UNIVERSITATEA SPIRU HARET
FACULTATEA DE STIINTE JURIDICE, ECONOMICE SI
ADMINISTRATIVE, CRAIOVA
RĂSPUNDEREA PENALĂ ÎN
ADMINISTRAȚIA PUBLICĂ
SINTEZA CURSULUI
CAPITOLUL I
ASPECTE INTRODUCTIVE PRIVIND FUNCȚIA PUBLICĂ ȘI
FUNCȚIONARUL PUBLIC, RĂSUNDEREA PENALĂ ȘI DREPTUL
PENAL
Secțiunea I
FUNCȚIA PUBLICĂ ȘI FUNCȚIONARUL PUBLIC
Expresia „funcţie publică” îşi are sediul în dispoziţia art. 2 alin. 1 din
Legea nr. 188(r2)/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, în care se prevede:
„Funcţie publică reprezintă ansamblul atribuţiilor şi responsabilităţilor, stabilite în
temeiul legi, în scopul realizării prerogativelor de putere publică de către
administraţia publici centrală, administraţia publică locală şi autorităţile
administrative autonome". Potrivit dispoziţiilor art. 2 alin. 2 teza a ll-a din aceeaşi
lege, „Persoana care a fost eliberată din funcţia publică şi se află în corpul de
rezervă al funcţionarilor publici îşi păstrează calitatea de funcţionar public".
Odată cu înfiinţarea autorităţii/instituţiei publice se înființează și funția
publică, dar aceasta din urmă se poate înfiinţa şi ulterior, iar ocuparea ei se poate
face de
către persoana care îndeplineşte condiţiile prevăzute în art. 54 din statut:
are cetăţenia română şl domiciliul în România;
cunoaşte limba română, scris şi vorbit;
are vârsta de minimum 18 ani împliniţi;
are capacitate deplină de exerciţiu;
are o stare de sănătate corespunzătoare funcţiei publice pentru care candi-i
dează, atestată pe bază de examen medical de specialitate;
îndeplineşte condiţiile de studii prevăzute de lege pentru funcţia publică;
îndeplineşte condiţiile specifice pentru ocuparea funcţiei publice;
nu a fost condamnată pentru săvârşirea unei Infracţiuni contra
umanităţii,contra statului sau contra autorităţii, infracţiuni de corupţie şi
de serviciu, infracţiuni care împiedică înfăptuirea justiţiei, infracţiuni de
fals ori a unei infracţiuni săvârşite cu intenție care ar face-o incompatibilă
cu exercitarea funcției publice;
nu a fost destituită dintr-o funcţie publică sau nu i-a încetat contractul
individual da muncă pentru motive disciplinare în ultimii 7 ani;
nu a desfăşurat activitate de poliţie politică, astfel cum este definită prin
lege.
Potrivit art. 56 din statut, ocuparea funcţiilor publice se face prin:
promovare;
transfer;
redistribuire;
recrutare;
alte modalităţi prevăzute expres de lege.
Noțiunea de „funcţie publică” este definită şi de dispoziţia art. 4 lit. b) din
Legea nr. 7(r1)/2004 privind Codul de conduită a funcţionarilor publici,
funcţia publică reprezentând „ansamblul atribuţiilor şi responsabilităţilor
stabilite de autoritatea sau instituţia publică, în temeiul legii, în scopul
realizării competenţelor sale”.
Potrivit art. 7 din statut, funcţiile publice se clasifică după cum urmează:
funcţii publice generale şi funcţii publice specifice,
funcţii publice din clasa I, funcţii publice din clasa a ll-a, funcţii publice din
clasa a III-a;
funcţii publice de stat, funcţii publice teritoriale şi funcţii publice locale.
La rândul lor, funcţiile publice generale reprezintă ansamblul atribuţiilor şi res-
ponsabilităţilor cu caracter general şi comun tuturor autorităţilor şi instituţiilor
publice, în vederea realizării competenţelor lor generale, iar funcţiile publice
specifice reprezintă ansamblul atribuţiilor şi responsabilităţilor cu caracter specific
unor autorităţi şi instituţii publice, stabilite în vederea realizării competenţelor lor
specifice, sau care necesită competenţe şi responsabilităţi specifice. Potrivit
statutului, echivalarea funcţiilor publice specifice cu funcţiile publice generale, în
condiţiile legii, se face prin statutele speciale prevăzute la art. 5 alin. (1) din
cuprinsul acestuia sau, la propunerea autorităţilor şi instituţiilor publice, de Agenţia
Naţională a Funcţionarilor Publici.
De asemenea, funcţiile publice se împart, în raport de nivelul studiilor
necesare, în trei clase, respectiv clasa I (pentru a căror ocupare se cer studii
universitare de licenţă absolvite cu diplomă, respectiv studii superioare de lungă
durată, absolvite cu diplomă de licenţă sau echivalentă), clasa a ll-a (pentru a căror
ocupare se cer studii superioare de scurtă durată, absolvite cu diplomă) şi clasa a
lll-a (pentru ocuparea cărora se cer studii liceale, respectiv studii medii liceale,
finalizate cu diplomă de bacalaureat).
Statutul funcţionarilor publici se ocupă şi de clasificarea funcţiilor publice în
raport de nivelul atribuţiilor titularului funcţiei în:
funcţii publice corespunzătoare categoriei înalţilor funcţionari publici;
funcţii publice corespunzătoare categoriei funcţionarilor publici de
conducere;
funcţii publice corespunzătoare categoriei funcţionarilor publici de execuţie.
|
Acelaşi statut prevede că funcţionarii publici numiţi în funcţiile publice din
clasele a II-a şi a III-a pot ocupa numai funcţii publice de execuţie.
Potrivit Anexei la Statutul funcţionarilor publici, categoria funcţiilor public
cuprinde:
I. Funcţii publice generale
A. Funcţii publice corespunzătoare categoriei înalţilor funcţionari publici:
1. secretar general al Guvernului;
2. secretar general adjunct al Guvernului;
3. secretar general din ministere şi alte organe de specialitate ale administraţiei
publice centrale;
4. secretar general adjunct din ministere şi alte organe de specialitate ale admi
nistraţiei publice centrale;
5. prefect;
6. subprefect;
7. inspector guvernamental.
B. Funcţii publice de conducere:
1. director general din cadrul autorităţilor administrative autonome, al ministere
lor şi al celorlalte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale;
2. director general adjunct din cadrul autorităţilor administrative autonome, din
aparatul ministerelor şi al celorlalte organe de specialitate ale administraţiei publice
centrale;
3. secretar al judeţului şi al municipiului Bucureşti;
4. director din cadrul autorităţilor administrative autonome, din aparatul ministe
relor şi al celorlalte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale, direc-
tor executiv în cadrul serviciilor publice deconcentrate ale ministerelor şi ale altor
organe de specialitate ale administraţiei publice centrale, precum şi în cadrul auto-
rităţilor administraţiei publice locale şi al instituţiilor publice subordonate acestora;
5. director adjunct din cadrul autorităţilor administrative autonome, din aparatul
ministerelor şi al celorlalte organe de specialitate ale administraţiei publice
centrale, director executiv adjunct în cadrul serviciilor publice deconcentrate ale
ministerelor şi ale altor organe de specialitate ale administraţiei publice centrale,
precum şi în cadrul autorităţilor administraţiei publice locale şi al instituţiilor
publice subordonate acestora;
6. secretar al municipiului, al sectorului municipiului Bucureşti, al oraşului şi
comunei;
7. şef serviciu;
8. şef birou.
C. Funcţii publice de execuţie:
1. consilier, consilier juridic, auditor, expert, inspector;
2. referent de specialitate;
3. referent.
II. Funcţii publice specifice
A. Funcţii publice de conducere:
1. arhitect-şef.
B. Funcţii publice de execuţie:
1. inspector de concurenţă;
2. inspector vamal;
3. inspector de muncă;
4. controlor delegat;
5. expert în tehnologia informaţiilor şi a telecomunicaţiilor;
6. comisar.
C. Alte funcţii publice specifice:
1. manager public.
Potrivit art. 3 din Legea nr. 188(r2)/1999, principiile care stau la baza
exercitării funcţiei publice sunt:
legalitate, imparţialitate şi obiectivitate;
transparenţă;
eficienţă şi eficacitate;
responsabilitate, în conformitate cu prevederile legale;
orientare către cetăţean;
stabilitate în exercitarea funcţiei publice;
subordonare ierarhică.
Statutul funcţionarilor publici [Legea nr. 188(r2)/1999] reglementează
regimul general al raportunlor juridice dintre funcţionarii publici şi stat sau
administraţia publică
locală, prin autorităţile administrative autonome ori prin autorităţile şi instituţiile,
publice ale administraţiei publice centrale şi locale, denumite în continuare
raporturi de serviciu (art. 1 din Legea nr. 188(r2)/1999, al cărei scop îl constituie
asigurarea
în conformitate cu dispoziţiile legale, a unui serviciu public stabil, profesionist,
transparent, eficient şi imparţial, în interesul cetăţenilor şi al autorităţilor şi
instituțiilor
publice din administraţia publică centrală şi locală).
Potrivit art. 2 alin. (2) din Legea nr. 188(r2)/1999, funcţionarul public
este persoana numită, in condiţiile legii, într-o funcţie publică. Ca atare,
funcţionarii publici nu îşi desfăşoară activitatea în temeiul unul contract individual
de muncă, ei aflândudu-se in raporturi de serviciu rezultate din actul administrativ
de numire în funcţie.
Funcţionarul public este purtător al puterii publice pe care o exercită în
limitele funcţiei sale. De altfel, raporturile de serviciu se nasc şi se exercită pe
baza actului administrativ de numire, emis în condiţiile legii, iar exercitarea
raporturilor se realizează pe o perioadă nedeterminată.
În conformitate cu art. 2 alin. 1 lit m din Legea nr.554/2004 a
contenciosului administrativ, serviciul public este definit ca fiind ,,activitatea
organizată sau, după caz, autorizată de o autoritate publică, în scopul satisfacerii
unui interes legitim public”.
În conformitate cu art. 175 din Codul penal ,,funcţionar public, în
sensul legii penale, este persoana care, cu titlu permanent sau temporar, cu sau
fără o remuneraţie:
a) exercită atribuţii şi responsabilităţi, stabilite în temeiul legii, în scopul
realizării prerogativelor puterii legislative, executive sau judecătoreşti;
b) exercită o funcţie de demnitate publică sau o funcţie publică de orice
natură;
c) exercită, singură sau împreună cu alte persoane, în cadrul unei regii
autonome, al altui operator economic sau al unei persoane juridice cu capital
integral sau majoritar de stat, atribuţii legate de realizarea obiectului de activitate
al acesteia.
(2) De asemenea, este considerată funcţionar public, în sensul legii penale,
persoana care exercită un serviciu de interes public pentru care a fost învestită de
autorităţile publice sau care este supusă controlului ori supravegherii acestora cu
privire la îndeplinirea respectivului serviciu public”.
Datorită complexităţii cerinţelor sociale, a diverselor colectivităţi publice
(centrale şi locale), există o mare varietate de servicii publice, cu menţiunea că nu
toate activităţile desfăşurate şi asumate de administraţia naţională sau locală sunt
servicii publice.
Serviciul public poate fi organizat la nivel national, pentru întreaga
țară(serviciul public al transportului aerian, feroviar, etc), fie la nivel
local(transportul comun local, etc) și poate purta denumiri diferite(institute, agenții,
secretariate, regii autonome, etc).
Organizațiile care prestează servicii publice se pot grupa în trei categorii :
organe ale administrației publice, instituții publice și regii autonome de interes
public.
Secțiunea II
RĂSPUNDEREA PENALĂ. NOȚIUNE ȘI PARTICULARITĂȚI
Răspunderea penală constituie însuşi raportul juridic de constrângere
născut ca urmare a săvârşirii infracţiunii, între stat, pe de o parte, şi infractor, pe de
altă parte, raport ce este unul complex, al cărui conţinut îl formează dreptul statului
ca reprezentant al societăţii, de a trage la răspundere pe infractor, de a-i aplica
sancţiunea prevăzută pentru fapta comisă şi de a-l constrânge să o execute, precum,
şi obligaţia infractorului de a răspunde penal pentru fapta sa, în vederea restabilirii
ordinii de drept şi instaurării autorităţii legii. Astfel, ea scoate în relief reacţia
imediată a societăţii faţă de cel ce săvârşeşte infracţiunea şi reprezintă rezultatul,
consecinţa infracţiunii.
Temeiul răspunderii penale constă, pe de o parte, în existenţa unei
dispoziţii incriminatoare, iar, pe de altă parte, în săvârşirea unei infracţiuni.
Astfel, răspunderea penală constituie, alături de infracţiune şi pedeapsă,
una dintre instituţiile fundamentale ale dreptului penal, în sensul că cele trei
instituţii sunt interdependente, infracţiunea ca fapt interzis de legea penală nu poate
fi concepută fără consecinţa inevitabilă a răspunderii penale, iar aceasta, la rândul
său, este lipsită de obiect fără sancţiunea penală, fără pedeapsă şi, invers, pedeapsa
nu poate fi concepută fără existenţa răspunderii penale, iar aceasta nu poate avea ca
temei juridic decât infracţiunea.
Particularitățile răspunderii penale:
1. subiecții răspunderii penale sunt statul și infractorul. Statul constituie
subiect activ al răspunderii juridice , în general, fiind reprezentat de către organele
de specialitate și este totdeauna subiect activ al răspunderii penale. Astfel, statul
este unicul titular al dreptului la acțiunea penală.
Subiectul pasiv al răspunderii penale este întotdeauna subiectul activ al
infracțiunii, adică persoana fizică sau juridică vinovată de săvârșirea unei
infracțiuni sau de participarea în calitate de autor, coautor, instigator la săvârșirea
unei infracțiuni.
Persoana fizică poate fi subiect pasiv al răspunderii penale dacă sunt
întrunite condițiile cerute de lege: vârsta, responsabilitatea, libertatea de voință și
de acțiune.
2.pentru a exista răspundere penală trebuie să fie comisă o infracțiune,
adică o faptă prevăzută de legea penală care este nejustificată, săvârșită cu
vinovăție și care să fie imputabilă persoanei care a comis-o.
3. conținutul raportului juridic de răspundere penală este alcătuit din
drepturi și obligații corelative ale subiecților în sensul că statul în calitate de
subiect activ care exercită constrângerea juridică pentru aplicarea și realizarea
sancțiunii penale, are dreptul de a cere tragerea la răspunderea penală a
infractorului, dar și obligația de a-l sancționa pe infractor dacă sunt îndeplinite
condițiile generale și speciale privind răspunderea penală, iar infractorul are
obligația de a răspunde penal și de a executa pedeapsa aplicată.
Pe lângă aceste condiții, în cazul anumitor infracțiuni este necesar a fi
îndeplinite anumite cerințe speciale, cum ar fi anumite calități speciale pe care
subiectul activ al comiterii infracțiunii trebuie să le întruneească. De exemplu, în
cazul infracțiunilor de corupție sau de serviciu se cere ca subiectul activ să fie
funcționar public.
Secțiunea a-III-a
INFRACȚIUNEA. DEFINIȚIE. TRĂSĂTURI. CLASIFICARE.
În literatura de specialitate, infracțiunea este privită ca o faptă a omului,
un act de conduită ilicit al acestuia, având un grad mai ridicat de pericol social față
de alte activități ilicite, determinat de urmările sale și reflectat prin sancțiuni
specifice.
Sub aspect material, este privită ca o faptă prin care este încălcată o regulă
de conduită cu caracter imperativ, interzisă de norma de drept penal.
Potrivit art. 15 din Codul penal, ,,infracţiunea este fapta prevăzută de
legea penală, săvârşită cu vinovăţie, nejustificată şi imputabilă persoanei care a
săvârşit-o. Infracţiunea este singurul temei al răspunderii penale”.
Din definiție rezultă și trăsăturile infracțiunii :
- fapta trebuie să fie prevăzută de legea penală
- fapta trebuie să săvârşită cu vinovăţie
- să fie nejustificată
- să fie imputabilă persoanei care a săvârşit-o.
Pentru ca o faptă să constituie infracţiune, trebuie întrunite cumulativ toate
cele patru trăsături esenţiale, lipsa oricăreia dintre acestea duce la inexistenţa
infracţiunii şi la excluderea răspunderii penale.
Fapta să fie prevăzută de legea penală constituie prima trăsătură şi este
impusă de dispoziţia art. 1 alin. 1 C. pen „Legea penală prevede faptele care
constituie infracţiuni" (principiul legalităţii incriminării).
Prin această trăsătură se delimitează ilicitul penal de celelalte forme de
ilicit (civil, administrativ, contravenţional ori de altă natură).
Se precizează în literatura de specialitate că această trăsătură trebuie si
existe atât la infracţiunea consumată, cât şi la infracţiunea rămasă în faza tentavei
pedepsibile; nu orice faptă prevăzută de legea penală constituie infracţiune, dar
orice infracţiunea este o faptă prevăzută de legea penală; legea penală prevede un
model abstract de comportament, iar fapta concretă trebuie comparată cu acest
model abstract şi, numai dacă este corespunzătoare acestui model, putem spune că
acea faptă constituie o anumită infracţiune; tipicitatea, ca trăsătură a infracţiunii,
desemnează necesitatea concordanţei între fapta concretă săvârşită de o persoană şi
modelul legal de infracţiune descris In norma de incriminare, atât din punct de
vedere subiectiv, cât şi obiectiv. În măsura în care fapta concretă nu are toate
elementele infracţiunii tip, descrisă în norma de incriminare, fapta respectivă nu
constituie infracţiune, lipsindu-i elementele constitutive.
Articolul 16 alin. 1 C. pen. prevede că fapta constituie infracţiune numai
dacă a fost săvârşită cu forma de vinovăţie cerută de legea penală.
Vinovăţia exprimă o anumită atitudine psihică a făptuitorului faţă de faptă
și urmările sale. Dacă fapta nu este comisă cu vinovăţie, ea nu este imputabilă celui
care a săvârşit-o. Cu alte cuvinte, fapta trebuie să fie imputabilă autorului nu numai
fizic, dar şi psihic.
După cum se cunoaşte , vinovăţia se referă la latura subiectivă a
infracţiunii. Această latură are în componenţa sa doi factori: factorul de conştiinţă
şi factorul de voinţă. În conştiinţă apare ideea de a se comite o anumită faptă, aici
apare şi reprezentarea urmărilor faptei şi tot aici se deliberează şi se ia hotărârea
săvârșirii faptei. Odată ce toate acestea au fost terminate, se trece la manifestarea
de voință executându-se fizic ceea ce în conştiinţă s-a hotărât.
Vinovăţia presupune - aşa cum s-a arătat - un act de conştiinţă şi un act
devoinţă, conştiinţa fiind aceea care creează cauzalitatea psihică, iar voinţa
declanşează cauzalitatea fizică a faptei.
Vinovăția a fost definită în doctrina penală ca fiind atitudinea psihică a
persoanei care, săvârşind cu voinţă neconstrânsă o faptă ce prezintă pericol social,
a avut în momentul executării reprezentarea faptei şi a urmăritor socialmente
periculoase ale acesteia sau, deşi nu a avut reprezentarea faptei şi a urmărilor, a
avut posibilitatea reală, subiectivă a acestei reprezentări.
Fapta să fie nejustificată reprezintă o caracteristică nouă, ce exprimă
contradicţia faptei cu întreaga ordine juridică, rezultând din inexistenţa unul fapt
justificativ (omorul, ca faptă prevăzută de legea penală, nu constituie infracţiune
dacă este comis în legitimă apărare); o acţiune sau inacţiune justificată prin
exercitarea unui drept ori permisă de o altă normă juridică nu poate fi considerată
infracţiune, deoarece fapta săvârşită în astfel de împrejurări înlătură
antijuridicitatea faptei şi exprimă neconcordanţa faptei concrete cu cerinţele ordinii
de drept, în ansamblul ei; tipicitatea exprimă concordanţa faptei concrete cu regula
de conduită înscrisă în norma de incriminare, pe când antijuridicitatea - aşa cum
am arătat-semnifică neconcordanţa faptei concrete cu cerinţele ordinii juridice;
situaţiile care înlătură antijuridicitatea faptei sunt denumite cauze justificative.
Observăm din dispoziţiile noii reglementări penale în art. 15 alin. 1 C.
pen. că legiuitorul a reţinut ca trăsături esenţiale - între altele - atât tipicitatea
(respectiv fapta să fie prevăzută de legea penală), cât şi antijuridicitatea (respectiv
fapta concretă să nu fie susceptibilă, să nu îi fie aplicabilă una dintre cauzele
justificative), împrejurare ce ne conduce la concluzia că tipicitatea şi
antijuridicitatea nu se confundă, aceasta din urmă constituind o cerinţă negativă
exprimată prin aceea ca, în cazul concret, pentru fapta săvârşită să nu opereze, să
nu poată fi invocată vreuna dintre cauzele justificative.
