Download - Revista Consilier European Nr 5 Decembrie
Consilier EuropeanRevistă de informare şi analiză privind domeniul afacerilor europene
Anul IV
Numărul 5 [11] /decembrie 2008
http://ec.europa.eu/energy/climate_actions/index_en.htm
Provocă r i l a n ive l comun itar – Compet i t iv i ta te vs . cr i ză economică
Departam
GUVERNUL ROMÂNIEI
entul pentru Afaceri Europene
Redactori şefi: Cătălina CONSTANTIN (consilier pentru afaceri europene - DAE)
Andreea Florina RADU (consilier pentru afaceri europene - MIRA)
Autori articole: Luminiţa ANDONIU, Diana BOTESCU, Irina BUGA, Cătălina CONSTANTIN,
Codruţ CONSTANTINESCU, Gheorghe CRIŞAN, Lia-Ioana CRIŞAN, Irina DINCĂ, Cătălina
GANE, Anca IONAȘ, Teodora Adriana MENDA, Andrada MINEA, Cristian NIŢĂ,
Radu Ştefan PĂTRU Raluca PETROVAI, Andreea Florina RADU, Alaa RADWAN
Publicaţie a Departamentului pentru Afaceri Europene
Bvd. Aviatorilor nr. 50 A, Sector 1
Bucureşti, România
Tel. (021) 308.53.00
E-mail: [email protected]
http://www.dae.gov.ro
© Departamentul pentru Afaceri Europene, 2008
Reproducerea integrală sau parţială a acestui material este permisă numai cu menţionarea sursei.
ISSN 1841–1118
Opiniile exprimate în articole aparţin autorilor acestora şi nu reflectă, în mod necesar, poziţia oficială a
Departamentului pentru Afaceri Europene.
EDITORIAL
COMPETITIVITATE ÎN CONTEXTUL MONDIAL ACTUAL
Competitivitatea agriculturii româneşti de la teorie la practică (Luminiţa ANDONIU)
Competitivitatea României în sectorul energetic, în contextul strategiei
europene pentru energie (Irina DINCĂ)
Implementarea sistemului de management al calităţii – premisă a competitivităţii
sectorului gazeifer din România (Cătălina GANE)
Posibilităţi de implementare şi dezvoltare a turismului rural în România, în vederea
asigurării caracterului competitiv în cadrul economiei de ramură (Teodora Adriana MENDA)
Dosar – criza economică şi financiară –implicaţii în spaţiul comunitar
şi internaţional
Criza economică globală – consideraţii (Andreea Florina RADU)
Criza economică în Uniunea Europeană – efecte şi posibile soluţii (Cătălina CONSTANTIN)
Consecinţele crizei financiare internaţionale asupra Uniunii Europene (Raluca PETROVAI)
FINANŢARE EUROPEANĂ PENTRU CREŞTERE ŞI DEZVOLTARE
Informaţia care face toţi banii… (Lia Ioana CRIŞAN/ Gheorghe CRIŞAN)
Dezvoltarea policentrică: teorii şi concepte (Anca IONAŞ)
3
34
4
21
ACTUALITATEA EUROPEANĂ
Priorităţile Preşedinţiei cehe a Uniunii Europene (Diana BOTESCU)
Acordul Uniunii Europene cu ţările mediteraneene. Studiu de caz – Egipt (Alaa H. RADWAN)
Conceptul de securitate energetică în spaţiul euroatlantic (Cristian NIŢĂ)
Economia socială de piaţă în Germania - un model funcţional? (Diana BOTESCU)
Dosar de drept comunitar
Izvoarele juridice formale şi informale privind comitetele comitologice şi comitologia
(Andrada MINEA)
„Euroforia” federală – rolul subsidiarităţii, competenţelor şi al identităţii în UniuneaEuropeană (Irina BUGA)
Noi perspective în aplicarea efectivă a legislaţiei comunitare în urma Strategiei pentru o
reglementare mai bună la nivelul administraţiei publice centrale 2008-2013
(Radu Ştefan PĂTRU)
Europa înseamnă Europeana (Codruţ CONSTANTINESCU)
REVISTA PRESEI
(Iuliana DUMITRU)
70
43
58
Iată-ne ajunşi la finele primului an (al
noii serii) al Consilierului European. Anul 2008 se
apropie de final, iar la momentul bilanţului ne
putem întreba ce a adus acesta nou în peisajul şi
contextul naţional, european şi mondial.
Pentru România, creştere economică –
deşi mai mică decât cea a anului 2007 – dar şi o
creştere a consumului, o creştere a veniturilor
populaţiei (cel puţin în valoare nominală) dar şi o
creştere a gradului de îndatorare.
Pentru UE, anul 2008 a adus noi
provocări, una dintre cele mai stringente fiind
cea a necesităţii de a găsi un răspuns rapid crizei
economice-financiare cu care se confruntă toate
economiile lumii.
Care au fost cauzele acestei crize? A
reprezentat criza creditelor acordate în exces
din Statele Unite ale Americii cauza crizei din
statele europene sau doar factorul declanşator al
acesteia?
Răspunsul la aceste întrebări nu poate fi
oferit în absenţa unei analize profunde atât a
crizei americane, a mecanismelor de propagare a
acesteia dar şi a mix-ului de politici
implementate până la acel moment în statele
europene şi în ţara noastră.
Odată ce găsim însă răspunsul asupra
cauzelor şi contextului crizei economice, în
pragul noului an, ne putem întreba mai departe
ce ne va aduce nou, în special la nivelul Uniunii
Europene şi în particular României.
Cel puţin din punct de vedere economic,
prognozele ne arată că putem fi optimişti, dar cu
o doză importantă de realism. În traducere, aşa
cum era de aşteptat criza mondială va afecta
aceste regiuni, în mod clar şi indubitabil. Pe cale
de consecinţă, prognozele de primăvară – în
particular a Comisiei Europene – au fost ajustate
pentru a reflecta cât mai fidel aceste influenţe.
Cu toate acestea, va exista creştere
economică. Cel puţin teoretic, există potenţial.
Însă pentru a se realiza concret, este nevoie de
multă mobilizare – atât la nivel comunitar cât şi
la nivelul fiecărui stat membru, pentru a găsi
acele pârghii care pot asigura un răspuns prompt
şi corect în scopul combaterii efectelor negative
ale perioadei traversate.
În acest context, numărul 5 al
Consilierului European aduce în prim plan o temă
de maximă importanţă pentru România şi pentru
Uniunea Europeană, şi anume aceea a
competitivităţii. Competitivitate versus criză
economică. Scopul este tocmai acela de a arăta
faptul că succesul unei economi rezidă în
capacitatea sa de a fi mai performantă decât
restul, de a fi competitivă în raport cu restul
actorilor de pe pieţe. Obiectivul asigurării
competitivităţii nu trebuie lăsat deoparte nici în
momente de criză economică. De fapt, mai ales
atunci. Pentru că aceste momente permit o
reaşezare a mix-ului de politici pe o traiectorie
clar definită – aceea de a combate efectele
negative ale unei crize – cu rezultate pe termen
scurt. În acelaşi timp, însă, această reaşezare
trebuie să ţintească şi obiective pe termen lung,
traduse în termeni de competitivitate. Avem
acum o problemă cu investiţiile în economie,
după cum prognozează Comisia Europeană?
Răspunsul constă în a găsi metodele de a stimula
aceste investiţii. În acest context, este foarte
important ce tipuri de investiţii vor fi stimulate.
Să le alegem pe acelea care vor produce efecte
pe termen lung, în termeni de competitivitate,
având la bază concepte precum eficienţă şi
securitate energetică, produse verzi, valoare
adăugată.
Veţi găsi astfel, în rândurile revistei
noastre, informaţii concrete şi interesante
despre competitivatea a două dintre cele mai
vizate sectoare ale economiei româneşti, cu
nevoi masive de investiţii, şi anume sectorul
energetic şi cel agricol.
Aşa cum v-am obişnuit deja, rubricile
permanente – Finanţare pentru creştere şi
dezvoltare şi Actualitatea europeană – vă oferă o
paletă variată de informaţii cu privire la aspecte
precum priorităţile preşedinţiei cehe a
Consiliului Uniunii Europene, securitatea
energetică, comitologie precum. Revista presei
vă prezintă, de asemenea, cele mai importante
ştiri apărute în perioada octombrie-noiembrie
2008.
Sperăm ca şi în acastă ediţie a
Consilierului European să găsiţi informaţii utile şi
interesante privind afacerile europene şi nu
uitaţi că opiniile voastre sunt binevenite oricând.
Până la următoarea întâlnire, va dorim
Sărbători Fericite şi un an mai bun!
Cătălina CONSTANTIN
Redactor şef
4
Competitivitatea agriculturii româneştide la teorie la practică
Când am fost solicitată să scriu un articol
despre competitivitatea sectorului agricol românesc
m-am gândit în primul rând ce ar presupune acest
lucru. Imediat mi-au venit în minte date statistice,
rapoarte, cifre etc. Apoi am căutat pe internet şi o
definiţie mai completă a termenului de
competitivitate şi am găsit următoarea explicaţie:
competitivitatea este un concept comparativ despre
abilitatea şi performanţa unei firme, sector sau a
unei ţări de a vinde şi de a asigura cererea de bunuri
şi/sau servicii pe o anumită piaţă.
Sursa: http://www.capital.ro/usr/imagini/18-912-3424772261.jpg
Căutând pe site-ul Ministerului Agriculturii şi
Dezvoltării Rurale www.madr.ro am descoperit o
prezentare generală a agriculturii şi dezvoltării rurale
din România unde am găsit şi câteva elemente legate
de competitivitatea sectorului agricol ce vor fi
prezentate mai jos.
Pentru a avea o imagine completă asupra
subiectului am analizat şi un studiu efectuat de
Banca Mondială privind competitivitatea
sectorului agricol românesc intitulat „Romania
Competitiveness Project” de Arthur D Little
publicat în 2008.
1. SCURTĂ PREZENTARE A SECTORULUI AGRICOLROMÂNESC
Modelul european de agricultură, cel spre
care tindem / ne îndreptăm şi noi, se bazează pe un
sector competitiv, orientat spre piaţă, îndeplinind,
totodată, şi alte funcţii publice, cum ar fi
protejarea mediului înconjurător, oferirea unor
aşezări rezidenţiale mai convenabile pentru
populaţia din spaţiul rural, precum şi integrarea
agriculturii cu mediul înconjurător şi cu silvicultura.
Politica Agricolă Comună îşi deplasează accentul de
la subvenţiile directe acordate agriculturii (pilonul I
al PAC) spre dezvoltarea integrată a economiei
rurale şi spre protejarea mediului înconjurător
(pilonul II al PAC).
Economia rurală românească, dominată de
agricultură în mare parte, este încă slab integrată în
economia de piaţă. În contextul actual al economiei
de piaţă, de modul înţelegerii şi aplicării tehnicilor de
marketing depind bunăstarea cetăţenilor din zona
rurală şi urbană, precum şi bunăstarea
producătorilor agricoli.
Producătorul român trebuie să acţioneze în
concordanţă cu realitatea economică existentă pe
plan mondial şi naţional, să aplice metode tehnice
şi economice care să îi ofere stabilitate şi eficienţă
economică sigură. Producătorul este nevoit să
producă în conformitate cu ceea ce se cere pe piaţa
internă şi internaţională, să reacţioneze cu
promptitudine la nevoile consumatorului.
Pe plan naţional, agricultura reprezintă
una dintre cele mai importante ramuri ale
economiei româneşti. Contribuţia agriculturii,
silviculturii, pisciculturii în formarea Produsului
Intern Brut reprezintă cca. 9,7 %, în timp ce
contribuţia acestora în PIB-ul celorlalte ţări
membre ale UE se situează la aproximativ 1,7%.
Ponderea agriculturii, silviculturii, vânătorii, a
pescuitului şi pisciculturii în PIB
Scăderea ponderii agriculturii în PIB
s-a datorat intrării pe făgaşul normal a
economiei de piaţă, precum şi dezvoltării
celorlalte ramuri ale economiei naţionale, în
special a serviciilor, care ating o pondere de
aprox. 50% din PIB, a industriei şi a
construcţiilor care au reprezentat circa 24%,
respectiv 7,4 % din PIB, în anul 2006.
Produsul intern brut 2001 2002 2003 2004 2005 2006 2007*
TOTAL 116.768,7 151.475,0 197.564,8 246.468,8 288.047,8 344.535,5 266.590,6
Agricultură, vânătoareşi silvicultură
15.612,9 17.301,2 22.835,2 31.030,1 24.277,9 26.898,2 17.806,8
% din PIB 13,4 11,4 11,6 12,6 8,4 7,8 6,68
Pescuit şi piscicultură 5,0 6,4 14,0 13,8 13,8 15,8
Sursa: Anuarul statistic al României 2007* date provizorii 01.01 – 30.09.2007
Tabel 1: Ponderea agriculturii, silviculturii, vânătorii, a pescuitului şi pisciculturii în PIB
5
1.2. POPULAŢIA OCUPATĂ ÎN AGRICULTURĂ
Ponderea populaţiei ocupate în agricultură în
România este mult mai mare decât media din
statele UE-25. De peste 15 ani rata de ocupare a
populaţiei rurale înregistrează o scădere, având la
bază două cauze:
Retragerea multor persoane vârstnice din
agricultură;
Absenţa investiţiilor rurale - servicii şi mica
industrie - care să absoarbă forţa de muncă
mai tânără eliberată de agricultură.
Deşi forţa de muncă în agricultura României
este în continuare una dintre cele mai numeroase
din Europa, dinamica ponderii populaţiei ocupate
în agricultură arată o tendinţă de scădere
treptată a acesteia, de la 40,9% în anul 2001 la
31,9 % în anul 2005, tendinţa care se menţine în
continuare.
La sfârşitul anului 2006, dintr-un total al
populaţiei ocupate de 9,313 milioane persoane, în
agricultură, vânătoare şi silvicultură activau 2,84
milioane persoane, ceea ce reprezintă circa 30,5
% din totalul populaţiei ocupate.
Ponderea de 30,5% din populaţia activă este
reprezentată în special de lucrători pe cont
propriu în cele peste 4 milioane de exploataţii
individuale, la care se adaugă lucrători
specializaţi în agricultură, ingineri şi tehnicieni,
din cele peste 13 mii ferme agricole comerciale.
Primul segment fiind îndreptat către autoconsum,
MADR, prin politica sa şi prin elaborarea de acte
normative în concordanţă cu legislaţia
comunitară, încurajează constituirea de noi
societăţi cu caracter comercial, înfiinţarea
grupurilor de producători şi a investiţiilor în
tehnologie agricolă, astfel încât să fie promovată
creşterea productivităţii muncii şi să se realizeze
diminuarea forţei de muncă ocupate în
agricultură pe baza eficienţei. Dirijarea prin
reconversie profesională şi diversificarea
economiei în spaţiul rural este soluţia adoptată.
2. ANALIZA COMPETITIVITĂŢII SECTORULUI
Pentru a evalua competitivitatea
sectorului agricol vom lua în calcul următorii
indicatori:
Suprafaţa medie şi specificul exploataţiilor
agricole;
Nivelul mecanizării;
Productivitatea terenurilor şi fermelor;
Costurile de producţie şi nivelul tehnologiei;
Nivelul subvenţiilor.
Suprafaţa medie şi specificul exploataţiilor
agricole – potenţialul funciar
Din cele 23,8 milioane ha cât însumează
teritoriul României, suprafaţa agricolă a ţării este
de 14,7 mil. ha (61,7 %), din care 9,4 mil. ha
reprezintă teren arabil. România se găseşte pe
locul 7 din Europa ca suprafaţă agricolă după
Spania, Franţa, Marea Britanie, Germania, Italia,
Polonia şi pe locul 5 ca suprafaţă arabilă după
Spania, Franţa, Germania şi Polonia.
Repartiţia fondului funciar după modul de
folosinţă denotă faptul că terenul arabil ocupă
cca. 64% din suprafaţa agricolă, o treime din
suprafaţă, 4,8 mil. ha, este ocupată cu păşuni şi
fâneţe, iar viile şi livezile reprezintă cca. 3%.
Unul din factorii care îngreunează performanţele în agricultură îl reprezintă fărâmiţarea proprietăţii în parcele
de dimensiuni mici (sub 3 ha), ceea ce impune necesitatea comasării acestora în exploataţii cu suprafeţe mai mari,
pentru a se putea trece la o agricultură performantă. Această situaţie urmează să fie reglementată prin politica de
comasare a terenurilor agricole care este necesară pentru a răspunde şi sarcinilor cuprinse în programul de guvernare
pentru perioada 2005-2008 referitoare la finalizarea reformei proprietăţii funciare precum şi la stimularea transformării
gospodăriilor ţărăneşti în ferme agricole familiale cu caracter comercial şi formarea clasei de mijloc în spaţiul rural.
SPECIFICARE Date la sfârşitul anului 2006 (mii ha)
Suprafaţa totală a fondului funciar: 23839,1
Suprafaţa agricolă, din care: 14731,0
Arabil 9434,6
Păşuni 3334,4
Fâneţe 1524,9
Vii şi pepiniere viticole 223,7
Livezi şi pepiniere pomicole 213,4
Păduri şi alte terenuri cu vegetaţtie forestieră 6754,7
Construcţii, drumuri, ape, altele 2373,4
Tabel 2: Suprafaţa totală a fondului funciar la nivelul anului 2006
Sursa: Anuarul statistic al României, 2007
6
Nivelul mecanizării
În vederea îmbunătăţirii dotării tehnice, s-a acordat sprijin financiar pentru cumpărarea de tractoare,
combine şi maşini agricole prin:
1. Programul privind sprijinirea producătorilor agricoli pentru achiziţionarea de tractoare agricole noi,
combine noi de recoltat cereale şi maşini agricole noi care lucrează în agregat cu tractoarele, cu
finanţare de la bugetul de stat;
2. Programul SAPARD – măsura 3.1: Investiţii în exploataţiile agricole;
3. Programul Fermierul, prin obiectivele de investiţii directe.
Ca urmare a aplicării acestui program de retehnologizare, parcul de tractoare agricole a înregistrat
o creştere semnificativă faţă de anii anteriori. Suprafaţa arabilă ce revine pe un tractor fizic se situează în
jurul valorii de 54/ha /tractor. O creştere a înregistrat şi numărul de pluguri pentru tractoare, în timp ce
numărul de combine autopropulsate a înregistrat o scădere, fapt datorat în mare parte renunţării la
combinele mai vechi, de mică productivitate, în favoarea celor de mare productivitate.
Productivitatea terenurilor şi fermelor
1. Sectorul zootehnic are o pondere importantă în agricultura românească şi reprezintă una dintre
activităţile de bază în sectorul rural.
SPECIFICARE 2005 2006 2007
Tractoare agricole 173043 174563 174003
Pluguri pentru tractor 137018 138594 139782
Combine autopropulsate pentru recoltat cereale păioase 25055 24975 24177
Semănători mecanice 66732 67761 67674
Suprafaţa arabilă ce revine pe un tractor fizic-ha 54,4 54 54,1
14,7 milioane ha
64%
23%
10% 3% ARABILPASUNIFANETEVII SI LIVEZI
Sursa: date prelucrate „Anuarul statistic al României- 2007”
Figura 1: Suprafaţa agricolă după modul de folosinţă, la sfârşitul anului 2006
Tabel 3: Parcul de tractoare şi maşini agricole (-buc-)
Sursa: Anuarul statistic al României, 2007*, date operative MADR
20052006
2007
Bovine/mii capPorcine/mii cap
Ovine si caprine/mii capPasari/m
ii cap
733738499086552
9787
84058298 4789
68156622 2734
29342862
Figura 2: Efective mii capete
Sursa: Anuarul statistic al României, 2007*, date operative MADR
7
2. Sectorul vegetal
Caracterul preponderent cerealier al structurii culturilor a început să fie redimensionat,astfel încât în 2006 se constată o scădere a suprafeţelor însămânţate cu cerealele tradiţionale:grâul cu aproape 500 mii ha, orzul şi orzoaica de toamnă cu 150 mii ha, porumbul cu peste 100mii ha. Au crescut suprafeţele cultivate cu floarea soarelui, soia, sfecla de zahăr, rapiţăpentru ulei şi legume de câmp, datorită acordării sprijinului diferenţiat acestor culturi încadrul schemei PNDC (Plati Nationale Complementare Directe).
Un rol important îl deţin culturile
destinate producerii de biodiesel şi bioetanol:
rapiţă, plante oleaginoase, porumb. În acest
sens, România promovează investiţiile străine
şi naţionale în industria producătoare de
astfel de combustibili, această măsură fiind în
acord cu strategia de la Kyoto şi liniile
directoare ale UE.
Horticultura - România poate produce
anual cca. 4 900 000 tone de produse horticole,
din care legume 45%, struguri pentru masă 15% şi
fructe 40%. Din punct de vedere al suprafeţei
sectorul privat controlează cea mai mare parte,
cca. 98%, restul fiind în administrarea statului
prin staţiunile de cercetare sau ADS. Producţia de
fructe şi legume procesate reprezintă cca. 11%
din totalul producţiei horticole. Materia primă
este asigurată în proporţie de 95% din producţia
internă ceea ce face ca în sectorul de procesare
să lucreze aproximativ 20 000 de muncitori
calificaţi.
Din totalul producţiei horticole a Uniunii
Eurpene, România produce:
legume: 22,8% din producţia de pepeni, 17,9% din
producţia de varză şi 4,9% din producţia de ceapă;
fructe: 9,3% din producţia de prune, 3,6% din
producţia de mere şi 2,2% din producţia de cireşe.
România are o capacitatea de prelucrare
industrială pentru fructe şi legume de 300 000
t, 80% din capacităţile actuale de producţie
fiind modernizate atât prin fonduri proprii cât
şi prin SAPARD.
Pomicultura - Prin lucrările de zonare şi micro-
zonare din ultimii 20-25 de ani, pomicultura s-a
dezvoltat mai ales în judeţele din zona subcarpatică a
Olteniei şi Munteniei, în judeţele Argeş, Vâlcea,
Prahova, Buzău, Dâmboviţa, Olt şi Dolj. De asemenea
trebuie pusă în evidenţă şi concentrarea realizată în
partea de nord-est a Transilvaniei – în special în
judeţele Bistriţa Năsăud, Sălaj, Satu-Mare,
Maramureş şi Bihor. Există peste 150 de soiuri care se
cultivă în momentul de faţă în România, între acestea
distingăndu-se cele de măr cu rezistenţa la rapăn şi la
făinare, cele de prun cu fructul mare, cele de cireş şi
vişin autofertile sau cele de cais şi piersic.
Legumicultura - La 1 ianuarie 2008, a intrat în
vigoare noul regulament privind organizarea comună
de piaţă în sectorul legume-fructe. Beneficiarii
formelor de sprijin comunitar sunt grupurile şi
organizaţiile de producători. Organizaţiile de
producători primesc până la 4,1% din valoarea
producţiei comercializate în baza unui program
operaţional aprobat. Grupurile de producători
primesc maxim 100 mii euro în funcţie de valoarea
producţiei comercializate şi 75% din valoarea
investiţiilor în mijloace tehnice destinate
îmbunătăţirii condiţiilor de colectare, păstrare,
ambalare şi comercializare. În conformitate cu
legislaţia comunitară România a recunoscut o
organizaţie de producători şi 4 grupuri de
producători: S.C.Hortifruct Bucureşti, Soc. Agricolă a
Producătorilor de mere Dedrad Batos, S.C.Paradisul
Legumelor Curtici&Marcea SRL, S.C.Agroleg Grup
SRL, S.C.Cerasus SRL.
Suprafaţa (mii ha)SPECIFICARE
2005 2006 2007*
GRÂU + SECARĂ 2496,7 2029,8 1917,2
ORZ SI ORZOAICA 484,6 331,6 354,6
OVĂZ 214,8 196,8 212,6
PORUMB + SORG 2630 2520,8 2144,9
OREZ 3,9 5,6 8,1
FLOAREA SOARELUI 971 991,4 798,1
RAPIŢĂ – ulei 87,8 110,1 340,6
SOIA 143,1 190,8 113,1
SFECLĂ DE ZAHĂR 25,2 39,8 28,1
Sursa: Anuarul statistic al Romaniei, 2007* date operative MADR
Tabel 4: Evoluţia sectorului vegetal, pe categorii, în perioada 2005-2007
8
Viticultura - România ca ţară vitivinicolă ocupă la nivelul Uniunii Europene, locul 5 la
suprafaţă viticolă şi locul 6 la producţia de struguri şi vin. Suprafaţa cultivată cu viţă de vie ocupă
5% din intreagă suprafaţă agricolă a tării. Cele trei mari zone viticole ale României sunt: zona
intercarpatică, zona pericarpatică şi zona dunăreană. În interiorul acestor zone viticole există opt
regiuni viticole şi un total de 38 de podgorii în care sunt cultivate peste 100 de soiuri de struguri.
Cele patru complexe de vinificaţie care domina piaţa sunt Murfatlar (29,9%), Jidvei (19%), Cotnari
(13,8%) şi Vincon Vrancea ( 7,9%).
În conformitate cu Regulamentul 479/2008 România a solicitat în cadrul programului suport
introducerea următoarelor măsuri de sprijin: promovarea pe pieţe terţe, restructurarea şi
reconversia podgoriilor, asigurarea recoltei şi folosirea mustului de struguri concentrat. Valoarea
totală a pachetului financiar alocat României pentru perioada 2009-2013 este de 42,1 mil. Euro.
Prin intermediul programului de restructurare/ reconversie, viticultorii romani au beneficiat
pentru campania viticolă 2006/2007 de o alocaţie financiară comunitară în valoare de 6.893.688
euro concretizata in 1.179 hectare realizate la standarde europene. Pentru campania viticolă
2007/2008 aceasta alocatie a fost substanţial mărită ajungându-se la 35.050.228 euro concretizată
în plantarea unei suprafeţe de 4.205 hectare.
Sursa: prelucrare date www.madr.ro – Materialele au fost elaborate de un colectiv din cadrul MADR - Direcţia
Generală Implementare Politici Agricole.
(-Continuarea în numărul următor-)
Luminiţa ANDONIU (redactare)
Consilier pentru Afaceri Europene
Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale
Soiuri pentru vinuri albe Soiuri pentru vinuri rosii
Fetească regală 13964 Merlot 7269
Riesling italian 7373 Babeasca neagra 6313
Feteasca alba 6899 Cabernet Sauvignon 2746
Aligote 5902 Feteasca neagra 1270
Rosioara 4795 Burgund mare 814
Sursa: Anuarul statistic al Romaniei, 2007* date operative MADR
Figura 3: Producţia medie a produselor reprezentative pentru România,
raportată la producţia medie UE-25 (2004-2006)
Sursa: Anuarul statistic al Romaniei, 2007* date operative MADR
Figura 4: Din datele Ministerului Agriculturii se poate alcătui un top,aproximativ a celor mai cultivate soiuri albe şi rosii (-ha-)
9
Competitivitatea României în sectorul
energetic în contextul Strategiei europene
pentru energie
Crearea unui cadru politic coerent şi integrat,
precum şi conceperea de strategii care să stimuleze
inovarea tehnologică şi instituţională, acoperind
obiective pe termen lung din toate cele trei
dimensiuni ale dezvoltării durabile reprezintă o
provocare pentru Uniunea Europeană. Această
integrare a politicilor de inovare şi de mediu este
scopul Planului de Acţiune pentru Tehnologiile de
Mediu (ETAP). În ianuarie 2004, ca punct de
conjuncţie între Strategia de Dezvoltare Durabilă a
Uniunii Europene (UE) şi Agenda Lisabona, Comisia a
lansat ETAP, menit să stimuleze dezvoltarea şi
utilizarea tehnologiilor de mediu, să elimine barierele
financiare, economice şi instituţionale în dezvoltarea
tehnologiilor de mediu şi să integreze protecţia
mediului, inovarea tehnologică şi competitivitatea.
Sursa: www.doi.gov/.../Utgrunden-Sweden_full.jpg
În luna noiembrie, anul curent, Comisia
Europeană a propus un pachet amplu de măsuri în
domeniul energetic care dă un nou elan securităţii
energetice în Europa. Comisia prezintă o nouă
strategie pentru punerea bazelor unei solidarităţi în
domeniul energetic între statele membre şi o nouă
politică în domeniul reţelelor energetice care să
stimuleze investiţiile în reţele energetice mai
eficiente, cu emisii scăzute de carbon. Comisia este
preocupată şi de provocările cărora Europa va trebui
să le facă faţă între anii 2020 şi 2050. În plus, un
pachet de propuneri privind eficienţa energetică
vizează realizarea de economii de energie în
domenii-cheie, cum ar fi consolidarea legislaţiei
referitoare la eficienţa energetică a clădirilor şi a
produselor consumatoare de energie şi creşterea
rolului certificatelor de performanţă energetică,
precum şi al rapoartelor de inspecţie pentru
sistemele de încălzire şi de aer condiţionat.
La prezentarea pachetului de măsuri din
cadrul celei de-a doua revizuiri strategice a politicii
energetice, preşedintele José Manuel Barroso a
declarat: „Preţul energiei a crescut în Uniunea
Europeană în medie cu 15% în ultimul an. 54% din
energia Europei este importată la un cost de 700 €
pentru fiecare cetăţean european. Trebuie să
remediem urgent această problemă luând măsuri de
creştere a eficienţei energetice şi reducere a
dependenţei de importuri. Trebuie să investim şi să
diversificăm. Propunerile adoptate azi atestă fără
echivoc dorinţa Comisiei de a garanta o
aprovizionare cu energie sigură şi sustenabilă şi ar
trebui să ne ajute în atingerea obiectivelor cruciale
20-20-20 privind schimbările climatice.”
Prima prioritate identificată în cea de-a doua
revizuire strategică este adoptarea şi
implementarea rapidă a măsurilor pentru atingerea
obiectivelor de politică energetică pentru Europa
ale Consiliului European, care vizează o reducere cu
20% a emisiilor de gaze cu efect de seră, o pondere
de 20% a surselor regenerabile în consumul final de
energie şi o reducere cu 20% a cererii de energie,
până în 2020. Acest pachet de măsuri privind
schimbările climatice, propus de Comisie în ianuarie
2008, trebuie să primească acordul Consiliului şi al
Parlamentului în săptămânile următoare. O energie
mai curată, mai diversificată și mai eficientă va fi
un avantaj pentru aprovizionarea cu energie și
pentru economia europeană. Noile norme vor crea,
de asemenea, un mediu mai stabil, mai coerent și
mai transparent pentru realizarea de noile investiții
în domeniul energiei.
A doua prioritate este rezolvarea problemei
precarităţii în creştere a securităţii aprovizionării cu
energie a Europei. Chiar dacă obiectivele de energie
regenerabilă vor fi atinse, este probabil ca Europa să
fie dependentă și mai mult de importuri decât este în
ziua de azi. UE trebuie să îşi îmbunătăţească
politicile actuale pentru a-și atinge obiectivul de
eficiență energetică. Există cinci propuneri privind
securitatea energetică şi solidaritatea între statele
membre:
promovarea infrastructurii necesare şi
diversificarea surselor energetice;
relaţiile externe cu ţări din afara UE, pentru
identificarea de noi furnizori, dar şi pentru o relaţie
mai bună cu Rusia, principalul furnizor al UE;
revizuirea legislaţiei privind stocurile de gaz şi
petrol şi crearea unui mecanism de răspuns la criză;
un mai mare accent pe eficienţa energetică;
utilizarea mai bună a resurselor şi rezervelor
energetice ale UE.
Sunt încurajate investiţiile în infrastructură,
mai ales în cea transfrontalieră. Prin urmare,
Comisia a stabilit şase priorităţi:
1. un plan baltic de interconectare - să lege
mai bine regiunea de restul Europei şi
10
care să îmbunătăţească securitatea şi
diversitatea furnizării de energie în zonă.
Un grup la nivel înalt va fi alcătuit până la
finele lui 2008, urmând ca în 2009 să
înceapă faza de implementare;
2. coridorul de gaz sudic pentru alimentarea
din zona caspică şi Orientul Apropiat, în
care este inclus şi Nabucco;
3. un plan de acţiune pentru gazul lichefiat;
4. un inel energetic mediteranean – reţelele
europene de gaz şi electricitate vor fi extinse
pentru a conecta Europa de nordul Africii şi
proiecte vizând energia solară şi eoliană;
5. interconectarea reţelelor de electricitate şi
gaz pe direcţia nord-sud cu ţările Europei
Centrale şi de Sud-Est, crearea unei
comunităţi energetice;
6. o reţea electrică în jurul Mării Nordului.
Planul Naţional de Dezvoltare 2007-2013
(PND), documentul de planificare strategică şi
programare financiară multianuală care orientează
şi stimulează dezvoltarea economică şi socială a
ţării în concordanţă cu principiile Politicii de
Coeziune a Uniunii Europene, stabileşte drept
obiectiv global reducerea cât mai rapidă a
disparităţilor de dezvoltare socio-economică dintre
România şi celelalte state membre ale Uniunii.
Una dintre priorităţile Planului Naţional de
Dezvoltare 2007 – 2013 este Creşterea
competitivităţii economice şi dezvoltarea economiei
bazate pe cunoaştere. Printre sub-priorităţi se
numără şi îmbunătăţirea eficienţei energetice şi
valorificarea resurselor regenerabile de energie prin
investiţii destinate reducerii intensităţii energetice şi
îmbunătăţirii eficientei energetice, precum şi prin
valorificarea resurselor regenerabile.
Obligaţiile privind reducerea emisiilor de gaze
cu efect de seră, ce vor reveni României în perioada
post-2012 în calitate de stat membru al Uniunii
Europene, se conformează obiectivelor politice ale
Uniunii Europene asumate la sesiunea de primăvară
a Consiliului European din 9 martie 2007, de
reducere, până în anul 2020, cu 20% a emisiilor de
gaze cu efect de seră la nivelul UE, comparativ cu
nivelul anului 1990, şi creşterea, în acelaşi interval
de timp, cu până la 20% a ponderii energiei din
surse regenerabile în totalul consumului energetic.
Sunt preconizate creşterea eficienţei energetice cu
20%, şi un consum minim de 10% de biocarburant din
consumul total în domeniul transporturilor. În
contextul obiectivului de reducere a emisiilor de
gaze cu efect de seră cu 20%, promovarea utilizării
surselor regenerabile de energie constituie un
domeniu de importanţă majoră în pachetul legislativ
privind schimbările climatice şi energia din surse
regenerabile prezentat de Comisia Europeană la 23
ianuarie 2008. Pachetul legislativ menţionat este
încă în dezbatere la nivel european, urmând ca cel
târziu în anul 2009 acesta să fie adoptat.
România va participa activ, în cadrul UE, la
negocierile interne privind adoptarea în anul 2009 a
pachetului legislativ „Schimbări climatice şi energie
din surse regenerabile" prezentat de Comisia
Europeană. În acelaşi timp, România participă, prin
intermediul UE, la negocierile internaţionale sub
egida ONU (Convenţia-cadru şi Protocolul de la
Kyoto) în vederea convenirii la sfârşitul anului 2009,
la Copenhaga, a unui nou acord global în domeniul
schimbărilor climatice pentru stabilirea obiectivelor
de reducere a emisiilor de gaze cu efect de seră şi a
acţiunilor suplimentare necesare în perioada post-
2012.
Un sector energetic competitiv şi integrat este,
în viziunea Comisiei, esenţial şi pentru atingerea
obiectivelor strategice de securitate a ofertei şi
sustenabilitate ale noii Agende Lisabona.
În ceea ce priveşte sectorul energetic din
România, problemele care afectează acest sector
sunt:
a) intensitatea energetică ridicată, ce poate
deveni un handicap pentru competitivitatea
economică în contextual liberalizării şi, implicit,
al creşterii preţurilor la energie;
b) impactul negativ asupra mediului al
capacităţilor de generare a energiei, în special al
instalaţiilor mari de ardere.
Din producţia totală de energie electrică în
2005, o pondere de 56,7% a fost produsă anul
trecut din combustibili fosili, cu costuri ridicate,
în vreme ce în hidrocentrale s-a produs
aproximativ 34% din energia electrică.
Reducerea intensităţii energetice a economiei
naţionale poate fi obţinută prin schimbări structurale
şi creşterea eficienţei utilizării energiei. O atenţie
deosebită trebuie acordată creşterii eficienţei
energetice a ramurilor competitive, cu o contribuţie
semnificativă la export, prin modernizarea proceselor
tehnologice industriale intensive în energie,
reorientarea producţiei către produse cu valoare
adăugată ridicată şi mai puţin intensive în materii
prime, precum şi implementarea de tehnologii noi,
cu impact ecologic redus.
O piaţă eficientă a energiei electrice, prin
semnalele corecte de preţ pe care le creează şi
prin asigurarea securităţii ofertei, creează
premisele dezvoltării coerente a sectorului
industrial şi promovează ajustarea structurală
rapidă a economiei. Având în vedere intensitatea
energetică a economiei româneşti şi creşterea
prognozată a consumului de energie în perioada
11
următoare,se impune: modernizarea capacităţilor
de producţie existente, reducerea intensităţii
energetice, îmbunătăţirea eficienţei energetice şi
valorificarea resurselor regenerabile de energie.
Atât competitivitatea economică, cât şi
dezvoltarea durabilă, se bazează în mare măsură
pe consumul eficient de resurse energetice şi de
energie, iar analiza comparativă a indicatorilor
specifici de competitivitate arată că intensitatea
energetică reprezintă factorul de competitivitate
cu cel mai mare decalaj faţă de ţările UE.
În octombrie 2008, Ministerul Mediului şi
Dezvoltării Durabile a început promovarea
programului „Casa Verde”, program care îşi propune
îmbunătăţirea calităţii aerului, apei şi solului prin
reducerea gradului de poluare cauzată prin arderea
lemnului şi a combustibililor fosili utilizaţi pentru
producerea energiei termice folosite pentru încălzire
şi obţinerea de apă caldă menajeră, precum şi
stimularea utilizării sistemelor care folosesc în acest
sens, sursele de energie regenerabilă, nepoluante.
Obiectul Programului îl reprezintă finanţarea de la
Fondul pentru mediu a proiectelor de înlocuire sau
completare a sistemelor clasice de încălzire cu
sisteme care utilizează energie solară, energie
geotermală şi energie eoliană sau alte sisteme care
conduc la îmbunătăţirea calităţii aerului, apei şi
solului, beneficiari fiind operatorii economici,
ocoalele silvice, unităţile administrativ-teritoriale,
unităţile şi instituţiile de învăţământ, persoanele
fizice, asociaţiile de locatari şi organizaţiile
neguvernamentale.
Attila KORODI, Ministrul Mediului si
Dezvoltării Durabile, la Conferinţa de Presă ce a
avut ca subiect programul de finanţare a
persoanelor fizice pentru proiecte de înlocuire sau
completare a sistemelor clasice de încălzire cu
sisteme care utilizează energie solară, energie
geotermală şi energie eoliană sau alte sisteme care
conduc la îmbunătăţirea calităţii aerului, apei şi
solului a specificat faptul că acest program este: “o
continuare a politicii pe care am dus-o pentru
încurajarea utilizării energiilor regenerabile – şi
pentru stimularea efectivă a acestui sector, după
modele europene de succes. Astfel de proiecte vor
funcţiona foarte bine în România, mai cu seamă că
harta solară, dar şi cea eoliană denotă un potenţial
bun al ţării noastre pentru utilizarea unor
tehnologii curate” (a se vedea fig.1 şi 2).
Programul ministerului vrea să excludă
problema costurilor efective şi să încurajeze
această metodă de ecologizare a locuinţelor din
România prin sisteme de încălzire care utilizează
tehnologii curate. Nu doar finanţarea, în
proporţie de 90% din costurile cerute de achiziţia
unui astfel de sistem, reprezintă un avantaj
notabil al acestui program. Avantaje importante
sunt şi cele care se vor simţi în timp: scăderea
facturii la apa caldă cu circa 60%, iar cea la
încălzire, cu circa 30%.
Aceasta este prima etapa de finantare, de
un buget total de 520 de milioane de lei, dintre
care 400 de milioane sunt pentru persoane fizice,
dar pot fi accesate si de asociatii de locatari sau
de ONG-uri.
În cadrul Strategiei Naţionale pentru
Dezvoltare Durabilă a României, obiectivul naţional
pe termen scurt şi mediu este satisfacerea necesarului
de energie şi crearea premiselor pentru securitatea
energetică a ţării pe termen lung conform cerinţelor
unei economii moderne de piaţă, în condiţii de
siguranţă şi competitivitate. Alte obiective sunt:
îndeplinirea obligaţiilor asumate în baza Protocolului
de la Kyoto privind reducerea cu 8% a emisiilor de gaze
cu efect de seră, promovarea şi aplicarea unor măsuri
de adaptare la efectele schimbărilor climatice şi
respectarea principiilor dezvoltării durabile.
Dezvoltarea durabilă presupune îmbunătăţirea
eficienţei energetice pe întregul lanţ resurse-
producţie-transport-distribuţie-consum final prin
optimizarea proceselor de producţie şi distribuţie şi
prin reducerea consumului total de energie primară
raportat la valoarea produselor sau serviciilor.
