MINISTERUL EDUCAŢIEI AL REPUBLICII MOLDOVA
UNIVERSITATEA DE STUDII EUROPENE DIN MOLDOVA
FACULTATEA DE DREPT
NOTE DE CURS
PROBLEME ACTUALE
DE DREPT PENAL EUROPEAN STUDIU COMPARAT
(Ciclul II)
AUTOR:
Alexandru MARIȚ
dr. îndrept, conf. univ.
Total ore 150
Contact direct: 50
Lucru individual:100
Forma de evaluare: examen
Nr. de credite: 5
Aprobat la şedinţa Catedrei Drept public
din: 20.05.2013, proces-verbal Nr. 10
Examinat de Consiliul facultăţii de Drept USEM
la 24.05.2013, proces-verbal Nr. 5
Aprobat la ședința Senatului USEM
din: 01.07.2013, proces-verbal Nr. 9
CHIŞINĂU – 2013
2
CUPRINS:
TEMA I. NOŢIUNEA DREPTULUI PENAL ÎN DOCTRINA PENALĂ A ALTOR ŢĂRI.
STRUCTURA DREPTULUI PENAL CONTEMPORAN
TEMA II. SISTEMUL FAMILIILOR JURIDICE
TEMA III. DREPTUL MUSULMAN (ISLAMIC)
TEMA V. TEORIILE JURIDICO-PENALE
TEMA VI. ŞCOALA ANTROPOLOGO-SOCIOLOGICĂ
TEMA VII. IZVOARELE DREPTULUI PENAL COMPARAT
TEMA VIII. CLASIFICAREA INFRACŢIUNILOR ÎN DREPTUL PENAL
COMPARAT
TEMA XI. SUBIECTUL INFRACŢIUNII ÎN DREPTUL PENAL COMPARAT
TEMA X. PLURALITATEA DE INFRACTORI PARTICIPANŢI LA INFRACŢIUNE
ÎN DREPTUL PENAL COMPARAT
TEMA XI. CAUZELE CE ÎNLĂTURĂ CARACTERUL PENAL AL FAPTEI ÎN
DREPTUL PENAL COMPARAT
TEMA XII. PEDEPSELE ÎN DREPTUL PENAL COMPARAT
TEMA XIII. PROBAŢIUNEA ŞI LIBERAREA DE PEDEAPSĂ ÎN DREPTUL
PENAL COMPARAT
TEMA XIV. LIBERAREA CONDIŢIONATĂ ŞI LIBERAREA ÎNAINTE DE TERMEN
DE EXECUTAREA PEDEPSEI ÎN DREPTUL PENAL COMPARAT
TEMA XV. VÎRSTA SUBIECTULUI RĂSPUNDERII PENALE ÎN DREPTUL PENAL
COMPARAT
TEMA XVII. STAREA DE NECESITATE ÎN DREPTUL PENAL COPARAT
TEMA XVIII. MECANISMUL DE REALIZARE A RĂSPUNDERII PENALE
TEMA IXX. ROLUL PEDEPSEI CU MOARTEA ÎN SISTEMUL PEDEPSELOR
ÎN DREPTUL PENAL COMPARAT
TEMA XX. DREPTUL PENAL EUROPEAN
TEMA XXI. PRINCIPIILE DREPTULUI PENAL EUROPEAN
TEMA XXII. METODA NAŢIONALĂ: REFERINŢA SAU ADOPTAREA ÎN DREPTUL
INTERN; EFECTUL TACIT ŞI EXPRES.
TEMA XXIII. IMPLEMENTAREA DREPTULUI COMUNITAR SECUNDAR PRIN
DREPTUL PENAL NAŢIONAL, LA NIVEL NAŢIONAL ŞI LA NIVEL COMUNITAR
TEMA XXIV. ASPECTE REFERITOARE LA PEDEPSELE PENALE ÎN DREPTUL
PENAL EUROPEAN.
TEMA XXV. DREPTUL PENAL ŞI DREPTUL COMUNITAR
TEMA XXVI. PROCEDURA LA CURTEA EUROPEANĂ PENTRU DREPTURILE
OMULUI
3
Tema I. SISTEMUL FAMILIILOR JURIDICE
1. Noţiuni introductive. 2. Tipologia familiilor juridice.
2.1. Familia juridică romano-germanică. 2.2. Familia juridică anglo-saxonă şi anglo-americană.
1. Noţiuni introductive.
Dreptul unui stat este format dintr-o totalitate de norme juridice, care acestea la rîndul său
reglementează o serie de relaţii sociale,care în ansamblu, alcătuiesc un sistem bazat pe anumite
principii. Într-un stat dreptul cunoaşte următoarele sisteme:
a) sistem juridic; b) sistem legislativ; c) sistem de drept. Sistemul juridic este o dimensiune inalienabilă a realităţii sociale în condiţii istorice
determinate, cuprinzînd următoarele componente: conştiinţa juridică, dreptul, realităţile juridice
(ordinea de drept).
Sistemul legislativ este unitatea actelor normative dintr-un stat.
Sistemul de drept reprezintă structura internă a dreptului dintr-un stat, prin care se realizează
unitatea normelor juridice şi gruparea lor în anumite părţi interdependente - ramuri şi instituţii
juridice.
Noţiunea de „sistem juridic" este mai largă decît cea de „sistem de drept". Pe lîngă structura
sistemului de drept, ea mai cuprinde şi o serie de componente ale vieţii juridice a societăţii, a
căror analiză permite evidenţierea acelor părţi şi aspecte ale dezvoltării juridice care nu pot fi
elucidate doar prin analiza structurii sistemului de drept. Noţiunea de „sistem juridic", spre
deosebire de cea de „sistem de drept" reflectă nu atît concordanţa internă a ramurilor de
drept cît autonomia lor ca formaţiuni juridice independente.
Noţiunea de „sistem juridic" este strîns legată de dreptul comparativ. În acest sens, sunt
utilizaţi diverşi termeni, de exemplu, savantul francez Rene David foloseşte termenul „familia
sistemelor juridice", juristul rus S.S. Aiexeev - „comunitate structurală" etc, dar cel mai
răspîndit se consideră termenul familie juridică2,
Astfel, o familie juridică este o totalitate de sisteme juridice naţionale în cadrul unui tip de drept,
asociate prin comunitatea formării istorice, structurii izvoarelor principalelor ramuri şi instituţii
juridice, aplicării dreptului, aparatului de noţiuni şi categorii ale ştiinţei juridice3.
În concluzie evidenţiem existenţa următoarelor familii juridice:
a) romano-germanică; b) anglo-americană; c) dreptul musulman (islamic). În prezent fiecare stat dispune de un sistem juridic propriu, cu trăsăturile sale specifice. În
unele state funcţionează concomitent mai multe sisteme juridice. De exemplu, în S.U.A., paralel
4
cu sistemul federal există şi sisteme juridice independente ale fiecăruia dintre statele din
componenţa federaţiei, incluzînd constituţia, codul penal şi organele proprii de ocrotire a
normelor de drept.
2. Tipologia familiilor juridice
2.1.Familia juridică romano-germanică (continentală)
Pentru familia romano-germanică sunt caracteristice:
a) este un drept scris; b) sistemul ierarhic unic al izvoarelor dreptului; c) divizarea dreptului în public şi privat, precum şi divizarea lui pe ramuri; d) codificarea normelor de drept; e) adoptarea şi funcţionarea Constituţiei ca lege fundamentală a statului şi a codurilor
penale, civile, de procedură penală etc. Pentru această familie un rol important îl au şi convenţiile internaţionale, care în
ţările - părţi au o putere juridică mai mare decît legile interne, la fel şi doctrina joacă un rol
important atît în procesul de elaborare a legilor, cît şi în activitatea de aplicare a lor
(interpretarea juridică).Aşadar, pentru familia romano-germanică este caracteristică schema
unică a sistemului ierarhic al izvoarelor de drept.
În toate ţările familiei romano-germanice dreptul este divizat în public şi privat. În general se
poate spune că la dreptul public se referă acele ramuri şi instituţii, care determină orînduirea de
stat, reglementează activitatea organelor statale şi relaţiile individului cu statul, iar la cel privat -
ramurile şi instituţiile ce normează relaţiile reciproce dintre indivizi.
2.2. Familia juridică anglo-americană
În ţările familiei anglo-saxone ca izvor de bază al dreptului serveşte norma emisă de către
judecători şi exprimată în precedente judiciare. Dreptul comun englez, completat şi
perfecţionat cu legile "dreptului de echitate", rămîne un drept de precedent, creat de
judecătorie. Din cadrul familiei anglo-americane fac parte Anglia, Irlanda de Nord, Canada,
Australia, Noua Zeelandă, fostele colonii britanice, membre ale Commonealth-ului (în prezent
36 de state sunt membre ale Comunităţii
Dreptul SUA, iniţial avînd drept sursă dreptul comun englez, în prezent este independent.
Excepţie fac: statul Luisiana, unde un rol considerabil îl joacă dreptul francez şi statele cele mai
sudice, pe al căror teritoriu este răspîndit dreptul Spaniei.
În cadrul dreptului englez lipseşte divizarea dreptului în public şi privat, care este înlocuită
aici cu divizarea în drept comun şi dreptul echităţii.
Bibliografie:
1. Giurgiu N., Drept penal general. Doctrină, legislaţie, jurisprudenţă, Contes, Iaşi, 2000,
2. Basarab M., Drept penal. Partea generală, vol. 1 şi vol. I I , ediţia a II-a, Lumina-Lex, Bucureşti, 1999.
5
3. Dumitru Baltag, Alexei Guţu, Teoria generală a dreptului, Chişinău, Academia de Poliţie, 2002
Tema II. DREPTUL MUSULMAN (ISLAMIC)
Dreptul musulman ca sistem de norme exprimă voinţa nobilimii musulmane susţinute de stat.
Codul de norme de drept şi teologice (Şariatul) s-a format în Califatul Arab pe parcursul
secolelor VII-X în baza religiei musulmane - islamul.
Islamul porneşte de la faptul că dreptul existent a venit de la Allah care a fost descoperit prin
prorocul său Mahomed. Dreptul lui Allah este dat omenirii o dată şi pentru totdeauna, de aceea
societatea trebuie să se conducă de el şi să nu creeze altul.
Deoarece dreptul musulman reflectă voinţa lui Allah, el cuprinde toate sferele vieţii sociale. în
sensul larg dreptul musulman determină motivele pe care trebuie să le ştie musulmanul, rangurile
care trebuie respectate. Astfel el este un sistem islamic unitar de reglementare sociai-nonnativă,
care include atît norme juridice, cît şi norme nejuridice, în primus rînd normele religioase şi
obiceiurile.
Dreptul musulman se împarte în 2 părţi: prima indică linia de comportament al musulmanului
faţă de semenii săi, iar a doua prescrie îndatoririle fată da Allah.
Funcţia principală a dreptului musulman constă în păstrarea legăturilor indisolubile dintre
legislaţia musulmană şi sursele ei primare. Diferenţa dintre ştiinţa juridică musulmană şi cea civilă
constă în faptul că sistemul juridic musulman îşi are sursa în Coran şi consideră dreptul un rezultat
al dispoziţiilor divine, dar nu un produs a! conştiinţei omeneşti şi al condiţiilor sociale.
Deşi islamul este cea mai tînără dintre cele trei religii mondiale (creştinism, budism), el are o largă răspîndire. Conform diferitelor calcule, în lume trăiesc de la 750 pînă la 900 milioane de oameni care confesează islamul.
Dreptul musulman, bazat pe postulate incontestabile, dau sistemului statornicie. Juriştii musulmani condamnă tot ce este accidental şi indeterminat. După structura lor, normele de drept formulate de aceşti jurişti sunt bazate întotdeauna pe factorii exteriori, momentele psihologice fiind excluse conştient din examinare.
Teoretic, numai Dumnezeu are putere legislativă. In realitate, însă, unica sursă a dreptului musulman îl constituie lucrările savanţilor jurişti. Examinînd dosarul, judecătorul niciodată nu apelează la Coran, cartea sfîntă care cuprinde dogmele şi tezele religiei musulmane şi diferite precepte religioase, etice şi juridice. El se referă la juristul, a cărui autoritate este unanim recunoscută.
Dreptul penal musulman este bazat pe deosebirea dintre pedepsele ferm stabilite şi cele discreţionare. La măsurile de pedeapsă stabilită se condamnă pentru următoarele infracţiuni: omor, furt, jaf armat, revoltă. Judecătorului i se acordă o mare libertate de apreciere şi un şir de norme din acest drept au fost create anume pe această cale.
Actualmente sistemele juridice din ţările musulmane au suferit modificări considerabile, deoarece importanţa, sfera de acţiune şi ponderea dreptului musulman s-au diminuat, iar însuşi
6
dreptul a asimilat cîte ceva din codificările europene, de exemplu Egiptul, Sudanul, Yemenul, Emiratele Arabe Unite etc. au renunţat definitiv la judecătoriile musulmane.
Bibliografie: 1. Giurgiu N., Drept penal general. Doctrină, legislaţie, jurisprudenţă, Contes, Iaşi, 2000, 2. Dumitru Baltag, Alexei Guţu, Teoria generală a dreptului, Chişinău, Academia de Poliţie, 2002
Tema III . TEORIILE JURIDICO-PENALE
1. Teoria cultural-uroanistă. 2. Şcoala clasică de drept penal
1. Teoria cultural-umanistă Principiile de bază ale acestei teorii se reduc la următoarele:
- minimalizarea aplicării pedepsei cu moartea; - limitele minime şi maxime ale pedepsei penale trebuie să fie prevăzute de lege; - infracţiunile religioase nu trebuie pedepsite sau pedepsite crud;
- cuantumul pedepsei trebuie să corespundă cu gravitatea faptei comise;
- scopul pedepsei constă nu în răzbunarea pentru fapta comisă, ci în prevenţia generală
şi specială.
Teoria cultural-umanistă s-a format în baza ideilor marilor umanişti francezi: Ch. Montesquieu,
Voltaire, umanistului italian C. Beccaria.
Charles de Montesquieu (1689-1755) - critica cruzimea nejustificată a dreptului penal feudal,
considerînd necesară limitarea numărului de pedepse pe motiv religios. Meritul acestui umanist
constă îndeosebi în înaintarea pe primul plan a sarcinilor dreptului penal referitor Ia
preîntîmpinarea infracţionalităţii, şi nu la pedepsirea ei.
Principii înaintate de Montesquieu:
- a formulat principiul, conform căruia infracţiunea trebuie să fie prevăzută de lege, iar
judecătorul, in procesul de examinare a cauzelor penale, să respecte buchia legii.
- principiul corespunderii gravităţii şi cuantumului pedepsei cu infracţiunea săvîrşită de făptuitor.
Voltaire (1694-1778), ca şi Montesquieu, pleda pentru principiul umanist în dreptul penal.
În lucrările sale Voltaire a ieşit împotriva obscurantismului bisericii catolice, învinuind-o de
persecutarea oamenilor pentru
convingerile lor religioase. Voltaire susţinea că este în interesul societăţii de a condamna
criminalii la munca social-utilă şi "nu de a-i pedepsi cu moartea".
7
Cesare Beccaria (1738-1794) - scria că numai legea stabileşte cazurile în care omul merită să
fie pedepsit, iar în lege trebuie să fie indicate toate semnele infracţiunii în a căror bază persoana
care a comis o infracţiune merită arestul, fiind supusă anchetei şi pedepsei. Beccaria considera
că pot fi supuse urmăririi penale numai acţiunile oamenilor şi nicidecum cuvintele sau intenţiile
nematerializate ale acestora.
2. Şcoala clasică de drept penal Astfel, şcoala clasică de drept penal a formulat următoarele principii:
- nu-i crimă, nu-i pedeapsă în afara legii.
- răzbunarea pentru crima săvîrşită constituie scopul pedepsei penale.
- nulla poena sine lege (nu-i pedeapsă în afara legii); - nulla poena sine crime (nu-i pedeapsă fără infracţiune); - nullum crimen sine poena legali (nu-i infracţiune fără pedeapsă legală).
Se numeşte clasică, deoarece în limitele ei s-a format un sistem unic de dogme juridico-
penale.
Şcoala clasică de drept penal s-a bazat pe concepţiile teoriei cultu-ral-umaniste engleze şi ale
filozofiei clasice germane, îndeosebi pe concepţiile filozofice ale lui Im. Kant şi G. Hegel. Şcoala
clasică de drept penal acorda o atenţie deosebită construcţiilor juridico-formale, indicării în
lege a tuturor semnelor infracţiunii, în timp ce personalitatea infractorului practic nu este luată în
considerare. Astfel, adepţii acestei şcoli considerau că trebuie pedepsită fapta ilicită şi nu
persoana care a comis o infracţiune.În cadrul acestei şcoli s-au întemeiat numeroase instituţii de
drept penal, cum sunt: componenţa de infracţiune, vinovăţia, tentativa, complicitatea şi altele,
precum s-a arătat şi arătat necesitatea deosebirii condiţiilor obiective şi subiective la
răspunderea penală. Adepţii acestei şcoli clasifică pedeapsa în două grupe: pedepse
ameninţătoare şi pedepse pricinuitoare.
Scopul primelor era de a provoca repulsii faţă de infracţiuni, iar scopul celor din grupa a
doua era de a demonstra forţa legii.
Bibliografie:
1. Giurgiu N., Drept penal general. Doctrină, legislaţie,jurisprudenţă, Contes, Iaşi, 2000,
2. Basarab M., Drept penal. Partea generală, vol. 1 şi vol. I I , ediţia a II-a, Lumina-Lex, Bucureşti, 1999.
8
Tema IV. ŞCOALA ANTROPOLOGO-SOCIOLOGICĂ
Reprezentanţii acestei şcoli acordau o atenţie deosebită aspectelor social-psihologice ale
criminalităţii.
Cesare Lombroso (1835-1909), cunoscut psihiatru-penalist, crirninolog italian, fondatorul
şcolii antropologice, considera obligatorie cercetarea minuţioasă a aspectelor juridico-formale ale
crimei şi ale personalităţii infractorului. încercînd să demonstreze că crima este un fenomen
biologic, el susţinea: „Studiaţi personalitatea infractorului - nu abstract, nu în liniştea biroului,
nu după cărţi şi teorii, dar în viaţă: în închisori, spitale, comisariatele de poliţie, în cercul
vagabonzilor şi prostituatelor, alcoolicilor, narcomanilor. Atunci veţi înţelege că infracţiunea nu
reprezintă un fenomen întîmplător, un produs al voinţei rele, dar este un act sigur şi în mod
obligatoriu pasibil de pedeapsă."1 Lombroso a propus aplicarea faţă de aceşti răufăcători a
pedepsei cu moartea, închisoarea, castrarea etc.
In lucrarea sa Omul delincvent savantul a pus bazele teoriei infractorului înnăscut.
După părerea sa, criminalul este un tip antropologic care comite infracţiuni în virtutea
diverselor sale trăsături şi particularităţi ale organizării constituţionale. Tocmai de aceea în
societatea umană infracţiunea este tot atît de firească ca şi în toată lumea organică,
Săvîrşesc infracţiuni deopotrivă şi plantele, şi animalele. Aşadar, criminalul este un tip natural
deosebit, mai degrabă bolnav decît vinovat.
La început Lombroso considera că infractorilor din naştere le sunt specifice trăsăturile
caracteristice oamenilor primitivi: mîinile neproporţionale, lungi, fruntea îngustă etc.
Cercetătorul a dezvăluit tipologia infractorilor în funcţie de semnele sale antropologice.
Teoria în cauză a servit drept bază pentru cercetarea de mai departe a metodelor biologico-
psihologice şi sociologice în domeniul criminologiei.
In lucrările sale Crima, Femeia criminală şi prostituată, C. Lombroso analizează
interdependenţa situaţiei sociale, politice, economice (studiile, sărăcia, alcoolul), cum influenţează
aceasta asupra nivelului criminalităţii şi conchide că la baza comportamentului infracţional stau mai
mulţi factori: climaterici, social-culturali, ereditari ele.
Cercetările sociologice începute de C. Lombroso au fost continuate de ucenicul său Enrico
Ferri (1856-1929). Criticînd pentru dogmatism şcoala clasică de drept penal, Ferri propune
studierea infracţiunii şi infractorului cu ajutorul antropologiei, psihologiei şi statisticii penale.
Aceste ştiinţe în totalitatea lor formează sociologia penală, care permite astfel rezolvarea
problemelor de drept penai.
Ferri a elaborat teoria protecţiei sociale, conform căreia societatea trebuie să se apere de
infractori pe calea izolării lor. Savantul susţinea ideea aplicării criminalilor unor sentinţe
nedeterminate, termenul de detenţie real, după Ferri, urmînd să fie stabilit de administraţia
închisorii în baza studierii personalităţii infractorului. El nega orice autonomie a dreptului penal,
pe care 1-a inclus în ştiinţa criminologiei.
9
Ferri clasifica infractorii în cinci categorii: înnăscuţi, obişnuiţi, alienaţi, ocazionali şi
infractori pasionaţi. Această clasificare a avut o însemnătate progresistă şi a fost reflectată în
legislaţia penală
a multor ţări.
Ideile de bază ale acestei şcoli sunt:
- criminalitatea este predeterminată de factori social-economici, climaterici şi antropologo-psihoiogici;
- persoanele predispuse la comiterea crimelor trebuie izolate de societate; - scopul pedepsei nu este răzbunarea, ci apărarea societăţii de infractori;
- la stabilirea pedepsei se ia în considerare personalitatea infractorului.
Începînd cu anii 50 ai sec. al XX-lea o însemnătate deosebită a avut-o Teoria noii protejării
sociale, ideile de bază aie acestei teorii fiind formulate de juristul francez Marc Ensaile. Teza de
bază a acestei teorii este resocializarea, adică adaptarea infractorului îa condiţiile şi regimul din
societate.
Adepţii acestei teorii considerau necesar păstrarea dreptului penal şi a consecinţelor sale, a
principiilor „nu-i infracţiune neprevăzută de lege", despre răspunderea pentru fapta concretă în
prezenţa vinovăţiei, despre umanizarea pedepselor etc. Această teorie nu poate fi examinată
unilateral. Ideea resocializării se transformă într-un instrument puternic al politicii penale şi îşi
găseşte o susţinere în activitatea organelor de drept ale multor ţări.
Aşadar, la etapa actuală nici una dintre aceste teorii nu există în forma sa naturală. Şi politica
penală, dacă pretinde a fi contemporană şi ştiinţifică, este "condamnată" la sintetizarea a ceea
ce este mai bun în teoriile dreptului penal.
Bibliografie:
1. Giurgiu N., Drept penal general. Doctrină, legislaţie, jurisprudenţă, Contes, Iaşi, 2000 2. Dumitru Baltag, Alexei Guţu, Teoria generală a dreptului, Chişinău, Academia de Poliţie, 2002
10
Tema V. IZVOARELE DREPTULUI PENAL COMPARAT
1. Aspecte generale ale izvorelor DPC. a)Izvoarele dreptului penal al Angliei,
b)Izvoarele dreptului penal al SUA.
2. Noţiunea şi elementele iunfracţiunii.
1. Izvor de drept – aspecte generale
In literatura juridică se evidenţiază următoarele izvoare ale dreptului: actul normativ (legea, statutul,
regulamentul etc), precedentul judiciar, cutumele judiciare şi contractul.
Prin izvor al dreptului se înţelege forma juridică pe care o îmbracă o normă pentru a deveni
obligatorie. În sistemul de drept al Republicii Moldova unicul izvor al dreptului penal îl constituie actele
normative, adoptate de organele supreme ale puterii de stat, adică legile. Pot constitui izvoare ale
dreptului penal, în anumite condiţii tratatele şi convenţiile internaţionale în domeniul prevenirii
şi combaterii criminalităţii, încheiate de ţara noastră cu alte state. Anglia şi SUA sunt atribuite familiei
anglo-saxone de drept, în care locul principal îl ocupă precedentul judiciar. Dimpotrivă, Franţa,
România, Germania se referă la familia romano-germanică, în care izvorul principal este legea.
Actualmente, unul din izvoarele dreptului penal al multor state, foarte comod pentru studiere şi
aplicare, îl constituie Codul penal (CP), unde în mod clar sunt stipulate cele mai importante norme ale
dreptului penal şi care este divizat în partea generală şi partea specială (Codul penal există în România,
Franţa, Germania, Japonia, SUA etc., iar în Anglia legislaţia penală nu este codificată)
Un alt izvor nu mai puţin important a dreptului penal sunt normele juridico-penale
constituţionale(Constituţia).
Doctrina juridică, de asemenea, formează în unele state izvoare ale dreptului penal. Un rol
însemnat la rezolvarea unor probleme în dreptul penal îl are doctrina în ţările în care hotărîrile
judecătoreşti ocupă o situaţie prioritară actelor normative (Anglia, SUA).
a) Izvoarele dreptului penal englez
Importanţa studierii izvoarelor dreptului penal englez se explică prin faptul că dreptul penal
englez posedă unele trăsături specifice care-1 deosebesc de sistemele continentale de drept.
În Anglia nu există un Cod penal.1
Dreptul penal englez, conform doctrinei, este definit ca o totalitate de reguli, bazate pe
dreptul comun vechi al Angliei, modificat şi aprofundat prin hotărîrile judecătoreşti de-a
lungul unei perioade istorice îndelungate, a cărui sferă a fost lărgită considerabil de către
actele legislative, adoptate pentru satisfacerea necesităţilor timpului.
Problema codificării normelor penale se discută şi în zilele noastre.
11
- Precedentul judiciar constituie primul izvor al dreptului penal englez, începînd din sec. al XH-lea,
judecătorii regali emiteau sentinţe, care au pus bazele dreptului penal.
Astfel, dreptul penal englez se bazează pe hotărîrile judecătoreşti publicate în dările de seamă
judecătoreşti pe parcursul a şapte secole. Multe dintre normele juridico-penale nu au găsit
reflectare legislativă, iar altele au rămas în forma precedentul judiciar, acordînd sistemului
judecătoresc englez un caracter complicat.
Un loc deosebit în ierarhia sistemului judecătoresc, îl ocupă Judecătoriile Supreme, deoarece ele
nu numai că soluţionează cazuri concrete, dar creează şi precedente.
- Dreptul statutar, după precedentul judiciar, constituie al doilea izvor a! dreptului penal
englez.
Rolul statutelor s-a mărit considerabil în comparaţie cu dreptul comun, îndeosebi, a crescut
influenţa statutelor în a doua jumătate a sec. al XlX-iea.
- Un alt izvor al dreptului penal englez îl constituie actele normative subordonate legii, emise de
organele executive, conform împuternicirilor delegate de Parlament (legislaţia delegată).
Avantajul acestei legislaţii consta în faptul că ea dădea posibilitatea de a emite sau de a
schimba operativ decrete, fără ca ele să fie aprobate în prealabil de Parlament. La categoria
izvoarelor dreptului penal englez poate fi atribuită şi doctrina penală. Acţiunea legii penale în
spaţiu. Legea penală va acţiona pe întreg teritoriul statului, dacă altceva nu este prevăzut în
textul legii. Deseori, legea conţine o normă care prevede extinderea sau excluderea
acţiunii legii asupra Irlandei de Nord şi Norvegiei.
b) Izvoarele dreptului penal al SUA
Adoptarea Constituţiei federative scrise în 1787, a constituţiilor statelor ce au intrat în
componenţa SUA, a fost un prim pas pe această cale de rupere de la „trecutul englez”.
În general, dreptul penal al SUA are o structură analoagă cu cea a dreptului comun. în
procesul examinării unei probleme apar diferite deosebiri structurale dintre dreptul englez şi cel
american.
Una dintre aceste deosebiri ţine de structura federativă a SUA. Statele din componenţa SUA
sunt dotate cu competenţă destul de largă, în cadrul căreia ele îşi făuresc legislaţia şi sistemul lor de
drept precedent.
Încă o deosebire a dreptului american de cel englez este acţiunea mai lejeră a regulii
precedentului, instanţele superioare judiciare ale statelor şi Curtea Supremă a SUA nefiind
legate de propriile lor precedente.
Din categoria izvoarelor dreptului penal federal fac parte: Constituţia SLJA (1787), actele
adoptate de Congresul SUA şi actele subordonate legilor, adoptate de Preşedintele SUA,
ministere şi departamente.
12
Precedentul judiciar este atribuit la categoria izvoarelor specifice de drept penal. Cu toate că
sistemul dreptului american este anglo-amencan, rolul precedentului este redus substanţial de
legislaţia în vigoare.
Acţiunea legii penale în timp este supusă normelor generale şi este reglementată de
Constituţia SUA, Bilul despre drepturi şi Constituţiile statelor.
Acţiunea legii penale în spaţiu este condiţionată de structura statului federativ. Normele
legilor ce acţionează în spaţiu se împart în două grupe: norme aplicabile pe întreg teritoriul SUA
(de exemplu: în cazul omorului unui colaborator FBI); norme aplicabile numai în anumite regiuni.
Din categoria izvoarelor dreptului penal american mai fac parte- şi contractele încheiate de SUA
cu alte ţări.
Dreptul triburilor indiene, de asemenea, constituie, în unele cazuri, izvor de drept penal
al SUA.1
2. Noţiunea şi elementele infracţiunii în dreptul penal comparat
În doctrina juridico-penală franceză, după unii autori, infracţiunea reprezintă un
comportament material, săvîrşit cu intenţie, prevăzut de lege ca ilegal1. Alţi autori definesc
infracţiunea astfel: „Acţiunea sau inacţiunea, prevăzută de legea penală, incriminată în
vinovăţia autorului şi pedepsită penal".
În Germania, România, dimpotrivă, aceasta este stipulată în actele normative, avînd un
conţinut formal, adică definiţia nu dezvăluie esenţa socială a infracţiunii care este stipulată
drept faptă interzisă de legea penală prin ameninţarea cu pedeapsa: „Faptă ilegală care
întruneşte toate elementele unei componenţe de infracţiune, prevăzută de legea penală".
Prin urmare, definirea legală a infracţiunii constituie un instrument legal de absolută necesitate
pentru teoria dreptului penal, dar şi pentru practica judiciară, deoarece organele competente în
a aplica legea, raportînd faptele concrete date lor spre soluţionare la conceptul legal de infracţiune,
vor aprecia dacă acestea întrunesc sau nu trăsăturile esenţiale ale infracţiunii, dacă se încadrează
sau nu în sfera ilicitului penal.
Elementele infracţiunii în dreptul penal comparat pot fi regăsite într-o serie de norme
din Codurile penale ale fiecăruia stat. Conform doctrinei juridico-penale franceze elementele
unei componenţe, de infracţiune sunt:
- elementul legal constă în aceea că răspunderea penală survine numai la săvîrşirea unei fapte prevăzute de legea penală ca ilegală şi pasibilă de pedeapsă. Acest element rezultă din principiul nullum crimen, nulla poena sine lege (nici o crimă, nici o pedeapsă nu există în afara legii);
- elementul material rezultă din latura obiectivă, adică săvîrşirea acţiunii sau inacţiunii;
- elementul moral include doi factori: vinovăţia şi capacitatea de răspundere conform vinovăţiei. Elementul moral mai include şi astfel de semne, cum ar fi: atingerea unei vîrste, responsabilitatea, motivul.
13
Fapta devine infracţiune numai dacă întruneşte anumite trăsături esenţiale şi numai dacă are
anumite caracteristici bine reliefate. Fapta penală presupune un comportament al omului nu
numai în forma sa activă - acţiune, dar se manifestă şi prin inacţiune. Acţiunea trebuie să fie
conştientă, de altfel ea nu constituie infracţiune în sens juridico-penal (de exemplu,
constrîngerea fizică). Acţiunea trebuie să fie în raport de cauzalitate cu rezultatul obţinut.
Inacţiunea va fi ilegală atunci cînd:
a) persoana are posibilitatea să acţioneze activ; b) persoana este obligată să acţioneze conform obligaţiilor de serviciu sau de altă natură.
În doctrina juridico-penală vinovăţia este determinată luîndu-se în considerare definiţia
vinovăţiei comune, ce caracterizează orice faptă ilegală. Vinovăţia comună constituie „minimumul"
din aspectul psihologic, fără de care nu poate exista o faptă ilegală. Ea constă în momentul volitiv:
deoarece orice faptă se exprimă printr-un act volitiv, fapta propriu-zisă conţine atît clementul
material, cît şi psihologic.
Vinovăţia prezumată prezintă un semn psihologic, caracteristic
pentru majoritatea faptelor. în acest caz, persoana va fi eliberată de răspundere penală, dacă se
vor aduce suficiente dovezi că a acţionat sub influenţa unei forţe din exterior. Vinovăţia prezumată
este specifică pentru încălcarea regulilor de circulaţie rutieră.
Bibliografie:
1. Borodac A. ş.a. Drept penal. Partea generală, Chişinău, Ştiinţa, 1994. 2. Giurgiu N., Drept penal general. Doctrină, legislaţie, jurisprudenţă, Contes, Iaşi, 2000 3. Basarab M., Drept penal. Partea generală, vol. 1 şi vol. I I , ediţia a II-a, Lumina-Lex, Bucureşti, 1999.
14
Tema VI. CLASIFICAREA INFRACŢIUNILOR ÎN DREPTUL PENAL COMPARAT
Codul penal al Federaţiei Ruse. Astfel, în funcţie de sarcinile propuse, toate infracţiunile pot fi
clasificate, adică pot fi divizate pe grupe, conform anumitor criterii.
După for/na vinovăţiei, infracţiunile se împart în: săvîrşite cu intenţie şi săvîrşite din
imprudenţă.