Potrivit art. 19-22 C. pen., cauzele justificative sunt legitima apărare,
starea de necesitate, exercitarea unui drept sau îndeplinirea unei obligaţii şi
consimţământul persoanei vătămate, iar în conformitate cu art. 18 C. pen., nu
constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală, dacă există vreuna dintre
cauzele justificative prevăzute de lege. Efectul cauzelor justificative se extinde şi
asupra participanţilor
Fapta să fie imputabilă persoanei care a săvârşit-o. În literatura de
specialitate s-a subliniat că „o faptă este imputabilă atunci când i se poate reproşa
celui care a săvârşit-o atât din punct de vedere obiectiv (imputabilitate obiectivă),
cât şi subiectiv (imputabilitate subiectivă)”, atrăgându-se atenţia că noțiunea de
imputabilitate nu se confundă cu cea de responsabilitate sau cu cea a vinovăţie,
deoarece imputabilitatea este o condiţie a vinovăţiei (culpabilităţii), implicând
capacitatea de a voi şi de a înţelege, iar vinovăţia este o condiţie a responsabilităţii
(răspunderii) penale. Nu poate fi imputabilă decât o faptă comisă cu vinovăţie. Se
observă, aşadar, o repetare a trăsăturilor infracţiunii, deoarece virnovăţia a fost deja
enumerată în rândul acestora, cu atât mai mult cu cât liantul între elementul
material şi urmarea imediată - între cauză şi efect - cerut de lege pentru existenţa
infracţiunii este legătura de cauzalitate, care se impune sau nu a se dovedi în
cazurile existente, şi constituie element al laturii obiective în conţinutul constitutiv
al infracţiunii.
Clasificarea infracțiunilor
În raport de modul de săvârşire a faptei, de forma de vinovăţie, de subiect
infracţiunii, de modul de punere în mişcare şl de exercitare a acţiunii penale, de
numărul de subiecţi, de înfăptuirea integrală sau nu a elementului material, de
momentul săvârşirii, de desfăşurarea activităţii infracţionale etc., în literatura de
specialitate se cunosc mai multe categorii de infracţiuni care vor fi prezentate mai
jos, dar fără a le sistematiza pe criteriile amintite:
a) infracţiunea de comisiune (de acţiune) este acea faptă prevăzută de
legea penală prin care subiectul săvârşeşte ceea ce legea opreşte, interzice (de
exemplu, a ucide, a fura etc.); ea constă în nesocotirea obligaţiei de a se abţine de
la o acţiune interzisă de lege, în comiterea unui act pe care legea îl interzice;
infracţiunea de comisiune (de acţiune) se poate săvârşi atât prin acţiune (de
exemplu, infracţiunea de lovire sau alte violenţe - art. 193 C. pen.), cât şi prin
inacţiune (de exemplu, infracţiunea de lăsare fără ajutor a unei persoane aflate în
dificultate - art. 203 C. pen.);
b) infracţiunea de omisiune (omisivă) constă în nesăvârşirea (omiterea)
unui act pe care legea îl ordonă (de exemplu, nedenunţarea - art. 266 C. pen.;
omisiunea sesizării - art. 267 C. pen. etc.).
Nu trebuie să se confunde noţiunile „acţiune"’ şi „inacţiune" cu aceea de
„infracţiune de comisiune (de acţiune)” ori de „infracţiune de omisiune (de
inacţiune)”.
Potrivit art. 17 C. pen., infracţiunea comisivă care presupune producerea
unui rezultat se consideră săvârşită şi prin omisiune, când:
-există o obligaţie legală sau contractuală de a acţiona;
- autorul omisiunii, printr-o acţiune sau inacţiune anterioară, a creat pentru
valoarea socială protejată o stare de pericol care a înlesnit producerea rezultatului;
c) infracţiunea continuă este o formă a unităţii naturale de infracţiune
caracterizată prin aceea că elementul material constă într-o acţiune sau inacţiune
susceptibilă de a fi prelungită în timp, prin voinţa autorului, şi după momentul
consumării, până la încetarea activităţii infracţionale, datorată fie voinţei autorului,
fie unor cauze exterioare; se caracterizează prin aceea că acţiunea sau inacţiunea ce
constituie elementul material este susceptibilă de a fi prelungită în timp şi, odată
ajunsă la momentul consumativ, se prelungeşte până la apariţia unei acţiuni în sens
contrar [de exemplu, ari. 228 alin. (3) C. pen. privind furtul de energie electrică].
Prin „unitate de infracţiuni se înţelege situaţia când o activitate
infracţională, formată dintr-o acţiune sau inacţiune ori din mai multe acţiuni sau
inacţiuni, potrivit stării de fapt ori potrivit legii, constituie o singură infracţiune
(infracţiune unică), pentru care se aplică o singură pedeapsă.
Unitatea poate rezulta din unitatea acţiunii sau inacţiunii, împrejurare în
care vom avea unitate naturală de infracţiune, sau, dimpotrivă, ea poate rezulta din
voinţa legiuitorului, caz în care va exista unitate legală de infracţiune.
În literatura de specialitate se fac următoarele sublinieri: „unitatea
naturală" de infracţiune rezultă din unitatea acţiunii sau inacţiunii care reprezintă
elementul material prin care se înfăptuieşte infracţiunea; în cazul acestei unităţi
există o concordanţă intre unitatea juridică şi unitatea de fapt sau reală şi se face
distincţie între trei tipuri de unitate infracţională, şi anume: infracţiunea simplă,
infracţiunea continuă şi infracţiunea deviată.
Unitatea legală este o creaţie a legiuitorului, pe baza unei pluralităţi de
fapte; în cazul acestei unităţi nu există o concordanţă între unitatea juridică şi
unitatea de fapt sau reală şi se face distincţie între patru tipuri de unitate
infracţională: infracţiunea complexă, infracţiunea continuată, infracţiunea
progresivă şi infracţiunea de obicei;
d) infracţiunea simplă este infracţiunea al cărei element material
constă într-o activitate unică sau într-un fapt simplu, adică o acţiune sau inacţiune
momentană care produce rezultatul tipic al infracţiunii (de exemplu, uciderea unei
persoane prin descărcarea unul foc de armă sau uciderea prin repetate lovituri);
e) infracţiunea deviată se poate săvârşi în două situaţii distincte, fie în
caz de deviere a loviturii, din cauza greşelii autorului, asupra unul alt obiect sau
altei persoane (aberratio ictus), fie în caz de săvârşire a faptei, din cauza erorii
făptuitorului asupra altei persoane sau asupra altui obiect (error in persona sau
error in re) ;
f) infracţiunea este continuată când o persoană săvârşeşte la diferite
intervale de timp, dar în realizarea aceleiaşi rezoluţii şi împotriva aceluiaşi subiect
pasiv, acţiuni sau inacţiuni care prezintă, fiecare în parte, conţinutul aceleiaşi
infracțiuni;
g) infracţiunea este complexă când în conţinutul său intră, ca element
constitutiv sau ca element circumstanţial agravant, o acţiune sau inacţiune care
constituie ea însăşi o faptă prevăzută de legea penală.
h) infracţiunea progresivă este atunci când latura obiectivă, după ce a
atins momentul consumativ, se amplifică progresiv fără intervenţia autorului, fie
prin agravarea urmării produse, fie prin producerea de noi urmări vătămătoare,
corespunzătoare unei infracţiuni mai grave
i) infracţiunea de obicei (de obişnuinţă) este acea infracţiune ce se
săvârşește prin repetarea faptei incriminate de un număr de ori suficient de mare
pentru ca din această repetare să rezulte că făptuitorul desfăşoară activitatea
infracţională respectivă din obişnuinţă sau ca îndeletnicire; elementul material se
realizează printarea faptei de un număr de ori (cel puţin 3) suficient ca din această
repetare să rezulte obişnuinţa.
j) infracţiunea calificată este acea infracţiune în al cărei conţinut intră
ca element constitutiv o circumstanţă agravantă care o deosebeşte de infracţiunea
simplă (de exemplu, furt calificat, omor calificat etc.);
k) infracţiunea consumată se caracterizează prin aceea că înfăptuirea
integrală a acţiunii sau inacţiunii tipice a dus la apariţia rezultatului pretins de
norma de incriminare;
l) infracţiunea de audienţă este comisă în timpul şedinţei de judecată, prin
ea se încalcă liniştea şi disciplina de şedinţă;
Secțiunea a-IV-a
FORMELE VINOVĂȚIEI.
Vinovăţia ca trăsătură esenţială a Infracţiunii se prezintă în legislaţia
penală actuală (art. 16 C. pen.) sub trei forme: intenţia, culpa şi intenţia depăşită
(praeterintenţia).
1. Intenţia
Intenţia reprezintă forma principală, fundamentală, generală şi originară a
vinovăţiei. Majoritatea infracţiunilor se săvârşesc, de regulă, cu intenţie şi
numai într-o proporţie mai mică se comit din culpă ori cu intenţie depăşită
(praeterintenţie).
Intenţia se prezintă sub două modalităţi: directă (dol direct) şi indirectă
(dol eventual). Potrivit art. 16 alin. (3) lit. a) C. pen., fapta este săvârşită cu
intenţie directă când făptuitorul prevede rezultatul faptei sale, urmărind producerea
lui prin săvâşirea acelei fapte. În conformitate cu art. 16 alin. (3) lit. b) C. pen.,
fapta este săvârşită cu intenţie indirectă când făptuitorul prevede rezultatul faptei
sale şi, deşi nu îl urmăreşte, acceptă posibilitatea producerii lui.
Faptele prevăzute de legea penală română se comit, de regulă, cu intenţie.
Această regulă explică de ce în Partea specială a Codului penal nu se fac decât în
mod excepţional referiri la forma de vinovăţie a intenţiei. Normele de incriminare
conţin referiri la intenţie numai acolo unde acesta este calificată fie prin scop, fie
prin mobilul cu care fapta s-a săvârşit, situaţii în care scopul ori mobilul
completează latura subiectivă a infracţiunii respective.
În cazul intenţiei indirecte, este necesar ca făptuitorul să fi prevăzut
rezultatul faptei sale şi, deşi nu îl urmăreşte, să fi acceptat posibilitatea producerii
lui. Această modalitate este posibilă numai în cazul acţiunilor sau inacţiunilor care,
prin felul lor sau datorită modului în care sunt efectuate, ar fi susceptibile de a
produce, eventual mai multe rezultate. În aceste cazuri, făptuitorul care urmăreşte
să fie produs doa unul dintre rezultate, dar prevede ca fiind posibilă şi producerea
celorlalte rezultate efectuând acţiunea sau inacţiunea respectivă, implicit va accepta
riscul eventualei produceri a rezultatelor neurmărite.
Doctrina apreciază şi practica confirmă că, pentru a stabili dacă o faptă a fost
săvârşită cu intenţie indirectă, sunt necesare trei condiţii:
a) agentul a prevăzut ca fiind posibil şi un alt rezultat decât cel urmărit de el;
b) agentul a săvârşit fapta, acceptând producerea eventuală a rezultatului
urmărit;
c) rezultatul prevăzut ca posibil s-a produs efectiv.
2.Culpa
Culpa nu constituie o formă atenuată a intenţiei, ci reprezintă o
manifestare specifică de legătură psihică a autorului cu fapta. Ca formă a
vinovăţiei, ea este prevăzută în art. 16 alin. (4) C. pen.
Culpa este cunoscută în doctrină şi în legislaţie sub două modalităţi: culpa
cu prevedere (uşurinţa, temeritatea) şi culpa simplă (greşeala).
Culpa cu prevedere (uşurinţa, temeritatea) se caracterizează prin aceea că
făptuitorul prevede rezultatul faptei sale, dar nu îl acceptă, socotind fără temei că el
nu se va produce.
Din analiza conţinutului formei de vinovăţie a intenţiei şi al culpei cu
prevedere putem extrage existenţa unor asemănări, dar şi a unor deosebiri. Astfel,
culpa cu prevedere se aseamănă cu intenţia (atât directă, cât şi indirectă) prin aceea
că, în ambele forme de vinovăţie, agentul prevede rezultatul faptei. Deosebirile
constau în aceea că, în cazul culpei cu prevedere (uşurinţa), agentul nu acceptă
producerea rezultatului, excluzându-1, fiind convins că el nu se va produce (având
la „bază" o concluzie greşită cu privire la producerea rezultatului), pe când, în
cazul intenţiei indirecte, agentul, deşi nu urmăreşte producerea rezultatului pe care
l-a prevăzut, acceptă totuşi posibilitatea producerii lui. Am mai putea spune că
fapta se comite cu forma de vinovăţie a culpei cu prevedere, întrucât agentul
(făptuitorul) a apreciat greşit, superficial posibilităţile de preîntâmpinare a
rezultatului.
Culpa simplă (fără prevedere, neglijenţa, greşeala) se caracterizează prin
aceea că făptuitorul nu prevede rezultatul faptei sale, deşi trebuia şi putea să îl
prevadă. Această formă de vinovăţie este singura în care făptuitorul nu prevede
rezultatul faptei sale.
Aprecierea vinovăţiei sub această modalitate a culpei se face după
observarea criteriilor prevăzute de lege, şi anume dacă făptuitorul trebuia să
prevadă rezultatul şi dacă putea să îl prevadă. Obligaţia de prevedere a rezultatului
se deduce de cele mai mulle ori din actele normative care reglementează
exercitarea anumitor activităţi.
Ca şi în cazul intenţiei, şi în cel al culpei, în afară de cele două modalităţi
normative, în teoria dreptului penal se menţionează şi alte modalităţi a căror
cunoaștere serveşte la o mai exactă caracterizare a vinovăţiei, cât şi la operaţiunea
de individualizare judiciară. În acest sens, amintim: imprudenţa sau nesocotinţa
(comportare nechibzuită); nebăgarea de seamă (neatenţia); neglijenţa (comportarea
fără grija necesară); nepriceperea (lipsa cunoştinţelor necesare); nedibăcia (lipsa
atitudiniior sau deprinderilor necesare); culpa in agencio (când culpa s-a manifestat
cadrul unei acţiuni); culpa in omitendo (când culpa s-a manifestat în cadrul unei
omisiuni); culpa directă; culpa indirectă; culpa gravă; culpa uşoară; culpa foarte
uşoară.
3. Intenția depășită sau praterintenția
Intenţia depăşită (praeterintenţia) este o formă mixtă de vinovăţie, și
cuprinde la un loc (reunite) intenţia şi culpa şi se caracterizează prin aceea că
făptuitorul prevede şi doreşte ori acceptă producerea unor urmări periculoase, însă
cele produse în realitate sunt mult mai grave decât cele pe care le-a prevăzut, dar a
socotit fără temei că nu se vor produce, sau nu le-a prevăzut, dar putea şi trebuia să
le prevadă.
Caracteristic acestei forme de vinovăţie este faptul că acţiunea iniţială este
săvârşită cu intenţie, iar rezultatul mai amplu, care depăşeşte intenţia autorului şi
conduce la o infracţiune mai gravă, este produs din culpă (în oricare dintre
modalităţi).
Potrivit art. 16 alin. (5) C. pen., există intenţie depăşită când fapta
constând într-o acţiune sau inacţiune intenţionată produce un rezultat mai grav,
care se datorează culpei făptuitorului.
Secțiunea a-V-a
CONȚINUTUL ȘI ELEMENTELE INFRACȚIUNII
1.Conținutul infracțiunii
Definim conţinutul infracţiunii ca fiind totalitatea condiţiilor cerute de
lege pentru ca o faptă să constituie infracţiune.
Raportând termenul de conţinut la noţiunea de infracțiune va trebui să
înţelegem prin conţinut totalitatea elementelor care compun infracţiunea.
Conţinutul infracţiunii este identic cu conţinutul incriminării, el este dat de
conţinutul noţiunilor diferitelor infracţiuni şi îndeplineşte, în procesul adoptării,
interpretării şi aplicării legii, funcţia generală de determinare, cunoaştere şi
identificare a oricărei infracţiuni, constituind singura bază de caracterizare juridică
legală a unei fapte, fie în etapa calificării ei juridice (în cursul procesului legislativ,
fie în etapa încadrării juridice a unei fapte concrete realizate de organele judiciare).
Potrivit doctrinei, conţinutul infracţiunii se găseşte sub două aspecte:
a) conţinutul legal, fiind cel descris prin norma de incriminare;
b) conţinutul concret, cel al faptei concrete, determinate, săvârşite de
autor.
În literatura de specialitate se mai face distincţie între:
a) conţinutul juridic, care cuprinde totalitatea condiţiilor cerute de lege
pentru existenţa unei anumite infracţiuni. El este conţinutul propriu-zis al
infracţiunii, aşa cum apare în norma incriminatoare.
Conţinutul juridic al infracţiunii se identifică cu conţinutul constitutiv
atunci când în norma de incriminare nu sunt trecute decât condiţii cu privire la
actul de conduită interzis. Conţinutul juridic al infracţiunii poate cuprinde, pe lângă
conţinutul constitutiv, şi condiţii privitoare la celelalte elemente.
Existenţa oricărei infracţiuni implică o faptă prevăzută de legea penală şi
că fapta incriminată nu este suficientă pentru existenţa infracţiunii, fiind necesar a
fi îndeplinite şi alte condiţii stabilite prin diferite dispoziţii ale legii (unele care
caracterizează fapta sau altele care se referă la gravitatea acesteia).
De aceea, fapta împreună cu toate condiţiile care, potrivit legii, îi atribuie
caracter penal constituie conţinutul juridic al infracţiunii.
Analizând conţinutul juridic, constatăm că fapta este elementul
(component principal, iar condiţiile se situează unele în afara faptei (însoţind sau
preexistând săvârşirea ei), altele fiind parte intrinsecă a acesteia, îmbinarea dintre
faptă și ansamblul condiţiilor dând structura infracţiunii.
Substanţial, conţinutul juridic are aceeaşi alcătuire cu structura
infracţiunii. Ca atare, principalele elemente ale conţinutului juridic şi deci ale
structurii infracţiunii sunt, în general, situaţia-premisă şi conţinutul constitutiv.
Precizăm că la foarte multe infracţiuni situaţia-premisă nu există
(lipseşte), motiv pentru care conţinutul juridic se identifică cu conţinutul
constitutiv;
b) conţinutul constitutiv este o parte a conţinutului juridic şi cuprinde
totalitatea condiţiilor privitoare la actul de conduită pe care trebuie să îl realizeze
făptuitorul. Acest conţinut fiind dat întotdeauna de norma de incriminare, nu poate
lipsi din conţinutul juridic;
c) conţinutul generic cuprinde „un ansamblu de condiţii obiective şi
subiective comune conţinuturilor infracţiunilor.
Cunoaşterea conţinutului generic al infracţiunii presupune cunoaşterea
structurii acestuia, a elementelor componente şi a raporturilor dintre ele.
Structura conţinutului infracţiunii
Se consideră în literatura de specialitate că în conţinutul infracţiunii sunt
prevăzute condiţii cu privire la anumite elemente care privesc fapta, făptuitorul
(subiectul infracţiunii), valoarea socială căreia i se aduce atingere (obiectul
infracțiunii), precum şi împrejurările de timp şi de loc în care se săvârşeşte fapta.
Cunoaşterea structurii conţinutului infracţiunii este importantă atât pentru
stabilirea elementelor componente ale conţinutului, cât şi pentru cunoaşterea
diferitelor elemente sau condiţii pentru existenţa infracţiunii.
Elementele de structură (condiţiile de existenţă) se referă la anumite
jaloane (coordonate) fără de care nu se poate concepe existenţa infracţiunii. De
aceea, coordonatele care atrag în jurul lor condiţiile de existenţă ale infracţiunii
sunt:
- actul de conduită al unei persoane;
- valoarea socială şi relaţiile corespunzătoare acestei valori, împotriva cărora se
îndreaptă acţiunea /inacţiunea descrisă în norma de incriminare (obiectul
infracţiunii)
- subiecţii infracţiunii (atât cel ce săvârşeşte infracţiunea, cât şi cel ce este
vătămat prin aceasta);
- locul, timpul şi modul de săvârşire a infracţiunii.
2. Elementele infracțiunii
A. Obiectul infracțiunii
Infracţiunea ca faptă a omului are ca trăsătură esenţială caracterul
socialmente periculos al actului de conduită, caracter determinat de faptul că acest
act este îndreptat împotriva anumitor valori sociale, vătămând sau punând în
pericol aceste valori, implicit relaţiile sociale legate de ele.
Se consideră în doctrină că obiectul infracţiunii este dat de valoarea
socială, relaţia socială formată în jurul şi datorită acestei valori periclitate ori
vătămatei prin infracţiune. De altfel, literatura de specialitate apreciază că obiectul
infracțiunii poate fi definit ca„valoarea socială şi relaţiile sociale formate în jurul şi
datorită acestei valori, împotriva cărora se îndreaptă fapta ce constituie infracţiune
şi cara sunt vătămate sau puse în pericol prin săvârşirea acesteia".
a) Obiectul juridic. Prin obiect juridic al infracţiunii se înţelege
„obiectul propriu, al acesteia, adică valorile şi relaţiile sociale ameninţate sau
vătămate efectiv prin sâvârşirea faptei şi ocrotite prin incriminarea acestora. Toate
infracţiunile au obiect juridic.
b) Obiectul juridic generic (de grup) este comun tuturor infracţiunilor
din același grup (titlu), fiind format din „grupul, mănunchiul de valori sociale de
aceeaşi natură apărate prin normele penale". El serveşte legiuitorului la clasificarea
infracţiunii din Partea specială a Codului penal (de exemplu, infracţiuni contra
patrimoniu infracţiuni contra persoanei etc.).