Dezvoltarea durabilă presupune şi creşterea
ponderii energiei produse pe baza resurselor
regenerabile în consumul total şi în producţia de
electricitate, utilizarea raţională şi eficientă a
resurselor primare neregenerabile şi scăderea
progresivă a ponderii acestora în consumul final,
promovarea producerii de energie electrică şi
termică în centrale de cogenerare de înaltă eficienţă,
valorificarea resurselor secundare de energie,
susţinerea activităţilor de cercetare-dezvoltare-
inovare în sectorul energetic, reducerea impactului
negativ al sectorului energetic asupra mediului şi
respectarea obligaţiilor asumate în privinţa reducerii
emisiilor de gaze cu efect de seră şi a emisiilor de
poluanţi atmosferici.
Aplicarea sistemului „certificatelor verzi" va
spori ponderea energiei electrice produse din surse
regenerabile la 9-10% din consumul final de energie
electrică raportat la cantitatea de electricitate
vândută consumatorilor. Piaţa certificatelor verzi
funcţionează încă din anul 2005. Legislaţia în domeniu
prevede că furnizorii sunt obligaţi să achiziţioneze
anual un număr de certificate verzi egal cu produsul
dintre valoarea cotei obligatorii, convenite în cadrul
UE prin distribuirea responsabilităţilor între statele
membre privind promovarea energiei regenerabile, şi
12
cantitatea de energie electrică furnizată anual
consumatorilor finali.
Sectoarele vulnerabile la efectele
schimbărilor climatice în România şi care necesită
o analiză mai detaliată sunt: biodiversitatea,
agricultura, resursele de apă, sectorul forestier,
infrastructură-construcţii, transport, turism,
energie, industrie, sănătate.
Va continua procesul de reabilitare
energetică a circa 35% din fondul de clădiri
multietajate de locuit, administrative şi
comerciale. Vor fi puse în funcţiune şi racordate
la sistemul naţional noi unităţi de producere a
energiei electrice pentru acoperirea cererii
prevăzute, inclusiv două noi reactoare nucleare la
centrala de la Cernavodă şi finalizarea unor
proiecte hidroenergetice.
La capitolul infrastructură, România poate
beneficia de dezvoltarea interconectării reţelelor de
gaz şi energie nord-sud, care să interconecteze
centrul şi sud-estul Europei, şi construirea unei
comunităţi energetice care să susţină
reglementatorii naţionali de energie şi operatorii
sistemelor de transport al energiei. Este o măsură
de creştere a securităţii energetice a României şi a
Balcanilor, în general, zona în care ţările sunt
puternic dependente de Rusia ca unic furnizor de
energie. Ideea Comisiei de a crea un operator
regional de distribuţie, în colaborare cu autorităţile
statelor membre, ar creşte interconectarea şi ar
permite mai uşor fluxul de gaz şi energie nord-sud,
est-vest. În aceste condiţii, solidaritatea invocată de
UE este pusă în practică şi s-ar putea reduce
dependenţa de gazul rusesc.
Fig.1: Harta eoliană a României
Sursa: http://sunbird.jrc.it/countries/europe/gs13_opty.ro.png
Ţinta avută în vedere de România este ca, la
nivelul anului 2020, ponderea energiei electrice
produse din surse regenerabile să ajungă la 38%.
Nivelul de utilizare în transporturi a biocarburanţilor
şi altor carburanţi regenerabili va reprezenta
minimum 10%, procent calculat pe baza conţinutului
energetic al tuturor tipurilor de benzină şi motorină
folosite, în condiţiile respectării criteriilor de
sustenabilitate aferente acestor produse, cu o ţintă
intermediară de 5,75% în 2010.
Prin măsuri coerente de creştere a
eficienţei energetice se va obţine o reducere a
consumului de energie finală cu 13,5% în perioada
2008-2016 în comparaţie cu nivelul consumului
mediu din perioada 2001-2005, în conformitate cu
primul Plan Naţional de Acţiune în domeniul
Eficienţei Energetice 2007-2010.
Fig. 2: Harta solară a României
Sursa: http://sunbird.jrc.it/countries/europe/gs13_opty.ro.png
Pentru a facilita atingerea dezideratelor
înscrise în strategia energetică naţională, în
programul operaţional de competitivitate şi în
strategiile de mediu, va fi necesară o coordonare a
măsurilor de politică fiscală, de politică de ajutoare
de stat, de politici în sfera întreprinderilor mici şi
mijlocii şi de politici în domeniul inovării şi
cercetării, astfel încât să se ajungă la reorientarea
structurii economiei româneşti către creşterea
ponderii ramurilor „curate”, cu utilizarea
ajutoarelor de stat. Pentru a reduce ponderea
ramurilor energo-intensive şi gradul lor de
ineficienţă economică, trebuie avută în vedere, pe
termen lung, sprijinirea programelor investiţionale
de retehnologizare a firmelor din sfera energo-
intensivă orientate către creşterea eficienţei
energetice şi reducerea emisiilor poluante.
Bibliografie:
www.mfinante.ro - „Planul Naţional de Dezvoltare
2007 - 2013”;
www.ier.ro - „Competitivitatea economiei româneşti:
ajustări necesare pentru atingerea Obiectivelor
Agendei Lisabona”;
www.euractiv.ro - „Strategia Naţională pentru
Dezvoltare Durabilă a României 2013-2030”;
www.mangus.ro - „Politica energetică a României
în perioada 2006 - 2009”.
Irina DINCĂ
Consilier afaceri europene
Instituţia Prefectului – judeţul Giurgiu
13
Implementarea Sistemului de management
al calităţii – premisă a competitivităţii
sectorului gazeifer din România
Calitatea a reprezentat, dintotdeauna, o
preocupare a omenirii, fiind stabilite reguli,
enunţate definiţii, adoptate atitudini şi
comportamente orientate către obţinerea calităţii.
În urmă cu 2.500 de ani, grecii realizau
aprecieri asupra conceptelor de „bun” ţi
„folositor”, cu implicarea aspectelor de ordin
psihologic, social şi economic generate de noţiunea
de calitate.
În prezent, asistăm la trecerea conceptului de
calitate de la atribut tehnic la cel de valoare
universală. Ea influenţează buna reputaţie şi se
constituie ca factor combativ în cucerirea de noi
pieţe.
Sursa: http://www.master-quality.ro/images/iso9001.gif
Odată cu aderarea României la Uniunea
Europeană, la 01 ianuarie 2007, preocuparea
agenţilor economici români pentru menţinerea şi/
sau obţinerea de certificate care să le ateste
calitatea serviciilor/ produselor prestate a devenit o
constantă a activităţii acestora. Un factor de
potenţare al acestor preocupări l-a reprezentat
libera circulaţie a mărfurilor, concurenţa acerbă a
serviciilor şi a mărfurilor pe piaţa europeană şi
mondială, dar şi sublinierea importanţei deosebite
pe care o au serviciile prestate asupra dezvoltării
economice de ansamblu a unei ţări, în contextul
preponderenţei sectorului serviciilor în formarea
Produsului Intern Brut.
Pentru a obţine o imagine de ansamblu asupra
calităţii şi competitivităţii, în sectorul gazeifer din
Romania, faţă de abordările şi practicile
managementului calităţii produselor şi serviciilor
oferite, articolul de faţă îşi propune analiza
preocupărilor actuale privind asigurarea calităţii
serviciilor prestate de firmele de distribuție a
gazelor naturale...
Competitivitatea este un proces complex,
îndelung dezbătut de economiştii din întreaga
lume. El exprimă la un nivel general capacitatea
firmelor, persoanelor, economiilor, regiunilor de
a se menţine în competiţia derulată la nivel
intern şi internaţional şi de a obţine avantaje
economice din acestea.
Uniunea Europeană are preocupări specifice
în domeniul creşterii competitivităţii
organizaţiilor prin promovarea calităţii, creând
cadrul legislativ şi instituţional pentru atingerea
acestui obiectiv. S-a putut constata că Uniunea
Europeană se orientează, în prezent, spre
promovarea unei politici ambiţioase în domeniul
calităţii, care să facă posibilă creşterea
substanţială a competitivităţii economiei Statelor
Membre. Pentru a avea o politică a calităţii la
nivelul întreprinderii sunt imperios necesare
strategii şi tactici bine fundamentate sub aspectul
scopurilor şi obiectivelor urmărite şi al resurselor
necesare. Strategiile privind calitatea într-o
întreprindere reprezintă un ansamblu de decizii
clare privind operaţiuni şi acţiuni, posibilităţi şi
aranjamente stabilite pentru alocarea şi utilizarea
resurselor disponibile în vederea atingerii unor
obiective şi scopuri privind obţinerea de
oportunităţi sporite în mediul concurenţial.
Elaborarea strategiilor este complexă, misiunea
calităţii fiind de a face faţă concurenţei.
Asigurarea calităţii, aşa cum a fost
concepută, presupune o integrare totală şi un
control al tuturor departamentelor care concură
la desfăşurarea activităţii unei organizaţii:
cercetare-dezvoltare, proiectare, marketing,
producţie, aprovizionare, financiar etc., în
prevenirea apariţiei defectelor de calitate şi în
vederea atingerii rezultatelor dorite, urmarindu-
se fiabilitatea serviciului/ produsului şi
încrederea clientului. Integrarea totală a acestora
exclude subordonarea unuia dintre departamente
faţă de celălalt, dar implică definirea rolului şi a
funcţiei fiecăruia, precum şi asumarea de
responsabilităţi în integrarea şi în controlul
activităţilor.
Rolul esenţial în funcţionarea şi eficienţa
unui sistem de asigurare a calităţii îl deţine
implicarea activă a factorilor de decizie din
conducerea organizaţiei respective, asigurarea
calităţii fiind de fapt, o funcţie a conducerii ce nu
poate fi delegată. Rolul conducerii executive este
acela de a implementa sistemul de asigurare a
calităţii, elaborat pe baza unui plan şi a unei
14
scheme de către Compartimentul de asigurare a
calităţii din organizaţia respectivă.
La momentul actual, în condiţiile în care au
fost depăşite etapele inspecţiei de calitate,
controlului de calitate şi de asigurare a calităţii,
s-a ajuns la cea a calităţii totale, concept cu
predilecţie competitiv, fiind legat de superlativul
“cel mai bine”, “cel mai bun” şi identificat atât
prin locul deţinut pe piaţă, cât şi prin ceea ce
produsul său serviciul oferit furnizează
consumatorului. Primul pas în atingerea acestei
etape de catre orice întreprindere/ organizaţie îl
reprezintă atestarea ISO 9000.
De altfel, poziţia Uniunii Europene
privitoare la politica europeană din domeniul
calităţii este aceea că certificarea ISO 9000 nu
oferă mijloacele necesare pentru asigurarea
competitivităţii unei organizaţii, ci doar un
început al procesului către un management
integrat al calităţii, care să permită atât
satisfacerea cerinţelor mediului extern, cât şi pe
cele ale mediului intern al unei organizaţii.
În contextul actual al globalizării, iar la
nivel european, al formării pieţei unice europene,
apare ca evidentă necesitatea de combinare a
culturii particulare a diverselor organizaţii, pe
această linie înscriindu-se şi preocuparea Uniunii
Europene de formare a unei viziuni strategice în
domeniul calităţii şi de promovare a culturii
calităţii.
Cultura calităţii se înscrie în viziunea
managementului calităţii totale, considerând că
fiecare angajat în sine reprezintă un centru şi un
factor de calitate şi de profitabilitate, care
împreună cu toţi ceilalţi membri ai organizaţiei
formează unul sau mai multe grupuri culturale. Ea
vine în sprijinul implementării în practică a
managementului calităţii totale ajutând la
crearea unei conştiinţe a calităţii în rândul
tuturor angajaţilor.
Evaluarea culturii calităţii se poate face pe
baza următoarelor caracteristici ale organizaţiei:
larga răspândire a filosofiei de management al
calităţii totale;
conştiinţa importanţei fiecăruia la succesul
organizaţiei;
crearea şi dezvoltarea unui sistem de
comunicare a culturii calităţii;
implementarea unui set de valori la nivel de
organizaţie;
stabilirea unui standard ridicat de
performanţă în domeniul calităţii;
implicarea fiecăruia în procesul de ameliorare
continuă a calităţii şi asumarea de sarcini,
fără riscul de pedeapsă în caz de eşec.
Calitatea totală este suma a două principii,
respectiv: informaţia oferită de clienţi şi folosită
pentru identificarea punctelor forte sau slabe ale
concurenţei şi perfecţionarea organizatorică,
îndreptată spre asigurarea unui nivel mai ridicat
de performanţă a tuturor laturilor activităţii faţă
de cel înregistrat de competitorii săi. Astfel,
dictonul calitatea costă este schimbat cu
calitatea nu costă nimic (quality is free), ci numai
non-calitatea costă.
Este recunscut la scară mondială faptul că,
factorul principal al performanţelor unei
organizaţii îl reprezintă calitatea produselor şi a
serviciilor oferite. De-a lungul timpului şi, mai
acut la ora actuală, se manifestă o tendinţă din
ce în ce mai pronunţată în creşterea exigenţei
clienţilor în ceea ce priveşte calitatea. Această
tendinţă este însoţită de înţelegerea crescândă a
faptului că, îmbunătăţirea continuă a calităţii
este necesară pentru a atinge şi a menţine o bună
performanţă econimică.
Diversele concepte ale asigurării calităţii au
fost dezvoltate în Japonia de către profesorul K.
Ishikawa, care a definit calitatea ca prioritatea
care satisface real consumatorul.
El consideră că rezultatele mai bune
înregistrate de industria japoneză, comparativ cu
cea occidentală, s-ar datora modului diferit de
abordare a calităţii la nivelul întreprinderii. În ţările
vest-europene asigurarea calităţii reprezintă
apanajul specialiştilor, iar în Japonia preocuparea
pentru calitate este o problemă permanentă.
Punctele-cheie ale filozofiei lui K. Ishikawa privind
domeniul calităţii sunt următoarele:
calitatea este mai importantă decât
obţinerea unui profit imediat;
orientarea politicii calităţii spre client şi nu
spre producător;
internalizarea relaţiei „client-furnizor” şi
înlăturarea barierelor dintre subdiviziunile
întreprinderii;
utilizarea metodelor statistice;
promovarea unui management participativ;
promovarea unui spirit de colaborare
permanentă între diviziunile întreprinderii,
pentru rezolvarea problemelor calităţii.
Sistemul de management al calității trebuie
documentat, implementat, actualizat și
imbunatățit continuu. Astfel, trebuie:
identificate clar procesele necesare pentru SMI;
stabilite secvențialitatea și interă acțiunea
proceselor;
15
determinate criterii și metode pentru a asigura
operativitatea și controlul proceselor;
asigurată disponibilitatea informatiilor – suport.
Principii ale managementului vazute prin
conceptul de calitate:
Orientarea către client;
Conducerea;
Implicarea personalului;
Abordarea bazată pe proces;
Abordarea managementului ca sistem;
Îmbunatățirea continuă;
Abordarea bazată pe fapte pentru luarea
deciziilor;
Relații reciproc avantajoase cu furnizorii.
În privința orientarii către client,
organizațiile depind de clienții lor și, de aceea,
trebuie să înțeleagă nevoile curente și viitoare ale
clienților, să îndeplineasca cerințele acestora și să
le depașească așteptările.
Clienții știu să aprecieze managementul
calității în funcție de:
primirea la timp a produselor/ serviciilor;
răspunderea la cerințele lor explicite și
implicite;
recurgerea rar la reclamații.
Conducătorii stabilesc sensul, direcția și
mediul intern al unei organizații. Ei crează mediul
adecvat în care oamenii pot deveni pe deplin
implicați în atingerea obiectivelor organizației.
Sursa: http://www.instalgroup.ro/componente/instalgroup/
instalgroup-desprenoi.jpg
Managementul calității este o problemă
colectivă dar conducerea organizației este
responsabilă pentru crearea premiselor procesului
de îmbunatatire a calității, ea insăși trebuie să
particie activ în acest process și să stimuleze
totodata implicarea tuturor angajaților.
Managementul de la cel mai înalt nivel trebuie
să se asigure că politica referitoare la calitate:
- este adecvată scopului organizației;
- include un angajament de indeplinire a cerintelorși de imbunatatire continuă a eficacitățiisistemului de management al calității;
- creaza un cadru adecvat pentru stabilirea șianalizarea obiectivelor calității;
- este comunicată și inteleasă în cadrulorganizației;
- este analizată pentru adaptarea ei continuă.Obiectivele calității trebuie stabilite pentru
toate nivelurile de management și să fie măsurabile.
Având în vedere că firmele care activează
în sectorul gazeifer din Romania sunt, cu exceptia
Romgaz Mediaș (care este producător de gaze
naturale), prestatoare ale unor servicii (furnizare,
transport și distribuție), voi face referire la seria
standardelor pentru servicii. Referitor la acestea,
se remarca două aspecte:
Primul se referă la angajații firmei având în
vedere că, în mare proporție, calitatea
serviciilor depinde de acestia.
Al doilea aspect se referă la imposibilitatea
verificarii calității serviciilor, spre deosebire de
produsele materiale, nefiind posibilă
cuantificarea și verificarea acestora.
CONCLUZII
Pentru a asigura un nivel unitar al calității,
procesele trebuie să fie astfel concepute,
încât să permită reproductibilitatea și
trasabilitatea acestora.
Serviciile pentru populație, componenta
importantă a sectorului terțiar, au de
îndeplinit un rol important în ridicarea
calitătii vieții, ținând seama de contribuția lor
la satisfacerea necesităților tot mai
diversificate ale oamenilor, la sporirea
eficienței economice.
Dezvoltarea modernă a economiei de piață nu
este posibilă fără un puternic sector terțiar,
serviciile fiind desemnate a fi o adevarată
locomotivă a creșterii în țările industrializate.
Bibliografie selectivă:
Bank J. – The Essence of Total Quality Management,Prentice Hall, London, Great Britain, 1992;
Ciurea S.; Drăgulănescu N. – Managementul calităţiitotale, Editura Economică, Bucureşti 1996;
Diaconescu I. - Aspecte economice ale calităţiiproduselor în economia de piaţă, în “Managementulcalităţii şi protecţia consumatorilor”, vol.1, Centruleditorial –poligrafic A.S.E., Bucureşti 1997;
Drăgulănescu N. - De la calitatea controlată lacalitatea totală, Editura Alternative, Bucureşti 1996;
Olaru M. Managementul Calităţii, ediţia a II revizuităşi adăugită, Editura Economică, Bucureşti 1999;
Quality News, May – July 1999 Quality World, February 1998;
drd. Cătălina GANE
Academia de Studii Economice, Bucureşti
16
Posibilităţi de implementare şi dezvoltare a
turismului rural în România, în vederea
asigurării caracterului competitiv în cadrul
economiei de ramurăPracticarea agroturismului se realizează în
mod diferenţiat de la o ţară la alta şi, în
interiorul fiecărei ţări, în funcţie de condiţiile
specifice locale şi tradiţii, de interesul manifestat
de ofertanţi şi consumatori, de interesul şi
sprijinul pe care îl acordă statul, de existenţa şi
activitatea unor organizaţii specializate. În cadrul
statelor Comunităţii Europene turismul rural a
luat amploare în ultimele decenii datorită
existenţei unor premise favorabile precum:
- condiţiile de organizare create;
- organismele non-guvernamentale, naţionale
şi internaţionale, existente;
- sprijinul primit din partea statelor (credite pe
temen lung, cu dobânda de 3-4 %- Franţa,
Germania, Austria - scutire de impozit pe
activitatea turistică desfăşurată, sprijin
logistic, formare de cadre şi îndrumare, ş.a.),
prin intermediul programelor PHARE;
- experienţa câştigată şi dorinţa de
perfecţoinare,manifestatepermanent.
La nivelul Uniunii Europene, Consiliul
European a lansat campania "Lumea Rurală" care a
avut o influenţă puternică asupra dezvoltării
turistice a regiunilor participante. Raportul Adunării
Parlamentare cu privire la turismul rural şi
integrarea sa într-o politică globală, invită toate
statele membre să promoveze turismul rural care –
prin protejarea mediului şi a identităţii culturale
locale – poate contribui la realizarea unui contract
social ce garantează, în contextul actual al politicii
europene integrate, echilibrul eco–cultural şi social
dintre oraş şi sat.
Comisia Europeană, prin raportul Viitorul
Lumii Rurale, ca şi prin reforma fondurilor
structurale şi incidenţa lor asupra dezvoltării
turismului rural, subliniază importanţa care trebuie
acordată sectorului economic. Programele
operaţionale din aproape toate regiunile şi
majoritatea planurilor de afaceri ale grupărilor
locale de dezvoltare în cadrul iniţiativei LEADER,
conţin proiecte inovatoare şi demonstrează că
„actorii locali” (prestatorii de servicii agroturistice)
se implică în dezvoltarea armonioasă a unui turism
rural de înalt nivel.
Dezvoltarea integrată, echilibrată şi pe
termen lung – aşa-numitul tip de dezvoltare
"durabilă" sau "susţinută" – presupune existenţa unor
politici comunitare care să susţină "turismul verde"
pentru valorificarea spaţiului rural. Merită amintit
recentul Plan de acţiuni comunitare în favoarea
turismului şi Programul comunitar de politică şi
acţiuni în materie de mediu şi de dezvoltare
durabilă. De asemenea, s-au alocat fonduri
europene (Fondul Structural de Dezvoltare şi
Fondul Regional) pentru dezvoltarea turistică a
zonelor rurale şi pentru pregătirea profesională în
acest domeniu. Acţiunile comunitare în favoarea
turismului rural merg în direcţia susţinerii
definiţiei, creării şi comercializării produselor
"turism rural" într-o reţea europeană identificabilă
prin mărcile de calitate.
Reglementările UE în cadrul Politicii
Agricole Comune, menite să sporească eficienţa
structurilor agricole, au în vedere un sistem de
ajutor financiar pentru creşterea investiţiilor în
activităţile turistice şi meşteşugăreşti în ferme.
Schema se bazează pe viziunea Comisiei asupra a
ceea ce se înţelege prin agroturism, definiţia
aplicându-se numai fermierilor care obţin 25% din
totalul veniturilor lor, din activitatea de fermă.
Sub acest prag, orice activitate de turism,
efectuată în cadrul fermei, nu mai este
considerată ca parte a activităţii acesteia şi deci,
nu se acordă ajutorul menţionat, conform
reglementărilor adoptate.
Deşi reglementările generale se aplică în
întreaga Comunitate, există unele măsuri
specifice în agroturism care prevăd acordarea de
asistenţă financiară zonelor defavorizate, care
includ vestul Irlandei, unele zone din Italia şi
unele insule ale Scoţiei.
Sursa: http://www.fuertehoteles.com/guia/img/sendero_benaojan-
jimera.jpg
Turismul rural se realizează în majoritatea
cazurilor în acele regiuni care beneficiază de
ajutor financiar din partea Fondului Structural de
Dezvoltare şi Fondului Regional al Uniunii
Europene, care s-au redus simţitor. De exemplu,
în cadrul sprijinului acordat de UE pentru
realizarea obiectivelor de dezvoltare în mediul
rural, locul cel mai important îl ocupă măsurile de
17
încurajare a turismului rural şi a pregătirii
profesionale în domeniul turismului. Aceasta
presupune finanţarea investiţiilor menite să
creeze facilităţi în domeniul turismului, cum ar fi:
cazarea la ferme, dezvoltarea parcurilor naturale,
a activităţilor sportive (golf, ski etc.)
Comisia Europeană a adoptat o nouă
iniţiativă pentru dezvoltarea rurală, intitulată
LEADER (Links between Actions for this
Development of the Rural Economy – Legături
între acţiunile pentru dezvoltarea economiei
rurale). Conform acestei iniţiative, UE şi-a propus
să încurajeze integrarea dezvoltării rurale la nivel
local, pe termen lung. Prin iniţiativa LEADER se
înfiinţează o reţea de circa 100 grupuri de
acţiuni, în cadrul localităţilor rurale. Fiecare grup
are următoarele sarcini:
dirijarea subvenţiilor pentru finanţarea
zonelor geografice proprii;
furnizarea de informaţii întregii comunităţi
cu privire la măsurile şi fondurile menite să
încurajeze dezvoltarea rurală în zonă;
pregatirea profesională a forţei de muncă şi
asigurarea asistenţei tehnice;
dezvoltarea turismului rural;
încurajarea creării de firme mici,
întreprinderi mesteşugăreşti şi asigurarea de
servicii locale;
exploatarea şi comercializarea produselor
agricole locale.
În ceea ce priveşte promovarea externă a
României, aceasta se face în baza Masterplan-ului
pentru dezvoltarea turismului naţional. În stabilirea
obiectivelor ce urmează a fi promovate se va ţine
cont de clasificarea pe cele trei categorii de pieţe
principale secundare şi de oportunitate precum şi
de analiză a categoriilor de produse turistice.
Turismul rural şi cultural a devenit în ultimii
ani o forţă a turismului general înregistrând o
creştere de aproximativ 15-20 procente anual,
mult mai rapidă decât a celorlalte sectoare
turistice. Acest sector a oferit 4 milioane de
locuri de cazare iubitorilor de natură şi tradiţii, şi
a adus venituri de 150 milioane euro populaţiei
rurale de pe întregul continent.
Agroturismul este o formă de turism,
relativ recentă în România, ce a apărut din
necesitatea găsirii unor soluţii pentru
valorificarea potenţialului economic de creştere a
gospodăriilor rurale. Acest potenţial se referă
atât la excedentul de cazare existent în
gospodăria ţărănească -pregătit şi amenajat
special pentru primirea de oaspeţi - cât şi la
bunurile şi serviciile oferite de acesta spre
consum persoanelor care vin în mediul rural
pentru relaxare, odihnă şi agrement.
Agroturismul în Romania este sprijinit, în
prezent, printr-o serie de măsuri aprobate în
cadrul PNDR, prin intermediul cărora pot fi
accesate fondurile Uniunii Europene destinate
dezvoltării acestui sector.
Prin Măsura 312, se urmăreşte cu precădere
reducerea treptată a dependenţei locuitorilor de
la sate de agricultură. Femeile şi tinerii sunt
principalele categorii sociale vizate.
În ceea ce priveşte activităţile care pot fi
stimulate, PNDR prevede acordarea unei atenţii
speciale celor legate de valorificarea materiilor prime
şi a resurselor naturale prin crearea valorii adăugate,
de promovarea mesteşugurilor tradiţionale, de
producerea energiei regenerabile, de practicarea
agriculturii ecologice şi obţinerea produselor
tradiţionale ce pot fi valorificate prin intermediul
turismului rural şi ce pot duce la creşterea numărului
de turişti şi a duratei vizitelor acestora.
Utilizarea fondurilor comunitare are ca scop
creşterea şi îmbunătăţirea structurilor turistice de
primire, la scară mică, dezvoltarea sistemelor de
informare şi promovare turistică, crearea
facilităţilor recreaţionale în vederea asigurării
accesului la zonele naturale de interes turistic.
Se vor acorda finanţări din fonduri europene
pentru construcţia sau reabilitarea unor spaţii care au
ca destinaţie găzduirea turiştilor, refacerea unor
trasee sau punerea pe şine a mocăniţelor. Pentru
păstrarea specificului local al unei zone vor fi
finanţate activităţile de promovare şi dezvoltare a
activităţilor mesteşugareşti şi de artizanat.
Fondurile alocate prin Măsura 313 privind
încurajarea activităţilor turistice sunt destinate
consiliilor locale, asociaţiilor consiliilor locale şi
organizaţiilor non-guvernamentale şi vizează
creşterea atractivităţii zonelor rurale prin crearea,
îmbunătăţirea şi diversificarea infrastructurii
turistice, a facilităţilor şi atracţiilor turistice.
Finanţările sunt acordate pentru construirea,
modernizarea şi dotarea centrelor de informare,
promovare, prezentare şi vizitare turistică,
dezvoltarea de sisteme electronice de rezervare
pentru structurile de primire turistice sau
amenajarea de marcaje turistice. Se va finanţa, de
asemenea, construirea de alei pentru plimbări, de
ciclism, trasee pentru echitaţie, adăposturi ce
deservesc activităţi rafting, alpinism sau vânătoare.
Costurile legate de refacerea în scop turistic a
vechilor trasee de cale ferată cu ecartament îngust şi
a amenajărilor complementare acestora vor fi
acoperite din fonduri europene. Pentru a accesa
fondurile puse la dispoziţie de Uniunea Europeană,
18
beneficiarul trebuie să îndeplinească o serie de
condiţii printre care cea mai importantă este plasarea
investiţiei în spaţiul rural, indiferent de localizarea la
nivel naţional cu respectarea specificului arhitectural
al zonei şi al stilului tradiţional local.
Numeroase sate româneşti dispun de un
potenţial agroturistic aparte, prin cadrul lor pitoresc
deosebit şi prin gospodăriile cu localnici ospitalieri şi
meşteşugari talentaţi. În ultimii ani s-a investit mult
în acest domeniu, astfel că au apărut deja
adevărate regiuni de agroturism, cum sunt: zona
Bran Moieciu sau Valea Prahovei, Maramureşul,
Apusenii, Marginimea Sibiului sau Bucovina, unde
numărul de pensiuni şi vile a crescut simţitor.
Elementele care trebuie puse în valoare
în mod special în ceea ce priveşte dezvoltarea
agroturismului sunt:
● valoarea recreativă, estetică şi peisagistică, nu în
puţine rânduri determinată de alegerea destinaţiei
(munte, deal, câmpie, litoral sau deltă);
● valoarea curativă (balneoclimaterică) a
bioclimatului sau a factorilor naturali ai zonei;
● cadrul de derulare a unor momente de
destindere sau a unor hobbyuri (oglinzi de
apă, masive muntoase, peşteri, torente,
resurse cinegetice, strat de zăpadă etc);
● valoarea cognitivă în cazul componentelor
desemnate ca parcuri, grădini botanice sau
zoologice, rezervaţii ştinţifice sau
monumente ale naturii etc:
● identificarea şi popularizarea potenţialului
turistic din spaţiul sătesc;
● formarea profesională prin colocvii, seminarii,
cursuri de lungă şi scurtă durată;
● burse de specializare;
● schimburi de experienţe în ţară şi în
străinătate;
● editarea de buletine informative şi reviste;
● înfiinţarea unei bănci de date;
● cooperarea cu organizaţii guvernamentale şi
neguvernamentale de specialitate din ţară şi
străinătate;
● campanii de publicitate a pensiunilor şi
fermelor agroturistice prin mediatizare;
● participarea la târguri şi expoziţii naţionale şi
internaţionale;
● realizarea unui sistem de rezervări în turismul
rural românesc.
Agroturismul presupune, de asemenea
existenţa unui turist de un anumit tip, dispus să guste
acest gen de viaţă, aflat în căutarea arhaicului, a
culturii tradiţionale, a activităţilor şi ocupaţiilor vechi.
Agroturistul înţelege simplitatea profundă a vieţii, cea
de la începutul lumii, pe care satul i-o poate oferi.
Tabelul 1. Harta zonelor cu potenţial agroturistic în Romnânia
Zonă cu
potenţial
agroturistic
Localizare Hartă Descriere zonă
Maramureş În jud Maramureş; în N României,
pe stânga arcului carpatic;
delimitat de graniţa cu Ucraina
(N), m-ţii Maramureşului si m-ţii
Rodnei (E), m-ţii Tibleşului (S),
m-ţii Gutâiului (V); între aceşti
munţi se află depresiunea
Maramureş, care reprezintă cea
mai mare parte a zonei.
Legendar ţinut al tradiţiei şi
folclorului, cu datini străbune
păstrate până azi, aflat intr-un
ţinut de vis.
Bucovina În jud Suceava; in N ţării, în
dreapta ( la E ) de arcul Carpatic;
delimitări: la V m-ţii Suhardului şi
m-tii Bistriţei, la N Obcina Mare,
Feredeului şi graniţa cu Ucraina,
la E podişul Sucevei.
Zonă preponderent submontană,
montană şi de podiş, cu aşezări
rurale de tradiţie pe văile râurilor
şi la poalele munţilor şi podişului.
Peisaje de basm.
Sursa: http://www.rustic-tours.eu/harta-img/
rustic romania.ph p?id_
19
Apuseni
Nord
În inima Transilvaniei,
preponderent judeţul Cluj,
ocupând porţiune din podişul cu
acelaşi nume şi o parte din munţii
Apuseni; centru istoric şi cultural
important al României (Cluj-
Napoca), natură şi ospitalitate pur
ardelenească, deosebită; centre
balneoclimaterice.
Printre obiectivele demn de
vizitat se numară: Lacul
Fântânele, grădina botanică,
Băile Băiţa, Băile Someşeni,
Turda băi, Cheile Turzii, m-ţii
Vlădeasa, m-ţii Trascăului,
biserica Sf Mihail, peştera Urşilor,
peştera Gheţarului etc.
Apuseni
Ţara Moţilor
În N jud. Alba, la graniţă cu jud.
Cluj şi Bihor; la poalele m-ţilor
Apuseni, zona de deal şi podiş.
Zona verde montană şi
submontană, bogată în râuri,
păduri şi recunoscută pentru
tradiţii şi folclor, pe valea
Arieşului, una dintre cele mai
pitoreşti văi Carpatice.
Ciuc-
Harghita
În jud. Harghita; în centrul
Carpaţilor Orientali, respectiv în
centrul României, pe platforma
Transilvaniei.
Ocupând aproximativ 2.8% din
suprafaţa ţării, ţinuturile
Harghitei sunt ondulate şi
învelite de păturile codrilor,
apelor şi lacurilor cristaline.
Zonă predominant montană şi
submontană.
Podişul
Târnavelor
În Centrul-V României, în
interiorul arcului carpatic; în
mijlocul podişului Transilvaniei;
jud Sibiu centru-sud, jud Mureş
est - nord, jud. Alba Vest.
Zona de podiş, vălurită, extrem
de bogată în vegetaţie, la
distanţe egale de munţii
Orientali, Meridionali şi Apuseni.
Tradiţional ardelenească,
scaldată de râurile Târnava Mare,
Mică şi Hărtibaci.
Zona
Sighişoara
În jud. Mureş; zona deluroasă;
Sighişoara este o cetate
medievală, fondată de
emigranţii germani în ţara lui
Dracula; specificul folcloric şi
cultural ramâne neatins până
azi; în centrul ţării, la N-V de
Braşov, podişul Tîrnavelor, de-o
parte şi de alta a Tîrnavei Mari.
Dintre obiectivele demn de
vizitat: cetatea în sine, turnul cu
ceas, biserici şi turnuri
medievale, casa Vlad Dracul etc.
Mărginimea
Sibiului
În centrul României, în stânga
Braşovului, delimitat de m-ţii
Făgăraş şi Cibinului la S, care de
altfel ocupă parte importantă în
judeţ, jud. Alba în E , jud. Mureş
în N; o treime montan, în rest
podiş; păduri, râuri (37% din
suprafaţă), localităţi agro-
turistice cu specific, încărcat
istoric şi tradiţional.
Principalele obiective de vizitat
sunt: parcuri şi rezervaţii
naturale, biserici, mănăstiri,
muzee, centre turistice
medievale, toată gama de
distracţii moderne.
Zona
Făgăraş
Între Valea Oltului (Vest) şi
Valea Dâmboviţei, m-ţii Bucegi
(Piatra Craiului Est); cei mai
înalţi munţi din România (Alpii
României - numeroase culmi
peste 2500m).
Suprafaţa turistică - aprox. 70 km
(Nord-Central), 80-90 km Vest pe
V. Oltului , spre Braşov -
V.Prahovei în Est.
Cazanele
Dunării
În zona cursului fluviului Dunării,
frontiera cu Serbia în S ţării,
situată în S. judeţului Mehedinţi;
la aprox. 35 km V de Drobeta
Turnu-Severin.
Suprafaţa turistică aprox. 40 km,
plus obiectivele turistice
înconjurătoare (m-ţii Mehedinţi,
Porţile de Fier etc).
20
Subcarapaţii
Olteniei
În mare parte în N jud. Gorj + o
mică parte în N jud. Vâlcea; la
baza munţilor: Capaţânei,
Parângului,
Vâlcanului.
Suprafaţa turistică – aprox. 100
km + zonele înconjurătoare, pe
munte, văile râurilor etc.
Mănăstiri, peşteri, tradiţie rurală.
Zona
Făgăraş-
Argeş
În jud. Argeş, în partea centru -
nord; de la Curtea de Argeş,
baza munţilor, până spre lacul
Vidraru.
Zona turistică submontană -
montană, agroturism. Agroturism
până spre baza munţilor, turism
montan spre cei mai înalţi munţi,
Făgăraşs (Iezer - Păpuşa). Intrare
pe Transfăgărăşean.
Culoarul
Rucăr-Bran
În jud. Braşov; la baza munţilor
Bucegi şi Piatra Craiului, la V-SV
de Braşov; între 800 - 1300 m
altitudine; la N-NE de
Câmpulung, dinspre Piteşti.
Suprafaţa turistică: 30-
50km,+trasee, obiective montane
multiple(>2500m); Obiective:
castele (Bran, Râşnov), biserici,
mănăstiri, chei, peşteri etc; Natură,
aer curat, atmosferă pastorală,
pitoresc - zonămonument natural.
Valea
Prahovei
În jud. Prahova; Bucureşti -
Ploieşti - Braşov; Prahova,
afluent al Ialomiţei, izvoreşte de
sub trecătoarea Predeal,
desparte m-ţii Bucegi de m-ţii
Baiului, şi se vărsa la V de
Urziceni.
Suprafaţa turistică - aprox. 60
km; Cea mai frecventată şi cea
mai dezvoltată zonă turistică
montană din România.
Valeni-Cheia În jud. Prahova; Bucureşti -
Ploieşti - Măneciu - Cheia -
Braşov ( DN1A) 185 km;
Teleajenul, afluent al Ialomiţei,
izvoreşte din m-tele Ciucaş
(Valea Berii).
Suprafaţa turistică - aprox. 70
km, majoritar salbatică în afara
staţiunilor (Vălenii de Munte,
Măneciu, Izvoarele, Valea Popii,
Cheia, Săcele).
Zona
Vrancea
In jud. Vrancea, Moldova; C-E
României, 2/3 podiş şi montan (m-
ţii Vrancei din Orientali); vecini: la
N jud. Bacău, la E Vaslui, Galaţi,
la V Covasna, la S Buzău.
Suprafaţa turistică - aprox. 4857
km pătraţi ; al 7-lea judeţ din
ţară ca suprafaţă rurală; Carpaţii
Orientali, Meridionali, câmpia
Siretului, câmpia Dunării.
Delta
Dunării
În S-E ţării, în judeţul Tulcea,
nordul Dobrogei; delta fluviului
Dunărea, cu 3 braţe (canale):
Chilia, Sulina şi Sf. Gheorghe.
Delta Dunării este în mare parte
rezervaţie ecologică, cu
numeroase specii (în special
păsări, dar şi peşti etc) protejate
prin lege. Este navigabilă, dar
sălbatică.
Litoral În jud.Constanţa ; S- E
României, la aprox. 250 km pe
ruta Bucureşti - Constanţa, E60;
drum european modern E 87
Constanţa - Mangalia;
Suprafaţa turistică: Năvodari -
Vama Veche, aprox. 70 km.
Locaţie sezonieră, dedicată
anotimpului cald.
Sursa: http://www.agroturism.com/
-(va continua în numărul următor al revistei)-
Bibliografie selectivă:
1. Bran, F., Ioan, I., Trică, C., Eco-economia ecosistemelor şi biodiversitatea, Ed. ASE, Bucureşti;2. Istrate, I., Bran, F., Roşu, A., G., Economia turismului şi mediului înconjurător, Ed. Economică, Bucureşti, 2005;3. Nistoreanu, P., Tigu, G., Popescu, D., Pădurean, M. (Colectiv), Ecoturism şi turism rural, Ed. ASE, Bucureşti;*** www.maap.ro; *** www.infoeuropa.ro; ***http://www.adevarul.ro/articole/2005/agroturismul-aduce-bani-in-satele-transilvanene.html
drd. Teodora-Adriana MENDA (Bonţoi)Economist – Academia de Studii Economice
C.S. – Centrul de Cercetări Analize şi Politici Regionale
21
Criza economică globală – consideraţii
“Niciodată nu am mai văzut un dezastru
economic de o asemenea amploare la nivel
internaţional. În ultima mea carte, am anticipat că vom
fi martorii celei mai mari crize financiare din 1930 până
în prezent. Dar, trebuie să recunosc, nu credeam că va
fi chiar atât de puternică această criză, mi-a depăşit
limitele celor mai pesimiste scenarii". (George Soros)
Potrivit Organizaţiei Internaţionale a Muncii,
până la sfârşitul lui 2009, se vor pierde aproximativ
20 milioane de locuri de muncă, majoritatea în
sectorul contrucţiilor, sectorul imobiliar, cel
financiar, precum şi în sectorul auto, iar numărul
şomerilor va ajunge la 200 de milioane, pentru
prima dată în istorie.
Începuturile…
Criza economică actuală a început acum
aproximativ un an în Statele Unite, provocând
aşa-numitul efect de antrenare în economia
mondială. Catalogată, de către fostul presedinte
al Federal Reserve, Alan Greenspan, ca fiind "cea
mai gravă de la cel de-al doilea Război Mondial",
criza economică americană actuală a fost
comparată cu criza economică din anii ‘30 sau cu
stagflaţia1 din anii ‘70, având în vedere
elementele comune ale acestora.
