiati pot sa
ofere un sprijin
important.
Cautarea sensului
vietii capata
importanta
centrala.
100
101
Perspective asupra dezvoltarii umane (Papalia, Olds, Feldman, 2010)
Perspectiva Teorii Postulate Tehnica Adaptata
pe etape
Accent cauzal Individ
activ/reactiv
Psihanalitica Teoria psihosexuala
a lui Freud
Comportamentul este controlat de pulsiuni
inconstiente puternice.
Observatia
clinica
Da Factorii
innascuti,
modificati de
experienta.
Reactiv
Teoria psihosociala
a lui Erikson
Personalitatea este influentata de societate
si se dezvolta printr-o serie de crize.
Obs. Clinica Da Interactiunea
dintre factorii
innascuti si cei
experientiali.
Activ
A invatarii Comportamentalis
mul sau teoria
traditionala a
invatarii (Pavlov,
Skinner, Watson)
Oamenii raspund; mediul controleaza
comportamentul.
Proceduri
experimentale
riguroase
Nu Experienta Reactiv
Teoria invatarii
sociale (social-
cognitiva)
(Bandura)
Copiii invata intr-un context social, prin
observarea si imitarea modelelor. Copiii
contribuie activ la invatare.
Proceduri
experimentale
riguroase
Nu Experienta
modificata de
factori innascuti
Activ si
reactiv
Cognitiva Teoria stadiilor
cognitive a lui
Intre pruncie si adolescenta survin
schimbari calitative la nivelul gandirii.
Interviuri
flexibile,
Da Interactiunea
dintre factorii
Activ
102
Piaget
Teoria
socioculturala a lui
Vigotki
Copiii sunt initiatorii activi ai dezvoltarii.
Interactiunea sociala este esentiala pentru
dezvoltarea cognitiva.
observ.
meticul.
Cercetare
transculturala;
obs copilului
in interactiune
Nu
innascuti si cei
experientiali.
Experienta
Activ
Teoria procesarii
informatiei
Fiintele umane sunt procesatoare de
simboluri.
Cercetare de
laborator;
urmarirea
reactiilor
fiziologice prin
mijl tehnol.
Nu Interactiunea
dintre factorii
innascuti si cei
experientiali.
Activ
Contextuala Teoria bio-
ecologica a lui
Bronfenbrenner
Dezvoltarea se produce prin interactiunea
dintre persoana aflata in dezvoltare si 5
sisteme contextuale de influente impletite
intre ele, care o inconjoara de la
microsistem la cronosistem.
Observatia si
analiza
naturalista
Nu Interactiunea
dintre factorii
innascuti si cei
experientiali.
Activ
Evolutiva /
socio-
biologica
Teoria
atasamentului a lui
Bowlby
Fiintele umane detin mecanismele
adaptative necesare supravietuirii; se pune
accent pe perioadele critice si pe cele
sensibile; baza evolutiva si cea biologica a
comportamentului si predispozitia la
Observatia
naturalista si
de laborator
Nu Interactiunea
dintre factorii
innascuti si cei
experientiali.
Activ si
reactiv
103
invatare sunt importante.
Stadiile dezvoltarii
Stadiile psihosexuale (Freud) Stadiile psihosociale (Erikson) Stadiile cognitive ( Piaget)
Oral ( de la nastere la 12-18 luni).
Principala sursa de placere a sugarului o
constituie activitatile ce implica gura ( supt
si hranit).
Anal ( de la 12-18 luni la 3 ani). Copilul
obtine gratificare senzuala prin retinerea si
eliminarea fecalelor. Zona de gratificare
este cea anala, iar activitatea importanta o
constituie educatia sfincteriana.
Falic ( de la 3 la 6 ani). Copilul se ataseaza
de parintele de sex opus si ulterior se
identifica cu parintele de acelasi sex. Se
dezvolta Supra – eul. Zona genitala devine
zona de gratificare.
Incredere fundamentala vs. Neincredere (de
la nastere la 12-18 luni). Sugarul dezvolta
impresia daca lumea este sau nu un loc
sigur. Virtute: speranta.
Autonomie vs. Rusine si Indoiala (de la 12 –
18 luni la 3 ani). Copilul ajunge la un
echilibru intre independenta si autonomie,
pe de o parte, si rusine si indoiala, pe de alta
parte. Virtute: vointa.
Initiativa vs. Vinovatie ( 3 – 6 ani). Copilul isi
dezvolta initiativa cand incearca activitati
noi si nu este coplesit de vinovatie. Virtute:
orientarea spre scop.
Senzorio-motor ( de la nastere la 2 ani).
Sugarul devine treptat capabil sa isi
organizeze activitati raportate la mediu, acu
ajutorul activitatii senzoriale si motorii.
Preoperational ( de la 2 la 7 ani). Copilul isi
dezvolta un sistem de reprezentari si
foloseste simboluri pentru a reprezenta
oameni, locuri si intamplari. Limbajul si
jocul imaginativ sunt manifestari
importante ale acestui stadiu. Gandirea inca
nu este logica.
Al operatiilor concrete ( de la 7 la 11 ani).
Copilul poate sa rezolve logic probleme,
daca acestea se refera la momentul si locul
104
Latenta ( de la 6 ani la pubertate). Perioada
de relativ calm intre stadii mai agitate.
Genital ( de la pubertate la varsta adulta
inclusiv). Reapar pulsiunile sexuale din
stadiul falic, canalizate spre sexualitatea
matura, adulta.
Harnicie vs. Inferioritate ( 6 ani la
pubertate). Copilul tb sa invete aptitudinile
specifice culturii sale. Altfel, trebuie sa se
confrunte cu sentimentul de incompetenta.