Obiectul juridic generic are în componenţa sa (din el face parte) obiectul
juridic special, întrucât orice infracţiune aduce mai întâi atingere obiectului juridic
special şi, implicit, obiectului juridic generic (de exemplu, infracţiunile contra
persoanei oricare ar fi obiectul lor specific, au ca obiect juridic comun relaţiile
sociale privind persoana).
c) Obiectul juridic specific(special) este constituit din „valoarea
socială concretă căreia i se aduce atingere prin infracţiune”. El serveşte la
determinarea individualităţii unei infracțiuni în cadrul unui grup. Obiectul juridic
specific reprezintă o parte din obiectul juridic generic.
d) Obiectul material este format din „bunul, lucrul sau valoarea împotriva
cărora se îndreaptă acțiunea/inacţiunea incriminată şi asupra cărora se răsfrâng
urmările provocate, aducându-se atingere relaţiilor sociale ocrotite de norma de
drept penal". Nu toate infracțiunile au obiect material. El nu trebuie confundat cu
produsul infracţiunii,cu obiectele, instrumentele ori mijloacele care au servit la
săvârşirea infracţiunii.
e) Obiectul juridic complex există atunci când prin infracţiune sunt lezate,
deodată, două sau mai multe valori sociale (de exemplu, infracţiunea de tâlhărie
prevăzută în art. 233 C. pen.).
f) Obiectul juridic principal şi secundar. Această clasificare este specifica
infracţiunilor complexe. Prin obiect juridic secundar (adiacent) se înţelege valoarea
socială şi relaţiile sociale secundare cărora li se aduce atingere.
B. Subiecţii infracţiunii
Subiectul activ al infracţiunii este „persoana fizică sau juridică ce
săvârșește o infracţiune direct şi nemijlocit, fie în calitate de autor, fie în calitate de
coautor sau instigator”.
Potrivit dispoziţiilor art. 46 C. pen.:
a) autor este persoana care săvârşeşte în mod nemijlocit o faptă
prevăzută legea penală;
b) coautori sunt persoanele care săvârşesc nemijlocit aceeaşi faptă
prevăzută de legea penală.
În sistemul nostru de drept penal actual, subiect activ poale fi o persoană
fizică sau o persoană juridică ce trebuie să îndeplinească anumite condiţii generale
și speciale.
Condiţii generale. Acestea se pot extrage din dispoziţiile Părţii generale a
Codului penal, referitoare la vârstă, responsabilitate şi libertate de voinţă şi acţiune.
a) Vârsta constituie una dintre condiţiile generale. Codul penal prevede
că minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani nu răspunde penal (deci nu poate fi
subiect activ al infracţiunii).
Minorul care are vârsta între 14 şi 16 ani va răspunde penal (va fi subiect
act numai dacă se dovedeşte că a săvârşit fapta cu discernământ. Minorul care a
împlinit vârsta de 16 ani răspunde penal potrivit legii, fiind subiect activ al
infracţiunii.
Din punct de vedere juridic, prin discernământ se înţelege capacitatea
minoruiui de a-şi da seama de caracterul socialmente periculos al faptei şi de a-şi
manifesta conştient voinţa raportată la fapta săvârşită. Dovada discernământului,
atunci când aceasta se impune, trebuie făcută in fiecare caz în parte de către organe
judiciare, el stabilindu-se cu ajutorul expertizei medico-legale.
b) Responsabilitatea este cea de-a doua condiţie generală pentru
subiectul activ al infracţiunii. Ea nu este definită în Codul penal, însă se poate
extrage, deduce din dispoziţiile art. 28 C. pen., în care se prevede că nu este
imputabilă fapta prevăzută, de legea penală săvârşită de persoana care, în
momentul comiterii acesteia, nu putea să îşi dea seama de acţiunile sau inacţiunile
sale ori nu putea să le controleze fie din cauza unei boli psihice, fie din alte cauze.
Doctrina defineşte „responsabilitatea” ca fiind „aptitudinea persoanei de a-
şi da seama de faptele sale (acţiuni sau inacţiuni), de rezonanţa (semnificaţia)
socială a acestora, precum şi de a-și putea determina şi dirija în mod conştient
voinţa în raport cu aceste fapte.
Responsabilitatea presupune existenţa unui factor intelectiv (discernământ
cât şi a unui factor volitiv (de voinţă), care constă în puterea persoanei fizice
respective de a fi stăpână pe faptele sale.
Responsabilitatea fiind o calitate generală a oamenilor, se prezumă, se
presupune că există la orice persoană fizică. Prezumţia este relativă, putând fi
răsturnată.
Iresponsabilitatea fiind o excepţie, trebuie să fie dovedită.
Responsabilitatea trebuie să existe la subiectul activ în momentul săvârşirii faptei.
c) Libertatea de voinţă şi de acţiune. Această condiţie presupune că
subiectul activ al infracţiunii a decis în mod liber asupra săvârşirii faptei şi a avut
libertatea de hotărâre şi de acţiune potrivit propriei sale voinţe. Fapta nu poate fi
imputabilă subiectului activ al infracţiunii în măsura în care el a acţionat sub
imperiul constrângerii fizice sau al constrângerii morale.
Condiţii speciale. Pe lângă condiţiile generale privind subiectul activ, sunt
prezentate şi alte condiţii speciale pentru anumite Infracţiuni.
Aceste condiţii speciale se referă la anumite calităţi (de exemplu, străin
pentru infracţiunea de spionaj; funcţionar public pentru infracţiunea de abuz în
serviciu, neglijenţă în serviciu etc.). în asemenea situaţii, subiectul activ poartă
denumirea de subiect activ calificai sau circumstanţial
Subiectul pasiv al infracţiunii este persoana vătămată, adică aceea care
suferă sau asupra căreia se răsfrânge nemijlocit urmarea imediată ori starea de
pericol creată prin săvârşirea infracţiunii.
Subiect pasiv poate fi atât persoana fizică (titulara unor drepturi ori a unor
interese legitime), cât şi persoana juridică vătămată prin conduita ilicită a
subiectului activ al infracţiunii.
Putem avea un singur subiect pasiv sau o pluralitate de subiecţi pasivi, caz
in care infracţiunile respective poartă denumirea de infracţiuni cu subiect pasiv
multiplu [art. 192 alin. (3) C. pen. - uciderea din culpă prin care s-a cauzat moartea
a două sau mai multor persoane; art. 196 alin. (4) C. pen. - vătămarea corporală din
culpă produsă faţă de două sau mai multe persoane etc.].
Pentru existenţa subiectului pasiv al infracţiunii se cer (ca şi la subiectul
activ) să fie întrunite anumite condiţii generale, cât şi speciale:
A. Condiţii generale. Subiectul pasiv al infracţiunii trebuie să fie
titularul valorii sociale ocrotite penal. Este posibil ca persoana păgubită prin
infracţiune să fie alta decât subiectul pasiv al infracţiunii (de exemplu, la
infracţiunea de omor, subiect pasiv ai infracţiunii este victima, iar persoana
păgubită este cea aflată în întreţinerea victimei).
B. Condiţiile speciale se găsesc numai în conţinutul anumitor
infracţiuni. Întrunirea lor face posibilă existenţa infracţiunii (de exemplu, la
infracţiunea de ultraj, prevăzută în art. 257 C. pen., subiect pasiv trebuie să fie un
funcţionar public care îndeplineşte o funcţie ce implică exerciţiul autorităţii de
stat).
Potrivii art. 135 C. pen., condiţiile răspunderii penale a persoanei juridice:
a) persoana juridică, cu excepţia statului şi a autorităţilor publice,
răspunde penal pentru infracţiunile săvârşite în realizarea obiectului de activitate
sau în interesul ori în numele persoanei juridice.
b) instituţiile publice nu răspund penal pentru infracţiunile săvârşite în
exercitarea unei activităţi ce nu poate face obiectul domeniului privat.
c) răspunderea penală a persoanei juridice nu exclude răspunderea
penală a persoanei fizice care a contribuit la săvârşirea aceleiaşi fapte.
3.Conţinutul juridic al infracţiunii
Principalele componente ale conţinutului juridic şi deci ale structurii
infracţiunii sunt, în principiu: situaţia-premisă şi conţinutul constitutiv. Există
unele infracţiuni la care situaţia-premisă lipseşte, caz în care conţinutul juridic este
identic cu conţinutul constitutiv.
Situaţia-premisă. Este o condiţie prealabilă pentru existenţa infracţiunii
şi constă în „preexistenţa unei realităţi (situaţie, stare, calitate, raport etc.) pe care
trebuie să se grefeze săvârşirea faptei prevăzute de legea penală (de exemplu,
femeia gravidă în cazul infracţiunii de întrerupere a cursului sarcinii - art. 201 C.
pen. etc.). În ipoteza în care situaţia-premisă lipseşte, iar existenţa infracţiunii este
condiţionată de prazența sa, fapta respectivă nu va putea constitui infracţiune.
Conţinutul constitutiv.
Sfera de cuprindere a conţinutului constitutiv este mai restrânsă decât cea
a conţinutului juridic (în acesta din urmă intră condiţiile privitoare la obiectul
infracțiunii, la subiecţii infracţiunii, la locul şi timpul săvârşirii infracţiunii), pe
când în conţinutul constitutiv intră, pe de o parte, condiţiile privitoare la actul de
conduită interzis având drept componentă esenţială acţiunea/inacţiunea suspectului,
acţiunea interzisă (prohibită) prin norma de incriminare, iar, pe de altă parte,
condiţiile privitoare la atitudinea psihică a suspectului; acţiunea/inacţiunea
suspectului este cercetată în literatura de specialitate din punct de vedere obiectiv
(latura obiectivă),dar și subiectiv (latura subiectivă). Conţinutul constitutiv al
infracţiunii este unul dintre elementele infracţiunii, el reprezintă doar o parte a
conţinutului juridic.
Definim conţinutul constitutiv ca fiind „totalitatea condiţiilor privitoare la actul
de conduită pe care trebuie să îl realizeze făptuitorul”.
Latura obiectivă. Prin latura obiectivă a infracţiunii înţelegem „totalitatea
condiţiilor cerute de norma de incriminare privitoare la actul de conduită pentru
existenţa infracţiunii", altfel spus, latura obiectivă este specifică fiecărei infracţiun
fiind diferită de la o infracţiune la alta, şi are ca părţi componente: elementul
material (însoţit uneori de anumite cerinţe esenţiale), urmarea imediată şi legătura
de cauzalitate.
a) Elementul material al laturii obiective constă în „actul interzis prin
norma de incriminare", altfel spus, „este acea activitate fizică prin care se
săvârşeşte infracţiunea”.
Elementul material este desemnat în norma de incriminare printr-un
cuvânt si printr-o expresie, aşa-numilul verbum regens, care indică „acţiunea” sau
„inacţiunea interzisă” (de exemplu, la infracţiunea prevăzută în art. 193 C. pen.,
verbum regerns este dat de sintagma „lovire sau alte violenţe”; la infracţiunea
prevăzută în art. 223C. pen., verbum regens este desemnat prin sintagma
„luare”; la infracţiunea prevăzută în art. 253 C. pen., elementul material este
desemnat prin termenul „distrugere”).
Elementul material se poate realiza fie printr-o acţiune (comisiune), fie
printr-o inacţiune (omisiune).
„Acţiunea este „comportarea activă a făptuitorului, de natură să aducă
atingea valorilor sociale protejate de Codul penal”, sau ea reprezintă „o intervenţie
activă a infractorului, o activitate periculoasă prohibită de legea penală”. Acţiunea
se poate realiza prin acte materiale ca lovire, luare, ucidere etc., prin cuvinte în
cazul infracţiunii de ameninţare, etc., sau prin scris. Unele acţiuni se consumă
instantaneu, altele pot avea o desfăşurare în timp mai îndelungată in raport de
modalitatea sub care se realizează elementul material (de exemplu, infracţiunea de
delapidare).
Inacţiunea se caracterizează printr-o „atitudine pasivă din partea
făptuitorului, în sensul că, deşi legea îl obligă să desfăşoare o anumită activitate, el
se abţine să o îndeplinească”. Dacă nu există o astfel de obligaţie legală, inacţiunea
făptuitorului nu constituie element material al infracţiunii.
La Infracţiunile complexe, elementul material are un caracter complex. La
unele infracţiuni, elementul material poate consta într-un singur act, la altele în mai
multe.
Elementul material se poate realiza atât printr-o acţiune (îndeplinirea în
mod defectuos a unui act), cât şi printr-o inacţiune (neîndeplinirea cu ştiinţă a unui
asemenea act), prin „acţiune” înţelegându-se orice operaţiune care trebuie efectuată
de funcţionarul public, conform fişei postului sau dispoziţiilor trasate de şefii
ierarhici, în condiţiile legii.
b) Cerinţe esenţiale. Pentru existenţa infracţiunii, este necesar uneori
ca elementul material să fie întregit, susţinut de anumite cerinţe esenţiale,
prevăzute în lege şi ataşate acestuia (elementului material).
În general, cerinţele esenţiale se pot referi la locul săvârşirii infracţiunii
(de exemplu, pe drum public), la timpul săvârşirii infracţiunii (de exemplu, la
infracţiunea prevăzută de art. 321 C. pen. - falsul intelectual), la săvârşirea faptei
într-un anumit mod sau cu anumite mijloace (de exemplu, infracţiunea prevăzută
de art. 207 C. pen. - şantajul; art. 226 C. pen. - violarea vieţii private; art. 287 C.
pen. - neres- pectarea hotărârilor judecătoreşti etc.). Cerinţele esenţiale au, în
înţelesul legii, valoarea unor elemente constitutive ale infracţiunii.
c) Urmarea imediată. Prin săvârşirea acţiunii sau inacţiunii prevăzute
in norma de incriminare se produce şi o urmare periculoasă, respectiv o vătămare,
o periclitare a uneia dintre valorile sociale protejate de lege.
Dispoziţia art. 16 alin. (3) şi (4) C. pen. se referă la un „rezultat” pe care
făptuitorul îl prevede sau nu îl prevede. Ca atare, urmarea imediată a faptei
săvârşite de autor constă într-un rezultat. Acesta poate consta însă într-o stare (de
pericol) sau o leziune (vătămare).
Urmarea imediată (rezultatul) este un element necesar, indispensabil al
conţinutului constitutiv al infracţiunii, pe când consecinţele subsecvente (mai
îndepărtate) pot fi elemente de circumstanţiere în conţinutul agravat al infracţiunii
(de exemplu, art. 183 C. pen. care se referă la consecinţe deosebit de grave etc.).
d) Legătura de cauzalitate. La infracţiunile ce au în conţinutul lor
prevăzută o urmare sau mai multe urmări, este necesară stabilirea legăturii de
cauzalitate dintre elementul material şi urmarea imediată. Legătura de cauzalitate
dintre acţiunea/inacţiunea infracţională şi urmarea imediată constituie cea de-a treia
componentă a laturii obiective a infracţiunii.
Stabilirea existenţei legăturii de cauzalitate nu este necesară în cazul
infracţiunilor de pericol (formale), deoarece ea rezultă din însăşi săvârşirea faptei
(ex re), fiind însă absolut necesar a se demonstra în cazul infracţiunilor de rezultat
(materiale).
Latura subiectivă. Pentru existenţa unei răspunderi penale nu se cere
numai un motiv obiectiv (latură obiectivă), ci şi unul subiectiv, constituit din
procese psihice specifice vinovăţiei, deduse din latura obiectivă.
Pentru ca o faptă să fie considerată infracţiune, autorul trebuie să
acţioneze cu vinovăţie, adică să aibă o anumită poziţie psihică în timpul comiterii
ei.
Spre deosebire de latura obiectivă a infracţiunii, care - aşa cum am văzut -
se materializează într-un act exterior de execuţie, latura subiectivă reprezintă
poziția psihică a făptuitorului infracţiunii în raport cu activitatea materială
desfăşurată de el.
Latura subiectivă, în esenţă, „cuprinde totalitatea condiţiilor privitoare la
atitudinea psihică a făptuitorului faţă de obiectivitatea propriului său act de
conduită".
Apreciem că prin latură subiectivă putem înţelege „atitudinea făptuitorului
faţă de fapta concretă săvârşită şi faţă de urmările socialmente periculoase ale
acesteia".
Structura laturii subiective. Componenta esenţială a laturii subiective o
constituie elementul subiectiv (vinovăţia), alături de care se mai pot găsi, uneori, şi
anumite cerinţe esenţiale (mobil, scop).
a) Elementul subiectiv (vinovăţia, ca element al laturii subiective). În
doctrina penală se face deosebire intre vinovăţie, ca trăsătură esenţială a
infracţiunii (aşa cum este prevăzută în art. 16 C. pen.), şi vinovăţie, ca element al
conţinutului unei anumite infracţiuni.
Vinovăţia este exprimată in formele şi modalităţile prevăzute in art. 16 C.
pen. (intenţia, culpă şi intenţie depăşită).
Ca element al laturii subiective, vinovăţia va exista numai atunci când
elementul material al infracţiunii a fost săvârşit cu forma de vinovăţie cerută prin
norma de incriminare (prin textul de lege).
Demarcaţia între cele două modalităţi prezintă un interes deosebit - mai
ales din punct de vedere practic -, întrucât existenţa vinovăţiei ca trăsătură esenţială
a infracţiunii nu presupune întotdeauna şi existenţa vinovăţiei ca element al laturii
subiective, putând să avem într-un caz concret vinovăţie ca trăsătură esenţială a
infracţiunii, fără să existe vinovăţie ca element subiectiv al infracţiunii (de
exemplu, cu ocazia săvârşirii unei fapte din culpă, se realizează vinovăţia ca
trăsătură esenţială a infracţiunii, dar poate lipsi ca element subiectiv, dacă
legiuitorul incriminează acea faptă numai dacă este săvârşită cu intenţie), după cum
putem avea şi situaţia inversă, respectiv vinovăţie ca element al laturii subiective,
fără a exista vinovăţie ca trăsătură esenţială a infracţiunii.
b) Mobilul şi scopul săvârşirii. Pe lângă elementul subiectiv
(vinovăţia), în conţinutul unor infracţiuni sunt prevăzute şi anumite cerinţe
esenţiale (condiţii), care se referă la mobilul şi scopul cu care se săvârşesc faptele.
Mobilul este definit de doctrină ca fiind „motivul, impulsul interior al
făptuitorului care determină săvârşirea infracţiunii”. S-a susţinut în mod corect in
doctrină că existenţa mobilului în săvârşirea oricărei infracţiuni constituie un
indiciu de normalitate psihică a făptuitorului, ceea ce conduce la concluzia că lipsa
unui mobil în comiterea unei fapte prevăzute de legea penală este un indiciu care
trebuie să conducă la o examinare medico-legală a acestuia, în vederea stabilirii
existenţei sau inexistenţei discernământului.
Scopul este „reprezentarea pe plan mintal a rezultatului ce va apărea în
urma săvârşirii faptei penale, rezultat urmărit de făptuitori.
Ca şi mobilul, scopul nu este prevăzut ca element în conţinutul infracţiunii
decât în mod excepţional. În anumite situaţii (de exemplu, în cazul infracţiunii de
furt pre văzute de art. 228 C. pen.), în norma incriminatoare se prevede existenta
condiţia scop, care devine obligatorie în a fi stabilită de către organele judiciare.
La majoritatea infracţiunilor comise, termenul „scop” desemnează o
finalitatea se situează în afara infracţiunii, un obiectiv către care tinde făptuitorul.
În acest fel cerinţa esenţială este îndeplinită atunci când făptuitorul a urmărit
realizarea scopului cerut de lege, indiferent dacă al a fost atins sau nu prin
săvârşirea faptei.
Prin urmare, scopul - în acest caz - este o cerinţă esenţială, ataşată
elementului subiectiv, având astfel forma intenţiei calificate prin scop [de exemplu,
infracţiunea de înşelăciune, prevăzută de art. 244 alin. (1) C. pen.]. În toate acesl
situaţii, este suficient să se constate că scopul a fost prevăzut de norma
incriminatoare, chiar dacă el nu a fost atins.
Mai există însă şi alte infracţiuni în al căror conţinut juridic termenul scop
asta folosit:
- cu înțelesul de „destinaţie” (de exemplu, în cazul infracţiunii
prevăzute de art. 395 C. pen. - trădarea prin transmiterea de informaţii secrete de
stat - sau în cazul infracţiunii prevăzute de art. 314 C. pen. - deţinerea de
instrumente în vederea falsificării de valori);
- cu înţelesul de „rezultat” [de exemplu, în cazul infracţiunii
prevăzute de art. 194 alin. (2) C. pen.-vătămarea corporală.
În aceste două situaţii, condiţia (cerinţa)-scop nu este ataşată laturii
subiective, ci laturii obiective a infracţiunii şi trebuie privită ca atare.
Există şi cazuri în care urmărirea unul anumit scop constituie element
circumstanţial în conţinutul calificat al unor infracţiuni (de exemplu, în cazul
infracţiunilor prevăzute de art. 189 alin. (1) lit. c) C. pen. - omorul săvârşit pentru a
se sustrage ori pentru a sustrage pe altul de la tragerea de la răspundere penală sau
de la executarea unei pedepse sau de art. 189 alin. (1) lit. d) C. pen. - omorul
săvârşit pentru a înlesni sau ascunde săvârşirea altei infracţiuni].
Cunoaşterea scopului şi a mobilului urmărit sau realizat de făptuitor
prezintă importanţă în cazul individualizării judiciare, întrucât se creează
posibilitatea pentru organele în drept să aplice sancţiunile în raport şi de aceste
cerinţe esenţiale ataşate laturii subiective.
Secțiunea a-VI-a
ÎNLĂTURAREA CARACTERULUI PENAL AL FAPTEI
Caracterul penal al faptei sau infracţional al unei fapte este o însuşire
sintetică a acesteia rezultând din întrunirea trăsăturilor esenţiale ale infracţiunii.