Câteva consideraţii cu privire la criza
economică americană...
Ca şi în cazul crizei contemporane, criza
financiară interbelică a venit pe fundalul unui exces
investiţional pe pieţele imobiliare şi bursiere. Goana
după câştiguri cât mai mari a implicat şi asumarea
unor riscuri majore, precum creditarea în exces a
populaţiei de către bănci, prin crearea unor produse
financiare din ce în ce mai complexe în încercarea
de majorare a profiturilor, speculaţii
imobiliare/bursiere, toate acestea generând
dezechilibre financiare importante ce au condus, în
final, la o criză economică de proporţii.
Economistul britanic, John Maynard Keynes,
considerat părintele macroeconomiei moderne şi
unul dintre cei mai influenţi economişti ai secolului
XX a susţinut în teoriile sale măsurile
intervenţioniste ale guvernelor, considerând că
pieţele nesupravegheate şi lăsate să funcţioneze la
buna întâmplare pot fi distructive, conducând la
faze economice de recesiune, depresiune şi boom,
iar pentru a contracara efectele negative ale acestor
1 Persistenţa inflaţiei pe fondul lipsei de creştere notabilă
a economiei, a creşterii zero, sau a recesiunii economice
surprinde adesea fenomenul de stagflaţie.
fenomene economice, guvernele pot utiliza diverse
măsuri fiscale şi monetare. Însă, nu întotdeauna
măsurile sunt benefice.
Sursa: http://e-watchman.co.uk/media/dollar-death-spiral.jpg
Ca şi în anii ’30, Statele Unite recurg la măsuri
intervenţioniste, numai că modalităţile sunt
diferite: Mulţi specialişti au afirmat faptul că
responsabilitatea situaţiei actuale a economiei
americane revine în mare măsură FED2 (Federal
Reserve System), care prin politica practicată încă
din 2001, când au fost primele semne ale unei
recesiuni economice, a continuat să alimenteze
artificial creşterea economică, menţinând şi
micşorând în mod repetat rata dobânzii şi mărind
astfel oferta agregată de bani. Economia americană
este o economie care se finanţează în principal de
pe piaţa de capital. Se ştie, însă, că un profit
consistent şi rapid presupune riscuri majore.
Spre deosebire, în 1929 recesiunea a
intervenit pe fundalul diminuării, tot de către FED,
a ofertei de bani (contracţie monetară), rezultatul
fiind o criză de lichidităţi pe termen scurt. La acea
vreme statul american a concentrat importante
fonduri în împrumuturi bancare, a controlat
evoluţia preţurilor şi a creditului şi a subvenţionat
anumite sectoare ale economiei.
Aşa cum au facut-o şi în urmă cu 80 de ani,
Statele Unite depun eforturi disperate să menţină în
mod artificial nişte preţuri mult supraevaluate ale
unor garanţii ipotecare şi ale unor active de aceeaşi
natură. Din păcate respingerea repetată, în cadrul
Camerei Reprezentanţilor, a Planului Paulson de 700
2 Spre deosebire de multe ţări ale lumii în care băncile centrale
sunt proprietatea exclusivă a statului respectiv, în Statele Unite
ale Americii, FED este un consorţiu de entităţi bancare private,
controlat, direct sau prin subsidiare, de reprezentanţi ai
următoarelor structuri financiare: Rotschild Bank din Paris şi
Londra, Lazard Brothers Bank din Paris, Israel Moses Seif Bank
din Italia, Wartburg Bank (Amsterdam şi Hamburg), Lehman
Brothers, Chase Manhatan Bank, Goldman Sachs Bank.
22
de miliarde de dolari3 pentru salvarea economiei
americane, votat de altfel de către Senat, nu a
făcut altceva decât să adâncească şi mai mult criza
financiară cu care se confruntă Statele Unite, iar
cele mai grave probleme se regăsesc, în special în
sectorul imobiliar. Preşedintele democrat al
Camerei Reprezentanţilor, Nancy Pelosi pledează
pentru un plan revizuit, care prevede alocarea, a 60
până la 100 miliarde de dolari, într-o primă fază,
începând din decembrie 2008 şi continuând cu o
măsură complementară din luna ianuarie 2009, care
să prevede printre altele şi o scădere a impozitelor.
Criza financiară în Europa...
În Europa un număr de instituţii financiare
importante s-au prăbuşit, altele au fost salvate.
Măsurile intervenţioniste au presupus şi
naţionalizări, soartă pe care au avut-o printre
altele Northern Rock Bank, Bardford & Bingley,
ambele din Marea Britanie, Fortis (Benelux).
Unele state (Germania, Grecia, Irlanda) au recurs
la măsuri de politică fiscală complet diferite: spre
exemplu, Marea Britanie a decis să diminueze
accizele, în timp ce Irlanda le-a mărit, altele s-au
grăbit să garanteze în procent de 100% depozitele
populaţiei. Guvernul Federal German a acordat
băncii germane Hypo Real Estate Holding AG o
finanţare în valoare de 50 miliarde de euro, în
scopul creşterii gradului de lichiditate pe termen
scurt. Suma este finanţată parţial de mai multe
bănci şi companii de asigurări germane.
Reacţiile europene la situaţia de criză nu au
încetat să apară, astfel că la 26 noiembrie a.c.,
Comisia Europeană a lansat un Plan de redresare
economică, în valoare totală de 200 miliarde de
euro (aproximativ 256 miliarde de dolari),
reprezentând 1,5% din PIB-ul Uniunii, din care
1,2% (170 miliarde de euro) contribuţia guvernelor
statelor membre şi restul de 0,3% (30 miliarde de
euro) din bugetul UE şi Banca Europeană de
Investiţii. Planul este bazat în principal, pe două
aspecte importante:
Pe termen scurt, măsuri pentru redobândirea
încrederii în economia europeană, salvarea
locurilor de muncă şi creşterea cererii de
consum;
3 Planul administraţiei Bush prevedea deblocarea a 700
miliarde de dolari pentru cumpărarea activelor
neperformante ale băncilor aflate în dificultate. Proiectul
revizuit prevede creşterea la 250.000 de dolari a plafonului de
garantare a depozitelor, în cazul în care băncile dau faliment.
După anunţul respingerii planului de redresare economică,
indicele principal al pieţei americane, Dow Jones, s-a prăbuşit
cu 7% în şedinţa din 29.09.2008, consemnând cea mai
puternică scădere într-o singură zi, din istorie.
Pe termen lung, realizarea de “investiţii
inteligente” pentru creştere economică şi
dezvoltare durabilă.
Franţa şi Marea Britanie susţin ideea unui
pachet financiar de stimulare mult mai mare decât
cel propus de Comisie, în timp ce Germania a
manifestat o atitudine rezervată faţă de acest Plan,
Cancelarul Angela Merkel a avertizat că ţara sa “nu
ar trebui să intre într-o competiţie a miliardelor”4.
Ungaria a fost primul stat membru UE care
a primit o ofertă de salvare de 25 miliarde de
dolari de la FMI, UE şi Banca Mondială şi totodată
cel mai afectat de criza financiară. Letonia şi
Estonia sunt deja în recesiune, iar Lituania le
urmează îndeaproape. Deşi Spania a evitat
intrarea în recesiune în prima jumătate a anului
2008, şomajul a ajuns la 9,9% (425.000 de
şomeri), sectorul imobiliar s-a prăbuşit,
înregistrând scăderi ale preţurilor imobilelor între
35-50%, iar vânzările de maşini au scăzut cu 40%.
Având în vedere faptul că 70% din balanţa
comercială a României o reprezintă schimburile
comerciale cu UE, criza economică globală începe
să-şi facă tot mai simţite efectele şi în România, iar
prognoza este că aceasta va izbucni cu adevărat
abia în primăvara lui 2009. Cifrele estimate sunt
sumbre, iar dacă stăm să luăm în calcul numai ce
presupune cifra de 1 milion de şomeri, la care se
poate ajunge în 2009, realizăm că România poate
ajunge într-un mare impas social, întrucât nu se ştie
de unde vor fi plătite ajutoarele de şomaj aferente
şomajului. Criza financiară a afectat accesul
societăţilor comerciale şi al populaţiei la finanţarea
necesare realizării diverselor proiecte, respectiv a
creditelor de consum/ipotecare.
Ţările net exportatoare de petrol, precum
Rusia5 –care nu are o economie competitivă şi ale
cărei venituri depind de exporturile de materii
prime– sau statele arabe resimt deja efectele
crizei economice mondiale, printre altele, prin
scăderea la jumătate, în doar câteva luni6, (vezi
Fig. 1) a preţului petrolului, ca efect direct al
contractării cererii agregate de mărfuri şi servicii
la nivel mondial.
4 Contribuţia Germaniei, fiind şi cel mai mare stat membru
UE, este de 25 miliarde de euro.5 Se pare, conform estimărilor analiştilor, că de la începutul
conflictului cu Georgia, Rusia a înregistrat ieşiri masive de
capital străin de aproximativ 50 miliarde de dolari.6 Barilul a ajuns (02.12.2008) sub nivelul de 47 dolari, cel
mai mic nivel înregistrat din luna mai 2005, mai ieftin cu
peste 100 dolari faţă de maximul atins la mijlocul lunii iulie.
Organizaţia Ţărilor Exportatoare de Petrol (OPEC) a convenit
în cursul lunii noiembrie să reducă producţia de petrol cu
1,5 milioane barili/zi , însa reducerea efectivă a fost de
numai 66% din cantitatea anunţată, potrivit Reuters.
23
Fig. 1: Evoluţia preţurilor la petrol (1994-martie 2008)
Sursa: http://octane.nmt.edu/gotech/Marketplace/Prices.aspx
Agenţia de evaluare financiară Standard &
Poor's a retrogradat ratingul de ţară al Rusiei
pentru creditele în valută, această retrogradare
reflectând riscurile asociate diminuării rapide a
portofoliului extern precum şi a altor investiţii,
fapt ce ridică costurile şi gradul de dificultate al
garantării necesarului de finanţare externă a ţării.
De asemenea, potrivit estimărilor analiştilor S&P,
“în 2009, Rusia va avea un deficit de 2,6% din PIB,
comparativ cu un excedent de 5% din PIB în 2008,
ca urmare a deteriorării accentuate a condiţiilor
comerciale". Aşadar, deşi Rusia a înregistrat o
creştere spectaculoasă în ultimii ani, recesiunea
economică globală i-a tăiat ascensiunea.
Criza financiară în Asia...
Deşi mulţi specialişti au crezut că ţările din
Asia sunt suficient detaşate de sistemul financiar
din Vest, iată însă că şi acestea resimt şocul crizei
economice globale. Majoritatea economiilor
acestor state au înregistrat creşteri substanţiale în
ultimii ani, care s-au materializat în importante
investiţii străine directe injectate în aceste state
de către economiile din Vest, dar şi de către
aceste state, la rândul lor în ţările vestice.
Produsele şi serviciile asiatice s-au globalizat, iar o
scădere a creşterii economice la nivel modial
aduce cu sine, în mod automat, o scădere a cererii
pentru respectivele produse, implicit o creştere a
şomajului şi deci o încetinire a creşterii economice
a acestor state. În cazul Chinei experţii FMI
prognozează o diminuare a nivelului PIB-ului cu
două procente, în 2009.
În Japonia exporturile au scăzut pentru
prima dată în 5 ani, cu 15,6% către Statle Unite şi
11,4% către UE. În cursul lunii noiembrie a.c.
ministrul nipon de finanţe a anunţat oficial
intrarea Japoniei în recesiune.
India este, la rândul său, afectată de criza
economică globală, dar într-o mai mică măsură.
Temerile sunt legate de o încetinire, în 2009, a
creşterii economice cu 1,3%, însă comerţul cu
statele din Asia, precum şi proiectele majore de
investiţii în infrastructură vor ajuta India să facă
faţă efectelor negative ale crizei.
Criza financiară în America de Sud...
America de Sud depinde în mare parte de
schimburile comerciale cu Statele Unite, care
absorb jumătate din exporturile acestor state. De
aceea se aşteaptă ca efectele crizei să încetinească
simţitor creşterea economică în aceste state. De
exemplu, pentru Mexic este estimată una dintre
cele mai mici rate de creştere din regiune, de 1,9%
comparativ cu 3% pentru restul regiunii.
Criza financiară în Africa...
Datorită slabei integrări a economiei africane
în economia globală, majoritatea statelor din
această zonă nu vor fi afectate, iniţial, de criza
economică globală. Mai vulnerabile sunt statele al
căror cont curent se finanţează din investiţiile de
portofoliu, deoarece aceste intrări vor căpăta un
caracter oscilant. Se estimează însă, că pe fondul
lipsei de lichidităţi, statele africane s-ar putea
confrunta cu presiuni din ce în ce mai puternice din
partea instituţiilor internaţionale şi a băncilor din
Vest, pentru rambursarea datoriilor.
Un sector vulnerabil la criza economică
globală şi care poate fi afectat pe măsură, este cel
al serviciilor turistice, având în vedere criza
financiară în care se află statele din care provin
potenţialii turişti.
24
Ciclicitatea fenomenelor economice
După cum am menţionat anterior, mulţi
economişti afirmă că actuala criză economică
reprezintă o ruptură, care s-a produs în mod
logic, la sfârşitul unei perioade de activitate
economică intensă şi se reflectă în încetinirea
creşterii şi în sporirea şomajului şi a inflaţiei,
comparabilă prin amplitudine şi consecinţe doar
cu cea din 1929-1933.
Evoluţia principalelor fenomene
economice, începând din secolul al XIX-lea a
manifestat un caracter ciclic. Din analiza
dinamicii activităţii economice se disting patru
tipuri de evoluţii şi fluctuaţii: trendul (este o
tendinţă de lungă durată care se măsoară prin
ritmurile medii de creştere economică),
variaţiile sezoniere (de scurtă durată, de regulă
un an, influenţate de diverse aspecte naturale,
sociale, economice), variaţiile întâmplătoare
(apar pe fondul unor evenimente neaşteptate) şi
variaţiile ciclice.
Economişti precum Kondratieff, C. Juglar,
P.A.Samuelson, Fernand Baudhin, Francesco Forte
sau Kitchin au studiat evoluţia economiei, atât la
nivel microeconomic, cât şi la nivel
macroeconomic şi au evidenţiat caracterul
fluctuant şi ciclicitatea economiei, aprecierea
făcându-se pe baza unuia sau mai multor
indicatori (ritmul de creştere al venitului
naţional, al producţiei industriale şi agricole,
gradul de ocupare a forţei de muncă, dinamica
nivelului de trai etc.). Conform teoriilor interne
(endogene) mecanismele din cadrul sistemului
economic sunt cele care generează ciclurile
economice şi tot ele reiau mişcarea ciclică.
Potrivit acestora, expansiunea conduce la
recesiune şi la contracţie, iar contracţia, la
rândul său, generează expansiunea.
Ciclicitatea reprezintă acea formă de
mişcare a activităţii economice, în care fazele de
expansiune alternează cu cele de stagnare şi
descreştere. Ca expresie a fluctuaţiilor ciclice,
activitatea economică parcurge anumite faze,
fiecare având trăsături distincte şi derulându-se,
aproximativ cu aceeaşi succesiune.
Pornind de la adevărul că orice formă de
viaţă socială fluctuează, oscilează, urmând
mişcările periodice reluate la infinit şi
referindu-se la mişcările înţelese drept cicluri,
teoria economică evidenţiază trei tipuri
esenţiale de cicluri generale:
a) Ciclurile economice seculare de tip
Kondratieff, cu o durată de 50-60 de ani.
Această metodă are la bază analiza
mecanismului preţurilor, a ciclurilor de
preţ. Perioadele ascendente se caracterizează
printr-o creştere continuă a preţurilor, iar
cele descendente, prin scăderea indicelui
general al preţurilor. Variaţiilor de preţuri le
corespund variaţii în acelaşi sens ale
activităţii economice şi a profiturilor.
Studiile cu privire la mişcările ciclice de tip
Kondratieff reprezintă o ordonare a
comportamentului economic pe termen
lung, plusul de valoare constând în
utilizarea acestora în anticiparea viitoarelor
evoluţii economice.
b) Ciclurile economice propiu-zise sau decenale:
a). de tip Juglar, care comportă în principal
trei faze, pe parcursul a 8 ani: expansiunea,
criza şi depresiunea; b). cnf. teoriei lui
Samuelson: restrângerea, înviorarea,
expansiunea şi apogeul; c). cnf. teoriei lui
Baudhin: expansiunea, tensiunea, criza şi
depresiunea şi d). cnf. lui Forte: faza
ascendentă, faza de maxim absolut sau
relativ, faza de scădere absolută sau relativă
şi refacerea.
c) Ciclurile economice scurte de tip Kitchin, cu
durată cuprinsă între 6-40 de luni (ex: ciclul
inflaţionist, ciclul variaţiei preţurilor).
Sursa: http://bigpicture.typepad.com/images/econ_cycle.jpg
Dintre toate, să ne concentrăm atenţia
asupra ciclurilor decenale, având în vedere
contextul actual al economiei globale.
Criza reprezintă o ruptură bruscă a unei
evoluţii ascendente a economiei, ea intervine
rapid şi presupune o perturbare a stării
generale a economiei, a echilibrului cerere-
ofertă, prin scăderea masivă a preţurilor şi a
valorilor, prin prăbuşiri bursiere, falimente,
concedieri masive etc.
25
Sursa: http://www.whatpricejusticeblog.com/files/2008/recession.jpg
Depresiunea succede crizei, este practic
o continuare mai lentă a acesteia şi se
caracterizează printr-o perioadă lentă de
restructurare, de stagnare sau chiar diminuare
a activităţii economice, de reducere în
continuare a investiţiilor în economie, a
producţiei, a preţurilor, a ratei de ocupare şi a
salariilor. În continuare, în faza de depresiune
IMM-urile îşi restrâng sau chiar îşi încetează
activitatea pe fondul reducerii volumului
producţiei sub incidenţa contractării cererii, ca
rezultat al diminuării veniturilor unei părţi a
populaţiei sau a economiilor pe care populaţia
le efectuează.
Înviorarea este faza în care începe
revigorarea procesului investiţional şi
creşterea producţiei prin reînnoirea capitalului
fix al întreprinderilor, ceea ce alimentează
cererea de mijloace noi de producţie şi de
forţă de muncă, crescând astfel rata de
ocupare în rândul populaţiei. Înviorarea face
trecerea către faza de expansiune economică,
perioada oscilând în funcţie de
particularităţile fiecărei economii în parte.
Expansiunea se caracterizează printr-o
creştere generală a veniturilor tradusă printr-o
creştere a cererii pentru bunurile de consum,
factor determinant al creşterii producţiei,
mărirea stocurilor, creşterea preţurilor prin
stimularea articifială a cererii agregate şi a
măririi masei monetare, sporirea procesului
investiţional în economie, modernizarea
capacităţilor de producţie, creşterea gradului
de ocupare a forţei de muncă.
În timp, pe fondul intensificării
fenomenelor inflaţioniste, autorităţile recurg la
măsuri de înfrânare a cererii globale, prin
majorarea ratei dobânzii şi implicit,
descurajarea unor noi investiţii şi chiar ulterior,
sistarea modernizării capacităţilor de
producţie, ca urmare a diminuării ratei
profitului. Astfel, se întrevede o ruptură ce
presupune intrarea într-o nouă fază a
ciclurilor economice...
Este important de menţionat faptul că nu
există faze perfect asemănătoare, ci ele relevă
doar trăsături comune, conjuncturile fiind
diferite şi ne-excluzându-se apariţia unor
fenomene atipice unor faze specifice.
Periodicitatea ciclurilor decenale, aşa
cum ne sugerează şi denumirea, s-a dovedit a fi
de circa 6-10 ani. Un alt aspect important este
că ciclurile economice decenale se derulează (de
regulă, 2-3 la număr) pe fondul celor seculare de
tip Kondratieff.
Cauzele evoluţiei ciclice a economiilor
contemporane sunt multiple, însă în principal
ele sunt de natură exogenă (fluctuaţii
independente sistemului economic: conflicte
armate, revoluţii, schimbarea sistemului
politic, creşterea demografică, migraţia,
inovaţiile tehnologice etc.) şi endogenă
(mecanismele din cadrul sistemului economic,
acelea care generează cicluri economice şi care
reiau mişcarea ciclică):
1. Pentru teoriile monetare, originea ciclului
economic rezidă în expansiunea şi în
contracţia monedei şi a creditului (Hawtrey,
Friedman).
2. Pentru teoriile inovaţiei, originea ciclului se
găseşte în înlănţuirea invenţiilor importante
care le acompaniază, spre exemplu, invenţia
căilor ferate sau a automobilului
(Schumpeter, Hansen).
3. Modelul interdependenţei multiplicatorului şi
acceleratorului, acţiunea combinată a celor
două forţe este cauza care poate determina
expansiunea şi depresiunea cicliclă
(Samuelson).
4. Conform teoriilor politice ale ciclurilor
economice, fluctuaţiile sunt datorate
politicienilor care combină politicile
monetare şi bugetare (Kalecki, Nordhaus,
Tufte).
5. Teoriile ciclului economic de echilibru,
susţin că percepţiile greşite ale mişcării
preţurilor şi ale salariilor determinş
oamenii să ofere puţină sau foarte puţină
muncă ceea ce dă naştere la cicluri ale
producţiei şi ale ocupării (Lucas, Barro,
Sargent).
6. Adepţii ciclului real, susţin că şocurile de
productivitate se propagă în toată economia
şi antrenează fluctuaţii (Prescott, Long,
Plosser).
26
Roul investiţiilor în dezvoltarea economică
Luând în calcul efervescenţa vieţii economice s-a încercat să se sublinieze interdependenţa
dintre investiţii, creşterea economică şi crizele economice. Investiţiile joacă rolul de catalizator în
economia naţională, contribuind la accelerarea proceselor de eficientizare şi de creştere a
competitivităţii pentru orice activitate.
Investiţiile reprezintă calea principală prin care se pot reduce decalajele inter- şi intraregionale de
productivitate între industriile şi serviciile din statele mai puţin dezvoltate şi restul Uniunii Europene.
Printre efectele crizei se numără şi efectul de ajustare a fluxurilor de investiţii străine directe (în
continuare, ISD), ceea ce presupune şi scăderea ritmului de creştere economică în multe ţări. Potrivit
modelului cunoscut sub numele Dunning-Narula există o corelaţie directă între stadiul de dezvoltarea al
unui stat şi capacitatea sa de a atrage şi menţine ISD. În timp, economia statului respectiv va evolua din
poziţia de “receptor” net de ISD în “furnizor”7 net de ISD. ISD reprezintă forţa motrice a globalizării
economiei mondiale. Pe parcursul ultimilor ani, investiţiile externe directe au fost unele dintre cele mai
importante trăsături ale economiei mondiale şi ale globalizării.
Potrivit lui Dunning, statele trec prin cinci faze ale dezvoltării, clasificate în funcţie de poziţia în
care acestea se află din punct de vedere al investiţiilor (vezi Tabel 1).
Tabel 1: Caracteristicile modelului Dunning de dezvoltare în funcţie de investiţii
Fazele
Relaţia dintre
gradul de creştere
a intrărilor (GI -ISD)
şi ieşirilor (GO-ISD)
de fluxuri de ISD
Poziţia de
furnizor net
de ISD
Nivelul de dezvoltare a lui Dunning în ceea ce priveşte avantajele
firmelor autohtone şi străine, descrierea conjuncturilor economice şi
politice ale ţării receptoare de investiţii; performanţa economică a
firmelor autohtone
Faza I Ambele reduse <0
Avatajele specifice de localizare ale unui stat sunt insuficiente pentru a
atrage ISD. Avantajele specifice de apartenenţă ale firmelor autohtone
sunt limitate, prin urmare la fel şi oportunităţile ca acestea să fie
furnizore de ISD.
Avatajele specifice de localizare ale unei firme străine sunt mai mari
decât în cazul firmelor autohtone, la fel şi avantajele specifice de
apartenenţă, însă nu sunt suficiente pentru ca firmele străine să
investească în această ţară.
Condiţiile economice specifice: PIB pe cap de locuitor redus; sistem
economic sau politici guvernamentale neadecvate; infrastructură precară;
forţă de muncă necalificată.
Faza II GI -ISD > GO-ISD<0
(potenţial
de creştere)
Statul în cauză trebuie să fie atractiv pentru investitorii străini, din punct
de veder al locaţiei. Avantajele specifice de apartenenţă ale firmelor
autohtone se presupune că au crescut faţă de fază precedentă. Aceste
avantaje de apartenenţă vor exista datorită dezvoltării sectorului
industrial de susţinere, grupat în jurul industriilor primare, iar producţia
va evolua către bunurile de consum de o calitate superioară celor din faza
I. În această fază încep să se facă resimţite şi intrările de fluxuri
monetare privind veniturile din investiţii străine sirecte, dar într-o măsură
mai mică decât ieşirile.
Climatul economic şi politic s-a îmbunătăţit comparativ cu faza
precedentă, iar piaţa domestică a suferit modificări în ceea ce priveşte
amploarea sau puterea de achiziţie.
Faza III GI -ISD < GO-ISDPoziţie
îmbunătăţită,
însă în
continuare,
≤0
Avantajele specifice de apartenenţă şi localizare ale firmelor autohtone
cresc şi în multe sectoare ale industriei, le concurează pe cele ale
firmelor străine.
Veniturile încep să crească; consumatorii încep să solicite bunuri de o
calitate redicată, pe fundalul concurenţei tot mai acerbe dintre firmele
furnizoare; salariile cresc;
Ieşirile de ISD vor fi direcţionate către cu precădere către ţările aflate
într-o fază inferioară de dezvoltare din punct de vedere al modelului
Dunning.
7 Investiţia externă „este actul achiziţiei de active străine în afara ţării de origine”, George Marin (coordonator) –„Economia
mondială. Trecut – prezent – viitor.” , Ed. Independenţa Economică,1996.
27
Fazele
Relaţia dintre
gradul de creştere
a intrărilor (GI -ISD)
şi ieşirilor (GO-ISD)
de fluxuri de ISD
Poziţia de
furnizor net
de ISD
Nivelul de dezvoltare a lui Dunning în ceea ce priveşte avantajele
firmelor autohtone şi străine, descrierea conjuncturilor economice şi
politice ale ţării receptoare de investiţii; performanţa economică a
firmelor autohtone
Faza IV GI -ISD < GO-ISDVa fi ≥0
Avantajele specifice de localizare ale firmelor autohtone se vor baza pe
activele fixe de care dispun; avantajele specifice de apartenenţă tind să
fie legate, mai degrabă de tranzacţii, decât de active.
Firmele autohtone sunt acum în măsură să concureze în mod efectiv
firmele cu capital străin pe piaţa internă, în sectoarele în care ţara a
dezvoltat un avantaj competitive, şi de asemenea sunt capabile să
penetreze pieţe externe.
Din moment ce avantajele specifice de apartenenţă ale statelor la acest
stadiu sunt aproximativ similare, producţia intra-industrială devine din ce
în ce mai importantă. Atât comerţul cât şi producţia intra-industrială tind
să fie dirijate din cadrul multinaţionalelor.
Faza V GI -ISD = GO-ISDMai întâi
scade, iar poi
creşte,
poziţie
fluctuantă, în
jurul valorii 0
Avantajele specifice de apartenenţă şi localizare ale firmelor autohtone
sunt foarte ridicate. Dunning identifică două caracteristici principale, la
această fază: în primul rând, există o tendinţă crescută ca tranzacţiile
trans-frontaliere să fie conduse, nu prin intermediul pieţei, ci
internalizate de către şi în cadrul multinaţionalelor; în al doilea rând, pe
măsură ce statele converg către structura activelor fixe, poziţiile lor în
ceea ce priveşte ISD se echilibrează.
Sursa: Dunning, Narula, 1996
Concluzii
Ce concluzii putem trage cu privire la
actuala criză economică mondială?
Putea fi ea împiedicată, amânată sau
contracarată din timp?
Datele statistice disponibile, analizele
economiştilor, atât teoria cât şi practica şi toate
lecţiile din trecut ne arată totuşi, că recesiunea
economiei mondiale nu este o întâmplare, ea a fost
lăsată să se declanşeze. Nimic nu se produce
spontan, la întâmplare, iar după cum am
demonstrat, cauzele declanşării crizei au fost de
natură endogenă, ele se cunoşteau, iar
interdependenţa dintre stat şi economie este foarte
puternică, chiar şi într-un sistem ultraliberal.
Să ne reamintim că economiştii au tras
semnale de alarmă, cu mult timp în urmă, asupra
pericolului declanşării unei crize economice
mondiale.
Este clar că sistemul financiar al Statelor
Unite a eşuat în două direcţii importante: în primul
rând, controlarea riscurilor şi în al doilea rând,
alocarea capitalului. În mod regretabil, “multe din
pârghiile financiare defectuoase din acest sistem
au fost exportate/importate (de) către alte state”,
aşa cum a remarcat şi analistul economic, Joseph
Stiglitz, în articolul său “The fruit of
hypocrisy”(Gardianul,16.11.2008).
Dar...bineînţeles în perioadele de boom, de
creştere economică accelerată este greu de acceptat
ideea unor măsuri de genul celor propuse astăzi...
Sursa: http://www.investview.com.au/img/Clp_Front1.jpg
În cazul României ne confruntăm cu o criză de
supraconsum, pe care o putem depăşi prin
restrângerea cheltuielilor bugetare administrative,
prin investitii în infrastructură, prin reformă fiscală
şi prin implementarea reformelor structurale. Nu
întâmplător am subliniat importanţa investiţiilor în
relansarea creşterii economice. Acum mai mult ca
oricând economia românească are nevoie de
investiţii majore, iar soluţia salvatoare poate fi dată
de marile proiecte de investiţii (programele de
investiţii în infrastructură, reabilitarea termică a
clădirilor – o soluţie temporară de antrenare a
sectorului de construcţii-), profitând de
oportunitatea finanţării acestora din fonduri
europene.
Andreea Florina RADU
Consilier pentru afaceri europene
Ministerul Internelor şi Reformei Administrative
28
Criza economică în Uniunea Europeană –
efecte şi posibile soluţii
Contextul actual
Criza economică şi financiară reprezintă o
realitate nu doar pentru România ci pentru întreaga
lume. Deşi a apărut în Statele Unite ale Americii, criza
a cuprins economia mondială, efectele sale fiind
resimţite, în mod diferit, de majoritatea statelor.
Dacă până de curând mai existau opinii, ce
susţineau ideea că economiile naţionale pot evolua
independent unele de altele, sau că o dezechilibrare în
indicatorii macroeconomici naţionali într-o ţară poate
rămâne izolată la acea regiune, actuala evoluţie de pe
scena economică internaţională reprezintă
contraargumentul suprem al unei astfel de idei.
Viteza de propagare a crizei economiei
americane, apărută ca urmare a supra-
creditării, zic analiştii, a arătat, fără drept de
replică, faptul că economiile naţionale se
întrepătrund, sunt interdependente. Măsurile
integraţioniste, cu atât mai mult, au facilitat
propagarea rapidă a simptomelor dintr-un colţ
al globului în altul.
Şi atunci, evident că ne putem pune
întrebarea: cât costă această criză, la nivel
individual, statal şi care sunt atunci beneficiile
statutului de membru într-o formă integraţionistă de
tipul Uniunii Europene, al cărui principiu fundamental
este tocmai cel al îndepărtării barierelor naţionale şi,
pe cale de consecinţă, al deschiderii către celelalte
state, cu tot ce implică aceasta?
Situaţia economică în contextul crizei economice
mondiale
Evaluarea Comisiei Europene arată în mod clar
impactul pe care criza economică îl are asupra
economiei europene în ansamblul său.
Prognoza de iarnă a Direcţiei Generale
Afaceri Economice şi Financiare (DG ECFIN) a
Comisiei Europene arată că, în ciuda măsurilor
întreprinse la nivel naţional atât în SUA, cât şi în
statele membre ale Uniunii Europene, efectele
crizei economice pe care o parcurgem nu au putut
fi contracarate. Astfel, este preconizată o
stagnare, în anul 2009, a creşterii PIB, atât în
zona euro, cât şi în statele care nu au adoptat
încă moneda europeană.
Sursa: http://img.wall-street.ro/ article_pictures/
39748_articol.jpg
Mai mult decât atât, se preconizează că
unele state membre vor înregistra două
trimestre consecutive de creştere negativă, iar
o eventuală ameliorare a indicatorilor va fi
vizibilă abia în anul 2010.
De altfel, Comisia Europeană a trebuit să
îşi ajusteze prognoza de primăvară, pentru a
se adapta noilor tendinţe şi realităţi
economice. După cum se poate observa din
Figura 1, ajustările în jos ale indicatorilor
macroeconomici faţă de prognoza realizată de
serviciile COM în primăvara acestui an sunt mai
vizibile în cazul nivelului investiţiilor (reduceri
cu 1,6 şi respectiv 3,9 faţă de ceea ce se
prognozase anterior) şi a produsului intern
brut (o prognoză mai mică cu 0,6 respectiv
1,6).
Tabelul 1: Evoluţia indicatorilor macroeconomici pentru UE în perioada 2008-2010
Modificare anuală
(dacă nu se specifică altfel)
Prognoza de toamnă
2008
Diferenţă faţă de prognoza
de primăvară 2008
2005 2006 2007 2008 2009 2010 2008 2009
PIB 2,0 3,1 2,9 1,4 0,2 1,1 -0,6 -1,6
Consum privat 2,0 2,3 2,2 1,1 0,2 0,8 -0,5 -1,4
Consum public 1,6 1,9 2,1 1,8 1,3 1,2 -0,1 -0,4
Investiţii totale 3,6 6,1 5,4 1,2 -1,9 0,9 -1,6 -3,9
Angajare 0,8 1,5 1,7 0,9 -0,5 0,1 0,1 -1,0
Rata şomajului 8,9 8,2 7,1 7,0 7,8 8,1 0,2 1,0
Inflaţie 2,3 2,3 2,4 3,9 2,4 2,2 0,3 0,0
Deficit (%PIB) -2,4 -1,4 -0,9 -1,6 -2,3 -2,6 -0,4 -1,0
Datorie publică (%PIB) 62,7 61,3 58,7 59,8 60,9 61,8 0,9 2,5
Deficit de cont curent (%PIB) -0,2 -0,8 -0,7 -0,9 -0,7 -0,6 -0,2 0,0
Sursa datelor: Prognoza de toamnă a Comisiei Europene 2008, http://ec.europa.eu/economy_finance/publications/publication13290_en.pdf
29
După cum se poate observa, prognozele nu sunt cele mai optimiste. Pentru anul 2009, Comisia prognozează
o creştere de 0.2% la nivelul UE şi o creştere de 0.1% pentru zona Euro. Rezultate mai vizibile sunt aşteptate la
nivelul anului 2010, când se estimează o creştere a GDP de 1.1% pentru UE şi 0.9% pentru zona euro.
România, în criză?
Pornind de la principiile enunţate anterior,
România, nu putea rămâne, din păcate de această dată,
în afara tendinţelor internaţionale. Problema însă, este
dacă putem spune că actuala criză economică a
României are aceleaşi cauze cu cele ale crizei resimţite
de restul statelor Uniunii Europene sau de cea a SUA.
Conform specialiştilor, criza economică pe care
România începe să o traverseze este cu precădere, o criză
internă, determinată de mix-ul greşit de politici
macroeconomice luate în ultimii ani8. Cât priveşte cauzele
sale, acelaşi analist economic susţine că se datorează, în
principal, creditării excesive şi creşterii consumului ca
urmare a obţinerii acestor lichidităţi. În esenţă, este vorba
de un mix de politici orientate spre stimularea consumului
– prin reducerea contribuţiilor cetăţenilor la bugetul de stat (vezi cota unică de impozitare) şi creşterea cheltuielilor.
În esenţă, vorbim despre faptul că actuala criză economică ce a cuprins toate economiile naţionale a prins
România într-un moment mai fragil al evoluţiei sale. Pentru mix-ul de politici adoptat şi implementat de România,
poate ar fi fost nevoie de o perioadă mai extinsă de stabilitate macroeconomică internaţională pentru a putea
asigura economiei un cadru propice asimilării acestora. Nu este sigur că astfel am fi putut evita o eventuală criză
economică naţională, pentru că supraîncălzirea economiei constituia de ceva timp o preocupare pentru analişti.
Însă, în contextul dat, sigur nu aveam cum să fim feriţi de efectele negative ale acesteia.
Datele pentru România pentru perioada următoare nu sunt mult mai încurajatoare faţă de cele ale Uniunii
Europene, în ansamblul său.
Tabelul 2: Evoluţia macroeconomică a României în perioada 2005-2010
Indicatori prognozaţi - ROMANIA
2007 Modificare procentuală anuală
Mld. RON Preţuricurente
%GDP
92-04
2005 2006 2007 2008 2009 2010
PIB în preţurile anului 404.7 100.0 1.6 4.2 8.2 6.0 8.5 4.7 5.0
Consum privat 276.2 68.2 3.4 9.9 12.8 11.1 9.5 5.5 5.6
Consum public 66.6 16.5 2.0 8.5 -6.5 5.2 3.5 3.5 3.3
Formarea brută de capitalfix
123.2 30.4 6.5 12.7 23.5 28.9 21.3 10.1 10.8
Exporturi 123.2 30.4 11.2 7.7 10.4 8.7 9.2 6.4 7.2
Importuri 181.0 44.7 11.6 16.0 22.6 26.1 17.7 10.7 11.1
Angajare -2.1 -1.5 0.7 0.4 1.2 0.6 0.7
Rata şomajului (a) 6.5 7.2 7.3 6.4 6.1 6.4 6.1
Indicele armonizat alpreţurilor de consum
- 9.1 6.6 4.9 7.8 5.7 4.0
Deficit comercial (b) -7.0 -9.8 -12.0 -14.5 -14.4 -14.2 -13.9
Deficitul contului curent (b) - -8.9 -10.6 -13.9 -13.5 -13.0 -12.6
(a) Definiţia Eurostat. (b) ca procent din PIB.
Sursa: Prognoza de toamnă a Comisiei Europene 2008, http://ec.europa.eu/economy_finance/publications/publication13290_en.pdf
Faţă de o prognozare a creşterii economice pentru anul 2008 la 8.5% faţă de anul anterior, în cazul anului 2009
creşterea economică va fi cu mult mai mică – respectiv 4.7%, cu o uşoară redresare pentru anul 2010, respectiv la 5%.
Un trend descrescător va fi înregistrat, de asemenea, şi la nivelul exporturilor şi importurilor, fiind
estimate reduceri de 2,8 şi respectiv 7 puncte procentuale.
8 Ziarul Financiar, 24.11.2008, articol semnat de Liviu Voinea
Sursa: www.setimes.com/.../2007/08/27/DANIELphoto2.jpg
30
Reacţii concertate la nivel european
Având în vedere impactul acestei crize
asupra economiei europene şi respectiv asupra
stabilităţii maceroeconomice a statelor membre,
la nivelul Uniunii Europene există o preocupare
intensă pentru identificarea pârghiilor necesare
pentru a răspunde cât mai rapid şi eficient
acestor provocări.
În acest scop, Comisia Europeană a adoptat,
la 26 noiembrie a.c., un Plan de redresare
economică, ale cărui obiective strategice vizează
stimularea cererii şi sporirea încrederii
consumatorilor, stimularea economiilor naţionale
şi a pieţei interne şi încurajarea reducerii
emisiilor de carbon.
Planul se doreşte a reprezenta o modalitate de a
combate tendinţele pro-ciclice ale economiei
europene, propunând un set de acţiuni pentru
sprijinirea economiei reale, având la bază prevederile
Pactului pentru Stabilitate şi Creştere şi, respectiv,
Strategiei Lisabona pentru creştere şi ocupare.
Atfel, se are în vedere acordarea unui
ajutor de 200 miliarde euro, reprezentând 1.5%
din PIB comunitar, constituit din contribuţia
statelor membre (170 miliarde euro), finanţare
comunitară (30 miliarde euro)
Totodată, sunt oferite soluţii de intervenţie la
nivelul politicilor monetare – cu accent pe rolul Băncii
Centrale Europene şi al băncilor centrale naţionale
din statele membre, al politicii bugetare, cu scopul
de a echilibra balanţa şi a asigura sustenabilitatea pe
termen lung a variabilelor bugetare naţionale, al
politicii fiscale. Aceste soluţii sunt menite a stimula
redresarea economică, sub protecţia Pactului de
Stabilitate şi Creştere ale cărui principii de aplicare
vor trebui respectate în continuare.
Este interesant de remarcat faptul că, deşi se
au în vedere măsuri cu efecte imediate pentru
combaterea efectelor negative ale crizei, nu sunt
uitate obiectivele pe termen lung stabilite de UE
anterior. În acest context, planul vizează măsuri
pentru patru domenii prioritare ale Strategiei
Lisabona – cetăţeni, agenţi economici, infrastructura
şi energie şi, respectiv, cercetare şi inovare.