Virtute: abilitatea.
Identitate vs. Confuzia identitatii ( de la
pubertate la inceputul varstei adulte).
Adolescentul trebuie sa isi clarifice
conceptia despre sine ( Cine sunt?), altfel se
loveste de confuzia privind rolurile. Virtute:
fidelitatea.
Intimitate vs. Izolare ( inceputul varstei
adulte). Persoana incearca sa isi ia
angajamente fata de altii. Daca nu reuseste,
poate sa sufere din cauza izolarii si a
egocentrismului. Virtute: iubirea.
Generativitate vs. Stagnare ( varsta
mijlocie). Adultul matur se preocupa de
crearea si indrumarea generatiei viitoare.
Altfel, se simte saracit. Virtute: ingrijirea.
prezent, dar nu poate gandi abstract.
Al operatiilor formale ( de la 11 la varsta
adulta inclusiv). Persoana poate sa
gandeasca abstract, sa lucreze cu situatii
ipotetice si sa se gandeasca la posibilitati.
105
Integritate vs. Disperare ( varsta a treia).
Adultul varstnic ajunge sa isi accepte
propria viata, ceea ce permite acceptarea
mortii. Altfel, dispera din cauza incapacitatii
de a retrai viata. Virtute: intelepciunea.
Bibliografie:
1. Montreuil, M., Doron, J. ( coord) – Tratat de psihologie clinica si psihopatologie, Trei, Bucuresti, 2009;
2. Papalia D., Olds S., Feldman R. – Dezvoltarea umana, Trei, Bucuresti, 2010.
106
C7. Intarzierea psihica. Scurta prezentare clinica. Evaluarea psihologica
clinica. Interventii psihologice.
Criterii de diagnostic DSM-IV
A. Functionare intelectuala semnificativa sub medie cu un IQ de aproximativ
70 sau mai putin la un test individual ( pentru sugari – apreciere clinica)
B. Deteriorare sau deficite concomitente in functionarea adaptativa prezenta
( eficacitatea persoanei de a satisface standardele asteptate pentru varsta
sa de catre grupul sau cultural) in cel putin doua din urmatoarele
domenii: comunicare, autoingrijire, viata de familie, aptitudini sociale –
interpersonale, folosirea resurselor comunitatii, autoconducere,
aptitudini scolare functionale, munca, timp liber, sanatate, siguranta.
C. Debut inainte de varsta de 18 ani.
Se codifica pe baza gradului de severitate, care reflecta nivelul de deteriorare
intelectuala:
Retardare mintala usoara – QI de la 50-55 pana la 70
Retardare mintala moderata – QI de la 35-40 pana la 50 -55
Retardare mintala severa – QI de la 20-25 pana la 35-40
Retardare mintala profunda – QI sub 20 sau 25
Retardare mintala de severitate nespecificata – cand exista prezumtia ferma
de retardare mintala, dar inteligenta persoanei nu poate fi testata prin testele
standard.
Evaluarea psihologica clinica
Exista numeroase teste de inteligenta utilizate in diagnosticarea retardului
mintal.
Test de inteligenta Etapa de varsta
Matricele Progresive Standard Raven 6 – 80 de ani
107
Scala de inteligenta pentru copii
Wechsler (WISC-R)
6 – 14 ani
Scala de inteligenta Wechsler pentru
prescolari (WPPSI – R)
3-7 ani
Scala de inteligenta Standford – Binet 2 ani- adult
Testul Goodenough – Harris 3 – 10 ani
Testul desenarii unei persoane (DAP) 2-6 ani - adult
Evaluarea nivelului de dezvoltare
Scala DENVER Mai mare de 2 ani
Scala BAYLEY 2 luni – 2 ani si 6 luni
Bateria de evaluare neuropsihologica
pentru copii (NEPSY)
3 – 12 ani
Interventia psihologica este parte a interventiei in echipa multidisciplinara
fomata din psiholog, asistent social, medic si terapeut ocupational. Terapia
ocupationala joaca un rol importanta in recuperarea abilitatilor de scris, citit,
calcul matematic. Art-terapia prin desen, muzica, dans, miscare are efecte
semnificative atat in dezvoltarea aptitudinilor cognitive, cat si a psihomotricitatii,
nivelului emotional – afectiv si a competentelor interpersonale, relationale.
Bibliografie
Ligiana Petre – 10 Pastile de psihologie clinica, Ed. SPER, Bucuresti, 2012.
Tudose F, Tudose C., Dobranici L – Psihopatologie si psihiatrie pentru psihologi,
Ed. Infomedica, Bucuresti, 2002.
DSM-IV – Manual de Diagnostic si Statistica a Tulburarilor Mentale, Asociatia
Psihiatrilor Liberi din Romania, Bucuresti, 2000.
108
C8. Tulburarile delirante. Schizofrenia. Scurta prezentare clinica.
Investigatii si interventii psihologice specifice.
Criterii DSM-IV pt schizofrenie
Simptome caracteristice: doua sau mai multe din urmatoarele simptome, fiecare prezent o portiune semnificativa de timp in cursul unei perioade de o luna ( sau mai putin daca sunt tratate cu succes):
idei delirante
halucinatii
limbaj dezorganizat -ex. deraieri frecvente, incoerenta
comportament catatonic sau flagrant dezorganizat
simptome negative- aplatizare negativa, alogie sau avolotie.
Nota: este necesar un singur simptom de la criteriul A, daca ideile delirante sau bizare ori halucinatiile constau dintr-o voce care tine un comentariu discursiv despre comportamentul/gandurile persoanei, ori doua sau mai multe voci care converseaza intre ele.