Stabilirea caracterului infracţional al faptei fiind în esenţă expresia voinţei
legiuitorului, acesta poate să înlăture, în anumite situaţii, acest caracter şi să
prevadă că o faptă sau anumite categorii de fapte prevăzute de legea penală, dacă
sunt săvârşite în anumite condiţii, nu constituie infracţiuni şi nu pot servi drept
temei pentru răspunderea penală.
Înlăturarea caracterului penal al faptei are loc, în sistemul dreptului nostru
penal, pe următoarele căi: prin lipsa prevederii în legea penală a faptei, prin cauze
justificative şi prin cauze de neimputabilitate.
Sfera acestor cauze poate varia şi după natura reală sau personală a
fiecărei cauze.
Cauzele reale produc efecte faţă de toate persoanele care au participat la
săvârşirea faptei; cu privire la toate aceste persoane caracterul penal al faptei este
înlăturat.
Dimpotrivă, cauzele personale nu produc efecte decât asupra persoanei
care s-a găsit sub influenţa acelei realităţi obiective care formează conţinutul acelei
stări de excludere a caracterului penal al faptei (cu excepţia cazului fortuit care
produce efecte in rem).
I. CAUZELE JUSTIFICATIVE
1. Legitima apărare
1.1. Noţiune şi caracterizare
Legiuitorul reglementează, în art. 19, Cod penal, legitima apărare, în sensul că
este justificată fapta prevăzută de legea penală săvârşită în legitimă apărare. În alin.
2 se prevede că este în legitimă apărare persoana care săvârşeşte fapta pentru a
înlătura un atac material, direct, imediat şi injust, care pune în pericol persoana sa,
a altuia, drepturile acestora sau un interes general, dacă apărarea este proporţională
cu gravitatea atacului.
Se prezumă a fi în legitimă apărare, în condiţiile alin. 2, acela care comite fapta
pentru a respinge pătrunderea unei persoane într-o locuinţă, încăpere, dependinţă
sau loc împrejmuit ţinând de aceasta, fără drept, prin violenţă, viclenie, efracţie sau
alte asemenea modalităţi nelegale ori în timpul nopţii.
1.2. Condiţiile legitimei apărări
Din examinarea prevederilor art. 19, Cod penal, se desprinde faptul că, pentru a
exista legitima apărare, se cer întrunite şi dovedite două categorii de condiţii: unele
privitoare la acţiunea de atac şi altele privitoare la acţiunea de apărare.
a) Condiţii privind atacul
Potrivit art. 19, Cod penal, pentru ca atacul să legitimeze o acţiune de apărare,
acesta trebuie să întrunească, cumulativ, următoarele condiţii:
˗ să fie un atac material, adică un atac realizat prin mijloace fizice, adică prin
acţiuni sau inacţiuni care presupun acte de violenţă fizică, exercitate nemijlocit de
agresor ori prin folosirea unor arme, instrumente contondente, otrăvuri, materiale
explozibile, animale etc., de natură să primejduiască fizic valoarea contra căreia
este îndreptat;
- să fie un atac direct, adică să fie îndreptat şi să creeze un pericol nemijlocit
pentru persoana împotriva căreia este îndreptat sau pentru interesul obştesc
(public). Cerinţa este realizată ori de câte ori atacul implică un contact fizic,
nemijlocit cu victima ori cu interesul public periclitat, însă această condiţie a
atacului nu este exclusă în situaţia în care nu a existat un contact fizic. Atacul nu
este considerat ca fiind direct atunci când între agresor şi victimă se interpune un
obstacol (o poartă închisă, un gard, un zid), care face ca atacul să nu creeze un
pericol pentru acea valoare;
- să fie un atac imediat, în sensul ca atacul să fie în curs de desfăşurare
(pericol actual, iminent) ori producerea lui să fie iminentă (pe punctul de a se ivi);
-să fie un atac injust, adică lipsit de orice temei legal care să-l justifice. Atacul
este just şi deci nu poate crea o stare de legitimă apărare atunci când legea prevede
sau permite efectuarea acţiunii care constituie formal un atac (de exemplu, acţiunea
de a executa pedeapsa cu moartea, ori de a-l imobiliza pe inculpatul privitor la care
s-a dispus arestarea preventivă, aplicarea unor lovituri în cadrul unei întreceri
sportive de lupte etc.). Nu este necesar ca atacul să constea întotdeauna într-o faptă
prevăzută de legea penală şi nici ca acesta să fie săvârşit cu intenţie, putându-se
reţine existenţa legitimei apărări şi în situaţia unui atac injust comis din culpă;
-atacul trebuie să fie îndreptat împotriva persoanei care se apără sau
împotriva altei persoane ori împotriva unui interes general dacă apărarea este
proporţională cu atacul.
Atacul trebuie să fie îndreptat împotriva uneia dintre valorile sociale
special ocrotite prin reglementarea legitimei apărări. Este vorba de valori legate de
persoana omului: viaţa, integritatea corporală şi sănătatea, libertatea, demnitatea
acestuia.
b) Condiţii privind apărarea
Pentru a constitui însă o legitimă apărare fapta săvârşită în stare de legitimă
apărare trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
-să fi fost necesară pentru înlăturarea atacului. Apărarea este legitimă numai în
intervalul de timp în care atacul a devenit iminent şi momentul în care s-a
consumat şi să fie aptă, prin natura ei, să înlăture atacul, apărarea nu trebuie să fie
prematură şi nici tardivă. Apărarea trebuie să aibă caracter idoneu, adică să fie aptă
a conduce la respingerea atacului;
-să fie proporţională cu gravitatea atacului. Fapta săvârşită în apărare trebuie să
fie de o gravitate aproximativ egală cu gravitatea atacului, adică să corespundă
nevoii de apărare pe care o creează atacul. Nu este vorba de o identitate, ci de o
aproximativă proporţionalitate.
Această condiţie, a unei proporţii între apărare şi gravitatea atacului, nu este
enumerată şi nici nu rezultă expres din textul art. 19, Cod penal. Aprecierea
proporţionalităţii se realizează în funcţie de împrejurările concrete în care a avut
loc atacul şi apărarea, de valorile ce au fost sau ar fi putut fi afectate.
-apărarea trebuie să fie precedată de atac. Această condiţie are în vedere
desfăşurarea apărării după începutul atacului, când acesta devine actual.
1.3. Condiţiile legitimei apărării prezumate
a) Condiţiile privind atacul
Atacul trebuie să constea într-o acţiune de pătrundere efectivă sau o
încercare de pătrundere fără drept intr-o locuinţă, încăpere, dependinţă sau loc
împrejmuit ţinând de acestea, săvârşită prin violenţă, viclenie, efracţie sau prin alte
asemenea mijloace ori în timpul nopţii, realizată de o persoană responsabilă. În
consecinţă, pentru a se reţine legitima apărare prezumată, pătrunderea efectivă sau
încercarea de pătrundere fără drept intr-o locuinţă, încăpere, dependinţă sau loc
împrejmuit ţinând de acestea trebuie să se facă fie în timpul zilei, însă numai prin
violenţă, viclenie, efracţie sau prin alte asemenea mijloace, fie în timpul nopţii,
indiferent de mijloacele folosite.
Condiţiile privind apărarea:
-apărarea prin care se respinge pătrunderea sau încercarea de pătrundere să
constituie o faptă prevăzută de legea penală poate fi săvârşită de orice persoană,
fizică şi juridică care urmăreşte oprirea pătrunderii;
- apărarea să fie necesară pentru respingerea atacului;
- apărarea să fie proporţională cu atacul.
1.4. Efectele stării de legitimă apărare
Legitima apărare înlătură caracterul penal al faptei săvârşite în legitimă
apărare, care este justificată, produce efecte in rem, care se răsfrâng asupra tuturor
participanţilor. Conform art. 1360, alin 1 Cod civil nu datorează despăgubire cel
care, fiind în legitimă apărare, a cauzat agresorului un prejudiciu.
2. Starea de necesitate
2.1. Noţiune şi caracterizare
Sediul materiei este art. 20 din Codul Penal. Potrivit art. 1, este justificată
fapta prevăzută de legea penală săvârşită în stare de necesitate.
Alin. 2 al aceluiași articol prevede că este în stare de necesitate persoana
care săvârşeşte fapta pentru a salva de la un pericol imediat şi care nu putea fi
înlăturat altfel viaţa, integritatea corporală sau sănătatea sa ori a altei persoane sau
un bun important al său ori al altei persoane sau un interes general, dacă urmările
faptei nu sunt vădit mai grave decât cele care s-ar fi putut produce în cazul în care
pericolul nu era înlăturat.
Starea de necesitate constituie acea stare în care se găseşte o persoană care
este nevoită să săvârşească o faptă prevăzută de legea penală pentru a salva de la
un pericol iminent şi care nu putea fi înlăturat altfel, viaţa, integritatea corporală
sau sănătatea sa ori a altuia sau un bun important al său ori al altuia sau un interes
general.
Starea de necesitate apare ca o realitate în anumite situaţii, provocate de
acţiuni umane ori de împrejurări fortuite, când sunt puse în pericol valorile la care
se referă textul art. 20, iar salvarea acestor valori este imposibilă fără săvârşirea
unei fapte prevăzute de legea penală (asemenea situaţii pot fi create de intemperii
naturale – inundaţii, incendii, uragane, alunecări de teren, cutremure etc. – ori de
acţiuni umane, cum este cazul şoferului care conduce cu viteză cu mult peste limita
legală şi având permisul suspendat, pentru a salva o persoană grav accidentată).
2.2. Condiţiile stării de necesitate
Condiţiile prevăzute de lege pentru existenţa stării de necesitate se referă,
unele la pericol, altele la fapta săvârşită pentru salvarea de la pericol (la acţiunea de
salvare).
a) Condiţii privind pericolul
Starea de necesitate trebuie să îndeplinească anumite condiţii, respectiv:
-să fie un pericol iminent sau actual adică pe punctul de a produce răul cu
care ameninţă vreuna dintre valorile ocrotite şi să fi ajuns pe punctul de a trece de
la ameninţarea cu răul, la producerea efectivă a acestuia;
-pericolul iminent trebuie să ameninţe viaţa, integritatea corporală sau
sănătatea unei persoane, un bun important al acesteia ori un interes general. Legea
prevede, aşadar, că pericolul trebuie să se refere la viaţa, integritatea corporală sau
sănătatea persoanei, apreciind că numai ameninţarea acestor valori importante
creează o stare de necesitate;
-pericolul trebuie să fie inevitabil, adică să nu poată fi înlăturat pe altă cale
decât prin săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală. Caracterul inevitabil al
pericolului trebuie să fie apreciat în funcţie de împrejurările concrete în care s-a ivit
şi în care persoana a fost silită să acţioneze, de particularităţile psihofizice ale
persoanei aflate sub ameninţarea pericolului etc. Din natura caracterului inevitabil
al pericolului decurge condiţia că acţiunea de salvare trebuie să fie singura
modalitate prin care acesta putea fi înlăturat.
Condiţii privind acţiunea de salvare
Pentru a fi considerată ca fiind săvârşită în stare de necesitate, fapta
prevăzută de legea penală trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
-să fie necesară pentru salvarea de la pericol a valorilor sus-menţionate, şi
anume să fie de extremă necesitate în acest scop, în sensul că trebuie să fie singura
cale de salvare a acelor valori în situaţia de fapt dată. Actele de salvare să fie apte
să înlăture pericolul;
-prin săvârşirea faptei prevăzute de legea penală să nu se cauzeze urmări
vădit mai grave decât acelea care s-ar fi produs dacă pericolul nu era înlăturat.
Aşadar, se cere ca acţiunea de înlăturare a pericolului să se menţină în limitele
necesităţii, adică să nu fie o acţiune exagerată în raport cu gravitatea pericolului;
-fapta să nu fie săvârşită de către sau pentru a salva o persoană care avea
obligaţia de a înfrunta pericolul. În situaţiile în care, datorită funcţiei sau profesiei
sale (militar în misiune de luptă, medic, pompier etc.), o persoană este obligată să
înfrunte pericolele inerente funcţiei sau profesiei sale, ea nu poate invoca starea de
necesitate pentru a se apăra de răspundere pentru fapta prevăzută de legea penală
pe care ar săvârşi-o în această stare, ea sau o altă persoană pentru ea. Aceste
persoane pot invoca starea de necesitate pentru faptele de salvare pe care le
săvârşesc în exerciţiul funcţiei sau al profesiei lor.
2.3. Efectele stării de necesitate
Dovedirea stării de necesitate are ca efect înlăturarea caracterului penal al
faptei săvârşite în vederea salvării de la pericol. Ea produce efecte in rem. De
regulă, starea de necesitate nu conduce şi la înlăturarea răspunderii civile.
Atât pericolul, cât şl acţiunea de salvare trebuie să îndeplinească anumite
con¬diţii, In general aceleaşi condiţii existente şi în reglementarea anterioară.
Concluzionând, putem spune că, pentru reţinerea stării de necesitate, sunt
necesare anumite condiţii:
Condiţii privitoare la pericol.
a) să fie iminent, să fi devenit Imediat ameninţător, fiind pe cale să se
producă;
b) să privească valorile sociale prevăzute expres în ari. 20 C. pen.;
c) să fie inevitabil, adică acel pericol nu putea fi înlăturat altfel, decât prin
săvâr-şirea faptei prevăzute de legea penală.
Condiţiile acţiunii de salvare:
a) prin acţiunea de salvare să se comită o faptă prevăzută de legea
penală;
b) acţiunea de salvare să fi constituit singurul mijloc de îndepărtare a
pericolului;
c) prin săvârşirea acţiunii de salvare să nu se cauzeze urmări vădit mai
grave decât cele care s-ar fi putut produce în cazul în care pericolul nu era înlăturat;
d) fapta prevăzută de legea penală comisă pentru înlăturarea
pericolului să nu fie săvârşită de către sau pentru a salva o persoană care avea
obligaţia de a înfrunta pericolul.
3. Exercitarea unui drept sau îndeplinirea unei obligaţii
Sediul materiei este art. 21, Cod penal. Este justificată fapta prevăzută de
legea penală constând în exercitarea unui drept recunoscut de lege sau în
îndeplinirea unei obligaţii impuse de lege, cu respectarea condiţiilor şi limitelor
prevăzute de aceasta. Este, de asemenea, justificată fapta prevăzută de legea penală
constând în îndeplinirea unei obligaţii impuse de autoritatea competentă, în forma
prevăzută de lege, dacă aceasta nu este în mod vădit ilegală.
Legiuitorul, în art. 21, Cod penal, reglementează trei noi cauze justificative:
- Exercitarea unui drept recunoscut de lege (autorizarea legii). Exercitarea
unui drept recunoscut de lege (autorizarea legii) poate fi invocat atât de o persoană
fizică, cât şi de o persoană juridică. În Codul penal există numeroase cazuri în care
legea prevede în mod explicit că faptele vor constitui infracţiune numai dacă au
fost comise ilegal sau fără drept. Exercitarea dreptului trebuie efectuată conform
legii; de exemplu, se va reţine drept cauză justificativă in cazul unei acuzaţii cu
privire la săvârşirea infracţiunii de abuz de încredere, exercitarea dreptului de
retenţie, în situaţia în care detentorul refuză să restituie bunul deţinut în baza unui
titlu.
- Îndeplinirea unei obligaţii impuse de lege cu respectarea condiţiilor şi
limitelor prevăzute de aceasta (ordinul legii). Îndeplinire unei obligaţii impuse de
lege cu respectarea condiţiilor şi limitelor prevăzute de aceasta (ordinul legii) poate
fi invocată atât de o persoană fizică, cât şi de o persoană juridică. Activităţile
întreprinse trebuie să fie prevăzute de lege si să aibă la bază un scop legitim; de
exemplu, în cazul doctorilor chirurgi care fac operaţii, acestea ar putea fi apreciate
ca fiind vătămări corporale dacă nu le fac cu respectarea condiţiilor şi limitelor
prevăzute de procedurile medicale.
- Îndeplinirea unei obligaţii impuse de autoritatea competentă, în forma
prevăzută de lege, dacă aceasta nu este în mod vădit ilegală (comanda autorităţii
legitime). Îndeplinirea unei obligaţii impuse de autoritatea competentă, în forma
prevăzută de lege, dacă aceasta nu este în mod vădit ilegală, (comanda autorităţii
legitime) poate fi invocată atât de o persoană fizică, cât şi de o persoană juridică.
Îndeplinirea unei obligaţii impuse de autoritatea competentă, în forma prevăzută de
lege, dacă aceasta nu este în mod vădit ilegală, presupune executarea unei obligaţii
impuse de o autoritate printr-un act care are o aparenţă de legalitate, dar în realitate
este nelegal, constituie o cauză justificativă pentru făptuitor; de exemplu,
investigatorul sub acoperire care desfăşoară o activitate de supraveghere a unor
traficanţi de droguri, autorizată de un procuror dintr-un parchet necompetent, ori cu
încălcarea dispoziţiilor strict şi limitativ prevăzute de art. 148 din Codul de
procedură penală
4.Consimţământul persoanei vătămate
Noţiune şi caracterizare
Art. 22 din Codul penal prevede la alin. 1 că este justificată fapta
prevăzută de legea penală săvârşită cu consimţământul persoanei vătămate, dacă
aceasta putea să dispună în mod legal de valoarea socială lezată sau pusă în pericol.
Conform alin. 2, consimţământul persoanei vătămate nu produce efecte în cazul
infracţiunilor contra vieţii, precum şi atunci când legea exclude efectul justificativ
al acestuia.
Textul consacră libertatea persoanei ca, în anumite condiţii, să consimtă a
i se aduce atingere sau să i se pună în pericol o valoare strâns legată de persoana sa
şi asupra căreia are dreptul să dispună. În viaţa obişnuită sunt multiple cazurile
când o persoană este solicitată să-şi dea consimţământul la o acţiune care se
desfăşoară împotriva sa, pentru a se evita tragerea la răspundere a făptuitorului
pentru o infracţiune. Aşa, de pildă, acela care merge la medicul stomatolog pentru
efectuarea unei operaţii dentare sau extracţia unui dinte, dacă nu ar exista
consimţământul celui care cere aceste operaţii stomatologice, fapta medicului ar
putea constitui infracţiunea de loviri sau alte violenţe sau vătămare corporală. La
fel şi în cazul chirurgilor, maseurilor, frizerilor etc., toţi aceşti profesionişti dacă ar
fi traşi la răspundere pentru faptele comise clientului sau pacientului, vor invoca pe
drept cuvânt consimţământul acestora pentru actele întreprinse asupra lor, acte care
dacă nu ar fi consimţite, puteau constitui infracţiuni.
4.2. Condiţii cu privire la consimţământ
- să existe un consimţământ valabil exprimat al persoanei vătămate, respectiv
consimţământul să fie serios, liber, determinat, neechivoc să provină de la o
persoană capabilă de a-şi da seama de urmările sale faptei sale;
- consimţământul să privească valori sociale al căror titular este persoana
vătămată şi de care aceasta poate dispune în mod legal;
- consimţământul să fie anterior primului act de executare al faptei tipice.
De asemenea, consimţământul nu va produce efecte în cazul infracţiunilor
contra vieţii, atunci când legea îi exclude efectul justificativ al acestuia (art. 22
alin. 2, Cod penal). Existenţa consimţământului victimei cu privire la valoarea
socială lezată poate avea şi natură juridică de cauză de atenuare a răspunderii
penale.
4.3. Efectele consimțământului persoanei vătămate
Consimțământul persoanei vătămate produce efecte in rem și înlătură, în
principiu, răspunderea civilă delictuală.
II. CAUZELE DE NEIMPUTABILITATE
1. Constrângerea fizică şi constrângerea morală
1.1. Reglementare legală
Codul penal reglementează, în art. 24, constrângerea fizică, în sensul că nu
este imputabilă fapta prevăzută de legea penală săvârşită din cauza unei
constrângeri fizice căreia făptuitorul nu i-a putut rezista
Constrângerea morală (art. 25, Cod penal) este situaţia în care subiectul
este supus unor presiuni asupra psihicului, prin ameninţare cu un pericol grav,
pentru el sau pentru altul, şi care nu putea fi înlăturat în alt mod şi, sub stăpânirea
temerii, este constrâns să săvârşească o faptă prevăzută de legea penală.
Constrângerea fizică şi constrângerea morală constituie, fiecare în parte,
cauze care înlătură caracterul penal al faptei, deoarece răpesc persoanei constrânse
libertatea de voinţă şi de acţiune şi înlătură, în acest fel, vinovăţia acesteia în
săvârşirea faptei. Prin aceasta, constrângerea fizică şi constrângerea morală se
aseamănă cu legitima apărare şi cu starea de necesitate. În acelaşi timp, însă,
constrângerea, indiferent de forma ei, se deosebeşte de legitima apărare şi de starea
de necesitate, pe lângă anumite trăsături care le particularizează, prin împrejurarea
că în timp ce la legitima apărare şi la starea de necesitate constrângerea decurge
dintr-o stare, la constrângerea fizică şi constrângerea morală aceeaşi constrângere
decurge dintr-o acţiune.