Se au astfel în vedere măsuri precum:
- Lansarea unei iniţiative în domeniul stimulării
angajării la nivel comunitar;
- Stimularea creşterii cererii de locuri de muncă,
prin reducerea costurilor ocazionate de angajarea
de forţă de muncă la nivelul angajatorilor;
- Creşterea accesului la finanţare pentru
companii;
- Reducerea poverii administrative;
- Stimularea investiţiilor în tehnologii performante,
infrastructuri moderne, „produse verzi”.
Nu sunt uitate nici aspectele privind
schimbările climatice, acestea ocupând, de fapt,
primul loc în preocupările Comisiei Europene. În
esenţă, planul reprezintă doar un mijloc de
orientare a demersurilor comunitare şi naţionale, în
scopul redresării efectelor crizei economice.
Instrumentele efective prin care aceste obiective
pot fi îndeplinite depind de fiecare stat în parte, de
capacitatea acestuia de adaptare la momente de
criză, având însă în spate sprijinul incontestabil al
celorlalte state membre şi al UE în ansamblul său.
Mai mult decât atât, la nivelul Uniunii
Europene sunt luate măsuri în vederea mobilizării
fondurilor europene în combaterea problemelor
structurale cu care se confruntă statele membre.
Fondurile structurale pot constitui, şi în acest
context, o sursă importantă de finanţare, cu condiţia
însă, ca statele să poată absorbi aceste fonduri.
Oricare ar fi însă soluţia adoptată de statele
membre pentru a ieşi din criză, există un set de
principii de care acestea este bine să ţină cont, şi
anume:
- Identificarea cauzelor reale ale crizei
economice (financiare) la nivel naţional
- Elaborarea unui plan naţional de adresare a
efectelor crizei economice (financiare), ţinând
cont atât de nivelul la care aceasta se face
resimţită în economie, cât, mai ales de cauzele
reale care au determinat apariţia sa. Este nevoie
de două clarificări aici: prima constă în
realitatea faptului că, deşi pe ansamblu, criza
financiară s-a manifestat la nivelul tuturor
statelor europene, modul în care aceasta a
apărut şi nivelul de manifestare diferă de la ţară
la ţară. Acest fapt, ne conduce la al doilea
considerent, şi anume acela că fenomenul de
criză a exploatat vulnerabilităţile existente în
economiile naţionale, create în urma politicilor
naţionale implementate de acestea.
- Planul naţional pentru combaterea efectelor
crizei trebuie să ţină cont de obiectivele avute
în vedere la nivel naţional (ex. stimularea
investiţiilor „verzi”, încurajarea sectoarelor ce
aduc valoare adăugată în economie) şi să
exploateze instrumentele create/ce se doresc
a fi create la nivel UE în acest scop (ex.
mecanisme de răspuns rapid la creşterea
preţurilor la produse alimentare, petroliere).
Cătălina CONSTANTIN
Consilier pentru afaceri europene
Departamentul pentru Afaceri Europene
Guvernul României
31
Consecinţele crizei financiare internaţionale asupra Uniunii Europene
Criza financiară internaţională
manifestată cu precădere pe
pieţele de capital americane are un
impact considerabil la nivel
macroeconomic regional şi naţional.
Pierderile necontrolabile din
domeniul imobiliar, cauzate de
politici de creditare inadecvate au
adus Statele Unite ale Americii
(SUA) într-o poziţie vulnerabilă din
punct de vedere economic, această
stare de fapt fiind resimţită atât la
nivelul Uniunii Europene, cât şi la
nivelul statelor membre sau a celor
cu statut divergent.
Analiza economico-financiară
actuală aduce în atenţie reacţii
diferite ale pieţelor locale, cea mai
des întâlnită fiind modificarea, în
proporţii considerabile, a condiţiilor
de acordare a creditelor bancare.
Această primă consecinţă a
crizei financiare internaţionale se
manifestă ca urmare a tensiunilor
de pe piaţa inter-bancară, unde
nivelul efectiv al lichidităţilor este
sub limita minimă. Riscul bancar
crescut, generat de acordarea de
credite ipotecare fără garanţii reale
a dus la falimentarea unora dintre
cele mai importante şi active bănci
de pe pieţele americane: Fannie
Mae şi Freddie Mac (considerate a fi
cele mai mari companii din sectorul
american al creditelor ipotecare),
Citi Group, Lehman Brothers,
Goldman Sachs, JPMorgans sau
Morgen Stanley.
În urma analizelor financiare, s-
a constatat faptul că cele cinci
instituţii de credit aveau, în anul
2007, o datorie de peste 4000
miliarde USD, ceea ce echivala cu
30% din valoarea economiei SUA.
Lipsa de lichidităţi pe termen
scurt şi dificultăţile apărute în
recuperarea creanţelor a dus la
tansferul riscului bancar din zona
băncilor americane înspre cele
europene. În acest sens, cele mai
afectate au fost chiar subsidiarele
băncilor falimentare de pe
continentul american, dar şi instituţii
de credit ale căror companii-mamă au
fost achiziţionate pentru a evita
dispariţia lor de pe piaţă.
Sursa: http://www.bloombiz.ro/assets/articole/2008/07/bankruptcy.jpg
La nivel european, criza
financiară internaţională este
considerată a fi extrem de
periculoasă pentru grupuri financiare
importante, ca de exemplu
UniCredit, Erste, Raiffeisen, ING şi
Société Générale, în condiţiile în
care fiecare dintre acestea are, în
mod individual, activităţi constante
pe piaţa financiară americană.
Spre exemplu, Erste Group
deţine în SUA un portofoliu de active
şi titluri garantate, în timp ce grupul
olandez ING are activităţi în
domeniul asigurărilor, pensiilor şi
administrării activelor.
Economia Uniunii Europene
intră pentru prima dată în faza de
recesiune. Sunt afectate Franţa,
Italia, Belgia, Germania, unde
companii ca Renault, Telecom Italia,
ArcelorMittal, UniCredit, Citibank,
Hypo Real Estate anunţă pierderi
considerabile şi trec la disponibilizări
masive.
Conform Eurostat (biroul de
statistică al Uniunii Europene),
produsul intern brut (PIB) ce
reprezintă suma valorii de piaţă a
tuturor mărfurilor şi serviciilor
destinate consumului final, a scăzut
cu 0,2% în spaţiul monedei unice,
comparativ cu trimestrul anterior al
aceluiaşi an. În termeni reali, cele
mai mari scăderi au avut loc în
Letonia (4,2%), în Estonia (3,3%) şi
în Italia (0,9%).
Comisia Europeană a întocmit
recent un raport unde se constată
diminuări ale ritmului de creştere
economică în statele ex-comuniste
din Europa Centrală şi de Est şi
care au aderat la UE în perioada
2004-2007.
Ţările baltice şi Ungaria vor fi
grav afectate de criza economico-
financiară internaţională în
următoarele luni. Astfel, Estonia,
Letonia şi Lituania se vor confrunta cu
o inflaţie accentuată şi o creştere a
deficitului de cont curent.
Franţa este nevoită să recurgă
la disponibilizări în masă, în
condiţiile în care este deja ţara cu
cea mai mare rată a şomajului din
spaţiul Uniunii Europene (7%). Cel
mai afectat este segmentul
constructorilor de automobile, unde
încă din luna octombrie, Peugeot şi
Renault au decis să-şi închidă
temporar fabricile, urmând ca
subsidiarele europene să-şi
diminueze considerabil producţia de
automobile.
“Criza financiară a devenit mai
acută, afectând în primul rând
vânzările” apreciază reprezentanţii
companiei Renault citaţi de agenţia
de presă Reuters, acest fapt ducând
la concedierea a 6.000 de angajaţi
în Europa, dintre care 4.900 în
Franţa9, iar principalele pieţe de
desfacere – România, Rusia, Turcia
şi Brazilia au fost nevoite să-şi
reducă producţia.
Compania de medicamente
Pfizer renunţă la 500 de angajaţi,
întrucât societatea-mamă cu sediul
în SUA îşi reduce efectivul de
personal cu 20% pe fondul crizei
economice, iar Henkel Technologies
France anunţă disponibilizarea a
250 de angajaţi.
9http://www.wall-street.ro/articol/Auto/53239/Renault-scade-productia-pentru-a-reduce-stocurile-deautomobile.html
m
e
p
e
o
B
p
f
C
p
u
d
i
a
s
d
a
c
r
S
A
32
Sistemul bancar este afectat în
are măsură, banca franceză de
conomii Caisse d’Epargnes afişând
ierderi importante (600 milioane
uro), după ce la începutul lunii
ctombrie a.c. hotăra fuzinea cu
anque Populaire pentru a o salva
e cea din urmă de efectele crizei
inanciare.
O altă instituţie asemănătoare,
redit Agricole se confruntă cu
ierderi de 857 milioane de euro ca
rmare a deprecierii activelor
iviziei de operaţiuni bancare de
nvestiţii Calyon.
Economia Germaniei, considerată
fi unul dintre pilonii pieţei unice a
căzut şi ea, în principal pe fondul
iminuării exporturilor în lunile
ugust-septembrie 2008 intrând,
onform analiştilor, în cea mai gravă
ecesiune din ultimii 12 ani.
ursa: http://i.ehow.com/images/
rticles/recession-main_Thumb.jpg
Asemănător cu Franţa, cel
mai afectat sector de activitate
este acela al constructorilor de
maşini. Astfel, Opel, membru al
gigantului General Motors a închis
două fabrici în Germania unde
peste 6.500 de angajaţi s-au trezit
în şomaj. În aceeaşi situaţie se
găseşte şi constructorul american
Ford care îşi închide temporar
fabrica de la Saarlouis.
În industria tehnologiilor IT
şi a telecomunicaţiilor, Siemens
se află la un pas de
disponibilizarea a 700 de
angajaţi în Germania pe fondul
problemelor economice şi a
cererii din ce în ce mai scăzute
de pe piaţă.
Cel mai mare producător de
telefonie mobilă din lume, Nokia,
anunţă şi el disponibilizarea a
peste 1.000 de angajaţi în
Germania şi Finlanda. De
asemenea, o fabrică din Munchen
va fi închisă, iar un şantier de
producţie din Germania va fi
vândut.
În spaţiul Uniunii Europene,
cea de-a treia ţară ca dimensiune
economică afectată de criza
financiară este Italia.
Îndomeniul telecomunicaţiilor,
compania de stat Telecom Italia
afişează pierderi importante şi
intenţionează să trimită în şomaj
până în anul 2010, aproximativ
5.000 de oameni. Compania este în
acelaşi timp nevoită să suporte
costuri de restructurare în vederea
diminuării datoriilor nete care,
conform surselor interne ajungeau,
la sfârşitul lunii martie, la 35,4
miliarde euro.
Pe fondul scăderii producţiei de
automobile la nivel mondial, Fiat
suspendă producţia de maşini în
fabricile din Italia, în timp ce
acţiunile companiei scad la bursă
cu 3,99% ajungând la 5,65 euro.
Un program intens de
restructurare este pus în practică
şi de producătorul italian de
anvelope Pirelli, care va concedia
aproape 200 de angajaţi din cauza
scăderii vânzărilor şi a pierderilor
nete de 51,3 milioane euro.
România este la rândul său
afectată de criza economico-
financiară internaţională, în măsura
în care există disponibilizări masive
în filialele companiilor falimentare
pe plan regional şi internaţional.
Din punct de vedere al pieţelor
de capital, tranzacţiile de la Bursa
de Valori Bucureşti (BVB) suportă
suspendări temporare, ceea ce
duce la refuzul investitorilor
străini de a intra pe piaţă.
Răzvan Paşol, manager
Intercapital apreciază :” Criza
financiară afectează România prin
scăderile de la bursă şi reducerea
surselor de finanţare către
România, iar încetinirea
economică/recesiunea duce la
reducerea exporturilor companiilor
româneşti şi la scăderea volumului
investiţiilor directe în România, de
exemplu”10.
În condiţiile în care cel puţin
pentru moment se consideră că
efectele crizei financiare
internaţionale sunt ţinute sub
control în România, o mare parte
din companiile din sectorul privat,
dar şi autorităţile locale, se vor
confrunta în schimb cu dificultăţi
mari în accesarea fondurilor
europene.
Măsurile de precauţie şi
considerarea unui nivel ridicat al
riscului duc la încetinirea
acordării creditelor pentru
proiecte locale evaluate ca fiind
riscante.
În acest sens, consecinţele
mari se vor răsfrânge asupra
firmelor din sectorul IMM-urilor
care au nevoie permanentă de
finanţare pentru dezvoltarea
afacerilor.
Stabilitatea pieţelor financiare
este foarte importantă in
momentul de faţă, pentru a putea
anticipa cu succes schimbările
negative ale economiilor, iar un
plan de acţiune care să implice atât
Comisia Europeană, ECOFIN cât şi
instituţiile bancare importante la
nivel european si internaţional ar
putea ajuta economiile aflate in
criză.
Raluca PETROVAI
economist
10http://www.wall-street.ro/51988/Criza- pe-Bursa-si-efectele-sale-la-nivelul-consumatorului.html/4/Propagarea-crizei-va-afecta-intreaga-economie.html#jumper.
33
Impactul crizei economice globale asupra
economiei Egiptului şi a României
România şi Bulgaria, cele mai noi state membre
UE, ar trebui să urmărească o strategie economică de
o reală convergenţă la nivelul economic al „vechilor”
state membre, cât mai rapid posibil, prin garantarea
unei creşteri susţinute. În acest sens, România trebuie
să facă mutări strategice, să-şi stabilească priorităţi
şi sa-şi rezolve anumite probleme.
În contextul actualei crize financiare, s-a
efectuat o analiză referitoare la economia României
şi Egiptului, iar rezultatele au fost următoarele:
1. Economia României
- Potrivit prognozei experţilor Comisiei Uniunii
Europene, se aşteaptă ca deficitul financiar al
României să atingă pragul de 3,5% din PIB în 2008,
depăşind astfel plafonul de 3% stabilit prin Tratatul
de la Maastricht.
- Bursa României se confruntă cu o situaţie gravă; în
octombrie s-au pierdut peste 70% din tranzacţii,
ceea ce dă semnale negative investitorilor străini
cu privire la climatul investiţional în România.
- Banca Centrală a României a pus în aplicare o
strategie pentru a preveni efectele crizei
mondiale, intervenind atunci când este necesar
pentru menţinerea stabilităţii ratei de schimb, şi
reducerea ratei dobânzilor la împrumuturile pe
termen scurt, pentru a creşte investiţia straină
directă.
- Guvernul României s-a întrunit într-o şedinţă de
urgenţă cu reprezentanţi ai Băncii Mondiale şi FMI,
pentru a negocia posibilitatea menţinerii unui nivel
optim al lichidităţii. Ucraina şi Ungaria aflându-se
în situaţii similare.
- Guvernul României a decis reducerea cheltuielilor
pentru bugetul anului 2009.
- Oficialii Băncii Centrale a României au anunţat că
rata inflaţiei ar putea creşte până la 6,7% în 2009,
de la 6,6 pânǎ la sfâşitul anului 2008.
- Migraţia românilor în străinătate se va micşora
(românii din străinătate reprezintă 10% din totalul
populaţiei), majoritatea lucrând în Spania şi Italia.
- Investitorii italieni îşi vor reduce investiţiile în
România ca rezultat al scăderii cererii şi acest
lucru va duce la creşterea şomajului.
- Experţii pe probleme de criză afirmă că România va
începe să simtă criza internaţională mai puternic, în 5
sau 6 luni, odată cu expirarea contractelor semnate
de companiile româneşti cu companii străine, cu cele
din UE în mod special, care absoarbe aproape 70% din
schimburile străine ale României.
- Cele mai afectate sectoare ale economiei României
sunt:
a) industria autovehiculelor: fabrica Dacia, deţinută
de grupul francez Renault, opreşte producţia între
20 noiembrie şi 7 decembrie, din cauza unei
prăbuşiri neaşteptate a exporturilor.
b) Metalurgia: la compania Mechel Târgovişte, 95% din
personal(3.100 oameni) au fost concediaţi; Laminorul
Brăila a anunţat că opreşte producţia.
c) Fabricile de băuturi răcoritoare precum Pepsi şi
Coca-Cola vor reduce producţia ca rezultat scăderii
cererii.
d) Kraft Foods vor închide fabrica de ciocolată de
la Braşov până la sfârşitul lui 2009.
2. Economia egipteană
- Piaţa bursieră a Egiptului se confruntă cu mari
probleme, ceea ce da un feedback negativ
investitorilor străini cu privire la climatul
investiţional din Egipt.
- Anumite bănci din Egipt au limitat acordările de
credite datorită crizei, cu toate ca sistemul bancar
egiptean este puternic şi stabil.
- Când rata dobânzii scade, ca urmare a unui
mecanism utilizat de Băncile Centrale ale lumii,
acest lucru înseamnă:
A) creşterea costurilor investiţiilor în Egipt care
se reflectă în lipsa lichidităţilor;
B) în cazul în care Banca Centrală a Egiptului imită
celelalte bănci centrale în reducerea ratei de
discount acest lucru va conduce la creşterea
inflaţiei, care a atins în septembrie 2008 nivelul de
25%.
- Ca rezultat al crizei, ţările donatoare, în drumul lor
spre reducerea deficitului lor bugetar, vor fi
obligate să-şi diminueze ajutorul acordat Egiptului.
- Numărul turiştilor poate scădea datorită scăderii
puterii de cumpărare, iar acest lucru va avea un
impact notabil asupra economiei Egiptului,
deoarece sectorul serviciilor contribuie cu mai mult
de 50% din PIB.
- IMM-urile din industria alimentară vor fi afectate în
mod negativ din cauză că acestea îşi cumpără
materiile prime din străinătate la vechiul curs de
schimb care este mai mare, şi să-şi vândă marfa la
noul curs care este în scădere.
- Venitul Canalului Suez se va confrunta cu o
deteriorare ca rezultat al unei scăderi în volum a
comerţului.
- Construcţiile vor scadea datorită scăderii puterii
de cumpărare şi ISD, în ciuda creşterii costurilor
materialelor de construcţii.
Bibliografie web selectivă:
*** Delegation of the European Commission in Egypt;
*** Reports of the Egyptian Commercial Office, Embassy
of the A.R .of Egypt-Bucharest, Romania.
drd. Alaa H. Radwan
Consilier comercial
Ambasada Republicii Egipt la Bucureşti
34
Informaţia care face toţi banii…
Din fericire, fondurile structurale –
important sprijin financiar acordat de Uniunea
Europeană pentru convergenţa ţării noastre cu
statele membre avansate – se conjugă, şi pentru
România, la timpul prezent.
Am învăţat, însă, ceva din experienţa
acestui prim an de tatonări şi de încercări, de
confruntări cu filtrul riguros şi multiplu al
procesului de accesare al acestor fonduri ?
Nu este în misiunea şi nici în putinţa noastră
de a face analize exhaustive şi, mai ales, de a
trage concluzii cu valoare de sentinţe...
Cu toate acestea, îndrăznim să facem câteva
comentarii legate de una din resursele care stau
la îndemâna noastră şi de a cărei utilizare
corespunzătoare şi oportună depinde, în măsură
covârşitoare, atragerea resurselor financiare puse la
dispoziţie de către comunitatea europeană.
Şi am porni de la afirmaţia - pe care o
susţinem cu tărie (şi cu destule argumente) – că,
în mecanismul complex al accesării şi utilizării
fondurilor structurale, informaţia constituie o
resursă şi un factor decisiv, căreia trebuie să i se
acorde atenţia cuvenită la toate nivelele.
O afirmaţie care poate părea unora destul de
hazardată, chiar dacă, fiecare în parte, ştie şi
acceptă faptul că, în numeroase cazuri, cel care
deţine informaţia, are mai multă putere !...
Dar, pătrunzând în esenţa mecanismelor
specifice, extrem de complicate şi de rigide, ale
accesării fondurilor structurale, vom constata,
însă, că informaţia – şi procesul de comunicare
care o însoţeşte – este determinantă pentru
parcurgerea cu succes a etapelor ciclului
oricărui proiect (de la faza de programare, până
la implementare şi monitorizare).
În acest sens, am încercat să motivăm
importanţa ei, în baza unor argumente cât mai
convingătoare, care izvorăsc atât din cunoştinţele
teoretice personale (acumulate inclusiv în cadrul
unor exerciţii europene de training), cât şi din
practica imediată (inclusiv de evaluator) a
gestionării unor proiecte europene.
Am constatat, aşadar, că utilizarea şi
prelucrarea informaţiilor specifice apare încă din
prima etapă a ciclului de proiect, cea de
PROGRAMARE, când – în deplină cunoştinţă de cauză
– factorii de răspundere, de la nivel naţional sau
internaţional, au trebuit să decidă care sunt
domeniile care vor putea beneficia de sprijinul
financiar internaţional (prin punerea în concordanţă
a priorităţilor româneşti cu cele europene !).
Ca participanţi direcţi la procesul de
elaborare a Planului Regional de Dezvoltare – care
a stat, ulterior, la baza Planului Naţional – putem
susţine, însă, că definirea principalelor direcţii
de acţiune viitoare (implicit de finanţare) ale
ţării noastre a fost influenţat de calitatea
informaţiilor primare, furnizate de autorităţile
locale, care au fost grevate semnificativ de
subiectivism şi de interesele de grup (ale
comunităţilor în cauză).
În aceste condiţii, întregul eşafodaj al
construcţiei acestui document major - esenţial
pentru decizia privind domeniile spre care urma să
fie dirijată finanţarea europeană – a putut fi viciat.
În plus, absenţa unor informaţii
actualizate, cât şi intervalul relativ mare de
timp derulat între momentul elaborării acestor
documente şi aprobarea Cadrului Naţional
Strategic de Referinţă şi a Programelor
Operaţionale de către organismele europene au
crescut ecartul între cererile / aşteptările
populaţiei şi oferta comunitară (mai ales în
condiţiile unor evoluţii turbulente, pe plan
mondial, a unor domenii de activitate).
Chiar şi elaborate în acest mod,
documentele de programare a fondurilor
Sursa: http://www.ibsus.com/images/ibs-enterprise-modules/large/advanced-project-management-project-life-cycle-lg.gif
35
europene s-au confruntat cu o anumită criză de
comunicare, dinspre structurile naţionale
(familiarizate, cât de cât, cu noua problematică)
spre posibilii beneficiari, concentraţi, în
majoritatea cazurilor, sub forma unor entităţi nu
îndeajuns de pregătite (inclusiv ca mentalitate
generală a membrilor lor) pentru confruntarea cu
procedurile extrem de exacte şi, mai ales, cu
asumarea unor riscuri majore.
Aceasta întrucât se impunea un transfer
rapid al unui impresionant volum de informaţii,
noi şi destul de particularizate, ceea ce nu s-a
putut realiza doar prin organizarea unor
campanii, naţionale sau judeţene, de diseminare,
adesea inconsistente şi chiar ne-profesioniste
(mai ales la nivel local), care nu au reuşit să
rezoneze cu gradul de înţelegere şi de asimilare
al publicului receptor.
Paradoxal, dar mai ales în mediul rural (o ţintă
predilectă a tuturor campaniilor de informare),
experienţa lucrului deja făcut - respectiv accesarea
Programului SAPARD - s-a dovedit mult mai eficientă
decât eforturile de comunicare depuse de factorii
responsabili de la nivel judeţean.
În cazul particular al fondurilor structurale
pentru învăţământ şi cercetare, existenţa, în
paralel, a programelor din cadrul Planului
Naţional de Cercetare, Dezvoltare şi Inovare, cât
şi a programului IMPACT (de susţinere a pregătirii
documentelor necesare competiţiei pentru
finanţare) a complicat procesul de diseminare,
putând genera, adesea, unele confuzii.
Poate şi de aceea, efortul financiar al
Autorităţii Naţionale pentru Cercetare Ştiinţifică, de
susţinere a programului pregătitor IMPACT nu a
determinat, automat, apariţia unui salt cantitativ şi
calitativ, aşteptat în realizarea unor proiecte
fezabile, prioritare şi determinante pentru progresul
învăţământului şi ştiinţei româneşti.
Experienţa programului IMPACT ne-a relevat,
în schimb, ideea că şi cea de-a doua etapă a ciclului
de proiect, respectiv IDENTIFICAREA, este
influenţată nu doar de absenţa unor informaţii
specifice, esenţiale pentru stabilirea priorităţilor
strategice, ci, mai ales, de neajunsurile în
prelucrarea lor adecvată, în consens cu cerinţele
programelor europene.
De altfel, din evaluările administrative şi
tehnice ale unor proiecte din acest program au
reieşit în evidenţă, pregnant, unele deficienţe în
„localizarea” lor, exactă şi corectă, în ansamblul
preocupărilor de profil existente la nivel naţional şi
internaţional, dar şi în evidenţierea relevanţei lor
pentru efortul general de dezvoltare a
comunităţilor / domeniilor în cauză.
Ceea ce denotă, pe de o parte, inexistenţa
unor baze de date de interes major, dar şi lipsa
unor preocupări de informare, constante şi
consistente, din partea factorilor implicaţi în
acest proces (de unde şi riscul apariţiei unor
decizii strategice inadecvate şi inoportune).
Fără îndoială, următoarea etapă, de
FORMULARE a proiectului, este, la rândul ei,
condiţionată semnificativ de utilizarea
corespunzătoare a informaţiilor pe care le deţine sau
le vehiculează un solicitant de fonduri structurale.
Din păcate, abordarea procesului de
elaborarea a cererii de finanţare, chiar în
condiţiile în care acesta implică şi folosirea unor
specialişti cu experienţă în acest domeniu, se face
fără a ţine cont de câteva lucruri esenţiale.
În primul rând, conţinutul cererii de
finanţare nu este pus în strânsă legătură /
condiţionare cu criteriile de evaluare şi
selecţie, cele care „decid”, în cele din urmă,
care este valoarea proiectului, cât şi faptul că el
poate (sau nu) fi finanţat.
Din acest punct de vedere, credem că un
proiect finanţabil trebuie scris în deplină
concordanţă cu aceste cerinţe, obligându-l pe
solicitant să-şi plieze intenţiile în jurul
activităţilor şi cheltuielilor eligibile şi nu doar a
celor care îi sunt strict necesare pentru atingerea
obiectivelor proprii.
Aceasta întrucât prin fondurile structurale nu
se finanţează orice necesitate specifică unui
domeniu, ci doar pe cele stabilite, de comun acord,
prin Programele Operaţionale corespunzătoare.
Pe de altă parte, evaluatorul citeşte şi
analizează doar informaţiile cuprinse în cererea
de finanţare şi, pe baza lor (şi a anexelor
corespunzătoare), ia o decizie.
Astfel că, dacă informaţia lipseşte, este
incompletă sau ne-concludentă, respectiv lipsită
de relevanţă, este doar vina solicitantului.
De aceea, solicitantul trebuie să scrie
cererea ca şi cum el ar fi evaluatorul, iar
procesul de auto-analiză şi auto-selecţie trebuie
să aibă un pronunţat spirit autocritic.
„Scriitorul” de proiecte trebuie să ofere, pe
ansamblul documentelor furnizate evaluatorului
(inclusiv anexele), o imagine cât mai completă a
organizaţiei în cauză, cât şi a stării de fapt care
impune solicitarea unui sprijin financiar, evident
prin raportare la comunitatea şi la domeniul în care
îşi desfăşoară activitatea.
De aici apare şi o responsabilitate sporită
pentru calitatea şi actualitatea informaţiilor
furnizate de solicitant...În plus, dacă proiectul va fi
finanţat, va fi monitorizat exclusiv pe baza
36
datelor cuprinse în cererea de finanţare şi în
documentele anexe (orice abatere nu poate fi,
evident, imputabilă finanţatorului).
Sursa: http://www.monash.edu.au/staff/information-
management/assets/images/homepage.jpg
Aceste constatări sunt cu atât mai vizibile în
etapa de IMPLEMENTARE, când – în baza unor
informaţii, mai mult sau mai puţin exacte, mai
mult sau mai puţin complete şi în urma
respectării procedurile specifice de atribuire /
achiziţie – banii iau drumul organizaţiilor care
pot influenţa decisiv respectarea termenelor
contractuale şi, pe cale de consecinţă, calitatea
activităţilor din proiect (şi, evident, atingerea
indicatorilor, rezultatelor şi, mai ales, a
obiectivelor proiectului).
În plus, în baza informaţiilor cuprinse în
documentele specifice acestei etape, se
derulează şi cea de MONITORIZARE şi, între
anumite limite, cea de CONTROL (deciziile luate
în procesul de RAMBURSARE depinzând de
calitatea şi exactitatea acestora).
Problema calităţii informaţiilor cuprinse în
documentele specifice procesului de accesare şi
de gestionare a fondurilor structurale este cu
atât mai acută şi importantă – în special pentru
solicitant / beneficiar – în condiţiile în care
acestea vor fi stocate, în permanenţă, într-un
SISTEM UNIC DE MANAGEMENT AL INFORMAŢIEI.
Acesta este organizat la nivel de ţară (fiind
în conexiune cu sistemele similare ale UE), pe mai
multe paliere, şi funcţionează într-un regim
destul de strict, cu proceduri ferme şi exacte şi
cu condiţii severe de securitate.Într-un asemenea
sistem, accesul şi, mai ales, posibilităţile de
modificare a conţinutului informaţiilor stocate vor fi
destul de restrânse şi vor fi posibile doar respectând
anumite proceduri, pe baza unor motive întemeiate,
acceptate de factorii de decizie abilitaţi în acest sens.
STOCAREA documentelor specifice
fondurilor structurale va fi utilă atât din
perspectiva derulării corespunzătoare a
etapelor proiectului, cât şi în vederea
eventualelor prelucrări de informaţii şi, respectiv,
a realizării procesului de ARHIVARE.
Un proces care este strict necesar întrucât o
finanţare din fonduri europene se consideră
încheiată după acceptarea ultimului raport de
VIABILITATE A INVESTIŢIEI (de regulă, la 5 ani de
la efectuarea ultimei cereri de rambursare).
Nu în ultimul rând, informaţia este „materia
primă” pentru asigurarea cerinţei de INFORMARE ŞI
PUBLICITATE impusă oricărui proiect finanţat din
fonduri europene, cerinţă argumentată prin nevoia
de transparenţă şi de vizibilitate a modului de
utilizare şi de gestionare a banului public european.
Mai mult ca în orice alt segment al procesului de
accesare, în acest caz – având în vedere şi relaţia cu
mass-media – se impune o atenţie suplimentară
vizavi de calitatea informaţiilor vehiculate.
O dată în plus, revine în discuţie şi
responsabilitatea celor care operează cu aceste
informaţii, prin intermediul cărora se poate
genera şi menţine încrederea cetăţenilor în
mecanismele europene de sprijin financiar,
contribuind, în egală măsură, şi la buna derulare
a procedurilor specifice acestor activităţi.
Se poate constata aşadar – chiar şi din această
succintă argumentare, realizată la un nivel accesibil
de înţelegere - că informaţiile care apar în procesul
de accesare a fondurilor structurale trebuie să
îndeplinească anumite condiţii şi să fie gestionate
cu competenţă şi responsabilitate.
De aici şi insistenţa noastră pentru nevoia
unei cercetări mai aprofundate a acestei
problematici, pentru crearea, la toate nivelele, a
unor baze, consistente şi profesioniste, de date
specifice, cât şi, mai ales, pentru includerea în
echipele de proiect a unor specialişti în domeniu.
În caz contrar, utilizarea necorespunzătoare
sau absenţa unor informaţii de calitate vor
influenţa decisiv nu doar accesul la fondurile
europene ci, în egală măsură, şi modul lor de
gestionare (ceea ce poate conduce inclusiv la
returnarea sumelor de bani rambursate !).
De aceea, pledând pentru o mai mare atenţie
ce trebuie acordată, de către toţi participanţii la
procesul de accesare, acestor aspecte, ne permitem
să afirmăm că - cel puţin în domeniul fondurilor
structurale - informaţia face ...toţi banii !
Lia Ioana CRIŞAN
Consilier pentru afaceri europene MIRA
– Instituţia Prefectului judeţul Timiş
Gheorghe CRIŞAN
Consilier, Biroul Regional Vest, ANCS
37
Dezvoltarea policentrică: teorii şi concepte
Introducere
Acest studiu îşi propune prezentarea teoriei şi conceptelor dezvoltării policentrice, precum şi
a efectelor pe care acestea le generează la nivel regional şi internaţional.
Analiza politicilor şi teoriilor internaţionale referitoare la polii de creştere este necesară pentru înţelegerea
adecvată a conexiunilor dintre deciziile politice, strategiile de dezvoltare şi evoluţiile politicii regionale.
Studiul pune în evidenţă modalitatea structurării teoriei regionale a dezvoltării policentrice,
subliniind în egală măsură efectele pozitive pe care aceasta le-ar putea genera dar şi limitele existente în
definirea politicii regionale la nivelul Uniunii Europene, în reducerea decalajelor existente între zonele
dezvoltate şi cele mai puţin avantajate din punct de vedere economic.
Strategiile şi teoriile polilor de creştere, discutate pe larg în literatura de specialitate, au dezavantajul
unor imprecizii şi neclarităţi în formularea conceptelor. Din cauza inexistenţei unei teorii coerente şi aplicaţiile
acesteia sunt considerate uneori nerealiste în anumite publicaţii de specialitate11.
În acest studiu modelul românesc de planificare a dezvoltării regionale prezintă şi analizează
modalitatea integrării acestui model în politica europeană de dezvoltare regională. Structura propusă în
prezent la nivelul Programului Regional din România de către MDLPL şi aprobată în Comitetului Naţional de
Coordonare (CNC) identifică 8 poli naţionali de creştere. Deşi a fost de acord cu decizia de stabilire a polilor
naţionali de creştere, partea comunitară şi cea română au în prezent divergenţe în privinţa categoriei de
„poli regionali de creştere”. Introducerea polilor regionali este justitificată de către partea română prin
necesitatea asigurării unei dezvoltări policentrice, prin crearea competiţiei atât la nivelul regiunilor cât şi
în interiorul unei regiuni. Aceeaşi noţiune este considerată ambiguă de către Comisa Europeană; argumentul
acestei opinii este posibilitatea compromiterii polilor naţionali de creştere; România fiind o ţară
policentrică, competiţia ar trebui să aibă loc între regiuni şi nu în interiorul acestora.
După o prezentare a diferitelor concepte şi interpretărilor acestei teorii, studiul identifică două
model de succes de utilizare a conceptului polilor de creştere prezentate în literatura de specialitate:
modelul englez şi cel german.
Prezentarea teoriei în contextul mai larg internaţional şi european analizează diferitele evoluţii de
ordin economic, social şi politic care sunt în măsură să explice apariţia şi utilitatea acestei teorii.
Sursa: http://www.adrvest.ro/spaw_files/pt%20web.jpg
Politica de dezvoltare regională din România este analizată în context european, identificând
diferitele puncte de vedere asupra dezvoltării regionale şi limitele strategiei, implicaţiile acestei teorii
policentrice şi problemele care apar în formularea ei.
Studiul urmăreşte analiza utilităţii teoriilor polilor de dezvoltare la nivel internaţional şi explicarea
strategiei de dezvoltare din România din prisma obiectivelor şi priorităţilor naţionale. Metoda folosită este
colectarea diferitelor surse de informaţii în acest domeniu, având inconvenientul unui acces limitat la literatura şi
studiile de cercetare europeană academică din acest domeniu.
11 Sharma P. R, Growth centres and regional development Aspects of theory and policy, Banaras Hindu University, 2002
38
1. Teorii şi concepte ale dezvoltării policentrice
1. 1. Teoria polilor de creştere economică
Secolul XXI este primul secol urban.
Înainte de 1850, nici o societate nu a fost
predominant urbanizată. Până la 1900, Marea
Britanie era singura societate urbanizată. În 1975,
38% din populaţia lumii trăia în oraşe. Astăzi,
peste jumătate din populaţia lumii de 6,3
miliarde de locuitori sunt locuitori urbani. Ritmul
urbanizării este chiar mai rapid în ţările în curs de
dezvoltare. Londrei i-a luat 130 de ani pentru a
avea o populaţie de 8 milioane de locuitori.
Populaţia din Mexico City a atins această cifră în
30 de ani. Bombay se extinde chiar mai rapid.
Teoria polilor de creştere economică, la
începuturile ei, înrădăcinată în lucrările
economistului şi academicianului englez Sir
William Petty (1623-1687) şi asociată cu
activitatea economistul francez François Perroux
(1903-1987), se referă la gruparea unor sectoare
industriale in jurul unui centru industrial al cărui
acţiuni au rol catalizator pentru creşterea
economică din zonă.
Teoria lui Perroux a înregistrat o
aplicabilitate largă, fiind utilizată în politica
regională din Marea Britanie începând cu anii 1960.
Studiile lui Perroux sunt bazate în mare
măsură pe cercetările lui Sir William Petty,
efectuate în jurul anilor 1600. Extrapolând
tendinţele existente, economistul şi
academicianul englez Sir William Petty a imaginat
oraşul Londra de şapte ori mai mare ca în 1600,
locuitorii oraşului ajungând la 4 690 000
persoane, în toate celelalte oraşe, porturi, oraşe,
sate, din Marea Britanie însă nu mai mult de 2 710
000. Petty s-a aşteptat ca previziunile lui să se
împlinească în jurul anilor 1800. Înaintea lui
Malthus, el a remarcat potenţialul de creştere al
populaţiei umane, nevăzând nici un impediment
ca o astfel de societate să nu devină prosperă.
François Perroux şi-a prezentat teoria polilor
de creştere economică în 1949. S-a scris intens
despre concept în special faptul că nu există nici un
consens referitor la semnificaţia acestuia. Există, în
mare măsură o înţelegere intuitivă a conceptului,
aceasta având o influenţă directă asupra politicilor
publice. Factorii de decizie consideră că economiştii
sunt în măsură să furnizeze analizele tehnice
necesare pentru a justifica politicile bazate pe
conceptul de poli de creştere economică.
Perroux, cu toate acestea, defineşte polii
de creştere economică în termenii a ceea ce el
numeşte spaţiul economic abstract. Conform
acestei teorii centralitatea este o noţiune care se
referă la importanţa unui loc în raport cu regiunea
înconjurătoare şi gradul în care aceasta exercită
funcţii centrale12.
1.2. Polarizarea şi modelele de dezvoltare
regională al centrelor de creştere şi al
concentrării descentralizate
Prin centrul polarizator sunt desemnate atât
localităţile importante aflate la intersecţia unor axe,
considerate direcţii preferenţiale de dezvoltare şi
localităţile care asigură o anumită gamă de servicii
pentru alte localităţi din aria de influenţă.
Până în prezent există două modele
considerate de referinţă în teoria polilor de
creştere modelul olandez al "concentrării-
descentralizate" şi cel britanic al "centrelor de
creştere". Aceste concepte sunt utilizate în două
ipostaze: în calitate de concepte de dezvoltare
pentru regiunile rurale în care potenţialul şi
activităţile principale vor fi concentrate în
centrele mari ale acestora şi în calitate de
concepte de decongestionare şi ordine spaţială,
aferent marilor zone aglomerate şi zonelor
periferice13. Concentrarea descentralizată
înglobează modelele de dezvoltare şi organizare
selectate în plan european în ultimele decenii
pentru controlul şi limitarea extinderii urbane.
Nucleele urbane sunt concentrări de
populaţie urbană egale sau mai mari de 100.000
locuitori, cuprinse în cadrul unui singur oraş sau al
mai multora, în arii geografice restrânse (cu
diametru de 35km şi o suprafaţă de cca. 900 km2),
în cadrul căreia se află aşezarea urbană cea mai
mare (de obicei oraş mic sau mijlociu), sau unica
aşezare, după caz. Nucleele urbane constituie
germeni ai viitoarelor aglomeraţii urbane14.
Polii sau centrele de creştere /dezvoltare sunt
teritoriile sau localităţile în care se concentrează
majoritatea investiţiilor şi care influenţează
dezvoltarea regiunii înconjurătoare. Aceştia
desemnează un sector sau o ramură de activitate care
se dezvoltă într-un ritm rapid, atrăgând după sine
dezvoltarea altor ramuri sau activităţi.
Polii secundari de dezvoltare în jurul
oraşelor mari şi /sau dincolo de centura verde de
protecţie a acestora vizează controlul extinderii
prin concentrarea policentrică. Zonele /ariile
urbane sunt compuse dintr-un pol urban şi dintr-o
coroană de comune periurbane15.
12 Erdeli, G., – Dicţionar de geografie umană, Ed. Corint 1999.13 Oficiul federal pentru construcţii şi planificare spaţială -Raportul planificării spaţiale, Germania, 2000.14 Urbanproiect, studii PATN, secţiunea IV, 1995.15 Urbanproiect – Modalităţi de abordare integrată a dezvoltării durabile a
localităţilor urbane şi rurale, 2002.
39
1.3. Zone de influenţă
Pentru analizarea sistemelor teritoriale
complexe ale oraşelor moderne şi relaţiile care
determină zona de influenţă a centrului urban au
fost astfel dezvoltate mai multe teorii şi modele.
Zona de influenţă este considerată a fi spaţiul
compus din aşezări urbane şi rurale care se
ierarhizează în sisteme proprii, la nivelul superior
aflându-se oraşul coordonator. Metropola
constituie o astfel de localitate. Teritoriul
înconjurător are o legătură spaţială şi funcţională
cu aceasta făcând parte din zona metropolitană.