După caracterul şi gradul de pericol social: „infracţiuni ce nu prezintă un mare pericol social,
infracţiuni cu pericol mediu, infracţiuni grave şi deosebit de grave" (art. 15 alin. 8 CPR).
Infracţiuni ce nu prezintă un mare pericol social sunt recunoscute faptele intenţionate sau din
imprudenţă, pentru a căror săvîrşire pedeapsa nu este mai mare de doi ani de privaţiune de
libertate (art. 15 alin. 2 CPR).
Infracţiunile cu pericol mediu, săvîrşite cu intenţie sau din imprudenţă, sunt acelea pentru
care se prevede pedeapsa închisorii pe un termen de pînă la cinci ani (art. 15 alin.3 CPR).
Infracţiunile grave sunt săvîrşite intenţionat sau din imprudenţă, pentru care pedeapsa
închisorii este pe un termen de pînă la 10 ani (art. 15 alin. 4 CPR).
Deosebit de grave se consideră infracţiunile săvîrşite intenţionat, pentru care pedeapsa este
de la 10 ani şi mai mult sau se aplică o pedeapsă mai severă (art. 15 alin. 5 CPR).
In Codul penal german (art. 12) faptele penale se clasifică în infracţiuni şi delicte.
Infracţiuni sunt faptele ilegale, pedepsite cu închisoarea pe un termen nu mai mic de un an
sau cu altă pedeapsă mai severă.
Delicte sunt faptele ilegale pedepsite cu închisoarea pe un termen mai mic sau cu amendă.
Codul penal francez din 1992 a stabilit pentru prima dată criteriul material de diferenţiere a
infracţiunilor - gravitatea faptei (111-1 CPF).
Conform art. 111 (1): „faptele ilegale se clasifică în crime, delicte şi contravenţii". Această
clasificare a fost stabilită încă de Codul penal din 1810.
Crimele (crimes) se consideră cele mai grave, săvîrşite numai intenţionat. Pentru ele survine
răspunderea penală, iar pedepsele aplicate sunt cele mai aspre.
Delictele (delicts) sunt faptele mai puţin grave, săvîrşite intenţionat sau din imprudenţă.
Contravenţiile (contraventions) constituie fapte neînsemnate pentru a căror săvîrşire nu se
aplică privaţiunea de libertate. Pentru comiterea contravenţiilor se aplică amenda bănească.
In dreptul penal al Japoniei, clasificarea infracţiunilor nu este determinată în legislaţie şi
nici în doctrina juridico-penală. Această sarcină revine procuraturii, pentru fiecare caz în
parte.
15
In dreptul penal al Angliei s-au conturat cîteva criterii de clasificare a infracţiunilor. Cele
mai răspîndite sunt:
1. In funcţie de obiectul atentării. 2. în funcţie de gravitatea faptei. 3. în funcţie de normele morale. 1. Clasificarea infracţiunilor după obiectul atentării în Anglia se face conform cărţilor
care descriu Partea Specială a dreptului penal. Ediţiile acestora se deosebesc uneori unele de
altele. în unele cazuri infracţiunile se clasifică conform gradului de importanţă a obiectului
atentării, iar în altele - în ordinea alfabetică.
în lucrările juristului englez Halsberi regăsim următoarea clasificare:
- infracţiuni împotriva statului şi societăţii;
- infracţiuni împotriva persoanei;
- infracţiuni împotriva proprietăţii.
2. După gradul de pericol, infracţiunile se împart în două categorii: juridico-materiale
şijuridico-procedurale.
Pînă în 1967 în Anglia, din punct de vedere juridico-material, infracţiunile la rîndul lor se
împărţeau în:
- infracţiuni deosebit de grave - trădarea; - infracţiuni grave - felonii; - infracţiuni mai puţin grave - misdiminorii. Legea din 21 iunie 1967 a abrogat împărţirea infracţiunilor în felonii şi misdiminorii în Anglia şi
actualmente, toate infracţiunile se grupează în:
- trădare; - alte infracţiuni. Din punct de vedere juridico-procedural, infracţiunile se împart în:
- infracţiuni care sunt cercetate cu respectarea procedurii însoţite de actul de învinuire;
- infracţiuni care se cercetează în ordine simplificată. în primul caz încălcările pot fi examinate în prezenţa juraţilor cu respectarea unui şir de
reguli de procedură.
3. După criteriul moral, infracţiunile se clasifică în:
- infracţiuni care „prezintă un rău prin firea lor", adică contrazic
opiniile oamenilor despre bine şi rău, despre moral şi amoral;
- faptele care devin ilegale în urma interzicerii lor de lege, indiferent
dacă acestea sunt morale sau nu.
16
în conformitate cu dispoziţiile legislative ale dreptului penal al SUA, faptele se clasifică în felonii,
misdiminorii, încălcări şi delicte rutiere.
Felonia cuprinde atentatele grave pedepsite cu privaţiunea de libertate pe un termen mai
mare de un an.
Misdiminot" este atentatul pedepsit cu privaţiune de" libertate pe un termen de la 15 zile la
un an.
încălcare se consideră atentatul pedepsit pe un termen nu mai mare de 15 zile.
Delictul rutier prevede toate încălcările regulilor de circulaţie rutiere, indicate în Legea
transportului rutier.
Felonia şi misdiminorul, la rîndul lor, se clasifică în diverse categorii. De exemplu, Codul penal al
Pensilvaniei conţine următoarea clasificare: felonii de categoria 1, 2 şi 3 şi misdiminorii de
categoria 1, 2 şi 3. Codul penal al New York-ului clasifică feloniile în clasele A. B, C, D, E şi
misdiminoriile în clasele A şi F3. La baza acestei clasificări este pus criteriul gravităţii faptei penale.
Bibliografie:
1. Giurgiu N., Drept penal general. Doctrină, legislaţie,jurisprudenţă, Contes, Iaşi, 2000,
2. Basarab M., Drept penal. Partea generală, vol. 1 şi vol. I I , ediţia a II-a, Lumina-Lex, Bucureşti, 1999.
3. Dumitru Baltag, Alexei Guţu, Teoria generală a dreptului, Chişinău, Academia de Poliţie, 2002
17
Tema VII. SUBIECTUL INFRACŢIUNII ÎN DREPTUL PENAL COMPARAT
Conform Codului penal german, subiect al infracţiunii se consideră persoana fizică care la
momentul comiterii faptei a atins vîrsta de 14 ani şi este responsabilă.
urmările ce vor surveni şi totuşi au acceptat survenirea lor". Judecata poate numi acestor
minori un apărător sau un tutore. Pedeapsa aplicată minorilor nu poate depăşi termenul de
10 ani pentru sentinţele determinate şi 4 ani pentru cele nedeterminate.
In dreptul penal francez categoria subiecţilor răspunderii penale se caracterizează prin
aceea că pot fi trase la răspundere atît persoanele fizice, cît şi persoanele juridice.
Conform ari 122 pct. 8 din CPF, persoana fizică va fi trasă la răspundere penală, dacă la
momentul săvîrşirii infracţiunii a atins vîrsta de 13 ani.
Minorii vor fi supuşi răspunderii penale, luîndu-se în considerare principiile:
- nu va fi supusă răspunderii penale persoana care n-a atins vîrsta de 13 ani;
- aplicarea unei pedepse penale mai blînde persoanelor de la 13 pînă la 18 ani;
- stabilirea unui regim de detenţie mai blînd pentru minori.
Conform art. 121 alin. 2 CPF, „persoana juridică, cu excepţia
statului, poartă răspundere penală, în cazurile prevăzute de lege, pentru faptele comise în
folosul său de către organele de conducere sau reprezentantele acestora".
Răspunderea penală a persoanelor juridice nu exclude răspunderea persoanelor fizice care
au participat la comiterea infracţiunii. De exemplu, pentru furtul documentelor ce conţin un
secret din oficiul firmei, săvîrşit la comanda unei firme concurente, vor fi supuse răspunderii
penale atît persoana fizică, cît şi cea juridică.
In dreptul penai român categoriile de subiecţi ai infracţiunii se divizează în subiecţi activi şi
subiecţi pasivi.
Subiectul activ este persoana care săvîrşeşte infracţiunea în mod nemijlocit. Subiectul
trebuie să fie persoană fizică şi să îndeplinească cumulativ următoarele condiţii:
- să aibă vîrsta minimă cerută de lege (peste 14 ani); - să fie responsabil; - să aibă libertate de decizie şi acţiune. Subiectul activ poate fi calificat atunci cînd are anumite calităţi cerute de lege în
momentul săvîrşirii faptei, de exemplu: delapidarea nu poate fi săvîrşită decît de funcţionar,
absenţa nejustificată - numai de militar.
Subiectul pasiv este persoana fizică sau juridică vătămată nemijlocit prin infracţiune.
Subiectul pasiv poate fi:
- subiectul pasiv general (statul ca reprezentant al societăţii);
18
- subiectul special (persoana fizică sau juridică vătămată
nemijlocit prin infracţiune).
Nu răspunde penal minorul care a împlinit 14 ani, precum şi minorul între 14 şi 16 ani, care în
momentul săvîrşirii infracţiunii a acţionat fără discernămînt. Pînă la 14 ani lipsa
discernămîntului este o prezumţie absolută, iar între 14-16 ani este o prezumţie relativă,
urmînd a fi stabilită printr-o expertiză medicală. Minorul beneficiază de un regim special al
sancţiunilor penale: limitele pedepselor se reduc la jurăminte; nu i se pot aplica pedepse
complementare.
în dreptul penal al Japoniei subiect al răspunderii penale poate fi numai persoana fizică.
Conform art.41 CPJ, vîrsta de la care persoana va fi supusă răspunderii penale este de 14
ani, iar conform Legii despre minori, această vîrsta este de la 16 pînă la 20 ani, pedepse penale li
se vor aplica numai pentru acele fapte care, după regula generală, se sancţionează cu
pedeapsa capitală sau cu privaţiune de libertate însoţită de muncă corecţională.
în Japonia, după cel de-al II-lea război mondial, au apărut judecătoriile de familie. Astfel,
poliţia şi procuratura sunt obligate să îndrepte toate cazurile minorilor în aceste judecătorii.
Judecătoriile de familie judecă toate cauzele conform unei proceduri speciale: şedinţele judiciare
au loc cu uşile închise, minorii sunt însoţiţi de părinţi sau de tutori.
Decizia pronunţată de judecată poate fi atacată în numele minorului.
Dreptul penal englez prin Legea din 1982 privind justiţia penală conţine principii generale de
comportare cu infractorii tineri, indicînd în Titlul 1 pedepsele aplicate pentru aceştia. Conform
acestor principii, judecata nu poate stabili pedeapsa cu închisoarea persoanei care n-a atins
vîrsta de 21 de ani la momentul săvîrşirii infracţiunii.
Vîrsta răspunderii penale în Anglia este de 10 ani la momentul săvîrşirii infracţiunii. în căzui
infracţiunii săvîrşite de persoane cu vîrsta de la J 0 la 17 ani, cauzele sunt cercetate în cadrul
judecătoriilor pentru minori (după o procedură specială).
Dacă persoana ce n-a atins vîrsta de 21 ani a fost declarată vinovată de săvîrşirea unei
infracţiuni, judecata poate emite o hotărîre privind plasarea ei într-un centru preventiv sau
trimiterea în închisoarea pentru tineri pe un termen stabilit sau îi poate aplica detenţiunea pe
viaţă, în cazul în care nu există o altă cale de corectare a acestuia.
Persoanei care n-a atins 17 ani, judecata îi poate aplica pedeapsa închisorii pentru tineri
pe un termen nu mai mare de 12 luni.
Plasarea într-un centru preventoriu constituie un alt tip de pedeapsă aplicat minorilor între
1 4 - 2 1 de ani, care au săvîrşit infracţiuni, pentru care maturii sunt sancţionaţi cu pedeapsa
închisorii.
Conform dreptului penal al SUA, subiect al infracţiunii poate fi atît persoana fizică, cît şi
persoana juridică.
19
Vîrsta subiectului în unele Coduri penale nu este stabilită, această problemă rămînînd la
discreţia judecătorului în fiecare caz aparte. Codul penal al New York-ului prevede regula
generală, conform căreia persoana nu poate fi trasă la răspundere penală dacă n-a împlinit
vîrsta de 16 ani. Pentru săvîrşirea omorului agravat, persoana poate fi trasă la răspundere la
vîrsta de 13 ani, iar pentru omorul simplu, vioi, furt - de la 14 ani.
În Anglia şi SUA răspunderea penală a persoanelor juridice există de-a lungul mai multor
decenii. Introducerea acestei instituţii în dreptul englez se datorează practicii judiciare. Iniţial
răspunderea penală s-a dezvoltat în limitele unei instituţii a dreptului englez, denumită
regulatory offens. Aceasta cuprinde faptele infracţionale, care nu făceau pane din dreptul
penal tradiţional (omorul, violul, furtul, etc.), ci reprezentau încălcarea normelor unor legi
speciale ce reglementai' un domeniu sau altul al comerţului, activităţii de antreprenoriat sau
alte sfere ale activităţii profesionale (realizarea băuturilor spirtoase, servicii de transport etc).
în astfel de componenţe, de regulă, nu există victimă nemijlocită, după consecinţele
rezultate aceste fapte nu prezintă un pericol deosebit pentru societate, iar pedepsele
prevăzute pentru astfel de fapte nu sunt foarte severe. Judecătoriile califică aceste infracţiuni
drept „materiale", pentru care este necesară prezenţa adus reus (semnul material). Nici o
formă de vinovăţie nu se cere în acest caz. Acestea sunt aşa-numitele infracţiuni a!c
"răspunderii stricte / severe".
Bibliografie:
1. Giurgiu N., Drept penal general. Doctrină, legislaţie, jurisprudenţă, Contes, Iaşi, 2000,
2. Basarab M., Drept penal. Partea generală, vol. 1 şi vol. I I , ediţia a II-a, Lumina-Lex, Bucureşti, 1999.
3. Dumitru Baltag, Alexei Guţu, Teoria generală a dreptului, Chişinău, Academia de Poliţie, 2002
20
Tema VIII. PLURALITATEA DE INFRACTORI PARTICIPANŢI LA INFRACŢIUNE ÎN DREPTUL
PENAL COMPARAT
În Codul penal al României nu se defineşte participaţia, ci doar se arată ce se înţelege prin
participanţi (cap. III, titlul II, art. 29-30 CP). Ea se prezintă sub mai multe forme:
- pluralitatea naturală există atunci cînd fapta săvîrşită prin natura sa nu poate fi realizată decît de două sau mai multe persoane, situaţii întîlnite la infracţiuni de felul: adulter, incest, bigamie etc;
- pluralitatea constituită există atunci cînd legea penală incriminează fapta simplă de a alcătui o grupare de persoane în vederea unor scopuri ilicite (complotul, asocierea pentru săvîrşirea unor infracţiuni, situaţii în care participanţii sunt consideraţi coautori);
- pluralitatea ocazională este atunci cînd fapta prevăzută de legea penală, deşi putea fi
savîrşită de o singură persoană, a fost, totuşi, realizată prin cooperarea mai multor persoane şi, ca
urmare a acestei cooperări, infracţiunea devine mai uşoară sau mai sigură.
Complicitatea reprezintă modalitatea de participaţie, cea mai des întîlnită în practica judiciară
română, şi constă în fapta persoanei care înlesneşte sau ajută cu intenţie în orice mod săvîrşirea
unei fapte prevăzute de legea penală, inclusiv prin promisiunea de a tăinui bunurile provenite
din săvîrşirea faptei sau de a favoriza infractorul, promisiunea făcută anterior începerii executării
infracţiunii sau în timpul realizării acesteia.
a) Coautorii sunt persoanele care au cooperat ocazional şi în baza unei legături subiective, cu acte de executare (nemijlocit), la comiterea în comun a acţiunii infracţionale.
In doctrina engleză prin complicitate se înţelege acţiunea a două sau mai multe persoane
pentru realizarea intenţiei criminale. Termenul complice se foloseşte şi în prezent, dar unii autori îi
atribuie la această categorie pe toţi participanţii la infracţiune, iar a l ţ i i - numai pe complice şi pe
instigator.
Conform ştiinţei contemporane engleze, complicitatea este posibilă atît în prezenţa autorului,
cit şi în lipsa acestuia. Conform dreptului comun englez, toţi participanţii suni: pedepsiţi la fel ca
şi autorul.
Complicitatea în dreptul penal american se întîlneşte sub denumirea de înţelegere
criminală. Conform dreptului comun, complicitatea este posibilă numai în cazul feloniei.
Participanţii în dreptul penal american sunt: autorul, complicele şi instigatorul. Executorii pot fi de
gradul I şi de gradul II, iar complicii - pînă şi după comiterea faptei penale.
Ştiinţa penală japoneză divizează complicitatea în obligatorie, cînd fapta criminală nu poate fi
comisă de un singur infractor, şi benevolă, cînd acest fapt este posibil. Codul penal al Japoniei în
Partea Generală prevede varianta benevolă.
Dreptul penal francez deosebeşte noţiunea de complicitate de noţiunea de coexecutare. Astfel,
caracterul de grup al executării infracţiunii obţine semnificaţie juridică numai în normele Părţii
Speciale a Codului penal în calitate de semn concret al unei infracţiuni, în celelalte cazuri
coexecutorii poartă răspundere după regulile generale ce se referă la răspunderea autorului (ce
acţionează de unui singur).
21
Prin complicitate se înţelege doar complicitatea în sensul restrîns al cuvîntului, adică concursul
altor persoane, care înlesneşte săvîrşirea infracţiunii de autor, el însă conţinînd elemente ale
complicităţii de infracţiune,
În legislaţia penală germană nu vom găsi definiţia complicităţii, în ştiinţa dreptului penal german prin
complicitate se înţelege "participarea mai multor persoane la săvîrşirea unei infracţiuni
intenţionate".
Participanţii la complicitate, conform Codului penal german, cap. III, sunt consideraţi autorul
(executorul), instigatorul şi complicele.
Conform art. 32 din CP al Federaţiei Ruse, prin complicitate se înţelege cooperarea intenţionată
a două sau mai multe persoane la comiterea unei infracţiuni.
În teoria dreptului penal rus, problema complicităţii este discutabilă. Adepţii unei teorii susţin că
baza complicităţii o formează natura accesorie a acesteia, adică figura centrală în complicitate o
constituie autorul, activitatea celorlalţi participanţi fiind auxiliară, de ajutorare. Gradul de
participare şi pedepsire a participanţilor depinde de
caracterul acţiunilor autorului. Astfel, dacă executorul va fi pedepsit, respectiv va surveni
răspunderea penală şi pentru ceilalţi participanţi, "în caz contrar nu vor fi supuşi răspunderii
penale nici ceilaiţi participanţi". în plus, participanţii vor fi pedepsiţi conform aceluiaşi articol
din CP care prevede şi acţiunile autorului. Unul dintre cei mai activi adepţi ai acestei teorii
(teoria accesoriei logice) este M.N.Kovaliov. *
Adepţii altei teorii susţin că complicitatea este o formă individuală a activităţii infracţionale şi
de aceea au o atitudine critică faţă de opiniile teoriei accesoriei logice.
în teoria dreptului penal rus la caracterizarea complicităţii sunt evidenţiate două criterii:
obiective şi subiective. Din categoria semnelor obiective fac parte cele cantitative (activitatea
în comun) şi cele calitative (pluralitatea de infractori), iar din categoria celor subiective -
comunitatea de intenţii.
Participanţii la infracţiune, conform art.33 alin. I CP sunt: autorul, organizatorul, instigatorul şi
complicele.
Bibliografie:
1. Giurgiu N., Drept penal general. Doctrină, legislaţie, jurisprudenţă, Contes, Iaşi, 2000,
2. Basarab M., Drept penal. Partea generală, vol. 1 şi vol. I I , ediţia a II-a, Lumina-Lex, Bucureşti, 1999.
22
Tema IX. CAUZELE CE ÎNLĂTURĂ CARACTERUL PENAL AL FAPTEI ÎN DREPTUL PENAL
COMPARAT
In dreptul penal al Germaniei, cauzele care exclud ilegalitatea sau vinovăţia nu sunt
sistematizate într-un articol unic legislativ, ele fiind prevăzute atît în Codul penal, în Constituţia
Germaniei, cît şi în alte acte normative,în care sunt prevăzute trei cauze care înlătură
caracterul penal al faptei:
1) eroarea de interdicţie (art. 17 CP); 2) legitima apărare (art.32); 3) starea de extremă necesitate (art. 34 - 35).
Eroare de interdicţie, conform art. 17 al Codului penal german, „se consideră atunci cînd
persoanei care săvîrşeşte fapta infracţională nu îi este cunoscut faptul că acţionează ilegal, de
aceea ea acţionează nevinovat, dacă nu putea evita această greşeală. Dacă persoana
respectivă putea evita greşeala de interdicţie, atunci pedeapsa este mai blîndă.
Legitima apărare trebuie să răspundă condiţiilor:
a) atacantul să fie persoană fizică;
b) atacul să fie ilegal; c) atacul să fie real; d) atacul să fie întreprins în scopul înlăturării unui pericol contra
sa sau contra altor persoane; e) să nu fie depăşite limitele legitimeii apărări. Codul penal german dispune două modalităţi ale extremei necesităţi:
1) extrema necesitate în cazul lipsei ilegalităţii (art.34 CP); 2) extrema necesitate ce exclude sau reduce vinovăţia.
extrema necesitate legală se consideră atunci cînd persoana „comite o faptă pentru
preîntîmpinarea unui pericol real, ce ar aduce atingere vieţii, sănătăţii, libertăţii, onoarei,
proprietăţii, ncînlăturabil pe altă cale; iar apărarea interesului respectiv prezintă o valoare
mai mare decît cel căreia i s-ar fi adus atingere".
La categoria circumstanţelor ce exclud ilegalitatea, juriştii germani atribuie:
1) legitima apărare (art.32 CP); 2) autoapărarea permisă; 3) apărarea civilă; 4) extrema necesitate în cazul lipsei ilegalităţii; 5) realizarea interesului legal (art.193 CP); 6) acordul victimei (art.226 CP).
La categoria cauzelor ce exclud vinovăţia se atribuie:
1) greşeala de interdicţie (art. 17 CP); 2) extrema necesitate ce exclude sau reduce vinovăţia. Codul penal francez (Capitolul II) enumera o serie de circumstanţe,
23
în prezenţa cărora persoana este eliberata de răspundere penaîă: Acestea sunt:
1) iresponsabilitatea;
2) constrîngerea la săvîrşirea unor fapte ilegale; 3) eroarea de drept; 4) executarea ordinului organului puterii de stat; 5) legitima apărare; 6) neatingerea vîrstei de 13 ani; 7) starea de necesitate.
în dreptul penal japonez, circumstanţele care înlătură caracterul penal al faptei nu sunt
sistematizate, acestea fiind prevăzute în Codul penal şi în doctrina juridico-penală japoneză.
Astfel sunt prevăzute următoarele circumstanţe:
1) acţionarea în corespundere cu legislaţia în vigoare sau îndeplinirea unui serviciu legal, art. 35 CP;
2) legitima apărare (art, 36 CP); 3) starea de necesitate (art. 37 CP); 4) intenţia, imprudenţa, eroarea (art. 38 CP). 5) alienaţia mintală şi debilitatea mintală (art. 39 CP); 6) surdomuţia (art. 40 CP) a fost anulată. 7) minoratul (art. 41 CP) - persoana care a comis o infracţiune pînă la atingerea vîrstei de 14
ani nu este supusă răspunderii penale; 8) autodenunţarea şi recunoaşterea vinovăţiei după săvîrşirea infracţiunii.
Legislaţia penală engleză nu conţine enumerarea circumstanţelor ce exclud răspunderea
penală. Practica şi doctrina penală prevăd următoarele cazuri de apărare de urmărire
penală:
- eroarea sau nerecunoaşterea faptei (eroarea de fapt) – conform dreptului comun, greşeala constituie, de facto, un mod de apărare de urmărire penală. Astfel, dacă persoana a greşit în fapte, fără intenţia de a comite o infracţiune, nu va fi supusă răspunderii penale, deoarece confuzia Iui a fost de bună-credinţă;
- constrîngerea fizică şi morală (ameninţarea cu moartea sau cu vătămarea integrităţii corporale);
- acordul victimei; - executarea ordinului şefului. Faptul că infracţiunea a fost comisă la ordinul şefului nu
constituie temei pentru absolvirea de răspundere penală. Cu toate acestea, în unele
cazuri excepţionale, persoana poate fi absolvită de răspundere penală, dacă a acţionat în
strictă conformitate cu ordinul şefului şi fără intenţie de rea-credinţă;
- săvîrşirea unei infracţiuni de către soţie la comandă sau fiind constrînsă de soţul ei. La incriminarea soţiei de comitere a unei fapte penale, ca circumstanţă ce exclude caracterul penal al faptei se va lua în considerare faptul că infracţiunea a fost săvîrşită la comanda soţului;
- extrema necesitate; - legitima apărare şi prevenirea infracţiunii.
Codul penal model al SUA (1962) enumera următoarele circumstanţe atenuante:
1) constrîngere fizică;
24
2) ordinul comandantului unităţii militare; 3) acordul victimei; 4) provocarea; 5) starea de necesitate; 6) aplicarea violenţei în cazul autoapărării, apărării averii sau a
unor terţe persoane Codul penal al Rusiei (capitolul 8) cuprinde 6 articole (37-42) în care se prevăd şase cazuri ce
exclud caracterul penai al faptei:
1) legitima apărare; 2) reţinerea persoanei; 3) extrema necesitate; 4) constrîngerea fizică sau morală; 5) riscul întemeiat; 6) executarea ordinului sau dispoziţiei. Riscul întemeiat a fost inclus pentru prima dată şi în Codul penal al Rusiei în calitate de
circumstanţă care exclude caracterul penal al faptei. Art. 41 CP rus menţionează: „Nu
constituie infracţiune orice cauzare de daune intereselor ocrotite de legea penală în prezenţa
riscului întemeiat pentru atingerea unui scop social util".
Arî.42 CP rus prevede că nu constituie infracţiune cauzarea de daune valorilor sociale
ocrotite de legea penală de către persoana care a acţionat întru executarea ordinului sau a
dispoziţiei. Răspunderii penale va fi supusă acea persoană care a dispus executarea ordinului sau a
dispoziţiei ilegale.
Bibliografie:
1. Giurgiu N., Drept penal general. Doctrină, legislaţie, jurisprudenţă, Contes, Iaşi, 2000, 2. Dumitru Baltag, Alexei Guţu, Teoria generală a dreptului, Chişinău, Academia de Poliţie, 2002 3. Basarab M., Drept penal. Partea generală, vol. 1 şi vol. I I , ediţia a II-a, Lumina-Lex, Bucureşti,
1999.
4. Dongoroz V., Explicaţii teoretice la Codul penal român, partea generală, Bucureşti, Editura
Academiei, 1969
25
Tema X. PEDEPSELE ÎN DREPTUL PENAL COMPARAT
1. Noţiune, scop şi categorii ale pedepsei în dreptului penal comparat. În dreptul penal al unor ţări (Anglia, Franţa, Japonia, SUA ş.a.) nu găsim o definiţie juridică a
pedepsei. De regulă, elaborări vizînd problema pedepsei găsim doar în doctrina penală.
Doctrina penală franceză^ consideră ca scopuri ale pedepsei răsplata,
intimidarea,preîntâmpinarea şi corectarea, pe când juriştii din Marea Britanic1 pun accentul pe
elementul represiv, restabilirea echităţii sociale, intimidarea şi apărarea societăţii de atentate
criminale. Nu găsim o definiţie a pedepsei nici în legislaţia americană. Doctrina juridică din această
ţară, de asemenea, nu acordă atenţie acestei probleme, evidenţiind scopurile pedepsei. Mai mult
decît atît, pentru a dezvălui scopul pedepsei, se utilizează circa 20 de termeni diferiţi şi toţi
aceşti termeni presupun trei scopuri; răzbunarea,, intimidarea şi corectarea.
Şi totuşi, am depistat o rară definiţie a pedepsei, formulată de autorii americani în
Dicţionarul de termeni juridici. Pedeapsa în dreptul penal este orice durere, suferinţă, osi'ndă,
restricţie aplicată persoanei în numele legii de instanţa de judeactă pentru infracţiuni sau delicte
penale prescrise.3
Nici legislaţia penală a Germaniei nu conţine definiţia pedepsei. Doctrina determină noţiunea
de pedeapsă în funcţie de rolul şi scopurile pe care le urmăreşte. Într-un comentariu la Codul
penal german scopul pedepsei este formulat ca fiind răsplata pentru încălcarea ordinii de drept şi
totodată intimidarea infractorului. Intimidarea şi răzbunarea constituie scopurile de bază ale
pedepsei penale. Doctrina penală germană consideră că pedeapsa este o noţiune complexă, a
cărei esenţă constă în restabilirea ordinii de drept. Privită din acest punct de vedere, pedeapsa
presupune ispăşirea vinovăţiei, răsplata suportată de infractor. Aplicîndu-se pedeapsa, se
urmăreşte scopul de prevenire a consecinţelor social-periculoase. Acest scop poate fi atins pe
calea:
1) reeducării şi resociaîizării condamnatului; 2) prevenţiei generale; 3) intimidării.
In Codul penal al Germaniei sunt prevăzute categoriile pedepselor, precum şi măsurile
de siguranţă. Pedepsele penale în Germania sunt divizate în:
- principale; - complementare; - consecinţe negative. Din categoria pedepselor principale fac parte: pedeapsa închisorii (art. 38, 39) şi amenda
bănească (art.40-43), Pedeapsa cu moartea în Germania a fost abolita prin art. 102 din Constituţia
Germaniei (1949).
La cele complementare se atribuie numai una - interdicţia de a conduce un mijloc de
transport (art.44 CP).
26
Şi în legislaţia penală a Franţei lipseşte definiţia şi scopurile pedepsei, acestea fiind
determinate de ştiinţa penală franceză. Astfel, scopurile pedepsei sunt: răzbunarea, intimidarea,
corectarea şi reeducarea, preîntâmpinarea săvîrşirii de noi infracţiuni.
Potrivit definiţiei înscrise în art. 52 CP român, pedeapsa este o măsură de constringere şi un
mijloc de reeducare a condamnatului. În cadrul sancţiunilor de drept penal, pedeapsa, care
este singura sancţiune penală menită sa asigure restabilirea ordinii de drept încălcate
prin săvîrşiri de infracţiuni, ocupă un loc esenţial.
Scopul pedepsei este prevenirea săvîrşirii de noi infracţiuni. în literatura juridică română' se
face distincţie între scopul imediat al pedepsei şi scopul mediat al acesteia, relevîndu-se că
prevenirea săvîrşirii de noi infracţiuni nu se rezumă numai la împiedicarea condamnatului
de a repeta alte încălcări ale legii penale, dimensiune ce vizează aşa-numita "prevenţie
specială", dar şi la atenţionarea celorlalţi destinatari ai legii penale de a nu comite astfel de
încălcări, dimensiune ce vizează aşa-numita "prevenţie generală". Scopurile pedepsei sunt:
- intimidarea; - retribuirea; - readaptarea condamnaţilor Ia o conduită de respectare a
dispoziţiilor legii penale.2 În izvoarele doctrinare engleze de drept penal, pedeapsa adesea este determinată ca
pricinuirea de suferinţă unei persoane care a comis infracţiunea.
În Anglia există trei teorii de bază cu privire la pedeapsă:-pedeapsa ca răsplată,
intimidarea şi pedeapsa ca mijloc de corectare a comportamentului infractorului. Fiecare
dintre aceste teorii are explicaţiile sale. In prezent predomină opinia potrivit căreia aplicarea
mijloacelor represaliului penal trebuie să urmărească în acelaşi timp toate trei scopuri:
răsplata, intimidarea şi corectarea, deşi în fiecare caz al direcţionării pedepsei corelaţia acestor
mijloace poate fi diferită. În dreptul penal englez lipseşte divizarea pedepselor în principale şi
complementare. Sancţiunile pot fi absolut determinate (pedeapsa cu moartea şi închisoare pe
viaţă) şi relativ determinate (închisoare pe un termen de Ia o zi pînă la 25 de ani şi amendă).
În Rusia definiţia pedepsei este prevăzută în art.43 alin. în din Codul penal în conformitate
cu care pedeapsa este o măsură de constrîngere statală, aplicată de instanţa judecătorească.
Pedeapsa se aplică numai faţă de persoana recunoscută vinovată de sâvîrşirea , unei
infracţiuni şi presupune o privare sau limitare a unor drepturi sau libertăţi ale acestei
persoane prevăzută în sancţiunea articolului din Codului penal al Federaţiei Ruse.
În conformitate cu art. 2 alin. 7 CP al Rusiei, pedeapsa nu poate avea ca scop cauzarea de
suferinţe fizice sau înjosirea demnităţii umane. Cu toate acestea, pedeapsa penală nu exclude
suferinţele morale (cu condiţia ca acestea să nu fie produse în urma comportamentului crud
sau violenţei). Suferinţele morale presupun căinţa sinceră şi ispăşirea vinei.
Art. 43 alin. 2 CP rus indică următoarele scopuri ale pedepsei: 1) restabilirea echităţii sociale;
2) corectarea condamnatului; 3) preîntîmpinarea săvîrşirii unor noi infracţiuni.
27
Sistemul de pedepse în Franţa este stabilit după gravitatea infracţiunilor, corespunzînd
împărţirii tripartite a acestora în crime, delicte şi contravenţii, ele fiind Ia rîndul lor pedepse
criminale, delictuale şi pedepse contravenţionale.