1.2. Condiţiile constrângerii fizice şi constrângerii morale
Constrângerea fizică şi constrângerea morală pot avea valoarea de cauze
de neimputabilitate dacă îndeplinesc condiţiile prevăzute de lege. Aceste condiţii,
prevăzute în dispoziţiile din art. 24, Cod penal, sunt următoarele:
a) Condiţiile constrângerii fizice
– să existe o acţiune de constrângere asupra fizicului unei persoane;
– persoana supusă constrângerii fizice să nu poată opune rezistenţă eficace
forţei coercitive;
– fapta săvârşită sub presiunea constrângerii fizice să fie o faptă prevăzută
de legea penală, fiindcă numai o astfel de faptă ar putea avea caracter penal care să
fie înlăturat prin influenţa constrângerii.
b) Condiţiile constrângerii morale
Potrivit dispoziţiei din art. 25 nu este imputabilă fapta prevăzută de legea
penală săvârşită din cauza unei constrângeri morale, efectuată prin ameninţarea cu
un pericol grav pentru persoana făptuitorului ori a altuia şi care nu putea fi înlăturat
în alt mod. Din examinarea acestei dispoziţii rezultă că, pentru existenţa
constrângerii morale, trebuie să fie îndeplinite următoarele condiţii:
– să existe o acţiune de constrângere săvârşită de o persoană asupra
psihicului unei alte persoane;
– prin ameninţare să se creeze un pericol grav pentru persoana ameninţată
sau pentru o altă persoană;
– pericolul cu care se ameninţă trebuie să fie de aşa natură încât să nu
poată fi înlăturat altfel decât prin săvârşirea faptei prevăzute de legea penală.
1.3. Efectele constrângerii fizice și constrângerii morale
Este înlăturată în principiu şi răspunderea civilă, cu excepţia cazurilor în
care se constată existenţa unei erori de fapt imputabile făptuitorului.
2. Excesul neimputabil
2.1. Reglementare legală
Codul penal prevede, în art. 26, excesul neimputabil. În alin. 1 se prevede
că nu este imputabilă fapta prevăzută de legea penală săvârşită de persoana aflată
în stare de legitimă apărare, care a depăşit, din cauza tulburării sau temerii, limitele
unei apărări proporţionale cu gravitatea atacului.
Potrivit dispoziţiei din art. 26, alin. 1, Cod penal, este considerat exces
neimputabil situaţia în care o persoana care, din cauza tulburării sau temerii, a
depăşit limitele unei apărări proporţionale cu gravitatea pericolului şi cu
împrejurările în care s-a produs atacul. Din analiza dispoziţiei legale rezultă că,
pentru ca excesul de apărare să fie neimputabil, este necesar ca fapta să fie
săvârşită în stare de legitimă apărare, adică sub presiunea unui atac material, direct,
imediat şi injust, care a pus în pericol grav persoana sau interesul general.
2.2. Condiţiile excesului neimputabil
Excesul neimputabil presupune existenţa tuturor condiţiilor cerute pentru
existenţa legitimei apărări, ea referindu-se doar la împrejurarea că riposta a depăşit
gravitatea atacului, din cauza tulburării sau temerii de care era stăpânită victima
atacului.
Nu este imputabilă fapta prevăzută de legea penală săvârşită de persoana
aflată în stare de necesitate, care nu şi-a dat seama, în momentul comiterii faptei, că
pricinuieşte urmări vădit mai grave decât cele care s-ar fi putut produce dacă
pericolul nu era înlăturat.
Este posibil ca urmarea produsă să nu fie mai gravă decât aceea care s-ar
fi produs dacă nu se acţiona salvator, însă este mai gravă decât ar fi fost necesar
pentru înlăturarea pericolului (de exemplu, comandantul vasului care aruncă peste
bord, pentru a evita naufragiul, lucruri mai numeroase decât ar fi fost necesare
pentru înlăturarea pericolului).
Dacă cel în cauză nu şi-a dat seama de excesul de acţiune salvatoare va
beneficia de exces neimputabil. În evaluarea depăşirii necesităţii se va avea în
vedere împrejurările în care s-au produs faptele şi starea psihică a celui care
acţionează salvator.
3. Minoritatea făptuitorului
3.1. Reglementare legală
Codul penal prevede, în art. 27, minoritatea făptuitorului. În articol se
arată că nu este imputabilă fapta prevăzută de legea penală săvârşită de un minor,
care la data comiterii acesteia nu îndeplinea condiţiile legale pentru a răspunde
penal. Minoritatea este starea în care se găseşte făptuitorul minor care în momentul
săvârşirii faptei prevăzute de legea penală nu împlinise vârsta răspunderii penale.
Capacitatea psihofizică a persoanei de a-si da seama de semnificaţia socială a
acţiunilor sau inacţiunilor sale şi de a le dirija în mod voit nu există din momentul
naşterii, ci se formează odată cu dezvoltarea acesteia.
3.2. Condiţiile în care minoritatea făptuitorului înlătură caracterul penal al
faptei
Minoritatea făptuitorului înlătură caracterul penal al faptei în următoarele
situații:
să se constate că făptuitorul era un minor care, la data săvârşirii faptei, nu
îndeplinea condiţiile legale pentru a răspunde penal, adică nu împlinise
vârsta de 14 ani în momentul săvârşirii faptei;
minorul să se afle în această stare în momentul săvârşirii faptei. În cazul
infracţiunilor continue, continuate sau de obicei, dacă după începerea
executării minorul a împlinit 16 ani, el va răspunde penal pentru actele
efectuate după împlinirea acestei vârste, iar dacă a împlinit 14 ani după
începerea executării, răspunderea sa penală depinde de existenţa
discernământului.
3.3. Efectele minorității făptuitorului
Minoritatea făptuitorului este o cauză de neimputabilitate şi deci nu
produce efecte decât faţă de minorul aflat în această stare. De asemenea, ea nu
înlătură răspunderea civilă a persoanelor care aveau în îngrijirea sau paza lor pe
minor, dacă se reţine o culpă în sarcina acestora.
4. Iresponsabilitatea
4.1. Noţiune şi caracterizare
Art. 28 din Codul penal reglementează iresponsabilitatea.
Iresponsabilitatea este starea de incapacitate psihofizică a unei persoane
care nu-şi poate da seama de caracterul, sensul şi valoarea socială, morală şi
juridică a faptelor pe care le săvârşeşte şi a urmărilor acestora, sau care nu-şi poate
determina şi dirija în mod normal voinţa, în raport cu faptele ei. Cauzele care
determină starea de iresponsabilitate pot fi diferite: starea de subdezvoltare psihică
datorită diferitelor anomalii (idioţie, cretinism, infantilism, debilitate mintală etc.),
boli neuropsihice (nebunie, nevroze, psihoze etc.), tulburări psihice provocate de
intoxicaţii prin alcool, substanţe stupefiante, narcotice etc., fenomene fiziologice
(somn natural, somn hipnotic, leşin etc.).
În raport cu aceste cauze şi cu efectele lor, starea de incapacitate psihică
poate fi permanentă (incurabilă) sau trecătoare (intermitentă), cunoscând intervale
de luciditate; poate fi înnăscută (congenitală) sau survenită. Oricare ar fi cauzele şi
durata iresponsabilităţii, pentru ca aceasta să fie cauză de neimputabilitate trebuie
să fie totală, adică să constea în lipsa completă a capacităţii psihice. În ipoteza în
care lipsa capacităţii este numai parţială, există aşa-numita responsabilitate
atenuată, denumită şi responsabilitate limitată și poate constitui o circumstanţă
atenuantă.
4.2. Condiţiile iresponsabilităţii în dreptul penal
Condițiile iresponsabilității în dreptul penal sunt:
persoana care a săvârşit fapta să fie în stare de iresponsabilitate, adică să
fie lipsită de capacitatea de a-şi da seama de acţiunile sau inacţiunile sale
sau de capacitatea de a fi stăpână pe ele;
starea de incapacitate psihică a persoanei să existe în momentul săvârşirii
faptei, adică tot timpul cât durează efectuarea sau omisiunea de a efectua
actele prin care s-a săvârşit ori s-a contribuit la săvârşirea faptei;
starea de incapacitate psihică a făptuitorului să se datoreze alienaţiei
mintale sau altor cauze, care determină stări anormale, de incapacitate
psihică;
fapta săvârşită în stare de iresponsabilitate trebuie să fie o faptă prevăzută
de legea penală, fiindcă numai în cazul acestor fapte intervine înlăturarea
caracterului penal al faptei săvârşite.
4.3. Efectele iresponsabilității
Iresponsabilitatea legal constatată are ca efect înlăturarea caracterului
penal al faptei săvârşite sub imperiul ei. Este o cauză personală care produce acest
efect numai faţă de persoana care a săvârşit fapta în această stare. Starea de
iresponsabilitate nu înlătură răspunderea civilă a făptuitorului.
5. Intoxicaţia
5.1. Noţiune şi caracterizare
Art. 29 din Codul penal reglementează o altă cauză de neimputabilitate şi
anume intoxicaţia. Intoxicaţia este starea psihofizică anormală în care se găseşte o
persoană, datorită efectelor pe care le au asupra organismului său şi asupra
facultăţilor sale mintale anumite substanţe excitante sau narcotice consumate de
acea persoană ori introduse în corpul său.
5.2. Felurile stării de intoxicaţie
Există mai multe feluri de intoxicație și anume:
După atitudinea persoanei faţă de provocarea stării de beţie, se face
distincţie, în principal, între intoxicaţia accidentală şi beţia voluntară.
Intoxicaţia accidentală, denumită şi beţie fortuită, este acea stare de
intoxicaţie provocată independent de voinţa persoanei în cauză.
Intoxicaţia voluntară, în opoziţie cu cea accidentală, este provocată cu
ştirea celui în cauză, care consumă băuturi sau substanţe ebriante cunoscând efectul
pe care acestea îl produc indiferent dacă a avut sau nu a avut intenţia să se îmbete.
Intoxicaţia voluntară poate fi, la rândul său, simplă, atunci când este produsă fără
ca persoana să aibă intenţia de a se îmbăta, şi preordinată, când persoana şi-a
provocat anume starea de intoxicaţie în vederea săvârşirii unei infracţiuni (pentru a
căpăta curaj în săvârşirea faptei, pentru a invoca starea de intoxicaţie ca scuză
pentru comiterea acesteia).
De asemenea, intoxicaţia voluntară poate fi ocazională, atunci când o
persoană neobişnuită cu băuturile alcoolice, de exemplu, consumă ocazional astfel
de băuturi la petreceri sau reuniuni familiale, sau cronică, atunci când apare ca o
stare permanentă a persoanelor căzute în patima beţiei, aflate într-o stare de
deviaţie psihică permanentă care poate duce la forme psihopatice.
După gradul de intoxicaţie, intoxicaţia poate fi completă sau incompletă.
Intoxicaţia completă se produce atunci când procesul de intoxicare conduce la
paralizarea aproape completă a energiei fizice şi a facultăţilor psihice, astfel încât
persoana aflată în stare de intoxicaţie completă este lipsită de capacitatea de a
înţelege caracterul faptelor sale şi de a fi stăpână pe ele.
Intoxicaţia incompletă este beţia la care procesul de intoxicaţie se află în
faze incipiente, în care starea de intoxicaţie se manifestă printr-o excitabilitate şi
impulsivitate. Intoxicaţia incompletă este susceptibilă, la rândul ei, de grade
diferite, putând îmbrăca forma unei beţii uşoare sau, dimpotrivă, a unei intoxicaţi
acute, apropiată de intoxicaţia completă (fiecare dintre aceste forme poate avea o
anumită influenţă asupra capacităţii de auto-control).
5.3. Condiţiile intoxicaţiei accidentale (fortuite)
Condițiile intoxicației accidentale (fortuite) sunt:
făptuitorul să se fi găsit în momentul sau, eventual, în tot timpul săvârşirii
faptei, în stare de intoxicaţie produsă de alcool ori de alte substanţe;
starea de intoxicaţie să fi fost accidentală, adică provocată independent de
voinţa făptuitorului;
starea de intoxicaţie să fi fost completă, deci făptuitorul să fi fost lipsit de
posibilitatea de a-şi da seama de fapta sa;
fapta săvârşită în stare de intoxicaţie să fie o faptă prevăzută de legea
penală.
5.4. Efectele intoxicației
Starea de intoxicaţie accidentală are efect excluderea caracterul penal al faptei.
Intoxicaţia voluntară nu este cauză de neimputabilitate. Intoxicaţia preordinată
constituie o circumstanţă agravantă [art. 77, lit. f), Cod penal].
6. Eroarea de fapt
6.1. Reglementare leagă
Codul penal reglementează, în art. 30, eroarea ca fiind o cauză de
neimputabilitate, şi ca atare, atunci când făptuitorul nu cunoaşte, în momentul
săvârşirii acesteia, existenţa unei stări, situaţii sau împrejurări de care depinde acest
caracter.
Dispoziţiile art. 30 alin. 1, alin. 2 şi alin. 3 din Codul penal privesc eroarea
asupra elementelor constitutive ale infracţiunii, eroare care înlătură intenţia ca o
componentă a laturii subiective, dar şi culpa, când aceasta este invincibilă, în cazul
faptelor incriminate când sunt săvârşite din culpă. În art. 30, alin 4, Cod penal este
reglementată eroarea care poartă asupra unei dispoziţii legale extrapenale.
Eroarea asupra caracterului ilicit al faptei reglementată în art. 30, alin. 5, Cod
penal, este cea care înlătură imputabilitatea. Ea poate fi o eroare de fapt (de
exemplu, autorul crede greşit că săvârşeşte fapta în legitimă apărare), eroare de
drept extrapenal (de exemplu, făptuitorul nu cunoaşte că un bun a căpătat printr-o
lege extrapenală un regim special şi nu poate fi deţinut decât în condiţiile legii
extrapenale) sau penal.
Eroarea asupra caracterului ilicit al faptei înlătură imputabilitatea numai
când este invincibilă.
6.2. Eroare asupra tipicităţii
Condiţiile erorii asupra tipicității sunt:
- fapta săvârşită să fie prevăzută de legea penală și să fie nejustificată;
- făptuitorul să nu fi cunoscut, în momentul săvârşirii faptei, existenţa unei
stări, situaţii sau împrejurări de care depinde caracterul penal al acesteia.
Obiectul erorii trebuie să-l constituie o stare (adică modul în care se
prezintă o persoană, sub aspectul stării de sănătate, al statutului ei civil, al vârstei,
al atribuţiilor ei de serviciu etc.), un bun (apartenenţa juridică a acestuia, starea lui
materială, de uzură, valoarea lui de întrebuinţare, culturală sau ştiinţifică etc.), o
instituţie (aparţinând domeniului public sau privat, utilarea ei tehnică, atribuţiile
care formează obiectul ei de activitate etc.), o situaţie (adică poziţia pe care o
persoană, un bun sau o instituţie o are în cadrul relaţiilor sociale: situaţia de
cetăţean sau de străin a unei persoane, de rudă apropiată, de funcţionar, situaţia de
bun din avutul public, de bun provenit din săvârşirea unei fapte prevăzute de legea
penală etc.), o împrejurare (adică o realitate externă care caracterizează fapta
concretă: în timpul nopţii, în timpul unei calamităţi, fără autorizare, săvârşită de
două sau mai multe persoane etc.) şi existenţa erorii la momentul săvârşirii faptei.
6.3. Efectele erorii de fapt
Efectele erorii de fapt sunt următoarele:
în cazul faptelor incriminate numai atunci când sunt săvârşite cu intenţie,
eroarea de fapt, dovedită, atunci când poartă asupra unei stări, situaţii sau
împrejurări prevăzute de lege ca elemente constitutive ale infracţiunii, are
drept consecinţă înlăturarea caracterului penal al faptei şi deci înlăturarea
răspunderii penale a făptuitorului;
în cazul faptelor incriminate şi în ipoteza săvârşirii lor din culpă, eroarea
de fapt nu înlătură caracterul penal al faptei decât dacă se constată că ea nu
provine din culpa făptuitorului;
eroarea asupra circumstanţelor; acest efect este prevăzut prin dispoziţia
din art. 30, alin. 3, Cod penal, care prevede că nu constituie circumstanţă
agravantă împrejurarea pe care făptuitorul nu a cunoscut-o în momentul
săvârşirii infracţiunii.
6.4. Eroarea asupra antijuridicităţii
Conform prevederilor art. 30, alin. 5, Cod penal, nu este imputabilă fapta
prevăzută de legea penală săvârşită ca urmare a necunoaşterii sau cunoaşterii
greşite a caracterului ilicit al acesteia din cauza unei împrejurări care nu putea fi în
niciun fel evitată.
Codul penal acordă, însă, efect de cauză de neimputabilitate erorii de drept
penal invincibile. De exemplu, Guvernul emite în perioada de vară o ordonanţă de
urgență în care sunt incriminate anumite fapte, iar o persoana săvârşeşte o
infracţiune în ziua în care OUG a intrat în vigoare.
Eroare asupra tipicităţii produce efecte numai in personam.
7. Cazul fortuit
7.1. Noţiune şi caracterizare
Art. 31, Cod penal, prevede cazul fortuit: nu este imputabilă fapta
prevăzută de legea penală al cărei rezultat este consecinţa unei împrejurări care nu
putea fi prevăzută.
Cazul fortuit este un caz în care acţiunea sau inacţiunea unei persoane a
produs un rezultat neconceput şi neurmărit de ea, datorită acţiunii unei forţe a cărei
intervenţie nu a putut fi prevăzută (de exemplu, un accident de circulaţie soldat cu
vătămarea integrităţii corporale a două persoane şi moartea altei persoane ca
urmare a unei defecţiuni ascunse a sistemului de servo-direcţie la un autoturism
cumpărat din fabrică în aceeaşi zi, sau o persoana este surprinsă de o alunecare de
teren şi ucisă).
Imprevizibilitatea trebuie să aibă un caracter obiectiv şi general, în sensul
ca nimeni, în aceeaşi situaţie, să nu poată prevedea rezultatul socialmente
periculos. Acest caracter obiectiv şi general al imprevizibilităţii diferenţiază
această neprevedere, în situaţia cazului fortuit, de imprevizibilitatea care apare în
situaţia în care făptuitorul, deşi trebuia să prevadă rezultatul, nu-l prevede datorită
unor deficienţe şi limite personale.
7.2. Condiţiile cazului fortuit
Existenţa cazului fortuit presupune îndeplinirea următoarelor condiţii:
acţiunea sau inacţiunea unei persoane să fi produs un rezultat socialmente
periculos neprevăzut;
intervenţia împrejurării care a determinat producerea rezultatului să nu fi
putut fi prevăzută;
fapta care a dus, din cauza intervenirii împrejurării fortuite, la un rezultat
socialmente periculos să fie, datorită acestui rezultat, o faptă prevăzută de
legea penală.
7.3. Efectele cazului fortuit
Constatarea legală a existenţei cazului fortuit are drept consecinţă înlăturarea
caracterului penal al faptei, deoarece exclude vinovăţia.
Secțiunea a-VII-a
ÎNLĂTURAREA RĂSPUNDERII PENALE
Dispoziţiile cuprinse în Titlul VII din Codul penal din 1969, «numit
„Cauzele care înlătură răspunderea penală sau consecinţele condamnării", au fost
structurate şi sistematizate în actualul Cod penal sub o formă mai exactă, mai
firească şi mai uşor de operat, prevăzându-se trei titluri distincte, fiecare cu
emblematica sa, cu natura diferită a acestor cauze şi a temeiurilor care le
generează: Titlul VII, intitulat „Cauzele care înlătură răspunderea penală", Titlul
VIII, denumit Cauzele care înlătură sau modifică executarea pedepsei", şi Titlul IX
- „Cauzele care înlătură consecinţele condamnării".
Cauzele care înlătură răspunderea penală pot avea efecte in rem, cu privire
la infracţiunea săvârşită, situaţie în care efectele respective se răsfrâng asupra
tuturor participanţilor (amnistia, lipsa plângerii prealabile) sau numai asupra acelor
participanţi care se află în situaţia ce poate avea ca efect înlăturarea răspunderii
penale [de exemplu, împăcarea).
Cauzele care înlătură răspunderea penală, în principiu, nu au efecte asupra
răspunderii civile a suspectului sau inculpatului, aceştia răspunzând pentru paguba
produsă, cu excepţia situaţiei de împăcare pentru infracţiunea săvârşită, când se
stinge şi dreptul la acţiunea civilă în despăgubiri.
I. Amnistia (art. 152 C. pen.
Potrivit art. 152, amnistia înlătură răspunderea penală pentru infracţiunea
săvârşită. Dacă intervine după condamnare, ea înlătură şi executarea pedepsei
pronunţate, precum şi celelalte consecinţe ale condamnării. Amenda încasată
anterior amnistiei nu se restituie. Amnistia nu are efecte asupra măsurilor de
siguranţă şi asupra drepturilor persoanei vătămate.
Amnistia are ca obiect infracţiunile indicate în legea de amnistie şi
priveşte modalităţile de participaţie (autori, instigatori, complici care au luat parte
la săvârșirea infracţiunii prevăzute in actul de amnistiere).
Apreciem că amnistia nu se extinde asupra tăinuitorilor sau
favorizatorilor) eoarece aceste fapte sunt distinct prevăzute în Codul penal şi, dacă
ele nu sunt îcuprinse în actul de clemenţă, favorizatorii sau tălnuitorii nu
beneficiază de clemenţa legiuitorului.
Amnistia operează independent de cauzele de atenuare sau de agravare a
pedepsei, deoarece se cunoaşte faptul că aceste cauze reţinute în favoarea
suspectului sau inculpatului nu modifică natura infracţiunii respective şi, cum
obiectul amnistiei se referă la infracţiunea prevăzută prin actul de clemenţă, reiese
că astfel de cauze operează asupra pedepsei, şi nu asupra infracţiunii; prin aplicarea
actului de amnistie - care vizează numai infracţiuni -, nu se mai ajunge la
pedepsirea suspectului sau inculpatului.
Amnistia este obligatorie, ea operând ope legis, nu poate fi refuzată de
suspect sau inculpat.