Mărimea zonei de influenţă depinde de
gradul de dezvoltare a ţării respective, de
mărimea şi importanţa oraşului, de densitatea
centrelor urbane în teritoriu, de plasarea
geografică faţă de unele elemente naturale
majore (munţi, fluvii) şi faţă de graniţele politice
dintre state.
Relaţiile demografice dintre oraş şi zona sa
de influenţă sunt foarte complexe. Cel mai important
aspect îl constituie atracţia exercitată de oraş asupra
forţei de muncă din împrejurimi, care se deplasează
zilnic sau periodic. Paralel cu creşterea nivelului de
trai al populaţiei şi cu asigurarea unor posibilităţi
lesnicioase de transport între oraş şi localităţile
rurale se intensifică atracţia exercitată de unităţile
comerciale ale oraşului, de alte unităţi de servicii.
Zona de influenţă nu are o integritate
unitară, există influenţe care dispar de la o
anumită distanţă, fiind evidente altele
(administrative, culturale etc.). Scăderea
treptată a atracţiei şi a influenţei, în acelaşi
timp, a condus la individualizarea în cadrul
zonelor de influenţă, după categoriile de relaţii
dominante, două sau trei subzone.
1.4. Economii de scară, de aglomerare
Un loc aparte în teoria polilor (centrelor)
de creştere îl ocupă economiile de scară
interioară. Dacă o ramură este subiectul unor
economii de scară interioare, firmele cu o
creştere susţinută vor obţine un avantaj în
competiţia cu rivalii lor şi creşterea va deveni
cumulativă. Economiile de scară interioare joacă
un rol minor în teoria polilor de creştere. Mult
mai importante în această teorie, după cum
argumentează Perroux, sunt economiile de scară
exterioare. Acestea apar ca un rezultat al
proximităţii spaţiale a unor activităţi
interdependente. Se pot distinge astfel două
tipuri de economii de scară exterioare: economii
datorate localizării (economii de localizare) şi
economii datorate aglomerării (economii de
aglomerare) (Richardson, 1973)2.
Economiile de aglomerare apar ca un
rezultat al asocierii geografice al unui număr mare de
activităţi economice care pot să nu aparţină aceleiaşi
ramuri. Astfel, în multe cazuri se poate remarca
concentrarea unor elemente care constituie avantaje
pentru firme din diverse ramuri: transportul urban
prin posibilităţile oferite pentru navetă; pieţe ale
muncii bine organizate, cu resurse de forţă de muncă
cu calificări variate; cheltuieli sociale de regie şi
servicii guvernamentale; o gamă largă de servicii de
asistenţă comercială, financiară, contabilă, juridică etc.
Alţi regionalişti (Herbert Hoover (1937,
1943), Noel O’Sullivan (2000), Philip McCann (2001)
consideră economiile de scară exterioare în
totalitate ca fiind economii ale aglomerări, în cadrul
cărora se disting economiile de localizare şi
economiile urbanizării (pe acestea din urmă Henry
W. Richardson le numeşte economii de aglomerare).
Perroux şi alţi scriitori au încercaţi să
fundamenteze conceptul de poli de creştere
economică pe noţiunile de economii externe,
aglomerare şi localizare. O economie externă
există în cazul în care o modificare în producţia
unei firmei sau unei industrii afectează costurile
în altă firmă.. Economiile de scară externă pot fi
negative, în cazul costurilor de poluare, sau pot fi
pozitive, în cazul dezvoltării circuitului integrat
tehnologic în industria electronică.
1.5. Economii de localizare şi efectele generate
Economiile de localizare reprezintă
rezultatul concentrării geografice a unor
întreprinderi aparţinând aceleiaşi ramuri. Ele
includ şi economiile de transfer (de legătură) care
se manifestă ca urmare a proximităţii geografice
a firmelor între care există legături de tip input-
output. Aceste economii de legătură explică de ce
punctele nodale ale reţelelor de transport sunt
acele localizări în care costurile de distribuire şi
asamblare pentru anumite ramuri pot fi
minimizate. Economiile de localizare au la bază o
serie de motive. Cele mai importante avantaje
Sursa: http://www.chambersburg.org/ images/017.jpg
40
rezultă din proximitatea firmelor aparţinând
aceleiaşi ramuri, care permite o mai mare
specializare a acestora, având ca efect reducerea
costurilor medii pe termen lung.
Specializarea ridicată conduce la creşterea
eficienţei în producţie şi poate lua forme diferite. De
exemplu, firme specializate în cadrul unui complex
industrial sau grupuri de firme pot stabili anumite
relaţii de cooperare, cum ar fi subcontractarea. De
asemenea, economiile de localizare rezultă şi din
proximitatea geografică a unor firme aparţinând
aceleiaşi ramuri care facilitează cercetarea,
activitatea inovaţională în acea industrie. Ea conduce
la apariţia unor resurse de forţă de muncă cu
calificarea şi experienţa necesară ramurii în cauză.
Localizarea este un concept dezvoltat în
economia regională. Acest concept este pus în
legătură cu conexiunile care pot fi de două tipuri.
înainte – forward sau înapoi – backward. Elemente
fundamentale de economie regională social-
culturale pot avea un efect puternic asupra
deciziilor privind localizarea nu doar în rândul
facorilor de decizie ci şi în rândul antreprenorilor,
managerilor, persoanelor ce îşi propun să emigreze
şi al familiilor acestora. Atractivitatea în creştere a
centrelor de creştere regională existente creează o
serie de efecte, care operează în detrimentul
regiunilor mai puţin dezvoltate.
Astfel, eficienţa ridicată a activităţilor din
aceste centre transformă acestea într-un
“magnet” pentru investitori. În plus, ele tind să
atragă cele mai valoroase elemente ale resurselor
de forţă de muncă din regiunile mai puţin
dezvoltate.
1.6. Efectele pozitive şi negative ale polarizării
asupra regiunilor înconjurătoare
Politicile referitoare la centrele de
creştere acordă o atenţie specială efectelor de
difuziune care emană din aceste centre. Pe
măsură ce economia unei ţări se dezvoltă, se
creează posibilităţi de îmbunătăţire a legăturilor
de transport dintre regiuni, astfel încât firmele în
expansiune să găsească condiţii favorabile de
investiţii în regiunile rămase în urmă. În acelaşi
timp, guvernul va interveni pentru stimularea
creşterii economice în regiunile mai puţin
dezvoltate.
În SUA conceptul polilor de creştere
economică a luat forma centrelor de creştere
economică. La rândul lor, centrele de creştere
economică sunt legate de conceptul de
aglomerare urbană. În mare măsură, teoria
americană a centrelor de creştere economică este
independentă practic de conceptul creat de
Perroux, Bourdeville şi preluat în literatura
franceze referitoare la polii de creştere
economică.
Albert Hirschman utilizează termenul de
polarizare pentru a se referi la impactul negativ al
unui pol de creştere pentru regiunile
înconjurătoare. Gunnar Myrdal, economist suedez,
foloseşte aceleaşi concepte ca Hirschman.
Economistul american, John R. Friedman, dezvoltă
un concept care este legat, dar distinct de polii de
creştere economică şi de centre de creştere
economică. Acesta se referă la teoria centrului faţă
de periferie. Friedman a dezvoltat această teorie în
analiza relaţionării dintre regiunilor interioare din
Venezuela faţă de regiunile de coastă. Alţi
economiştii au extins acest conceptul în relaţia
dintre centrul Atlanticului de Nord cu Europa de
Vest şi America de Nord faţă de America Latină,
Africa şi Asia de Sud-Est.
În ansamblu, deşi conceptul polilor de
creştere economică a fost considerat până de
curând de importanţă doar marginală în analiza
problemelor economice regionale,. teoria polilor
de creştere economică a avut un rol major în
formularea politicii regionale16.
Ideea de bază în teoria polilor de creştere
economică este faptul că dezvoltarea sau creşterea
economică nu este uniformă pe o întreagă regiune,
având loc în jurul unui pol specific. În conformitate cu
aceste teorii, oraşele apar prezentate ca "motoare" ale
schimbării în economiile moderne bazate pe
cunoaştere. Acestea nu exclud şi o mai mare
concentrare a problemele sociale şi de mediu. Aceste
teorii scot oraşele din tiparele tradiţionale de planificare
şi amenajare pur geografică în explorarea de noi
modalităţi de intervenţie în domeniile economic şi social.
Conceptul de policentricitate nu se
limitează la zonele metropolitane de mari
dimensiuni şi se referă la un sistem ierarhizat care
să exprime potenţialul asezărilor de pe suprafata
intregii Europe.
1.7. Fenomenele de dispersare
Dezvoltarea urbană în majoritatea centrelor
mari ale lumii a trecut printr-o perioadă (la diferite
puncte in timp in diferite locaţii) de concentrare:
creşterea, în mare parte nesistematizată, a unui
enorm centru urban.
Fenomenul s-a manifestat pentru prima dată
pe scara larga în SUA după 1930, in timpul si ca urmare
a marii crize economice: costul imobiliarelor şi al vieţii
fiind mult mai mic în spaţiul urban, un întreg segment al
populaţiei a recurs la reîntoarcerea în masă în zonele
16 David Darwent, "Growth poles and growth centers inregional planning--a review," Environment and Planning , vol.1 (1969), pp. 1 (1969), pp.. 5-32.
41
rurale. La aceasta a contribuit intr-o oarecare măsura şi
politica guvernamentală, aceasta fiind perioada în care
a fost promovată platforma „New Deal” pentru ieşirea
din criza economică. Aceasta includea, pe lângă
proiecte enorme de infrastructură (în special autostrăzi)
finanţate de guvern pentru a crea locuri de muncă, şi
subsidii şi garanţii guvernamentale pentru achiziţia de
case ieftine în spaţiul rural, pentru a descărca oraşele
de numărul mare de şomeri.
Fenomenul de descentralizare s-a
consolidat după cel de al doilea război mondial,
cînd un număr de condiţii au dus la crearea
fenomenului de dispersare urbană.
Aceste condiţii au inclus o înflorire,
expansiune economică prelungită, producţia de masă a
automobilelor, acestea devenind foarte accesibile,
combustibil ieftin, înrăutaţirea condiţiilor din marile
oraşe (criminalitate, conflicte sociale), diferenţe de
preţ substanţiale în sectorul imobiliar (in favoarea
mediului rural) şi existenta unei bune reţele de
drumuri şi autostrăzi.
Aceasta a condus fie la folosirea extensivă a
teritoriului prin dispersie în regiune, prin amplasarea
serviciilor de a lungul infrastructurii drumurilor de
acces în oraş, fie la folosirea intensivă a teritoriului
prin concentrarea compactă în anumite locuri a
locuirii, a locurilor de muncă şi a serviciilor. Ca prim
efect vizibil asupra regiunii, aceste schimbări au
condus la izolarea, la „insularizarea” spaţiilor
naturale (a pădurilor, a terenurilor agricole, a
râurilor, a lacurilor, a mlaştinilor, etc) şi ca atare a
mineralizării fostului spaţiu natural.
Aceste transformări ale spaţiului exterior
al oraşelor tradiţionale mari sau medii au condus
la slăbirea centrelor istorice a acestora.
În perioada anilor 1960 s-a petrecut în Europa o
creştere a populaţiei urbane dar aceasta prin mari
concentrări ale potenţialului economic şi de
producţie doar în centrele marilor oraşe. Acest
fenomen nu se putea realiza decât prin crearea
de densităţi mari şi prin crearea de oraşe
dormitor, adică prin concentrarea populaţiei în
zone funcţionale fixe. Aceste concentrări în zone
depărtate între ele au condus la deplasări în masă
ale populaţiei, la interrelaţii materiale în
teritoriu între oameni şi produse între aceste
zone funcţionale, concomitent cu concentrarea
serviciilor de calitate în centrul oraşului. Acest tip
de dezvoltare urbană a fost dominat de controlul
statului asupra dezvoltării regionale policentrice
şi apoi după 1970 în urma exemplului american a
fost părăsit pentru libera acţiune a economiei de
piaţă de la care s-a sperat la o ieşire din criza
economică provocată de criza petrolului şi de
incapacitatea de a se adapta la globalizare.
1. 8. Trecerea de la dispersare la policentrism
Această descentralizare a locuirii a condus
la apariţia unui nou model de creştere urbană şi
anume cel fragmentat. Dacă de milenii totul se
concentra în oraşe pentru a subjuga ruralul, s-a
ajuns astfel la urbanizarea teritoriului în orice punct
al regiunii. Pentru că automobilul a permis să se
ajungă rapid oriunde s-a explodat oraşul în
fragmente amplasate pe întregul teritoriu regional.
În această perioadă importanţa nu mai este
centralitatea vechilor oraşe ci accesul în orice punct
din teritoriu.
S-a ajuns astfel la apariţia unei noi
ierarhii spaţiale europene, la apariţia unor noi
zone metropolitane cu o populaţie între 250.000 –
500.000 locuitori şi între 500.000 – 1.000.000
locuitori, care s-au adăugat celor care aveau deja
peste 1.000.000 locuitori. Prin definitivarea
temporană a graniţelor europene, Cluj-Napoca
poate deveni o astfel de zonă metropolitană din
prima categorie.
Sursa: http://upload.wikimedia.org/wikipediahumb/
f/f1/Cluj_Napoca_river.jpg/600px-Cluj_Napoca_river.jpg
Pentru prima dată în istorie, la nivel
mondial, se înregistrează un număr mai mare de
locuitori în zonele urbane faţă de cele rurale, 4
din 5 cetăţeni europeni trăiesc în zone urbane.
Secolul XXI este un secol al reţelelor globalizate
Revoluţia în tehnologia informaţiei a
condus la:compactare timp-spaţiu’, spaţiu al
fluxurilor’ dar, nu şi la ‘anularea distanţelor’.
Populaţia şi creşterea economică tind să graviteze
în jurul centrelor urbane majore. Forţele
aglomerării conduc la o dezvoltare monocentrică.
Mega-oraşele se întâlnesc pe coasta estică a
Americii. Evoluţia comună a unui lanţ de zone
metropolitane a făcut ca fiecare dintre acestea să
crească în jurul unui nucleu urban substanţial”
(Gottmann, 1957).
Din această perspectivă dezvoltarea UE
este inegală fiind compusă dintr-un miez prosper,
periferic, bine conectat, care se distinge în mod
evident de o periferie subdezvoltată.
42
Corect practicată, planificarea spaţială
este unul dintre cele mai performante
instrumente de dezvoltare economică, definind ce
se poate construi şi unde anume, urbanistul poate
dirija cantităţi de fonduri disproporţionat mai
mari decât cele de care dispune admnistraţia
publică, pentru implementa în interesul comun
planul de dezvoltare al comunităţii.
1.9. Agenda teritorială a unei dezvoltări
teritoriale policentrice a UE
Agenda teritorială a Uniunii Europene
către o Europă mai competitivă şi durabilă,cu
regiuni diverse urmărieşte să consolideze
dezvoltarea policentrică şi inovaţia prin crearea
unor legături între zonele metropolitane şi oraşe.
Prin această Agenda Teritorială se doreşte
promovarea unei dezvoltări teritoriale
policentrice a UE, pentru a exploata mai bine
resursele disponibile în regiunile europene. Un
aspect important îl reprezintă integrarea
teritoriilor locuite. Astfel, se va ajunge la o
Europă durabilă din punct de vedere cultural,
social, ecologic şi economic. Este deosebit de
important ca noile state membre să fie mai bine
integrate în această politică de dezvoltare urbană
policentrică. Agenda Teritorială va contribui – din
punct de vedere al solidarităţii teritoriale – la
îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă şi a calităţii
vieţii, asigurând şanse egale pe baza potenţialului
regional şi local, indiferent de locul în care
trăiesc oamenii – în inima Europei sau la periferie.
Zonele metropolitane şi oraşele de diverse
dimensiuni pot să îşi dezvolte cel mai bine
calităţile în contextul unei cooperări
transeuropene cu antreprenori, precum şi cu
actori din societatea civilă şi politică. Dacă aceste
zone vor reuşi să pună în aplicare, de o manieră
inovatoare, reţele de colaborare într-un teritoriu
european policentric, se vor crea condiţiile care
le vor permite să utilizeze cât mai bine
concurenţa mondială pentru propria dezvoltare.”
1. 10. Modelul centru-periferie
Modelul centru-periferie elaborat de
David Friedman în perioada 1966-1973,
reprezentă o versiune extinsă a cauzalităţii
cumulative. Friedman consideră relaţia centru-
periferie ca a doua etapă în secvenţa istorică a
dezvoltării regionale, care cuprinde patru etape:
modelul localizărilor pre-industriale; modelul
centru-periferie; dispersarea, fragmentarea
periferiei; dezvoltarea unui sistem spaţial
integrat de regiuni interdependente.
Esenţial în teoria centru-periferie a lui
Friedman este accentul pe modelul autonomie-
dependenţă, ce priveşte spaţiul economiei naţionale
ca un sistem în care distribuirea puterii tinde să fie
inegală, reflectând un model dominant şi persistent
de schimburi reciproce între oraşe şi între regiuni.
Regiunile centrale sunt definite în termenii
controlului asupra propriilor destine, în timp ce
regiunile periferice sunt dependente şi controlate de
primele. Distincţia centru-periferie nu este abordată
prin prisma diferenţierelor în gradul de
industrializare, urbanizare (deşi regiunile centrale au
un sector industrial puternic şi includ mari centre
urbane), ci mult mai strâns, bazându-se pe ideea că o
regiune centrală este un centru major al procesului
inovaţional. Mai precis, regiunile centrale sunt
“subsisteme ale societăţii organizate teritorial, cu o
înaltă capacitate de a genera şi absorbi inovaţiile”, în
timp ce regiunile periferice sunt definite ca
“subsisteme a căror traiectorie de dezvoltare este
determinată semnificativ de instituţiile din regiunile
centrale, în raport cu care ele se află într-o situaţie
de dependenţă17 ”
La rândul lor, inovaţiile sunt abordate în
sens larg, ca inovaţii în plan material, tehnologic,
instituţional, spiritual (cultural).
Organizarea puterii şi modelele socio-
culturale se combină în aşa-numita organizare
spaţială a modernizării, în timp ce activitatea
economică şi modelele aşezărilor determină
organizarea spaţială a economiei. Împreună,
acestea se combină pentru a contura organizarea
spaţială a societăţii.
Modelul lui Friedman se doreşte mai mult
o paradigmă sugestivă prin implicaţiile sale decât
o teorie deterministă. El reprezintă un model al
dualităţii spaţiale, accentuând distincţia dintre
sectoarele moderne şi cele tradiţionale.
-( continuarea în numărul următor)-
Anca IONAŞ
Consilier pentru afaceri europene
Autoritatea pentru Coordonarea Instrumentelor Structurale
Ministerul Economiei şi Finanţelor
17 David Friedman 1977: "A Theory of the Size and Shape ofNations.“ Journal of Political Economy 85
43
Sursa:http://www.mzv.cz/wwwo/default.asp
Priorităţile Preşedinţiei cehe a Uniunii Europene
Sub motto-ul „Europa fără bariere” Cehia va prelua la 1 ianuarie 2009, pentru 6 luni, Preşedinţiarotativă a Consiliului Uniunii Europene. Cehia reprezintă după Slovenia, cel de-al doilea dintre noilestate membre la conducerea Uniunii Europene.Încă din 2007 guvernul ceh a aprobat un document de lucru ca bază de discuţie pentru stabilireapriorităţilor Preşedinţiei cehe a UE, în urma cooperării în cadrul programului de 18 de luni cu Franţa şi
Suedia (respectiv statul care a precedat şi statulcare va succeda la preşedinţia UE). De asemenea,în elaborarea acestui document au fost consultaţideputaţii şi senatorii din Comisia de AfaceriEuropene, membrii cehi ai ParlamentuluiEuropean, Asociaţia Regiunilor din cadrulComitetului Regiunilor, Uniunea Oraşelor şiMunicipiilor, partenerii sociali, experţii din mediileacademic, non-guvernamental şi de afaceri.Astfel, Preşedinţia cehă se va axa pe trei direcţiide acţiune după cum urmează:1. În domeniul economic Preşedinţia cehă se va
concentra pe dezvoltarea tuturor libertăţilor pepiaţa internă dar şi pe cea externă.
2. În domeniul energiei Preşedinţia cehă se va concentra pe asigurarea securităţii energetice,competitivitate şi durabilitate, coordonarea eficientă între operatorii sistemului, realizarea pieţeiunice de gaz şi de electricitate. În domeniul schimbărilor climatice Preşedinţia cehă va depuneeforturi pentru atingerea ţintelor prevăzute în Protocolul de la Kyoto.
3. În domeniul relaţiilor externe Preşedinţia cehă va pune accentul pe un dialog strâns cuadministraţia SUA în domeniile securităţii, economiei şi energiei. De asemenea, va fi lansatProiectul privind Parteneriatul Estic care îşi propune întărirea cooperării cu statele est europenedin cadrul Politicii deVecinătate precum şicu statele dinCaucazul de Sud şidin Regiunea Caspică.Se va urmări înacelaşi timp şidezvoltareaDimensiunii Sudice aPoliticii Europene deVecinătate.
4. Negocierile cu statelecandidate – Croaţia,Turcia şi Macedoniavor fi continuate.Concomitent cuPreşedinţia cehă a UE vor avea loc şi alegerile pentru Parlamentul European din 2009 şi procesul dedesemnare a membrilor noii Comisii Europene.
Referinţe:
1. http://www.euroskop.cz/gallery/2/858priority_ceskeho_predsednictvi_eng.pdf
2. http://www.mzv.cz/servis/soubor.asp?id=34047
Diana BOTESCU
Consilier pentru afaceri europene
Ministerul Internelor şi Reformei Administrative
Sursa: http://www.newpaltz.edu/polisci_intlrela/NewPaltzdelegation.jpg
44
CALENDARUL PREŞEDINŢIEI CEHE A UE (IANUARIE-IUNIE 2009)
Ianuarie Februarie Martie
Dum 1 1
Lun 2 Plenara PE (Strasbourg) 2 Mediu
Mar 3CopsPlenara PE (Strasbourg)
3
Mier 4Crp II, Crp IPlenara PE (Strasbourg)
4Crp II, Crp I
Joi 1 New Year 5 Plenara PE (Strasbourg) 5Competitivitate
Vin 2 6 Crp I, Cops 6CompetitivitateCops
Sâm 3 7 7
Dum 4 8 8
Lun 5 9 Eurogroup 9EPSCOEurogroupPlenara PE (Strasbourg)
Mar 6 Cops 10 Ecofin 10
EPSCOEcofinCopsPlenara PE (Strasbourg)
Mier 7Crp II, Crp I
11 Crp I, Crp II 11Crp I, CopsPlenara PE (Strasbourg)
Joi 8 12 12Crp IIPlenara PE (Strasbourg)
Vin 9 Crp I, Cops 13 Crp I, Cops 13 Crp I
Sâm 10 14 14
Dum 11 15 15
Lun 12 Plenara PE (Strasbourg) 16 EYC 16 GAERC
Mar 13CopsPlenara PE (Strasbourg)
17 Cops 17GAERCCops
Mier 14Crp II, Crp IPlenara PE (Strasbourg)
18Crp I, CopsPlenara PE (Brussels)
18
Joi 15JHA (informal, Praga)Plenara PE (Strasbourg)
19TTE – energyCrp IIPlenara PE (Brussels)
19 Consiliul European
Vin 16Crp I, CopsJHA (informal, Praga)
20 Crp I 20 Consiliul European
Sâm 17 21 21
Dum 18 22 22 EYC (informal, Praga)
Lun 19AgriFishEurogroup
23GAERCAgriFish
23AgriFishEYC (informal, Praga)Plenara PE (Strasbourg)
Mar 20AgriFishEcofinCops
24GAERCAgriFishCops
24AgriFishCopsPlenara PE (Strasbourg)
Mier 21 Crp I, Cops 25 Crp I, Crp II 25Crp II, Crp IPlenara PE (Strasbourg)
Joi 22Crp IIEPSCO (informal, Luhačovice)
26 JAI 26 Plenara PE (Strasbourg)
Vin 23Crp IEPSCO (informal, Luhačovice)
27JAICrp I, Cops
27Crp I, Cops
Sâm 24 EPSCO (informal, Luhačovice) 28 28
Dum 25 29
Lun 26 GAERC 30 TTE – transport
Mar 27 GAERC, Cops 31TTE – telecomCops
Mier 28 Crp II, Crp I
Joi 29Cooperare pentru Dezvoltare UE(informal, Praga)
Vin 30Cooperare pentru Dezvoltare UE(informal, Praga)Crp I, Cops
Sâm 31
45
Day Aprilie Mai Iunie
Mon 1
Tue 2 Cops, AgriFish (informal, Brno)
Wed 1Crp II, Crp IPlenara PE (Bruxelles)
3 Crp II, Crp I
Thu 2 Plenara PE (Bruxelles) 4JAICrp I,
Fri 3Crp I, CopsEcofin (informal, Praga)
1 5JAICrp I, Cops
Sat 4 Ecofin (informal, Praga) 2 6
Sun 5 3 Competitivitate (informal, Praga) 7
Mon 6 JHA 4Competitivitate (informal, Praga)EurogroupPlenara PE (Strasbourg)
8EPSCOEurogroup
Tue 7JHACops
5
EcofinCopsCompetitiveness (informal, Prague)Plenara PE (Strasbourg)
9EcofinEPSCOCops
Wed 8 Crp II, Crp I, Cops 6Crp II, Crp IPlenara PE (Strasbourg)
10 Crp I, Cops
Thu 9 7Plenara PE (Strasbourg)Crp II trip
11TTE – transportCrp II
Fri 10 8Crp I, CopsCrp II trip
12TTE - energIE, telecomMediu (informal, Praga)
Sat 11 9Ziua EuropeiCrp II trip
13 Mediu (informal, Praga)
Sun 12 10 Crp II trip 14 Mediu (informal, Praga)
Mon 13 11 Educaţie, Cultură, Tineret 15 GAERC
Tue 14 12Educaţie, Cultură, TineretCops
16GAERCCrp I, Cops
Wed 15 13 Crp I, Cops 17
Thu 16 14 Crp II 18 Consiliul European
Fri 17 15 Crp I 19 Consiliul European
Sat 18 16 20
Sun 19 17 21
Mon 20 18 GAERC 22 AgriFish
Tue 21CopsPlenara PE (Strasbourg)
19GAERCCops
23AgriFishCops
Wed 22Crp I, CopsPlenara PE (Strasbourg)
20 Crp II, Crp I 24 Crp II, Crp I
Thu 23AgriFishCrp IIPlenara PE (Strasbourg)
21 Crp I trip 25 Mediu
Fri 24AgriFishCrp IEP Plenary (Strasbourg)
22Crp I trip
26 Crp I, Cops
Sat 25 23 Crp I trip 27
Sun 26 24 Crp I trip 28
Mon 27 GAERC 25 AgriFish 29
Tue 28GAERCCops
26AgriFishCops
30 Crp I, Cops
Wed 29Crp II, Crp ITTE - transport (informal, Litoměřice)
27 Crp II, Crp I
Thu 30CopsTTE - transport (informal, Litoměřice)
28 Competitivitate
Fri 29CompetitivitateCops
Sat 30
Sun 31 Pentecost, AgriFish (informal, Brno)
46
Acordul Uniunii Europene cu Ţărilemediteraneene - Studiu de caz: Egipt
Introducere
Trebuie subliniat faptul că o economie bună nu
poate exista fără un sistem politic performant, care
să aibă o viziune asupra viitorului şi, desigur,
cooperarea între state nu poate exista dacă acordurile
bilaterale sau multilaterale nu sunt promovate.
Dintr-o perspectivă mai largă politica comercială
comună a Uniunii Europene (UE) operează pe 2 nivele:
În primul rând, în cadrul Organizaţiei Mondiale a
Comerţului, UE este activ implicată în stabilirea
regulilor sistemului multilateral al comerţului
mondial;
În al doilea rând, UE negociază acordurile
comerciale bilaterale cu ţări sau grupuri regionale
(Ţările Mediteraneene, materialul de faţă se
concentrează asupra Egiptului).
Lansat în 1995, programul MEDA este principalul
instrument financiar al UE, utilizat pentru
implementarea parteneriatului Euro-Mediteraneean şi
a activităţilor sale. Sprijinul acordat acestor ţări a avut
la bază 3 obiective:
Întărirea stabilităţii politice şi a democraţiei într-o
zonă comună a păcii şi securităţii;
Crearea unei zone prospere din punct de vedere
economic, precum şi a unei zone libere pentru
comerţ între UE şi partenerii săi mediteraneeni,
până în anul 2010;
Stabilirea unor legături mai strânse între
cetăţenii acestor ţări prin parteneriate
culturale, sociale şi umane.
În perioada 1995-2001, programului MEDA i-a fost
alocată suma de 5,071 miliarde de Euro, din care 6,4
miliarde au fost repartizaţi pentru realizarea cooperării
financiare dintre UE şi ţarile mediteraneene. Aceste
garanţii din partea bugetului Comunitaţii au fost
suplimentate de împrumuturi substanţiale din partea
EIB (Banca Europeană pentru Investiţii). În aceasta
perioadă, 86% din resursele alocate pentru MEDA au fost
repartizate către partenerii eligibili pentru finanţarea
bilaterală – Algeria, Egipt, Iordania, Liban, Maroc,
Autoritatea Palestiniană, Siria, Tunisia şi Turcia – în timp
ce un procent de 12% a fost dedicat activităţilor
regionale. Restul de 2% ramas a fost rezervat birourilor
de asistenţă tehnică.
Părţile semnatare au fixat anul 2010 ca dată
limită pentru înfiinţarea graduală a zonei libere.
Barierele tarifare şi netarifare în comerţul cu produse
vor fi eliminate progresiv, în conformitate cu programul
negocierilor dintre parteneri. Comerţul cu produse
agricole, precum şi serviciile vor fi liberalizate în etape.
Astfel, pentru a facilita înfiinţarea parteneriatului Euro-
Mediteraneean, FTA (Zonă de Liber Schimb), UE şi ţarile
mediteranene au definit 4 seturi de priorităţi:
Adoptarea unor măsuri corespunzătoare, cu privire
la regulile de origine (introducerea progresivă a
cumulării originii), certificări, protecţia drepturilor
intelectuale şi a drepturilor de proprietate etc.
Crearea şi dezvoltarea unor politici bazate pe
principiile economiei de piaţă şi integrarea
economiilor lor, ţinand cont de nevoi şi nivel de
dezvoltare;
Ajustarea şi modernizarea structurilor economice
şi sociale, acordând prioritate promovării şi
dezvoltării sectorului privat, îmbunataţirea
sectorului productiv, şi înfiinţarea unui cadru
instituţional pentru economia de piaţa;
Promovarea mecanismelor pentru creşterea
transferului de tehnologie.
Privind înapoi, în timp, Egiptul şi Comunităţiile
Europene au stabilit, în primă fază, relaţii diplomatice
(1966) şi zece ani mai târziu, în anul 1976 a fost
semnat primul acord de cooperare. Parteneriatul Euro
– Mediteraneean a inaugurat în 1995 la Barcelona, în
cadrul unei conferinţe, o politică ambiţioasa şi cu
obiective pe termen lung. Potrivit acesteia,
principalele domenii de activitate sunt:
(a) parteneriatul cu privire la politică şi securitate;
(b) parteneriatul economico-financiar;
(c) parteneriatul social, cultural şi relaţii umane.
Egiptul s-a angajat in negocieri cu ţarile UE, cu
privire la planul de actiune al Politicii Europene de
Vecinatate (ENP). Planul de acţiune a fost adoptat in
2006 pentru următorii treizeci de ani şi va furniza o
politică cuprinzătoare, pentru dezvoltarea relaţiilor
dintre UE şi Egipt, bazată pe o agendă de angajamente
reciproce cu privire la cadrul politic, social, economic,
bazate pe valori comune împartăşite de UE şi Egipt.
Politica Europeană de Vecinătate (ENP) oferă
avantaje economice şi sociale ţărilor aflate la graniţele
UE, prin cooperarea în diverse domenii precum:
consolidarea democraţiei, promovarea regulilor de
drept, sprijinirea drepturilor omului, liberalizarea
comerţului, energia şi dezvoltarea transporturilor.
Cooperarea UE–Egipt este, de asemenea,
urmarită în contextul noii Politici Europene de
Vecinătate. Această politică are drept scop
complementarea şi susţinerea angajamentelor luate în
Acordul de Asociere şi în contextul regional Euromed.
Planul de acţiune cu privire la Egipt a definit acţiuni
comune în toate domeniile, inclusiv zonele legate de
comerţ. Negocierile au acoperit o varietate de domenii
cum ar fi: dialogul politic şi reforma în justiţie,
probleme legate de libertate şi securitate, dezvoltarea
socială, reforma economică, comerţul şi problemele
legate de comerţ, transporturile etc.
Egiptul a intocmit o agendă de reforme pentru
următorii ani, stabilind priorităţi şi obiective cu privire
la provocările naţionale. Planul de acţiune este
consecvent cu agenda de reformă a Egiptului.
47
Tabelul 1. Avantaje economice (vs. dezavantaje) ale Cooperării dintre UE şi Ţările Mediteraneene
Uniunea Europeană Ţările Mediteraneene Egipt
Avantaje Regiune de o vitală importanţa strategică întermeni economici şi politici;
Un parteneriat format din 39 de parteneri(de guverne) cu privire la comerţul cubunuri şi servicii.
contribuţie importantă ladialog, pace, prosperitateîn această regiune;
Importante reformeeconomico-sociale.
Scăderea inflaţiei; Reforme economice; Liberalizarea treptată a
comerţului cu bunuriindustriale.
Dezavantaje Conflictul din Orientul Mijlociu încă persistă; Crestere economică insuficientă; Creştere demografică; Decalajul dintre UE şi Ţările Mediteraneene
este în creştere.
Lipsa unui echilibruinstituţional între acesteţări şi UE.
Creşterea a fost bună,dar insuficientă.
Sursa: proprie
Acordul de Asociere UE–Egipt: Provocări pentrulegea concurenţei
Acţiunea de la Barcelona lansată de Miniştrii de
Externe ai alianţei Euro–Mediteraneene, în 1995, a
format o alianţă inovatoare, bazată pe principiul
apartenenţei, pe dialog şi cooperare. Parteneriatul a
fost antrenat de o dorinţa politică comună pentru a
construi împreună un spaţiu al păcii, securităţii şi
properităţii împartăşite. Acesta a avut succes în
crearea de relaţii politice pe termen lung şi a unor
legături instituţionale între Europa şi partenerii săi
mediteraneeni, prin clădirea bazelor comerţului liber
şi angajarea partenerilor mediteraneeni pe calea
reformei. Obiectivul pentru realizarea Zonei Libere de
Comerţ – EuroMed – a fost stabilit pentru anul 2010,
printr-o dimensiune regională (Acordul Sud – Sud),
precum şi printr-un acord bilateral care a fost încheiat
cu parteneri individuali din ţarile mediteraneene.
Comerţul şi prevederile cu privire la comerţ ale
Acordului de Asociere UE-Egipt a intrat în vigoare în
2004 şi formează, în prezent, baza legală a relaţiilor
UE – Egipt. Partea centrală a Acordului de Asociere
este stabilirea unei Zone Libere a Comerţului între UE
şi Egipt care implică liberalizarea reciprocă a tarifelor
pentru produsele industriale şi agricultură.
Acordul cu Egiptul încorporează de asemenea şi
pregatirile pentru liberalizarea comerţului cu produse
industriale, aranjamente concesionare pentru comerţul
cu produse agricole, şi deschide perspectiva liberalizării
comerţului cu servicii şi produse de gospodărie. În
plus, acordul include prevederi pentru liberă şedere şi
liberalizarea serviciilor, libera circulaţie a capitalurilor,
reguli de competiţie, întărirea cooperării economice,
bazată pe fundamente puternice, şi cooperarea în
problemele sociale, completată de cooperarea
culturală. Include înfăptuirea unei Zone Libere de
Comerţ până în 2015 (2018 pentru un număr limitat de
produse industriale) şi stabilirea de relaţii economice,
sociale şi culturale între parteneri. Cooperarea
economica, unde includem şi aplicarea standardelor
comunitare, are ca scop susţinerea efortului facut de
Egipt pentru a atinge un anumit nivel de dezvoltare
economic-o socială. În legătură cu produsele agricole,
aşa numita clauză „ rendez-vous” pentru continuarea
procesului de desfiinţare a tarifelor, a fost stabilită
pentru anul 2007.
Din punct de vedere istoric, de la înfiinţarea sa în
1957, în conformitate cu intrarea în vigoare a Tratatului
Uniunii Europene: „Politica comercială comună trebuie
să se bazeze pe principii uniforme, în special cu privire
la schimbările survenite în cadrul tarifelor şi
acordurilor cu privire la comerţ, uniformizarea
măsurilor de liberalizare, politica pentru export şi
măsurile de protejare a comerţului.”18
Acest articol subliniază faptul că motivele din
spatele adoptării legii concurenţei în ţările în curs de
dezvoltare sunt diferite. Punctul de plecare pentru
această cercetare va fi concentrarea asupra noii Legi
egiptene nr.3/2005 cu privire la Protecţia concurenţei şi
interzicerea practicilor de monopol (definite în acest
studiu de caz ca legile egiptene cu privire la concurenţă).
Legea stipulează faptul că entităţile care participă în
activităţi economice nu ar trebui să împiedice, să
restricţioneze, sau să producă pagube liberei
concurenţe. Scopul propus al acestui studiu este de a
evalua legea şi de a propune amendamente prin care
să crească eficienţa legilor.
Accentul va fi pus pe interesul neaşteptat în
adoptarea legilor cu privire la concurenţă, în Egipt,
furnizarea de explicaţii în legătură cu anumite prevederi,
evaluarea în conformitatea cu Acordul de Asociere Egipt
– UE (definit aici ca „Acordul de Asociere”) şi propunerea
de amendamente bazate pe regulile concurenţei din
cadrul Tratatului de Înfiinţare a Comunităţilor Europene
(Tratatul EC). Este clar faptul că adoptarea legii egiptene
cu privire la concurenţă nu înseamnă neapărat că
dezbaterea a fost câştigată de susţinătorii acestei
legislaţii. Este clar faptul că adoptarea legii egiptene cu
privire la concurenţă nu înseamnă neapărat că
dezbaterea a fost câştigată de susţinătorii acestei
legislaţii. În orice caz, atât susţinătorii cât şi partea
adversă sunt conştienţi de faptul că legea poate fi
neutralizată după adoptarea legiii.
18 Tratatul de la Roma, disponibil la: www.europa.eu/scadplus
48
Tabel 1: Evoluţia comerţului (2003 – 2007)
Ian.-Iun. 2008 % 2007 2006 % 2005 % 2004 % 2003 Bucata /an
4107.716 -6.2 7018.66 7634.99 22 5092 23 4167 2.6 3386 Exporturi Egipt
5969.790 13.2 10325.3 9000.86 12.4 8249 22.5 7342 -9.2 5992 Importuri Egipt
10077.506 7.1 17343.9 16635.8 16 13341 22.7 11509 -5.3 9378 Volumul schimburilor
-862.074 -13 -3306.67 -1365.67 -0.56 -3157 21.8 -3175 -2.1 -2606 Echilibrul schimburilor
Sursa: Delegation of the European Commission in Egypt
De asemenea, eficienţa legii poate fi diminuată
prin introducerea unor sancţiuni pentru neconformarea
agenţilor economici la regulile concurenţei. Aşadar,
dezbaterile cu privire la meritele legii concurenţei nu se
vor termina prin simpla legiferare a legii. Din acest
motiv, simpla adoptare a legii concurenţei nu este
suficientă pentru a produce rezultatele dorite.
Legea egipteană cu privire la concurenţă
S-a ajuns la concluzia că legile egiptene cu
privire la concurenţă nu se supun în totalitate
prevederilor stabilite în Acordul de Asociere, facându-
se referire la achiziţiile publice. Într-adevăr, legile
egiptene cu privire la concurenţă nu ar trebui să se
limiteze doar la îndeplinirea standardelor de
competitivitate ale Acordului de Asociere. Asemenea
standarde ar trebui tratate ca minim reper în funcţie
de care legea concurenţei să fie evaluată.
Lecţii desprinse...
Observaţiile de mai sus cu privire la posibilele
provocări cu care s-ar putea confrunta legea
concurenţei nu sugerează că legea este slabă. Mai
degrabă, amendamentele propuse complementează
actuala lege şi îi măresc eficacitatea în realizarea
scopului propus. Într-adevăr, legea ar trebui să
prevadă un control mai amplu şi reguli cu privire la
garanţiile ajutoarelor de stat. În final, legea ar trebui
să includă conceptul de dominaţie colectivă pentru a
surprinde pe aceia care au un comportament
anticoncurenţial din cadrul pieţelor oligopoliste.
Cultura ţării are un rol important în dezvoltarea
pieţei, de când " cultura înseamnă identitate”19, pentru
o naţiune, iar egiptenii sunt cunoscuţi ca fiind
comercianţi. Legea naţională a diferitelor state cu
privire la concurenţă nu poate fi importată din acele
sisteme şi pusă în aplicare, la întâmplare. În
întâmpinarea unor asemenea reguli este esenţial a se
lua în considerare felul în care s-ar potrivi noile reguli şi
cum ar interacţiona cu sistemul legal al statului în
cauză.