Sistemul pedepselor în dreptul penal japonez este prevăzut în Codul penal japonez, capitolul II
(art. 9-21 CP).
Astfel, pedepsele de bază sunt (art. 6 CP „Tipurilepedepselor"):
- pedeapsa cu moartea; - pedeapsa închisorii; - pedeapsa închisorii însoţită de muncă corecţională; - amenda; - arestul penal; - amenda mică sau penalitatea.
Din categoria pedepselor complementare face parte confiscarea averii. Comun pentru majoritatea statelor este acea divizare a pedepselor în pricipale şi complementare, precum şi categoriile de pedespe, între care variază termenul, volumul amenzii, şi anumite condiţii speciale, de la stat la stat.
Cele mai aspre sunt pedepsele pentru săvîrşirea crimelor, care se împart în: - cu termen; - fără termen.
Pentru săvîrşirea crimelor, persoanelor fizice li se poate aplica: - detenţiunea pe viaţă; - pedeapsa închisorii pe un termen de la 10 ani pînă la 30 de ani.
Pedepsele corecţionale sunt: - închisoarea pînă la 10 ani; - amenda; - ziua-amendă; - munca în folosul comunităţii; - privarea de unele drepturi.
În privinţa cetăţenilor străini, care au comis infracţiuni sau delicte, poate fi aplicată pedeapsa cu expulzarea.
Pedepsele contravenţionale sunt: amenda şi privarea sau limitarea unor drepturi. Persoanelor juridice li se pot aplica următoarele categorii de pedepse:
- amenda; - confiscarea bunurilor care au servit la comiterea infracţiunii; - dizolvarea; - interzicerea activităţii pe o perioadă determinată; - excluderea temporară sau definitivă din pieţele publice; - punerea sub supraveghere juridică (termen maximum -5 ani); - afişarea hotărîrii sau publicarea ei în presa.
Sistemul de pedepse în întregime în uncie ţări include următoarele tipuri de pedepse de bază: - pedeapsa închisorii (diverse tipuri de întemniţare); - amenda.
La pedeapsa complementară se referă, în multe state, şi confiscarea averii. Prioritate însă se acordă unei confiscări parţiale, şi nu unei confiscări generale, pentru că unii legiuitori susţin apărarea proprietăţii private.
28
Sancţiunile poartă adesea un caracter alternativ. Însă pentru omor intenţionat se prevede detenţiunea pe viaţă.
Bibliografie:
1. Giurgiu N., Drept penal general. Doctrină, legislaţie, jurisprudenţă, Contes, Iaşi, 2000,
2. Mitrache C., Dreptul român. Partea generală, Bucureşti, 1996 3. Dumitru Baltag, Alexei Guţu, Teoria generală a dreptului, Chişinău, Academia de Poliţie,
2002
29
Tema XI. PROBAŢIUNEA ŞI LIBERAREA DE PEDEAPSĂ ÎN DREPTUL PENAL
COMPARAT
1. Noţiunea probaţiunii în dreptul penal comparat. 2. Instituţia probaţiunii şi liberarea de pedeapsă în dreptul penal al Angliei şi SUA. 3. Instituţia probaţiunii şi liberarea de pedeapsă în dreptul penal al Franţei. 1.Noţiunea probaţiunii în dreptul penal comparat
In prezent, instituţia probaţiunii este reglementată în legislaţia multor ţări. Pentru ţările din familia de drept continental aceasta constituie o inovaţie. De exemplu, în
Franţa instituţia probaţiunii a fost introdusă prin dispoziţiile Codului penal din 1992. în Angiia şi SUA însă probaţiunea există de-a lungul multor decenii.
Probaţiunea diferă de la o ţară la alta în funcţie de activităţile desfăşurate. în unele ţări, serviciile de probaţiune sunt astfel dezvoltate încît acoperă întreagă gamă a „muncii de probaţiune". În alte ţări însă probaţiunea are rol limitat, spre exemplu, acela de a elabora şi furniza rapoarte pentru instanţele de judecată.
Probaţiunea este, deci, o metodă de sancţionare cu bază socio-pedagogică, caracterizează de o combinaţie între supraveghere şi asistare care nu ar fi posibilă, însă, fără existenţa unor servicii de probaţiune corespunzătoare. Astfel probaţiunea se poate defini şi prin activităţile sale specifice şi prin modalităţile prin care acestea sunt realizate.
Particularitatea specifică a probaţiunii desemnează substituirea condiţionată a pedepsei (sau pedeapsa nu este aplicată, cum este în Anglia, SUA şi Franţa) cu stabilirea unui supraveghetor, care exercită controlul asupra comportamentului condamnatului şi îndeplinirea de către ultimul a unor condiţii ale probaţiunii, cum ar fi:
- nesăvîrşirea unor noi infracţiuni; - îndeplinirea condiţiilor stabilite de judecata în sentinţă: să urmeze un tratament medical; să se
înscrie la studii: să nu frecventeze anumite locuri; să nu părăsească domiciliul fără voia supraveghetorului; să nu procure arme de foc sau alte tipuri de arme; să se prezinte la cererea agentului supraveghetor ctc.
Daca aceste condiţii nu vor fi încălcate, consecinţele de drept ale probaţiunii vor fi liberarea de pedeapsă, condamnatul considerîndu-se ulterior ca neavînd antecedente penale.
2. Instituţia probaţiunii şi liberarea de pedeapsă în dreptul penal ai Angliei şi SUA În Anglia instituţia probaţiunii a apărut în 1887 odată cu adoptarea Legii privind executarea
pedepsei de către condamnaţii care au săvîrşit pentru prima dată o crima. In prezent, normele probaţiunii sunt concentrate în Legile din 1948 şi 1967 privind justiţia penală, iar în 1965 au fost adoptate Regulile probaţiunii. Imrejurările condamnării condiţionate: liberarea persoanei, stabilirea vinovăţiei persoanei în săvîrşirea unei infracţiuni concrete, pedepsirea faptei respective cu închisoarea, termenul de încercare, prezenţa factorilor legaţi de starea sănătăţii, vîrstă etc.
Dacă condamnatul a atins vîrsta de 14 ani, stabilirea probaţiunii este posibilă numai cu acordul acestuia.
Persoana căreia i s-a aplicat probaţiunea este supusă supravegherii din partea unui agent al probaţiunii. Conform Legii din 1948, termenul probaţiunii poate fi de la un an pînă la trei ani.
În SUA instituţia probaţiunii este reglementată atît la nivei federativ, cît şi la nivel de state federale. Probaţiunea nu poate fi aplicată persoanelor condamnate la moarte, detenţiune pe viaţă sau la pedeapsa închisorii pe termen lung; în unele state mai există şi condiţii suplimentare: lipsa antecedentelor penale, achitarea cheltuielilor judecătoreşti etc.
30
Durata probaţiunii diferă de la un stat la altul. în unele state durata este stabilită de judecător, iar în aite state se consideră că termenul probaţiunii nu trebuie să depăşească termenul pedepsei închisorii, tar a treia categorie prevede termenul maxim al probării de cinci ani.
Codul penal al SUA (1962) stabileşte următoarele termene de încercare: pentru săvîrşirea feloniei - 5 ani, misdiminorului - 2 ani. Dacă după expirarea acestor termene, condamnatul a îndeplinii condiţiile stabilite în sentinţă, el va fi liberat, iar în caz de neîndeplinire, judecata renunţă ia amînarea executării pedepsei şi emite o sentinţă pentru infracţiunea comisă.
3. Instituţia probaţiunii şi eliberarea de la pedeapsă în dreptul penal al Franţei În sistemul francez, probaţiunea este animarea executării pedepsei pentru o perioadă de
probă prin care judecătorul suspendă executarea pedepsei privative de libertate şi o înlocuieşte cu o perioadă probatorie care poate să dureze minimum 3 ani şi maximum 5 ani. În timpul acestei perioade, cel care este supus unei pedepse probatorii trebuie să-şi respecte obligaţiile generale şi pe cele speciale indicate de instanţa de judecată.
Sistemele de probaţiune din Franţa operează, într-o măsură mai mică, prin raportarea la standardele internaţionale, fiind orientate mai mult către politicile stabilite la nivel naţional.
In Franţa instituţia amînării pedepsei îmbracă două forme: amînarea executării pedepsei şi suspendarea aplicării pedepsei. La rîndul său, amînarea executării pedepsei se manifestă sub trei forme: amînarea simplă a executării pedepsei; amînarea executării pedepsei cu stabilirea termenului de probă; amînarea executării pedepsei cu obligaţia de a presta o muncă. Suspendarea aplicării pedepsei de asemenea îmbracă trei forme: suspendarea simplă a aplicării pedepsei; suspendarea aplicării pedepsei cu stabilirea unui termen de încercare; suspendarea aplicării pedepsei cu semnarea unei dispoziţii scrise.
Condiţiile aplicării liberării de pedeapsă: - se răsfrînge numai asupra persoanelor fizice; - să fie săvîrşită o infracţiune penală (nu poate fi stabilită pentru infracţiunile politice); - este posibilă numai în cazul unei pedepse privative de libertate pe un termen nu mai mare
de cinci ani: - stabilirea termenului de încercare; - îndeplinirea anumitor condiţii ale probaţiuni.
Persoanei juridice îi poate fi aplicată amînarea executării pedepsei pentru următoarele tipuri de pedeapsă: amenda, lichidarea persoanei juridice, confiscarea, publicarea sentinţei judecătoreşti. În cazul săvîrşirii delictelor sau încălcărilor persoana poate fi liberată prin sentinţă.
Bibliografie: 1. Dongoroz V., Explicaţii teoretice la Codul penal român, partea generală, Bucureşti, Editura Academiei, 1969 2. Mitrache C., Dreptul român. Partea generală, Bucureşti, 1996 3. Dumitru Baltag, Alexei Guţu, Teoria generală a dreptului, Chişinău, Academia de Poliţie, 2002
31
32
Tema XII. LIBERAREA CONDIŢIONATĂ ŞI LIBERAREA ÎNAINTE DE TERMEN DE
EXECUTAREA PEDEPSEI ÎN DREPTUL PENAL COMPARAT
În Anglia pot fi liberate înainte de termen persoanele condamnate la privaţiune de libertate pe un anumit termen (după expirarea a două treimi din pedeapsă). De asemenea, pot fi liberate condiţionat şi persoanele condamnate la detenţiune pe viaţă, la decizia Ministerului Afacerilor Interne.
Supravegherea celor liberaţi condiţionat o exercită agentul de probaţiune. In cazul încălcărilor condiţionate, condamnatul este supus executării pedepsei de către Ministerul Afacerilor Interne.
In Franţa liberarea de executarea în continuare a pedepsei poate fi numită chiar după declararea amnistiei sau graţierii. Aceste probleme sunt reglementate de Codul de procedură penală al Franţei (1958).
Conform acestui Cod, condiţiile liberării condiţionate sunt: - prezenţa suficientelor dovezi privind socializarea condamnatului; - executarea a cel puţin o jumătate din termenul privativ de libertate.
Organul împuternicit să decidă liberarea condiţionată este judecata sau Ministerul Justiţiei. În Germania liberarea înainte de termen poate fi aplicată de judecată, dacă:
- condamnatul a ispăşit două treimi din pedeapsa privativă de libertate; - există suficiente dovezi că persoana condamnată nu va mai comite pe viitor noi
infracţiuni; - condamnatul este de acord să fie liberat înainte de termen.
Liberarea condiţionată incumbă aceleaşi condiţii ca şi amînarea executării pedepsei.
Liberarea înainte de termen este posibilă şi în cazul pedepsei detenţiunii pe viaţă, dar numai în prezenţa următoarelor condiţii:
- a fost executat termenul de 15 ani privaţiune de libertate; - executarea de mai departe a pedepsei nu este necesară,
condamnatul fiind considerat reeducat; - mai există şi alte condiţii necesare pentru liberarea înainte de
termen a condamnatului. În dreptul penal al Rusiei deosebim liberarea de răspundere penală şi liberarea de pedeapsă
penală. Instituţia liberării de răspundere penală desemnează, de regulă, săvîrşirea de către persoană
pentru prima dată a unei infracţiuni mai puţin grave sau de gravitate medie. Liberarea de răspundere penală poate fi aplicată atît în faza intentării dosarului penal, urmăririi penale, cît şi în faza dezbaterilor judiciare pînă la emiterea sentinţei de condamnare. Liberarea de pedeapsă este posibilă numai din momentul pronunţării sentinţei sau în etapa executării ei.
Legislaţia rusă în vigoare prevede următoarele cazuri de liberare de răspundere penală: - în legătură cu căinţa activă (art. 75 CP); - în legătură cu împăcarea cu victima (art. 16 CP); - în legătură cu schimbarea situaţiei (art. 77 CP); - prescripţia răspunderii penale (art. 78 CP); - amnistia (art. 85 p. 2 CP); - în legătura cu aplicarea faţă de minori a măsurilor de educare (art. 90 CP);
- în alte cazuri, prevăzute în Partea speciaiă a Codului penal al Rusiei. Bibliografie: 1. Giurgiu N., Drept penal general. Doctrină, legislaţie, jurisprudenţă, Contes, Iaşi,
2000, 2. Mitrache C., Dreptul român. Partea generală, Bucureşti, 1996
33
3. Dumitru Baltag, Alexei Guţu, Teoria generală a dreptului, Chişinău, Academia de Poliţie, 2002
Tema XIII. VÎRSTA SUBIECTULUI RĂSPUNDERII PENALE ÎN DREPTUL PENAL
COMPARAT
Problema vârstei subiecţilor de drept penal are o importanţă deosebită în tratarea
răspunderii penale a minorilor. Prin subiect activ al infracţiunii se înţe lege persoana care
întruneşte condiţiile legale în care poate fi trasă la răspundere penală pentru săvârşirea
infracţiunii şi aplicarea unei sancţiuni penale.
„Dreptul penal român, proclamând umanismul - ca fiind unul din principiile sale
fundamentale, atribuie, pe baza unui principiu, un conţinut nou şi de o deosebită importanţă
vârstei persoanelor în reglementarea diferitelor situaţii de drept penal"270.
Prin Codul penal intrat în vigoare la 1 ianuarie 1968 e luată în considerare vârsta, în raport,
în primul rând, cu persoanele care vor săvârşi fapte prevăzute de legea penală, subiecţi activi,
atât în cuprinsul normelor ce stabilesc existenţa sau inexistenţa răspunderii penale în
conformitate cu art.50 Cod penal, cât şi în cadrul normelor privitoare la tratamentul
sancţionator şi la individualizarea sancţiunilor de drept penal.
Codul penal în vigoare ţine de asemenea cont de elementul vârstă şi în raport cu persoanele
care ar putea deveni victime ale unor fapte prevăzute de legea penală (subiecţi pasivi). Astfel,
uneori vârsta subiecţilor pasivi constituie o condiţie esenţială pentru existenţa infracţiunii (art.
199 - seducţia; art.22 - corupţia sexuală), alteori o cauză de agravare a pedepsei art. 197 alin.2
- violul asupra victimei care nu îndeplineşte vârsta de 14 ani) sau de atenuare (art. 177 -
pruncuciderea).
Potrivit Codului penal, minorii care nu au împlinit vârsta de 14 ani nu răspund penal; minorii
care au vârsta între 14-16 ani răspund penal, numai dacă se dovedeşte că au săvârşit fapta cu
discernământ, iar minorii care au împlinit vârsta de 16 ani răspund penal (art.99 Cod penal).
Legiuitorul nostru condiţionează minorului în vârstă de la 14 la 16 ani, fiind o chestiune de
fapt, această chestiune va trebui soluţionată, în fiecare caz concret, discernământul urmând a fi
stabilit în mod temeinic, prin mijloacele legale obişnuite prin care se probează atât faptele ce
constituie latura obiectivă a infracţiunii imputate, cât şi latura ei subiectivă, raportată la persoana
subiectului infracţiunii272.
în practica judiciară se întâmplă uneori ca unele instanţe judecătoreşti, deşi preocupate să
răspundă la întrebarea dacă infractorul minor este responsabil în raport cu fapta concret
săvârşită, nu fac totuşi tot ceea ce este necesar pentru a stabili pe cale ştiinţifică şi în mod
complet adevărul în această privinţă.
34
Instanţa de judecată va putea lua, faţă de un minor care a săvârşit o faptă prevăzută de legea
penală, una dintre măsurile educative prevăzute de Codul penal sau îi va putea aplica o
pedeapsă, în condiţiile şi limitele prevăzute de lege numai după ce se va stabili în mod temeinic
că minorul cu vârsta cuprinsă între 14 şi 16 ani a săvârşit fapta cu discernământ.
Bibliografie:
1. Giurgiu N., Drept penal general. Doctrină, legislaţie, jurisprudenţă, Contes, Iaşi, 2000, 2. Dumitru Baltag, Alexei Guţu, Teoria generală a dreptului, Chişinău, Academia de Poliţie, 2002
Tema XIV. STAREA DE NECESITATE ÎN DREPTUL PENAL COPARAT
1. Extrema necesitate în Germania
2. Extrema necesitate în Franţa
Codul penal german dispune două modalităţi ale extremei necesităţi:
2) extrema necesitate în cazul lipsei ilegalităţii (art.34 CP); 3) extrema necesitate ce exclude sau reduce vinovăţia.
Conform art.34 CP german, se consideră extrema necesitate legală, atunci cînd persoana „comite o faptă pentru preîntîmpinarea unui pericol real, ce ar aduce atingere vieţii, sănătăţii, libertăţii, onoarei, proprietăţii, neînlăturabil pe altă cale; iar apărarea interesului respectiv prezintă o valoare mai mare decît cel căreia i s-ar fi adus atingere", în teoria dreptului penal german sunt stabilite următoarele semne ale extremei necesităţi;
- existenţa pericolului social; - pericolul social să fie real; - imposibilitatea înlăturării lui pe calc legală; - să se atenteze la orice valori sociale ocrotite de legea penală; - voinţa să fie îndreptată spre înlăturarea pericolului. Deci, caracteristic pentru extrema necesitate este faptul că cel ce întreprinde astfel de
măsuri acţionează fără vinovăţie.
Extrema necesitate ce exclude sau reduce vinovăţia se consideră atunci cînd persoana săvîrşeşte o faptă ilegală în condiţiile unui pericol real pentru viaţa şi sănătatea sa, a rudelor sau a persoanelor apropiate şi acţionează rară vinovăţie. în cazul dat, legea nu indică necesitatea concordanţei dintre caracterul apărării şi pericolul social al faptei. Acest dualism al institutuţiei extremei necesităţi invocă multe discuţii printre juriştii teoreticieni germani. De multe ori practica judiciară aplică cea de a doua formă a extremei necesităţi, deoarece condiţiile sunt mai privilegiate.
În Franţa, pînă la adoptarea noului Cod penal (1992), starea de necesitate nu era prevăzută în calitate de circumstanţă ce înlătură caracterul penal al faptei. La sftrşitul sec. al XlX-lea practica judiciară a început să absolve de răspundere penală persoanele în stare de extremă necesitate, în legătură cu lipsa vinovăţiei. Această poziţie a fost susţinută de instanţele de apel
35
din Franţa, iar în 1958 Curtea de Casaţie din Franţa a adoptat o hotărîre, prin care recunoştea starea de necesitate drept cauză ce absolvă de răspundere penală. Sunt stabilite următoarele condiţii ale stării de necesitate:
1) pericolul social să fie real; 2) natura pericolului poate fi diferită; fizică, morală sau materială; 3) nu există o altă cale de înlăturare a pericolului; 4) valoarea daunei pricinuite să nu depăşească costul valorilor salvate; 5) persoana ce acţionează în stare de necesitate să nu aibă
antecedente penale. Bibliografie:
1. Dongoroz V., Explicaţii teoretice la Codul penal român, partea generală, Bucureşti, Editura Academiei, 1969 2. Dumitru Baltag, Alexei Guţu, Teoria generală a dreptului, Chişinău, Academia de Poliţie, 2002 3. Basarab M., Drept penal. Partea generală, vol. 1 şi vol. I I , ediţia a II-a, Lumina-Lex, Bucureşti, 1999.
Tema XV. MECANISMUL DE REALIZARE A RĂSPUNDERII PENALE
În cadrul raportului juridic penal, răspunderea penală se realizează în forme şi modalităţi diferite,
în funcţie de natura infracţiunii săvârşite, de pericolul ei social, de periculozitatea şi
particularităţile făptuitorului.
Realizarea răspunderii penale înseamnă realizarea drepturilor şi obligaţiilor corelative ale
subiecţilor raportului juridic penal prin intermediul raportului juridic procesual penal. în contextul
drepturilor şi obligaţiilor corelative, dominant apare dreptul statului de a aplica o sancţiune celui
care a săvârşit infracţiunea şi de a-1 constrânge să o execute. Prevederea în lege a sancţiunilor
penale, aplicarea şi punerea lor în executare prin intermediul organelor de stat competente pun în
mişcare mecanismul de realizare a răspunderii penale.
Făcându-şi apariţia în cadrul raportului juridic penal de conflict, răspunderea penală nu este
realizată momentan. Stingerea momentană a răspunderii penale are loc doar în două cazuri: ca
rezultat al decesului infractorului sau prin executarea pedepsei capitale". în celelalte cazuri
realizarea răspunderii penale are loc în anumite forme corespunzătoare etapelor procesului de
realizare.
O primă etapă pe care o parcurge răspunderea penală în realizarea sa este cuprinsă între
momentul săvârşirii infracţiunii şi cel al începerii urmăririi penale. În această etapă organele
competente întreprind acţiuni în vederea identificării faptei şi a făptuitorului, pentru a se aprecia
dacă fapta săvârşită are caracter penal şi dacă există temei al răspunderii penale.
A doua etapă - etapa tragerii la răspundere penală a persoanei vinovate de săvârşirea
infracţiunii - începe din momentul pornirii urmăririi penale şi până la terminarea acesteia.
Realizarea răspunderii penale în această etapă are loc în forme şi în condiţii reglementate detaliat
de normele dreptului procesual penal:
36
- aplicarea restricţiilor de natură procesual-penală faţă de persoana bănuită (învinuită) de
săvârşirea infracţiunii, materializată, de regulă, în măsurile preventive (art. 175 din CPP al RM);
- liberarea necondiţionată de răspundere penală (de exemplu, expirarea prescripţiei tragerii la
răspundere penală).
După cum se poate observa, în această etapă drepturile şi obligaţiile corelative pe care
răspunderea penală le presupune se conturează, îmbracă forme concrete. în acest sens, unii autori
consideră că aceasta ar fi prima etapă în realizarea răspunderii penale".
A treia etapă - etapa condamnării - începe din momentul terminării urmăririi penale şi până la
momentul în care hotărârea de condamnare (sau prin care se pronunţă o altă soluţie) rămâne
definitivă. În această etapă dreptul statului de a pedepsi se materializează în sancţiunea aplicată
concret în cauză, prin hotărârea de condamnare. Deşi realizarea răspunderii penale în cadrul
acestei etape ar putea avea loc şi în alte forme:
- liberarea de pedeapsă penală (prescripţia executării sentinţei de condamnare etc);
- condamnarea cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei.
A patra etapă - etapa executării pedepsei penale - începe, de regulă, din momentul în care
hotărârea de condamnare rămâne definitivă şi durează până ce această sancţiune a fost executată
efectiv sau considerată executată
în temeiul legii. în cadrul acestei etape răspunderea penală se realizează în următoarele forme:
- în forma restricţiilor, determinate de specificul raporturilor execuţional-penale;
- în forma înlocuirii părţii neexecutate din pedeapsă cu o pedeapsă mai blândă sau mai aspră
(în cazul sustragerii cu rea-voinţă de la executarea pedepsei stabilite);
- în forma liberării condiţionate de pedeapsă înainte de termen.
A cincea etapă - antecedentele penale (consecinţa răspunderii penale) - este cuprinsă între
momentul terminării executării pedepsei şi momentul în care intervine reabilitarea. Deşi în
această etapă răspunderea nu mai îmbracă forme concrete, ea continuă să existe sub forma unor
interdicţii pe care persoana ce a fost condamnată le suportă chiar după executarea sancţiunii
penale şi sub forma asistenţei postpenale, care are scopul de reintegrare socială deplină1".
Important este că raportul juridic de răspundere penală se realizează doar în cadrul
raportului juridic penal de conflict, adică din momentul săvârşirii infracţiunii şi până la stingerea
sau ridicarea antecedentelor penale în ordinea stabilită de lege.
Bibliografie:
1. Giurgiu N., Drept penal general. Doctrină, legislaţie,jurisprudenţă, Contes, Iaşi, 2000,
2. Basarab M., Drept penal. Partea generală, vol. 1 şi vol. I I , ediţia a II-a, Lumina-Lex, Bucureşti, 1999.
37
Tema XV. ROLUL PEDEPSEI CU MOARTEA ÎN SISTEMUL PEDEPSELOR ÎN
DREPTUL PENAL COMPARAT
Pedeapsa cu moartea a fost abolită în 1995 în 72 de ţări ale lumii. Dar o altă serie de ţări,
dimpotrivă, au lărgit sfera de aplicare a acestui tip de pedeapsă.
În Anglia, pedeapsa cu moartea poate fi aplicată pentru comiterea a trei infracţiuni: pentru
trădarea suveranului sau a statului, pentru piraterie şi pentru arderea corăbiilor, porturilor,
depozitelor regale - pentru care răspunderea este prevăzută de legile a^' ., >ate încă în secolele XV-
XIX.
Conform legislaţiei engleze, pedeapsa cu moartea nu poate fi aplicată minorilor şi femeilor
gravide. în primui caz vinovatul este privat de libertate pe un anumit termen, în cel de al doilea
caz, pedeapsa cu moartea este înlocuită cu detenţiunea pe viaţă.
Insă pe parcursul a mai multor ani în Anglia pedeapsa cu moartea nu este aplicată. Pedeapsa
cu moartea pentru omorul unei persoane a fost abolită în anul 1970.
În SUA pedeapsa cu moartea este prevăzută de legislaţia federală şi legislaţia a 38 de state
federale. Cîţiva subiecţi ai federaţiei o tot abrogau, apoi o adoptau din nou. Ultimul stat care a
reintrodus acest tip de pedeapsă a fost, în 1995, statul New York. în SUA anual se anunţă cîte
250-300 de cazuri de pedeapsă cu moartea. Anul 1997 a fost anul record, cînd în state s-a aplicat
de 74 de ori această pedeapsă, tot atîtea cîte au fost aplicate în perioada anilor 1976-1987.' Astfel,
de exemplu, în Statele Unite, în anul 1994 numărul de infracţiuni, pentru care a fost stabilită
pedeapsa cu moartea, a crescut pînă la 60.
Limitele de aplicare a pedepsei cu moartea nu sunt aceleaşi.
Dacă, potrivit legislaţiei federale, pedeapsa cu moartea poate fi aplicată în 60 de cazuri
(pentru spionaj, trădare de ţară, omor grav ş.a.), atunci în baza legislaţiei unor state federale,
pedeapsa cu moartea poate fi aplicată în 2-4 cazuri. în cazuri generale, pedeapsa cu moartea
în state poate fi aplicată pentru omucidere gravă, răpire de oameni cu scop de recompensă, viol
în situaţii agravante, perversiune sexuală a minorilor, silirea unei femei la căsătorie şi altele
cîteva.
În Codul legilor SUA, în titlul 18, este reglementată aplicarea pedepsei cu moartea. Pedeapsa cu
moartea se aplică pe teritoriul acelui stat, unde judecata federală a condamnat vinovatul. Dar
dacă în acest stat pedeapsa cu moartea este abolită, atunci condamnatul este transferat în acel
stat, unde aceasta există, iar realizarea acestui tip de pedeapsă se aplică prin metodele existente
în statul în care a avut Ioc judecata (injecţia, camera de gaz, scaunul electric, împuşcarea,
spînzurarea).
Pedeapsa cu moartea în SUA poate fi aplicată şi femeilor. în baza legislaţiei federale,
pedeapsa cu moartea nu se aplică femeilor însărcinate (în majoritatea statelor), dar se amînă pînă
la sfîrşitul sarcinii.
38
Numărul de pedepse penale aplicate diferă de la stat la stat. Conform datelor mai recente,
în ultimii 22 de ani 67% din cazurile de condamnare la moarte, revin la 9 state sudice. Lideri
tradiţionali în acest sens sunt statele Texas şi Florida.
În ciuda încercărilor unor state dezvoltate, de exemplu SUA, de a umaniza aplicarea acestei
pedepse, ea continuă să rămînă cea mai crudă şi mai inumană.
Pedeapsa detenţiunii pe viaţă există, actualmente, în toate sistemele de drept, de-a lungul
timpului, fiind exprimată prin diferite noţiuni, expresii, termeni: închisoare pe viaţă, închisoare pe timp
nelimitat, detenţiunea pe viaţă, închisoare ori detenţiune pe timp nedeterminat, pedeapsă
perpetuă, pedeapsă permanentă, pedeapsă cu durată nedeterminată.
Atestăm faptul că expresia detenţiune pe viaţă sau închisoare pe viaţă are semnificaţii diferite
în funcţie de ţară. Variază mult şi fonnele aplicării detenţiunii pe viaţă. Majoritatea ţărilor în care
se aplică această pedeapsă (România, Canada, Japonia, SUA, Franţa, Austria, Germania etc.)
prevăd că condamnatul privat de libertate pe un termen nedeterminat poate fi eliberat după o
anumită scurgere de timp şi în prezenţa unor condiţii.
Bibliografie:
1. Giurgiu N., Drept penal general. Doctrină, legislaţie, jurisprudenţă, Contes, Iaşi, 2000 2. Dumitru Baltag, Alexei Guţu, Teoria generală a dreptului, Chişinău, Academia de Poliţie, 2002
39
TEMA XX. DREPTUL PENAL EUROPEAN
Parafrazând o decizie celebră a Curţii Europene a Drepturilor Omului1, am putea spune că,
dacă presa este „câinele de pază al democraţiei”, dreptul penal îşi asumă rolul de „câine de pază” al
ordinii sociale, revenindu-i misiunea apărării valorilor fundamentale ale vieţii în societate.
Astfel, în doctrina românească mai veche s-a arătat că dreptul penal „constă în acele legi de
drept intern prin care popoarele, în virtutea suveranităţii şi în numele interesului general,
organizează, prin organele lor legal constituite, apărarea socială contra infractorilor, determinând în
acest scop infracţiunile, sancţiunile corespunzătoare şi condiţiile în care urmează a fi aplicate”2. Într-
o definiţie mai recentă se consideră că: „ dreptul penal reprezintă ansamblul normelor juridice care
reglementează relaţiile de apărare socială prin interzicerea ca infracţiuni, sub sancţiuni specifice
denumite pedepse, a faptelor periculoase pentru valorile sociale, în scopul apărării acestor valori, fie
prin prevenirea infracţiunilor, fie prin aplicarea pedepselor celor care le săvârşesc”3. De dată mai
recentă4 s-a expus că dreptul penal poate fi definit ca (un ansamblu de norme juridice de drept public
prin care sunt reglementate faptele ce constituie infracţiuni precum şi condiţiile şi consecinţele
angajării răspunderii în cazul comiterii acestor fapte.
În doctrina spaniolă dreptul penal a fost definit ca: „un ansamblu de norme juridice care
reglementează puterea punitivă a statului şi protejează valorile sociale esenţiale pentru comunitate,
prin calificare ca infracţiuni sau stări de pericol a anumitor conduite, cărora le asociază, cu titlu de
consecinţe juridice, pedepse sau măsuri de siguranţă”5. Potrivit altor autori, dreptul penal reprezintă
un „ansamblu de norme prin care statul interzice, sub sancţiunea unei pedepse, anumite
comportamente (acţiuni sau inacţiuni) umane determinate”6.
§ 1. Caracterele dreptului penal
Necesitatea delimitării dreptului penal de alte ramuri ale sistemului juridic impune
determinarea trăsăturilor sale specifice, a particularităţilor pe care le prezintă raporturile juridice
penale comparativ de cele care iau naştere în contextul altor ramuri de drept.
1.1. Dreptul penal ca ramură de drept public
În ceea ce priveşte dreptul penal la nivel european nu se poate constata un asemenea consens în
privinţa locului pe care îl ocupă dreptul penal în cadrul sistemului juridic.
Prin tradiţie, doctrina din anumite ţări (Italia, Germania, Spania) apreciază că dreptul penal
aparţine dreptului public, în vreme ce în alte state (Franţa, Belgia) se consideră că dreptul penal
prezintă deopotrivă caractere de drept public şi de drept privat, aşa încât nu este posibilă includerea
sa în nici una din cele două categorii, având o poziţie sui generis în cadrul sistemului juridic.