Disfunctie sociala / profesionala.
Durata: semne continue ale perturbarii timp de cel putin 6 luni.
Excluderea tulburarii schizoafective si a tulburarii afective, adica 1. Nici un fel de episoade depresive majore, maniacale sau mixte nu au survenit concomitent cu simptomele fazei active ori 2. Daca episoadele au survenit in timpul fazei active, durata lor totala a fost mai scurta in raport cu durata perioadelor, activa si reziduala.
Excluderea unei substante/conditii medicale generale.
Relatia cu o tulburare de dezvoltare pervaziva. Daca exista un istoric de tulburare autista sau alta tulburare pervaziva, diagnosticul aditional de schizofrenie este pus numai daca idei delirante sau halucinatii notabile sunt prezent timp de cel putin o luna (sau mai putin, tratate cu succes).
Simptome caracteristice: doua sau mai multe din urmatoarele simptome, fiecare prezent o portiune semnificativa de timp in cursul unei perioade de o luna ( sau mai putin daca sunt tratate cu succes):
idei delirante
halucinatii
limbaj dezorganizat -ex. deraieri frecvente, incoerenta
comportament catatonic sau flagrant dezorganizat
simptome negative- aplatizare negativa, alogie sau avolotie.
Nota: este necesar un singur simptom de la criteriul A, daca ideile delirante sau bizare ori halucinatiile constau dintr-o voce care tine un comentariu discursiv despre comportamentul/gandurile persoanei, ori doua sau mai multe voci care converseaza intre ele.
Disfunctie sociala / profesionala.
Durata: semne continue ale perturbarii timp de cel putin 6 luni.
Excluderea tulburarii schizoafective si a tulburarii afective, adica 1. Nici un fel de episoade depresive majore, maniacale sau mixte nu au survenit concomitent cu simptomele fazei active ori 2. Daca episoadele au survenit in timpul fazei active, durata lor totala a fost mai scurta in raport cu durata perioadelor, activa si reziduala.
Excluderea unei substante/conditii medicale generale.
Relatia cu o tulburare de dezvoltare pervaziva. Daca exista un istoric de tulburare autista sau alta tulburare pervaziva, diagnosticul aditional de schizofrenie este pus numai daca idei delirante sau halucinatii notabile sunt prezent timp de cel putin o luna (sau mai putin, tratate cu succes).
109
Investigatii si interventii psihologice specifice:
Evaluarea psihodiagnostica. Obiective:
1. Evaluarea personalitatii si implicit a gradului de destructurare cu efecte in
interventia recuperatorie.
2. Evaluarea comportamentului si a cognitiei pentru identificarea
potentialului de reintegrare sociala.
Instrumente psihodiagnostice. Prezentare, aplicativitate, utilizare.
1. Relatia psihologica
2. Teste psihometrice pentru evaluarea intelectului: Raven, Wechsler.
3. Teste psihometrice pentru evaluarea personalitatii: NPQ, MMPI, CPI.
4. Teste proiective: Szondi, Luscher, Rorschach, TAT, arbore KOCH,
persoana, testul fetei.
5. Scale clinice: SANS ( Scala de evaluare a simptomelor negative), SAPS
( Scala de evaluare a simptomelor pozitive).
Interventia psihologica.
Obiective:
1. Identificarea semnelor si simptomelor clinice.
2. Asigurarea compliantei la tratament.
* Psihologul clinician trebuie sa cunoasca caracteristicile, indicatiile si efectele
neurolepticelor ( sedative, anxiolitice, antipsihotice, stimulator/dezinhibitor), cat
si adverse.
3. Facilitarea adaptarii la tratament si la situatia de internare, re-integrarea
sociala; Dezvoltarea autonomiei personale si sociale, a deprinderilor de viata
independenta ale bolnavului.
4. Terapie de suport pentru familie pentru acceptarea diagnosticului si
identificarea resurselor psihologice individuale si familiale de adaptare la boala.
5. Grupuri de suport pentru personalul de ingrijire.
110
Bibliografie
Ligiana Petre – 10 Pastile de psihologie clinica, Ed. SPER, Bucuresti, 2012.
Tudose F, Tudose C., Dobranici L – Psihopatologie si psihiatrie pentru psihologi,
Ed. Infomedica, Bucuresti, 2002.
DSM-IV – Manual de Diagnostic si Statistica a Tulburarilor Mentale, Asociatia
Psihiatrilor Liberi din Romania, Bucuresti, 2000.
111
C9. Tulburarile anxioase. Scurta prezentare clinica. Evaluare si interventii
psihologice specifice in tulburarile anxioase.
Scurta prezentare clinica
Semne si simptome ale tulburarilor anxioase (Kaplan & Sadock, 2001)
SEMNE SOMATICE SIMPTOME PSIHOLOGICE
Tremor, spasme musculare
Dureri lombare
Cefalee
Dispnee, hiperventilatie
Fatigabilitate
Hiperactivitate autonoma (roseata si
paloare, tahicardie, palpitatii,
transpiratii, maini reci, diaree,
uscaciunea gurii (xerostomie), urinari
frecvente)
Parestezii
Dificultati de deglutitie
Senzatie de frica
Dificultati de concentrare
Hipervigilenta
Libido scazut
“Nod in gat” (globus)
Tulburari stomacale ( “fluturi in
stomac)
Conform DSM –IV, tulburarile anxioase sunt clasificate in:
1. Tulburarile anxioase fobice ( fobia specifica, fobia sociala,
agorafobia)
2. Atacul de panica
3. Tulburarea anxioasa generalizata
Anxietatea = stare patologica = “teama fara obiect” + hiperactivitatea sistemului nervos autonom exprimata prin simptome somatice.Anxietatea = stare patologica = “teama fara obiect” + hiperactivitatea sistemului nervos autonom exprimata prin simptome somatice.