Actuala lege egipteană cu privire la concurenţă
prevede o protecţie de bază care este
corespunzătoare actualului stadiu de dezvoltare. Cu
cât economia creşte mai mult, cu atât mai mult
19 Jean-Claude, Usunier, Marketing Across Culture, England, 2000, p.9
aceasta este capabilă să ajungă la un nivel de
maturitate, astfel încât libera concurenţă să fie
garantată. Da, este important să se înţeleagă că legile
concurenţei sunt suplimente făcute să menţină, nu să
creeze, o economie competitivă. Constrângerile legilor
concurenţei, de către autorităţile din domeniul
concurenţei, menţin şi reintegrează concurenţa deja
existentă.
CONCLUZII
Includerea în Acordul de Asociere a prevederilor
cu privire la concurenţă poate fi percepută ca fiind un
catalizator în procesul de adoptare a legii concurenţei
în Egipt, un standard minim în funcţie de care legea
concurenţei poate fi măsurată. Cu toate acestea, o
revizuire a regulilor concurenţei conţinute în Acordul
de Asociere sugerează că provocarea cu care se
confruntă Egiptul nu este doar emiterea unei legi, astfel
îndeplinindu-şi obligaţiile ce decurg din Acordul de
Asociere, ci mai degrabă, formularea unei legi
cuprinzătoare şi să construirea instituţiilor specializate
pentru aplicarea ei.
Constrîngerea legilor concurenţei poate da
rezultate numai pe termen lung. Acest luru înseamnă
că veridicitatea autorităţii din domeniul conurenţei, ca
mijloc de constrângere, poate fi construită prin
acumularea cazurilor în care practicile
anticoncurenţiale sunt sancţionate. Acest proces, care
face parte din etapele dezvoltării unei culturi a
concurenţei, necesită timp. Totuşi este posibil să fie
necesară trecerea câtorva decenii pentru a se putea
vedea efectele acestei legi.
BIBLIOGRAFIE selectivă:
Philip, Kotler, Marketing Management, The MilleniumEdition, Prentice Hall International ,New Jersey,2000;
Dumitru, Miron, (coord.), Economia Uniunii Europene ,Luceafarul, Bucuresti, 2004
*** Delegation of the European Commission in Egypt;*** www.ec.europa.eu/polices;*** Reports of the Egyptian Commercial Office, Embassy ofthe A.R .of Egypt-Bucharest, Romania.
drd. Alaa H. RadwanConsilier comercial
Ambasada Republicii Egipt la Bucureşti
49
Conceptul de securitate energetică înspaţiul euroatlantic
Conceptul de securitate energetică a devenit o
problemă de interes pentru factorii politici, analişti şi
organizaţii internaţionale precum NATO, ONU sau
Uniunea Europeană (UE). Conceptul este asociat mai
multor accepţiuni, multe dintre acestea fiind legate de
competiţia globală în domeniul resurselor energetice,
competiţie privind accesul la resurse, explorarea şi
exploatarea acestora. Comisia Europeană caută
stabilizarea resurselor externe, mulţi lideri americani
vizează producerea de noi tipuri de energie pe plan
intern, China caută să cumpere acţiuni la companiile
petroliere străine. Conceptul se referă şi la
infrastructurile necesare, dar şi la preţurile practicate
şi la utilizatori. Viziunile liderilor europeni, americani,
chinezi şi ruşi asupra acestui concept sunt adaptate în
funcţie de interesele lor naţionale.
Securitatea energetică are două componente,
comercială şi fizică, fiind determinată, în principal, de
gazele naturale şi petrol. Cele două componente de
securitate sunt inseparabile. La nivelul infrastructurii
resurselor energetice, statele trebuie să adopte
măsurile de protecţie necesare pentru a contracara
atacurile teroriste care vizează comerţul cu petrol,
precum şi sectorul comercial. În Nigeria, de exemplu,
există un mediu propice derulării unor astfel de acţiuni
teroriste. Astfel de evenimente s-au petrecut în 19 state
în ultimii 80 de ani. În acele state care deţin resurse
energetice importante, lipsa măsurilor de protecţie
adecvate creează un mediu infracţional propice, având
în vedere mai ales faptul că, de obicei, terenurile
petroliere nu se situează în zone publice, fiind astfel
o ţintă relativ uşoară pentru terorişti.Totodată, şi
companiile private trebuie să adopte măsuri de
protecţie pentru prevenirea comiterii unor atacuri
teroriste. De exemplu, când petrolul este în stare
pură, acesta se extrage şi se transportă în containere
speciale, pe mare. În această situaţie, companiile
trebuie să îşi măsuri de protecţie corespunzătoare,
astfel încât respectivele containere să fie foarte bine
securizate, pentru a nu permite scurgerile de petrol
care ar polua mediul şi pentru a împiedica tentativele
de contrabandă.
La nivelul UE, sectorul energetic reprezintă un
factor economic şi geopolitic major. UE este ca
mărime, a doua piaţă energetică din lume. În
prezent, UE importă peste 70% din necesarul său de
petrol şi aproape 45% din necesarul să de gaz, iar
această dependenţă ar putea ajunge, în anul 2030,
până la aproape 90% pentru gazele naturale şi
aproape 100% pentru petrol. Trei state contează cu
adevărat pentru aprovizionarea cu gaz a Europei: Rusia
(24%), Norvegia (15%) şi Algeria (11%). Fiind principalul
furnizor de gaz al UE, statele europene se află în diverse
grade de dependenţă energetică faţă de Rusia.20
În timp ce consumul de energie al statelor
membre ale Uniunii Europene se află pe o pantă
ascendentă, producţia nu poate depăşi cotele
actuale; astfel, se estimează că până în anul 2015,
numai 30% din necesarul de gaze naturale al
spaţiului comunitar va fi furnizat din surse proprii.
Specialiştii afirmă că absenţa unei infrastructuri
corespunzătoare şi insuficientele spaţii de
depozitare la nivelul UE constituie obstacole în
calea livrărilor de petrol şi gaze în flux continuu şi
contribuie la creşterea preţurilor în spaţiul
comunitar. În acest sens, guvernele şi companiile
energetice din Europa ar trebui să cheltuiască circa
600 de miliarde de euro pentru modernizarea şi
extinderea infrastructurii existente.
Sursa: http://www.isdp.eu/files/images/0803europeenergyCover.jpg
Conform proiectului de strategie energetică
europeană, respectiv Strategia Europeană pentru
Energie Sustenabilă, Competitivă şi Sigură
direcţiile de acţiune vizate de UE în vederea
asigurării sustenabilităţii, competitivităţii şi
securităţii energetice sunt:
garantarea securităţii fluxului energetic şi
consolidarea în acest sens a solidarităţii între
statele membre, prin revizuirea legislaţiei
privitoare la stocurile naţionale de gaz şi petrol;
diversificarea surselor de energie;
formularea unei politici externe comune pentru
toate statele UE, care să identifice priorităţile în
ceea ce priveşte construirea unei noi
infrastructuri de protecţie a sistemului energetic,
adoptarea unui Tratat Energetic European, a unui
nou parteneriat energetic cu Rusia, crearea unui
mecanism de reacţie în cazul unor crize
determinate de scurtcircuitări ale aprovizionării
energetice a Europei.
20 Dependenţa energetică a Europei faţă de Rusia, în „Revista 22”, nr.42 (971), 14-20 octombrie 2008, p. 10
50
UE este obligată să accelereze lucrările
privind crearea unei pieţe unice europene pentru
gaze şi electricitate ca „apărare colectivă pentru
asigurarea aprovizionării cu energie şi pentru a
încerca să încheie acorduri colective cu Rusia
privind furnizarea de energie”.
UE trebuie să reacţioneze în mod
corespunzător. În locul „conectării” şi al
„dependenţei reciproce”, despre care se vorbeşte
încă, în privinţa Rusiei, de către partea interesată,
trebuie să ia naştere o „strategie a flexibilităţii”.
Premisele existente în acest sens sunt favorabile.
Întrucât poziţia geografică a Europei este potrivită
pentru un import de energie din diverse regiuni-
sursă. Bruxelles-ul se bucură de un avantaj
geopolitic faţă de Beijing, Tokio şi Washington:
marile depozite de gaze naturale, cea mai
importantă sursă de energie în următorii 40 până la
60 de ani, se află la periferia UE. Ele trebuie doar
anexate reţelelor energetice europene.
Prin urmare, Comisia Europeană va trebui să
acţioneze astfel încât să se reuşească întărirea relaţiilor
Uniunii cu Asia Centrală, regiunile Mării Caspice şi Mării
Negre21. UE a decis, în iunie 2004, ca statele din
regiunea Caucazului de Sud (Georgia, Armenia,
Azerbaidjan) să fie incluse în Politica de Vecinătate a
Uniunii Europene (European Neighbourhood Policy).
Comisarul Ferrero-Waldner „Trebuie să ne folosim
toate instrumentele, să punem laolaltă politica internă
şi externă pentru a ne asigura o sursă de energie sigură,
sustenabilă şi la un preţ acceptabil pentru cetăţenii
noştri şi pentru industrie”, rostite înaintea începerii
turneului caucazian, nu au încă acoperire practică,
deoarece Rusia este actorul dominant ce controlează
într-o bună măsură aceste resurse.
În aprilie 2007, noua strategie de cooperare
regională a UE, numită Sinergia Mării Negre, defineşte
regiunea Mării Negre ca „o regiune geografică distinctă,
bogată în resurse naturale, ocupând o poziţie strategică
la intersecţia Europei cu Asia Centrală şi Orientul
Mijlociu”, precum şi „o piaţă în expansiune cu potenţial
de dezvoltare ridicat”, constituind „o placă turnantă
pentru fluxurile de energie şi de transport”. Declaraţia
comisarului pentru Relaţii Externe şi Politica de
21 Şi protejarea climei a fost un punct central al discuţiilor, şefii destat şi de guvern din statele membre ale Uniunii Europene adoptândun plan de acţiune în acest sens. Astfel, UE îşi ia „în mod independentangajamentul ferm de a reduce emisiile de gaze cu efect de seră cucel puţin 20% până în anul 2020 în raport cu 1990”. Acest obiectiv arputea fi de 30% în cadrul unui acord mondial, dacă „alte ţăridezvoltate se angajează să ajungă la reduceri comparabile" şi dacă„cele mai avansate ţări în curs de dezvoltare îşi aduc o contribuţieadaptată la responsabilităţile şi capacităţile lor”. Statele dezvoltate artrebui să-şi reducă emisiile cu 60%-80% până în anul 2050 în raport cu1990. Repartizarea acestui efort obligatoriu între cei 27 se va face înstrânsă colaborare cu statele membre şi va ţine cont „de diferitelepuncte de plecare naţionale” - www.memo.ro/news/securitate-energetica-pentru-ue,21508.html.
Vecinătate a UE, Benita Ferrero-Waldner, cu ocazia
lansării Sinergiei, este edificatoare în acest sens: „odată
cu aderarea Bulgariei şi României, UE a devenit parte a
regiunii Mării Negre”.
Sursa: http://www.eurunion.org/News/press/Images/BlackSea.jpg
În Rezoluţia Parlamentului European din 20
februarie 2008 privind o strategie a Uniunii Europene
pentru Asia Centrală, în capitolul intitulat Energia,
forul comunitar consideră că UE trebuie să se exprime
la unison în materie de politică energetică, dat fiind că
în regiune există proiecte de interes major pentru
Europa în ceea ce priveşte aprovizionarea cu
energie. De altfel, prioritatea preşedinţiei franceze
a Uniunii Europene (iulie – decembrie 2008), anunţată
de ministrul francez de Externe Bernard Kouchner este
energia, nu numai în ceea ce priveşte consolidarea
politicii energetice comunitare comune, ci şi în ceea
ce priveşte parteneriatul special cu Asia Centrală.
De asemenea, importanţa Africii ca furnizor
de energie este în continuă creştere, iar relaţiile
cu aceasta necesită un dialog cuprinzător care să
includă securitatea aprovizionării, transferul de
tehnologii de producere a energiei regenerabile,
exploatarea durabilă a resurselor, transparenţa
pieţelor energetice etc. O politică oficială a UE în
această direcţie este extrem de necesară, dacă
avem în vedere faptul că în ultimii ani, Beijingul a
început o infiltrare sistematică în Africa
petrolieră, pe domenii şi în zone precum: Sudan,
Angola, Nigeria, Ciad, Gabon, Coasta de Fildeş şi
Guineea Ecuatorială22. Sudanul îi asigură, în
prezent, circa 7% din necesarul de petrol. Cel mai
mare exportator de petrol din Africa rămâne, însă
Nigeria, stat plasat până acum în sfera de
influenţă americană. China a obţinut recent patru
licenţe de explorare a petrolului nigerian, în
schimbul unei investiţii de 4 miliarde de dolari în
lucrări de infrastructură. Conform The National
Bureau of Asian Research, necesarul de petrol al
Chinei s-a dublat între 1985 şi 1995, de la 1,7
milioane de barili/zi la 3,4 milioane de barili/zi,
22 Geopolitica petrolului , Dosare ultrasecrete, în cotidianul ,,Ziua”,19 august 2006.
51
dublându-se din nou până în 2005, ajungând la un
nivel de 6,8 milioane de barili/zi. În 2003, China a
devenit al doilea consumator de petrol din lume,
după SUA, fiind totodată şi al treilea importator
global. Pe parcursul anilor '90, importurile de petrol
ale Indiei au crescut de la 500 de mii de barili/zi la
1,3 milioane de barili/zi în 2004. Agenţia
Internaţională pentru Energie (AIE) estimează că
cererea de petrol a Indiei va ajunge la aproximativ
5,3 milioane de barili/zi. Se estimează de asemenea
că China va depăşi în 2010 Statele Unite, devenind
cel mai mare consumator de energie al lumii. AIE
estimează că până în anul 2030, împreună, China şi
India vor fi responsabile pentru 70% din cererea
globală de petrol. Dacă, în 2006, China şi India
importau împreună un total de 5,4 milioane de
barili/zi, se estimează că până în 2030 vor avea
nevoie de 20 de milioane de barili/zi, adică mai mult
decât importă astăzi, împreună, Japonia şi Statele
Unite. Până în 2015, China va depăşi Statele Unite
din punctul de vedere al numărului autovehiculelor
aflate pe străzi, devenind cea mai mare piaţă auto
din lume. Toate aceste tendinţe anunţă o competiţie
sporită pentru resurse energetice, dar mai ales
pentru securizarea unor furnizori siguri, capabili să
ofere predictibilitate pe termen mediu şi lung.
Golful Persic continuă să rămână furnizorul
major de petrol al economiei globale, iar economiile
industrializate importă două treimi din această zonă
şi 70% din petrolul exportat de către Organizaţia
Ţărilor Exportatoare de Petrol (OPEC). Statele
membre OPEC rămân principalii furnizori de energie
şi pentru UE, cu aproximativ 50% din nevoile de
consum. Uniunea nu poate, în mod practic,
influenţa semnificativ preţul energiei; acesta
depinde, în primul rând, de interesele
exportatorilor, de cererea tot mai mare venită din
partea economiilor emergente şi de jocurile
superputerii americane în Orientul Mijlociu.
Federaţia Rusă – o super putere energetică
Federaţia Rusă este cel mai bine definită în
planul relaţiilor economice şi politice
internaţionale prin conceptul de ,,superputere
energetică”23. Strategia Energetică a Rusiei până
în 2020, aprobată în mai 2003, întăreşte faptul că
preţurile la energie vor juca un rol crucial în
definirea termenilor şi condiţiilor relaţiilor dintre
Rusia şi Europa. Exporturile de petrol brut sunt o
23 Strategia energetica a Rusiei până în 2020 prevede creştereaexportului de petrol si gaze. Rusia preconizeaza sa extraga anual 450-520 de milioane de tone de petrol si 628-730 miliarde de metri cubi degaze. Si asta în conditiile în care în anul 2005 s-au extras 470,2milioane de tone de petrol si 636 de miliarde de metri cubi de gaze.(Evlalia Samedova si Aleksei Krasakov, America si Europa vor sărămână fără petrol si gaze, în cotidianul ,,Nezavisimaia gazeta”,06.02.2006).
sursă strategică de venituri pentru Rusia,
deoarece exporturile asigură circa 25% din
veniturile guvernului rus. Se estimează că o
creştere cu 1 dolar/baril a preţului de referinţă al
petrolului rus blend din Ural aduce circa 1 miliard
de dolari câştiguri suplimentare24.
Conceptul de ,,superputere energetică”,
lansat oficial în anul 2006, a fost asumat şi promovat
de Rusia încă de la începutul primului mandat
prezidenţial al lui Putin. Potrivit Kremlinului, resursele
strategice, printre care se numără petrolul şi gazele
naturale, sunt nu doar o garanţie a modernizării
economice a ţării, dar şi un factor important pentru
întărirea poziţiilor Rusiei pe scena internaţională.25
Odată ce a fost asumată această viziune
normativă, Rusia a declanşat o campanie agresivă
pentru afirmarea statutului de superputere energetică.
„Renaţionalizarea” rezervelor naturale şi
preţurile mari ale hidrocarburilor pe pieţele
internaţionale au dat avânt economiei ruse în ultimii
5 ani şi au transformat dominaţia geopolitică a Rusiei
în Caucaz, Ucraina şi Asia Centrală, dintr-una militară
într-una economică şi energetică („soft power”).26 De
altfel, după destrămarea URSS Gazprom a continuat
să subvenţioneze noile state independente din spaţiul
CSI şi a oferit „străinătăţii apropiate” resurse la un
preţ subvenţionat, în încercarea de a reintegra fostul
spaţiu sovietic. În interiorul ţării, aceste măsuri au
însemnat revenirea în forţă a statului în sectorul
energetic prin ,,renaţionalizarea” operatorilor privaţi
de succes şi transformarea companiilor de stat din
domeniul energetic în jucători globali pe piaţa
energetică mondială.
Pe plan extern, Rusia s-a angajat într-o
competiţie pentru păstrarea controlului asupra
fluxurilor energetice şi infrastructurii de distribuţie
din spaţiul ex-sovietic şi a iniţiat dialogurile
energetice cu SUA şi UE. Autorităţile ruse au sporit
presiunea asupra investitorilor străini în vederea
preluării pachetului majoritar în proiectele
gestionate de aceştia pe teritoriul Rusiei. Drept
urmare, Kremlinul a declanşat o serie de anchete
24 Rusia a refuzat să se alăture OPEC-ului, alegând în schimb să-şiurmeze propria direcţie de expansiune. Acum 10 ani, OPEC controla50% din piaţa petrolieră mondială. În prezent, aceasta parte s-a redusla circa 40%, mai ales din cauza că Rusia si-a sporit producţia. Existaindicii ca Moscova intenţionează sa creeze o organizaţie similaraOPEC-ului, cu statele producătoare de petrol din regiunea caspica.25 Stanislav Secrieru, Rusia. Scurtă istorie a unei ,,superputerienergetice” nerealizate, în publicaţia săptămânală ,,Revista 22”,nr.875, 12-18.12.2006, p. 10.26 Nikolas Busse, Temeri în Europa de Est în legătură cu utilizareade către Moscova a armei sale, gazul şi petrolul, în cotidianul„Frankfurter Allgemeine Zeitung, 11.04.2008. La summitul NATO dela Bucureşti din aprilie 2008, preşedintele eston Thomas Ilves s-aremarcat printr-o afirmaţie referitoare la conexiunea dintre energie şipolitica externă rusă: în anul 2007, Rusia a folosit de 41 ori furnizărilede energie pentru a-şi atinge obiectivele politice faţă de alte state.
52
pentru presupusele încălcări ale normelor ecologice
de către companiile străine.
După „criza gazului” din ianuarie 2006, gigantul
rus Gazprom a pus accentul pe dezvoltarea unor noi
coridoare de transport, în colaborare cu partenerii
strategici europeni, precum Germania şi Italia, care să
ocolească Ucraina, şi menţinerea monopolului asupra
accesului către resursele din zona caspică.
Resursele energetice ruseşti ajung la
consumatorii europeni datorită acordurilor negociate
în cadrul înţelegerilor bilaterale (ţări net importatoare
de gaz din Rusia sunt Germania şi Franţa, precum şi
statele Europei Centrale şi de Est). De altfel, Moscova
a respins propunerea UE pentru o Chartă energetică
europeană, preferând să păstreze nealterat acest
instrument al politicii sale externe - furnizarea de
energie către consumatorii europeni. În această
direcţie, Moscova poate conta pe sprijinul clubului
informal al prietenilor Rusiei, aşa cum l-a numit recent
fostul consilier al Kremlinului pentru UE, Serghei
Iastrzembski, incluzând Italia, Germania, Franţa,
Spania, Grecia, Cipru, Luxemburg, Ungaria şi Slovacia.
Germania, Franţa, Italia şi Austria au relaţii
speciale naţionale cu Rusia şi concernul de stat al
acesteia Gazprom. In curând - potrivit planurilor
Moscovei - cea mai mare întreprindere din lume,
Gazpromul deţine 24 de participaţii la concerne
energetice din cele 15 vechi state UE, la care se
adaugă alte 24 în noile state membre, număr
completat de 15 participaţii la conducte de la
periferia Europei.
Pentru a preveni deschiderea Europei către
furnizori alternativi Rusiei, care nu folosesc o
infrastructură energetică controlată de ruşi, Moscova
a propus gazoducturi ce concurează viitoarele trasee
de transport europene şi, în special, proiectul
Nabucco. În acest context, Bruxelles-ul urmăreşte cu
îngrijorare planurile ruseşti de „încercuire"
energetică a Uniunii Europene şi de amplificare a
dependenţei energetice, prin: construirea
gazoductului baltic; a gazoductului nr. 2 din Marea
Neagră; acordurile speciale de cooperare cu Algeria,
Nigeria sau Libia reprezintă o intruziune rusească
ameninţătoare cel puţin în spaţiul economic al
Mediteranei, strâns asociat Uniunii Europene.
Perspectiva ieşirii ţărilor europene din sferă de
influenţă câştigată de Rusia datorită rezervelor
energetice este îndepărtată, date fiind atât volumul
acestora (rezerve de gaze naturale de 1.668 trilioane
metri cubi - primul loc în lume, şi rezerve de petrol de
74,4 bilioane barili - locul şapte în lume), cât şi jocurile
politice pe plan mondial. In acest sens, un raport al
Consiliului pentru Relaţii Externe din SUA arată că
dependenţa energetică ridicată faţă de Rusia a unor
state fondatoare ale Uniunii Europene, care au un
cuvânt greu de spus în politică externă a blocului, face
că poziţia lor faţă de eventuale abuzuri ale
administraţiei de la Kremlin să fie extrem de tolerantă.
Experţii precizează că Europa instituţionalizată
trebuie să sancţioneze jocul dublu practicat de
numeroase state membre ale UE în relaţia cu Moscova.
S-a constatat că state europene, care se presupune că
acţionează în direcţia unei politici energetice comune
a UE, optează pentru o serie de acorduri bilaterale cu
entitatea care poate afecta în cel mai înalt grad
securitatea Uniunii. Promovarea intereselor naţionale
în dauna celor comunitare în domeniul energetic,
demontează orice încercare de consolidare a securităţii
energetice europene. De aceea, este imperativ ca orice
negociere viitoare, cu impact asupra domeniului
energetic între UE şi Rusia să pornească de la o premisă
simplă care ar trebui să se reflecte ca principiu
constitutiv în toate politicile sau strategiile energetice
naţionale ale statelor membre UE: securitatea
energetică a Uniunii este indivizibilă. Orice aranjament
energetic între un stat membru al UE şi un stat terţ ar
trebui să poată fi demarat numai după o examinare
atentă a impactului şi a consecinţelor asupra securităţii
energetice europene de ansamblu.
Securitatea energetică din perspectiva Uniunii
Europene şi a NATO
Pentru cei mai mulţi specialişti, securitatea
energetică înseamnă producerea energiei necesare
în propria ţară şi o dependenţă cât mai redusă de
importurile externe.
Sursa: http://www.neurope.eu/photos2/thumb_1_1210547763-0.jpg
Pierre Noel, cercetător la Unversitatea din
Cambridge, defineşte securitatea energetică ca
fiind „accesul la resurse energetice al celor care
sunt dispuşi să plătească preţul pieţei”. Dimpotrivă,
atunci când pieţele nu funcţionează natural, ne
aflăm în faţa unor situaţii de insecuritate
energetică. Dezechilibrul de astăzi al pieţei
petrolului, în condiţiile cartelizării ofertei, îl
plasează pe consumator într-o stare de profundă
insecuritate energetică, dar care consolidează
puterea şi capitalul de influenţa al furnizorilor.
53
Securitatea energetică nu mai constituie
doar un obiectiv oarecare de politică economică, ci
a devenit o preocupare constantă pentru
economiile naţionale şi nu numai. Ea depinde de
atingerea unui anumit grad de consens politic şi
militar şi are un impact direct asupra economiei,
societăţii şi mediului. Aceasta vizează, în principal,
trei dimensiuni: asigurarea unor surse alternative
de aprovizionare, identificarea unor rute
energetice alternative şi securizarea surselor şi
rutelor de transport existente. În prezent,
problema securităţii energetice se pune în
aceiaşi termeni ca cea a securităţii
internaţionale: securitatea unui actor poate
însemna insecuritatea altuia.
Problematica resurselor prezintă multe
faţete, deficitul acestora având un rol important în
declanşarea sau amplificarea unor tensiuni, crize şi
conflicte, de polarizare şi / sau de catalizare a
forţelor.
Legătura strânsă dintre resursele energetice
şi conflict derivă din două caracteristici esenţiale
ale acestora: importanţa vitală pentru puterea
economică şi militară a naţiunilor şi distribuţia
geografică inegală.
În concluzie, securitatea energetică deţine
potenţialul de a crea o criză majoră sau, cel puţin,
că încercarea de a asigura furnizarea garantată a
cantităţilor necesare ar putea să modeleze din ce
în ce mai mult politica externă şi priorităţile
statelor membre NATO/UE.
Nici UE, nici NATO nu au luat vreodată în
considerare un scenariu global de război energetic.
UE are în sarcină protecţia securităţii energetice a
cetăţenilor, adică asigurarea unui flux energetic
continuu care să răspundă nevoilor economiilor
naţionale şi consumului privat. În plus, există
necesitatea ca aspectele civile (soft power) ale
ambiţioasei agende UE privind energia trebuie să
fie sprijinite de o credibilă componentă militară
(hard power). Aceasta cere imperios apropierea UE
de NATO, mai ales că rolul critic al securităţii
infrastructurii energetice este scăpat din vedere în
Programul Uniunii Europene pentru Protecţia
Infrastructurii Critice Europene (EPCIP).
UE va trebui să-şi consolideze dimensiunea
de apărare în cadrul Politicii Europene de
Securitate şi Apărare şi să realizeze o coordonare a
acesteia cu Noua Politică Europeană privind
Vecinătatea.
În plus, o dimensiune de apărare – securitate
ar trebui să fie adăugată la relaţiile externe proprii
privind energia. Şi, aceasta, deoarece referirile la
mijloacele pentru protecţia infrastructurilor sunt
absente din noile Acorduri de Cooperare cu
Kazahstanul şi statele din regiunea Caucazului.
În ultimii ani, organizaţiei nord-atlantice i s-a
cerut să joace un rol cât mai activ, de exemplu, în
apărarea infrastructurilor energetice şi a fluxurilor
de petrol şi gaze în largul mării. În Declaraţia
finală a summit-ului de la Riga (noiembrie 2006) se
susţine faptul că „sprijinim un efort internaţional
coordonat care să evalueze riscurile la adresa
infrastructurilor energetice şi care să promoveze
securitatea infrastructurii energetice”.
Problematica securităţii energetice rămâne
un subiect de dezbatere extrem de sensibil şi
datorită faptului că numeroase trasee energetice
se află în imediata vecinătate a Federaţiei Ruse şi
într-o zonă de maxim interes strategic pentru
aceasta.
Propunerea făcută în februarie 2006, de
primul-ministru al Poloniei, de creare a unui
Pact European de apărare colectivă pe
dimensiunea securităţii energetice care să
conţină inclusiv o clauză similară celei prevăzute
în articolul 5 al Tratatului fondator al NATO, nu
a avut urmările dorite nu numai de Varşovia, dar
şi alte state est-europene27. De altfel,
specialiştii consideră că un astfel de tratat, fără
existenţa unei pieţe integrate a energiei la
nivelul UE, va fi complet ineficient, pentru că
simplul consens asupra unei declaraţii politice nu
va face ca resursele energetice să circule dincolo
de limitele pieţei naţionale.
În schimb se vehiculează ideea înfiinţării la
nivelul NATO a unui mecanism de monitorizare şi
evaluare continuă care să urmărească evoluţiile
legate de securitatea energetică. Acesta ar
presupune consultări politice regionale cu aliaţii
şi partenerii, bazate pe analizele şi rapoartele
informative ale structurilor militare naţionale de
informaţii. De asemenea, un flux continuu de
informări cu membrii comunităţii de specialişti,
precum cei de la Agenţia Internaţională pentru
Energie (IEA) şi cei de la principalele companii din
domeniul energiei, ar putea să joace un rol
important. Un înalt comitet NATO ar putea fi
însărcinat să urmărească problema îndeaproape şi
să pregătească prezentarea problemei în faţa
Consiliului Nord Atlantic, cel mai înalt organ de
luare a deciziilor al NATO. Totodată, un alt grup
axat în principal pe aspectele economice ar putea
fi solicitat să sprijine această iniţiativă datorită
legăturii directe dintre securitatea energetică,
economie şi tendinţele pieţei.
27 Propunerea poloneză venea pe fondul crizei energetice dintreUcraina şi Rusia, şi era esenţialmente îndreptată împotriva Rusiei.
54
În plus, Consiliul Nord Atlantic are în
vedere înfiinţarea unei Celule pentru Analiza
Informaţiilor şi a Securităţii Energetice, deoarece
înfiinţarea unei structuri similare de informaţii
creată pentru abordarea problemei terorismului s-a
dovedit a fi un succes. De asemenea, Comitetul
Special al Alianţei ar putea să joace un rol
favorabil în facilitarea schimbului de informaţii
între diferite structuri din domeniul securităţii
energetice. În situaţii extreme, de pericol major,
elementele vitale din domeniul energiei ar putea
să fie protejate prin implicarea unităţilor de
reacţie rapidă ale Alianţei28.
Celula Euro-Atlantică de Coordonare a
Răspunsului la Dezastre a NATO poate fi utilizată în
folosul general al celor 46 de membri ai Consiliului
Parteneriatului Euro-Atlantic, asigurând un
management eficient în zone energetice vitale cum
ar fi Caucazul şi Asia Centrală. Programele
complexe iniţiate de UE şi NATO pot, de asemenea,
să fie utilizate pentru îmbunătăţirea relaţiilor cu
partenerii Dialogului Mediteranean.
NATO trebuie să joace un rol sporit în politica
energetică a UE. Asigurarea rezervelor energetice
trebuie să reprezinte scopul strategic al politicii
europene externe şi de securitate. NATO trebuie să
garanteze securitate energetică şi protecţia
culoarelor de transport şi a infrastructurii de
importanţă deosebită.
Sursa: http://www.historycommons.org/events-images/limburg.jpg
Atentatul comis de Al Qaeda asupra
petrolierului francez Limburg, în largul coastelor
yemenite, din octombrie 2002, a demonstrat că
NATO poate juca un rol fundamental în protecţia
resurselor energetice ale propriilor membri, chiar şi
în faţa terorismului islamic. Concret, folosirea
Alianţei Atlantice pentru supravegherea traseelor de
aprovizionare, mai ales a celor maritime, dar şi ca
escortă navală pentru obiectivele specifice ar putea
28 Aranjamentele de comandă şi control ar putea fi inspirate de celefolosite pe timpul operaţiei „Display Deterrence” (februarie 2003),când NATO a oferit Turciei sprijin de urgenţă pentru apărare.
constitui un element de descurajare şi, în caz de
atac, de sprijin imediat.
Conceptul Strategic al NATO prevede
protejarea rutelor vitale de aprovizionare ca fiind
una dintre problemele critice pentru securitatea
membrilor organizaţiei.
În acest sens, Jamie Shea, directorul
Departamentului de planificare politică al NATO,
declara că un potenţial rol îl reprezintă „misiunile
de securizare a infrastructurilor energetic” ale
statelor membre. Generalul James Jones, fostul
comandant-şef al NATO, consideră că NATO poate
asigura securitatea rutelor maritime de tranzit al
produsului energetic dinspre statele producătoare
către naţiunile consumatoare. În acest sens, NATO
poate desfăşura misiuni de supraveghere şi escortă
maritimă, misiuni de apărare şi supraveghere a
punctelor vitale de infrastructură energetică,
inclusiv a facilităţilor portuare sau a platformelor
petroliere, pentru a preveni şi descuraja un
eventual atac terorist.
Concluzii
Asigurarea necesarului de energie pentru
lumea din ce în ce mai globalizată s-a transformat
într-o temă majoră a statelor, sistemelor
economico-sociale şi militare. Cu atât mai mult, cu
cât actualele forme de energie - mai cu seamă cele
bazate pe hidrocarburi - sunt limitate la o perioadă
de întrebuinţare de maximum 100-200 de ani.
Globalizarea, ascensiunea economiilor emergente,
amplificarea concurentei economice etc. acutizează
problematica energetică, cu deosebire componenta
ei petrolieră. Pe acest fundal, securitatea
energetică se afirmă puternic ca o latură aparte a
securităţii naţionale, regionale şi globale.
Dezbaterea asupra securităţii energetice nu se mai
poate centra doar pe dimensiunea economică.
Asigurarea securităţii energetice, implică astăzi,
mai mult decât în trecut, corelaţii cu aspectele
politice şi militare ale securităţii în ansamblul său.
Starea de securitate energetică presupune
depăşirea unor vulnerabilităţi, pericole, ameninţări
şi riscuri pe o arenă internaţională aflată în tranziţie
de la lumea bipolară spre o nouă fizionomie a
sistemului relaţiilor internaţionale.
O tendinţă marcantă a geopoliticii secolului
XXI rezidă în faptul că Occidentul furnizează
securitate şi asistenţă economică Estului, iar Estul
asigură resurse Vestului „energofag". Centrul de
gravitate al producţiei mondiale se mută treptat
spre alte spaţii din Sud, Caucaz, Caspica, Asia
Centrală, care constituie, în ultimul timp, zonele de
interes ale statelor mari consumatoare. Cu toate
acestea, competiţia pentru resurse energetice în
lumea contemporană rămâne încă o sursă
55
importantă de tensiuni, crize şi conflicte atâta timp,
cât cererea creşte mult mai rapid decât oferta, iar
rezervele majore de hidrocarburi sunt localizate în
zone caracterizate de profunde dezechilibre
politico-economice şi instabilitate. Crizele şi
conflictele politico-militare se vor intersecta şi în
viitor cu competiţia pentru resurse energetice. insă,
dacă competiţia economică pe piaţa mondială a
petrolului şi gazelor naturale s-ar derula după reguli
concurenţiale clare, aceasta nu ar atrage automat
după sine declanşarea de crize şi conflicte politico-
militare.
Soluţia cea mai adecvată epocii actuale o
constituie democratizarea şi securizarea surselor de
hidrocarburi prin mijloace non-militare, iar modul
de rezolvare a consumului din ce în ce mai mare
pare să fie interdependenţa, nu (in)dependenţa
energetică. În plus, armonizarea intereselor devine,
probabil, calea cea mai viabilă pentru evitarea
tensiunilor, crizelor şi conflictelor din viaţa
internaţională, prin punerea de acord a intereselor
fundamentale ale membrilor comunităţii
internaţionale cu realităţile timpului.
Securitatea energetică trebuie să ţină cont de
provocările pe care le aduce cu sine procesul de
globalizare, orice disfuncţionalitate sau
vulnerabilitate dintr-o parte a mapamondului (a
unei surse energetice) afectând consumatorii din
întreaga lume.
În ceea ce priveşte securitatea energetică
a UE, importantă nu este doar asigurarea unor
rute alternative de tranzit necontrolate de
Rusia, ci, în primul rând, securizarea unor surse
multiple de furnizori. O diversificare a
furnizorilor, precum şi a rutelor de tranzit poate
stimula competiţia pe piaţa energetică,
reducând potenţialul de şantaj.
Sursa:http://www.global-economic-symposium.org/ges-2008/the
messecurity-creating-a-safer-world/securing-access-to-energy
În viitorul apropiat, este foarte posibil ca
geopolitica energiei să modifice profund peisajul
alianţelor internaţionale, anticipând o lume
dinamică, fluidă, dominată de o logică rezumată
sugestiv de Lordul Palmerston, acum mai bine de
150 de ani: un stat nu are prieteni sau duşmani
permanenţi, ci doar interese permanente. Toate
aceste evoluţii anunţă o lume a cooperării selective,
în care actorii principali vor fi mai puţin alianţele
tradiţionale şi din ce în ce mai mult coaliţiile
informale, flexibil construite în jurul unui interes
strategic punctual. Aceste exemple punctuale
descriu un model probabil de interacţiune şi
structurare a relaţiilor dintre state, în geopolitica
secolului XXI: alianţe în care energia oferă o
platformă strategică de cooperare flexibilă, dar
care, în acelaşi timp, pot determina ca state cu
interese energetice majore, precum China şi Rusia,
să intre în conflict cu interesele de securitate ale
comunităţii euroatlantice.
drd. Cristian NIŢĂ
Academia Naţională de Informaţii
Economia socială de piaţă în Germania -un model funcţional?
Economia Socială de Piaţă se bazează pe unele
idei neoliberale care au fost dezvoltate în Germania în
anii ’30 şi ’40 sub numele de Ordoliberalism de către
Şcoala de la Freiburg. Cel mai important reprezentant
al sau este Walter Euken. Pentru acesta, spre
deosebire de Marx, chestiunea de bază pentru analiza
economică nu este distribuţia proprietăţii ci modul de
dirijare a economiei. El deosebeşte două sisteme:
planificarea centralizată statală sau economia
centralizată şi economia de piaţă, în care deciziile
asupra pieţei se iau individual. Economia centralizată
este în opinia sa un model ineficient din cauza
concentrării puterii. Opţiunea sa este clar în favoarea
celei de-a doua forme, pe care o considera nu numai
cea mai eficientă dar şi ca aducătoare de soluţii în
ceea ce priveşte problemele sociale.
Economia concurenţială are drept corespondent
în plan politic, în opinia lui Euken, democraţia. Euken
nu respinge numai economia planificată, ci şi modelul
liberal de laissez faire pe care îl considera extrem29.
Efectele unei concurenţei necontrolate sunt negative,
atât în plan economic cat şi în plan social. O ordine
competiţională nu este un dat natural ci trebuie
29 Euken, W. (1948), Die soziale Frage, în Grundtexte zur SozialenMarktwirtschaft,(1988), Gustav Fischer Verlag, Stuttgart, p.98.
56
controlată şi protejată de către stat. Un sistem de
piaţă funcţionează prin autodeterminare şi
autocontrol, iar deciziile luate de agenţii economici se
iau în funcţie de informaţia pe care piaţa o oferă.
Sursa: bildungsklick.de/.../marktwirtschaft.jpg
Pe o piaţă liberă, agenţii nu dispun de
mijloace egale, acestea depinzând de puterea lor
de a produce şi de a avea acces la informaţie.
Acesta este cazul monopolurilor sau cartelurilor,
care sunt în măsură să ocolească constrângerile
pieţei şi să impună reguli care le sunt favorabile.
Euken considera ca situaţia precară de la începutul
secolului XX este expresia folosirii defectuase a
acestor puteri de monopol, acest lucru reflectându-
se în salariile foarte mici sau în condiţii de muncă
precare. Folosirea defectuasă a puterii în sfera
economică conduce nu numai la ineficienţă în
procesul de alocare a resurselor, ci şi la o pierdere
in libertate a celorlalţi agenţi, putându-le submina
drepturile de bază.
Aceste idei au fost completate de către
Alfred Müller Armack. El considera că o economie
de piaţă trebuie condiţionată social. Termenul
social însă pare în cadrul acestei viziuni politico
economice destul de ambiguu, economia socială
de piaţă având ca scop combinarea principiului
libertăţii pe piaţă cu echilibrul social30.
Libera concurenţă pe piaţă este permisă
iar rolul statului este de a limita dezechilibrele
care ar putea apărea şi de a corecta acţiunea
pieţei. Măsurile luate de stat sunt menite spre
exemplu să împiedice formarea de carteluri. In
acelaşi timp rezultatele competiţiei nu sunt
lăsate la voia întâmplării. Dacă acţiunile
competitorilor nu asigură şi echitatea socială
atunci statul trebuie să intervină. Restabilirea
30 Mestmaecker E.-J. (1996), Konstituierung und Sicherung derWettbewerbsordnung, în Soziale Marktwirtschaft als historischeWeichensstellung, ST Verlag, Dăsseldorf, p.53
echilibrul social se face prin redistribuirea
veniturilor şi prin sindicalizarea forţei de muncă.