Se apreciază că amnistia postcondamnatorie (improprie) se deosebeşte de
cea antecondamnatorie sau proprie doar prin faptul că intervine post iudicium
respectiv după ce hotărârea de condamnare a inculpatului a rămas definitivă; din
această cauză condamnatul nu mai are posibilitatea de a cere continuarea
procesului penal pentru a-şi dovedi nevinovăţia, ca şi în cazul intervenirii amnistiei
ante condamnatorii, vinovăţia sa fiind dovedită prin hotărârea de condamnare ce a
dobândit autoritate de lucru judecat; amnistia postcondamnatorie are în rest toate
celelalte caracteristici ale amnistiei, ea fiind manifestarea de voinţă exclusivă a
puterii legiuitoare, care, din raţiuni de politică penală, înlătură executarea pedepsei
pronunţate, precum şi consecinţele condamnării.
Potrivit art. 152 alin. (1) C. pen., amenda încasată anterior nu se restituie,
ceea ce înseamnă că prin amnistie nu se poate ajunge la situaţia existentă înainte de
condamnare. Amenda este neexecutată în ipoteza în care nu a fost achitată până la
data apariţiei actului de amnistie.
II.Prescripţia răspunderii penale (art. 153 C. pen.)
Prescripţia înlătură răspunderea penală.
Prescripţia nu înlătură răspunderea penală în cazul:
a) infracţiunilor de genocid, contra umanităţii şi de război, indiferent de
data la care au fost comise;
b) infracţiunilor prevăzute la art. 188 şi 189 şi al infracţiunilor intenţionate
urmate de moartea victimei.
Prescripţia nu înlătură răspunderea penală nici în cazul infracţiunilor mai
sus prevăzute pentru care nu s-a împlinit termenul de prescripţie, generală sau
specială, la data intrării în vigoare a acestei dispoziţii.
Efectele prescripţiei răspunderii penale.
Pentru ca această cauză si operantă, nu se cere îndeplinirea niciunei
condiţii active, ci numai a unei conidiții pasive, constând în trecerea de la data
săvârşirii infracţiunii a unui anumit termen prevăzut de legea penală.
Prescripţia răspunderii penale este o cauză de înlăturare a răspunderii
penale ca urmare a neexercitării în timp util de către stat, prin organele sale
judiciare a dreptului de a aplica infractorului o pedeapsă, având ca efect stingerea
acestui drep şi a obligaţiei corelative a infractorului de a suporta aplicarea unei
sancţiuni penale.
Prescripţia înlătură doar răspunderea penală, fapta săvârşită păstrându-şi
în continuare caracterul infracţional, stingându-se doar dreptul statului de a aplica
infractorilor vreo pedeapsă ori măsură educativă.
Prescripţia răspunderii penale nu împiedică însă luarea de către procuror
sau de către instanţa de judecată a unor măsuri de siguranţă, dacă subzistă starea de
pericol social care justifică luarea unei asemenea măsuri.
Prescripţia răspunderii penale nu are efect asupra drepturilor persoanei
vătămate, întrucât prescripţia răspunderii penale nu coincide cu prescrierea acţiunii
civile, termenul de prescripţie a acţiunii civile curgând dn momentul în care
persoana vătămată a cunoscut cine este cel care i-a cauzat prejudiciul prin
infracţiunea săvârşită şi curgerea lui fiind suspendată pe perioada în care se
efectuează cercetări penale; totodată, împlinirea termenului de prescripţia trebuie
verificată de organul judiciar înaintea oricărei probleme privind fondul cauz şi,
evident, după sesizare, excepţia prescripţiei răspunderii penale invocată din oficij
sau de partea interesată fiind o excepţie dirimantă. Prescripţia răspunderii penale
poate fi invocată în orice fază a procesului penal, inclusiv în căile de atac; daci
termenul de prescripţie a răspunderii penale s-a împlinit înainte de începerea
procesului penal, acesta nu mai poate începe, iar dacă s-a început, acesta încetează,
fie în cursul urmăririi penale, fie în cursul judecăţii. Pentru a produce efecte,
împlinirea termenului de prescripţie trebuie să fi avut loc înainte de îndeplinirea
oricărui act de procedură în cauză, deoarece efectuarea acestora are efect
întreruptiv de prescripţie. Împlinirea termenului de prescripţie a răspunderii penale
are obligatoriu ca efect stingerea acţiunii penale, dar, pentru că o asemenea măsură
ar putea prejudicia interesele suspectului sau inculpatului care se consideră
nevinovat, legiuitorul i-a creat calea procesuală care îi permite să solicite
continuarea procesului penal pentru a-şi dovedi nevinovăţia. Dacă se dovedeşte că
suspectul sau inculpatul nu este vinovat de săvârşirea unei infracţiuni se va dispune
clasarea cauzei sau va fi achitat, după caz. iar dacă, dimpotrivă, se va dovedi că
totuşi este vinovat de săvârşirea vreunei infracţiuni, va beneficia de efectele
prescripţiei.
Prescripţia răspunderii penale are efecte in rem, cu privire la faptă, astfel
că de sa beneficiază toţi participanţii, indiferent de calitatea în care au participat la
săvârşirea infracţiunii.
III. Lipsa plângerii preaiabile (art. 157 C. pen.)
Lipsa plângerii prealabile constituie a treia cauză - în raport cu modul de
prevedere în legea penală - care înlătură răspunderea penală.
În cazul infracţiunilor pentru care punerea în mişcare a acţiunii penale este
condiţionată de introducerea unei plângeri prealabile de către persoana vătămată,
lipsa acestei plângeri înlătură răspunderea penală.
Fapta care a adus o vătămare mai multor persoane atrage răspunderea
penală, chiar dacă plângerea prealabilă s-a făcut numai de către una dintre ele.
Fapta atrage răspunderea penală a tuturor persoanelor fizice sau juridice
care au participat la săvârşirea acesteia, chiar dacă plângerea prealabilă s-a făcut
numai cu privire la una dintre acestea.
În cazul în care cel vătămat este o persoană lipsită de capacitate de
exerciţiu ori cu capacitatea de exerciţiu restrânsă sau o persoană juridică ce este
reprezentată de făptuitor, acţiunea penală se poate pune în mişcare şi din oficiu.
Dacă persoana vătămată a decedat sau în cazul persoanei juridice aceasta a
fost lichidată, înainte de expirarea termenului prevăzut de lege pentru introducerea
plângerii, acţiunea penală poate fi pusă în mişcare din oficiu.
IV. Retragerea plângerii prealabile
Retragerea plângerii prealabile poate interveni până la pronunţarea unei
hotărâri definitive, în cazul infracţiunilor pentru care punerea în mişcare a acţiunii
penale este condiţionată de introducerea unei plângeri prealabile.
Retragerea plângerii prealabile înlătură răspunderea penală a persoanei cu
privire la care plângerea a fost retrasă.
Plângerea prealabilă poate fi retrasă de persoana vătămată. Retragerea
trebuie să fie explicită, totală şi necondiţionată, adică să privească atât latura
penală, cât şi pe cea civilă a procesului penal, şi are efecte irevocabile, iar în cazul
persoanelor lipsite de capacitate de exerciţiu, retragerea plângerii prealabile se face
numai de reprezentanţii lor legali.
Pentru persoanele lipsite de capacitate de exerciţiu, retragerea plângerii
prealabile se face numai de reprezentanţii lor legali. În cazul persoanelor cu
capacitate de exerciţiu restrânsă, retragerea se face cu încuviinţarea persoanelor
prevăzute de lege.
În cazul infracţiunilor pentru care punerea în mişcare a acţiunii penale este
condiţionată de introducerea unei plângeri prealabile, dar acţiunea penală a fost
pusă în mişcare din oficiu în condiţiile legii, retragerea plângerii produce efecte
numai dacă este însuşită de procuror.
V. Împăcarea
Împăcarea poate interveni în cazul în care punerea în mişcare a acţiunii
penale s-a făcut din oficiu, dacă legea o prevede în mod expres.
Împăcarea înlătură răspunderea penală şi stinge acţiunea civilă.
Împăcarea produce efecte numai cu privire la persoanele între care a
intervenit şi dacă are loc până la citirea actului de sesizare a instanţei.
Pentru persoanele lipsite de capacitate de exerciţiu, împăcarea se face
numai de reprezentanţii lor legali, iar persoanele cu capacitate de exerciţiu
restrânsă se pot împăca cu încuviinţarea persoanelor prevăzute de lege.
În cazul persoanei juridice, împăcarea se realizează de reprezentantul său
legal sau convenţional ori de către persoana desemnată în locul acestuia. Împăcarea
intervenită între persoana juridică ce a săvârşit infracţiunea şi persoana vătămată nu
produce efecte faţă de persoanele fizice care au participat la comiterea aceleiaşi
fapte.
În cazul în care infracţiunea este săvârşită de reprezentantul persoanei
juridice vătămate, dispoziţiile art. 158 alin. (4) se aplică în mod corespunzător.
Secțiunea a-VIII-a
CAUZELE DE NEPEDEPSIRE (DE IMPUNITATE)
I. Desistarea şi împiedicarea producerii rezultatului
Potrivit art. 34 C.Pen nu se pedepseşte autorul care, înainte de
descoperirea faptei, s-a desistat ori a încunoştinţat autorităţile de comiterea
acesteia, astfel încât consumarea să poată fi împiedicată, sau a împiedicat el însuşi
consumarea infracţiunii.
Pentru ca desistarea să constituie cauză de nepedepsire este necesară
întrunirea următoarelor condiții:
Desistarea să aibă loc după ce s-au efectuat unul sau mai multe acte de
executare, dar înainte ca executarea acțiunii tipice să fi luat sfârșit ;
Să existe o manifestare dinc are să rezulte voința autorului de a renunța la
săvârșirea faptei ;
Renunțarea să se facă de bună voie, neconstrâns de nimeni ;
Renunțarea să fie definitivă
Referitor la împiedicarea producerii rezultatului, poate fi reținută această
cauză dacă sunt îndeplinite următoarele condiții :
Impiedicarea producerii rezultatului să aibă lc înainte de
descoperirea săvârșirii faptei ;
Acțiunea făptuitorului de a împiedica producerea rezultatului să fie
voluntară ;
Impiedicarea producerii rezultatului să fi fost eficientă.
Dacă actele îndeplinite până în momentul desistării sau împiedicării
producerii rezultatului constituie o altă infracţiune, se aplică pedeapsa pentru
această infracţiune.
II. Împiedicarea săvârșirii infracțiunii
Pentru a fi reținută această cauză trebuie îndeplinite cumulative următoarele
condiții:
- împiedicarea săvârșirii faptei să fie voluntară;
- să să se producă înainte de descoperirea faptei;
- să fie efectivă.
Secțiunea a-IX-a
ALTE INSTITUȚII INCIDENTE IN PRIVINȚA RASPUNDERII PENALE
1. Renunţarea la aplicarea pedepsei
Instanţa poate dispune renunţarea la aplicarea pedepsei dacă sunt întrunite
următoarele condiţii:
a) infracţiunea săvârşită prezintă o gravitate redusă, având în vedere natura şi
întinderea urmărilor produse, mijloacele folosite, modul şi împrejurările în care a
fost comisă, motivul şi scopul urmărit;
b) în raport de persoana infractorului, de conduita avută anterior săvârşirii
infracţiunii, de eforturile depuse de acesta pentru înlăturarea sau diminuarea
consecinţelor infracţiunii, precum şi de posibilităţile sale de îndreptare, instanţa
apreciază că aplicarea unei pedepse ar fi inoportună din cauza consecinţelor pe care
le-ar avea asupra persoanei acestuia.
Nu se poate dispune renunţarea la aplicarea pedepsei dacă:
a) infractorul a mai suferit anterior o condamnare, cu excepţia cazurilor
prevăzute în art. 42 lit. a) şi lit. b) sau pentru care a intervenit reabilitarea ori s-a
împlinit termenul de reabilitare;
b) faţă de acelaşi infractor s-a mai dispus renunţarea la aplicarea pedepsei
în ultimii 2 ani anteriori datei comiterii infracţiunii pentru care este judecat;
c) infractorul s-a sustras de la urmărire penală ori judecată sau a încercat
zădărnicirea aflării adevărului ori a identificării şi tragerii la răspundere penală a
autorului sau a participanţilor;
d) pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită este
închisoarea mai mare de 5 ani.
În caz de concurs de infracţiuni, renunţarea la aplicarea pedepsei se poate
dispune dacă pentru fiecare infracţiune concurentă sunt îndeplinite condiţiile
prevăzute în alin. (1) şi alin. (2).
2. Renunţarea la urmărirea penală (art. 318 C. proc. pen.)
În actualul Cod de procedură penală (art. 318) există instituţia renunţării la
urmărirea penală, renunţare care nu este altceva decât actul prin care procurorul în
raport de criteriile prevăzute imperativ în dispoziţiile procedurale, renunţă la
tragerea la răspundere penală a inculpatului, opţiune ce poate fi dispusă numai după
punerea în mişcare a acţiunii penale şi înainte de sesizarea judecătorului de cameră
prelimnară.
Această măsură se dispune de procuror în faza de cercetare penală, când se
apreciază asupra oportunităţii desfăşurării urmăririi penale.
Renunţarea la urmărirea penală nu poate fi decât condiţionată şi nu
constituie o soluţie obligatorie pe care procurorul trebuie să o dispună, dimpotrivă,
ea se dispune prin ordonanţă numai atunci când se constată că sunt îndeplinite
condițiile prevăzute in art. 318 C. proc. pen. şi nu există un interes public în
realizarea urmăririi penale. În ipoteza în care cu rea-credinţă suspectul sau
inculpatul nu îşi îndeplinește obligaţiile stabilite, măsura renunţării la urmărirea
penală poate fl revocată, iar sarcina de a face dovada îndeplinirii obligaţiilor sau
prezentarea motivelor, neîndeplinire a acestora revine suspectului sau
inculpatulului.
CAPITOLUL II
INFRACŢIUNI DE CORUPŢIE
Aspecte generale
Aşa cum se arată în preambulul Convenţiei de la Strasbourg cu privire la
corupţie din 1999, „corupţia constituie o ameninţare la adresa principiilor statului
de drept, democraţiei şi drepturilor omului, subminează principiile bunei
administrări, echităţii şi justiţiei sociale, denaturează concurenţa, împiedică
dezvoltarea economică şi periclitează stabilitatea instituţiilor democratice şi
fundamentul moral al societăţii”.
Faptele de corupţie sunt incriminate şi prin legi speciale, un important sediu
al materiei rămânând, chiar şi după intrarea în vigoare a noului Cod penal, Legea
nr. 78/2000 privind prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie .
Conform art. 1, Legea nr. 78/2000 se aplică următoarelor persoane:
- care exercită o funcţie publică, indiferent de modul în care au fost
investite, în cadrul autorităţilor publice sau instituţiilor publice;
- care îndeplinesc, permanent sau temporar, potrivit legii, o funcţie sau o
însărcinare, în măsura în care participă la luarea deciziilor sau le pot influenţa, în
cadrul serviciilor publice, regiilor autonome, societăţilor comerciale, companiilor
naţionale, societăţilor naţionale, unităţilor cooperatiste sau al altor agenţi
economici;
- care exercită atribuţii de control, potrivit legii;
- care acordă asistenţă specializată unităţilor prevăzute la lit. a) şi b), în
măsura în care participă la luarea deciziilor sau le pot influenţa;
- care, indiferent de calitatea lor, realizează, controlează sau acordă
asistenţă specializată, în măsura în care participă la luarea deciziilor sau le pot
influenţa, cu privire la: operaţiuni care antrenează circulaţia de capital, operaţiuni
de bancă, de schimb valutar sau de credit, operaţiuni de plasament, în burse, în
asigurări, în plasament mutual ori privitor la conturile bancare şi cele asimilate
acestora, tranzacţii comerciale interne şi internaţionale;
-care deţin o funcţie de conducere într-un partid sau într-o formaţiune
politică, într-un sindicat, într-o organizaţie patronală ori într-o asociaţie fără scop
lucrativ sau fundaţie;
- alte persoane fizice decat cele prevăzute la lit. a) - f), în condiţiile
prevăzute de lege.
Principiile care guvernează conduita profesională a funcţionarilor publici
sunt următoarele:
supremaţia Constituţiei şi a legii, principiu conform căruia funcţionarii
publici au îndatorirea de a respecta Constituţia şi legile ţării;
prioritatea interesului public, principiu conform căruia funcţionarii
publici au îndatorirea de a considera interesul public mai presus decât
interesul personal, în exercitarea funcţiei publice;
asigurarea egalităţii de tratament a cetăţenilor în faţa autorităţilor şi
instituţiilor publice, principiu conform căruia funcţionarii publici au
îndatorirea de a aplica acelaşi regim juridic în situaţii identice sau similare;
profesionalismul, principiu conform căruia funcţionarii publici au
obligaţia de a îndeplini atribuţiile de serviciu cu responsabilitate,
competenţă, eficienţă, corectitudine şi conştiinciozitate;
imparţialitatea şi independenţa, principiu conform căruia funcţionarii
publici sunt obligaţi să aibă o atitudine obiectivă, neutră faţă de orice
interes politic, economic, religios sau de altă natură, în exercitarea funcţiei
publice;
integritatea morală, principiu conform căruia funcţionarilor publici le
este interzis să solicite sau să accepte, direct ori indirect, pentru ei sau
pentru alţii, vreun avantaj ori beneficiu în considerarea funcţiei publice pe
care o deţin, sau să abuzeze în vreun fel de această funcţie;
libertatea gândirii şi a exprimării, principiu conform căruia funcţionarii
publici pot să-şi exprime şi să-şi fundamenteze opiniile, cu respectarea
ordinii de drept şi a bunelor moravuri;
deschiderea şi transparenţa, principiu conform căruia activităţile
desfăşurate de funcţionarii publici în exercitarea funcţiei lor sunt publice şi
pot fi supuse monitorizării cetăţenilor.
I. Luarea de mită (Art. 289 C. pen.)
Conc
ept
Varia
nta
tip:
Fapta funcţionarului public care, direct ori indirect, pentru sine sau
pentrualtul, pretinde ori primeşte bani sau alte foloase care nu i se cuvin ori acceptă
promisiunea unor astfel de foloase, în legătură cu îndeplinirea, neîndeplinirea,
urgentarea ori întârzierea îndeplinirii unui act ce intră în îndatoririle sale de
serviciu sau în legătură cu îndeplinirea unui act contrar acestor îndatoriri, se
pedepseşte cu închisoare de la 3 la 10 ani şi interzicerea exercitării dreptului de a
ocupa o funcţie publică ori de a exercita profesia sau activitatea în executarea
căreia a săvârşit fapta.
Variantă asimilată:
Fapta prevăzută în alin. (1), săvârşită de una dintre persoanele prevăzute
în art. 175 alin. (2), constituie infracţiune numai când este comisă în legătură cu
neîndeplinirea, întârzierea îndeplinirii unui act privitor la îndatoririle sale legale
sau în legătură cu efectuarea unui act contrar acestor îndatoriri.
Banii, valorile sau orice alte bunuri primite sunt supuse confiscării, iar
când acestea nu se mai găsesc, se dispune confiscarea prin echivalent.
Incriminarea luării de mită în Codul penal este una mai largă, legiuitorul
renunţând la formularea din reglementarea anterioară: „în scopul de a îndeplini, a
nu îndeplini ori a întârzia îndeplinirea unui act privitor la îndatoririle sale de
serviciu sau în scopul de a face un act contrar acestor îndatoriri” care este înlocuită
cu „în legătură cu îndeplinirea, neîndeplinirea, urgentarea ori întârzierea
îndeplinirii unui act ce intră în îndatoririle sale de serviciu sau în legătură cu
îndeplinirea unui act contrar acestor îndatoriri”. Au fost astfel înlăturate o mare
parte din dificultăţile ce apăreau în practică legate de distincţia dintre infracţiunea
de luare de mită şi cea de primire de foloase necuvenite (infracţiune pe care nu o
mai regăsim reglementată distinct în Codul penal, dar al cărei element material este
absorbit de infracţiunea analizată).
Conform art. 7 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi
sancţionarea faptelor de corupţie:„Faptele de luare de mită sau trafic de influenţă
săvârşite de o persoană care:
a) exercită o funcţie de demnitate publică;
b) este judecător sau procuror;
c) este organ de cercetare penală sau are atribuţii de constatare ori de
sancţionare a contravenţiilor; este una dintre persoanele prevăzute la art. 293din
Codul penal se sancţionează cu pedeapsa prevăzută la art. 289 sau 291 din Codul
penal, ale cărei limite se majorează cu o treime”.
2. Condiţii preexistente
A. Obiectul infracţiunii
a) obiectul juridic special
Obiectul juridic special îl constituie relaţiile sociale ce se formează şi se
dezvoltă în legătură cu îndeplinirea îndatoririlor de serviciu ale funcţionarilor, cu o
atitudine corectă, cinstită, de înaltă probitate profesională şi morală, astfel încât să
se asigure respectarea legii, a normelor de conduită profesională, precum şi
ocrotirea şi realizarea drepturilor şi intereselor legitime ale cetăţenilor.
b) obiectul material
Infracţiunea analizată este lipsită de obiect material. Aceasta întrucât banii,
valorile sau orice alte bunuri primite nu constituie obiectul spre care se îndreaptă în
mod nemijlocit activitatea infracţională, ci produs al acesteia.