112
4. Tulburarea obsesiv-compulsiva
5. Reactia acuta la stres
6. Tulburarea de stres postraumatica.
Cauze medicale ale anxietatii (Kaplan & Sadock, 2001)
Tulburari neurologice Neoplasme cerebrale
Traumatisme cerebrale si sindroame
postcontuzionale
Boala cerebro-vasculara
Hemoragie subarahnoidiana
Migrena
Encefalita
Sifilis cerebral
Scleroza multipla
Boala Wilson
Boala Huntington
Epilepsie
Tulburari endocrine Disfunctie hipofizara, tiroidiana, paratiroidiana,
suprarenala
Tulburari inflamatorii Lupus eritematos
Artrita reumatoida
Poliarterita nodoasa
Arterita temorapa
Conditii sistemice Hipoxie
Boli cardio-vasculare
113
Insuficienta pulmonara
Anemie
Stari deficitare Deficienta de vitamina B12
Pelagra
Conditii toxice Sevraj alcoolic sau post-droguri
Agenti vasopresori
Penicilina, sulfonamide, mercur, arsenic, fosform
bisulfura de carborn, benzen, intoleranta la aspirina
Alte cauze Hipoglicemie
Sindrom carcinoid
Neoplazii sistemice
Sindrom premenstrual
Boli febrile si infectii cronice
Sindrom posthepatic
Uremie
Epidemiologia tulburarilor anxioase
Prevalenta Raport
B/F
Varsta la debut Istoric familial
Tulburarea de
panica1.5 – 4%
1:1 fara
agorafobie
Sfarsitul
decadei 20-29
20% din rudele de grd.1
ale pacientilor agorafobici
sufera de agorafobie
Fobie 10% 1:2Sfarsitul
copilariei
Poate avea caracter
familial (tipul injectie,
sange, ranire)
Tulburare
obsesiv -
2 – 3% 1:1 Adolescenta/ 35% din rudele de gradul
114
compulsiva adult tanar 1 ale pacientilor
Tulburarea
anxioasa
generalizata
3 – 8% 1:1Variabil; adult
tanar
25% din rudele de gradul
intai
Tulburare
postraumatica
de stres
1 – 3%;
30% din
veteranii
Vietnam
1:2 Orice varsta
Evaluarea psihologica
1. Scale clinice:
Scala Hamilton de evaluare a anxietatii este indicata in diagnosticarea
tulburarii de anxietate generalizata conform DSM IV. Nu masoara tulburarea de
panica. Contine 14 itemi evaluati pe o scala de la 0 la 4 in functie de severitate, cu
un scor de la 0 la 56. Un scor peste 14 indica o anxietate semnificativa clinic.
Scala pentru Severitatea Tulburarii de Panica ( Panic Disorder Severity
Scale – PDSS) contine 7 itemi, fiecare fiind cotat de la 0 la 4, scorul total fiind
cuprins intre 0 si 28. Itemii indica frecventa atacurilor de panica, disstresul
asociat, anxietatea anticipatorie, evitarea fobica si afectarea functionarii
cotidiene a persoanei ( Tudose si colab., 2002, p.178).
Inventarul Fobiei Sociale ( Social Phobia Inventory – SPIN) contine 17 itemi,
cu 5 variante de raspuns: deloc, foarte putin, putin, foarte mult, extrem ( Tudose
si colab., 2002, p.184).
Scala Anxietatii Sociale a lui Liebowitz ( Liebowitz Social Anxiety Scale -
LSAS) evalueaza sentimentele de teama si comportamentul evitant. Contine 24
de itemi, grupati in 4 subscale. LSAS prezinta modificari la tratament
farmacologic si psihoterapeutic.
Scala Yale – Brown de evaluare a obsesiilor si compulsiilor ( Y-BOCS)
prezinta un scor total de la 0 la 40, in care 0-7 subclinic, 8-15 redus, 16 -23
moderat, 24-31 sever, 32 – 40 extrem din punct de vedere al prezentei
obsesiilor si compulsiilor.
115
2. Instrumente psihometrice si proiective
Testul Rorschach. Set standardizat care consta din 10 pete de cerneala.
Raspunsurile anxioase sunt axate pe perceperea crescuta a culorilor, miscari ale
animalelor, formele nestructurate. Formele anatomice si lezari ale corpului apar
in raspunsurile fobice. Rigiditate, preocupari excesive pentru detalii apar in
raspunsurile obsesiv-compulsive.
Testul de Aperceptie Tematica ( TAT). Serie de 30 de imagini care infatiseaza
situatii si evenimente ambigue. Pacientul creaza o povestire pentru fiecare scena.
Anxiosii creaza povestiri avand predominante temele agresive si sexuale cu
evidente semne de tensiune, indicatori ai anxietatii crescute.
Testul Bender Gestalt. Utilizarea unor arii mici poate fi un semn al tulburarii
obsesiv-compulsive, gestionare deficitara a spatiului – posibil indicator al
tulburarii anxioase.
Testul Draw a Person ( Deseneaza o Persoana). Preocuparea pentru cap si
detaliere poate aparea in tulburarea obsesiv – compulsiva, distorsiuni ale
imaginii corporale in fobii si trasatura rapida in tulburarile anxioase.
Inventarul Multifazic de Personalitate Minnesota ( MMPI) – cresterea
scorurilor la scalele de hipocondrie, psihastenie, isterie.
Chestionarul de Personalitate Eysenk (EPQ) – cresterea scorurilor la subscala
nevrotica N.