În opinia majoritară7, favorabilă includerii dreptului penal în sfera dreptului public, se reţine ca
principale elemente în sprijinul acestei teze:
- valorile sociale apărate de dreptul penal sunt de interes public, căci faptele care aduc atingere
acestor valori interesează ordinea publică în general;
- raporturile de drept penal se stabilesc întotdeauna între Stat şi o persoană fizică, nefiind
raporturi stabilite între particulari;
- dreptul de a stabili care fapte constituie infracţiuni şi sancţiunile aplicabile este un drept
exclusiv al Statului, neputând fi niciodată exercitat de către persoane fizice sau persoane juridice de
drept privat;
1 C.E.D.O., hotărârea Observer şi Guardian c. Marii Britanii, din 26.11.1991, § 59, în http://www.echr.coe.int 2 N.T.Buzea, Infracţiunea penală şi culpabilitatea, Tipografia „Sabin Solomon", Alba lulia, 1944, p. 4. 3 C.Bulai, Manual de drept penal, Ed. AII, Bucureşti, 1997, p.2. 4 Florin Streteanu, 5 L. Morillas Cueva, Curso de derecho penal espahol. Parte general, Ed. Marcial Ponce, Madrid, 1996, p.47-48; M.Cobo del Rosal, T.S.Vives
Anton, Derecho penal. Parte general, Ed.Tirant Io Blanch, Valencia, 1999, p.33. 6 F. Antolisei, Manuale di diritto penale. Parte generale, Giuffre Editore, Milano, 2000, p.3. 7 L. Morillas Cueva, Curso de derecho penal espanol. Parte general, p.50; G. I iandaca, E. Musco, Diritto penale. Parte generale, Zanichelli
Editore, Bologna, 2001, p.3; F. Antolisei, Manuale di diritto penale. Parte generale, p.13; C.Fiore, Diritto penale. Parte generale, p.3.
40
- titularul dreptului de a trage la răspundere penală o persoană este statul. Chiar şi atunci când
acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea persoanei vătămate, o dată sesizate cu plângerea,
organele judiciare ale statului vor fi cele care vor proceda la instrumentarea cauzei, condamnarea
infractorului şi supunerea acestuia la executarea unei pedepse.
Concepţia care conferă un caracter mixt dreptului penal se fundamentează în principal pe
faptul că:
- această ramură de drept este menită să protejeze în mod egal valori sociale aparţinând
dreptului public (organizarea statală, urbanismul, sănătate publică etc.) şi valori specifice dreptului
privat (patrimoniu, viaţă privată, onoare etc.)8.
- în acelaşi timp, se arată că dreptul penal contemporan, deşi rămâne ataşat în principal
dreptului public, cunoaşte o accentuată „privatizare” prin creşterea ponderii unor interese sau
organisme private în această materie9.
- astfel, se subliniază implicarea unor agenţi privaţi nu doar în procesul de prevenire a
infracţiunilor (agenţii private de pază şi protecţie, asociaţii de asistenţă a toxicomanilor sau
alcoolicilor) dar şi în ceea ce priveşte executarea sancţiunilor (implicarea unor organisme private în
activitatea de probaţiune, în executarea muncii de interes general, a calificării profesionale a
condamnaţilor etc).
- în plus, o tendinţă importantă a dreptului penal contemporan o reprezintă creşterea rolului
victimei infracţiunii în derularea procesului (obligaţia de a fi încunoştinţată de soluţia pronunţată în
cauză, dreptul de a ataca ordonanţele de scoatere de sub urmărire penală sau de neîncepere a
urmăririi) şi introducerea unor proceduri de mediere între infractor şi victimă.
În ceea ce ne priveşte împărtăşim opinia autorului român10
că se poate pune cu temei în discuţie
scoaterea dreptului penal din structura dreptului public şi plasarea lui în sfera dreptului privat ori
într-o poziţie sui generis. Aptitudinea de a apăra atât drepturi sau interese de natură publică cât şi
drepturi sau interese de natură privată se regăseşte şi în cadrul altor ramuri, a căror apartenenţă la
dreptul public nu a fost niciodată contestată, cum este cazul dreptului administrativ. Dacă este
adevărat că dreptul administrativ are ca principală misiune asigurarea unei corecte organizări şi
funcţionări a administraţiei de stat, nu se poate contesta faptul că anumite norme ale acestei ramuri
protejează şi drepturi sau interese private, aşa cum se întâmplă în ipoteza contenciosului
administrativ. în plus, consolidarea poziţiei victimei în cadrul procesului penal nu presupune
neapărat o „privatizare” a acestei ramuri, dincolo de interesul personal al victimei putând fi
identificat un interes general de a se asigura o reparare cât mai eficientă a tuturor urmărilor
infracţiunii. Dovada în acest sens este reprezentată de sistemele moderne de indemnizare de către
Stat a victimelor infracţiunilor11
, consecinţele comiterii unei infracţiuni depăşind cu mult sfera unui
raport privat între victimă şi infractor.
De aceea, ne raliem fără rezerve opiniei majoritare, care susţine ideea apartenenţei dreptului
penal la dreptul public.
1.2. Caracterul subsidiar al dreptului penal
Aşa cum am arătat anterior, dreptul penal are în principal o funcţie protectoare a valorilor
sociale, dar el nu reprezintă singura modalitate de protejare a acestor valori. Practic, toate ramurile
de drept au propriile lor sancţiuni, care intervin atunci când se constată o conduită prohibită de
normele acelor ramuri. Astfel, în dreptul civil debitorul este obligat să repare prejudiciul cauzat
8 F. Desportes, F.Gunehec, Le nouveau droit penal, p.21; J. Pardel, Droit penal general, Ed. Cujas, Paris, 1996, p.94. 9 F. Tulkens, M. van de Kerchove, Introduction au droit penal, Ed. Story Scientia, Diegem, 1999 p. 131 -135. Pentru o trecere în revistă a
majorităţii elementelor de factură „privată" prezente astăzi în sfera dreptului penal a se vedea şi R. Gassin, Le droit penal: droit public ou droit prive? în
Problemes actuels de science criminelle, vol.V, P.U.Aix-Marseille, p.1991, p.62-63. 10 F. Steteanu 11 A se vedea Convenţia privind indemnizarea victimelor infracţiunilor de violenţă, adoptată în cadrul Consiliului Europei în 1983. Potrivit
art.2 din Convenţie, statele trebuie să contribuie la despăgubirea persoanelor care au suferit atingeri grave ale integrităţii corporale sau sănătăţii rezultate în mod direct dintr-o infracţiune de violenţă comisă cu intenţie. De asemenea, pot beneficia de despăgubiri şi persoanele care se află în
întreţinerea unei persoane decedate ca urmare a unei asemenea infracţiuni. A se vedea pentru detalii, J.Pradel, G.Corstens, Droit penal europeen, Ed.
Dalloz, Paris, 1999, p.233-235. Trebuie subliniat că România nu a ratificat deocamdată convenţia, astfel că în dreptul nostru nu există un astfel de sistem de despăgubire.
41
creditorului prin neexecutarea unei obligaţii, în dreptul muncii salariatul care îşi încalcă obligaţiile
prevăzute în contractul de muncă îşi poate vedea angajată răspunderea disciplinară, în dreptul
contravenţional este sancţionată comiterea unor fapte care constituie, potrivit legii, contravenţii etc.
În doctrină penală italiană spaniolă dar şi cea germană s-a arătat că, în acest context, dreptului
penal îi revine misiunea de a reglementa aplicarea celor mai severe sancţiuni în cazul comiterii unor
fapte prin care se aduce atingere în cel mai înalt grad valorilor sociale ocrotite de lege12
. De aceea,
se consideră în doctrină că dreptul penal are caracter subsidiar, normele penale intervenind ca ultima
ratio, doar atunci când sancţiunile prevăzute de normele altor ramuri nu sunt suficiente pentru
asigurarea protecţiei valorii sociale13
. Cu alte cuvinte, intervenţia dreptului penal se legitimează nu
doar prin prisma importanţei valorii sociale ocrotite, ci şi prin faptul că recurgerea la mecanismul
penal de protecţie se dovedeşte inevitabilă, constituind unicul mijloc adecvat pentru realizarea
sarcinilor de protecţie atunci când mijloacele oferite de alte ramuri de drept sunt impracticabile sau
ineficiente14
.
Caracterul subsidiar al dreptului penal implică deci obligaţia legiuitorului de a recurge la
mijloacele specifice acestei ramuri doar atunci când valoarea socială nu poate fi eficient protejată
prin sancţiunile edictate de alte ramuri, mai puţin restrictive în privinţa drepturilor şi libertăţilor
fundamentale15
. În practica legislativă acesta rămâne adeseori un deziderat, legiuitorul recurgând nu
de puţine ori la sancţiuni penale pentru a proteja valori sociale care pot fi eficient apărate prin
normele aparţinând altor ramuri. Este cazul incriminării unor aşa-numite „infracţiuni bagatelare”
cum este cazul adulterului, vagabondajului, cerşetoriei, incestul etc.
Prin urmare, caracterul subsidiar al dreptului penal nu trebuie confundat cu aşa numita teorie a
naturii secundare sau accesorii a dreptului penal, potrivit căreia acesta ar avea un caracter pur
sancţionator, neavând un obiect propriu de reglementare şi limitându-se la a sancţiona nerespectarea
unor conduite impuse de normele altor ramuri16
. Aşa cum am arătat anterior, dreptul penal este o
ramură de drept autonomă, dar are un caracter subsidiar întrucât intervine doar atunci când protecţia
valorii sociale apărate nu poate fi realizată prin mijloacele specifice altor ramuri.
Dreptul penal nu exclude însă, de regulă, intervenţia normelor sancţionatorii aparţinând altor
ramuri de drept, ci vine în completarea acestora. Astfel, atunci când fapta comisă de un salariat
constituie atât o abatere disciplinară cât şi o infracţiune, aplicarea sancţiunii penale nu exclude
posibilitatea sancţionării disciplinare a celui în cauză (spre exemplu, prin desfacerea contractului de
muncă). Prin excepţie, angajarea răspunderii penale exclude angajarea răspunderii
contravenţionale pentru aceeaşi faptă, o acţiune sau inacţiune neputând constitui în acelaşi timp
contravenţie şi infracţiune, căci între cele două forme ale ilicitului nu există o diferenţă de substanţă,
calitativă, ci exclusiv una cantitativă, determinată de intensitatea atingerii aduse valorii sociale
ocrotite.
1.3. Caracterul selectiv al dreptului penal
Caracterul selectiv17
al dreptului penal trebuie analizat în strânsă corelaţie cu subsidiaritatea
acestuia. Dat fiind că normele penale nu intervin pentru protejarea oricărei valori sociale şi nici în
cazul oricăror acţiuni care pot leza respectiva valoare, protecţia oferită de dreptul penal apare ca fiind
una selectivă.
Potrivit doctrinei, caracterul selectiv al protecţiei oferite de dreptul penal poate fi relevat prin
prisma a trei elemente18
.
12 F. Mufioz Conde, M.Garcia Arân, Derecho penal. Parte general, p.81. 13 G. Quintero Olivares, Manual de derecho penal. Parte general, p.108; F. Ramacci, Corso di diritto penale, p.21; F. Mufioz Conde, M.Garcia
Arân, Derecho penal. Parte general, p.81. 14 C.Fiore, Diritto penale. Parte generale, p.7; G. Fiandaca, E. Musco, Diritto penale. Parte generale, p.29-30. 15 G. Jakobs, Derecho penal. Parte general, (traducere din Ib. germană), Ed. Marcial Ponce, Madrid, 1997, p.60-61. 16 C.Fiore, Diritto penale. Parte generale, p.7; G. Quintero Olivares, Manual de derecho penal. Parte general, p.108. 17 În literatura de specialitate străină acest caracter este denumit caracter fragmentar. în ceea ce ne priveşte, preferăm sintagma caracter
selectiv, atributul „fragmentar” putând crea o anumită confuzie, în sensul înţelegerii dreptului penal ca fiind lipsit de coerenţă. 18 G. Fiandaca, E. Musco, Diritto penale. Parte generale, p.32-33; F. Mufioz Conde, M.Garcia Arân, Derecho penal. Parte general, p.91; F.
Ramacci, Corso di diritto penale, p.23-24.
42
a) dreptul penal nu protejează valoarea socială împotriva oricăror atingeri, ci doar împotriva
anumitor conduite specifice, susceptibile să o lezeze.
Spre exemplu, dacă ne raportăm la integritatea patrimoniului, deşi neexecutarea unor obligaţii
contractuale este de natură să îi aducă atingere, această conduită, sancţionabilă potrivit legii civile,
rămâne fără relevanţă penală. Dreptul penal sancţionează doar anumite acţiuni, considerate a fi cele
mai grave, aşa cum este cazul sustragerii materiale a unui bun, a distrugerii acestuia, a înşelăciunii
etc.
b) sfera acţiunilor relevante pentru dreptul penal este mult mai restrânsă în raport de cea a
faptelor considerate ilicite în raport de normele altor ramuri de drept. Spre exemplu, distrugerea din
culpă a unui bun al altuia constituie, potrivit legii civile, un fapt ilicit cauzator de prejudicii dar, de
regulă, nu atrage o sancţiune penală.
c) acţiunile considerate ca reprobabile exclusiv din punct de vedere moral, care nu afectează
ordinea publică sau terţii, rămân de regulă în afara cadrului de sancţionare al dreptului penal.
Astfel, nu mai intră sub incidenţa legii penale relaţiile homosexuale comise între adulţi în cadru
privat, blasfemia, adulterul etc.
Caracterul selectiv este deci consecinţa alegerii pe care legiuitorul, trebuie să o facă, ţinând
cont de caracterul subsidiar, în privinţa valorilor sociale susceptibile de protecţie şi a acţiunilor
considerate a reprezenta un pericol grav pentru aceste valori. De aceea, apare ca inevitabilă lăsarea în
afara sferei de incidenţă a dreptului penal a acelor acţiuni care pot fi eficient reprimate prin
mijloacele altor ramuri ori care aduc atingere unor valori sociale de importanţă redusă.
43
TEMA XXI. PRINCIPIILE DREPTULUI PENAL EUROPEAN
1.1. Drept penal parte generală şi parte specială
Potrivit unei diviziuni devenite de mult timp clasică în doctrină şi în legislaţie, în cadrul
dreptului penal se disting două părţi fundamentale: partea generală (drept penal general) şi partea
specială (drept penal special). Deşi distincţia între dreptul penal general şi dreptul penal special îşi
găseşte consacrarea nu doar în doctrină, ci şi în structura majorităţii codurilor penale, această
realitate nu trebuie să conducă la concluzia că am fi în prezenţa a două ramuri de drept distincte.
Dacă distincţia între dreptul penal general şi dreptul penal special a devenit deja tradiţională,
în ultimii ani, ca efect al creşterii exponenţiale a numărului normelor penale, se constată tendinţa
conturării în cadrul celor două grupe de norme a unor subcategorii de reguli având un obiect
comun de reglementare şi care tind să dobândească o anumită autonomie în cadrul grupului din
care fac parte.
Astfel, în cadrul dreptului penal general se vorbeşte uneori în doctrina franceză19
de un drept
penal al minorilor - ce regrupează normele reglementând răspunderea penală a minorilor, în parte
derogatorii de la regimul de drept comun - ori de un drept penitenciar (sau drept execuţional penal)
- care regrupează atât norme aparţinând dreptului penal general cât şi norme de procedură penală,
având ca obiect modul de executare a sancţiunilor penale.
În cadrul dreptului penal special tind să se contureze mai multe categorii de norme
aparţinând aşa-numitului drept penal tehnic (norme menite să sancţioneze anumite conduite
prohibite în cadrul exercitării anumitor activităţi), regrupate în funcţie de domeniul de activitate în
care sunt incidente. Se vorbeşte astfel de un drept penal al afacerilor, de un drept penal social sau
chiar de un drept penal al mediului.
Apariţia acestor subcategorii de norme cu vocaţie de autonomie se explică nu doar prin
prisma creşterii numărului normelor penale incidente într-un anumit domeniu de activitate, ci şi
printr-un anumit regim derogatoriu de la dreptul penal comun. Spre exemplu, în dreptul francez,
infracţiunile economice sunt judecate de jurisdicţii specializate, în materia protecţiei
consumatorului acţiunea civilă alăturată acţiunii penale poate fi exercită şi atunci când prejudiciul
cauzat consumatorului este indirect (în caz de publicitate falsă sau înşelătoare) în vreme ce potrivit
dreptului comun prejudiciul trebuie să fie direct, etc20
. Cu toate acestea, în pofida unor clarificări
legislative recente, rămâne încă imposibil de delimitat cu precizie domeniul de incidenţă al acestor
grupe de norme - spre exemplu al dreptului penal al afacerilor sau al dreptului penal social - în
raport de normele dreptului penal special tradiţional. Bunăoară în Codurile penale europene
adoptate în ultimii ani - Codul penal francez (1994), Codul penal spaniol (1995) - au încercat să
regrupeze în capitole distincte aceste infracţiuni apărute de dată recentă, reglementate anterior de
diverse legi speciale (spre exemplu, infracţiunile la legislaţia privind proprietatea intelectuală,
infracţiunile informatice).
1.2. Drept penal intern şi drept penal extern
În funcţie de originea normelor juridice ce intră în structura acestei ramuri de drept sau de
obiectul de reglementare, se face distincţie între dreptul penal intern, dreptul penal internaţional şi
respectiv dreptul internaţional penal.
3.2.1.Dreptul penal intern
Dreptul penal intern este alcătuit din totalitatea normelor juridice penale elaborate de către
stat pentru reglementarea unor raporturi juridice penale care rămân în totalitate în cadrul dreptului
naţional. Cu alte cuvinte, este vorba despre raporturi care nu prezintă elemente de extraneitate
legate de persoana infractorului, locul comiterii infracţiunii sau valoarea socială împotriva căreia
se îndreaptă infracţiunea.
3.2.2.Dreptul penal internaţional
19 F. Desportes, F.Gunehec, Le nouveau droit penal, p.9; J. Pradel, Droit penal general, p.71 şi 76. 20 A se vedea J. Pradel, Droit penal general, p.77.
44
Dreptul penal internaţional cuprinde în primul rând regulile care reglementează cooperarea
şi asistenţa juridică internaţională în materie penală (extrădarea, transmiterea procedurilor
penale, transferul persoanelor condamnate, recunoaşterea hotărârilor judecătoreşti străine etc).
Aceste norme au în marea lor majoritate un caracter convenţional, fiind conţinute în tratate şi
convenţii bilaterale ori multilaterale încheiate sau ratificate de către stat. Cu titlu de exemplu
amintim: Convenţia europeană privind extrădarea (1957), Convenţia europeană privind transferul
persoanelor condamnate (1983), Convenţia europeană privind transmiterea procedurilor penale
(1972) etc.
De asemenea, se includ în dreptul penal internaţional şi normele adoptate de stat pentru
completarea cadrului convenţional al asistenţei juridice internaţionale în materie penală.
Acest grup de norme are în sfera dreptului penal o funcţie similară funcţiei pe care o
îndeplineşte dreptul internaţional privat în privinţa raporturilor de drept privat.
3.2.3.Dreptul internaţional penal
Dreptul internaţional penal conţine acele norme juridice prin care anumite fapte sunt
incriminate ca infracţiuni în plan internaţional. Acest drept s-a dezvoltat mai ales după cel de-al
doilea război mondial şi avea, în mod tradiţional, ca obiect reprimarea violărilor normelor dreptului
internaţional public şi dreptului internaţional umanitar (crime împotriva păcii şi omenirii, crime de
război, genocid etc). În ultimele decenii însă sfera sa de incidenţă a fost extinsă cu privire la noi
categorii de fapte, cum ar fi: terorismul internaţional, pirateria aeriană, traficul de femei şi copii,
traficul de materii nucleare etc. Normele în materie au o origine convenţională fiind conţinute în
convenţii elaborate în cadrul unor organizaţii internaţionale. În prezent există numeroase astfel de
convenţii adoptate atât la nivelul O.N.U. cât şi la nivel regional iar în anul 2002 a intrat în vigoare
şi Statutul Curţii penale internaţionale. Adoptat în anul 1998, statutul conţine nu doar norme de
procedură privind organizarea şi funcţionarea Curţii, ci şi norme de drept penal material. Astfel, în
art. 5 - 8 sunt incriminate patru categorii de infracţiuni: crime de război, crime contra umanităţii,
crima de genocid şi crima de agresiune. De asemenea, statutul recunoaşte principiile de bază ale
dreptului penal (legalitatea incriminării şi pedepsei, neretroactivitatea, caracterul personal al
răspunderii) şi stabileşte condiţiile de angajare a răspunderii, cauzele exoneratoare şi sancţiunile
aplicabile (art. 22-33).
45
TEMA XXII. METODA NAŢIONALĂ: REFERINŢA SAU ADOPTAREA ÎN DREPTUL
INTERN; EFECTUL TACIT ŞI EXPRES.
În ultimii ani în literatura de specialitate se discută din ce în ce mai mult de un drept penal
european, dezvoltat atât în cadrul Consiliului Europei cât şi în cadrul Uniunii Europene.
Astfel, sub egida Consiliului Europei au fost adoptate numeroase convenţii cu incidenţă în sfera
dreptului penal, începând cu Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, continuând cu convenţiile
de asistenţă judiciară în materie penală deja evocate şi până la recentele convenţii privind protecţia
mediului prin intermediul dreptului penal (1998), corupţia (1999) sau cybercriminalitatea (2001)
care conţin la rândul lor dispoziţii cu caracter penal.
La nivelul Uniunii Europene, dacă în primele decenii de existenţă s-a considerat că dreptul
penal trebuie să rămână un apanaj exclusiv al legiuitorului naţional, în ultimii ani s-au
intensificat eforturile în vederea armonizării legislaţiilor penale naţionale şi adoptării unor acte
normative la nivel comunitar în domeniul dreptului penal. Un aport substanţial la această evoluţie
l-a constituit Tratatul de la Amsterdam (1997), care, continuând evoluţia începută prin Tratatul de la
Maastricht (1992) a prevăzut o întărire a cooperării poliţieneşti şi judiciare în materie penală.
Astfel, în materia cooperării judiciare art.31 din tratat prevede facilitarea extrădării între statele
membre, prevenirea conflictelor de competenţă între state şi adoptarea progresivă a unor reguli
minimale privind elementele constitutive ale infracţiunilor şi sancţiunile aplicabile în domeniul
criminalităţii organizate, terorismului şi traficului de droguri21
.
Pe linia acestei evoluţii se înscrie şi proiectul Corpus Juris ce conţine dispoziţii penale privind
protecţia intereselor financiare ale Uniunii Europene, elaborat de un grup de experţi la iniţiativa
Parlamentului European. Fără a avea pretenţia unui cod penal model european, proiectul conţine atât
dispoziţii de parte generală - privind principiile generale, tentativa, concursul de infracţiuni,
participaţia penală, răspunderea penală a persoanelor juridice, sancţiuni şi modul de individualizare a
acestora - cât şi încriminarea unor fapte ce aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii şi norme
de procedură. Chiar dacă în momentul intrării sale în vigoare aplicabilitatea Corpus Juris va fi
limitată la faptele incriminate de acesta, existenţa în cuprinsul său a normelor de parte generală lasă
deschisă calea extinderii ulterioare a aplicabilităţii lui şi în cazul altor infracţiuni, putându-se
transforma într-un nucleu al unui proiect de mai mare anvergură privind elaborarea unui cod penal
european.
Astfel, proiectul denumit Corpus Juris, elaborat la cererea instituţiilor comunitare de un grup de experţi în
vederea unificării dispoziţiilor de drept penal substanţial şi procedural, este menit să asigure o represiune mai
eficientă a faptelor care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii Europene.
În ciuda criticilor care s-au adus procesului de unificare a dispoziţiilor penale la nivel european, susţinându-se
că potrivit Tratatelor constitutive ale Comunităţilor Europene, materia penală este de competenţa exclusivă a legislaţiei
naţionale şi că instituţiile comunitare nu pot impune statelor membre dispoziţii penale unitare, fără o investire din
partea Parlamentului European, în prezent se manifestă o puternică tendinţă de uniformizare a legislaţiei penale la nivel
european, pentru a răspunde în mod eficient creşterii criminalităţii internaţionale, şi chiar pentru ocrotirea intereselor
Uniunii Europene.
Un al doilea proiect de unificare, rod al iniţiativei unui grup de oameni de ştiinţă din ţările membre ale
Uniunii Europene, cuprinde o parte generală (22 articole) şi o parte specială (35 articole), proiect prezentat la
Simpozionul internaţional de la Freiburg, 13-14 octombrie 2000, fiind intitulat „euro-delicte”"22
.
21 A se vedea pentru detalii J.Pradel, G. Corstens, Droit penal europeen, p.406 22 Vorschläge Zur Harmonisiemng des Wirtschaftsrecht in der Europäischen Union. Allgemeiner und Besonderer Teii. Eurodelikte. citat de F. Curi, op. cit., p.
36.
46
TEMA XXIII. IMPLEMENTAREA DREPTULUI COMUNITAR SECUNDAR PRIN
DREPTUL PENAL NAŢIONAL, LA NIVEL NAŢIONAL ŞI LA NIVEL COMUNITAR
Principiul legalităţii sau al legalităţii incriminării şi pedepsei
Potrivit doctrinei23
, principiul legalităţii are consecinţe practice nemijlocite atât în activitatea de
elaborare a normelor juridice cât şi în procesul aplicării acestora. Cu alte cuvinte, principiul se
adresează deopotrivă legiuitorului şi judecătorului.
În activitatea legislativă, principiul legalităţii intervine atât sub aspect material cât şi sub aspect
formal10
. Sub aspect material, principiul legalităţii impune legiuitorului două obligaţii fundamentale:
aceea de a prevedea într-un text de lege faptele considerate ca infracţiuni şi sancţiunile aferente (lex
scripta) şi respectiv aceea de a redacta textul legal cu suficientă claritate, pentru ca orice persoană să
îşi poată da seama care sunt acţiunile sau inacţiunile care intră sub incidenţa ei (lex certa).
Aspectul formal se referă la obligaţia adoptării normelor penale sub forma legii organice.
În activitatea jurisdicţională, principiul legalităţii impune judecătorului două obligaţii esenţiale:
interpretarea strictă a legii penale şi interzicerea analogiei (lex stricta), respectiv interzicerea aplicării
retroactive a legii (lex praevia).
1.1. Lex scripta
Imperativul de lex scripta limitează, în principiu, sfera izvoarelor dreptului penal la actele
normative de forţă egală sau superioară legii organice şi exclude izvoarele nescrise. Vom vedea însă că
această limitare nu este absolută, existând situaţii în care acte juridice de forţă inferioară legii organice
sau chiar cutuma pot interveni uneori în materia dreptului penal, fără ca aceasta să contravină
principiului examinat.
1.2. Lex certa
Potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, principiul legalităţii nu este
satisfăcut prin simpla existenţă a unei norme de incriminare, ci ea trebuie să fie şi accesibilă24
.
Accesibilitatea presupune posibilitatea oricărei persoane interesate de a lua cunoştinţă de
existenţa şi conţinutul normei. Asupra categoriilor de norme penale (norme în alb) vom reveni mai pe
larg.
Imperativul de securitate juridică pe care principiul legalităţii este chemat să îl garanteze nu
poate fi realizat prin simpla existenţă a unei norme care incriminează anumite fapte. Norma de
incriminare trebuie să îndeplinească o condiţie suplimentară, aceea de a fi redactată cu suficientă
claritate. Această cerinţă, subliniată de doctrină25
este constant reiterată de jurisprudenţa Curţii
Europene a Drepturilor Omului în cauzele în care este incident art. 7 din Convenţie. Potrivit instanţei
europene, claritatea textului de incriminare constituie a doua cerinţă fundamentală ce decurge din
principiul legalităţii, alături de accesibilitate - previzibilitatea legii26
.
În doctrină18
s-a arătat că există două principale tehnici de formulare a normelor penale:
formularea descriptivă (cazuală) şi respectiv formularea sintetică (generală).
Formularea descriptivă presupune o enumerare a tuturor acţiunilor ce intră în conţinutul
constitutiv al infracţiunii sau a urmărilor acesteia.
23 F. Desportes, F.Gunehec, Le nouveau droit penal, p.145şi urm.; E. Bacigalupo, Principios de derecho penal. Parte general, p.75. 24 C.E.D.O., hotărârile Kokkinakis c. Greciei din 25.05.1993 § 52; Tolstoy Miloslavski c. Marii Britanii, din 13.07.1995, § 37, în
http://www.echr.coe.int 25 F. Mufioz Conde, M.Garcia Arân, Derecho penal. Parte general, p.114; E. Bacigalupo, Principios de derecho penal. Parte general, p.75-77;
G. Fiandaca, E. Musco, Diritto penale. Parte generale, p.66-69; F. Desportes, F.Gunehec.Le nouveau droit penal, p.159-162. 26 G. Fiandaca, E. Musco, Diritto penale. Parte generale, p.68; G. Marinucci, E. Dolcini, Corsodi diritto penale, vol.l, Giuffre Editore, Milano,
2001, p.121. Acest din urmă autor consideră că nesocotirea acestei cerinţe ar avea drept consecinţă şi o violare a principiului separaţiei puterilor în stat,
judecătorului revenindu-i sarcina - în mod normal rezervată legiuitorului - de a decide care acţiuni intră în conţinutul unei anumite norme penale (p.119). Cea mai importată misiune a criteriului lex certa rămâne însă, în opinia noastră, garantarea securităţii juridice a cetăţeanului.
47
Cel mai adesea legiuitorul recurge la formularea sintetică, respectiv la utilizarea unor termeni
generici care să includă toate modalităţile faptice de comitere a infracţiunii. Trebuie subliniat însă că,
potrivit jurisprudenţei Curţii de la Strasbourg, datorită caracterului general al legii, formularea acesteia
nu poate cunoaşte o precizie absolută27
.
În doctrină, unii autori28
consideră că verificarea caracterului determinat al legii penale trebuie
să se facă pornind de la tipul de termeni sau concepte utilizaţi de legiuitor. Astfel, se face distincţie
între elementele descriptive şi elementele normative.
Elementele sau conceptele normative sunt acele elemente ale infracţiunii care sunt
individualizate prin referire la o normă sau la un ansamblu de norme juridice sau extrajuridice.
În literatura de specialitate se poartă discuţii în legătură cu admisibilitatea aşa numitelor clauze
legale de analogie. Aşa cum s-a propus în doctrina italiană29
analiza trebuie să pornească de la
caracterul omogen sau eterogen al ipotezelor reglementate de norma care conţine clauza de analogie.
Şi astfel atunci când situaţiile reglementate de norma legală care conţine şi clauza de analogie
au un caracter omogen se consideră că acest mod de reglementare nu contravine principiului
legalităţii.
În ipoteza în care însă enumerarea are un caracter eterogen şi din această cauză nu permite
evidenţierea criteriului utilizat de legiuitor, clauza referitoare la aplicarea normei „în alte situaţii
similare" contravine principiului legalităţii, fiind o veritabilă analogie.
Se poate deci concluziona în sensul că aşa-numitele clauze de analogie nu răspund, în
principiu, exigenţelor principiului legalităţii, cu excepţia situaţiilor în care ele fac parte dintr-o normă
ce conţine enumerarea unor elemente cu caracter omogen care permit stabilirea criteriului avut în
vedere de legiuitor pentru determinarea genului căruia îi aparţin speciile respective, în acest din urmă
caz, judecătorului îi revine misiunea de a interpreta norma penală pe baza criteriului respectiv şi a
reţine doar acele împrejurări care răspund acestui criteriu30
.
Analogia în favoarea inculpatului (analogia in bonam partem) continuă să facă obiectul unor
dispute în literatura de specialitate sub aspectul admisibilităţii sale. De fapt, la ora actuală marea
majoritate a autorilor este favorabilă admiterii analogiei in bonam partem, dar rămâne controversată
condiţionarea admisibilităţii ei de existenţa unui text de lege care să o consacre.
Astfel, o parte a doctrinei spaniole31
consideră că, deşi admisibilă în principiu, analogia în
favoarea inculpatului nu poate fi acceptată de lege lata faţă de existenţa art.4 C. pen. care prevede că
„legile penale nu se aplică în cazuri diferite de cele prevăzute expres de ele”. Însă doctrina
majoritară32
, atât din Spania cât şi în alte ţări europene, apreciază însă că analogia în favoarea
inculpatului este permisă. în motivarea acestei opinii se arată că principiul legalităţii are ca principală
finalitate protejarea libertăţii individuale împotriva unei aplicări abuzive a legii penale. Prin urmare, o
dată asigurat acest imperativ, nimic nu se opune aplicării, chiar pe cale de analogie a unor dispoziţii
favorabile inculpatului. Prin urmare, dacă este strict interzisă extinderea pe cale de analogie a
dispoziţiilor care incriminează o faptă sau agravează răspunderea.
Aşadar, analogie a unor dispoziţii favorabile inculpatului vor fi admise în următoarele condiţii:
- lacuna în reglementare să nu fie intenţionată, adică să nu fie rezultatul unei alegeri pe care
legiuitorul a făcut-o prin reglementarea, cu caracter limitativ, a unor situaţii.
- norma aplicabilă să nu fie una de excepţie, în acest caz ea fiind de strictă interpretare. Sunt
considerate de asemenea norme cu caracter excepţional normele care reglementează imunităţile de
27 C.E.D.O., hotărârea Cantorii c. Franţa, cit. supra, § 31. 28 F. Tulkens, M. van de Kerchove, Introduction au droit penal, Ed. Story Scientia, Diegem, 1999 p. 131 -135. Pentru o trecere în revistă a
majorităţii elementelor de factură „privată" prezente astăzi în sfera dreptului penal a se vedea şi R. Gassin, Le droit penal: droit public ou droit prive? în Problemes actuels de science criminelle, vol.V, P.U.Aix-Marseille, p.1991, p.62-63.
29 F. Mantovani, Diritto penale. Parte generale, p.76-77; G. Marinucci, E. Dolcini, Corso di diritto penale, vol.l, p. 181-183. 30 G. Marinucci, E. Dolcini, Corso di diritto penale, vol.l, p.184. 31 G. Quintero Olivares, Manual de derecho penal. Parte general, p. 155-156; J. Cerezo Mir, Curso de derecho penal espanol, vol.l, p.173-174.