Ordoliberalismul, care derivă din teoriile
economice liberale din prima perioadă a
industrializării, consideră că liberalismul economic, în
special cel dezvoltat de Adam Smith, reprezintă o
traducere incompletă a conceptului de liberalism
politic care a apărut în Anglia în secolul XVIII.
Libertatea individului în sfera economică, nu trebuie
înţeleasă ca dreptul de a exercita orice activitate
economică în afara vreunei reglementări.
Activitatea economică este parte integrantă a
cetăţeniei şi implică drepturi şi obligaţii. Soluţia văzută
de ordoliberali la toate aceste probleme constă in
elaborarea unei constituţii economice, care să o
completeze pe cea politică. Aceasta ar conţine
principiile unei funcţionări eficiente a pieţei, potrivit
valorilor promovate de către societate. Constituţia
economică trebuie să creeze o ordine competiţională
care să se conformeze principiilor statului de drept-
Rechtsstaat, subliniind în acest fel reglementarea
sectoarelor economice public şi privat. In sectorul
privat, sarcina imediată este aceea de a desfiinţa
monopolurile existente, de a preveni concentrarea de
puteri şi de a impune comportamente competiţionale
monopolurilor şi cartelurilor. Pentru sectorul privat
ordoliberalismul propagă principiul subsidiarităţii,
statul păstrând un rol neutru în conformitate cu
principiile pieţei. Acţiunea sa economică este clar
definită şi limitată iar rolul sau este de a asigura
aplicarea şi respectarea principiilor constituţionale.
Elementele economiei sociale de piaţă
Economia socială de piaţă respinge
centralizarea deciziilor economice. Acestea trebuie
să fie rezultatul competiţiei de pe piaţă. Preţurile
se stabilesc pe piaţa liberă prin cerere şi ofertă.
Consumatorii încearcă sa îşi acopere nevoile cât mai
mult posibil iar producătorii încearcă să-şi
maximizeze profiturile. Cadrul este asigurat de
competiţie. Astfel, principalele elemente ale
economiei sociale de piaţă devin consumul,
libertatea alegerii profesiei şi locului de muncă,
dreptul de proprietate asupra mijloacelor de
producţie. Constituirea de monopoluri este
interzisă.
Dreptatea socială este unul dintre
scopurile economiei sociale de piaţă şi se
realizează prin existenţa unei monede stabile
care sprijină ocuparea forţei de muncă, asigurări
sociale care conferă securitate, şi o competiţie
reală.31
31 Watrin C.( 1974), Thesen zum Programm der SozialenMarktwirtschaft în Grundtexte Zur Sozialen Marktwirtschaft, p. 174-175
57
Economia socială de piaţă îşi propune să îmbine
avantajele unei economii de piaţă cu responsabilitatea
pentru efectele negative socio-economice. Aceste efecte
sunt corectate prin asigurările sociale şi prin
redistribuirea veniturilor de către stat. Tot o componentă
socială a acestui model economic este asigurarea şanselor
egale de intrare pe piaţă.
Etapele Economiei Sociale de Piaţă
In continuare vor fi prezentate etapele prin
care economia socială de piaţă în Germania a
trecut de la introducerea sa şi până astăzi.
„Wirtschaftswunder” (anii ´50-´60)
După câştigarea războiului Aliaţii vestici în
special S.U.A. şi Marea Britanie au hotărât că
expansionismul sovietic trebuie stăvilit. Acţiunile
Uniunii Sovietice în ţările pe care le ocupase, şi
politica sa faţă de Turcia şi Grecia au convins liderii
vestici că sovieticii aveau ca scop dominaţia Europei.
Germania a ajuns astfel sa fie privită mai degrabă ca
un aliat decât ca un duşman înfrânt.
Această schimbare de atitudine a făcut ca
oficialii americani să îşi asume un rol foarte activ în
Germania. In 1946 secretarul de stat american James
F. Byrnes a propus transferul funcţiilor administrative
de la autorităţile militare ale aliaţilor către o
autoritate germană unică. Byrnes a declarat atunci că
S.U.A. nu a înfrânt nazismul pentru a oprima poporul
german, ci pentru a îl elibera, şi a îl transforma într-o
naţiune prosperă. Discursul său a fost considerat
primul semn că Germania nu va rămâne izolată, ci că
va ocupa, potrivit lui Byrnes „un loc onorabil între
naţiunile libere şi doritoare de pace ale lumii”.
Uniunea Sovietică şi Franţa nu doreau o Germanie
revitalizată. S.U.A şi Marea Britanie au format o zonă
economică unificată - Bizone la 1 ianuarie 1947. După
un început dificil Bizone s-a dovedit un succes, iar
populaţia aflată aici, aproximativ 40 milioane de
locuitori, a început să beneficieze de o economie
îmbunătăţită.
In primăvara anului 1949, după o perioadă de
creştere economică susţinută zona de ocupaţie
franceză s-a alăturat formându-se astfel Trizone. La
mijlocul anului 1947 a fost lansat Planul Marshall al
cărui scop era stimularea economiilor de pe continent
prin infuzii substanţiale de capital, pentru promovarea
comerţului între Europa şi S.U.A.. Ajutoarele primite
prin acest program au pus bazele viitorului miracol
economic german- Wirtschaftswunder32.
Pentru o economie în creştere era nevoie de
un sistem monetar funcţional. Economia de război
32 vezi Hardach G. (1994), Der Marshall Plan, dtv Wissenschaft,München, p.31
a regimului nazist crease o supraofertă de
monedă fără acoperire în oferta de bunuri. Pentru
a combate economia neagră care rezultase după
război, mai ales în marile oraşe, şi pentru a
susţine refacerea economică în partea vestică a
Germaniei, s-a instituit o bancă centrală urmând
să se realizeze şi o reformă monetară.
Reforma economică şi monetară
La Conferinţa de la Königssteiner Aliaţii care
formau Bizona (Marea Britanie şi Statele Unite) au
decis realizarea unei reforme economice în zona
ocupată de ei, însărcinând în acest sens
administraţia germană. Scopul principal al
reformei era acela de a înlocui economia de
comandă, care dominase perioada de după război,
cu o economie de piaţă. Administraţia Aliaţilor
considera ca cei trei paşi necesari erau atunci
Reforma Monetară, Reforma Economică şi
aplicarea Planului Marshall, considerând aceste trei
variabile interdependente. Se urmărea într-o primă
fază normalizarea economiei prin reabilitarea
consumului.
Planul Marshall avea rolul să compenseze
lipsa de capital pentru investiţii. Mai întâi a fost
anunţată Reforma Monetară.33 Paralel însă se
realiza şi Reforma Economică care avea scopul să
desfiinţeze planificarea economică, raţionalizarea
economiei germane şi controlul preţurilor34. Prin
instrumentele conferite de reforma economică şi
monetară planificarea economică a fost
desfiinţată. Planul Marshall a susţinut procesul de
tranziţie de la economia de comandă la economia
de piaţă.
La 28 iunie 1948 s-a decis trecerea la
economia de piaţă. Prima măsură luată a fost
liberalizarea preţurilor. In ceea ce priveşte
alimentele de bază: laptele, cartofii, carnea,
untura şi materiile prime industriale: cărbunele,
fierul şi oţelul, acestea au fost păstrate sub
controlul statului. De asemenea nu au fost
liberalizate preţurile la electricitate, gaz, apă,
medicamente, chirii, transport, îngrăşăminte35.
Asigurările au rămas în această fază tot sub
controlul statului.
-(continuarea în următorul număr al revistei)-
Diana BOTESCU
Consilier pentru afaceri europene
Ministerul Internelor şi Reformei Administrative
33 idem p. 24734 idem, p.24835 ibid., p.252
58
Izvoarele juridice formale şi informale privind
comitetele comitologice şi comitologia(-partea a II-a)
Apărute din necesităţi practice de
eficientizare a activităţii deliberative de la nivel
european, comitetele comitologice nu sunt
prevăzute în tratatele constitutive ale Uniunii
Europene. Ele sunt dovada pragmatismului european
şi a dorinţei statelor membre de a asista Comisia în
exercitarea atribuţiilor sale executive. Formalizarea
lor s-a realizat prin texte normative cu caracter
strict, pentru ca, ulterior, să fie luate în considerare
în tratate, începând cu Actul Unic European (1986).
Astfel, articolul 202 din Tratatul de
instituire a Comunităţii Europene constituie baza
legală pentru comitologie. Iar, a treia liniuţă de
la art. 145 din Tratatul CEE stipulează: „Consiliul
conferă Comisiei, în actele pe care le adoptă,
competenţele de execuţie pentru regulile pe care
aceasta le stabileşte. Consiliul poate să transfere
exercitarea acestor competenţe în mai multe
feluri. Pentru situaţii specifice, poate să îşi
rezerve exercitarea în mod direct.”
Primul act care a reglementat modul de
funcţionare a comitetelor comitologice a fost
Decizia Consiliului 87/373/CEE. Acest act a
introdus principalele proceduri şi comitetele
aferente lor. Documentul stipula că aceste
comitete sunt formate din reprezentanţii statelor
membre şi că reprezentantul Comisiei prezidă
reuniunile comitetelor.
Ulterior, această decizie a fost înlocuită
prin Decizia Consiliului din 28 iunie 1999.
Dorind să se atenueze tensiunile dintre
Comisie şi Parlamentul European legate de
absenţa Parlamentului la lucrările comitetelor
comitologice, între cele două instituţii a fost
încheiat, tot în anul 1999, un „Modus Vivendi”.
Documentul a rezultat ca urmare a presiunilor
exercitate de Parlamentul European care,
folosindu-se de competenţele pe care le deţinea,
a blocat de două ori adoptarea bugetului
comunitar. În principal documentul prevedea
informarea completă a Parlamentului European cu
privire la toate măsurile ce ţin de comitologie
atunci când legislaţia de bază este adoptată prin
procedura de codecizie. Această prevedere a
rămas la nivel teoretic, punerea sa în practică
rămânând la nivel teoretic.
În urma criticilor din ce în ce mai dese cu
privire la lipsa de transparenţă a comitologiei, la
numărul mare de proceduri şi la lipsa de control
al activităţii comitetelor comitologice, în 28 iunie
1999 a fost adoptată Decizia Consiliului privind
modul de funcţionare a comitologiei. Principalele
modificări pe care le aduce documentul sunt:
simplificarea regimului procedural al activităţii
comitetelor, ia în considerare procedura de
codecizie prin faptul că recunoaşte Parlamentului
European dreptul de intervenţie36.
Sursa: http://large.snazal.com/?0199273898
Totodată, se îmbunătăţeşte transparenţa
sistemului comitetelor în beneficiul Parlamentului
şi al publicului. În Decizie se prevede că
documentele sunt accesibile publicului şi că sunt
înregistrate într-un registru public. De asemenea,
este stipulată şi informarea mai amplă a
Parlamentului European.
În Bilanţul de activitate pentru perioada 1999-
2004, Comisia pentru afaceri constituţionale a
prezentat propuneri privind realizarea unei reforme
în ceea ce priveşte comitologia. Recomandările
făcute de membrii acestei comisii au fost:
- să se permită Parlamentului European să
intervină atunci când măsurile de execuţie ţin de
probleme importante sau sensibile din punct de
vedere politic;
- sistemul care reglementează exercitarea
puterilor de execuţie să facă obiectul unui control
parlamentar crescut;
- atunci când Comisia va adopta o măsură,
Parlamentul şi Consiliul vor dispune de un interval de
timp pentru a alege una din următoarele variante:
retragerea măsurii;
aplicarea măsurii, dar cu luarea în
considerare a obiecţiilor formulate;
depunerea unei propuneri în Parlament şi
în Consiliu, în cadrul procedurii legislative
cutumiare.
În data de 17 februarie 2000 a fost
adoptat Acordul interinstituţional dintre
Parlamentul European şi Comisia Europeană cu
privire la modalităţile de aplicare a Deciziei
Consiliului din 28 iunie 1999 (1999/ 468/ CE).
36 Haibach, George – Council Decision 1999/ 468 – A NewComitology Decision for the 21st Century?!, pag. 10-16
59
Acordul stabileşte modalităţile de
exercitare a competenţelor de execuţie conferite
Comisiei. Documentul urmăreşte consolidarea şi
clarificarea informării Parlamentului European cu
privire la activitatea comitetelor comitologice.
Comisia este de acord să transmită Parlamentului
proiectele de măsuri de execuţie ale căror acte de
bază nu ţin de codecizie dar care au o importanţă
specială în viziunea Parlamentului European.
Conform celor stabilite în Acord,
Parlamentul European primeşte putere de
intervenţie în cazul în care consideră că anumite
competenţe de execuţie sunt depăşite – abuz de
putere din partea Comisiei Europene.
O altă prevedere importantă a
documentului este aceea că, în caz de
reexaminare a proiectului de măsură vizat,
Comisia se angajează să ţină cont de poziţia
exprimată de Parlamentul European.
Decizia Consiliului din iulie 2006 – 2006/
512/ CE introduce un nou tip de procedură de
exercitare a competenţelor de execuţie şi anume
procedura de reglementare cu control.
Prin introducerea acestei proceduri s-a
urmărit ca cele două ramuri ale puterii legislative –
Consiliul şi Parlamentul European să fie plasate pe
picior de egalitate în raport cu controlul modului în
care Comisia îşi exercită competenţele de execuţie
conferite. Astfel, Decizia recunoaşte Parlamentului
European dreptul de veto în ceea ce priveşte:
măsurile de punere în execuţie a unui act de
bază adoptat prin codecizie;
măsurile cu caracter aproape legislativ;
măsuri cu impact general ce au ca obiectiv
modificarea respectivului act, inclusiv prin
eliminarea sau adaugarea unor elemente.
Dreptul de veto al Parlamentului
European poate fi exercitat doar pentru măsurile
care nu au fost adoptate.
Concluzii
Din analiza documentelor şi studiilor
despre procesul decizional european se remarcă
următoarea particularitate a sistemului
comunitar: în structura instituţională comunitară
nu este importantă separarea strictă a puterilor
între instituţiile comunitare, cât mai ales
asigurarea unui echilibru instituţional.
Pe de altă parte se poate observa că,
prin activitatea derulată în cadrul comitetelor
comitologice, se contribuie la dezvoltarea unei
culturi juridice speciale a Uniunii.
Cu toate acestea, comitologia rămâne
necunoscută cetăţenilor europeni, iar
nemulţumirile au apărut datorită problemelor
create din diverse cauze cum ar fi: numărul mare
de comitete şi structuri informale, lipsa de
informaţii accesibile marelui public pentru decizii
care îl interesează pe acesta, reglementările prea
stufoase şi excesul de birocraţie.
În principal percepţia negativă se
datorează lipsei de notorietate, structurii opace şi
procedurilor complexe. Şi aceasta în ciuda
faptului că participarea la spaţiul public european
creat de instituţiile europene face din comitologie
un factor de democratizare al Uniunii.
Ambiguitatea formulărilor şi procedurile
complexe care caracterizează activitatea din
cadrul comitetelor comitologice au avut şi ele
partea lor de contribuţie la imaginea negativă
creată. De aceea, deseori comitologia este dată
ca exemplu de complexitate şi opacitate a
sistemului politic decizional european.
Pe de altă parte, participarea
reprezentanţilor statelor membre în comitetele
comitologice este percepută a nu se limita doar la
simpla aplicabilitate şi expertiză tehnică privind
procesul legislativ, considerându-se că sistemul
comitologic acoperă adevărate jocuri
instituţionale şi politice.
Scepticismul se manifestă în continuare,
în ciuda reformei recente a sistemului care
consolidează rolul Parlamentului European, dar
care nu atrage după sine garantarea unei mai
bune aplicări a normelor comunitare.
Sursa: http://www.realestateinsight.com/wp-content/
uploads/2008/07/legislation-735275.jpg
Cu toate acestea nu trebuie să se piardă
din vedere faptul că, prin avizele comitologice, se
permite exercitarea controlului din partea
statelor membre, iar modificarea deciziilor luate
la nivelul comitetelor comitologice se poate
realiza numai prin unanimitate.
Practic, comitetele comitologice asigură
funcţia de control în numele statelor membre, dar
joacă şi rolul de interfaţă obligatorie între
administraţiile publice naţionale şi cea comunitară.
Probleme sunt numeroase în ceea ce
priveşte comitetele comitologice. Pe de o parte,
60
numărul mare de comitete necesită existenţa unui
număr corespunzător de experţi, or aproape toate
statele membre se confruntă cu probleme privind
numărul redus de profesionişti în anumite domenii.
Iar comitetele comitologice conduc treptat
la crearea unui corp specializat pe anumite
domenii tehnice, care trebuie însă să aibă şi
cultură politică şi să stăpânească foarte bine
tehnicile de negociere. Limbajul extrem de
tehnicist utilizat în comunicarea informaţiilor
legate de activitatea instuţională este o altă critică
cu care se confruntă instituţiile Uniunii Europene şi
comisiile. Şi aceasta pentru că inclusiv mesajele
adresate publicului larg sunt redactate într-o
manieră ermetică, clişeistică.
Comitologia are cu atât mai mult un
impact negativ asupra publicului cu cât
activităţile din cadrul comitetelor implică
utilizarea unui astfel de limbaj.
O altă problemă care apare, mai ales la
nivelul statelor membre care au aderat recent
este lipsa de experienţă în ceea ce priveşte
activitatea de lobby care este extrem de
importantă în procesul de luare a deciziilor. Mai
ales, ţările care au făcut parte din fostul lagăr
comunist nu dispun de personal cu capacitate de
expertiză şi cu experienţă în activitatea de lobby
şi de negociere, aceasta creând probleme în ceea
ce priveşte influenţa pe care o pot exercita în
cadrul reuniunilor şi în modul de reprezentarea a
intereselor naţionale.
Deoarece acţiunile comunitare se simt cel
mai bine la nivel naţional, iar uneori impactul lor
la nivelul comunităţilor locale nu este cel scontat,
percepţia populaţiei este de ruptură între ei şi
reprezentanţii lor la Bruxelles, considerând că
aceştia nu le reprezintă cu adevărat interesele.
Pe de altă parte, opinia cvasi-generală este
aceea că, la nivelul comitetelor comitologice şi al
grupurilor de experţi se iau decizii politice inclusiv
legate de politicile cu caracter strict naţional.
Din documentele studiate privind tema
prezentei lucrări, reiese o oarecare ambiguitate
privind tratarea subiectului şi evitarea unor
clarificări atât procedurale, cât şi contextuale.
Unii cercetători au remarcat că, însăşi logica
integrării ajunge să contribuie la îndepărtarea
actorilor naţionali care acţionează în reţeaua
europeană de mediile lor politice de origine.
În încercarea de a compensa slăbiciunile
instituţionale, recursul actorilor implicaţi în
formularea politicilor europene la strategiile
discursive nu face decât să mărească distanţa
dintre locurile reale de putere şi cel de producere
a normelor politice care este din ce în ce mai
mult cel de la nivel european. Populaţia are
sentimentul că politica naţională pentru domenii
ce ţin strict de competenţa statelor membre este
de fapt dictată de la Bruxelles şi că nivelul
decizional naţional cu tot ceea ce înseamnă el
tinde să dispară, deciziile politice fiind luate în
cadrul structurilor şi organismelor implicate în
procesul decizional comunitar.
Sursa: http://cache.daylife.com/imageserve/07p2f7W8w9D4/610x.jpg
Tensiunile interinstituţionale existente
între Parlamentul European, Comisie şi Consiliu
nu au făcut altceva decât să crească gradul de
neîncredere a populaţiei faţă de instituţiile
europene şi faţă de Uniunea Europeană în
general.
Simptomatic este şi faptul că 80% din
propunerile adoptate în cadrul grupurilor de
experţi şi în cel al comitetelor comitologice sunt
adoptate ca atare de către Consiliu şi/ sau
Parlamentul European, ceea ce nu face decât ca
grupurile de lucru şi comitetele comitologice să fie
percepute drept centrele reale de putere şi decizie
pentru statele membre, fiind „eminenţa cenuşie” a
sistemului, care nu ţine cont de necesităţile,
speranţele şi doleanţele cetăţenilor pe care se
consideră că îi reprezintă.
Practic, criza cu care se confruntă acum
Uniunea are rădăcini adânci şi se manifestă pe
mai multe planuri, iar statele membre şi
instituţiile europene trebuie să găsească
modalitatea de a recâştiga încrederea populaţiei
în proiectul unei Europe Unite apropiată de
cetăţenii săi.
Bibliografie selectivă
Prof. univ. dr. Lucica Matei, Decizia în Uniunea
Europeană, Colecţia „Caiete Jean Monnet”, nr.3/ 2007
Lucica Matei, Acquis Comunitar şi Administraţie
Publică, Editura Economică, Bucureşti, 2000
Andrada MINEA
expert
61
„Euroforia” federală – rolul subsidiarităţii,
competenţelor şi al identităţii în Uniunea
Europeană
„Trebuie să construim un fel de State Unite ale
Europei... Procesul este simplu.Tot ce trebuie este
hotărârea câtorva sute de milioane de bărbaţi şi femei”37
(Winston Churchill)
Sursa: http://www.infopointeuropa.de/halloeuropa/
Fotos/ Allgemeine%20Foto/Maastricht.jpg
Uniunea Europeană este o formă de
organizare socială în expansiune – caracterul şi
structura o fac unică în dinamism şi dificil de
clasificat din punct de vedere al regimului politic.
Tratatul de la Lisabona a generat dezbateri şi mai
vii privind extinderea autorităţii şi identităţii UE.
Mulţi oameni de ştiinţă argumentează că nou-
descoperita încredere în schimbări eficiente în
cadrul Uniunii stârneşte un sentiment de
„euroforie” şi suport pentru o uniune tot mai
strânsă – una care pune accentul pe cetăţeni.
I. Adaptarea la un model de “federalism” UE:
principiul subsidiarităţii
Potrivit lui Liesbet Hooghe şi Gary Marks,
“federalismul” poate fi privit ca o „organizare în
care autoritatea se manifestă într-un număr
limitat de domenii, bine definite şi care nu se
întrepătrund, la un număr delimitat de „grupări”
teritoriale, fiecare îndeplinind un „buchet” de
funcţii”38. Acest lucru atrage după sine un
echilibru stabil al autorităţii, apartenenţe bine
definite cu o arie largă de funcţii şi jurisdicţii la
un număr limitat de niveluri. O asemenea
„arhitectură” ordonată nu conferă flexibilitatea
necesară adaptării la cerinţele guvernării, în
contextul unei Uniuni în permanentă schimbare şi
dinamice.
37 Churchill, Winston. “Winston Churchill’s Speech to theAcademic Youth”, 194638 Hooghe, L and G. Marks (2003). “Unravelling the Central State,But How?”
Atribuţiile în cadrul Uniunii sunt împărţite
între cele două „nivele” de autoritate – guvernele
naţionale şi instituţiile UE supranaţionale. Deşi
federaliştii subliniază caracterul supranaţional al
Uniunii, rolul cheie jucat de Statele Membre în
procesul de luare a deciziilor nu subminează
modelul – federalismul poate integra cu uşurinţă
naţiunile-state ca actori importanţi la centru39.
Modelul federal40 se axează pe crearea
unei uniuni de popoare mai degrabă decât a unei
uniuni de state. În consecinţă, UE ar trebui să fie
orientată mai mult către cetăţenii săi. Faptul că
Tratatul de la Lisabona – un element
„constituţional” – este introdus la nivelul UE,
poate de asemenea să atragă o mişcare către
federalism. De exemplu, Tratatul acordă
parlamentelor naţionale dreptul de a „verifica”
deciziile Comisiei prin intermediul „mecanismului
de notificare prealabilă”, dar acest lucru nu
înseamnă un pas înapoi din punctul de vedere al
integrării sau federalismului. Mai degrabă, în ce
priveşte democraţia, ar însemna întărirea
legitimităţii diverselor nivele41 UE (şi reducerea
deficitului de democraţie la nivelul percepţiei
cetăţeanului). În ce priveşte eficienţa, înlesnirea
unei implicări mai semnificative a parlamentelor
naţionale, poate de asemenea să fie parte a unei
strategii de accelerare a federalizării printr-un
proces de „preluare” – Statele Membre ar fi în
măsură să-şi vadă preferinţele politice acceptate
ca preferinţe UE, dându-le astfel posibilitatea să
se adapteze mai uşor la schimbări viitoare ale
politicii uniunii.
Schimbările instituţionale şi schimbările în
reprezentare din ultimii ani, ca rezultat al tratatului
de reformă şi a seriei de extinderi, au făcut ca
politicile la nivel UE să fie mai rezistente la
schimbare, prin diminuarea relativă a puterii
statelor membre mai mari42. După cum arată Simon
Hix acest lucru sporeşte eterogenitatea
preferinţelor în UE43 şi accentul pe puterea UE în
39 Sbragia, Alberta. “The Future of Federalism in the EU”40 Chryssochoou, D. (2003). “EU Democracy and theDemocratic Deficit”.41 Este interesant de menţionat aici că mai există (în scădere)un model „confederat”, care urmăreşte crearea unei unităţide state, nu de popoare. Conform acestui model, identitateaşi suveranitatea Statului Membru rămân intacte, iarparlamentelor naţionale li se atribuie un rol sporit. Modelulconfederat ar menţine UE la un nivel predominantinterguvenamental.42 O menţiune: sistemul de vot cu majoritate calificată,conform Tratatului de la Lisabona, de ex., s-ar extinde încadrul Consiliului de Miniştri, făcând astfel ca instituţia să fiepredominant supranaţională – mecanismul de vot cumajoritate calificată în general face ca politicile la nivel UE săfie mai « durabile ».43 Hix, Simon. „Euroscepticism as Anti-Centralization: ARational Choice Institutionalist Perspective”,p139
62
comparaţie cu a Statelor Membre – o perspectivă pe
care „federaliştii” sunt dornici să o sublinieze.
Un rol important în ochii „federaliştilor” a fost
acordat Comisiei, Parlamentului European (PE), ca şi
Curţii Europene de Justiţie (CEJ). Aceste instituţii
centrale au caracteristici „federale”. Întâi de toate,
Parlamentul European, ca unică instituţie a UE ai
cărei membri sunt aleşi direct, are puteri sporite ca
urmare a tratatelor de reformă – Tratatul de la
Lisabona ar extinde procedura de co-decizie în
aproape toate domeniile politice şi ar da
Parlamentului European ultimul cuvânt în stabilirea
bugetului, astfel sporindu-i în mod considerabil
influenţa (acest fapt trebuie privit ca un mod de a
întări democraţia, deoarece oamenii ar fi
reprezentaţi în mod direct de o instituţie mai
influentă). În al doilea rând, Comisia este privită de
„federalişti” ca organ legislativ şi ca având un rol
esenţial în procesul de luare a deciziilor şi de
concepţie a strategiilor (poate este important de
menţionat aici că dimensiunea Comisiei ar urma a fi
redusă la intrarea în vigoare a Tratatului de la
Lisabona, cu numirea preşedintelui în mai mare
măsură dependentă de rezultatul alegerilor, tot cu
scopul creşterii democraţiei). În al treilea rând, CEJ,
prin activitatea sa judiciară, are un mare grad de
libertate în luarea deciziilor privind competenţele în
UE precum şi în interpretarea legilor UE în
conformitate cu principiul subsidiarităţii – aceasta
este cu siguranţă o atribuţie de tip „federalist”. În
ultimă instanţă, UE a evoluat şi mai mult în direcţia
federalizării prin înfiinţarea Băncii Centrale şi a
monedei comune: „UE post-Maastricht s-a
transformat într-un fel de stat federal”44.
Sursa: http://storage0.dms.mpinteractiv.ro/media/1/1/3614/
2445951/1/sediu-ue.jpg
Devine foarte important, la acest punct, să
tratăm principiul fundamental al UE, principiul
subsidiarităţii. Acesta se referă la faptul că
autorităţile la nivelul UE pot legifera doar atunci
44 McKay, David. “Designing Europe: Comparative Lessons fromthe Federal Experience”, p.6.
când Statele Membre nu îşi pot atinge scopurile în
mod individual. În acest sens, articolul 5 al
Tratatului CE, menţionează următoarele:
„Comunitatea acţioneazã în limita competenţelor şi
a obiectivelor ce-i sunt conferite prin Tratat. În
domeniile ce nu ţin de competenţa sa exclusivã,
Comunitatea nu intervine – conform principiului
subsidiaritãţii – decât în mãsura în care obiectivele
acţiunii avute în vedere nu pot fi realizate de o
manierã suficientã de cãtre statele membre”.
Scopul principal al subsidiarităţii este să
garanteze că procesul de integrare respectă
diversitatea culturală a Statelor Membre şi că nu
se îndepărtează de cetăţean.45
Subsidiaritatea are rădăcinile în „Europa
modernismului timpuriu care nu era încă dominată
de un sistem de state naţionale pe deplin suverane
şi, ... de aceea este momentul să se înfiinţeze o
Uniune Europeană care să succeadă statelor
naţiuni”46. Noul Tratat de la Lisabona conferă
parlamentelor naţionale un rol mai important în
funcţionarea UE, ele având sarcina să garanteze
respectarea de către UE a principiului
subsidiarităţii. Pentru a vedea dacă subsidiaritatea
propagă evoluţia uniunii către o structură federală,
este util să facem referire la principiul „înrudit”, al
supremaţiei legii UE, care este piatra de temelie a
dreptului comunitar47. Potrivit acestui principiu,
legea UE prevalează asupra legii naţionale - acest
lucru ar avea sens dacă subsidiaritatea s-ar aplica în
cazul politicilor cum ar fi piaţa internă, care să fie
urmărite la nivel comunitar.
II. Evaluarea atribuţiilor în cadrul Uniunii
Europene
Tipuri de puteri legale
Atribuţiile în cadrul UE se împart între sferele
jurisdicţionale ale Statelor Membre şi autorităţile la
nivelul UE, cu respectarea principiului subsidiarităţii.
În acest sens, este relevant de văzut care sunt
tipurile de atribuţii care coexistă în UE.
Primul tip de putere legală este atribuţia
exclusivă UE. În aceste domenii, Statele Membre nu
au, a priori, capacitatea de a acţiona. De exemplu,
UE are capacitate exclusivă în politica monetară.
Acelaşi lucru este valabil în politica comercială cu
ţările din lumea treia şi în comerţul internaţional –
motiv pentru care UE este reprezentată în
Organizaţia Mondială a Comerţului, dat fiind că în
45 Lenaerts,Koen & Piet van Nuffel & Robert Bray(ed.).Constititional Law of the EU (2nd Ed.) p.10246 Hueglin, Thomas O. „Federalism, Subsidiarity and theEuropean Tradition: Some Clarifications”47 Kirchner, Christian „ Competence Catalogues and the Principleof Subsidiarity in the European Constitution”, p.73
63
acest domeniu posedă personalitate statală. Singura
restricţie aplicabilă aici este cea a
proporţionalităţii, respectiv faptul că metodele
alese de Comunitate în implementarea politicii sale
trebuie să fie compatibile din punct de vedere al
ariei de cuprindere şi scopului. Acest principiu este
supus interpretării CEJ şi, conform Tratatului de la
Lisabona, este avizat (prin mecanismul de notificare
prealabilă) de către parlamentele naţionale.
Al doilea tip de putere legală, este atribuţia
comună. Atât Statele Membre, cât şi UE
acţionează în aceste domenii politice, dar se aplică
principiul menţionat mai sus, al supremaţiei legii
UE. Acest tip de atribuţie se aplică în majoritatea
domeniilor politicii UE, cum ar fi agricultura,
infrastructura, politica alimentară, etc. Tot aici se
aplică şi principiul subsidiarităţii (în timp ce în
domeniile de competenţă exclusivă, Statele
Membre nu au nici un cuvânt de spus).
Al treilea tip de atribuţii este cel de putere
complementară sau de suport, în care ambele
niveluri de guvernare pot acţiona în mod egal şi
simultan (cum ar fi domeniul educaţiei – de exemplu
poate fi obligatoriu ca în cadrul programelor
naţionale de educaţie să se acorde studenţilor
europeni străini, burse, ca urmare a faptului că sunt
membri ai Uniunii; oricum, diviziunea atribuţiilor în
educaţie este incertă deoarece cooperarea în acest
domeniu poate întâmpina rezistenţă la nivel
naţional). Alt domeniu de putere complementară
este politica externă (ca şi domeniul taxării), care
este unul dintre cele mai dificile domenii abordabile
la nivelul UE (după cum s-a văzut cu câţiva ani în
urmă în problema trimiterii trupelor în Iraq). Acest
lucru pare ciudat dintr-o perspectivă federală clasică,
deoarece la crearea unei federaţii, cel mai important
element de pornire sunt de obicei relaţiile externe.
Oricum, în cadrul UE, acest domeniu politic rămâne
în principal la nivel naţional, iar vocile Statelor
Membre individuale rămân cele mai importante.
În final, a patra arie de atribuţii constă în
putere exclusivă a Statelor Membre, în domenii
ale politicii cum ar fi planificarea spaţială şi
integritatea teritorială, deşi chiar şi acestea au
fost atinse într-o măsură de jurisdicţia UE (de
exemplu, în cazul integrităţii teritoriale, Ciprul nu
are problema frontierelor clarificată, iar aceasta
este o problemă UE, nu doar exclusiv a statului).
Acelaşi lucru este valabil în domeniul securităţii
sociale, care nu mai este ferit de amestecul UE.
Aici trebuie luată în considerare şi altă
dimensiune – distincţia dintre atribuţiile interne şi
externe ale UE. Atribuţiile enumerate mai sunt
toate interne, ele reflectând distribuţia puterii între
cele două nivele de guvernare din interiorul UE.
Sursa: http://images.google.ro/bp3.blogger.com/.../S220/strategy.jpg
Aria de cuprindere şi efectele atribuţiilor
Sunt interesant de luat în considerare
beneficiile pentru Statele Membre şi Comunitate
care decurg din transferul de competenţe menţionat
mai sus. În primul rând, demarcarea competenţelor
descrise poate folosi la stimularea motivării48 pentru
obiectivele politice ale Uniunii. Astfel, Statele
Membre sunt constrânse de către deciziile Comisiei
şi ale CEJ, deoarece aceste instituţii au puteri de
implementare folosite pentru încurajarea sau
asigurarea respectării obiectivelor. Acest lucru este
accentuat de rolul Comisiei ca „paznic al tratatelor”
– o poziţie care nu doar îi conferă rolul de prim
legislator, din perspectivă federală, din cadrul UE,
dar măreşte şi credibilitatea UE (intern şi extern).
Astfel, Statele Membre îşi „leagă mâinile” colectiv
şi, ca efect general, acest lucru le dă un sentiment
de certitudine în cadrul Uniunii. Dezavantajul
delegării puterii către instituţiile UE constă în aceea
că guvernele naţionale pot folosi acest lucru ca
„perdea de fum” pentru justificarea în faţa
electoratului a unor politici nepopulare.
UE are o marjă de acţiune limitată datorită
principiului „transferului” de putere, fapt care
face dificilă armonizarea unor politici (lăsând la o
parte aparenta reticenţă a cetăţenilor UE faţă de
armonizare şi omogenizare). Din acest punct de
vedere UE este diferită faţă de un „stat” federal
prin aceea că puterile sale decurg doar din
principiul atribuirii de puteri. Acest fapt
contrastează puternic cu Statele Membre, care,
ca părţi în dreptul internaţional au competenţe
legale, judiciare, politice. Mai mult, cei doi piloni
inter-guvernamentali ai UE sunt Politica Externă şi
de Securitate Comună (PESC) şi Justiţie şi Afaceri
Interne (JAI) – conform acestor piloni, Comisia,
Parlamentul European, şi CEJ au mai puţină
autoritate decât în cadrul pilonului CE. Acest
lucru face ca UE să fie aparent mai inter-
48 Tallberg, Jonas (2002). “Delegation to SupranationalInstitutions: Why, How and with what Consequence?”
64
guvernamentală, ceea ce reprezintă un pas înapoi
faţă de federalism (şi supranaţionalism în
general), ca şi un pas înapoi major în ce priveşte
procesul de integrare.
Astfel, în concordanţă cu principiul atribuirii
de puteri prevăzut în tratatul CE, Comunitatea
poate acţiona doar dacă există o bază legală.
Oricum, UE are de asemenea puterea de a acţiona
pentru îndeplinirea obiectivelor comunitare, chiar
dacă ele nu sunt menţionate explicit în Tratat
(Art. 308)CE. În practică, baza legală conferită de
această atribuţie suplimentară prevăzută în
articolul sus-menţionat, ca şi cazuistica CEJ,
ilustrează faptul că „principiul puterilor
transferate, în practică, a pus puţine limite
acţiunii Comunităţii”49.
Sursa: http://www.taurillon.org/local/cache-vignettes/
L189xH189/arton1753-6d368.jpg
Mai mult, fiecare tratat de reformă a
Uniunii care a urmat, a transformat din ce în ce
mai multă putere şi competenţe la nivelul UE. De
asemenea, supremaţia legii UE şi doctrina
„puterilor implicite” (puterea Comunităţii de a-şi
urmări atingerea obiectivelor, chiar dacă acest
lucru nu este menţionat specific în tratatele
fondatoare), permit UE să atragă o proporţie tot
mai mare de competenţe, fapt care aduce în
discuţie ideea legitimităţii UE.
Această doctrină a „puterilor implicite” este
în contradicţie cu cea a „puterilor limitate”,
conform căreia Comunitatea poate deriva o bază
legală numai din atribuţiile conferite în mod
explicit de către Tratate.
Ambele doctrine sunt compatibile cu
principiul subsidiarităţii, dat fiind că primul
principiu are sens dintr-o perspectivă
„funcţională” (Comunitatea trebuie să aibă
capacitatea de a regla în mod eficient
domeniile de politică comună prin armonizarea
legislaţiei la nivelul UE), iar cel din urmă are
49 Lenaerts, Koen & Piet van Nuffel & Robert Bray (ed.).Constitutional Law of the EU (2nd Ed.) p.102
sens dintr-o perspectivă mai „strictă”,
interguvernamentală.
Oricum, nu este atât de important să se
aleagă una dintre cele două doctrine – mai
degrabă este importantă limitarea alocării de
puteri unor sfere de activitate în care şi Statele
Membre joacă un rol important, astfel încât să se
prevină eroziunea atribuţiilor limitate de către
Comunitate la Statele Membre.
Dat fiind că nu există în măsură suficientă
un „mecanism de control” asupra puterii
instituţionale a UE, există pericolul erodării
jurisdicţiilor naţionale şi, în consecinţă, al
adâncirii deficitului democratic. Din nou, este util
aici să remarcăm rolul controlului judiciar în
procesul de împărţire a atribuţiilor. CEJ, prin
acţiuni judiciare, poate acoperi „goluri” în
legislaţie şi impune Statelor Membre
implementarea (sau anularea) anumitor politici.
Aceasta este ceea ce am văzut în cazuistica CEJ,
care a implementat un număr de doctrine
„ireversibile” în structurile UE.
Între aceste doctrine, care sunt de asemenea
caracteristici „federale”, există şi principiul
efectului direct, al supremaţiei legislaţiei UE şi al
creării unor drepturi legale aplicabile la nivel
individual, pe baza dreptului comunitar (în general
instituţiile au în vedere „persoana” mai degrabă
decât statul, acordând tot mai multe drepturi la
nivel individual). Legat de aceasta, J. H. H. Weiler
argumentează că, la acest punct, Statele Membre
au transferat deja atât de mult din suveranitatea
lor la nivel UE, încât nu mai este suficient să ne
bazăm pe guvernele naţionale pentru ca procesul
de democratizare să se deruleze50 - aranjamentele
instituţionale trebuie să pună mai mult accent pe
nivelul de acţiune şi legitimitate UE.
Bibliografie selectivă:
Hooghe, L. and Marks, G. - “European Union?”, EU
Studies Association. May 17-19, 2007.
Kirchner, C. - “Competence Catalogues and the
Principle of Subsidiarity in the European Constitution”.
Constitutional Political Economy. Volume 8, Number 1,
March 1997. pp. 71-87.
McKay, D. - “Designing Europe: Comparative Lessons from
the Federal Experience”. Oxford University Press, 2001.
Irina BUGA
Jurist
50 Weiler, J.H.H. “The State “Uber Alles”: Demos, Telos andthe German Maastricht Decision”.
65
Noi perspective în aplicarea efectivă alegislaţiei comunitare în urma Strategieipentru o reglementare mai bună la niveluladministraţiei publice centrale 2008-2013
1. Aspecte generale
Competitivitatea în domeniul administraţiei
publice centrale a devenit una dintre priorităţile
instituţiilor Uniunii Europene (UE) în acest moment.
În cadrul statelor membre, se constată o creştere
semnificativă a sarcinilor administrative, astfel incît
se doreşte ca autorităţile publice din statele membre
să-şi revizuiască procedurile interne astfel incît să fie
mai aproape de cetăţean şi de mediul privat.
Comunicarea Comisiei (2007) 23 ‚Programul
de acţiune pentru reducerea sarcinilor
administrative în Uniunea Europeana” este o
strategie care are ca scop coordonarea acţiunilor
statelor membre, pentru atingerea unui nivel cît
mai sporit de competitivitate în cadrul
administraţiei publice la nivelul Uniunii.