Interventia psihologica clinica
Obiective ale interven iei clinice:ț
116
← Scopul interven iei terapeutice clinice este gestionarea i transformareaț ș
anxietă ii, NU eliminarea ei. Este nevoie ca pacientul să con tientizeze:ț ș
Ce este anxietatea?
Ce rol joacă în viața persoanei? Este întotdeauna problematică sau pe lângă
limitari îi aduce i anumite beneficii secundare?ș
Ce anume îi provoacă anxietatea? Care sunt cauzele, factorii declan atori,ș
stimulatori?
Care sunt strategiile prin care gestionează anxietatea? Dacă anxietatea este
percepută ca fiind problematică, în ce fel o tratează?
Ace tia sunt pa ii interven iei clinice care trebuie să înso ească orice proces deș ș ț ț
evaluare psihodiagnostică clinică. Este nevoie ca pacientul să plece din cabinetul
clinicianului capabil să dea un sens tulburărilor sale i astfel, implicit, mai pu inș ț
anxios. Aceasta presupune că a în eles dinamica simptomelor i a identificat celț ș
pu in o modalitate de a gestiona ceea ce trăie te. Explorarea conflictelorț ș
psihologice – surse ale anxietă ii se va continua în cadrul unui program deț
psihoterapie realizat de un psihoterapeut specializat.
Abordari terapeutice
Psihoterapia suportiva are ca obiectiv dezvoltarea coping-ului adaptativ.
Terapeutul asista pacientul pentru restabilirea contactului cu realitatea, intarirea
mecanismelor de aparare adaptative si si identificarea unor alternative
comportamentale functionale pentru inlocuirea celor dez-adaptative .
Psihoterapiile umaniste sunt centrate pe constientizarea si integrarea
conflictelor psihologice, implicit pe modalitatile de manifestare ale acestora,
respectiv anxietate, fobii, obsesii, etc., fiind indicate in cazul in care (Kaplan
&Sadock, 2001):
- simptomele anxioase sunt evident secundare unui conflict nevrotic
subiacent;
117
- anxietatea persista dupa ce s-a instituit tratament comportamental sau
farmacologic;
- apar noi simptome anxioase dupa rezolvarea celor initiale ( substitutie a
simptomelor;
- anxietatile sunt mai generalizate si mai putin specifice.
Terapia comportamentala se bazeaza pe asumptia conform careia schimbarea
este posibila in absenta constientizarii psihologice a cauzelor declansatoare a
simptomatologiei. Tehnicile comportamentale sunt reintarirea pozitiva si
negativa, desensibilizarea sistematica, expunerea gradata, prevenirea
( impiedicarea) raspunsului, incetarea gandului, tehnicile de relaxare, terapia de
control a panicii, auto-monitorizarea si hipnoza. Terapia comportamentala este
indicata in:
- comportamentele maladaptative clar delimitate ( ex. atacurile de panica,
fobiile, compulsii si obsesii). Comportamentul compulsiv raspunde mai
bine la tratament decat cel obsesiv.
- majoritatea strategiilor includ o combinatie intre interventiile
farmacologice si comportamentale
- teoriile curente sustin eficacitatea tratamentului medicamentos care
reduce rapid anxietatea, dar, neinsotit de terapie, conduce la recaderi la
fel de rapide. Ca urmare, pacientii tratati medicamentos, dar si cu terapii
cognitive si comportamentala prezinta ameliorari si recuperari
semnificativ mai bune si constante. (Kaplan &Sadock, 2001)
Terapia cognitiva este o terapie de scurta durata si se axeaza pe corectarea si
rezolvarea cognitiilor distorsionate prin teme pentru acasa si sarcini in cadrul si
intre sedintele terapeutice, cu accent pe confruntarea si evaluarea situatiilor
cauzatoare de anxietate si depresia asociata.
Terapia de grup poate fi focusata atat pe asigurarea suportului, dezvoltarea unor
competente personale si sociale, pentru ameliorarea si eliminarea simptomelor
anxioase, precum si pe constientizarea, resemnificarea si integrarea anxietatii.
Grupurile pot fi heterogene si omogene din punct de vedere al diagnosticului,
cele omogene fiind indicate pentru pacientii cu tulburare de stres posttraumatic.
(Kaplan &Sadock, 2001)
118
Bibliografie
Andrews G., Creamer M., Crino R., Hunt C., Lampe L., Page A. – Psihoterapia
tulburarilor anxioase. Ghid practic pentru terapeuti si pacienti, Ed. Polirom, Iasi,
2007;
Kaplan & Sadock – Manual de buzunar de Psihiatrie Clinica, Ed. Medicala,
Bucuresti, 2001;
Ligiana Petre – 10 Pastile de psihologie clinica, Ed. SPER, Bucuresti, 2012.
Tudose F., Tudose C., Dobranici L. – Psihopatologie si psihiatrie pentru psihologi,
Ed. Infomedica, Bucuresti, 2002;
DSM-IV – Manual de Diagnostic si Statistica a Tulburarilor Mentale, Asociatia
Psihiatrilor Liberi din Romania, Bucuresti, 2000.
119
C10. Tulburarile afective. Scurta prezentare clinica. Evaluare si interventii
psihologice specifice.