B. Subiecţii infracţiunii
a) subiectul activ
Subiect activ al infracţiunii de luare de mită poate să fie numai un
funcţionar public (subiect activ calificat), adică persoana care, cu titlu permanent
sau temporar, cu sau fără o remuneraţie:
a. exercită atribuţii şi responsabilităţi, stabilite în temeiul legii, în scopul
realizării prerogativelor puterii legislative, executive sau judecătoreşti;
b. exercită o funcţie de demnitate publică sau o funcţie publică de orice
natură;
c. exercită, singură sau împreună cu alte persoane, în cadrul unei regii
autonome, al altui operator economic sau al unei persoane juridice cu capital
integral sau majoritar de stat, atribuţii legate de realizarea obiectului de activitate al
acesteia.
Este, de asemenea, asimilată funcţionarului public şi persoana care exercită
un serviciu de interes public pentru care a fost învestită de autorităţile publice sau
care este supusă controlului ori supravegherii acestora cu privire la îndeplinirea
respectivului serviciu public.
Fapta este mai gravă, conform art. 7 din Legea nr. 78/2000, dacă fapta este
săvârşită de o persoană care exercită o funcţie de demnitate publică (de exemplu,
Preşedintele României, Preşedintele Senatului, Preşedintele Camerei Deputaţilor,
miniştri, primarietc.), de un judecător sau procuror, de un organ de cercetare penală
sau cu atribuţii de constatare ori de sancţionare a contravenţiilor sau de o persoană
prevăzută la art. 293 C. pen.
Pentru existenţa infracţiunii, este necesar ca subiectul activ aibă calitatea
cerută de lege (aceea de funcţionar public sau de persoană asimilată funcţionarului
public), la data comiterii faptei.
Expertul care a primit o însărcinare retribuită de la birou de expertize, are
calitatea de funcţionar şi poate fi subiect activ al infracţiunii de luare de mită3.
Similar în cazul lichidatorului judiciar al unei societăţi comerciale, numit prin
hotărâre judecătorească sau al medicului.
b) participaţia penală
Participaţia penală este posibilă în toate formele (coautorat, instigare,
complicitate). Pentru a se reţine coautoratul este necesar ca toţi participanţii să
întrunească condiţiile prevăzute de lege, referitoare la calitatea specială de
funcţionar public sau de persoană asimilată funcţionarului public.
c) subiectul pasiv
Subiect pasiv principal al infracţiunii analizate este autoritatea publică,
instituţia publică, autoritatea în cadrul căreia îşi desfăşoară activitatea funcţionarul
care ia mită. Subiect pasiv principal poate fi reprezentat, de asemenea, de instituţii,
persoane juridice, altele decât cele publice, în care îşi desfăşoară activitatea
funcţionarul subiect activ al infracţiunii de luare de mită.
Subiect pasiv secundar al infracţiunii poate fi orice persoană fizică sau
juridică ce a suferit un prejudiciu prin săvârşirea faptei penale.
C. condiţii de loc şi de timp
Pentru existenţa infracţiunii, legea nuprevede condiţii speciale de loc, fiind
însă necesar ca, la momentul comiterii faptei, subiectul activ să aibă calitatea de
funcţionar public sau de persoană asimilată funcţionarului public. Nu prezintă
importanţă (spre deosebire de reglementarea anterioară) dacă funcţionarul
săvârşeşte fapta la momentul primirii, acceptării mitei sau promisiunii de mită sau
la un moment ulterior, atâta timp cât fapta are legătură cu îndatoririle sale de
serviciu.
Conţinutul constitutiv
A. Latura obiectivă
Elementul material constă în acţiunea subiectului activ de a:
- pretinde bani sau alte foloase necuvenite;
A pretinde presupune a cere, în mod direct sau prin aluzii, dacă din acestea
reiese cu claritate că făptuitorul pretinde primirea de bani sau de alte foloase. Nu
este necesar ca cererea să fie acceptată. În situaţia în care funcţionarul pretinde o
sumă de bani datorată în mod legal, executarea unei obligaţii legale izvorâte dintr-
un contract de care condiţionează îndeplinirea unui act ce face parte din atribuţiile
sale de serviciu, nu se va putea reţine infracţiunea de luare de mită (ci eventual cea
de abuz în serviciu), întrucât textul art. 289 face referire la bani sau alte foloase
care nu i se cuvin funcţionarului. Pretinderea trebuie să se refere la un obiect
determinat sau determinabil. În această variantă, iniţiativa de mituire aparţine
funcţionarului, el fiind cel care iniţiază, care „pretinde”. Considerăm că nu prezintă
importanţă, pentru existenţa infracţiunii, dacă pretinderea este directă sau doar
implicită, aluzivă, atâta timp cât ea a fost exteriorizată într-un mod ce poate fi
înţeles.
- primi bani sau alte foloase necuvenite;
Primirea presupune acceptarea, căpătarea de către funcţionar a unei sume
de bani sau a altor foloase. Considerăm că primirea poate să fie efectivă (primirea
unei sume de bani) sau simbolică (primirea cheilor de la un autoturism).
Considerăm că va constitui primire, în sensul art. 289, şi acceptarea cheilor unui
imobil, chiar dacă transferul de proprietate în cazul bunurilor imobile se
dobândeşte prin înscrierea în carte funciară, iar nu la momentul acordului de
voinţă. De altfel, şi acceptarea folosinţei imobilului poate întruni conţinutul
constitutiv al infracţiunii analizate. Se va putea reţine infracţiunea analizată şi dacă
o sumă de bani este primită cu titlu de împrumut. Primirea poate fi pentru sine sau
pentru altul, în mod direct sau prin persoane interpuse.
- de a accepta promisiunea de aprimi bani sau alte foloase necuvenite.
Observăm că nu este necesar ca sumele de bani să fie primite efectiv sau ca
funcţionarul să beneficieze efectiv de alte foloase necuvenite, infracţiunea
subzistând şi dacă acesta doar pretinde sau acceptă promisiunea primirii unor astfel
de foloase.Nu prezintă importanţă valoarea efectivă a mitei, întrucât legea nu
distinge. Infracţiunea va subzista şi în situaţia în care funcţionarul nu ar fi putut
beneficia niciodată de foloasele pretinse, primite (de exemplu, banii primiţi se
dovedesc a fi falşi sau nu mai sunt în circulaţie) sau a căror promisiune o acceptă
(de exemplu, mituitorul nu a avut niciodată intenţia de a îndeplini promisiunea),
dacă funcţionarul nu a avut cunoştinţă de acest lucru.
Există posibilitatea ca funcţionarul public să ajungă în posesia sumei de
bani sau a altor foloase (de ex. o persoană îi pune pe masă o sumă de bani), iar
funcţionarul să nu refuze dar nici să îşi manifestă expres acceptul de a primi. Într-o
astfel de situaţie se poate reţine infracţiunea analizată, în forma primirii, care poate
să fie şi tacită, nu numai expresă, manifestată direct. Elementul material al
infracţiunii analizate poate consta, aşa cum reiese clar din conţinutul legal, şi din
acceptarea promisiunii de bani sau alte foloase. Referitor la această situaţie sunt
necesare, credem, unele precizări. Articolul 254, alin. (1) din vechiul C. pen.
prevedea: „ Fapta funcţionarului public [...] ori acceptă promisiunea unor astfel de
foloase sau nu o respinge [...]”. Codul penal actual nu se mai referă la
nerespingerea promisiunii. În doctrină au fost exprimate unele puncte de vedere
diferite. Conform unei opinii, „nerespingerea promisiunii de mită este o acceptare
tacită, astfel încât nu trebuie să fie incriminată distinct pentru a se stabili obligaţia
funcţionarului public de a respinge o asemenea promisiune şi a-l sili să iasă din
apatie faţă de solicitările exterioare, asociindu-l astfel la opera de prevenire a
infracţiunilor şi de apărare a onoarei şi prestigiului funcţiei pe care o ocupă”. În
acelaşi timp, s-a afirmat că în latura obiectivă a infracţiunii de luare de mită, aşa
cum este ea prevăzută în C. pen., nu se mai regăseşte modalitatea de săvârşire a
faptei sub forma nerespingerii promisiunii unor astfel de foloase, deci (în opinia
autorilor indicaţi), săvârşirea faptei prin această modalitate apare ca fiind
dezincriminată. Considerăm că incriminarea din reglementarea anterioară era mai
completă şi că incriminarea distinctă a nerespingerii promisiunii de mită nu era în
niciun caz redundantă sau subînţeleasă. În acelaşi timp, nu considerăm că ar fi
vorba despre o dezincriminare a acestei modalităţi, întrucât, aşa cum reiese de
altfel şi din conţinutul Codului penal, funcţionarul public are îndatorirea de a
respinge, în mod activ, categoric, orice încercare de corupere a sa. Prin urmare,
credem şi noi că acceptarea tacită a promisiunii de mită poate fi realizată, în
anumite situaţii (pe care instanţa va trebui să le analizeze distinct, având în vedere
şi comportamentul ulterior al funcţionarului) şi prin nerespingerea promisiunii.
Reţinerea în practică a acestei modalităţi (cu privire la care existau unele
controverse şi dificultăţi şi înainte de intrarea în vigoare a Codului penal) va fi însă,
credem, foarte dificilă sub aspect probatoriu. Respingerea promisiunii de mită nu
trebuie neapărat să îmbrace o anumită formă. Credem că după ce o promisiune de
mită a fost făcută, nu există decât două acţiuni posibile logic: acceptarea sau
respingerea. Ignorarea promisiunii de mită de către funcţionar echivalează în fapt
tot cu o respingere. Lipsa incriminării nerespingerii promisiunii ar însemna o cale
de mijloc, ceea ce ne apare ca o imposibilitate logică.
Acţiunile enumerate mai sus trebuie să fie în legătură cu îndeplinirea,
neîndeplinirea, urgentarea ori întârzierea îndeplinirii unui act ce intră în îndatoririle
de serviciu sau în legătură cu îndeplinirea unui act contrar acestor îndatoriri. Va fi
întrunit conţinutul constitutiv al infracţiunii şi dacă funcţionarul pretinde banii sau
foloasele pentru altul sau dacă foloasele sunt pretinse sau primite în mod direct de
către funcţionar sau printr-o persoană interpusă. Este necesar ca acţiunea în
legătură cu care este acceptată mita sau promisiunea ei să fie de competenţa
funcţionarului, să intre în atribuţiile sale de serviciu (fie şi parţial, chiar şi limitat),
altfel nu se va reţine infracţiunea analizată ci infracţiunea de înşelăciune sau
eventual trafic de influenţă. Este, de asemenea, necesar ca suma de bani sau
foloasele de altă natură să fie pretinse sau primite în mod nelegal, să nu fie vorba
despre un drept al funcţionarului pe care acesta îl pretinde în mod legal într-o
funcţie etc.
A săvârşit infracţiunea de luare mită paznicul de la o societate care a
convenit cu alte persoane ca, în schimbul unei sume de bani, să le permită acestora
să sustragă o cantitate de porumb din cel pe care îl avea sub pază. Faptul că
paznicul i-a ajutat pe ceilalţi inculpaţi la săvârşirea furtului prin ajutorul pe care l-a
dat la încărcarea porumbului într-un mijloc de transport, nu-l absolvă de
infracţiunea de luare de mită reţinându-se un concurs de infracţiuni între
infracţiunea analizată şi infracţiunea de furt (în calitate de complice). Infracţiunea
se poate reţine în concurs şi cu traficul de influenţă.
Conform art. 289 C. pen., alin. (2), fapta prevăzută la alin. (1) săvârşită de
una din persoanele prevăzute la art. 175 alin. (2) C. pen. constituie infracţiune
numai când este comisă în legătură cu neîndeplinirea, întârzierea îndeplinirii unui
act privitor la îndatoririle sale legale sau în legătură cu efectuarea unui act
contrar acestor îndatoriri. Aşadar, elementul material este restrâns în această
variantă, nemaiputând consta în îndeplinirea sau în urgentarea îndeplinirii unui act
ce intră în atribuţiile de serviciu. Aceasta întrucât persoanele prevăzute la art. 175,
alin. (2) îndeplinesc actele în schimbul unui onorariu şi pot percepe, în mod legal,
un cost suplimentar pentru îndeplinirea urgentă a anumitor acte (spre exemplu,
notarul public).
Infracţiunea se poate reţine în concurs cu alte infracţiuni, spre exemplu cu
cea de favorizare a infractorului. Fapta inculpatului care, în calitate de agent de
poliţie, sesizat cu o plângere penală sub aspectul infracţiunii de distrugere,
contactează pe făptuitor şi îi pretinde o anumită sumă de bani destinată
procurorului de caz, unui martor ale cărui declaraţii le va influenţa şi lui însuşi,
întruneşte elementele constitutive ale infracţiunilor de luare de mită şi trafic de
influenţă, în concurs ideal.
Infracţiunea de luare de mită nu este condiţionată de infracţiunea de dare de
mită. Astfel, infracţiunea analizată va subzista, de exemplu, şi în ipoteza în care
persoana care dă bani sau alte foloase se află în eroare cu privire la destinaţia
acestora, împrejurare, de asemenea, lipsită de importanţă.
b) urmarea imediată
Urmarea imediată constă în crearea unei stări de pericol pentru buna
desfăşurare a activităţii unităţii sau instituţiei în care lucrează funcţionarul corupt.
Pentru existenţa infracţiunii nu este necesară producerea unei pagube în
patrimoniul unităţii unde îşi desfăşoară activitatea funcţionarul sau al unei alte
persoane.
c) legătura de cauzalitate
Legătura de cauzalitate dintre elementul material şi urmarea imediată
rezultă din materialitatea săvârşirii faptei, fără a mai fi necesar ca organul judiciar
să identifice şi să administreze alte probe.
B. Latura subiectivă
Infracţiunea analizată se săvârşeşte numai cu intenţie (directă sau indirectă).
C. Mobilul şi scopul
Cu toate că mobilul este acela de a primi bani sau foloase necuvenite, în
cazul acestei infracţiuni legea nu pretinde ca autorul faptei să fi urmărit un anumit
mobil ori scop. În cazul în care este evidenţiată existenţa vreunui mobil sau scop,
se va ţine seama de acestea pentru individualizarea pedepsei.
Forme. Modalităţi. Sancţiuni.
A.
For
me
a)
tenta
tiva
Actele preparatorii, deşi posibile, nu sunt incriminate. Observăm însă că
tentative este asimilată formei consumate, prin incriminarea pretinderii sau a
acceptării promisiunii primirii unor bani sau altor foloase necuvenite.
b) consumarea infracţiunii
Infracţiunea analizată se consumă în momentul în care făptuitorul pretinde,
primeşte sau acceptă promisiunea primirii de bani sau alte foloase necuvenite. Prin
urmare, pentru reţinerea în formă consumată, nu este necesar să se creeze un
anumit prejudiciu, să fie primită o sumă de bani sau alte foloase sau ca acestea să
aibă o anumită valoare şi nici să se încheie înţelegerea dintre persoana care oferă şi
cea care cere. Infracţiunea se poate reţine şi în formă continuată.
B. Modalităţi
a) modalităţi normative
Infracţiunea analizată este incriminată într-o variantă tip şi o variantă
asimilată.
b) modalităţi faptice
Infracţiunea poate fi săvârşită într-o multitudine de modalităţi faptice
(primirea unei sume de bani; primirea unor bilete de odihnă, bilete de avion,
concert spectacol; acceptarea unor materiale de construcţii; simularea unui contract
sau a unei datorii; acceptarea promisiunii unor astfel de foloase etc.).
C. Sancţiuni
Infracţiunea se pedepseşte, în varianta tip şi varianta asimilată, cu
închisoare de la 3 la 10 ani şi interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcţie
publică ori de a exercita profesia sau activitatea în executarea căreia a săvârşit
fapta.
Conform alin. (3), banii, valorile sau orice alte bunuri primite sunt supuse
confiscării, iar când acestea nu se mai găsesc, se dispune confiscarea prin
echivalent. Alin. (3) îşi va găsi aplicarea atunci când făptuitorul a primit efectiv
bani, valori sau orice alte bunuri. Bunurile care au fost doar promise, nu şi primite
efectiv nu vor putea face obiectul confiscării.
5. Aspecte procesuale
Acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu, iar urmărirea penală se
efectuează în mod obligatoriu de către procuror, conform art. 56 alin. (3) lit. b) C.
pr. pen. Competenţa de judecată în primă instanţă aparţine tribunalului [potrivit art.
36 alin. 1 lit. a) C. pr. pen.
II. Darea de mită (Art. 290 C. pen.)
Conc
ept
Varia
nta
tip:
Promisiunea, oferirea sau darea de bani ori alte foloase, în condiţiile arătate
în art. 289, se pedepseşte cu închisoarea de la 2 la 7 ani.
Cauză care înlătură caracterul penal: Fapta prevăzută în alin. (1) nu
constituie infracţiune atunci când mituitorul a fost constrâns prin orice mijloace de
către cel care a luat mita.
Cauză de nepedepsire:Mituitorul nu se pedepseşte dacă denunţă fapta mai
înainte ca organul de urmărire penală să fi fost sesizat cu privire la aceasta.
Banii, valorile sau orice alte bunuri date se restituie persoanei care le-a dat,
dacă acestea au fost date în cazul prevăzut în alin. (2) sau date după denunţul
prevăzut în alin. (3).
Banii, valorile sau orice alte bunuri oferite sau date sunt supuse confiscării,
iar când acestea nu se mai găsesc, se dispune confiscarea prin echivalent.
Similar cu infracţiunea analizată anterior, acţiunea făptuitorului nu mai este
condiţionată de scopul de a îndeplini, a nu îndeplini sau întârzia îndeplinirea unui
act cu privire la îndatoririle de serviciu sau de a face un act contrar. Conform
Codului penal, este suficient ca acţiunea să fie în legătură cu îndeplinirea,
neîndeplinirea, urgentarea ori întârzierea îndeplinirii unui act ce intră în îndatoririle
sale de serviciu sau în legătură cu îndeplinirea unui act contrar acestor îndatoriri,
2. Condiţii preexistente
A. Obiectul infracţiunii
a) obiectul juridic special
Obiectul juridic special îl constituie relaţiile sociale ce se formează şi se
dezvoltă în legătură cu îndeplinirea îndatoririlor de serviciu ale funcţionarilor, cuo
atitudine corectă, cinstită, de înaltă probitate profesională şi morală, astfel încât să
se asigure respectarea legii, a normelor de conduită profesională, precum şi
ocrotirea şi realizarea drepturilor şi intereselor legitime ale cetăţenilor.
b) obiectul material
Infracţiunea analizată este lipsită de obiect material. Aceasta întrucât banii,
valorile sau orice alte bunuri primite nu constituie obiectul spre care se îndreaptă în
mod nemijlocit activitatea infracţională, ci mijlocul de săvârşire al acesteia.
B. Subiecţii infracţiunii
a) subiectul activ
Subiect activ al infracţiunii de dare de mită poate să fie orice persoană cu
răspundere penală.
b) participaţia penală
Participaţia penală este posibilă în toate formele (coautorat, instigare,
complicitate).
c) subiectul pasiv
Subiect pasiv principal al infracţiunii analizate este autoritatea publică,
instituţia publică, autoritatea în cadrul căreia îşi desfăşoară activitatea funcţionarul
care ia mită. Subiect pasiv principal pot, de asemenea, să fie şi instituţii, persoane
juridice, altele decât cele publice, în care îşi desfăşoară activitatea funcţionarul
care ia mită.
Subiect pasiv secundar al infracţiunii poate fi orice persoană fizică sau
juridică ce a suferit un prejudiciu prin săvârşirea faptei penale.
C. condiţii de loc şi de timp
Pentru existenţa infracţiunii, legea nuprevede condiţii speciale de loc sau de
timp.
Conţinutul
constitutiv
A. Latura obiectivă
Elementul material constă în acţiunea subiectului activ de a:
-promite bani sau alte foloase;
Promisiunea presupune angajamentul pe care şi-l ia mituitorul de a da bani
sau alte foloase funcţionarului public sau persoanei asimilate funcţionarului.
Promisiunea poate fi făcută personal, prin intermediul altor persoane, prin
înscrisuri sau mijloace de comunicare electronice. Este necesar, însă, ca
promisiunea să ajungă la cunoştinţa funcţionarului. Nu are relevanţă dacă
funcţionarul acceptă sau nu promisiunea.
-oferi bani sau alte foloase;
Oferirea reprezintă o promisiune concretă cu privire la un bun determinat
sau la o sumă de bani determinată, pentru a-l convinge pe funcţionar să
îndeplinească, să nu îndeplinească, să urgenteze ori să întârzie îndeplinirea unui act
ce intră în îndatoririle sale de serviciu sau să facă un act contrar acestor îndatoriri.
-da bani sau alte foloase.
Darea presupune înmânarea, predarea efectivă a unei sume de bani sau a
altor foloase către funcţionar, direct sau indirect. Pentru existenţa infracţiunii nu
are relevanţă dacă a fost sau nu îndeplinit actul de către funcţionar, dar credem că
se impune ca banii sau bunurile să fi ajuns la funcţionar. Nu poate exista
infracţiunea analizată, dacă intermediarul şi-a însuşit banii sau bunurile şi nu a adus
la cunoştinţă funcţionarului înţelegerea sa cu mituitorul.