în acelaşi sens, în doctrina belgiană a se vedea M. Verdussen, Contours et enjeux du droit constitutionnel penal, p.125. în doctrina italiană, F. Ramacci,
Corso di diritto penale, p.244 şi urm. 32 44 F. Munoz Conde, M.Garcia Arăn, Derecho penal. Parte general, p.135; S. Mir Puig, Derecho penal. Parte general, p.87; A. Pagliaro,
Principi di diritto penale. Parte generale, p.86-87; C.Fiore, Diritto penale. Parte generale, p.75,78; G. Fiandaca, E. Musco, Diritto penale. Parte
generale, p.97; G. Marinucci, E. Dolcini, Corso di diritto penale, vol.l, p.186 şi urm; F. Desportes, F.Gunehec, Le nouveau droit penal, p.151-152; J. Pradel, Droit penal general, p.222.
48
jurisdicţie deoarece ele instituie o derogare de la un principiu fundamental, acela al egalităţii în faţa
legii conform aprecierilor de rigoare ale doctrinei spaniole33
. Această din urmă condiţie este analizată
de toţi autorii din doctrina italiană .
Astfel, atât doctrina cât şi jurisprudenţa franceză au admis, sub imperiul vechiului cod penal,
reţinerea legitimei apărări şi în cazul altor infracţiuni deşi în cod ea era reglementată doar în cazul
infracţiunilor contra vieţii şi integrităţii corporale. Tot astfel, starea de necesitate a fost recunoscută ca
o cauză exoneratoare generală, deşi era reglementată doar în cazul câtorva infracţiuni, în partea
specială34
. La rândul său, doctrina italiană35
consideră că textul care reglementează legitima apărare -
şi care cere ca pericolul să fie actual - poate fi aplicat pe cale de analogie şi în ipoteza unui pericol cert
care se va produce într-un viitor apropiat. De asemenea, jurisprudenţa şi doctrina germană a asimilat
la începutul anilor '50 eroarea invincibilă asupra unei norme penale cu iresponsabilitatea36
.
De asemenea în ceea ce priveşte cauzele de înlăturare a răspunderii penale (amnistia,
prescripţia) şi cauzele de nepedepsire (desistarea, împiedicarea producerii rezultatului), o parte a
doctrinei italiene37
consideră că nu sunt susceptibile de aplicare prin analogie, fiind vorba de norme
excepţionale, în vreme ce alţi autori58
consideră că în această materie nu se poate stabili o regulă
generală, existând şi situaţii în care analogia îşi găseşte loc, aşa încât se impune o atentă examinare a
fiecărui caz în parte.
Unii autori sunt de părere că şi aceste norme au un caracter excepţional şi sunt rezultatul unei
alegeri făcute de legiuitor, aşa încât nu este posibilă aplicarea lor prin analogie38
.
Interpretarea teleologică este acea metodă de interpretare care îşi propune lămurirea înţelesului
normei juridice pornind de la finalitatea acesteia. În literatura de specialitate există două puncte de
vedere privind metoda teleologică39
: concepţia obiectivă porneşte în interpretare de la valorile şi
finalitatea actuală a normei penale; concepţia subiectivă ia în considerare voinţa legiuitorului în
momentul în care norma a fost edictată. Aşa cum s-a arătat în doctrină40
, demersul optim este cel care
ia în considerare ambele concepţii, interpretul neputând face abstracţie nici de necesitatea adaptării
textului legal la noile realităţi sociale, dar nici de elementele care au stat la baza deciziei legiuitorului
de a elabora o anumită normă.
Se poate deci constata că regula potrivit căreia legea penală este de strictă interpretare nu are
un caracter absolut. Dreptul penal, admiţând această interpretare evolutivă, nu exclude de plano
interpretarea extensivă a normei penale, atâta vreme cât aceasta nu intră pe terenul analogiei.
Interpretarea extensivă se deosebeşte de analogie prin aceea că, în vreme ce interpretarea
extensivă are ca efect includerea în conţinutul normei a unui maximum de accepţiuni permise de
sensul literal al termenilor utilizaţi de legiuitor, fără a-l depăşi, analogia presupune extinderea
aplicării unei norme dincolo de accepţiunile posibile ale noţiunilor utilizate în preceptul normei.
Astfel, spre deosebire de jurisprudenţa belgiană care admite această interpretare84
,
jurisprudenţa franceză a refuzat-o în mod constant41
. În dreptul nostru, jurisprudenţa pare a fi
favorabilă acestei interpretări în vreme ce în doctrină părerile rămân divizate42
.
1.3. Lex praevia
Această consecinţă a principiului legalităţii vizează interzicerea aplicării retroactive a legii
penale. Principiul legalităţii şi principiul iretroactivităţii sunt atât de strâns legate unul de celălalt încât
consacrarea unuia îl consacră implicit şi pe celălalt. Un exemplu edificator în acest sens îl constituie
33 A se vedea pe larg J. Cerezo Mir, Curso de derecho penal espanol, voi.III, p.121-122. 34 A se vedea F. Desportes, F.Gunehec.Le nouveau droit penal, p.152. 35 F. Mantovani, Oiritto penale. Parte generale, p.82; G. Marinucci, E. Dolcini, Corso di diritto penale, vol.l, p.192; G. Fiandaca, E. Musco,
Diritto penale. Parte generale, p.97. 36 A se vedea pe larg J. Cerezo Mir, Curso de derecho penal espanol, voi.III, p.121-122. 37 G. Marinucci, E. Dolcini, Corso di diritto penale, vol.l, p.203; F. Mantovani, Diritto penale. Parte generale, p.83; G. Fiandaca, E. Musco,
Diritto penale. Parte generale, p.98. 38 G. Marinucci, E. Dolcini, Corso di diritto penale, vol.l, p.204; C.Fiore, Diritto penale. Parte generale, p.78. 39 A se vedea J. Pradel, Droit penal compare, p.96-98; A. Calderon, J.A. Choclân, Derecho penal. Parte general,p.85. 40 A. Calderon, J.A. Choclân, Derecho penal. Parte general, p.85-86. 41 F. Desportes, F.Gunehec,Le nouveau droit penal, p.155. 42 A se vedea: C. Diţă, Consideraţii în legătură cu încadrarea juridică a faptei constând în conectarea ilegală la un serviciu telefonic în
Dreptulnr.9/2001, p.131; S. Bogdan, Consideraţii cu privire la conectarea ilegală la un serviciu telefonic. Diferenţa faţă de infracţiunea de furt de energie cu valoare economică în P.R nr.2/2002, p.256 şi urm.
49
reglementarea din art. 7 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului care prevede că „nimeni nu
poate fi condamnat pentru o acţiune sau inacţiune care în momentul când a fost comisă nu
constituia infracţiune potrivit dreptului naţional sau internaţional”. Deşi formularea se referă în mod
explicit doar la principiul neretroactivităţii legii penale, Curtea a decis că acest text consacră şi
principiul legalităţii incriminării şi pedepsei43
.
2. Principiul caracterului personal al răspunderii penale
Potrivit acestui principiu nici o persoană nu poate fi trasă la răspundere penală pentru o
infracţiune comisă de o altă persoană şi nici nu poate fi obligată la executarea unei sancţiuni penale
aplicate altuia.
O primă problemă ridicată de acest principiu vizează fundamentul său legal. În literatura de
specialitate românească44
consideră că regula caracterului personal se deduce din prevederile
articolelor corespunzătoare de reglementare a instituţiei individualizării şi a principiului corespunzător
de individualizare a răspunderii şi a pedepsei penale. Există aprecieri45
că în realitate această
dispoziţie nu are nimic de-a face cu caracterul personal al răspunderii, ci reglementează o regulă de
aplicare în spaţiu a legii penale române46
.
În dreptul comparat, se încearcă de regulă identificarea unui fundament constituţional al acestui
principiu, astfel încât el să se impună nu doar judecătorului, ci şi legiuitorului. Este evident că, în
măsura în care principiul caracterului personal se bazează doar pe texte ale codului penal, legiuitorul
poate oricând institui derogări de la acest principiu printr-o altă lege organică, dar soluţiile propuse
diferă de la o legislaţie la alta.
Astfel, în dreptul italian, principiul analizat cunoaşte o consacrare explicită în art.27 alin.1 din
Constituţia Italiei, potrivit căruia „răspunderea penală e personală", în doctrina spaniolă47
se consideră
că acest principiu este o consecinţă a principiului culpabilităţii, astfel încât fundamentul constituţional
al acestuia din urmă acoperă şi caracterul personal al răspunderii penale. (identic ca şi codul penal al
Federaţiei Ruse). Cu toate că nici principiul culpabilităţii nu este consacrat explicit în Constituţia
spaniolă, se consideră că acesta îşi găseşte fundamentul în art. 9 şi 10 care garantează siguranţa
persoanei şi respectiv dreptul la libera dezvoltare a personalităţii şi la demnitatea persoanei umane.
În doctrina franceză unii autori apreciază că principiul caracterului personal al răspunderii
penale se deduce din prevederile art.8 din Declaraţia Drepturilor Omului şi Cetăţeanului care este
încorporată în blocul de constituţionalitate48
.
Există opinii în doctrina română49
că acest principiu are un fundament constituţional astfel că
acest principiu poate fi găsit la art. 23 alin. 1 din Constituţia României care consacră dreptul la
libertatea individuală şi siguranţa persoanei. Aşa cum s-a arătat în doctrină, dreptul la siguranţa
persoanei include şi securitatea juridică a acesteia în raporturile cu puterea, iar într-o altă opinie
caracterul personal al răspunderii penale este una dintre garanţiile acestei securităţi50
.
Tot în doctrinele de drept penal ale diferitor ţări s-a pus şi problema conţinutului acestui
principiu şi a întinderii efectelor sale. Astfel, trebuie să avem mai întâi în vedere faptul că acest
principiu este susceptibil de două accepţiuni. În sens strict, el implică faptul că terţii care nu au
participat la comiterea infracţiunii nu trebuie să fie afectaţi, nici direct şi nici indirect, de sancţiunea
aplicată făptuitorului. Într-o interpretare flexibilă, principiul în discuţie presupune însă că doar
infractorul trebuie să suporte consecinţele directe şi imediate ale comiterii infracţiunii, ceea ce nu
exclude existenţa unor efecte prin ricoşeu în dauna altor persoane51
.
43 Ase vedea hotărârile Curţii în cauzele Kokkinakis c. Grecia din 25.05.1993, §52; Cantonic. Franţa din 29.11.1996, § 31 în http://www.echr.coe.int
44 M.Basarab, Drept penal, partea generală, voi I, p.12-13; N. Giurgiu, Infracţiunea, p.48. 45 F. Streteanu, p. 66. 46 Stret 47 S. Mir Puig, Derecho penal. Parte general, p.95-97; A. Calderon, J.A. Choclân, Derecho penal. Parte general, p.79; G. Quintero Olivares,
Manual de derecho penal. Parte general, p.98. 48 S. Frossard, Quelques reflexions relatives au principe de la personnalite des peinesîn R.S.C., 1998, p.706. 49 A se vedea I. Deleanu, Instituţii şi proceduri constituţionale, Ed. „Servo Sar", Arad, 2001, p.243. 50 F. Streteanu, op. cit., p. 77. 51 A se vedea R.-M. Leroy-Claudel, Le droit criminel et Ies personnes morales de droit prive, teză, Nancy, 1987, p.36.
50
Aşa de pildă, o amendă aplicată unui membru al familiei are nu doar efecte morale, ci şi
consecinţe de ordin material asupra celorlalţi membri52
. Tot astfel, în situaţia în care singurul membru
al unei familii care realizează venituri este condamnat la o pedeapsă privativă de libertate, este evident
că sancţiunea penală atrage importante consecinţe în plan financiar pentru ceilalţi membri ai familiei.
De aceea, principala consecinţă a principiului caracterului personal al răspunderii penale este
interzicerea aplicării directe a unei sancţiuni penale unei persoane în considerarea unei infracţiuni
comise de o altă persoană.
Este oare admisibilă agravarea răspunderii tuturor participanţilor la încăierare datorită faptului
că unul dintre ei, rămas neidentificat, a comis vătămarea gravă? Spre exemplu, art. 322 alin. 3 Codul
penal român prevede că atunci când în cadrul unei încăierări s-a cauzat vătămarea corporală gravă a
unei persoane şi nu se cunoaşte care dintre participanţi a produs această vătămare se aplică tuturor
pedeapsa închisorii. Curtea constituţională italiană a considerat că o dispoziţie similară din Codul
penal italian (art.588) nu contravine prevederilor art.27 din Constituţie, căci persoana care participă
voluntar la o încăierare îşi asumă răspunderea pentru forma agravată, fiind previzibilă comiterea în
această împrejurare a unei infracţiuni contra integrităţii corporale a unui participant53
.
Principiul caracterului personal nu se limitează însă interzicerea angajării răspunderii penale
pentru fapta altuia, ci vizează şi executarea sancţiunilor. Astfel, o persoană nu poate fi obligată la
executarea unei sancţiuni penale aplicate altuia, indiferent de natura relaţiilor care leagă respectivele
persoane. Spre exemplu, părinţii nu pot fi obligaţi sub nici o formă la executarea sancţiunilor penale
pecuniare aplicate copiilor lor minori, chiar dacă aceştia nu realizează venituri. De asemenea, în
dreptul penal nu-şi găseşte aplicabilitate instituţia răspunderii solidare din dreptul civil. Prin urmare,
chiar dacă mai mulţi infractori au săvârşit împreună o infracţiune ei nu vor putea fi obligaţi în solidar
la plata amenzii şi nici la plata sumei de bani reprezentând echivalentul unor bunuri aflate în legătură
cu comiterea infracţiunii şi care trebuie confiscate.
Deşi criticată de doctrina franceză, solidaritatea pentru plata amenzii subzistă în unele sisteme
de drept pentru anumite situaţii. Spre exemplu, în dreptul francez, atunci când infracţiunea a fost
comisă în participaţie instanţa poate dispune obligarea unui participant la plata amenzii aplicate
celorlalţi atunci când aceştia sunt insolvabili iar el cunoştea această insolvabilitate54
.
Dacă principiul caracterului personal al răspunderii penale exclude pronunţarea oricărei
sancţiuni penale împotriva moştenitorilor persoanei care a comis infracţiunea. În cazul pedepsei
amenzii, art. 133-1 C.pen. francez prevede că aceasta se va executa şi de către moştenitorii persoanei
condamnate, dacă ea a decedat înainte de plata amenzii. Marea majoritate a legislaţiilor contemporane
au renunţat însă la această excepţie şi consideră că moartea inculpatului stinge executarea pedepsei
indiferent de natura ei, aşa încât nu este posibilă obligarea moştenitorilor la plata amenzii aplicate
defunctului (art. 86 C.pen. belgian, art.130 C.pen. spaniol, art.171 C.pen. italian, în dreptul românesc
nu s-ar putea pune această problemă, dat fiind că art. 10 lit. C.pr.pen. prevede că acţiunea penală nu
poate fi pusă în mişcare sau exercitată atunci când a intervenit decesul făptuitorului).
O altă problemă s-a pus în doctrină şi în practică în legătură cu posibilitatea executării măsurii
de siguranţă a confiscării speciale în cazul în care persoana care a comis infracţiunea a decedat, iar
bunul a intrat în masa succesorală. Spre deosebire de pedeapsa amenzii, măsura de siguranţă a
confiscării speciale operează in rem, urmărind bunul, chiar dacă acesta trece în patrimoniul altei
persoane. De aceea, în majoritatea sistemelor penale europene se admite confiscarea bunului chiar
după decesul infractorului.
În fine, un ultim aspect legat de caracterul personal al răspunderii penale îl reprezintă
compatibilitatea acesteia cu răspunderea penală a persoanei juridice55
.
Potrivit unei părţi a doctrinei franceze, a consacra răspunderea penală a unei persoane juridice
înseamnă, în realitate, a angaja răspunderea penală a tuturor indivizilor care o compun, a sancţiona fără
52 S. Frossard, Quelques reflexions relatives au principe de la personnalite des peines, p.707. 53 A se vedea F. Ramacci, Corso di diritto penale, p.104. 54 A se vedea J. Pradel, Droit penal general, p.830; M.-L. Rassat, Droit penal general, p.461. 55 A se vedea pe larg asupra acestei problematici, F. Streteanu, R. Chiriţă, Răspunderea penală a persoanei juridice, Ed. „Rosetti” Bucureşti,
2002, p.59-64.
51
distincţie vinovaţii ş nevinovaţii56
, conducând la admiterea răspunderii penale pentru altul, ceea ce nu
poate fi acceptat. Chiar dacă decizia a fost luată de majoritatea membrilor, este considerată injustă
sancţionarea celor care nu au aprobat-o, pentru simplul motiv că sunt membri ai aceleiaşi persoane
juridice. Condamnarea pronunţată împotriva grupului în ansamblu are ca efect atragerea asupra
persoanei juridice şi a membrilor nevinovaţi a blamului şi consecinţelor păgubitoare ale unei
condamnări penale nemeritate57
, căci pentru un acţionar, amenda aplicată societăţii echivalează cu
diminuarea veniturilor sale58
.
De aceea, se apreciază că acţiunea penală nu poate fi îndreptată decât împotriva autorilor şi
complicilor prezumaţi ai infracţiunii şi numai cei a căror vinovăţie a determinat comiterea infracţiunii
pot fi declaraţi responsabili şi condamnaţi59
. A spune că este sancţionată o persoană juridică înseamnă,
în opinia unor autori60
, a recunoaşte că se recurge la o sancţionare colectivă şi că sunt pedepsiţi şi
membrii inocenţi doar pentru a asigura certitudinea sancţionării celor vinovaţi. Entităţile colective
trebuie să intre în sfera dreptului penal doar atunci când indivizii care le compun constituie o asociaţie
criminală, caz în care apartenenţa la această grupare constituie infracţiune pentru fiecare în parte.
Cea mai mare parte a doctrinei consideră însă că răspunderea penală a persoanelor juridice
nu intră în conflict cu caracterul personal al răspunderii penale. Nu contestăm faptul că
sancţionarea penală a persoanei juridice atrage anumite consecinţe de ordin patrimonial şi asupra
persoanelor fizice care au calitatea de acţionari dar, aşa cum am arătat deja, acest efect de ricoşeu
există şi în cazul sancţiunilor penale aplicate persoanelor fizice. Astfel, principiul caracterului
personal al răspunderii penale este respectat în măsura în care sancţiunea aplicată persoanei juridice
nu-i atinge pe membrii acesteia decât indirect.
Persoana juridică nu este o simplă sumă de patrimonii sau de părţi din patrimonii, reunite într-
un anumit scop, ci ea constituie un alt subiect de drept, patrimoniul ei este distinct de patrimoniile
membrilor, iar atunci când se aplică o pedeapsă persoanei juridice doar aceasta este în mod direct
vizată de sancţiunea respectivă61
.
Se poate afirma chiar că în cazul sancţionării unei persoane juridice, efectul de ricoşeu este mai
redus decât în cazul sancţionării persoanei fizice. În momentul constituirii unei persoane juridice în
vederea obţinerii unor avantaje viitorii membrii îşi asumă şi riscul suportării unor consecinţe ce ar
decurge din activitatea persoanei respective. Ceea ce este însă specific persoanei juridice este libertatea
pe care o au membrii de a decide atât împreună - prin alegerea formei de societate - cât şi individual -
prin stabilirea aportului fiecăruia - asupra limitelor acestui risc. În măsura în care, spre exemplu,
forma aleasă este societatea pe acţiuni sau societatea cu răspundere limitată, asociaţii nu răspund nici
în cazul unei amenzi şi nici în cazul dizolvării societăţii decât în limitele aportului fiecăruia. În acelaşi
timp, asociaţii pot lua măsuri de reducere a acestui risc printr-o atentă alegere a organelor de
conducere şi prin supravegherea activităţii acestora în cadrul procedurilor statutare62
.
Astfel, ar fi injustă şi contrară acestui principiu sancţionarea directorilor sau administratorilor
unei persoane juridice pentru acţiuni sau inacţiuni care în realitate au fost decise de aceasta. Nu credem
că mai trebuie argumentată afirmaţia potrivit căreia soluţia condamnării penale a persoanei fizice
contravine în acest caz principiului caracterului personal al răspunderii penale. De aceea, atunci când
56 A. Dugue, Les exceptions au principe de personnalite des peines, teză, Paris, 1954, p.139; J.A. Roux, La responsabilite penale des personnes morales, în Revue Internationale de Droit penal, 1929, p.240; L. Regis Prado, La cuestion de la responsabilidad penal de la persona juridica en derecho
brasileno, în Revista de derecho penaly de criminologia, 2000, p.280. 57 Chr. C. Hennau, J. Verhaegen, Droit penal general, G. Schamps, J. Verhaegen, Indispensable responsabilite de l'entreprise, inacceptable
culpabilite collective - A propos de l'avant projet de loi belge relative â la responsabilite penale des personnes morales, Journal des Tribunaux, 1998,
p.565. 58 M. Ettinger, Responsabilite penale des personnes morales, în Revue Internationale de Droit penal, 1929,p.278-279; J.A. Roux, La
responsabilite penale des personnes morales, p.241. 59 A. Huss, Sanctions penales et personnes morales, în Revue de droit penal et de criminologie, 1975-1976, p.674; A. Dugue, Les exceptions au
principe de personnalite des peines, p. 145. 60 L. Francois, La responsabilite penale des personnes morales?, în Colectiv, Corpus juris au regard du droit belge, Ed. Bruylant, Bruxelles,
2000 p.87. 61 G. Richier, De la responsabilite penale des personnes morales, teză, Lyon, 1943, p. 125. 62 în acelaşi sens, H.J. Hirsch, La criminalisation du comportement collectif -Allemagne, în H. De Doelder, K.Tiedemann, La criminalisation
du comportement collectif, Kluwer Law International, The Hague, 1996, p.43; M. Barbero Santos, Responsabilidad penal de las personas jurfdicas? în
La responsabilitâ penale delle persone giuridiche in diritto comunitario, Actele conferinţei de la Messina (30.04-05.05.1979), Ed. Giuffre, Milano, 1981, p.480.
52
infracţiunea a fost comisă în interesul colectiv al persoanei juridice este logic şi conform cu principiul
caracterului personal ca sancţiunea să fie aplicată acesteia şi nu conducătorilor persoane fizice63
.
3. Principiul individualizării (proporţionalităţii)
Potrivit principiului individualizării sancţiunile penale trebuie să fie astfel stabilite încât să
reflecte gradul de pericol social al faptei şi făptuitorului şi să asigure realizarea scopurilor acestor
sancţiuni. Cu alte cuvinte, consecinţele angajării răspunderii penale trebuie să fie proporţionale cu
situaţiile care au determinat angajarea acestei răspunderi.
Necesitatea unei măsuri restrictive de drepturi într-o societate democratică implică, potrivit
jurisprudenţei Curţii de la Strasbourg, cerinţa ca ea să răspundă unei nevoi sociale imperioase,
asigurându-se un echilibru între interesul general şi dreptul individual a cărui exerciţiu a fost vizat de
restrângere64
.
Acest principiu se impune atât legiuitorului, în procesul stabilirii sancţiunilor legale pentru
fiecare infracţiune, cât şi organelor judiciare responsabile cu aplicarea şi executarea acestor sancţiuni.
În doctrina românească65
se consideră că se pot distinge trei categorii ale individualizării:
individualizarea legală, individualizarea judiciară şi individualizarea administrativă.
Unii autori din doctrina franceză66
consideră însă că în realitate se poate vorbi doar de o
individualizare judiciară şi administrativă, activitatea legiuitorului de determinare a pedepselor legale
neputând fi considerată o individualizare, căci ea are un caracter general şi nu se referă la un individ
determinat.
Individualizarea legală se realizează de către legiuitor prin stabilirea pedepselor legale pentru
fiecare infracţiune în parte. Este primul moment în care regula proporţionalităţii intervine, legiuitorul
fiind ţinut în baza acestui principiu să aleagă o sancţiune legală care să corespundă atingerii aduse
valorii sociale ocrotite prin comiterea faptei incriminate. Aşa cum s-a afirmat în doctrină spaniolă,
trebuie stabilit un echilibru între dreptul fundamental care face obiectul limitării impuse de sancţiune
şi valoarea socială a cărei protecţie a determinat limitarea67
. Necesitatea determinării pedepsei legale
a fost subliniată de asemenea în doctrina spaniolă68
care arată că legiuitorul nu poate să confere
judecătorului o libertate absolută în stabilirea pedepsei concrete, deschizând astfel calea unor
interpretări arbitrare. În acelaşi timp însă, legiuitorul nici nu trebuie să îi ia judecătorului dreptul de a
proceda la individualizarea judiciară, prin stabilirea unor pedepse absolut determinate sau prin
prevederea unor pedepse care, datorită aplicării lor automate scapă oricărui control judiciar.
Totuşi, curţile constituţionale europene recunosc o foarte largă marjă de apreciere în favoarea
legiuitorului în ceea ce priveşte această proporţionalitate. De aceea, cenzura instanţei constituţionale
poate interveni doar atunci când sancţiunea legală atentează la valorile fundamentale ale justiţiei într-
un stat de drept, la principiul unei activităţi publice nearbitrare şi respectuoase cu demnitatea
persoanei, cu alte cuvinte atunci când există un dezechilibru vădit şi nerezonabil între sancţiunea
prevăzută şi finalitatea normei penale (A se vedea decizia Tribunalului constituţional spaniol
nr.167/02.10.1997). Aceeaşi este şi orientarea Consiliului Constituţional francez care consideră că
aprecierea proportionalităţii între infracţiune şi pedeapsa legală revine legiuitorului, cenzura instanţei
constituţionale intervenind doar în caz de disproporţionalitate vădită69
.
Mult mai severă este sub acest aspect este cenzura Curţii Supreme canadiene, în aplicarea
art.12 din Carta canadiană a drepturilor şi libertăţilor care recunoaşte fiecăruia dreptul la protecţia
împotriva oricăror tratamente sau pedepse crude, considerând astfel că acest text interzice pedepsele ce
63 G. Richier, De la responsabilite penale des personnes morales, p.131; K.E. Mohamed El Sayed, Le probleme de la responsabilite penale des
personnes morales, p. 529;F. Deruyck, Pour quand la responsabilite penale des personnes morales en droit penal belge? în Journal des tribunaux, 1997,
p.701. 64 A se vedea, pentru o analiză a acestei jurisprudenţe, F. Sudre, Droit internaţional et europeen des droites de l'homme, Ed. PUF., Paris, 2001,
p.158-162. 65 V. Dongoroz, Drept penal, p.683 şi urm. M.Basarab, Drept penal,' partea generală, voi I, p.15-16. 66 A se vedea R. Saleilles, L'individualisation de la peine, Paris, 1927, p. 201. 67 M.Cobo del Rosal, T.S.Vives Anton, Derecho penal. Parte general, p.88. 68 M. Verdussen, Contours et enjeux du droit constitutionnel penal, p. 158-159. 69 F. Desportes, F.Gunehec, Le nouveau droit penal, p.194; J.Pradel, Droit penal general, p.192.
53
prezintă o disproporţie exagerată70
, Relativ recent, pe aceeaşi linie de acţiune s-a înscris şi Curtea
constituţională italiană care a declarat neconstituţională - întrucât contravine principiului
proporţionalităţii - dispoziţia din codul penal pare prevedea pentru infracţiunea de ultraj (art. 341) o
pedeapsă minimă de 6 luni recluziune.
Curtea constituţională românească se înscrie pe aceeaşi linie de gândire, mergând chiar mai
departe şi recunoscând legiuitorului un atribut aproape exclusiv în ceea ce priveşte aprecierea
proporţionalităţii între infracţiune şi pedeapsă, totuşi modificarea conţinutului unei norme juridice prin
schimbarea condiţiilor impuse de aceasta este de competenţa exclusivă a Parlamentului, unica
autoritate legiuitoare a ţării.
Spre deosebire de instanţele constituţionale naţionale, Curtea Europeană a Drepturilor Omului,
în limitele sferei sale de competenţă, deşi recunoaşte o marjă de apreciere a statelor în privinţa
necesităţii unei măsuri restrictive de drepturi într-o societate democratică, procedează la un examen
mai sever al proporţionalităţii, inclusiv în materie penală. Aşa de pildă, s-a apreciat că o dispoziţie din
dreptul francez care incrimina ofensa publică la adresa unui şef de stat străin şi o sancţiona cu
închisoare sau amendă, excluzând posibilitatea probei verităţii cu privire la cele afirmate, constituie o
măsură disproporţionată în raport de necesitatea protejării onoarei şi demnităţii acestor înalţi
funcţionari71
. Tot astfel, deşi Curtea a evitat să afirme cu valoare de principiu caracterul
disproporţionat al pedepselor privative de libertate în cazul infracţiunilor comise prin presă, în practică
sunt cenzurate cu maximă severitate cazurile de aplicare a acestor sancţiuni, de cele mai multe ori
Curtea ajungând la concluzia că nu există proporţionalitatea cerută de art. 10 alin.2 din Convenţie şi,
deci, că sancţiunea nu era necesară într-o societate democratică72
.
În ceea ce priveşte individualizarea judiciară, aceasta constă în determinarea sancţiunii
concrete pe care infractorul trebuie să o execute pentru fapta comisă. Dacă individualizarea legală
trebuie să ducă la stabilirea unei pedepse legale care să reflecte in abstracta gravitatea atingerii aduse
valorii sociale ocrotite, individualizarea judiciară are ca misiune stabilirea unei sancţiuni concrete, care
să fie o reflectare a atingerii aduse în concret valorii sociale de către persoana care a comis fapta. În
schimb, atunci când sancţiunea penală aplicată intră pe terenul unuia dintre drepturile garantate de art.
8-11 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Este vorba de ipoteza în care condamnarea sau
executarea sancţiunii constituie o ingerinţă în exercitarea dreptului la viaţă privată şi familială, la
respectul domiciliului sau corespondenţei, ori în exercitarea libertăţii de gândire, conştiinţă sau
religie, a libertăţii de exprimare ori a libertăţii de întrunire şi asociere.
Atunci, respectiv proporţionalitatea individualizării judiciare poate face obiectul cenzurii
exercitate de către Curte. Astfel, cu titlu exemplificativ, vom menţiona că în jurisprudenţa Curţii s-a
decis că principiul proporţionalităţii - cuprins în sintagma „măsură necesară într-o societate
democratică” - este nesocotit atunci când: măsura de siguranţă a expulzării străinilor a fost aplicată în
cazul unei persoane care locuia de mult timp pe teritoriul statului în cauză, unde avea o viaţă familială
stabilă ce nu se putea desfăşura în altă parte73
; membrii unui cult religios (Martorii lui Jehova) au fost
condamnaţi pentru infracţiunea de prozelitism fără o motivare reală a caracterului abuziv al practicilor
inculpaţilor sau când unii membri ai aceluiaşi cult au fost condamnaţi pentru fapta de a-şi fi stabilit un
lăcaş de cult destinat întrunirii adepţilor fără autorizarea prealabilă a Ministerului Educaţiei si Cultelor
şi a autorităţilor ecleziastice74
; condamnarea unui jurnalist a fost determinată de refuzul dezvăluirii
sursei care i-a furnizat o informaţie utilizată într-un articol75
etc. Tot astfel, măsura de siguranţă a
70 Instanţa supremă a statuat că o pedeapsă cu un minim special de 7 ani prevăzută pentru cel care importă sau exportă din Canada orice măsură
disproporţionată în raport de necesitatea protejării onoarei şi substanţă stupefiantă este incompatibilă cu dispoziţia din art.12. în motivare se arată că
pedeapsa este vădit disproporţionată întrucât nu ţine seama nici de natura, nici de cantitatea substanţei stupefiante şi nici de împrejurările în care s-a făcut importul sau do antecedentele condamnatului. A se vedea M. Verdussen, Contours et enjeux du droit constitutionnel penal, p.162.
71 C.E.D.O., hotărârea Colombani şi alţii c. Franţei din 25.06.2002, § 45-48 în http;/ /www.echr.coeint în motivarea hotărârii Curtea insistă pe
faptul că norma de incriminare a acestei fapte, derogând de la regimul de drept comun al infracţiunii de calomnie, instituie în favoarea şefilor de stat străini un regim privilegiat nejustificat faţă de practica şi concepţiile politice contemporane (§ 47).
72 AsevedeaC.E.D.O., hotărârile Dalban c. România, din 28.09.1999§48; Karakoc şi alţii c. Turciei din 15.10.2002, §44-45 în
http://www.echr.coe.int 73 C.E.D.O., hotărârile Beldjoudi c. Franţei din 26.03.1992, § 75-80; Mehemi c. Franţei din 26.09.1997, § 35-37 în http://www.echr.coe.int 74 C.E.D.O., hotărârile Kokkinakis c. Greciei din 25.05.1993, § 47-49; Manoussakis c. Greciei din 26.09.1996, § 40-47 în
http://www.echr.coe.int 75 C.E.D.O., hotărârea Goodwin c. Marea Britanie din 27.03.1996, § 43-45 în http:/ /www.echr.coe.int
54
confiscării speciale a unor bunuri aflate în legătură cu comiterea unei infracţiuni s-ar putea dovedi
disproporţionată, atunci când în cazul unei infracţiuni de mică gravitate s-ar ajunge la confiscarea unul
bun de valoare foarte ridicată.