Scurta prezentare clinica
Tulburările afective includ tulburările care au ca element predominant o
tulburare de dispoziţie. Tulburările afective se împart în tulburări depresive, tulburări
bipolare şi tulburări diagnosticate pe baza etiologie: tulburarea afectivă datorată unei
condiţii medicale generale şi tulburarea afectivă indusă de o substanţă. Tulburările
depresive (tulburarea depresivă majoră, tulburarea distimică şi tulburarea depresivă
fără altă specificaţie) se disting de tulburările bipolare prin faptul că nu există un
istoric de episod maniacal, mixt sau hipomaniacal. Tulburările bipolare (de tip I, II,
ciclotimia şi tulburarea bipolară fără nici o altă specificaţie) implică prezenţa şi/sau
istoric de episoade maniacale, mixte sau hipomaniacale acompaniate de regulă de
prezenţa sau un istoric de episoade depresive majore.
a. Tulburările depresive
1. Tulburarea depresivă majoră se caracterizează printr-unul sau mai
multe episoade depresive majore (cel puţin 2 săptămâni de dispoziţie
depresivă sau pierderea interesului plus cel puţin patru simptome
suplimentare de depresie).
2. Tulburarea distimică se caracterizează prin cel puţin 2 ani de
dispozitie depresivă mai multe zile da decât nu, însoţită de simptome
depresive care nu satisfac criteriile pentru un episod depresiv major.
3. Tulburarea depresivă fără nici o altă specificaţie se referă la
tulburările cu elemente depresive care nu satisfac criteriile pentru
tulburarea depresivă majoră, distimică, de adaptare cu dispoziţie
depresivă sau tulburare de adaptare cu dispoziţie anxioasă şi
depresivă.
b. Tulburările bipolare
1. Tulburarea bipolară I se caracterizeaza printr-unul sau mai multe episoade
maniacale sau mixte, acompaniate de regulă de episoade depresive majore.
2. Tulburarea bipolară II se caracterizează printr-unul sau mai multe episoade
depresive acompaniate de cel puţin un episod hipomaniacal.
3. Tulburarea ciclotimică se caracterizează prin cel puţin 2 ani de numeroase
perioade de simptome hipomaniacale care nu satisfac criteriile pentru un
120
episod maniacal şi numeroase perioade de simptome depresive care nu
satisfac criteriile pentru un episod depresiv major
4. Tulburarea bipolară fără nici o altă specificaţie se referă la tulburările cu
elemente bipolare care nu satisfac criteriile pentru nici una din tulburările
bipolare specifice
c. Alte tulburări afective:
tulburarea afectivă datorată unei condiţii medicale generale;
tulburarea afectivă indusă de o substanţă;
tulburarea afectivă fără nici o altă specificaţie.
Evaluare si interventii psihologice specifice.
Scale clinice:
1. Scala Hamilton de evaluare a depresiei este formata din 17 sau 21 de
itemi pentru depistarea depresiei majore. Itemii scalei sunt cotati de la 0
la 2 sau de la 0 la 4, scorul variind intre 0 si 50. Scorurile pana la 7 sunt
specifice normalitatii, 8 – 13 denota depresie usoara, 14-18 depresie
moderata, 19 – 22 depresie severa. Cotarea scalei se realizeaza pe baza
interviului si a observatiilor.
2. Inventarul de depresie Beck contine 21 de itemi cu un scor total de 60.
Intre 0 si 9 se inscrie normalitatea, 10 – 15 depresia usoara, 16-23
depresia moderata, 24-60 depresia severa.
3. Scala clinica pentru PTSD (tulburarea posttraumatica de stres) –
CAPS, este un instrument clinic structurat centrat pe evaluarea celor 17
simptome ale PTSD la adult conform DSM IV.
4. Inventarul evenimentelor traumatizante pentru copil TESI –C (The
traumatic events screening inventory – child) este un interviu clinic
centrat pe impactul unor evenimente cu potential traumatizant asurpa
copiilor, realizat cu copilul si adultii. Este format din 16 intrebari
ordonate astfel incat sa asigure un cat ma bun confort emotional al
copilului referitor la istoricul traumatic.
Bibliografie:
121
Ligiana Petre – 10 Pastile de psihologie clinica, Ed. SPER, Bucuresti, 2012.
Tudose F., Tudose C., Dobranici L. – Psihopatologie si psihiatrie pentru psihologi,
Ed. Infomedica, Bucuresti, 2002;
DSM-IV – Manual de Diagnostic si Statistica a Tulburarilor Mentale, Asociatia
Psihiatrilor Liberi din Romania, Bucuresti, 2000.
122
C11. Tulburarile de personalitate. Delimitari conceptuale. Evaluarea si
interventiile psihologice.
Tulburarea de personalitate se defineşte ca pattern stabil de trăiri afective şi
comportamente, ce deviază semnificativ de la standardul culturii de apartenenţă
a respectivului individ, este generalizat şi inflexibil, are debutul în adolescenţă
sau prima parte a vieţii adulte, este stabil în timp şi generează distres sau
dizabilitate.
Tulburările de personalitate sunt clasificate in:
Grupa A – include tulburările de personalitate de tip paranoid, schizoid şi
schizotipal. Trăsătura comună a acestora este excentricitatea.
Grupa B – include tulburările de personalitate de tip antisocial, borderline,
histrionic şi narcisist. Trăsăturile comune ale acestora sunt teatralitatea,
emotivitatea, extravaganţa.
Grupa C – include tulburările de personalitate de tip evitant, dependent, obsesiv-
compulsiv. Trăsăturile comune ale acestora sunt anxietatea, teama.
Tulburările de personalitate nespecificate anterior – reprezintă o categorie
utilizată în două situaţii:
(a) simptomele indică o tulburare de personalitate, cu trăsături
aparţinând mai multor tulburări din această grupă diagnostică, însă nu
sunt îndeplinite criteriile pentru a diagnostica o anumită tulburare de
personalitate;
(b) simptomele indică o tulburare de personalitate, dar trăsăturile
sugerează o tulburare neinclusă în categorizarea DSM IV (ex.
personalitate pasiv-agresivă).