Demersurile instituţiilor europene în acest sens
nu au ramas fără ecou în România, astfel incît la
iniţiativa Secretariatului General al Guvernului (SGG)
şi a Departamentului pentru Afaceri Europene (DAE) a
fost iniţiată Strategia pentru o reglementare mai
bună la nivelul administraţiei publice centrale 2008-
2013, cunoscută şi sub numele de Better Regulation.
În concret, programul urmăreşte
fundamentarea reglementarilor, reducerea
sarcinilor administrative, simplificarea procedurilor
administrative, simplificarea legislaţiei naţionale şi
aplicarea efectivă a legislaţiei comunitare.
Procesul se va realiza în două etape: una
dintre ele, coordonată de SGG împreună cu alte
instituţii de la nivel central, se referă la susţinerea
mediului de afaceri prin creşterea competitivităţii,
iar cea de a doua, coordonată de MIRA, vizează
direct cetăţenii prin reducerea sarcinilor
administrative şi a procedurilor impuse acestora în
legatură cu administraţia.
Vom insista în cele ce urmează pe
problemele care ţin de aplicarea efectivă a
dreptului comunitar în România.
2. Aplicarea efectivă a dreptului comunitar în
România
Procesul de aplicare al dreptului comunitar
este deosebit de important deoarece numai printr-o
transpunere adecvată a dispoziţiilor acquisului
comunitar se pot atinge scopurile pentru care au
fost emise legile europene.
Cu privire la aplicarea dreptului comunitar, în
literatura de specialitate se menţionează că această
procedură este guvernată în special de două principii:
o prevedere natională nu poate îngreuna excesiv sau
face imposibilă aplicarea normei comunitare
(cerinta eficienţei), iar prevederile din dreptul
naţional care reglementează procedura de aplicare a
dreptului comunitar nu pot fi mai dezavantajoase
decît cele care reglementează cazurile
naţionale(principiul echivalenţei51).
Sursa: http://en.euabc.com/media/scaled/H10Hn7.gif
În acelaşi timp, alţi autori subliniază
importanţa şi a altor principii după care se aplică
dreptul comunitar în statele membre, respectiv
principiul cooperarii loiale şi principiul
autonomiei statelor membre52.
Alinierea legislaţiei României la acquis-ul
comunitar a început dinaintea aderării ţării noastre
la UE odată cu semnarea Acordului European
instituind o asociere între România şi Comunităţile
Europene şi statele membre ale acestora semnat la
Bruxelles la 1 februarie 1993, cînd România a
trebuit să inceapă adaptarea sistemului legislativ
naţional la realităţile dreptului european.
Ministerul Integrării Europene (MIE) a creat
cadrul instituţional necesar pentru a asigura aplicarea
legislaţiei UE în peisajul legislativ intern, prin
monitorizarea acţiunilor instituţiilor administraţiei
publice centrale prin care acestea şi-au asumat
reglementările comunitare din domeniul lor de
competenţă, astfel incît să creeze compatibilitate
între sistemul nostru de drept şi cel european.
MIE, a avut ca şi competenţe principale în
această materie, avizarea proiectelor de acte
normative naţionale cu relevanţă comunitară, cît şi
comunicarea către Comisie a măsurilor naţionale de
transpunere a directivelor comunitare.
După aderarea României la UE, DAE a preluat
atribuţiile MIE, în ceea ce priveşte aplicarea legislaţiei
comunitare în relaţie cu instituţiile din administraţia
publică centrală. Pentru o aplicare cît mai corectă a
legislaţiei comunitare, structura nou infiinţată a
51 Gilbert Gornig, Ioana Eleonora Rusu- Dreptul UniuniiEuropene, Ed. CH Beck, Bucureşti 2007, pag 9752 Augustin Fuerea – Drept comunitar european, Parteagenerală, Ed. All Beck, Bucureşti 2001, pag 177-179
66
urmărit în special următoarele aspecte: transpunerea
cît mai corectă şi fidelă a directivelor, realizată prin
măsuri naţionale de transpunere eficiente; o relaţie cît
mai bună şi transparentă cu Instituţiile UE, în special
cu Comisia prin notificarea măsurilor naţionale de
transpunere care să evite declanşarea de către
Comisie a infringementului; interpretarea şi aplicarea
corectă a legislaţiei, astfel încît România să nu fie
chemată în faţa instanţelor comunitare pentru
nerespectarea obligaţiilor de stat membru; elaborarea
unei metodologii pentru reprezentarea juridică a
României în faţa instanţelor comunitare în ceea ce
priveşte aplicarea legislaţiei comunitare; cu privire la
Piaţa Internă, a fost înfiinţat centrul naţional SOLVIT,
mecanism necontencios pentru soluţionarea
problemelor legate de aplicarea dreptului comunitar
aferent pieţei interne.
Sursa: http://www.europe.bg/upload/docs/2_solvit3.jpg
În procesul de aplicare a legislaţiei
comunitare, România a înregistrat o creştere a
calităţii transpunerii legislaţiei, însă sistemul ar
putea fi imbunătăţit.
Strategia pentru o reglementare mai bună,
consemnează anumite deficienţe în ceea ce priveşte
aplicarea dreptului comunitar la nivel naţional.
Un prim dezavantaj ar constitui calitatea
legislaţiei, care nu permite aplicarea directă a multor
regulamente europene. Multitudinea de acte
juridice, emise pentru aplicarea regulamentelor
comunitare, încarcă sistemul legislativ, diminuînd
eficacitatea aplicării legii în general.
Un alt aspect negativ ar fi calitatea
transpunerii directivelor, astfel multe directive
nu sunt transpuse în cel mai fericit mod, mai mult
modalitatea în care se face notificarea către
Comisia Europeană ar putea fi optimizată.
Cu privire la mecanismul SOLVIT, există
deficienţe în ceea ce priveşte sesizarea acestei
instituţii, multe cereri neîndeplinind condiţiile de
admisibilitate, mai mult, datorită calităţii
solicitărilor, centrul nu poate să soluţioneze
cazurile, activitatea fiind îngreunată.
Institutiile din administraţia publică
centrală din România au de asemenea probleme
în ceea ce priveşte evitarea cazurilor de
infringement, sau de aducere a României în faţa
instanţelor comunitare, datorită neîndeplinirii
obligaţiilor de stat membru, mai mult decat atît,
ar putea fi imbunătăţită şi calitatea reprezentării
României în faţa instanţelor comunitare.
Strategia pentru o reglementare mai bună
cuprinde o serie de măsuri pentru o aplicare efectivă
a dreptului comunitar mult mai eficientă. Acest
aspect este deosebit de important şi trebuie luat ca
atare de către instituţiile autorizate din România,
deoarece o transpunere deficitară a dreptului
comunitar ar putea atrage sancţionarea României în
faţa Curtii de Justiţie a Comunităţilor Europene şi a
Tribunalului de Primă Instanţă, consecinţele politice,
financiare şi juridice fiind grave.
Strategia pentru o reglementare mai bună
cuprinde şi o serie de direcţii de acţiune care să
imbunătăţească semnificativ calitatea aplicării
efective a legislaţiei comunitare.
DAE este instituţia care coordonează şi
monitorizează activitatea naţionala în materia
aplicării efective a dreptului comunitar.
3.Măsurile strategiei pentru îmbunătăţirea
aplicării dreptului comunitar
Avînd în vedere demersul nostru,
consideram oportună descrierea pe scurt a
acestor măsuri, datorită relevanţei pe care o au
în vederea aplicării legislaţiei comunitare.
3.1 Perfecţionarea mecanismului de transpunere
a directivelor comunitare
DAE va elabora o metodologie care va
cuprinde principalele principii care vor guverna
transpunerea corectă a directivelor prin măsuri
naţionale eficiente care să asigure integrarea
dispoziţiilor acestora în peisajul legislativ românesc.
Printre măsurile preconizate se va regăsi
asumarea transpunerii directivelor încă din faza de
proiect a acestora. Acest aspect este deosebit de
important, deoarece numai printr-o cunoastere cît
mai bună a actelor comunitare se pot alege cele mai
eficiente metode de aplicare a directivelor.
În acest fel se va putea face o evaluare realistă a
impactului pe care viitoarea directivă îl va avea la
nivel naţional şi se vor putea găsi din timp măsurile
efective de implementare a dispoziţiilor sale.
Demersurile de transpunere a directivei vor trebui
iniţiate încă de la intrarea în vigoare a directivei, iar
actul juridic de transpunere va trebui să fie în consens
cu dispoziţiile legale privind tehnica legislativă la
elaborarea actelor naţionale de transpunere.
Strategia face referire şi la faptul că în
actul de transpunere nu trebuie să se introducă
sarcini adminstrative suplimentare care să
îngreuneze aplicarea directivelor.
67
DAE are un rol deosebit în transpunerea
directivelor prin Planul naţional privind
transpunerea directivelor şi notificarea măsurilor
naţionale de transpunere.
3.2 Asigurarea cadrului juridic necesar
aplicării regulamentelor comunitare
În ceea ce priveşte aplicarea
regulamentelor, se va urmări ca şi în aplicarea
directivelor, ca regulamentul să fie urmărit încă
din faza de proiect de către instituţiile abilitate,
să se facă o evaluare a impactului pe care îl va
genera regulamentul şi ca un alt aspect
important, se va urmări ca regulamentul să fie
aplicat în mod direct în legislaţie pentru a nu
spori sarcinile şi actele administrative, eliminarea
acestora fiind un scop principal al strategiei.
DAE va monitoriza măsurile pentru aplicarea
directă a regulamentelor, întocmind un raport anual.
3.3 Consolidarea mecanismului SOLVIT
Conform Strategiei, şi în cazul mecanismului
SOLVIT, DAE va avea rolul esenţial de a promova
mecanismul, astfel încît să se reducă numărul de
cereri adresate în mod eronat acestei institutii.
Politica DAE în acest domeniu se va realiza
prin soluţionarea la termen a cazurilor adresate
către SOLVIT şi instrumentarea corectă şi în
termen a tuturor cazurilor cu care centrul SOLVIT
România este sesizat ca centru de origine.
3.4 Perfecţionarea sistemului de prevenire şi
soluţionare a problemelor legate de aplicarea
dreptului comunitar
DAE va monitoriza aplicarea corectă a
metodologiei privind reprezentarea României în
procedurile în faţa Curţii de Justiţie a Comunităţilor
Europene şi a Tribunalului de Primă Instanţă.
Acest aspect are o importanţă deosebită
deoarece gestionarea relaţiei cu justiţia comunitară
constitue un element esenţial pentru un stat membru,
astfel o gestionare defectuasă ar îngreuna situaţia
României din punct de vedere economic şi politic.
4. Concluzii
Strategia pentru o reglementare mai bună
oferă soluţii viabile pentru o administraţie publică
modernă, deschisă faţă de cetăţean şi faţă de
mediul de afaceri.
Sistemul legislativ încărcat, sarcinile
administrative exagerate şi aplicarea defectuasă a
dreptului comunitar, sunt deficienţe cu care ne
confruntăm şi pe care trebuie să le înlăturăm
astfel încît sistemul public românesc să se apropie
de cerinţele unei administraţii publice moderne,
strategia fiind concepută pentru o perioadă de
cinci ani, respectiv din 2008 pînă în 2013.
Sursa: www.sc.europa.eu/betterregulation/index_eu.htm
Cît priveşte aplicarea dreptului comunitar, în
special, trebuie să se conştientizeze importanţa
principiilor emise de Curtea de Justiţie a
Comunităţilor Europene, printre care principiul
supremaţiei dreptului comunitar sau al aplicării
directe a dreptului comunitar în sistemul legislativ
al statelor membre. Jurisprudenţa Curţii şi a
Tribunalului de Primă Instanţă s-a manifestat tot în
acest sens, astfel încît reducerea sarcinilor
administrative este în consens cu spiritul legislaţiei
comunitare, care nu trebuie să fie o povară pentru
dreptul intern al statelor membre, ci să se aplice
astfel încît să se realizeze scopurile UE.
Cazurile numeroase în care România este
chemată în faţa justiţiei comunitare pentru
neîndeplinirea obligaţiilor, sau pentru
transpunerea defectuasă a instrumentelor
comunitare, denotă faptul că în ţara noastră,
relaţia cu societatea internaţională nu
funcţionează la parametrii pe care îi dorim.
Aplicarea efectivă a dreptului comunitar,
constitue aşadar, o prioritate pentru instituţiile
administraţiei publice centrale, care vor trebui
să-şi concentreze eforturile pentru a îmbunătăţi
calitatea transpunerii legislaţiei comunitare.
Bibliografia selectivă:
Cursuri, Monografii:
Gornig G., Rusu I.- Dreptul Uniunii Europene, Ed.
CH Beck, Bucureşti 2007;
Fuerea A.- Drept comunitar european. Partea
generală, Ed. All Beck, Bucureşti, 2001;
Octavian Manolache- Drept comunitar, Ed. All
Beck, Bucureşti 2004.
Legislaţie:
Comunicarea Comisiei (2007) 23 ‚Programul de acţiune
pentru reducerea sarcinilor administrative în UE”;
Strategia pentru o reglementare mai bună la
nivelul administraţiei publice centrale 2008-2013.
Radu Ştefan PĂTRU
Consilier pentru afaceri europene
Unitatea de Politici Publice
Ministerul Mediului şi Dezvoltării Durabile
68
Europa înseamnă Europeana
Cea mai interesantă iniţiativă a Uniunii
Europene din ultimul timp a trecut puţin
remarcată în spaţiul public românesc ( chiar şi
cel cultural, direct vizat). În ziua de 21
noiembrie a.c. a fost lansat pentru scurt timp
portalul electronic Europeana, o bibliotecă
europeană multimedia.
Sursa: http://www.csinews.net/IntheNews/images/DL3.jpg
Succesul acestei initiaţive nu era aşteptat
nici măcar de administratorii acestui proiect
astfel că, în urma accesării site-ului
(www.europeana.eu) de aproape zece milioane
de vizitatori în intervalul primei ore de la
lansare această pagină de internet s-a blocat.
Nu ne miră faptul că acest proiect a început cu
stângul având în vedere importanţa acordată
culturii de către Comisia Europeană, mult mai
interesată de bunăstarea materială a
europenilor, mai ales în aceste vremuri de criză
globală, decât de supravieţuirea şi dezvoltarea
culturală bazată pe valorificarea bogatei
tradiţii culturale europene. Avem şi
precedentul înlăturării oricăror referinţe
creştine în geneza Europei din preambului
Tratatului de Instituire a unei Constituţii pentru
Europa, fapt care poate că a contribuit la
ruşinosul eşec al adoptării acestui document
important, căci deh, dacă Dumnezeu nu te
ajută poţi trece toate principiile democratice
din lume, tot nu serveşte la mare lucru (limba
română are o minunată expresie: frica de
Dumnezeu).
Ce înseamnă însa Europeana? Pur si simplu
o gigantică bibleotecă on-line europeană prin
care se inaugurează noi modalităţi de explorare
a patrimoniului european: printr-un portal web
disponibil în toate limbile U.E., amatorii de
artă, literatură, ştiinţă, politică, istorie,
arhitectură, muzică sau cinema vor putea
accesa rapid şi gratuit cele mai mari colecţii şi
capodopere din Europa reunite într-o singură
bibliotecă virtuală. Din 2010, biblioteca va pune
la dispoziţie milioane de opere reprezentând
bogata diversitate culturală a Europei şi va
cuprinde zone interactive pentru comunităţile
interesate de anumite teme. Uniunea
Europeană va cheltui două milioane de euro pe
an în acest scop în perioada 2009–2011. În
acelaşi timp, Comisia intenţionează să atragă
participarea sectorului privat în vederea
extinderii ulterioare a bibliotecii digitale
europene. Înfiinţarea bibliotecii digitale
Europeana a fost susţinută printr-o rezoluţie
adoptată cu o majoritate covârşitoare de
Parlamentul European în septembrie 2007.
La adresa www.europeana.eu utilizatorii
internetului din întreaga lume vor găsi peste
două milioane de cărţi, hărţi, înregistrări,
fotografii, documente de arhivă, tablouri şi
filme din
bibliotecile naţionale şi instituţiile culturale ale
celor 27 de state membre ale UE. După
blocarea site-ului la adresa sus-menţionată
apare un mesaj prin care utilizatorii sunt
informaţi că site-ul nu funcţionează, ca urmare
a accesărilor record cu care s-a confruntat.
Administratorii promit că vor reveni la mijlocul
lunii decembrie cu o versiune adaptată
cerinţelor numeroşilor vizitatori.
„Europeana îmbină avantajul competitiv
european în domeniul tehnologiilor comunicaţiei
şi reţelelor cu bogăţia patrimoniului nostru
cultural”, a declarat José Manuel Barroso,
preşedintele Comisiei Europene. „Europenii vor
putea accesa de acum cu uşurinţă, repede şi într-
un singur spaţiu incredibilele resurse ale marilor
noastre colecţii.
Sursa: http://www.tiltonschoollibrary.org/images/novelcsft.jpg
Europeana este mult mai mult decât o
bibliotecă. Este o adevărată forţă inspiratoare,
un imbold pentru europenii secolului al XXI-lea
să se întreacă în creativitate cu unii din cei mai
inventivi înaintaşi, cum ar fi marile
69
personalităţi ale Renaşterii. Închipuiţi-vă numai
ce posibilităţi oferă studenţilor, erudiţilor,
iubitorilor de artă faptul de a avea la
dispoziţie, de a putea combina şi cerceta online
comorile culturale ale tuturor statelor membre.
Se demonstrează astfel cu pregnanţă faptul că
în centrul integrării europene stă cultura.”
Europeana le permite celor interesaţi să
caute şi să navigheze simultan prin colecţiile
digitalizate ale bibliotecilor, arhivelor şi
muzeelor europene. Prin urmare, utilizatorii
pot cerceta diverse teme fără să caute şi să
viziteze o multitudine de site-uri şi resurse.
Google-ul nu este soluţia cea mai eficientă în
multe cazuri când este nevoie de obţinerea
unor informţii mai complexe. Proiectul iniţiat
de Comisie în 2005 a fost realizat în strânsă
colaborare cu bibliotecile naţionale şi alte
organisme culturale ale statelor membre,
precum şi cu sprijinul consistent al
Parlamentului European. Comisia Europeană a
început să lucreze la digitalizarea şi
accesibilitatea online a materialelor culturale
încă din anul 2000. În următorii cinci ani,
Comisia a cofinanţat proiecte de cercetare şi a
stimulat o mai bună colaborare între statele
membre care doreau să-şi pună patrimoniul
cultural online.
Sursa: http://www.schule.de/schulen/wvs/projekte/comenius
/bilder/european-library2.gif
Găzduită de Koninklijke Bibliotheek,
biblioteca nationala olandeza, Europeana este
administrată de Fundaţia pentru Biblioteca
Digitală Europeană, care reuneşte principalele
asociaţii europene de biblioteci, arhive, muzee,
arhive audiovizuale şi instituţii de cultură.
Peste o mie de aşezăminte culturale de pe tot
cuprinsul Europei au oferit materiale pentru
acest proiect. Muzeele europene, inclusiv
Louvre din Paris şi Rijksmuseum din Amsterdam,
au pus la dispoziţie tablouri şi obiecte din
colecţiile lor în format digital. Arhivele
diferitelor state au contribuit cu documente
naţionale importante, iar Institutul Naţional al
Audiovizualului din Franţa a furnizat 80 000 de
înregistrări de emisiuni reprezentative pentru
sec. al XX-lea, începând cu primele imagini
filmate pe câmpurile de luptă din Franţa în
1914. Bibliotecile naţionale de pe întregul
continent participă cu manuscrise şi tipărituri,
inclusiv exemplare digitale ale unor cărţi
celebre, care au dăruit lumii noi idei.
În 2009-2010, prin intermediul
programului de cercetare al UE, se vor finanţa
noi studii asupra bibliotecilor digitale, în
valoare de circa 69 de milioane de euro. În
aceeaşi perioadă, sectorul despre societatea
informaţională din Programul pentru
Competitivitate şi Inovare va aloca aproximativ
50 de milioane de euro pentru ameliorarea
accesului la patrimoniul cultural şi ştiinţific
european. Din păcate doar Institutul de
Memorie Culturală(http://www.archweb.cimec.ro/
e_default.htm) este partenerul din România
menţionat pe site-ul Europeana spre deosebire
de alte state membre care au o reprezentare
mult mai consistentă, în special din partea
Bibliotecilor Naţionale. Ne-am fi aşteptat să
regăsim cel putin Biblioteca Centrală
Universitară (B.C.U.) sau Biblioteca Naţională.
Iniţiativei Comisiei Europene s-au alăturat şi
state care nu fac parte din Uniunea Europeană
dar care sunt parţi componente ale culturii
europene precum Islanda şi Norvegia. Aşteptând
cu nerăbdare redeschiderea site-ului (nici nu
stim daca ar fi mai înţelept să-l accesăm din
ianuarie pentru a nu-l bloca din nou de data
asta cu 20 de milioane de accesări....) este de
apreciat acest nou element
(www.europeana.eu) care va facilita
comunicarea si studiul imensului patrimoniu
cultural european, un instrument util multor
categorii de oameni implicaţi în diverse domenii
de activitate.
Codruţ CONSTANTINESCU
Consilier pentru afaceri europene
Prefectura Prahova
70
I. AGENDA PRINCIPALĂ:
Energie: Avertisment de la UE. Comisia Europeană a declanşat a doua etapă a procedurii de infringement – încălcareadreptului comunitar – împotriva României în sectorul energiei. Ţara noastră a depăşit termenul-limită, 24 februarie,pentru transpunerea în legislaţia naţională a directivei europene care garantează siguranţa aprovizionării cuelectricitate. Ministerul Finanţelor a transmis Parlamentului solicitarea de a include aceste modificări în Legeaenergiei electrice 13/2007 şi în Legea gazelor 351/2004, însă până acum aceste modificări nu au fost adoptate. Dacăaceste proiecte nu vor fi votate rapid, CE va aduce România în faţa Curţii Europene de Justiţie. (Jurnalul naţional)
Fitch: România nu va adopta euro până în anul 2015, deoarece are nevoie de timppentru obţine convergenţa reală şi nominală. Autorităţile române şi-au stabilit ca obiectivsă intre în zona euro în 2014. "Adoptarea euro nu este o perspectivă pe termen scurtpentru România, deoarece statul are nevoie de mai mult timp pentru a obţineconvergenţa reală şi nominală. Fitch nu anticipează că România va adopta euro până în2015", se arată într-un raport al Fitch. O condiţie a tranziţiei la moneda euro estemenţinerea monedei naţionale în mecanismul european al ratelor de schimb (ERM II)pentru o perioadă de doi ani. (Adevărul)
UE va accelera finanţarea proiectelor regionale. Comisa Europeană va accelera plăţilecătre statele membre din unele fonduri destinate dezvoltării regionale şi ajutării inserţieiprofesionale, în cadrul unui plan european de relansare. Suma totală a politicii de
coeziune UE pentru această perioadă este de 348 miliarde de euro. Banii provin de la Fondul european de dezvoltareregională, care susţine realizarea infrastructurilor şi investiţiilor în producţiile care creează locuri de muncă, şi din Fondulsocial european, care finanţează proiecte de inserţie profesională şi de formare. (Adevărul)
Barroso a anunţat planul de relansare economică a UE. Proiectul prevede alocarea a 200 de miliarde euro în doi ani,în 2009 şi 2010. Principalele prevederi: plan de relansare bugetară coordonat la nivelul întregii Uniuni Europene, cifrat în total la 200 miliarde euro,
ceea ce reprezintă 1,5% din PIB-ul european. Acţiunile decise trebuie să fie "temporare, ţintite şi coordonate". plan de relansare bugetară coordonat la nivelul întregii Uniuni Europene, cifrat în total la 200 miliarde euro,
ceea ce reprezintă 1,5% din PIB-ul european. Acţiunile decise trebuie să fie "temporare, ţintite şi coordonate". extinderea cu circa 15 miliarde euro anual, în următorii doi ani, a posibilităţii Băncii Europene de
Investiţii (BEI) de a acorda împrumuturi.recomandarea ca Banca Centrală Europeană (BCE) să decidă "noireduceri ale dobânzii cheie", în contextul temperării presiunilor inflaţioniste.
- aplicarea "flexibilă" a Pactului de Stabilitate european, care limitează deficitele publice naţionale. Planurile derelansare bugetară trebuie să dureze "cel mult" doi ani (2009-2010), perioadă în care guvernele vor putea conta peclemenţa oficialilor de la Bruxelles. După terminarea perioadei, guvernele vor fi obligate să îşi diminueze deficitele.
- planul de susţinere a sectorului auto, pentru încurajarea producţiei şi achiziţiei a unor maşini mai ecologice, decătre consumatori. (Adevărul)
VEŞTI RELE: UE a intrat în recesiune. Economia Uniunii Europene a intrat în prima recesiune după 15 ani decreştere continuă. Produsul Intern Brut a coborât cu 0,2% în trimestrul trei faţă de trimestrul anterior. Liderii celormai mari naţiuni se întâlnesc la Washington pentru a discuta modalităţile de limitare a crizei. (Jurnalul naţional)
CE pregăteşte un program de 130 miliarde de euro pentru stimularea economiilor statelor membre. ComisiaEuropeană pregăteşte un program de 130 de miliarde de euro pentru stimualrea economiilor celor 27 de state aleUniunii Europene, a declarat ministrul german al Economiei, Michael Glos, citat de Reuters. "În total, vor fiimplicate fonduri de 130 de miliarde de euro", a afirmat Glos. Statele membre vor contribui cu echivalentul a 1%din Produsul Intern Brut (PIB), astfel că Germania, cea mai mare economie a Europei, va participa cu 25 de miliardede euro, a precizat el. Planul ar putea fi finalizat la 26 noiembrie şi va fi discutat de şefii de stat ai ţărilor UE la 10decembrie, potrivit ediţiei online a publicaţiei Spiegel. (Mediafax)
România este pe penultimul loc din UE, după nivelul salariului minim. Salariul net minim lunar stabilit prin legeîn România este, în 2008, de 137 euro (500 lei). Acest lucru plasează statul român la coada clasamentului în cadrulUniunii Europene (UE) în funcţie de nivelul câştigului minim reglementat, arată datele publicate astăzi de Eurostat.Cu toate acestea, salariul minim legal a crescut în România de aproape patru ori din 2000 până în 2008, de la 35euro pe lună (70 lei) până la 137 euro pe lună (500 lei). (Adevărul)
THE ECONOMIST / Eforturile României în combaterea corupţiei sunt ineficiente. Eforturile de combatere acorupţiei în noile state membre UE au stagnat sau au înregistrat un regres, iar ţări precum Slovenia, România,Letonia sau Cehia şi-au închis agenţiile anticorupţie sau le-au diminuat autoritatea, comentează The Economist.Eforturile de combatere a corupţiei depuse de România şi Bulgaria sunt ineficiente, afirmă publicaţia britanică înediţia electronică. Deşi se confruntă cu un val de violenţe din partea grupurilor mafiote, Croaţia se îndreaptă cupaşi repezi spre aderarea la UE. Perspectiva aderării la UE a încurajat elita din noile ţări membre să declare căsusţine combaterea corupţiei, dar fără să facă nimic în acest sens. Odată condiţia eliminată, presiunea scade,comentează The Economist. Eforturile de a forma oficiali şi de a crea structuri corespunzătoare par să nu aibă nici
Sursa : http://www.rfi.ro/images/revista_presei_rom.jpg
71
un efect sau doar unul limitat. Astfel, agenţiile şi oficialii desemnaţi să combată corupţia sunt la fel de slabi,corupţi sau incompetentţi ca şi cei pe care ar trebui să îi urmărească. (Jurnalul naţional)
CE: România va ieşi de sub monitorizarea pe justiţie când vor fi îndeplinite toate obiectivele. Mecanismul decooperare şi verificare în domeniul justiţiei şi luptei anticorupţie va fi menţinut până când vor fi îndeplinite toateobiectivele de referinţă - a fost mesajul transmis de secretarul general al CE, valabil şi pentru România, a declaratMark Gray, purtător de cuvânt CE, citat de NewsIn. România şi-a asumat, odată cu aderarea la UE, îndeplinirea apatru obiective de referinţă (benchmarks), Comisia Europeană neconstatând în niciunul dintre rapoartele de pânăacum suficiente progrese pentru a elimina vreunul dintre obiective. Astfel, România trebuie să asigure un procesjudiciar mai transparent şi mai eficient, printr-o responsabilizare crescută a Consiliului Superior al Magistraturii,precum şi să monitorizeze impactul aplicării noilor coduri de procedură civilă şi penală. Al doilea obiectiv dereferinţă cere monitorizarea nou înfiinţatei Agenţii Naţionale de Integritate, "care să emită hotărâri cu caracterobligatoriu pe baza cărora să se poată aplica sancţiuni disuasive". Obiectivul numărul trei prevede "continuareaseriei de anchete profesioniste şi imparţiale în cazuri de corupţie la nivel înalt. (Adevărul)
Programul UE/Bulgaria pierde sute de milioane de euro. În pofida aşteptărilor optimiste ale liderilor bulgari, CE aretras acreditările a două agenţii pe lângă ministerele Finanţelor şi Dezvoltării Regionale care administrau fondurile încadrul Programului PHARE. Aceasta echivalează cu pierderea definitivă a peste 220 de milioane de euro. Continuă săfie blocate alte 340 de milioane de euro cu şanse tot mai mici de a fi dezgheţate, a declarat purtătoarea de cuvânt acomisarului pentru Extindere, Oli Renn. Decizia reprezintă o reacţie la cazurile de corupţie, conflict de interese şi laabuzurile cu bani europeni. Sumele contractate până acum de companiile bulgare vor trebui acoperite din bugetul destat. Programul PHARE se încheie în Bulgaria în finele lunii noiembrie. “Sperăm că Bulgaria va aplica măsuri de urgenţăîn vederea îmbunătăţirii sistemului de administrare a fondurilor europene”, a declarat aceasta, adăugând că pânăacum din Sofia n-au venit decât promisiuni, fără rezultate concrete. (Jurnalul naţional)
România primeşte peste 768 de milioane de euro avans din fondurile europene pentru relansare economică.Pentru a ajuta statele membre să facă faţă actualei crize economice şi să implementeze măsurile recomandat înPlanul de relansare economică prezentat la 26 noiembrie, Comisia Europeană are în vedere alocarea în avans asumei de 11,25 miliarde de euro din fondurile Uniunii Europene pentru anul 2009, a anunţat, joi, comisaruleuropean pentru politici regionale, Danuta Hubner. (Ziua)
UE contra expulzării. Comisia Europeană (CE) nu aprobă expulzarea sistematică a românilor fără venit din ţăriprecum Italia. Anunţul vine din partea comisarului pentru Justiţie, Jacques Barrot, a relatat agenţia NewsIn, citatăde site-urile de ştiri. Oficialul european a mai precizat că măsura anunţată de guvernul italian, de a expulzacetăţenii comunitari care nu pot dovedi că au un venit, ar fi în contradicţie cu legislaţia UE. (Jurnalul naţional)
II. AGENDA SECUNDARĂ:
România nu a cheltuit niciun euro din fondurile UE pentru mediu. La doi ani după aderarea la Uniunea Europeană,România a contractat, prin proiecte, 950 de milioane de euro din cele 5,5 miliarde destinate investiţiilor de mediu,dar nu a folosit niciun cent. Autorităţile nu au depus niciun proiect pentru gestionarea deşeurilor, reabilitarea CET-urilor, protecţia împotriva inundaţiilor şi stoparea eroziunii costiere. România are nevoie de investiţii de mediu deaproximativ 30 de miliarde de euro pentru a se conforma standardelor europene până în 2018, când expiră toateperioadele de tranziţie negociate cu Comisia Europeană. Un instrument foarte important pentru acoperirea acestuinecesar financiar îl constituie Programul Operaţional Sectorial (POS) de Mediu. (Adevărul)
Comisia Europeana consideră că Uniunea Mării Negre nu este rentabilă. Comisia Europeană consideră caînfiinţarea unei Uniuni la Marea Neagră nu este necesară, pentru că Uniunea Europeană este suficient de activă înaceastă regiune. "UE este deja foarte activă în regiunea Mării Negre. Pe de o parte, cooperăm deja în plan bilateralcu o serie de ţări, în cadrul Politicii Europene de Vecinatate şi al altor politici externe aplicate în regiunea MăriiNegre. Pe de altă parte, anul trecut a fost lansată Sinergia Mării Negre, cu obiectivul de a consolida legăturile curegiunea Mării Negre. De asemenea, sunt în curs lucrările pentru Perteneriatul Estic, al cărui scop esteaprofundarea şi extinderea relaţiilor bilaterale cu statele din vecinătatea estică, precum şi a relaţiilor regionale şimultilaterale", a subliniat purtătorul de cuvânt al comisarului european pentru relaţii externe şi politică devecinatate, Christiane Hohmann. (Ziua)
UE respectă protocolul de la Kyoto. Protocolul de la Kyoto este respectat cu sfinţenie de Uniunea Europeană. UEestimează că îşi va împlini toate obiectivele până în 2012, când protocolul se va încheia. Uniunea speră ca anulviitor la Copenhaga să se semneze un nou acord global de mediu. Protocolul de la Kyoto este respectat cu sfinţeniede Uniunea Europeană. UE estimează că îşi va împlini toate obiectivele până în 2012, când protocolul se va încheia.Uniunea speră ca anul viitor la Copenhaga să se semneze un nou acord global de mediu. (Jurnalul naţional)
Ofensiva UE în spaţiul ex-sovietic. Bruxelles-ul doreşte atragerea către Occident a şase foşti sateliţi ai Rusiei.Belarus, Moldova, Ucraina, Georgia, Armenia şi Azerbaidjan ar urma să fie incluse într-o viitoare Zonă EconomicăEuropeană, potrivit unui proiect realizat de CE. Comisia Europeană propune “Acorduri de Asociere” cu şase ţări dinvecinătatea estică şi “recunoaşterea identităţii şi aspiraţiilor europene ale acestor ţări“, potrivit ciornei unuicomunicat care se pregăteşte la Bruxelles, citată de EUObserver. Noua politică a UE - propusă pentru prima datăde Polonia şi Suedia, în mai, sub numele de “Parteneriatul Estic” (PE) - ar urma să includă măsuri destinate să
72
trimită “un semnal politic clar şi de durată privind solidaritatea UE” şi să “producă beneficii percepute şirecunoscute de cetăţenii ţărilor partenere“. (Adevărul)
Euroscepticii plănuiesc salvarea Tratatului de la Lisabona. Preşedintele eurosceptic al Cehiei, ţara care va preluaşefia semestrială a UE de la 1 ianuarie 2009, a nemulţumit guvernul irlandez prin opiniile sale antieuropene lansateîn timpul unei vizite la Dublin. Vaclav Klaus, şeful statului care va avea dificila misiune de a salva Tratatul de laLisabona, a criticat voalat documentul european în timpul unei vizite în Irlanda, ţara care a respins tratatul printr-un referendum. (Evenimentul zilei)
De-a buşilea în UE. Deşi are doi ani de când a intrat în Uniunea Europeană, România n-a început încă să meargăîn picioare. Goana după afirmare în constelaţia europeană o face de-a buşilea, atentă să nu care cumva să ia preatare viteză. Pe Ovidiu Dranga, ambasadorul României în Belgia, atitudinea noastră de veşnică aşteptare aindicaţiilor preţioase ale diferitelor foruri tutelare l-a făcut săptămâna trecută să lase limbajul diplomatic şi săpuncteze tarele politicii noastre externe. Prezent la conferinţa "România, doi ani de bilanţ european", desfăşuratăla Parlamentul European şi organizată de Centrul European de Relaţii Internaţionale şi Studii Strategice, încolaborare cu Centrul pentru Politici Publice Internaţionale şi Administraţie, diplomatul a atras atenţia că, în noulcontext internaţional, trebuie să avem propria părere. Când un ambasador în exerciţiu al României trage semnalulde alarmă că nu ştim să ne vedem interesul, că nu suntem în stare să ne asociem cu parteneri influenţi pentru a neatinge scopurile, înseamnă că lucrurile stau mai grav decât credem. În corul naţiunilor membre ale UniuniiEuropene, vocea României este gâjâită, iar viziunea noastră asupra construcţiei europene nu o ştie nimeni.(Jurnalul naţional)
Preşedintele PE îi îndeamnă pe toţi europenii să urmeze exemplul Monicăi Macovei. La decernarea premiului"Femeia Europei 2008", preşedintele Parlamentului European, Hans Gert Poettering, a spus că este mândru deMonica Macovei, apreciind-o pentru curajul demonstrat în timpul mandatului ei de ministru al Justiţiei în luptaîmpotriva corupţiei. "Nu am văzut niciodată o personalitate care să lupte împotriva corupţiei în baza principiilordemocratice la fel ca Monica Macovei", a spus Hans Gert Poettering. (Cotidianul)
III. AGENDA INSTITUŢIONALĂ:
Lazăr Comănescu: "Gazoductul Nabucco este mai eficient şi mai puţincostisitor decat alte proiecte". Romania este ferm angajată in materializareagazoductului Nabucco, un proiect mai eficient şi mai puţin costisitor decat "alteproiecte alternative", şi incurajează Azerbaidjanul să furnizeze gaz pentruNabucco, a declarat vineri la Baku ministrul roman de externe LazărComănescu. "Romania crede că Nabucco reprezintă cel mai important proiectcare vizează aprovizionarea cu gaz din surse alternative. Lucru care explică dece este Romania ferm angajată in materializarea Nabucco", a declarat LazărComănescu. (Ziua)
Fuziune între firmele româneşti şi cele din UE. Proiect. Companiile noastresau cele europene cu sediul social în România vor putea fuziona cu firme careau sediul social în alte state din UE sau din Spaţiul Economic European, potrivitunui proiect de ordonanţă al Ministerului Justiţiei. Prin fuziunea transfrontalieră, una sau mai multe societăţi carese supun legislaţiei a două state diferite transferă tot patrimoniul lor altei societăţi. Acţionarii companiilorabsorbite primesc acţiuni la societatea absorbantă şi, eventual, plăţi în numerar de cel mult 10% din valoareaacţiunilor repartizate. (Evenimentul zilei)
Strategia naţională privind aderarea la spaţiul Schengen, adoptată de Guvern. Strategia naţională privindaderarea la spaţiul Schengen pentru perioada 2008-2011 conţine direcţiile de acţiune pe care autorităţile şiinstituţiile cu responsabilităţi în domeniu le vor urma în vederea aderării la spaţiul Schengen în calendarul propus.Astfel, principalele direcţii de acţiune identificate în procesul de aderare a României la spaţiul Schengen suntimplementarea acquis-ului Schengen, dezvoltarea infrastructurii şi a procedurilor necesare îndeplinirii criteriilor deaderare la spaţiul Schengen şi pregătirea profesională. (Adevărul)
Primii bani europeni pentru agricultură. În bugetul APIA au intrat fondurile complementare directe pentruculturile agricole, bani care au fost plătiţi beneficiarilor de la bugetul de stat şi pe care acum România îirecuperează de la UE. Astfel, 108,3 milioane de euro au fost primiţi de Agenţia de Plăţi pentru Dezvoltare Rurală şiPescuit (APDRP) de la Comisia Europeană, iar astăzi au fost decontaţi către APIA. Este vorba despre primele plăţidin Fondul European Agricol pentru Dezvoltare Rurală pentru finanţarea măsurii de plăţi complementare directepentru culturi amplasate pe teren arabil. (Cotidianul)
-Material realizat de-Iuliana DUMITRU
Consilier comunicare şi relaţii publiceDepartamentul pentru Afaceri Europene
Sursa:http://www.ziare.com/_files/Image/news/343/6_gazoduct_Nabucco.jpg
P
B
B
T
E
c
a
h
©
R
73LINKURI UTILE
Ministerul Afacerilor Externe – www.mae.ro
Institutul European din România – www.ier.ro
Site-ul Uniunii Europene – www.europa.eu
Instituţii Europene
Parlamentul European – www.europarl.europa.eu
Consiliul Uniunii Europene – http://www.consilium.europa.eu
Preşedinţia slovenă a Consiliului UE – www.eu2008.si/en
Comisia Europeană: http://ec.europa.eu
Curtea Europeană de Justiţie şi Tribunalul de Primă Instanţă – http://curia.europa.eu
Mediatorul European: http://www.ombudsman.europa.eu
Alte site-uri dedicate problematicii europene:
www.euractiv.com
www.euractiv.ro
www.europeana.ro
www.euobserver.com
http://www.pontweb.ro
http://europe.org.ro/euroatlantic_club
http://www.ClubE.ro
http://www.europeanaffairs.org/
http://www.iiea.com
http://www.cafebabel.com
Sursa pozelor de pe copertă:
http://www.ue2008.fr/webdav/site/PFUE/shared/import/06/0601_Le_Conseil_de_l_UE/0601_Le_Conseil_d
e_l_Union_europenne1_Hi.jpg
http://192.107.108.56/portfolios/n/narozny_j/finalproject/images/MidEarthMap.jpg
ublicaţie a Departamentului pentru Afaceri Europene
vd. Aviatorilor nr. 50 A, Sector 1
ucureşti, România
el. (021) 308.53.00
-mail: [email protected]
ttp://www.dae.gov.ro
Departamentul pentru Afaceri Europene, 2008
eproducerea integrală sau parţială a acestui material este permisă numai cu menţionarea sursei.
74