Individualizarea administrativă este cea care se realizează după rămânerea definitivă a
hotărârii de condamnare, în timpul executării sancţiunii. Şi în această etapă principiul proporţionalităţii
impune alegerea unui regim de executare care să permită realizarea scopului sancţiunii penale limitând
în acelaşi timp la strictul necesar atingerea adusă unor drepturi fundamentale ale persoanei
condamnate. Dacă este adevărat că executarea unei pedepse privative de libertate de către o persoană
presupune o limitare a dreptului la viaţă privată şi familială76
, amploarea acestei limitări trebuie să fie
proporţională cu periculozitatea persoanei respective şi cu posibilităţile sale concrete de reeducare.
4.Principiul minimei intervenţii (principiul subsidiarităţii)
Aflat în strânsă legătură cu principiul caracterului subsidiar al dreptului penal, principiul
minimei intervenţii implică o restrângere, pe cât posibil, a recurgerii la mijloacele penale de protecţie a
valorilor sociale, atunci când imperativul apărării acestor valori poate fi realizat prin mijloace
aparţinând altor ramuri de drept (civil, contravenţional, disciplinar). Recunoscut ca atare de doctrina
italiană, spaniolă, portugheză, principiul este contestat de unii autori în doctrina franceză, care
apreciază că în plan sancţionator intervenţia dreptului penal trebuie să fie regula, iar intervenţia
dreptului administrativ excepţia77
. În susţinerea acestui punct de vedere se invocă atât principiul
separaţiei puterilor în stat, cât şi faptul că procedura de drept administrativ oferă mai puţine garanţii
de protecţie a individului decât procedura penală.
Cu privire la acest ultim argument se poate remarca faptul că, potrivit jurisprudenţei Curţii de
la Strasbourg, dincolo de calificarea dată în dreptul intern, o procedură contravenţională priveşte de
regulă „o acuzaţie în materie penală” în sensul art. 6 din Convenţie şi este deci supusă tuturor
exigenţelor care guvernează procedura penală. În realitate, principiul necesităţii pedepsei în dreptul
francez chiar este interpretat de majoritatea doctrinei ca implicând minima intervenţie a dreptului
penal. Prin urmare nu se poate spune că principiul minimei intervenţii este respins de dreptul francez78
.
Pe de altă parte, aşa cum recunoaşte chiar autorul citat, principiul minimei intervenţii nu este
incompatibil nici cu sistemul juridic francez, căci principiul necesităţii pedepsei, unanim recunoscut de
doctrina franceză, poate fi interpretat în sensul că sancţiunea penală este necesară doar atunci când nu
există alte forme eficiente de reacţie79
.
Având în vedere reţinerea manifestată de curţile constituţionale europene80
în a cenzura, pe
baza principiului constituţional al proporţionalităţii, recursul discreţionar al legiuitorului la
mecanismele penale de protecţie în cazul unor valori sociale de minimă importanţă, care ar putea fi
apărate şi prin mijloace juridice aparţinând altor ramuri de drept, în doctrină s-a încercat găsirea altor
limite constituţionale care să facă posibilă această cenzură. Astfel s-a pus problema dacă nu ar trebui
limitată incidenţa normelor penale la cazurile de protecţie a valorilor sociale prevăzute expres de
Constituţie.
76 Corn.E.D.H., dec. din.12.03.1990 în cauza Quintasc. Franţei, apud J.F. Renucci, Droit europeen des droits de l'homme, L.G.D.J., Paris, 2001, p.158.
77 G. Dellis, Droit penal et droit administratif, p.72-73. 78 G. Dellis, Droit penal et droit administratif, p.94. A se vedea asupra acestei interpretări J. Pradel,Droit penal general, p.192. Prin urmare nu
se poate spune că principiul minimei intervenţii este respins de dreptul francez. 79 G. Dellis, Droit penal et droit administratif, p.94. în realitate, principiul necesităţii pedepsei în dreptul francez chiar este interpretat de
majoritatea doctrinei ca implicând minima intervenţie a dreptului penal. A se vedea asupra acestei interpretări J. Pradel,Droit penal general, p.192. Prin urmare nu se poate spune că principiul minimei intervenţii este respins de dreptul francez.
80 Merită remarcată în acest context încercarea Consiliului Constituţional francez de a cenzura unele dintre incriminările instituite de legiuitor
pe temeiul principiului necesităţii. Astfel, Consiliul a considerat că legiuitorul a comis „o vădită eroare de apreciere” atunci când a inclus în lista infracţiunilor susceptibile de agravare în considerarea unui scop terorist „ajutorul dat pentru intrarea, circulaţia sau sejurul fără forme legale a unui
străin”. Pentru a decide astfel, instanţa constituţională a constatat că regulile care guvernează complicitatea şi referirea la favorizarea infractorului în
cazul infracţiunilor de terorism erau suficient e pentru a reprima acţiunile avute în vedere de legiuitor, aşa încât noua incriminare era inutilă. A se vedea Consiliul Constituţional francez, dec.nr.96-377din 16.07.1996, apud J.-H. Robert, Droit penal general, P.U.F., Paris, 1999, p.121.
55
Potrivit unor autori81
, sfera valorilor sociale susceptibile de protecţie penală trebuie să coincidă
cu sfera valorilor constituţionalmente relevante, cu alte cuvinte cu sfera valorilor reglementate de
Constituţie. În susţinerea acestei propuneri se arată în primul rând că, potrivit Constituţiei82
.
Soluţia propusă nu s-a impus însă în doctrina italiană -majoritatea autorilor formulând
numeroase
Principiul minimei intervenţii implică în acelaşi timp şi o alegere de către legiuitor a acelor
sancţiuni care răspund cerinţei de proporţionalitate faţă de atingerea adusă valorii sociale. Aceasta
implică în primul rând o restrângere a domeniului de incidenţă a pedepselor privative de libertate, în
favoarea sancţiunilor pecuniare sau de altă natură. Din păcate, şi acesta rămâne un deziderat în dreptul
nostru, în condiţiile în care marea majoritate a infracţiunilor sunt sancţionate cu pedeapsa închisorii.
Este interesant sub acest aspect, un studiu efectuat în Germania. In anul 1882, 22,2% dintre pedepsele
aplicate erau pedepse cu amenda şi 76,8% pedepse cu închisoarea. în 1990, 83,3% dintre pedepsele
aplicate constau în amenzi, în vreme ce doari 6,6% erau pedepse cu închisoarea83
.
La această evoluţie a contribuit în mod decisiv şi jurisprudenţa Curţii Constituţionale, care a
statuat că pedeapsa cu închisoarea nu este admisibilă decât pentru protejarea celor mai importante
valori, ridicând astfel o barieră împotriva unui abuz inflaţionist de pedepse cu închisoarea în practica
legislativă. În acelaşi timp, această jurisprudenţa a stimulat cercetările menite să ducă la identificarea şi
aplicarea unor sancţiuni alternative la pedeapsa închisorii84
. De asemenea, o atenţie sporită trebuie
acordată posibilităţii de a proteja mai eficient valoarea socială prin alte mijloace juridice decât
recurgerea la sancţiunile penale. Aşa cum s-a afirmat în doctrină, în cazul avortului, măsurile de
consiliere şi planificare familială, combinate cu măsuri de asistenţă financiară şi socială în favoarea
femeii, se pot dovedi mai utile în protejarea vieţii fătului decât o interzicere totală, sub sancţiune
penală a avortului164
. Aceasta nu înseamnă însă că ar fi recomandabilă o renunţare totală la protecţia
penală în cazul acestei valori sociale, ci menţinerea ei doar în anumite cazuri în care se dovedeşte
justificată, fie datorită particularităţilor valorii ocrotite (vârstă avansată a sarcinii) fie datorită
pericolului sau urmărilor acţiunii (avort efectuat în afara instituţiilor medicale specializate, care pune
în pericol viaţa femeii etc).
5. Principiul umanismului dreptului penal
În pofida aparenţei de imprecizie, acest principiu a fundamentat o jurisprudenţă constituţională
în numeroase state europene, mai ales în ceea ce priveşte regimul de executare a pedepselor privative
de libertate. Astfel, Tribunalul Constituţional german85
a decis că executarea pedepsei detenţiunii pe
viaţă distruge personalitatea şi deci demnitatea persoanei condamnatului, astfel că ea nu trebuie decât
în mod excepţional executată integral, recomandabilă fiind acordarea liberării condiţionate după
executarea unei perioade de detenţie.
În acelaşi context, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a decis că pedepsele corporale
contravin acestui principiu. Astfel, instanţa de control european a considerat că o pedeapsă constând în
aplicarea a trei lovituri de vergea unui infractor minor constituie o sancţiune degradantă în sensul art.3
din Convenţie86
.
Nu în ultimul rând, o atenţie deosebită trebuie acordată regimului de executare a pedepselor
privative de libertate, mai ales în ceea ce priveşte necesitatea compatibilizării regimului de detenţie cu
standardele europene în materie elaborate sub egida Consiliului Europei.
81 G. Fiandaca, E. Musco, Diritto penale. Parte generale, Musco, p.12-15; Pentru o trecere în revistă a doctrinei germane şi portugheze care
susţine acelaşi punct de vedere a se vedea G. Marinucci, E. Dolcini, Corso di diritto penale, vol.l, p.496, nota nr.37. 82 Art.13 din Constituţia Italiei, corespunzător art. 23 din Constituţia României. 83 H.Jung, Droits de l'homme et sanctions penales, în RTDHni. 18/1994, p.168. 84 H.Jung, Droits de l'homme et sanctions penales, p.172-173. 85 A se vedea K. Tiedemann, La constitutionalisation de la „matiere penale" en Allemagne, p.6. Pentru o prezentare a controverselor din
doctrina italiană asupra acestei chestiuni şi a jurisprudenţei Tribunalului constituţional italian a se vedea M. Barbero Santos, Estado constitucional de
derecho y sistema penal, în Actualidad penal, 2000, p.612. 86 C.E.D.O., hotărârea în cauza Tyrer c. Marii Britanii din 25.04.1978, § 29-31 în http://www.echr.coe.int
56
Comunităţile nu prescriu, nu impun şi nici nu implementează pedepsele
penale. Această misiune este atribuită Statelor Membre. Dreptul material este o
parte a dreptului comunitar, iar reglementarea, impunerea şi implementarea
unei pedepse se realizează prin intermediul dreptului naţional.
I. Implementarea dreptului comunitar primar prin intermediul dreptului penal
naţional (refrinţa sau adaptarea în dreptul intern)
Implementarea dreptului comunitar se referă atât la legislaţia comunitară
primară cât şi la cea secundară. In conformitate cu dreptul primar, metoda
naţională constă în faptul că Statele Membre penalizează încălcările dreptului
comunitar primar, deşi dreptul primar nu prevede asemenea penalizări.
Legislaţia prevede, de exemplu, că încălcarea unei anumite norme din Tr.
privind UE este pasibilă de o anumită pedeapsă. Această metodă poate fi
numită medotă de referinţă în dreptul naţional sau integrarea prin referinţă sau
referinţa.
Legiuitorul poate transpune o prevedere comunitară în cadrul unei prevederi
naţionale şi să o penalizeze: această adoptare în dreptul naţional, este
cunoscută şi ca încorporare sau integrare directă. Guvernul olandez a folosit
această metodă pentru a adopta în cadrul dreptului intern art. 70 a Tr. de
instituire a Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Otelului cu privire la costul
transportului. Guvernul a adoptat o lege cu privire la costul transportului
cărbunelui şi oţelului şi a decis că încălcarea acestei legi va constitui o
încălcare a cadrului normativ privind infracţiunile economice.
II. Implementarea dreptului comunitar secundar prin intermediul dreptului penal
naţional (efectul tacit şi expres)
1) Implementarea tacită
a) Ur mărirea penală pentru infracţiuni de drept comun.
De cele mai multe ori actele represive carc încalcă dreptul comunitar sunt
executate de prin acţiuni de fals sau alte infracţiuni de drept comun cum ar fi
excrocheria, care reprezintă infracţiuni reglementate de schemele dreptului
naţional. O companie care a obţinut ilegal o subvenţie comunitară prin
falsificarea documentelor, poate fi pedepsită pentru fals. Infracţ iunile existente
în dreptul naţional sunt „deschise". Autorităţile naţionale nu au nevoie de o
prevedere specială cu privire la acest tip de escrocherie comunitară. Acuzarea
ftaxa) existentă este folosită pentru combaterea escrocheriei comunitare.
Scopul ei este lărgit fară vreo modificare.
b) Escrocheria cu privire Ia TVA (taxa pe valoare adăugată).
O persoană care a comis o escrocherie cu privire la TVA comite o
infracţiune în domeniul dreptului fiscal naţional. De când Statele Membre sunt
obligate să remită un anumit procent din TVA Comunităţii Europene, orice
escrocherie care implică ZVA afectează atât Statele Membre cât şi Comunitatea
Europeană. Urmărirea penală a acestor infracţiuni este atât în interesul St2telor Membre cât şi al Comunităţilor Europene.
prevederi care corespund scopului acestei legi, un regulament de
administrare publică (decret al Consiliului de Stat) stabileşte că aceste
prevederi cât şi orice regulament comunitar care le modifică sau le aplică
trabuie să constituie punerea în aplicare prevăzută de art.L.214-1. L215-1 ect.
Un alt exemplu art fi art. 264 din Codul penal german. Acest articol
incriminează escrocheria prin folosirea subvenţiilor comunitare. Această
metodă este foarte similară cu implementarea tacită.
Cu privire la adoptarea legii comunitare printr-o lege naţională, legiuitorul
naţional nu poate să reproducă literalment prevederile comunitare în dreptul
naţional fără indicarea originei comunitare. Altmiteri, el poate ascunde originea
57
comunitară a prevederii, periclitând eficient primatul dreptului comunitar şi
posibilitatea referinţei prejudiciabile. Această metodă de reproducere a
prevederilor prin indicarea originei comunitare ale acestora nu poate fi folisită
dacă regulamentul nu se aplică direct şi trebuie să fie prevăzut în întregime în
dreptul naţional.
b) Directivele
Directivele acordă autorităţilor naţionale libertatea în aplicarea formelor şi
metodelor de implementare. în consecinţă, metoda naţională ds implementare a
dreptului comunitar secundar este cea mai bună metodă cu privire la directive.
O clauză finală care a fost introdusă din 1990 în toate directivele consiliului
impun obligaţia Statelor Membre să facă referinţă expres la directive în
normele naţionale pe care le adoptă pentru executarea directivei. Legiuitorul
naţional introduce standardele comunitare, le completează dacă este necesar, şi
determină pedepsele. Aceată interveţie prin legiuitorul naţional .este necesară
deoarece nu va fi posibil de invocat directiva în detrimentul unei persoane
fizice. O directivă nu poate prin sine însuşi impune obligaţii persoanelor fizice
şi o prevedere a directivei nu poate fi invocată in acest scop împotriva unei
persoane fizice.' O directivă nu poate prevedea răspunderea penală şi nici
mărirea acesteia. Cu toate acestea, în aplicarea dreptului naţional, chiar dacă
prevederea pusă în discuţie a fost adoptată până sau după directivă, instanţa de
judecată naţională chemată să o interpreteze trebuie să-şi execute această
obligaţie pe cât este de posibil, prin prisma conţinutului şi scopului directivei
pentru a tinge rezultatul prevăzut de directivă.87
Cu toate acestea, aceasta nu se
aplică în cazul în care are un efect de determinare sau agravare, în baza
directivei şi în lipsa legii promulgată pentru implementarea ei, răspunderea în
dreptul penala persoanei care a acţionat contrar prevederilotr directivei.88
Pedeapsa determinată de legiuitorul naţional poate avea natură penală. Dacă
materia relevantă reprezintă deja obiectul unei infracţiuni, directiva va fi
transpusă în dreptul naţional prin modifiarea legii penale existente. Acesta este
cazul Marii Britaniiunde infracţiunea de trazacţionare a iniaţilor era parte din
Companies Security Act din 1985 şi a fost intergrat în Crminal Justice Act
1993. Acest exemplu demostrează că ca efect al directivei apare penalizarea
unei infracţiuni care este mai mult sau mai puţin similară în diferite State
Membre.
Implementarea directivei ,poate fi încredinţată legiuitorului central sau
legiuitorului subordonat fară intervenţie parlamentară în dependenţă de
organizarea juridicţio.nală a Statelor Membre. Autorităţi comunitare nu pot
cere autorităţilor naţionale să folosească o anumită metodă.
Un alt exemplu referitor la o directivă a consiliului se referă la prevenirea
folosirii sistmeului financiar pentru spălarea banilor. Art.2 prevede că Statele
Membre trebuie să se asigure că spălarea banilor aşa cum este definită în
directivă este interzisă. în cnformitate cu art. 14 a Directivei din 10 iunie 1991
87 Implementarea expresă a) Regulamentele
Legiuitorul naţional este abilitat să penalizeze î ncălcările prevederilor regulamentului comunitar pin metode
specifice de referinţă. Folisind o lege specială, el interzice, de exemplu, încălcarea prevederii regulamentului
comunitar şi prescrie o pedeapsă cu amenda de maximul 5 000 EURO prin simpla referi re la această prevedere;
aceasta constituie încorporare prin referinţă specială.
Legiutorul naţional poate, de asemenea, să penalizeze încălcările prevederilor regulamentelor comunitare printr-o referinţă generală; aceasta constituie încorporare prin referinţă generală. în conformitate cu această metodă
legea naţională conţine o referinţă la regulamentele comunitare cu privire la elementele infracţiunii. De exemplu,
art.L214-l din Codul consumatorului al Franţei menţionează: în cazul în care un regulament a Comunităţii Economice Europene conţine
88 CJEC, 26 septembrie 1996, Arcaro, C-169/95 Rec CJEC p.I-4705, 4730
58
privind prevenirea folosirii sistemului financiar în scopul spălării banilor:
fiecare stat membru ia măsurile adecvate pentru a asigura aplicarea integrală a
tuturor dispoziţiilor prezentei directive şi, în mod deosebit, stabileşte sancţiunile ce vor
fi instituite în cazul constatării unor încălcări ale dispoziţiilor adoptate în aplicarea
prezentei directive.
Art. 15 prevede în continuare: statele membre pot adopta sau menţine în
domeniul reglementat de prezenta directivă dispoziţii mai stricte pentru a împiedica
spălarea banilor.
Iar art. 16 menţionează că: statele membre asigură intrarea în vigoare a actelor
cu putere de lege şi a actelor administrative necesare, în conformitate cu prezenta
directivă, înainte de l ianuarie 1993.
In preambulul Directivei Consiliul menţionează că: un demers penal nu trebuie
să fie totuşi singura strategie folosită în combaterea spălării banilor, dat fiind faptul că
sistemul financiar poate juca un rol foarte eficient; Acest lucru corespunde în
toatalitate cu caracterul directivei.
2. Metoda mixtă
Această metodă impune Statelor Membre obligaţia de a penaliza încălcările
dreptului comunitar într-un anumit fel. Ea se deoseneşte de metoda naţională
prin faptul că autorităţile comunitare specifică, mai mult sau mai puţin explicit,
pedeapsa care urmează a fi impusă.
I. Implementarea dreptului comunitar primar prin dreptu.' pena! naţional, la
nivel naţional şi la nivel comunitar.
Există câteva exemple privind folosirea acestei metode în dreptui comunitar
primar. Art. 194 din Tr. privind instituirea Comunităţii Europene a Energiei
Atomice menţionează că: fiecare stat membru priveşte orice încălcare a acestei
obligaţii ca pe un atentat împotriva secretelor sale protejate, ceea ce, atât în privinţa
fondului, cât şi a competenţei, ţine de legislaţia sa aplicabilă în materie de atentat la
siguranţa statului sau de divulgare a secretului profesional. Acesta urmăreşte pe
oricare dintre autorii unei astfel de încălcări care ţine de jurisdicţia sa, la cererea
oricărui stat membru implicat sau a Comisiei.
Tratatul cere folosirea pedepselor penale în cazul violării secretului prin
utilizarea unei ficţii legale. Fiecare Stat Membru este obligat, de fapt, să
pornească procese penale dacă un alt Stat Membru sau Comisia o cer, fapt care
subminează principiul decenţei proceselor penale aplicabil în anumi te State
Membre. Principiul primatului dreptului comunitar înseamă că este depăşeşit
dreptul naţional.
Un alt exemplu îl găsim în art. 30 al Statutului Curţii de Justiţie, care
prevde că: fiecare stat membru tratează orice încălcare a jurământului de către
martori sau experţi în acelaşi fel ca un delict comis în faţa unei instanţe judecătoreşti
naţionale competente în materie civilă. In temeiul denunţului Curţii, statul membru
urmăreşte în justiţie pe autorii acestui delict în instanţa naţională competentă.
Acest Statut face parte din dreptul comunitar primar. Această prevedere
foloseşte aceiaşi tehnică ca în cazul art. 194 menţionat mai sus, dar este mai
clară ca aceasta. Ea descrie în termeni mult mai specifici aplicabilitatea
dreptului penal naţional şi, la fel, deviază, dacă este necesar, de la principiul
oportunităţii urmăririi penale.
Tehnica de apropiere a încălcării dreptului comunitar cu infracţiunile
prevăzute de dreptul penal naţional prin metoda ficţiei legale nu garantează o
suprimare legală în toate Statele Membre. Desigu, această metodă are
avantajele sale, din punct de vedre al Comunităţii, prin prevederea egalităţii
măsurilor care trebuie supravegheate. Cu toate acestea, chiar şi în aşa
circumstanţe, principiul decenţei proceselor penale a fost lăsat deoparte, nu
59
există o egalitate cu privire la elementele infracţiunii, cu privire la probe,
pedepse etc.
60
TEMA XXIV. ASPECTE REFERITOARE LA PEDEPSELE PENALE ÎN DREPTUL
PENAL EUROPEAN.
Amenzile impuse, menţionate în pct.a) de mai sus nu au o natură penală. Acest
fapt a fost supus diferitor critici şi discuţii. Scopul acestor amenzi este să compenseze
daunele cauzate, cel puţin o parte din amendă nu reflectă beneficiul primit în urma
unei încălcări. Natura acestor pedepse este parţial punitivă: amenda exprimă
pedepsirea pentru conduita subiectului. In consecinţă, amenzile impuse de comisie
trebuie să aibă o natură penală. Această abordare corespunde jurisprudenţei CEDO.
Rezultatul constă în faptul că impunerea unor asemenea amenzi trebuie să întruneas că
condiţiile de bază ale dreptului penal şi cele impuse de art.6 CEDO. Recunoaşterea
naturii penale a amenzilor impuse de Comisie, logic implică aplicabilitatea
pincipiului vinovăţiei din dreptul penal. Prin urmare trebuie aplicate şi principiile
legalităţii, neretroactivităţii, vinovăţiei, non bis in idem, proporţionalităţii.
Note suplimentare:
Infracţiunile împotriva intereselor financiare89
Protecţia intereselor financiare ale Comunităţilor Europene este în prezent o
preocupare constantă, corelativă interesului fiecărui stat membru sau candidat de a
reduce criminalitatea economico-financiară pe propriul teritoriu.
La începuturile construcţiei comunitare, în condiţiile războiului rece, cele două
părţi implicate în conflict şi- au ascuns slăbiciunile în faţa adversarului şi chiar a
propriilor cetăţeni, chiar dacă fenomenul corupţiei a fost şi este specific oricărei
societăţi.90
Din punct de vedere istoric, ideea de protecţie penală a intereselor financiare
ale Comunităţilor Europene a apărut ca urmare a alocărilor de fonduri proprii, prin
primul proiect de amendament al Tratatului, din 6 august 1976, care a modificat
Tratatele privind constituirea Comunităţilor Europene, creându -se astfel premisele
privind adoptarea regulilor comune privind protecţia penală a intereselor financiare.91
Această problematică s-a conturat în cea de-a doua perioadă de evoluţie
istorică a bugetelor Uniunii Europene, respectiv între anii 1971 -1987, care a
reprezentat perioada de consolidare a politicilor de cheltuieli, caracterizată pr in
dezvoltarea cantitativă şi instituţională a finanţelor comunitare, consolidarea FEOGA
şi crearea, în anul 1975, a FEDER.
Frauda comunitară este indisolubil legată de dezvoltarea construcţiei
comunitare, de creşterea complexităţii şi cuantumului RGUE, de modificarea
politicilor de cheltuieli şi a structurii fondurilor. în aceste condiţii, se susţine că
sumele fraudate ar reprezenta între 1,6% (cifra oficială ia nivelul arului 1995) şi 20%
din veniturile bugetare. Aceasta stare de fapt a generat, cum vom vedea, o
perfecţionare continuă a cadrului legislativ şi a mecanismelor instituţionale, în
vederea combaterii corupţiei şi a fraudei, cel mai important pas fiind acela al trecerii
de la "cooperarea orizontală" asigurată prin tratatele institutive şi modificatoare, la
"cooperarea verticală", o dată cu adoptarea Convenţiei PIF şi crearea OLAF.
Dificultăţile de combatere ?>. fenomenului fraudei
§ 1. Dificultăţile de ordin politic, economic şi juridic
89 Nelu Ciobanu, Buletin documentar, 3/2004, al PNA/'DNA
S. Bogdan, Câteva consideraţii privind mijloacele ji/ridice de combatere a fraudei în Uniunea Europeană, Studia Universitatis
Babeş-Bolyai, nr. 1/2001, p. 4. 91 COM (74) 418, J.O. nr. 222 din 22 septembrie 1976
61
O primă dificultate constă în faptul că dreptul de a incrimina şi a aplica
sancţiuni penale decurge din atributul de suveranitate al statelor, ori funcţionarea
actuală a structurilor comunitare pune în discuţie principiul legalităţii incriminării.92
Modul de exercitare a suveranităţii naţionale la nivel comunitar a ridicat şi ridică în
continuare probleme delicate în planul dreptului constituţional dar şi al opiniei publice din
fiecare stat suveran. Dreptul de a incrimina şi a aplica sancţiuni penale face parte dintre
atributele exclusive ale statelor, ce nu pot fi transferate Uniunii Europene, făcând
parte din cel de-al treilea pilon comunitar.
Pe de altă parte, în funcţie de contribuţia la BGUE şi de resursele alocate fiecărui stat
membru, există un interes diferenţiat în reprimarea fraudelor, în sensul că statele care au
contribuţii mari, ca Germania şi Franţa, au tot interesul de a combate fraudele, în timp ce
statele cu o contribuţie mai modestă (Grecia, spre exemplu) şi care beneficiază de fonduri
comunitare masive, tolerează sau chiar încurajează în mod tacit acest fenomen.
Datorită schimbărilor instituţionale frecvente, nu există un control permanent şi eficace
asupra organismelor comunitare, facându-se simţite disfuncţionalităţi între diversele structuri
comunitare.
Cooperarea în domeniu între statele membre este limitată de propriile performanţe la
nivel naţional (determinate de dificultăţile politice, economice sau instituţionale), dar şi de
interesul conjunctura! al statelor respective, precum şi de aptitudinea cadrului conceptual şi
metodologic, comunitar sau naţional, de a răspunde exigenţelor combaterii fraudelor
comunitare.
§ 2. Dificultăţile de ordin penai şi procesual penal.
în general, în această materie, dificultăţile existente la nivelul Uniunii Europene sunt
fie consecinţa prelungirii dificultăţilor sistemelor de drept naţionale ale statelor membre, fie
cele legate de specificul construcţiei comunitare, în special sub aspectul partajării
competenţelor şi al conţinutului legislaţiei comunitare.
Problematica referitoare la sistemele de drept naţionale are în vedere exactitatea
incriminării anumitor fapte, corelarea textelor cu realitatea vieţii sociale, adecvarea mijloacelor
de probă existente Ia specificul unor asemenea infracţiuni. De asemenea, instrumentele de
urmărire penală şi sistemul sancţionator nu corespund totdeauna exigenţelor combaterii unor
asemenea fraude.
La nivelul Uniunii Europene, acestor dificultăţi Ii se adaugă şi cele referitoare la
discontinuitatea acţiunii represive (limitată la frontierele naţionale) şi la caracterul disparat şi
neomogen al sistemelor de drept penal ale statelor membre.
în materia fraudelor comunitare, avem de-a face cu o scindare a competenţelor
deoarece în materie comercială este competentă Curtea de Justiţie (primul pilon), în timp ce în
materie penală competenţa aparţine
92 S. Bogdan, op.cit., p. 5
62
Tema XXV. DREPTUL PENAL ŞI DREPTUL COMUNITAR
Ca atare, nu există nişte relaţii foarte strinse intre dreptul penal şi Uniunea
Europeană. Or, nu există un drept penal unitar al UE asa cum se ştie in fiecare stat.
Aceasta nu împiedică ca dreptul penal naţional, ca un drept sancţionator prin
excelenţă să joace un rol important în funcţionarea UE.
Se poate distinge între efectul pozitiv şi efectul negative al dreptului comunitar
asupra dreptului penal naţional. Această distincţie se face în paralle i cu cea a unei
integrări positive şi integrări negative. Integrarea are drept scopu crearea unei pieţi
commune, ce se răsfrînge asupra tuturor teritoriilor statelor member, implicînd libera
circulaţie a mărfurilor, a persoanelor, a serviciilor şi capitalu rilor, protecţia liberei
concurenţe, armonizarea politicilor economice şi instaurarea unor politici commune
în unele sectoare ca agricultura şi transportul.
Integrarea negativă se referă la interdicţia statelor tnember ale Comunităţii europene
de a introduce noi interdicţii privind libera circulaţie etc. lntergrarea pozitivă cuprinde
obligaţia de a executa directivele de armonizare care vizează completarea pieţii
commune şi executarea politicilor commune cum ar ti politica comună agricolă care
fac obiectul unor reglementări comunitare.
Prin efectul pozitiv al dreptului comunitar asupra dreptului pena! naţional, se poate
înţelege orice măsuri în domeniul dreptului penal care sunt luate de către autorităţile
naţionale pentru a asigura executarea obligaţiilor ce reies din dreptul comunitar.
Acest effect pozitiv se distinge de efectul negative prin faptul că nu se vorbeşte de
neutralizarea tuturor piedicilor în realizarea dreptului comunitar, dar de măsuri
activeluate în acest scop.
Lipseşte în dreptul comunitar un mechanism integral de executare. Această executare
este conferită, excepţie facînd material' concurenţei, statelor membre. Dreptul
comunitar depinde de administraţiile naţionale în ce priveşte asigurarea regulilor.
Dacă se va impune reprimarea unei încălcări a vreunei reguli comunitare, aceasta se
va face prin intermediul dreptului penai naţional. în acest sens, urmînd regula după
care dacă nu există drept nu există nici sancţiune, dreptul comunitar poate fi
considerat incomplet.
Un instrument al executării este dreptul penal naţional. Aceasta implică faptul că
infracţiuni din dreptul comunitar pot face obiectul unei urmăriri penale dacă
legiuitorii naţioanl a prevăzut această posibilitate. De exemplu exportatorul de carene
care a indicat în documente o categorie anume care i-ar permite restituirea
cheltuielilor, este susceptibil de fals, infracţiune clasică pentru toate legile penale
naţionale, fără să se impună necesitatea adoptării unor legi speciale în acest sens. In
acest sens se remarcă că legiuitorul comunitar a lăsat statelor membre libertatea de
acţiune. Comunitatea nu intervine nici cu sancţiuni, nici nu le prescrie, nici nu Ie
impine, iăsîr.d executarea lor pe seama statelor. Această metodă este numită metoda
naţională.
A doua metodă constă în a impune statelor membre obligaţia de a sancţiona într -o
manieră sau alta, unele încălcări ale dreptului comunitar. Spre deosebire de prima
metodă, aceasta se bazează pe'o'armonizare alegislaţiilor statelor cu cea comunitară.
Statele membre impugn sancţiunea, care mai mult sau mai puţin, este prescrisă de
dreptul comunitar. Această metodă tinde din ce în ce să se lărgească, pentru că prima
metodă fiind bazată prea mult pe legea naţională se confruntă cu disparitate.
A treia metodă, este cea mai comunitară. Tratatele UE prevăd posibilitatea de a
impune amenzi comunitare prin intermediul Comisiei (organ executiv al Comunităţii)
în materie de concurenţă. Aceasta nu e o sancţiune de ordin penal, dar oricum e
punitivă.
63
Este vorba de o sancţiune clasică, aplicată de instanţă de judecată, dar de un
concept al unei sancţiuni aplicate direct de legiuitorul comunitar. De fapt, acestea
sunt prescrise şi impuse in plan comunitar, doar executarea lor se lasă în sarcina
statelor membre.
U niunea Europenă este reprezentată de Tratatul de la Maastricht, semnat la 7
februarie 1992 : n\ ficat la I noiembrie 1993.
Uniunea Europeană (UE) înseamnă, pe de o parte menţinerea şi extinderea acquis-
ului L -" .- taţii Europenei» şi, pe de altă parte noi forme de cooperare în domeniul
Politicii Externe şi de Secuntate Comună (PESC) şi al Justiţiei şi Afacerilor Interne
(JAI). Astfel, conform imaginii comune despre UE, prin Tratatul de la Maastricht
aceasta devine o construcţie cu trei piloni, care va fi menţinută şi dezvoltată continuu.