Evaluarea si interventiile psihologice
Testele neuropsihologice pot sa evidentieze organicitate la pacientii cu tulburare
de personalitate.
Testele de personalitate si testele proiective pot identifica patternuri si trasaturi
de personalitate accentuate. Ex. Testul Deseneaza un om ( Draw a Person), testul
fetei, Inventarul Multifazic de Personalitate Minnesota – 2 (MMPI-2), Testul de
Aperceptie Tematica (TAT), testul Rorschach.
Majoritatea tulburarilor de personalitate evidentiaza o dinamica psihologica care
implica alterarea functionarii Egoului, alterare a SupraEului, conflicte la nivelul
123
imaginii de sine si “puneri in rol” (enactments) ale conflictelor psihologice
interne in baza experientelor trecute, cu alterari ale judecatii (Kaplan & Sadock,
2001)
Tudose (2002) precizeaza ca asistenta bolnavilor cu tulburari de personalitate
este nevoie sa se bazeze pe tipul de personalitate, semnificatia bolii si raspunsul
bolnavului, factori care influenteaza comunicarea cu pacientul si modalitatea de
interventie, dupa cum reiese din tabelul de mai jos:
Apud TUDOSE
Surse bibliografice:
Ligiana M. Petre – 10 Pastile de psihologie clinica, Ed. SPER, Bucuresti, 2012.
Tudose F., Tudose C., Dobranici L. – Psihopatologie si psihiatrie pentru psihologi,
Ed. Infomedica, Bucuresti, 2002;
DSM-IV – Manual de Diagnostic si Statistica a Tulburarilor Mentale, Asociatia
Psihiatrilor Liberi din Romania, Bucuresti, 2000.
124
C12. Tulburari legate de consumul de substanta - toxicomaniile si
alcoolismul. Prezentare clinica. Evaluare si interventie psihologica clinica.
Termenul de substanţă se referă la un drog de abuz, la un medicament sau la un
toxic.
Tulburarile consumului de substanta sunt clasificate in:
a)tulburări ale uzului de substanţă (dependenţa şi abuzul de substanţă);
b)tulburări induse de o substanţă (intoxicaţia cu o substanţă, abstinenţa de o
substanţă, delirium indus de o substanţă, tulburarea amnestică indusă de o
substanţă, tulburările anxioase induse de o substanţă, tulburarea afectivă indusă
de o substanţă, şi tulburările de somn induse de o substanţă).
Dezvoltarea motivatiei pacientului pentru recuperare este principalul obiectiv al
interventiei psihologice, atat in alcoolism, cat si in toxicomanie.
Sistem de evaluare a motivatiei pacientului toxicoman (Prochaska – DiClemente,
1986, in Tudose, 2001, p.255).
Surse bibliografice:
Alcoolismul necesita o abordare terapeutica complexa, multidisciplinara, de lunga durata a pacientului si familiei.
Alcoolismul necesita o abordare terapeutica complexa, multidisciplinara, de lunga durata a pacientului si familiei.
125
Ligiana M. Petre – 10 Pastile de psihologie clinica, Ed. SPER, Bucuresti, 2012.
Tudose F., Tudose C., Dobranici L. – Psihopatologie si psihiatrie pentru psihologi,
Ed. Infomedica, Bucuresti, 2002;
DSM-IV – Manual de Diagnostic si Statistica a Tulburarilor Mentale, Asociatia
Psihiatrilor Liberi din Romania, Bucuresti, 2000.
126
COPYRIGHT © Colegiul Psihologilor din România şi International Institute for the Advanced Studies of Psychotherapy and
Applied Mental Health
RAPORT DE PSIHODIAGNOSTIC SI EVALUARE CLINICA
I. Informaţii despre Client:
• Nume si Prenume (sau Cod): ________________________________________________________________
_________________________________________________________________________________________
II. Obiectivul Psihodiagnosticului şi Evaluării:
• Psihodiagnosticul şi Evaluarea are ca scop (încercuieşte “X”-ul corespunzător)
identificarea stărilor psihologice de sănătate şi/sau boală şi a mecanismelor
psihologice de etiopatogeneză şi/sau de sanogeneză - X
ŞI/SAU
identificarea factorilor psihologici cu relevanţă pentru învăţare şi contextul
psihoeducaţional – X
cu relevanţă pentru (descrie situaţia pentru care se face evaluarea)
______________________________________________________________________________________________________
______________________________________________________________________________________________________
______________________________________________________
III. Descrierea Succintă a Componentelor Psihologice (dacă o componentă nu se
evaluează, scrie în tabel, sub textul: „Ce s-a evaluat?”, că: „Nu se aplică”):
Nivel Subiectiv/Emoţional (inclusiv Satisfacţia/Calitatea vieţii)
Ce s-a evaluat? Cu ce s-a evaluat?
(teste/sarcini/probe şi/sau interviuri)
Nivel Cognitiv
Ce s-a evaluat? Cu ce s-a evaluat?
(teste/sarcini/probe şi/sau interviuri)
127
Nivel comportamental
Ce s-a evaluat? Cu ce s-a evaluat?
(teste/sarcini/probe şi/sau interviuri)
Nivel psihofiziologic
Ce s-a evaluat? Cu ce s-a evaluat?
(teste/sarcini/probe şi/sau interviuri)
Nivel de personalitate şi Mecanisme Defensive/Adaptare
Ce s-a evaluat? Cu ce s-a evaluat?
(teste/sarcini/probe şi/sau interviuri)
Nivel de relaţionare interpersonală (inclusiv, de cuplu, familie, grup
etc.)
Ce s-a evaluat? Cu ce s-a evaluat?