TRATATUL DE LA MAASTRICHT PRIMUL PILON Dimensiunea comunitară Cetăţenia europeană
Libera circulaţie a bunurilor, serviciilor, persoanelor şi capitalului
Politici comunitare
Uniunea economică şi monetară
AL DOILEA PILON
Politica Externă şi de Securitate Comună (PESC)
AL TREILEA PILON
Cooperarea în domeniul Justiţiei şi Afacerilor Internei i (JAI)
Primul pilon
Primul pilon acoperă sectoarele, regulile şi procedurile de decizie referitoare la
CEE, CECO şi Euratom.-
Tratatul de la Maastricht modifică Tratatul de la Roma al CEE şi creează
Comunitatea Europeană, subliniind astfel caracterul său extins, ce depăşeşte
marginile integrării economice. Aceste modificări sunt reprezentate de:
continuarea extinderii rolului PE, în special cu referire la aprobarea
nominalizărilor Comisiei, la introducerea noii proceduri legislative a co -deciziei
(asupra anumitor subiecte, PE îşi împarte prerogativele cu Consiliul);
continuarea extinderii gamei politicilor comune (educaţia şi formarea profesională,
reţelele transeuropene, politica industrială, dezvoltarea cooperării, protecţia
consumatorului) şi întărirea altor politici comune deja existente (politica socială,
coeziunea economică şi socială, cercetarea şi dezvoltarea tehnologică, politica de
mediu);
_crearea cetăţeniei europene: toţi cetăţenii SM pot circula şi se pot stabili în alte
SM; dreptul de a alege şi de a participa în alegerile municipale şi pentru PE în SM de
rezidenţă, indiferent de naţionalitate; protecţie diplomatică şi consulară din partea
ambasadei unui alt SM pe teritoriu! unui stat terţ şi în care SM naţional nu este
reprezentat; dreptul de a trimite petiţii PE şi de a se adresa Mediatorului European
(Ombudsmanului european);
_instituirea uniunii economice şi monetare: convergenţa politicilor economică şi
monetară a SM, ceea ce a condus la adoptarea monedei comune (Euro) şi la
înfiinţarea Băncii Centrale Europene (BCE). Al doilea pilon
Odată cu instituirea celui de-al doilea pilon, cooperarea politică dintre SM este
ridicată la statutul de politică comună, ceea ce înseamnă includerea ei într-un cadru
instituţional specific. Astfel, prin Tratatul de la Maastricht, UE are o politică comună
extinsă la toate sectoarele politicii externe şi de scontate şi se pun bazele unei
cooperări sistematice intre SM. Această cooperare este caracterizată de derularea unor
acţiuni comune, desfăşurate pe de consens : şi care limitează SM în politica lor
externă.
PESC este gestionată de aceleaşi instituţii care operează sub primul pilon, dar care
au puteri şi rroceduri de decizie diferite: astfel, deoarece acest doemniu este de
importanţă strategică pentru SM şi este dificil de renunţat la suveranitatea naţională,
64
procedura de decizie aplicată este metoda interguvernamentală (pentru adoptarea
deciziilor fiind valabilă regula consensului). Al treilea pilon
Tratatul de la Maastricht stabileşte şi o formă sistematică de cooperare între SM, în
domeniul justiţiei şi afacerilor interne - cooperare care, până la acest moment, se
desfăşură pe bază de acorduri internaţionale ocazionale ( un astfel de exemplu îl
constituie Acordul Schengen, semnat în 1995 de numai 5 SM). Procesul de decizie
este similar celui din domeniul PCSE (bazat pe regula unanimităţii). Aspectele
acoperite de această politică şi reglementate prin Tratatul de la Maastrich t sunt:
oferirea de azil politic, emigraţia, lupta împotriva fraudei şi dependenţei de droguri,
cooperarea judiciară în chestiuni civile şi penale, cooperarea vamală şi a poliţiei
pentru prevenirea terorismului, alte tipuri de dehcte internaţionale.
Următorul moment cheie în direcţia adâncirii integrării europene este constituit de
Tratatul de la Amsterdam, semnat la 2 octombrie 1997 şi ratificat la 1 mai 1999.
Prunul pilon - dimensiunea comunitară a UE a fost întărită sub următoarele aspecte:
crearea de politici comune de ocupare a forţei de muncă: SM vor considera
promovarea ocupării forţei de muncă drept o chestiune de interes comun şi îşi vor
coordona acţiunile în cadrul Consiliului -acesta din urmă elaborând anual un set
„Direcţii de ocupare a forţei de muncă''», ce vor fi urmărite de guvernele SM în
adoptarea politicilor naţionale de ocupare a forţei de muncă; mai mult, Consiliul
poate emite recomandări guvernelor naţionale prin majoritate calificată şi poate
adopta - în co-decizie cu Parlamentul - măsuri de promovare a acţiunilor inovatoare
în doemniul ocupării;
integrarea conţinutului Cartei Sociale în Tratat, odată cu semnarea acesteia de către
Marea Britanie; extinderea procedurii de co-decizie ia noi sectoare de activitate
(excluziunea socială, sănătatea publică, lupta împotriva fraudei);
extinderea listei drepturilor civice ale cetăţenilor europeni;
întărirea politicii de mediu, a politicii de sănătate şi a politicii de protecţie a
consumatorului.
Al doilea pilon: sistemul PESC a fost întărit cu privire la:
posibilitatea dezvoltării de strategii comune pentru acţiunile de politică externă ale
SM; introducerea principiului „abţinerii constructive", prin care se permite unui SM
să se abţină de la votai în Consiliu, tară a bloca o decizie unanimă; ast fel, respectivul
SM nu este obligat să aplice decizia, dar trebuie să accepte obligativitatea acesteia
pentru Uniune şi trebuie să se abţină de la orice acţiune ce poate veni în conflict cu
acţiunile UE bazate pe decizia în cauză;
p înfiinţarea unei Unităţi de Planificare şi Avertizare\4 responsabilă cu monitorizarea
evoluţiilor externe şi cu avertizarea referitoare la evenimente şi situaţii ce pot afecta
securitatea UE;
p oferirea poziţiei de „înalt Reprezentant pentru probleme de PESC" Secretarului
General al Consiliului, responsabil pentru asistarea Preşedenţiei Uniunii în probleme
referitoare la PESC şi pentru sprijin în formularea, pregătirea şi implementarea
deciziilor politice de către Consiliu; „înaltul Reprezentant" poate purta discuţii
politice cu părţi terţe, în numele Consiliului şi la cererea Preşedenţei;
p includerea „misiunilor Petersberg"i5 în Tratatul UE, cu scopul de a sublinia că la
baza priorităţilor de acţiune ale UE stă dorinţa comună de a apăra securitatea
europeană prin acţiuni de ajutor umanitar şi de restaurare a păcii.
Al treilea pilon: majoritatea sectoarelor de activitate acoperite de acest pilon
(oferirea de viză şi de
azil, emigrarea, cooperarea vamală, cooperarea judiciară civilă privind libera
circulaţie a persoanelor) au fost transferate primului pilon, transformând astfel
procedurile de decizie - de la metoda interguvernamentală la metoda comunitară
65
(comunitizare); ca rezultat, al treilea pilon nu mai este „Justiţie şi Afaceri Interne", ci
devine „Cooperarea judiciară şi poliţienească în domeniul criminalităţii".
Tratatul de la Nisa, care a fost semnat lă 26 februarie 2001 şi a intrat în vigoare la
1 februarie 2003, care a permis înfiinţarea „Eurojust" în domeniul cooperării
judiciare pe probleme de Consiliul este principalul organism decizional al Uniunii
Europene
Miniştrii din Statele Membre se reunesc in Consiliul Uniunii Europene, in funcţie
de subiectele din agenda întâlnirilor, flecare tara va II reprezentata de ministrul
responsabil de acel domeniu (afaceri externe, finanţe, politica sociala, transporturi,
agricultura, etc). Preşedinţia Consiliului este detinuta timp de sase luni de cate un stat
membru printr-un sistem de roiatie.
Consiliul este responsabil pentru luarea deciziilor si activitati de coordonare.
Consiliul Uniunii Europene adopta acte legislative, de obicei in codecizie cu
Parlamentul European. Consiliul coordoneaza in ansamblu politicile economice ale
statelor membre.
Consiliul defineşte si implementează politica externa si de securitate comuna a
Uniunii Europene, pe baza orientărilor stabilite de către Consiliul European. Consiliul
incheie acorduri Internationale in numele Comunitatii si al Uniunii, intre Uniune si
unul sau mai multe state sau organizaţii internaţionale. Consiliul coordoneaza
acţiunile statelor membre si adopta masuri in domeniul cooperării politice si judiciare
in materie penala. Consiliul si Parlamentul European reprezintă autoritatea bugetara
care adopta bugetul Comunitatii.
Instrumentele legislative emise de Consiliu pot fi regulamente, directive, decizii,
acţiuni comune sau poziţii comune, recomandari sau opinii. De asemenea, Consiliul
poate adopta concluzii, declaraţii sau rezoluţii. Cand Consiliul actiorîeaza in calitate
de legislator, de regula Comisia Europeana face propunerile. Aces tea sunt analizate in
Consiliu, care le poate modifica inainte de adoptarea textului final.
Curtea de justiţie a Comunităţilor Europene, numită pe scurt şi Curtea F,uropeană
de Justiţie f "(CEJ) îşi are sediul la Luxemburg şi este organul juridic al
Comunităţilor Europene. în sistemul politic al UE CEJ are rolul puterii juridice;
denumirea corectă a CEJ ar fi trebuit să fie însă Curţile de Justiţie ale Comunităţilor
Europene, fiindcă între timp au apărut trei instanţe diferite.
Curtea Europeană de Justiţie nu trebuie confundată cu Curtea Europeană de Justiţie
pentru Drepturile Omului cu sediul la Strassburg, care este o instituţie a Consiliului
Europei.
Rolul şi competenţele CEJ
Sarcinile CEJ sunt prevăzute în art. 220-245 Tratatul UE precum şi în propriul său
statut. Acestea constau în asigurarea interpretării uniforme a legislaţiei europene. în
198$, pentru a uşura activitatea CEJ a fost înfiinţată Curtea Europeană de Justiţie de
Primă Instanţă (CEJ-PI) şi apoi în 2004 o altă instanţă, pentru probleme care privesc
funcţionarii publici: Tribunalul funcţionarilor publici ai Uniunii Europene. De atunci
CEJ nu mai este competentă decât pentru soluţionarea căilor de atac înaintate de
persoanele fizice şi juridice împotriva deciziilor luate de Curtea Europeană de Justiţie
de . Prîmă Instanţă. Mai nou însă, cu puţine excepţii, CEJ răspunde şi de dosarele de
chemare în judecată în primă instanţă înaintate de statele membre ale UE împotriva
Comisiei Europene.
Acte procesuale
în acţiunile formulate de Comisia Europeană (de ex. pentru încălcarea tratatului
UE) sau de alte organe comunitare şi în acţiunile formulate de statele membre
împotriva altor organe decât Comisia Europeană, precum şi pentru luarea deciziilor în
acţiunile prejudiciale) rămâne competentă tot Curtea Europeană de Justiţie.
66
■ P
rocedura în cazul încălcării tratatului UE (art. 226 Tratatul UE): Comisia
Europeană are dreptul - după încheierea unei proceduri preliminare - să
acţioneze în judecată în faţa CEJ statele membre ale UE. Curtea de justiţie
verifică întâi dacă acel stat a încălcat sau nu obligaţiile ce-i revin prin Tratatul
UE. Pentru aceasta la CEJ trebuie înaintată o cerere de chemare în judecată, care
se publică parţial în Monitorul Oficial al UE şi se remite pârâtului. După cum e
cazul, se poate trece apoi la administrarea probelor şi Ia judecata în fond. In
finalul acesteia procurorul general formulează cererile finale, în care sugerează
sentinţa ce va fi pronunţată, fără însă ca CEJ să fie obligată să ţină cont de
aceste sugestii. Conf. disp. art. 227 din Tratatul UE există şi posibilitatea ca un
stat membru să acţioneze în judecată în faţa CEJ un alt stat membru (după
procedura preliminară în care intervine şi Comisia Europeană conf. art. 227 alin.
2-4 din Tratatul UE).
■ P
rocedura prejudicială (art. 234 din Tratatul UE): Instanţele naţionale pot (resp.
trebuie, atunci când este vorba de ultima instanţă cum ar fi Curtea Supremă de
Justiţie, Curtea Constituţională, etc.) cere CEJ lămuriri cu privire la
interpretarea dreptului comunitar. în plus, aceste ;r,stanţe pot solicita CEJ să
verifice dacă un anumit act legislativ european este valabil. Acest lucru trebuie
să asigure în primul rând aplicarea unitară a dreptului comunitar de către
instanţele naţionale, care se ocupă de aplicarea pe plan naţional a legiior
europene. Pentru a putea solicita opinia CEJ judecata în fond derulată ia intanţa
naţională trebuie să depindă (în mod decisiv pentru soluţionarea cauzei) de
interpretarea, resp. valabilitatea legilor comunitare. Instanţa va suspenda
judecata în fond până la primirea răspunsului de la CEJ. Cererea solicitată va fi
întâi tradusă în toate limbile oficiale şi apoi publicată în Monitorul Oficial al
UE. Acest lucru oferă părţilor, statelor membre şi organelor UE posibilitatea de
a lua poziţie în problema respectivă. După care are loc o dezbatere în fond, cu
pledoaria ţinută de procurorul general şi apoi se procedează Ia pronunţarea
sentinţei. Instanţa solicitantă este obligată să respecte sentinţa pronunţată de
CEJ.
O particularitate a CEJ este procurorul general. Adesta, după ce părţile au fost
audiate la judecata în fond, are rolul de a întocmi o pfopurrere -prfvind sentinţa ce
urmează a fi pronunţată. Procurorul general nu reprezintă însă interesele unei anumite
părţi, cererile sale trebuind să aibă un caracter independent şi neutru. CEJ nu este
obligată să accepte propunerile făcute de procurorul general, dar de obicei instanţa
respectă în proporţie de % cele solicitate de acesta.
67
Tema XXVI. PROCEDURA LA CURTEA EUROPEANĂ PENTRU DREPTURILE
OMULUI
Curtea pronunţă sentinţe în cazurile care îi sunt înaintate spre soluţionare. Cele cinci
tipuri de cazuri întâlnite frecvent sunt:
I. acţiuni pentru pronunţarea unei hotărâri preliminare;
2. a
cţiuni intentate pentru neîndeplinirea obligaţiilor:
3. a
cţiuni în anulare;
4. a
cţiuni în constatarea abţinerii de a acţiona:
5. a
cţiuni în despăgubiri. Acţiunile sunt detaliate în continuare.
1. P
rocedura de pronunţare a unei hotărâri preliminare
Instanţele naţionale din fiecare stat membru UE sunt responsabile pentru aplicarea
corespunzătoare a legislaţiei comunitare în statul respectiv. Dar există riscul ca instanţele
din diferite ţâri să interpreteze legislaţia comunitară în moduri diferite.
„Procedura de pronunţare a unei hotărâri preliminare" are rolul de a preîntâmpina acest
lucru. Dacă o instanţă naţională are îndoieli cu privire la interpretarea sau valabilitatea
unei legi comunitare,
aceasta poate şi. în anumite cazuri, este obligată, să solicite opinia Curţii de Justiţie.
Această opinie este furnizată sub forma unei „proceduri de pronunţare a unei hotărâri
preliminare".
2. A
cţiuni intentate pentru neîndeplinirea obligaţiilor
Comisia poate demara acest proces în cazul în care consideră că un stat membru nu îşi
îndepbneşte obligaţiile prevăzute de legislaţia comunitară. Acest proces po ate fi demarat şi
de un alt stat membru UE.
în ambele cazuri, Curtea investighează acuzaţiile şi se pionunţă. Dacă se constată
veridicitatea acuzaţiilor aduse statului membru respectiv, acesta are obligaţia de a remedia
situaţia de îndată. în cazul în care constată că statul membru nu a respectat sentinţa
pronunţată, Curtea poate impune plata unei amenzi.
3. A
cţiuni în anulare
Dacă un stat membru, Consiliul, Comisia sau (în anumite condiţii) Parlamentul
consideră că o anumită lege comunitară este ilegală, aces ta poate solicita Curţii anularea
legii în cauză.
Aceste „acţiuni în anulare" pot fi folosite şi de persoanele fizice care doresc să solicite
Curţii anularea unei anumite legi deoarece le afectează în mod direct şi negativ.
în cazul în care constată că legea respectivă a fost adoptată incorect sau nu are un temei
corect în dispoziţiile tratatelor, Curtea poate declara legea nulă şi neavenită.
4. A
cţiuni în constatarea abţinerii de a acţiona
Tratatul prevede că Parlamentul European, Consiliu! şi Comisia au obligaţia de a adopta
anumite decizii în anumite situaţii. în caz contrar, statele membre, celelalte instituţii UE şi
(în anumite situaţii) pesoanele fizice sau societăţile comerciale pot înainta o plângere prin
care solicită Curţii consemnarea în mod oficial a abţinerii de a acţiona.
5. A
cţiuni în despăgubiri
68
Orice persoană sau societate comercială care a suferit daune în urma unei acţiuni sau a
unei lipse de acţiune din partea Comunităţii ori a funcţionarilor acesteia poate intenta o
acţiune pentru plata unor despăgubiri în faţa Tribunalului de Primă Instanţă.
Cazurile sunt prezentate la registratură şi pentru fiecare caz este numit un anumit
judecător şi un avocat general.
Procedura care urmează are loc în două etape: în scris şi apoi sub formă verbală.
în prima etapă, toate părţile implicate prezintă declaraţii scrise şi judecătorul numit
pentru cazul respectiv întocmeşte un raport unde rezumă aceste declaraţii şi temeiul legal
al cazului.
Urmează etapa a doua - audierea publică. în funcţie de importanţa şi comp lexitatea
cazului, audierea poate avea loc în faţa unui complet alcătuit din trei, cinci sau 13
judecători sau înaintea Curţii reunite. La audiere, avocaţii părţilor îşi prezintă cazul în faţa
judecătorilor şi a avocatului general, care le pot adresa întrebări. Avocatul general îşi
susţine punctul de vedere, după care judecătorii deliberează şi pronunţă sentinţa. Aceasta
nu urmează neapărat punctul de vedere al avocatului general.
Sentinţele Curţii se adoptă cu majoritate şi se pronunţă în cadrul unei audie ri publice.
Punctele de vedere divergente nu se comunică. Deciziile sunt publicate în ziua pronunţării
lor.
Procedura Tribunalului de Primă Instanţă este similară, cu excepţia susţinerii punctului
de vedere al avocatului general.
69
VII. REFERINŢE BIBLIOGRAFICE
I. ACTELE NORMATIVE
1. Constituţia Republicii Moldova, 29 iulie 1994.
2. Codul de procedură penală al Republicii Moldova, din 14 martie 2003.
3. Legea cu privire la Procuratură, nr.118-XV din 14 martie 2003.
4. Legea Republicii Moldova cu privire la Curtea Constituţională, nr.317-XIII din 13.12.1994.
5. Codul jurisdicţiei constituţionale, nr.502-XIII din 16.06.1995.
6. Legea Republicii Moldova privind organizarea judecătorească, nr.514-XIII din 06.07.1995.
7. Legea Republicii Moldova cu privire la statutul judecătorului, nr.544-XIII din 20.07.1995.
8. Legea Republicii Moldova cu privire la Curtea Supremă de Justiţie, nr.789-XIII din 26.03.1996.
9. Legea Republicii Moldova cu privire la sistemul instanţelor judecătoreşti militare, nr.836-XIII
din 17.05.1996.
10. Legea Republicii Moldova cu privire la reorganizarea sistemului instanţelor judecătoreşti,
nr.853-XIII din 29.051996.
11. Legea Republicii Moldova cu privire la Consiliul Superior al Magistraturii, nr.947-XIII din
19.07.1996.
12. Legea Republicii Moldova cu privire la colegiul disciplinar şi la răspunderea disciplinară a
judecătorilor, nr.950-XIII din 19.07.1996.
13. Legea Republicii Moldova cu privire la colegiul de calificare şi atestarea judecătorilor, nr.949-
XIII din 19.07.1996.
14. Legea Republicii Moldova cu privire la instanţele judecătoreşti economice, nr.970-XIII din
24.07.1996.
15. Legea R.S.S.M. despre aprobarea Regulamentului avocaturii R.S.S.M., nr.526-X din
21.11.1980.
16. Legea Republicii Moldova cu privire la avocatură, nr.395-XIV din 13.05.1999.
17. Legea Republicii Moldova cu privire la avocatură, nr.1260-XV din 19.07.2002.
18. Legea Republicii Moldova cu privire la poliţie, nr.416 din 18.12.1990.
19. Legea Republicii Moldova cu privire la activitatea operativă şi de investigaţii, nr. 727-XIV din
16.12.1999.
20. Legea Republicii Moldova cu privire la arestarea preventivă, nr.1226-XIII din 27.06.1997.
21. Legea Republicii Moldova cu privire la retribuirea mijloacelor cheltuite pentru lecuirea
persoanei pătimaşe de la acţiuni criminale, nr. 79-XIII din 28.04.1994.
22. Legea Republicii Moldova cu privire la securitatea de stat a părţii vătămate, martorilor şi altor
persoane, care au colaborat în procesul penal, nr.1458-XIII din 28.01.1998.
23. Legea Republicii Moldova cu privire la retribuirea daunei cauzate de acţiunile ilicite ale
organelor de cercetare penală, anchetare preliminară, procuraturii şi instanţelor de judecată,
nr.1545-XIII din 25.02.1998.
II. LEGISLAŢIA INTERNAŢIONALĂ
1. Declaraţia universală a drepturilor omului (10.12.1948).
2. Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (4.11.1950).
3. Regulile standardelor minimale de tratare a deţinuţilor (1955).
4. Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice (1966).
5. Convenţia împotriva torturilor şi a altor forme de comportament şi pedepse antiumane,
crude sau care înjosesc demnitatea omului (1984).
6. Principiile generale, privitor la independenţa organelor judecătoreşti (1985).
7. Declaraţia principiilor generale ale justiţiei pentru victimele infracţiunilor şi abuzurilor
de putere (1985).
8. Regulile standardelor minimale al ONU privitor la efectuarea justiţiei în privinţa
infractorilor minori (1985).
9. Convenţia despre drepturile copilului (1989).
10. Cumulul de principii pentru apărarea tuturor persoanelor reţinute sau arestate în orice
70
formă ar fi fost aceasta efectuată (1988).
11. Convenţia europeană despre colaborarea reciprocă privind asistenţa juridică internaţională
în materie penală şi protocolul ei (1959).
12. Convenţia europeană despre valabilitatea internaţională a sentinţelor pe cauzele penale
(1970).
13. Convenţia ţărilor CSI privind asistenţa juridică şi raporturile de drept în procesele civile,
familiale şi penale ( 22.01.1993 ).
14. Tratatul între Republica Moldova şi Federaţia Rusă cu privire la asistenţa juridică şi
raporturile juridice în materie civilă, familială şi penală (25.02.1993).
15. Tratatul între Republica Moldova şi Ucraina cu privire la asistenţa juridică şi relaţiile
juridice în materie civilă şi penală (13.12.1993).
III. PRACTICA JUDICIARĂ
1. Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie, nr.4 Cu privire la unele chestiuni ce vizează
participarea procurorului la judecarea cauzelor penale din 30.01.1996, cu modificările aduse
prin hotărîrea Plenului din 20.12.1999 // Culegere de hotărîri ale Plenului Curţii Supreme de
Justiţie (1974-1999). – Chişinău, 2000. – p.285-286.
2. Hotărîrea Plenului Curţii Supreme de Justiţie, nr.38 din 12.11.1997 Cu privire la practica
judiciară de aplicare a unor prevederi ale Codului de procedură penală // Culegere de hotărîri
ale Plenului Curţii Supreme de Justiţie (1974-1999). – Chişinău, 2000. – p.287-288.
3. Hotărîrea Plenului Curţii Supreme de Justiţie, nr.30 din 09.11.1998 Cu privire la practica
aplicării legilor pentru asigurarea dreptului la apărare în procedura penală a bănuitului,
învinuitului şi inculpatului // Culegere de hotărîri ale Plenului Curţii Supreme de Justiţie
(1974-1999). – Chişinău, 2000. – p.289-294.
4. Hotărîrea Plenului Curţii Supreme de Justiţie, nr.3 din 30.01.1996 Cu privire la practica
aplicării de către instanţele judecătoreşti a unor prevederi ale Constituţiei Republicii Moldova
// Culegere de hotărîri ale Plenurilor Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova (1994-
04.1997). – Chişinău, 1997. – p.48-54.
IV. HOTĂRÎRI ALE CURŢII CONSTITUŢIONALE A REPUBLICII MOLDOVA
5. Hotărîrea Curţii Constituţionale, Decizie despre sistarea procesului pentru controlul
constituţionalităţii unor prevederi ale art. 452 din Codul de Procedură penală al RM, nr.1, din
2.03-2004, Monitorul Oficial, nr. 42-44, 12.03.2004.
6. Hotărîrea Curţii Constituţionale privind controlul constituţionalităţii unor dispoziţii ale art.
416 şi 444 din codul de procedură civilă al Republicii Moldova, nr.2, din 19.02.2004,
Monitorul Oficial, nr. 39-41, 05.03.2004.
V. MANUALE ŞI MONOGRAFII ÎN LIMBA ROMÂNĂ
1. Rene David, Camille Jauffret-Spinosi, Основные правовые системы современности,
Москва, Международные отношения, 1997, р. 20.
2. Leontin-Jean Constantinesco, Tratat de drept comparat, Ştiinţa dreptului comparat, V.
III, Bucureşti, Ed. AII Beck, 2001, p. 361.
3. Малиновский А., Уголовное право зарубежных государств, Москва, Новый юрист,
1998, р.7.
4. Т.В. Кашанина, «Происхождение государство и права современные трактовки и
новые подходы», Из. “Юристъ” Москва 1996, с. 220.
5. Traian Pop , Curs de criminologie, Cluj 1928, p. 267 şi urm.
6. Emmanuel Kant, Scrieri moral-politice, Ed. „Ştiinţifică”, Bucureşti 1991, p. 181-182.
7. Н.С. Таганцев, «Русское уголовное право (общая часть)», Т.2, Москва 1994, с. 47.
8. С.М.Ишаков «Криминология зарубежных стран», Москва, Изд. «Норма-Инфра»,
Москва 1997, с. 27.
71
9. Marc Ancel, autor al lucrârii; “La defense sociale nouvelle" (un mouvement de politique
criminelle humaniste), apârută la Paris, în 1954.
10. ilippo Gramatica, întemeietorul „Centrulul de studii de apărare socială” de la Geneva
din 1945, autor al lucrării: „Principi de defenso sociale”, apărută la Padova în 1961.
11. Victor Ursa, Criminologie, Ed. Universităţii creştine “Dimitrie Cantemir”, Fac. Drept,
Cluj-Napoca 1994, p. 82.
12. Ferrando Mamovani. Diritto penale, pane generate, scconda cdizione. Padova, CEDAM,
1988, p. 197-198.
13. N.T.Buzea, Infracţiunea penală şi culpabilitatea, Tipografia „Sabin Solomon", Alba
lulia, 1944, p. 4.
14. C.Bulai, Manual de drept penal, Ed. AII, Bucureşti, 1997, p.2.
15. L. Morillas Cueva, Curso de derecho penal espahol. Parte general, Ed. Marcial Ponce,
Madrid, 1996, p.47-48;
16. M.Cobo del Rosal, T.S.Vives Anton, Derecho penal. Parte general, Ed.Tirant Io Blanch,
Valencia, 1999, p.33.
17. F. Antolisei, Manuale di diritto penale. Parte generale, Giuffre Editore, Milano, 2000,
p.3.
18. L. Morillas Cueva, Curso de derecho penal espanol. Parte general, p.50;
19. G. Fiandaca, E. Musco, Diritto penale. Parte generale, Zanichelli Editore, Bologna, 2001,
p.3;
20. F. Antolisei, Manuale di diritto penale. Parte generale, p.13; C.Fiore, Diritto penale. Parte
generale, p.3.
21. F. Desportes, F.Gunehec, Le nouveau droit penal, p.21;
22. J. Pardel, Droit penal general, Ed. Cujas, Paris, 1996, p.94.
23. F. Tulkens, M. van de Kerchove, Introduction au droit penal, Ed. Story Scientia, Diegem,
1999 p. 131 -135.
24. R. Gassin, Le droit penal: droit public ou droit prive? în Problemes actuels de science
criminelle, vol.V, P.U.Aix-Marseille, p.1991, p.62-63.
25. F. Mufioz Conde, M.Garcia Arân, Derecho penal. Parte general, p.81.
26. G. Quintero Olivares, Manual de derecho penal. Parte general, p.108;
27. F. Ramacci, Corso di diritto penale, p.21; F. Mufioz Conde, M.Garcia Arân, Derecho
penal. Parte general, p.81.
28. C.Fiore, Diritto penale. Parte generale, p.7; G. Fiandaca, E. Musco, Diritto penale. Parte
generale, p.29-30.
29. . Jakobs, Derecho penal. Parte general, (traducere din Ib. germană), Ed. Marcial Ponce,
Madrid, 1997, p.60-61.
30. C.Fiore, Diritto penale. Parte generale, p.7;
31. G. Quintero Olivares, Manual de derecho penal. Parte general, p.108.
32. J.Pradel, G. Corstens, Droit penal europeen, p.406.
33. Vorschläge Zur Harmonisiemng des Wirtschaftsrecht in der Europäischen Union. Allgemeiner
und Besonderer Teii. Eurodelikte. citat de F. Curi, op. cit., p. 36.
34. S. Feller, Principiile dreptului penal al R.P.R.. în: „Justiţia nouă", 1960, nr. 6, p. 982-
1004.
35. Robert Legros, La regie de droit penal, în volumul: La regie de droit (sub redacţia lui
Ch. Perelman), Bruxelles, Bruylant, 1971, p. 243.
36. V. Dongoroz şi colab., Explicaţii teoretice ale Codului penal, voi. i, Bucureşti, Editura
Academiei Române, 1969, p. 7;
37. V. Dongoroz, Sinteza asupra noului Cod penal ai României, în „Studii şi cercetări
juridice", 14, 1969, nr. 1, p. 10;
38. I. Oancea, Tratat de drept penal, Bucureşti, Editura ALL, 1995, p. 16.
39. C. Bulai, Drept penal român, voi. I. Bucureşti. Editura Şansa. 1992. p. 40.
72
40. Măria Zolyneak, Drept penal, partea generală, voi. I, ediţia a Ii-a, Iaşi, Editura
Chemarea, 1994, p. 27-29.
41. V. Dobrinoiu şi colab., Drept penal, partea generală, Bucureşti, Editura Didactică şi
Pedagogică. 1992, p. 13-15.
42. Augustin Ungureanu, Drept penal roman, Bucureşti, Editura Lumina Lex, 1995, p. 14-
18.
43. Matei Basarab, Drept penal, partea generală, voi. I, Cluj, Editura Forum, 1992, p. 6-10.
44. E. Bacigalupo, Principios de derecho penal. Parte general, p.75.
45. E. Bacigalupo, Principios de derecho penal. Parte general, p.75-77; G. Fiandaca, E.
Musco, Diritto penale. Parte generale, p.66-69;
46. G. Marinucci, E. Dolcini, Corsodi diritto penale, vol.l, Giuffre Editore, Milano, 2001,
p.121.
47. F. Tulkens, M. van de Kerchove, Introduction au droit penal, Ed. Story Scientia, Diegem,
1999 p. 131 -135. R. Gassin, Le droit penal: droit public ou droit prive? în Problemes
actuels de science criminelle, vol.V, P.U.Aix-Marseille, p.1991, p.62-63.
48. J. Cerezo Mir, Curso de derecho penal espanol, voi.III, p.121-122.
49. A. Calderon, J.A. Choclân, Derecho penal. Parte general,p.85.
50. S. Mir Puig, Derecho penal. Parte general, p.95-97; A. Calderon, J.A. Choclân, Derecho
penal. Parte general, p.79;
51. S. Frossard, Quelques reflexions relatives au principe de la personnalite des peinesîn
R.S.C., 1998, p.706.
52. A se vedea R.-M. Leroy-Claudel, Le droit criminel et Ies personnes morales de droit
prive, teză, Nancy, 1987, p.36.
53. S. Frossard, Quelques reflexions relatives au principe de la personnalite des peines,
p.707.
54. F. Streteanu, R. Chiriţă, Răspunderea penală a persoanei juridice, Ed. „Rosetti”
Bucureşti, 2002, p.59-64.
55. A. Dugue, Les exceptions au principe de personnalite des peines, teză, Paris, 1954, p.139;
56. J.A. Roux, La responsabilite penale des personnes morales, în Revue Internationale de
Droit penal, 1929, p.240;
57. L. Regis Prado, La cuestion de la responsabilidad penal de la persona juridica en derecho
brasileno, în Revista de derecho penaly de criminologia, 2000, p.280.
58. Chr. C. Hennau, J. Verhaegen, Droit penal general, G. Schamps, J. Verhaegen,
Indispensable responsabilite de l'entreprise, inacceptable culpabilite collective - A propos
de l'avant projet de loi belge relative â la responsabilite penale des personnes morales,
Journal des Tribunaux, 1998, p.565.
59. M. Ettinger, Responsabilite penale des personnes morales, în Revue Internationale de
Droit penal, 1929,p.278-279;
60. J.A. Roux, La responsabilite penale des personnes morales, p.241.
61. A. Huss, Sanctions penales et personnes morales, în Revue de droit penal et de
criminologie, 1975-1976, p.674;
62. A. Dugue, Les exceptions au principe de personnalite des peines, p. 145.
63. L. Francois, La responsabilite penale des personnes morales?, în Colectiv, Corpus juris
au regard du droit belge, Ed. Bruylant, Bruxelles, 2000 p.87.
64. G. Richier, De la responsabilite penale des personnes morales, teză, Lyon, 1943, p. 125.
65. H.J. Hirsch, La criminalisation du comportement collectif -Allemagne, în H. De Doelder,
K.Tiedemann, La criminalisation du comportement collectif, Kluwer Law International,
The Hague, 1996, p.43;
66. M. Barbero Santos, Responsabilidad penal de las personas jurfdicas? în La responsabilitâ
penale delle persone giuridiche in diritto comunitario, Actele conferinţei de la Messina
(30.04-05.05.1979), Ed. Giuffre, Milano, 1981, p.480.
67. G. Richier, De la responsabilite penale des personnes morales, p.131;
73
68. K.E. Mohamed El Sayed, Le probleme de la responsabilite penale des personnes morales,
p. 529;
69. F. Deruyck, Pour quand la responsabilite penale des personnes morales en droit penal
belge? în Journal des tribunaux, 1997, p.701.
70. F. Sudre, Droit internaţional et europeen des droites de l'homme, Ed. PUF., Paris, 2001,
p.158-162.
71. A se vedea R. Saleilles, L'individualisation de la peine, Paris, 1927, p. 201.
72. M.Cobo del Rosal, T.S.Vives Anton, Derecho penal. Parte general, p.88.
73. M. Verdussen, Contours et enjeux du droit constitutionnel penal, p. 158-159.
74. G. Dellis, Droit penal et droit administratif, p.72-73.
75. J.-H. Robert, Droit penal general, P.U.F., Paris, 1999, p.121.
76. H.Jung, Droits de l'homme et sanctions penales, în RTDHni. 18/1994, p.168.
77. K. Tiedemann, La constitutionalisation de la „matiere penale" en Allemagne, p.6.
78. M. Barbero Santos, Estado constitucional de derecho y sistema penal, în Actualidad
penal, 2000, p.612.
79. Крылова Н.Е., Серебренникова А.В., Уголовное право зарубежных стран, Москва,
Зерцало, 1998, р. 59.
80. Н.Ф. Кузнецовой, Ф.М. Решетникова, «Уголовный кодекс Испании», Из.
«Зерцало», Москва 1998, p. 1-3;
81. Н.Ф. Кузнецовой, Ф.М. Решетникова, «Основные черты уголовного кодекса
Испании», в Журналe «ВЕСТНК Московского Университета», Сер. 11, «Право»,
Москва 1998, № 2, с. 65-74.
82. Popa, D. Marcel, Matei, C. Horia., Mica enciclopedie de istorie universală, Ed. „IRI”,
Bucureşti 1993, p. 146.
83. Н.Е. Крылова, «УК Франции 1992. Основные черты нового Уголовного кодекса
Франции», Изд. «Спартак», Москва 1996;
84. Tanovicianu L, Dongoroz V., Tratat de drept şi procedură penală, vol. I, ediţia a Ii-a,
Bucureşti 1912, p.183.
85. Emil Cernea, Emil Molcuţ, Istoria statului şi dreptului romănesc,” Casa de editură şi
presă “Şansa” S.R.L. Bucureşti, 1993, Editura “ Universul”, (2), p. 158.
86. Ovicinikov-Pelin, V., În speranţa unei drepte legiuiri în Moldova, 1989, nr.11, p. 24.
87. Р.Черри, «Развитие карательной власти в древних общинах, перевод с англискогo и
примичании П.И. Люблинского, Саннкт-Петербургб 1907, c. 40;
88. В. Сергеевич, «Уроки и иследования истории старорусского права», 3-е учебное
издательство Санкт Петерсбург, 1903, с. 398;
89. И. Исаев, «История государства и права росии», Изд. «Юристъ», Москва 2000, с.
150.
90. Уголовное законодательство зарубежных стран / Под ред. Козочкина И. Д.,
Мозсоуа, 2001,р.58-59.38
91. И.Д. Казачкина, «Уголовный закон международных стран», Изд. «Зерцало»,
Москва 2001, с. 237-238.
92. Р. Михеев, Е. Койдзуми, Е. Плешкова, «Уголовный кодекс Японии», в ред. Закона
от 12 мая 1995 г., в Сб. «Тезисов и докладов сообщений региональной научно
практической конференции», 25-26 марта, «Современные проблемы
правоприменения», Хабаровск 1998.
93. Н. Свитунова, «История государства и права зарубежных стран», Изд. «Инфра-
Норма», Москва 1999, с. 127-128.
94. L. Morillas Cueva, Curso de derecho penal espanol. Parte general, p.89; J. Cerezo Mir,
Curso de derecho penal espanol, vol.l, p.158;1
95. B. Dejemeppe, Un et coutumes en matiere penale: Ies principes fondamentaux â la
derive? în R.D.P.C. ,1988, p.17.
96. J.-H. Ftobert, Droit penal general, p.118; C.Fiore, Diritto penale. Parte generale, p.65.
74
97. Tappan P. Crime, Justice and Correction, London, 1960, p.10.
98. А.С. Никифоров, «США. Закон о контроле над насльстиеной преступностью», в
Журналe «Государство и право» № 3, Москва 1996, c. 124-133.
99. Gibbs, Jack P. Crime, Punushementandpeterrence, New York, Oxford, 1975, p. 81.
100. Andrei Guştiuc, Liliana Chirtoacă, Veronica Roşca, Istoria universală a statului şi
dreptului (perioada medievală) , Vol.-2, Ed. “Elena”, Chişinău 2001. (2), p. 227.
101. M.Cobo del Rosal, T.S.Vives Anton, Derecho penal. Parte general, p.159; (i
Mitrache, C.Mitrache, Drept penal român. Partea generală, p. 39.
102. Я. М. Брайнин. Уголовный закон и его применение. М., 1967, р. 40;
103. D. Baltag. Teoria generală a dreptului. Cimişlia, 1996, p. 135-136.
104. В. Г. Смирнов. Функции советского уголовного права. Л., 1965, р. 35.
105. С. С. Алексеев. Социальная ценность права в советском обществе. М., 1971, р.
105.
106. Н. Д. Дурманов. Советский уголовный закон. МГУ, 1967, р. 118;
107. Б. А. Куринов. Научные основы квалификации преступлений. МГУ, р. 54.
108. F. Tulkens, M. van de Kerchove, Introduction au droit penal, p.224-225;
109. C. Hennau, J. Verhaegen, Droit penal general, p.82-83.
110. A se vedea M. Killias, Precis de droit penal general, Staempfli Editions, Berne, 1998,
p.260-261.
111. G. Jakobs, Derecho penal. Parte general, p.142.
112. E. Bacigalupo, Principios de derecho penal. Parte general, p. 119;
113. M.Cobodel Rosal, T.S.Vives Anton, Derecho penal. Parte general, p.218.
114. C. Requejo Conde, Hechos delictivos cometidos en el extranjero por ciudadanos
extranjeros: el principio de justicia supletoria, în Actualidad penal, 2001, p.894; G.
Jakobs, Derecho penal. Parte general, p.141; M. Killias, Precis de droit penal general,
p.261.
115. A se vedea M. Killias, Precis de droit penal general, p.261.
116. G. Levasseur, Le domaine d'application dans le temps des lois relatives â l'execution
des sanctions repressives, în Droit penal contemporain. Melanges en l'honneur d'Andre
Vitu, Ed. Cujas, Paris, 1989, p.362-363.
117. C. Hennau, J. Verhaegen, Droit penal general, p.89;
118. M.J.Leclercq, L'application dans le temps de la loi modifiant le delai de prescription
de l'action publique, în R.D.P.C, 1981, p.963;
119. N.T.Buzea, Infracţiunea penală şi culpabilitatea, p. 699-700; M.Basarab, Drept penal,
partea generală, voi I, p. 92
120. V. Dongoroz, Tratat de drept penal, Bucureşti, 1939, (1), p. 94.
121. Francesco Antolisei, Manuale di diritto penale, parte generale, Milano, 1994, p. 163.
122. A. Pagliaro, Principi di diritto penale. Parte generale, p. 217.
123. G. Antoniu, Examen critic al unor dispozitii din Codul penal. Partea generală, în
George Antoniu, Emilia Dobrescu, Tiberiu Dianu, Gheorghe Stroe, Tudor Avrigeanu,
Reforma legislaţiei penale, Ed. Academiei, 2003, p. 95.
124. Nicolae T. Buzea, Infracţiunea şi culpabilitatea. Doctrină, legilaţie, jurisprudenţă,
Tipografia “Sabin-Solomon”, Alba Iulia 1944, p. 10.
125. A. Decocq, Droit penal general, Ed. „Armând Colin”, Paris 1971, p. 61.
126. R.Guillien, J.Vincent (sous la direction), Lexique de termes juridique, Ed. „Dalloz”,
Paris 1971. 83.
127. Gaston Stefani, George Levasseur, Bernard Bouloc, Droit penal general, troisiéme
edition „Dalloz”, Paris,, p. 118.
128. В.Н. Кудрявцев, А.В. Наумов «Российское уголовное право, oбщая часть», Изд-
во. «Спартак», Москва 1997, с. 153;
129. Н. Ф. Кузнецов, И. М. Теашков, «Kypc уголонoгo npaвa. O6чaя чаcть» T. 1,
Mocквa, Изд-во, 3epцалo, Москва 1999, с. 336;
75
130. Б.В.Здравомыслов Уголовное право Российской Федерации (общая часть),
Изд. Юрист, Москва 1999, с. 178;
131. И.И.Козаченко, З.А.Незнамова, Уголовное право (общая часть), Изд. «Норма-
Инфра», Москва, 1999, с. 186);
132. Н.И. Ветров. «Уголовное право» (Особенная Часть), Изд-во, «Новый Юрист»,
Москва 1998. с. 89.
133. A. Borodac;V. Bujor; S. Brânză; T. Carpov; C. Florea;V. Florea;V. Lungu, Drept
penal parte generală, Ed. “Ştiinţa” Chişinău 1994, p. 112; I. Macari, Drept penal, parte
generală, Chişinău, 1999, p. 141.
134. Barbăneagră Alexei, Berliba Viorel, Bârgău Mihai, Borodac Alexandru, Bujor
Valeriu, Carpov Trofim, Gheorghiţă Mihai, Gurschi Constantin, Laşcu Mihai, O.
Popovici Tudor, Ţaulean Vitalie, Ulianovschi Gheorghe, Ulianovschi Xenofon; CODUL
PENAL AL REPUBLICII MOLDOVA cu modificările de până la 8 august 2003 cu Legea
nr. 211-XV din 29.05.2003 (MO nr. 116-120 din 13.06.2003); Legea nr. 305-XV din
11.07.2003 (MO nr. 153-154 din 22.07.2003); Legea nr. 353-XV din 31.07.2003 (MO nr.
170-172 din 08.08.2003), Comentariul, Editura „ARC”, Chişinău 2003, 835 pagini, p. 71.
135. Ph. Kenel, La responsabilitâ penale des personnes morales en droit anglais, p.103-
120; T. L'Homme, La responsabilitâ pânale despersonnes morales en droit anglais, în
Rrevue de Droit penal et criminologie nr. 1/1995, p. 46-47.
136. Florin Streteanu, Radu Chiriţă, Răspunderea penală a persoanei juridice, Ed.
„ROSETI”, Bucureşti 2002, p. 32-39.
137. Н.Ф. Кузнецова, И.М.Тяшкова, «Курс уголовного права (общая часть)», Т.1,
Москва 1999, с. 539.
138. Куда ДЗЮНЬИТИ, Общая часть японского уголовного права, Киото, 1977, р.60.
139. F. Mantovani, Diritto penale. Parte generale, p.222;
140. C.Fiore, Diritto penale. Parte generale, p.190.
141. C. Rădulescu-Motru, Responsabilitatea penală, în „Revista de drept şi de ştiinţe
penale” nr. 1-2, 1940, p. 88.
142. V. Dobrinoiu, Drept penal parte generală, Ed. „Academică şi Pedagogică”,
Bucureşti 1992, (1), p. 115.
143. I. Moraru, V. Predescu, Criterii de stabilire a responsabilităţii în expertiza psihiatrică
judiciară, Bucureşti 1962, p. 103.
144. A. Borodac ş.a., Drept penal (parte generală), Ed. “Chişinău” 1994, p. 59.
145. Enrico. Ferrii, în Principii di Diritto criminale, pag. 418, citat din Nicolae T. Buzea,
op.cit., p. 355.
146. I. Tanoviceanu, Tratat de drept şi procedură penală, Ed., II-a, revăzută, doctrina de
Vintilă Dongoroz “Curier Judiciar”, Bucureşti, 1924. Vol. 1, p. 585.
147. J. Lekschas, Die Schuld als sbujectiv Seite der Verbercheirschen Hanlung, Berlin,
1955 (Culpa ca latură subiectivă a infracţiunii-în traducere dactilografiată la Institutul
de cercetări juridice din Bucureşti) operă citată de Ion Mircea, Vinovăţia în dreptul penal
român, Ed. “Lumina Lex”, 1998, p. 35; p. 93;
148. Б.С.Утевский, «Вина в советсом уголовном праве», Изд. «Госюздат», Москва,
1950, c. 40 (B.S. Utevski, Vinovăţia în dreptul penal sovetic, Ed.” Gosiurizdat”,
Moscova 1950, p. 40 şi urm).
149. M. Basarab, Drept penal parte generală, Vol. 1, Ed. II-a “Lumina Lex ”, 1996, p.
176. V. Papadopol, op. cit., p. 902.
150. C. Stegâroiu, Drept penal, partea generală, vol. II, Cluj, 1956-1957, p. 97-98;
151. B. Braunştein, Unele probleme ale vinovăţiei penale în dreptul penal al R.S.R.,
A.U.I., 1965, p. 173;
152. V. Papadopol, Cu privire la latura subiectivă a unora din infracţiunile contra
persoanei şi la consecinţele erorii asupra dezvoltării legăturii cauzale, în L.P., nr. 8/1956,
p. 902.
76
153. Claude Berreville, Quelques reflexions sur l'element moral de l'infraction,în R.S.C.,
nr.2/1973, p. 868.
154. Marc Puech, Droit penal general, Ed. „Litec”, 1988, p. 183.
155. George P. Fletcher, Igor Dolea, Dragoş Blănaru, Concepte de bază ale justiţiei
penale (Douăsprezece distincţii fundamentale în cadrul justiţiei penale), Ed. “ARC”,
2001, p. 139.
156. Мальков В.П. Субъективное основания уголовной ответственности// pag.91- 99.
157. Narcis Giurgiu Infracţiunea, Vol-1, Ed. “GAMA”, Iaşi, 1994, p.117.
158. A. Borodac, V. Bujor, S. Brânză, ş.a., Drept penal, parte generală, Chişinău 1994, p.
120.
159. Н.И. Загородников, «Советское уголовное право», Москва 1979, p.16 ;
160. Giurgiu N. Drept penal, p.118-119; A. Borodac, V. Bujor; S. Brânză; T. Carpov; C.
Florea; V. Florea; V. Lungu, Drept penal parte generală, Ed. “Ştiinţa”, Chişinău 1994, p.
12.
161. Gheorghiţă Mateuţ Recidiva în teoria şi practica dreptului penal, Ed. „Lumina Lex”,
Bucureşti 1997, (2), p. 177.
162. Marc Puech, Droit penal general, Ed. „Litec” 1988, p. 198.
163. Richard Singer în New York Law Journal, 18 februarie 1986, p. 1.
164. I.C. Smith, B. Hogan, Crminal Law, London 2002, p. 69-70;
165. Richard. J. Bonnie. ş. a., Criminal Law, New-York 1997, p. 139-140.
166. Y. Mayaud, Un bel avenir pour la faute caracrtériseé, Rev. sc.crim., nr. 2. 2001, p.
381-583.
167. P. Bordessoule De Bellefeuille. M. Hass, La mise en diuiger d'autrui, Rev. penit. et
de droit pénal, 1996, p. 289-295.
168. J. Robert, Droit penal general, Paris 1999, p. 318.
169. Valerian Cioclei, Mobilul în conduita criminală, Ed., “ALL BECK”, Bucureşti 1999,
p. 200.
170. Marc Puech, Droit penal general, Ed. „Litec”, 1988, p. 183.
171. Ferrando Mantovani, Diritto penale, parte generale, secondo edizione „CEDAM”,
Padova, 1988, p. 304-305.
172. Tullio Padovani, Diretto penale. Giuffre, editore Milano, 1990, p. 243-244, Giuseppe
Bettioi, Diritto penale, parte generale, „Ottava edizione”, CEDAM, Padova, 1973, p.
416-419.
173. Jerome Hall, General Principles of Criminal Law - second edition Babbs - Merill,
Indianapolis, New York, 1960, p. 111-115, 128.
174. Miller Swanson, Guiltiness a psychic independent aspect, 1938, 1956, p. 349;
175. Marc Ancel La defense sociale nouvelle (un mouvement de politique criminelle
humaniste), Paris 1954, p. 213; Marc Ancèl, Le défense sociale - un movement de
Politiquè criminelle humanistè, 3 émè, Ed. Cujas, Paris, 1981, p. 40.
176. Reinhardt Maurach, Deuîsches Sîrafrecht, Allgemeiner Teii, 3, Auflage, C.F. Muller
Karlsruhe 1965, p. 456 – 457;
177. В. Н. Кудрявцев, А. В. Наумов, «Российское уголовное право, oбщая часть»,
Изд-во «Спартак», 1997, с. 153.
178. Graham Gilles, Rolul integrării sociale în pedepsirea infractorilor – o cheie a
justiţiei mileniului trei, în R.S.P. nr.1/1995, p.128,
179. Alice Yotopoulos-Marangopoulos, Pedeapsa privată de libertate în optica
drepturilor omului – referat prezentat la al 42-lea Curs Internaţional de Criminologie,
Atena, 18-22, decembrie 1989.
180. Conseil de L'Europe, Transformation Sociale et délinquance juvénile, (Rezoluţia
178/62), Strasbourg, 1979, p.128.
181. Conseil de L'Europe, Réaction sociales à la délinquance juvénile, (Recomandarea
nr.R/87/20), Strasbourg, 1989, p.35.
77
182. Caroline Ball, Cadrul legislativ pentru protecţia copilului şi a familiei, intervenţie în
cadrul cursului de asistenţă socială, organizat de University of East, Anglia, Norwich,
Bucureşti-Otopeni, 30 martie-10 aprilie 1992 (documente difuzate, în culegere, de către
UNICEF şi Ministerul Muncii şi Protecţiei Sociale).
183. Pentru informaţii mai largi, a se vedea: Traitement des délinquants en groupes et en
commjunauté, 1974, Rezoluţia 7324, p.48-71; Conférence sur la politique criminelle,
Conseil de L'Europe, Strasbourg, 1975, p.87-88;
184. Réactions sociales à la delinquance juvénile, op.cit., p.36-37.
185. Mirelle Delmas-Marty, Probleme juridice şi practice în legătură cu deosebirea
dintre dreptul penal şi dreptul administrativ – Raport general prezentat la col
186. cviul pregătitor pentru a 14-lea Congres Internaţional de drept penal (1989),
Stockholm, iunie, 1987.
187. Conseil de L'Europe, Transformation sociale et délinquance juvénile, Strasbourg,
1979, p.134-135.
188. Marc Ancel şi Philippe Chemithe, Sistemele penitenciare în Europa Occidentală,
1981, RSP. nr.34/1990, p.72-74.
189. Conseil de L'Europe, Transformation sociale et délinquance juvénile, op.cit., p.112;
Colette Somershausen, op.cit., p.80-81.
190. André Jadoul, Le processus d'intervention danois, comunicare la zilele juridice de
drept comparat privind delincvenţa juvenilă, Bruxelles, 20-22 mai 1981.
191. Hans Kerner, Les sanctions pénales classiques et leur altérnation dans les politiques
criminelles – referat la al XLIV-lea Curs Internaţional de Criminologie, 6-10 mai 1991,
San-marino, Doc. Seminar; Conseil de L'Europe, Transformation social et délinquance
juvenile, op.cit., p.135-136.
192. Gaston Ştefani, George Levasseur, Bernard Bouloc, Droit penal general, troisieme
edrtion, Dalloz, Paris, 1987, p. 336; F. Desportes et F. Le Gunèhec, Le Nouveau Droit Pénal,
Tome l, Droit penal general, Ed. „Economica”, Paris 1998, p, 488; Florin Streteanu, op.
cit.,(3), p. 194.
193. Naguib HOSNI, L' erreur de droit et son influence sur la resposabilité penale, în
„Revue de science criminelle et de droit penal comparé”, No. 4, Editions „Dalloz”, Paris,
2002. p. 712.
194. R. Garraud, Traitè theorique et pratique du droit penal francais, Ed. „Recueil Sirey”,
1913, n° 367, p. 603; Roger Merlé, André Vitu, Traite de droit criminel, Ed. „Cujas”,
1967, p. 33;
195. H. Donnedieu de Vabres, Traite de droit Criminél et de lègisiation pénale comparé,
troisiémè édition, „Siréy”, Paris 1947, p. 192-193;
196. Gaston Stefani, George Levasseur, Bernard Bouloc, Droit penal general, troisieme
edition „Dalloz”, Paris, 1987, p. 301-302.
197. Jefrey L. Lowry, Plain error rule - clarifyng plain error analzsis under rulee 52 (b) of
the federal rules of criminal procedure, The Journal Criminal Law Criminologi, Volume
84/ number 4/wntner-spring 1994, p. 915.
198. Brecht v. Abrahamson: Harmful error in habeas Corpus Law, The Journal Criminal
Law Criminologi, Volume 84/ number 4/wntner-spring 1994, p. 1109;
199. Donald J. Newman, Introduction to Criminal jusice third edition „Random house”,
New York, 1997, p. 202-204;
200. Georege P. Flether, Idor Dolea, Dragoş Blănaru, Concepte de bază ale justiţiei penale
(douăsprezece distincţii fundamentale în cadrul justiţie), Editura „ARC”, Chişinău 2001,
p. 180.
201. Jerome Hall, General Principles of Criminal Law, p. 383, ed, II, 1960 p. 182;
202. Glanville Williams, Criminal Law, The Generai Part, second edition, „Stevens and
Sons Limited”, London, 1961, p. 291-294;
78
203. Meir Dan-Cohen, Decision Rules and Conduct Rules:On Acoaustic Separation in
criminal Law, 97, în „Harvard Law Review”, n. 625, 1984;
204. Model penal Code and Commentaries, Părţile 1/1 Philadelphia, P.A. „The American
Law institute” 1985, p. 269-274.
205. N. Pancu, Observaţii asupra aplicării maximei,“Nemo censetur ignorare legem”, în
Revista “Curierul judiciar” (în continuare C.J.) nr. 14/1914, p. 105 şi urm.
206. S. Bogdan, Câtevai consideraţiuni asupra erorii de drept, în Revista „Studia Babeş-
Boliay Universitas” Serie Iurisprudentia, Nr. 2002, p. 26.
207. George Antoniu, Erorrea de drept penal, în „Revista de drept penal”, „Serie Nouă”,
An. 1, nr. 1, Bucureşti 1994, (IV), p. 13-23;
208. I. Mircea, Vinovăţia în dreptul penal român. Ed., „Lumina Lex” Bucureşti 1998, p.
10; 292-293;
209. Iulian Poienaru, Proiectul noului cod penal, în Revista „Dreptul”, Nr. 8, 2003, p.
117-118.
210. В.Ф. Кириченко, «Значение ошибки по совецкому уголовному праву», Москва,
1952, стр. 35-37;
211. Л.Шуберт, «Об общественной опастности преступнного деяния», Москва,
1960, стр.172-174;
212. Р. К. Нунез Аргентинское уголовное право в «Современном международном
уголовном праве», том 1. Москва, 1957, стр. 50.
213. В. А. Якушин, «Проблемы субъективного вменения в уголовном праве», Изд-
во, «3epцалo», Москва 1998, с. 243-244;
214. В.А. Якушин, В В Назаров, «Ошибка в уголовном праве и ее влияние на
пределы субъективного вменения» Ульановск , 1997, с. 73.
215. V. Dongoroz, Drept penal, Bucuresti, 1939, p. 420;
216. C. Mitrache, Drept penal român. Partea generală, Ed. A III-a revăzută şi adăugită,
Casa de editură şi presă „Şansa”, Bucureşti 1997, p. 139;
217. C. Bulai, Manual de drept penal (partea generală), Ed. “ALL”, Bucureşti 1997, p.
266.
218. J. Cerezo Mir, Curso de derecho penal espanol, vol.ll, p.263 şi urm;
219. A. Calderon, J.A. Choclân, Derecho penal. Parte general, p.211 -212;
220. M.Cobo del Rosal, T.S.Vives Anton, Derecho penal. Parte general, p.517-518.
Autori citaţi de F. Streteanu, op. cit., p. 429.
221. M.-L Rassat, penal general general, p.414-415; J.-H. Robert, Droit penal general,
p.268.
222. Stefani G., Cour de droit penal general et de criminologie, Paris, 1960.
223. Ruch G., Dictionary of criminal justice, Boston, 1977, p. 290-291.
224. Mitrache C, Dreptul român. Partea generală. Bucureşti, Casa de editură Presă
„Şansa" S.R.L.,1996, p. 209.
225. Hall. J., General Principles of Criminal Law, 2- ded. Indianaohis,1960, p. 310.
226. Уголовное право зарубежных государств, Москва, 1975, Вып. 4.
227. Модельный Уголовный Кодекс США, Москва, 1969.
228. Никифоров Б.С, Решетников Ф.М., Современное американское уголовное
право, Москва, 1990, р.71.
229. Кузнецова Н., Уголовное право ФРГ, Москва, МГУ, 1980, р. 347-348.
230. Козочкин И.Д., Проблема смертной казни в США, Москва, Вестник I. Серия:
Юридические науки, 1997, пг. 1.
231. МИХЛИН А.С, Ноянова О.Е., Яковлева Л.В., Отбывание наказания в тюрьмах
Англии и Уэльса // Государство и право, 1996, пг. 4, р.133-141.
232. D. Diaconu. Curtea penală internaţională. Istorie şi realitate. Editura ALL BECK,
Bucureşti, 1999, p. 1
79
233. M.M. Pivniceru, Răspunderea penală în dreptul internaţional. Editura Poliron,
Bucureşti, 1999 p.30
234. V. Creţu, Drept Internaţional penal. Editura Societăţii “Tempus”, Bucueşti, 1996,
p.297.
235. I. Macari, Drept penal al Republicii Moldova: partea generală (Material didactic),
Chişinău, 1999, p. 211.
236. N. C. Gorea, S. I. Comaviţchii, Influenţa circumstanţelor atenuante şi agravante
asupra pedepsei, Ed. „Cartea Moldovenească”, Chişinău, 1984, p. 331.
237. V. Paradopol (II), în legătură cu prescripţia răspunderii pentru faptele prevăzute de
legea penală care nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni, R.R.D.
nr.12/1979, p. 34-48.
238. A. Ruffu, T. Măceşianu, Imprescriptibilitatea pedepsei complementare a confiscării,
R.R.D. nr. 8/1970 p.94 şi urm.; Decr. Nr.221/1960, potrivit căruia se execută confiscarea
averii.
239. Giorgio del Vechio “Lecţii de filozofie juridică” Edit. “Nova”, din De Legib IX pag.
21.
240. М. В. Баглой, «Конституционное право Россииской Федераций», изд, Норма.
241. Курс уголовного права, общая часть том 2, изд. «Зерцало» 1999, Н. Ф.
Кузнецовой, стр. 278.
242. Ion Duculescu, Drept constituţional comparat, Lumina “LEX”, Buucreşti 1996, p.
205.
243. Joharines Wessels, Strafrecht, Allgemeiner Teii, Heidelberg, Verlag, C.F. Miiller,
1995, p. 2.
244. Volker Krey, Strafrecht, Besonderer Teii, 9. Auflage, Stuttgart, Berlin, Koln,
Duncker und Humblot, 1994, p.
VII. EDIŢII PERIODICE
1. Martîncic E. Dictatul legii sau dictatul procuraturii? // Juristul Moldovei, 1999, nr.24, 1 iulie.
2. Pungă T., Separarea funcţiilor procesuale--ficţiune sau realitate // Revista de drept penal, anul
IX, iulie –septembrie, Bucureşti, 2002, nr. 3.
3. Puşcaş V. Diminuarea sau întărirea rolului procuraturii? // Legea şi viaţa, 1998, nr.1.
4. Vizdoga I. Pregătirea procurorului pentru participarea la judecarea în fond a cauzei penale //
Legea şi viaţa, 1997, nr.7.
5. Абдрахманов Р.С., Эффективность принципа состязательности, // Российский судья,
Moscova, 2003, №6, .
6. Балакшин В.Н., Истина в уголовном процессе, // Российская юстиция, Moscova , 1998,
№2.
7. Белый Н., Состязательное судопроизводство: проблемы становления // Revista Naţională
de Drept, 2001, nr.6.
8. Болтошев Е., К вопросу о состязательности в досудебных стадиях уголовного
судопроизводства Росии // Российский судья, 2001, nr. 10.
9. Григорьева Н. Принципы уголовного судопроизводства и доказательства // Российская
юстиция, 1965, №8.
10. Зеленин С., Обвинение и суд в состязательном процессе // Российский судья, 2002, nr.
1.
11. Зеленин С., Потерпевший в состязательном процессе // Российская юстиция, 2001, nr. 3.
12. Ивановский А., Принцип состязательности в уголовном процессе: первые итоги
применения // Судовый вестник, 2001, nr.3.
13. Карпухин А.Д., Уголовное преследование и защита на предварительном следствии, //
Российский следователь, Мoscova, 2003, nr.2.
14. Kарпухин А.Д., Деятельность адвоката по защите прав подозреваемого на
предварительном следствии, // Российский следователь, Moscova, 2003, nr.3.
80
15. Кузнецова О., Роль суда в состязательном процессе и проблемы практической
реализации разрешения дела // Российский судья, 2004, nr. 8.
16. Ожиндовский Д., Состязательность сторон в уголовном процессе // Revista Naţională de
Drept, 2001, nr. 4.
17. Погодин С., Обеспечение порядка в судебном разбирательстве в условиях
состязательного уголовного процесса // Уголовное право, 2004, nr. 3.
18. Погодин С., Обеспечение порядка в судебном заседании в условиях состязательного
уголовного процесса // Российская юстиция, 2004, nr. 6.
19. Погодин С., Проблемы правовой регламентации состязательности уголовного процесса
// Российский судья, 2004, nr. 11.
20. Погодин С., Тугушев Р., Действует ли принцип состязательности на досудебных
стадиях? // Законность, 2005, nr.3.
21. Селина Е., Состязательность в применении специальных познаний по уголовным делам
// Российская юстиция, 2003, nr. 3.
22. Сопин В., Статья 217 УПК и состязательность в уголовном процессе // Законность,
2004, nr. 6.
23. Трунов И. Л., Расширение состязательности уголовного процесса на стадии
предварительного расследования в свете судебной реформы // Российский судья, 2002,
nr. 3.
24. Тушев А., Роль прокурора в реализации принципа состязательности в уголовном
процессе // Российский судья, 2003, nr. 4.
25. Тумашев С., Состязательность в досудебном производстве: декларация о намерениях
или реальность? // Закон и право, 2003, nr. 9.
26. У93ренева О., Принцип состязательности сторон и оглашение в судебном заседании
показаний лиц, данных при производстве предварительного расследования или ранее
данных в судебном заседании // Российский судья, 2003, nr. 3.
27. Шейфер С. А., О понятии и цели доказывания в уголовном процессе, // Государство и
право, Moscova,1996., №9.
VIII. CEDO
1. C.E.D.O., hotărârea Observer şi Guardian c. Marii Britanii, din 26.11.1991, § 59, în
http://www.echr.coe.int
2. C.E.D.O., hotărârile Kokkinakis c. Greciei din 25.05.1993 § 52; Tolstoy Miloslavski c. Marii
Britanii, din 13.07.1995, § 37, în http://www.echr.coe.int
3. C.E.D.O., hotărârea Cantorii c. Franţa, cit. supra, § 31.
4. C.E.D.O., Kokkinakis c. Grecia din 25.05.1993, §52; Cantonic. Franţa din 29.11.1996, § 31 în
http://www.echr.coe.int
5. C.E.D.O., hotărârile Dalban c. România, din 28.09.1999§48; Karakoc şi alţii c. Turciei din
15.10.2002, §44-45 în http://www.echr.coe.int
6. C.E.D.O., hotărârile Beldjoudi c. Franţei din 26.03.1992, § 75-80; Mehemi c. Franţei din
26.09.1997, § 35-37 în http://www.echr.coe.int
7. C.E.D.O., hotărârile Kokkinakis c. Greciei din 25.05.1993, § 47-49; Manoussakis c. Greciei
din 26.09.1996, § 40-47 în http://www.echr.coe.int
8. C.E.D.O., hotărârea Goodwin c. Marea Britanie din 27.03.1996, § 43-45 în http:/
/www.echr.coe.int
9. Corn.E.D.H., dec. din.12.03.1990 în cauza Quintasc. Franţei, apud J.F. Renucci, Droit
europeen des droits de l'homme, L.G.D.J., Paris, 2001, p.158.
10. C.E.D.O., hotărârea Colombani şi alţii c. Franţei din 25.06.2002, § 45-48 în http;/
/www.echr.coeint în motivarea
11. C.E.D.O., hotărârea în cauza Tyrer c. Marii Britanii din 25.04.1978, § 29-31 în
http://www.echr.coe.int