(teste/sarcini/probe şi/sau interviuri)
IV. Concluzii (Sumarizarea informaţiilor în termeni psihologici):
128
În urma Psihodiagnosticului şi Evaluării formulăm următoarele conc luzii psihologice:
____________________________________________________________________________________________________________________________
____________________________________________________________________________________________________________________________
____________________________________________________________________________________________________________________________
____________________________________________________________________________________________________________________________
____________________________________________________________________________________________________________________________
____________________________________________________________________________________________________________________________
____________________________________________________________________________________________________________________________
____________________________________________________________________
[Concluziile vor fi derivate deductiv si/sau inductiv din testele/sarcinile/probele si/sau interviurile
utilizate; nu se asumă declaraţiile clientului ci se citează ca atare. Spre exemplu, nu se spune de
către psiholog: „copilul a fost abuzat de X.”, ci se menţionează: „copilul declară: „ X m-a abuzat””]
V. Recomandări (Implicaţii ale Concluziilor pentru Obiectivul
Psihodiagnosticului şi Evaluării):
În urma concluziilor Psihodiagnosticului şi Evaluării formulăm următoarele recomandări
asociate obiectivului psihodiagnosticului şi evaluării, cu relevanţă pentru situaţia pentru care se
face evaluarea:
________________________________________________________________________________________________________________
________________________________________________________________________________________________________________
________________________________________________________________________________________________________________
________________________________________________________________________________________________________________
__________________________________________________________________________________________________________
[Recomandările vor fi derivate deductiv si/sau inductiv din Concluziile formulate; vor fi evitaţi
termenii absolutişti, decizii non-psihologice (se fac doar recomandări asociate Obiectivului
Examinării Psihologice pe baza unor informaţii psihologice formulate în Concluzii, cu relevanţă
pentru situaţia pentru care se face evaluarea); recomandările fi accesibile, cu acordul clientului,
unor terţe părţi, în funcţie de contextul în care se face Psihodiagnosticul şi Evaluarea]
VI. Aviz psihologic* (in cazul in care nu se aplică se anuleaza formularul cu o linie
în diagonală peste formular)
129
_____________________________________________________________
(Forma de exercitare a profesiei de psiholog cu drept de libera practica)
Nr. __________/__________________
AVIZ PSIHOLOGIC
Dna./Dl. __________________________________________________________, CNP: _____________________,
a fost examinat la data de: ____________________, in baza contractului de prestari servicii psihologice nr. ______/______________ , în
vederea obţinerii: ______________________________________________________________________________________________.
Concluziile examinarii psihologice:
□ Apt psihologic pentru: ________________________________________________________________________________________
□ Inapt psihologic pentru: _______________________________________________________________________________________
□ Alte concluzii: ________________________________________________________________________________________________
Observatie: ________________________________________________________________________________________
____________________________________________________________________________________________________________
Recomandări: ______________________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________________________________________
Examinator (semnatura si parafa), Supervizor (semnatura si parafa),
(pentru examinarile realizate de catre PDLP in conditii de
supervizare)
*Avizul psihologic este eliberat in cazurile generale, fiind utilizat numai pentru evaluarile a caror
rezultat este solicitat in vederea angajarii/incadrarii sau mentinerii in functie. Avizul psihologic
reprezinta forma binara sau simplificata de raportare a rezultatelor psihodioagnosticului.
Psiholog
(semnatura si parafa)
130
Surse bibliografice
Andrews G., Creamer M., Crino R., Hunt C., Lampe L., Page A. – Psihoterapia
tulburarilor anxioase. Ghid practic pentru terapeuti si pacienti, Ed. Polirom, Iasi,
2007.
Athanasiu A. (1998) – Bazele psihologice ale practicii medicale, Oscar Print,
Bucuresti.
Cosman D. (2010) – Psihologie medicala, Polirom, Iasi.
David, D. – Metodologia cercetarii clinice. Fundamente, Polirom, Iasi, 2006.
Kaplan & Sadock – Manual de buzunar de Psihiatrie Clinica, Ed. Medicala,
Bucuresti, 2001.
Iolanda Mitrofan (coord.) – Psihopatologia, psihoterapia si consilierea copilului.
Abordare experientiala, Ed. SPER, 2001, Bucuresti.
Iolanda Mitrofan – Psihoterapie ( Repere Teoretice, Metodologice si Aplicative),
Ed. Sper, Bucuresti, 2008.
Ionescu, G. – Tratat de Psihologie Medicala si Psihoterapie, Bucuresti, 1999.
I.B. Iamandescu – Elemente de Psihosomatica Generala si Aplicata, Ed.
Infomedica, Bucuresti, 1999.
Franz Alexander – Medicina Psihosomatica, Ed. Trei, Bucuresti, 2008;
Jay C. Thomas, Michel Hersen (Eds.) - Handbook of Clinical Psychology
Competencies, Springer Science+Business Media, New York, 2010.
Montreuil, M., Doron, J. – Tratat de psihologie clinica si psihopatologie, Editura
Trei, Bucuresti, 2009.
Petre M. L. – 10 Pastile de psihologie clinica, Ed. SPER, Bucuresti, 2012.
Thomas G. Plante – Contemporary Clinical Psychology, 2nd ed., John Wiley & Sons,
Inc, Hoboken, New Jersey, 2005.
Tudose F, Tudose C., Dobranici L – Psihopatologie si psihiatrie pentru psihologi,
Ed. Infomedica, Bucuresti, 2002.
DSM-IV – Manual de Diagnostic si Statistica a Tulburarilor Mentale, Asociatia
Psihiatrilor Liberi din Romania, Bucuresti, 2000.
131