Pentru existenţa infracţiunii, este necesar ca banii sau foloasele să fie
necuvenite şi ca acestea să fie promise, oferite sau date ca o contraprestaţie pentru
un act ce intră în îndatoririle de serviciu ale funcţionarului sau în legătură cu
îndeplinirea unui act contrar acestor îndatoriri. Dacă fapta nu are legătură cu
îndatoririle de serviciu ale funcţionarului, nu se va putea reţine infracţiunea
analizată. Nu prezintă importanţă momentul mituirii, fapta constituind dare de mită
atât atunci când promisiunea sau oferirea are loc anterior îndeplinirii actului de
către funcţionarul public, cât şi atunci când darea bunurilor sau foloaselor are loc
după îndeplinirea actului, indiferent dacă a existat sau nu o înţelegere anterioară
comiterii actului şi indiferent dacă actul este contrar sau conform cu îndatoririle de
serviciu ale funcţionarului.
Art. 290C. pen. prevede şi o cauză specială de neimputabilitate[alin. (2)], în
situaţia în care mituitorul a fost constrâns să dea mită. Constrângerea trebuie să
vină din partea funcţionarului şi să nu pornească de la o iniţiativă a celui ce dă
mita. Cauza de înlăturare a caracterului penal va opera indiferent de natura
constrângerii, dacă aceasta este morală sau psihică. Pentru a opera cauza care
înlătură caracterul penal este însă necesar să existe o constrângere reală, care să
exercite o influenţă semnificativă asupra psihicului celui care dă mită, astfel încât
acesta să aibă convingerea că nu există nicio altă soluţie. În situaţia în care, pentru
persoana care dă mită, actul solicitat nu era absolut necesar şi ar fi putut renunţa la
el, fără a avea consecinţe importante de natură patrimonială sau morală, cauza de
nepedepsire nu-şi va produce efecte. Aceeaşi soluţie va fi adoptată şi în situaţia în
care cel ce dă mită ar fi putut, cu relativă uşurinţă, să găsească o altă modalitate de
a-şi rezolva interesul său privind realizarea actului, fără să dea mită.
b) urmarea imediată
Urmarea imediată constă în crearea unei stări de pericol pentru buna
desfăşurare a activităţii unităţii sau instituţiei în care lucrează funcţionarul corupt.
Pentru existenţa infracţiunii nu este necesară producerea unei pagube în
patrimoniul unităţii unde îşi desfăşoară activitatea funcţionarul sau al unei alte
persoane.
c) legătura de cauzalitate
Legătura de cauzalitate dintre elementul material şi urmarea imediată
rezultă din materialitatea săvârşirii faptei, fără a mai fi necesar ca organul judiciar
să identifice şi să administreze alte probe.
B. Latura subiectivă
Infracţiunea analizată se săvârşeşte numai cu intenţie (directă sau indirectă).
C. Mobilul şi scopul
Legea nu pretinde ca autorul faptei să fi urmărit un anumit mobil ori scop.
În cazul în care este evidenţiată existenţa vreunui mobil sau scop, se va ţine seama
de acestea la individualizarea pedepsei.
Forme. Modalităţi. Sancţiuni.
A.
For
me
a)
tenta
tiva
Actele preparatorii, deşi posibile nu sunt incriminate. Observăm însă că
tentative este asimilată formei consumate, prin incriminarea promisiunii unor bani
sau altor foloase necuvenite.
b) consumarea infracţiunii
Infracţiunea analizată se consumă în momentul în care făptuitorul promite,
oferă sau dă bani sau alte foloase necuvenite unui funcţionar public. Nu este
necesar să se creeze un anumit prejudiciu, să fie primită o sumă de bani sau alte
foloase sau ca acestea să aibă o anumită valoare şi nici să se încheie înţelegerea
dintre persoana care oferă şi cea care cere.
B. Modalităţi
a) modalităţi normative
Infracţiunea analizată este incriminată într-o variantă tip.
b) modalităţi faptice
Infracţiunea poate fi săvârşită într-o multitudine de modalităţi faptice.
C. Sancţiuni
Infracţiunea se pedepseşte, în varianta tip cu închisoare de la 2 la 7 ani.
Alin. (2) prevede o cauză care înlătură caracterul penal al faptei:
constrângerea mituitorului, prin orice mijloace, de către cel care a luat mita.
Alin. (3) prevede o cauză de nepedepsire pentru mituitorul care denunţă
fapta mai înainte ca organul de urmărire penală să fi fost sesizat cu privire la
aceasta.
Banii, valorile sau orice alte bunuri ce pot fi evaluate în bani se vor restitui
persoanei dacă aceasta a fost constrânsă să promită, ofere sau dea bani sau alte
foloase necuvenite, de către cel care a luat mita sau dacă mituitorul a denunţat fapta
mai înainte ca organul de urmărire penală să fi fost sesizat cu privire la aceasta
[alin. (4)]. Banii, valorile sau orice alte bunuri oferite sau date sunt supuse
confiscării, iar dacă acestea nu se mai găsesc, se dispune confiscarea prin
echivalent. Banii, valorile sau orice alte bunuri oferite sau date vor fi supuse
confiscării şi în situaţia în care mituitorul denunţă fapta, însă face acest lucru după
ce organul de urmărire penală a fost sesizat cu privire la faptă.
5. Aspecte procesuale
Acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu, iar urmărirea penală se
efectuează în mod obligatoriu de către procuror, conform art. 56 alin. (3) lit. b) C.
pr. pen. Competenţa de judecată în primă instanţă aparţine tribunalului [potrivit art.
36 alin. 1 lit. a) C. pr. pen.].
III. Traficul de influenţă
(Art. 291 C. pen.)
Conc
ept
Varia
nta
tip:
Pretinderea, primirea ori acceptarea promisiunii de bani sau alte
foloase,direct sau indirect, pentru sine sau pentru altul, săvârşită de către o
persoană care are influenţă sau lasă să se creadă că are influenţă asupra unui
funcţionar public şi care promite că îl va determina pe acesta să îndeplinească, să
nu îndeplinească, să urgenteze ori să întârzie îndeplinirea unui act ce intră în
îndatoririle sale de serviciu sau să îndeplinească un act contrar acestor îndatoriri, se
pedepseşte cu închisoarea de la 2 la 7 ani.
Banii, valorile sau orice alte bunuri primite sunt supuse confiscării, iar când
acestea nu se mai găsesc, se dispune confiscarea prin echivalent.
Conform art. 7 din Legea nr. 78/2000, „faptele de luare de mită sau trafic
de influenţă săvârşite de o persoană care:
a) exercită o funcţie de demnitate
publică;
b) este judecător sau procuror;
c) este organ de cercetare penală sau are atribuţii de constatare ori de
sancţionare a contravenţiilor;
d) este una dintre persoanele prevăzute la art. 293 din Codul penal se
sancţionează cu pedeapsa prevăzută la art. 289 sau 291 din Codul penal, ale cărei
limite se majorează cu o treime”.
Codul penal prevede expres în ce poate consta promisiunea traficantului de
influenţă: să îl determine pe funcţionarul public să îndeplinească, să nu
îndeplinească, să urgenteze ori să întârzie îndeplinirea unui act ce intră în
îndatoririle sale de serviciu sau să îndeplineasacă un act contrar acestor îndatoriri.
2. Condiţii
preexistente A.
Obiectul
infracţiunii
obiectul juridic special
Obiectul juridic special îl constituie relaţiile sociale ce se formează şi se
dezvoltă în legătură cu îndeplinirea îndatoririlor de serviciu ale funcţionarilor, cuo
atitudine corectă, cinstită, de înaltă probitate profesională şi morală, astfel încât să
se asigure respectarea legii, a normelor de conduită profesională, precum şi
ocrotirea şi realizarea drepturilor şi intereselor legitime ale cetăţenilor.
obiectul material
Ca şi infracţiunileanalizate anterior, infracţiunea de trafic de influenţă este
lipsită de obiect material.
B. Subiecţii infracţiunii
subiectul activ
Subiect activ al infracţiunii de trafic de influenţă poate să fie orice persoană
fizică ce răspunde penal. Conform art. 7 din Legea nr. 78/2000, dacă subiect activ
este o persoană care: exercită o funcţie sau demnitate publică; este judecător sau
procuror; este organ de cercetare penală sau are atribuţii de constatare ori de
sancţionare a contravenţiilor; este una din persoanele prevăzute la art. 293 C. pen.,
fapta se sancţionează cu pedeapsa prevăzută la art. 291 C. pen., ale cărei limite se
majorează cu o treime.
b) participaţia penală
Participaţia penală este posibilă în toate formele (coautorat, instigare,
complicitate).
c) subiectul pasiv
Subiect pasiv principal al infracţiunii analizate este autoritatea publică,
instituţia publică, autoritatea în cadrul căreia îşi desfăşoară activitatea funcţionarul.
Subiect pasiv principal pot, de asemenea, să fie şi instituţii, persoane juridice, altele
decât cele publice, în care îşi desfăşoară activitatea funcţionarul care ia mită.
Subiect pasiv secundar al infracţiunii poate fi orice persoană fizică sau
juridică care a suferit un prejudiciu prin săvârşirea faptei penale, inclusiv
funcţionarul a cărei influenţă este traficată.
C. condiţii de loc şi de timp
Pentru existenţa infracţiunii, legea nuprevede condiţii speciale de loc sau de
timp.
Conţinutul constitutiv
A. Latura obiectivă
elementul material
Elementul material constă în acţiunea subiectului activ de a pretinde, primi
sau accepta promisiunea de bani sau alte foloase, pentru sine sau pentru altul,
direct sau indirect, dacă făptuitorul are influenţă sau lasă să se creadă că are
influenţă asupra unui funcţionar public şi promite că îl va determina pe acesta să
îndeplinească, să nu îndeplinească, să urgenteze ori să întârzie îndeplinirea unui act
ce intră în îndatotirile sale de serviciu sau să îndeplinească un act contrar acestor
îndatoriri.
A „avea influenţă asupra unui funcţionar”, înseamnă a avea trecere, a se
bucura în mod real de încredererea acelui funcţionar, a fi în raporturi bune cu
acesta.
Elementul material poate consta şi într-o inacţiune, atunci când subiectul
activ nu neagă, nu dezminte afirmaţiile făcute de altă persoană cum că ar avea o
influenţă asupra unui funcţionar public şi primeşte sau acceptă promisiunea de bani
sau alte foloase pentru a-l influenţa pe funcţionarul respectiv.
Pentru existenţa infracţiunii este necesar ca făptuitorul să aibă influenţă sau
să lase să se creadă că are influenţă pe lângă un funcţionar anume. Nu este necesar
ca făptuitorul să-l şi nominalizeze sau ca influenţa să fie reală, însă nu se va reţine
infracţiunea analizată dacă făptuitorul face referire la influenţa pe care o are în
general asupra funcţionarilor, fără a specifica cel puţin instituţia sau autoritatea
unde lucrează funcţionarul. Nu ae relevanţă dacă făptuitorul a precizat ori nu
numele funcţionarului asupra căruia are influenţă, fiind suficient să-l fi determinat
numai prin calitate.
Se va reţine infracţiunea analizată, iar nu infracţiunea de înşelăciune, în
situaţia în care subiectul activ nu avea de fapt niciun fel de influenţă asupra
funcţionarului sau funcţionarul respectiv nici nu exista (atunci cand făptuitorul
foloseşte un nume fictiv). Chiar dacă fapta descrisă anterior întruneşte conţinutul
constitutiv al infracţiunii de înşelăciune, textul art. 291 C. pen. are caracter special
şi, prin urmare, va deroga de la incriminarea generală a faptei de înşelăciune
prevăzute la art. 244 C. pen. Considerăm însă, că în situaţia în care traficantul de
influenţă aflase că actul pentru care a fost rugat să intervină a fost deja realizat în
sensul dorit de persoana care apelează la el şi promite că va interveni pe lângă
funcţionar ca actul să fie făcut, fapta va constitui infracţiunea de înşelăciune, iar nu
de trafic de influenţă.
În situaţia în care făptuitorul promite, oferă sau dă o sumă de bani sau alte
foloase unui funcţionar public, în sensul prevăzut la art. 290 C. pen., se poate reţine
infracţiunea analizată în concurs cu darea de mită. Nu are importanţă pentru
existenţa infracţiunii dacă fapta se referă la un act ce intră în atribuţiile legale ale
funcţionarului sau la un act ilegal. Este suficient ca acest funcţionar să aibă
anumite atribuţii de natură să permită influenţarea şi rezolvarea favorabilă a
pretenţiilor solicitate de persoana interesată în efectuarea actului nelegal.
Nu va exista infracţiunea analizată fără pretinderea, primirea ori acceptarea
promisiunii de bani sau alte foloase.
b) urmarea imediată
Urmarea imediată constă în crearea unei stări de pericol pentru buna
desfăşurare a activităţii unităţii sau instituţiei în care lucrează funcţionarul. Pentru
existenţa infracţiunii nu este necesară producerea unei pagube în patrimoniul
unităţii unde îşi desfăşoară activitatea funcţionarul sau al unei alte persoane.
c) legătura de cauzalitate
Legătura de cauzalitate dintre elementul material şi urmarea imediată
rezultă din materialitatea săvârşirii faptei, fără a mai fi necesar ca organul judiciar
să identifice şi să administreze alte probe. Traficul de influenţă este o infracţiune
de pericol
B. Latura subiectivă
Infracţiunea analizată se săvârşeşte numai cu intenţie (directă sau indirectă).
C. Mobilul şi scopul
Legea nu pretinde ca autorul faptei să fi urmărit un anumit mobil ori scop.
În cazul în care este evidenţiată existenţa vreunui mobil sau scop, se va ţine seama
de acestea la individualizarea pedepsei.
Forme. Modalităţi. Sancţiuni.
A.
For
me
a)
tenta
tiva
Actele preparatorii, deşi posibile, nu sunt incriminate. Tentativa este
asimilată formei consumate, nefiind necesar pentru existenţa infracţiunii, ca
făptuitorul să reuşească efectiv să intervină, să influenţeze decizia funcţionarului
public.
b) consumarea infracţiunii
Infracţiunea analizată se consumă în momentul în care făptuitorul pretinde,
primeşte sau acceptă promisiunea de bani sau alte foloase. Infracţiunea se poate
comite şi în formă continuată. Pretinderea și primirea de mai multe ori, la diferite
intervale de timp, dar în realizarea aceleiași rezoluţii, a unor sume de bani, de către
persona care lasă să se creadă că are influenţă asupra unui funcţionar, pentru a-l
determina să facă un act ce intră în atribuţiile sale de serviciu, constând în
aprobarea unei cereri de angajare, constituie infracţiunea de trafic de influenţă în
forma continuată.
B. Modalităţi
a) modalităţi normative
Infracţiunea analizată este incriminată într-o variantă tip. Art. 7 din Legea
nr. 78/2000 prevede şi o modalitate agravată.
b) modalităţi faptice
Infracţiunea poate fi săvârşită într-o multitudine de modalităţi faptice (de
ex. prin primirea unor sume de bani în schimbul asigurărilor pe care făptuitorul le
dă altor persoane că are relaţiile necesare pentru a le obţine acestor persoane
permise de conducere, fără susţinerea efectivă a examenului).
C. Sancţiuni
Infracţiunea se pedepseşte, în varianta tip,cu închisoare de la 2 la 7 ani.
Fapta este mai gravă, limitele pedepsei majorându-se cu o treime, dacă
subiectul activ face parte din categoriile de persoane enumerate la art. 7 din Legea
nr. 78/2000.
Banii, valorile sau orice alte bunuri primite sunt supuse confiscării, iar când
acestea nu se mai găsesc, se dispune confiscarea prin echivalent.
5. Aspecte procesuale
Acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu, iar urmărirea penală se
efectuează în mod obligatoriu de către procuror, conform art. 56 alin. (3) lit. b) C.
pr. pen. Competenţa de judecată în primă instanţă aparţine tribunalului [potrivit art.
36 alin. 1 lit. a) C. pr. pen.].
IV. Cumpărarea de influenţă (Art. 292 C. pen.)
Conc
ept
Varia
nta
tip:
Promisiunea, oferirea sau darea de bani ori alte foloase, pentru sine sau
pentru altul, direct ori indirect, unei persoane care are influenţă sau lasă să se
creadă că are influenţă asupra unui funcţionar public, pentru a-l determina pe
acesta săîndeplinească, să nu îndeplinească, să urgenteze ori să întârzie
îndeplinirea unui act ce intră în îndatoririle sale de serviciu sau să îndeplinească
un act contrar acestor îndatoriri, se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 7 ani şi
interzicerea exercitării unor drepturi.
Cauză de nepedepsire:
Făptuitorul nu se pedepseşte dacă denunţă fapta mai înainte ca organul
de urmărire penală să fi fost sesizat cu privire la aceasta.
Banii, valorile sau orice alte bunuri se restituie persoanei care le-a dat,
dacă au fost date după denunţul prevăzut în alin. (2).
Banii, valorile sau orice alte bunuri date sau oferite sunt supuse
confiscării, iar dacă acestea nu se mai găsesc, se dispune confiscarea prin
echivalent.
2. Condiţii
preexistente A.
Obiectul
infracţiunii a)
obiectul juridic
special
Obiectul juridic special îl constituie relaţiile sociale ce se formează şi se
dezvoltă în legătură cu îndeplinirea îndatoririlor de serviciu ale funcţionarilor, cuo
atitudine corectă, cinstită, de înaltă probitate profesională şi morală, astfel încât să
se asigure respectarea legii, a normelor de conduită profesională, precum şi
ocrotirea şi realizarea drepturilor şi intereselor legitime ale cetăţenilor.
b) obiectul material
Ca şi infracţiunileanalizate anterior, infracţiunea de cumpărare de influenţă
este lipsită de obiect material.
B. Subiecţii
infracţiunii a)
subiectul activ
Subiect activ al infracţiunii de cumpărare de influenţă poate să fie orice
persoană fizică ce răspunde penal.
b) participaţia penală
Participaţia penală este posibilă în toate formele (coautorat, instigare,
complicitate).
c) subiectul pasiv
Subiect pasiv principal al infracţiunii analizate este autoritatea publică,
instituţia publică, autoritatea în cadrul căreia îşi desfăşoară activitatea funcţionarul.
Subiect pasiv principal pot, de asemenea, să fie şi instituţii, persoane juridice, altele
decât cele publice, în care îşi desfăşoară activitatea funcţionarul care ia mită.
Subiect pasiv secundar al infracţiunii poate fi orice persoană fizică sau
juridică ce a suferit un prejudiciu prin săvârşirea faptei penale, inclusiv
funcţionarul a cărei influenţă este traficată.
C. condiţii de loc şi de timp
Pentru existenţa infracţiunii, legea nuprevede condiţii speciale de loc sau de
timp.
3. Conţinutul
constitutiv A.
Latura obiectivă
a) elementul material
Elementul material constă în promisiunea, oferirea sau dare de bani ori alte
foloase, unei persoane care are influenţă sau lasă să se creadă că are influenţă
asupra unui funcţionar public, pentru a-l determina pe acesta să îndeplinească, să
nu îndeplinească, să urgenteze ori să întârzie îndeplinirea unui act ce intră în
îndatoririle sale de serviciu sau
să îndeplinească un act contrar acestor îndatoriri. Observăm că diferenţa între
infracţiunea analizată şi darea de mită constă în aceea că influenţa care se cumpără
este a unui terţ, nu a funcţionarului public. Terţul a cărui influenţă este cumpărată
poate să fie şi un funcţionar public, dar nu unul în ale cărui îndatoriri de serviciu
intră actul cerut de cumpărător (în caz contrar, infracţiunea va constitui dare de
mită).
Fapta de a promite și de a da sume de bani unui consilier al
vicepreședintelui unei instituţii publice, care are influenţă sau lasă să se creadă că
are influenţă asupra funcţionarilor din cadrul instituţiei, pentru a-i determina să
facă sau să nu facă acte ce intră în atribuţiile lor de serviciu, privitoare la
monitorizarea modului în care sunt respectate clauzele unui contract de privatizare,
întrunește elementele constitutive ale infracţiunii de cumpărare de influenţă.
b) urmarea imediată
Similar cu infracţiunile analizate anterior, urmarea imediată constă în
crearea unei stări de pericol pentru buna desfăşurare a activităţii unităţii sau
instituţiei în care lucrează funcţionarul. Pentru existenţa infracţiunii nu este
necesară producerea unui prejudiciu.
c) legătura de cauzalitate
Legătura de cauzalitate dintre elementul material şi urmarea imediată
rezultă din materialitatea săvârşirii faptei, fără a mai fi necesar ca organul judiciar
să identifice şi să administreze alte probe.
B. Latura subiectivă
Infracţiunea analizată se săvârşeşte numai cu intenţie (directă sau indirectă).
C. Mobilul şi scopul
Legea nu pretinde ca autorul faptei să fi urmărit un anumit mobil ori scop.
În cazul în care este evidenţiată existenţa vreunui mobil sau scop, se va ţine seama
de acestea la individualizarea pedepsei.
Forme. Modalităţi. Sancţiuni.
A.
For
me
a)
tenta
tiva
Actele preparatorii, deşi posibile nu sunt incriminate. Tentativa este
asimilată
formei consumate, nefiind necesar pentru existenţa infracţiunii, ca persoana a cărei
influenţă este cumpărată să reuşească efectiv să intervină, să influenţeze decizia
funcţionarului public.
b) consumarea infracţiunii
Infracţiunea analizată se consumă în momentul în care făptuitorul promite,
oferă sau dă bani ori alte foloase, pentru sine sau pentru altul, direct ori indirect,
unei persoane care are influenţă sau lasă să se creadă că are influenţă asupra unui
funcţionar.
B. Modalităţi
a) modalităţi normative
Infracţiunea analizată este incriminată într-o variantă tip.
b) modalităţi faptice
Infracţiunea poate fi săvârşită într-o multitudine de modalităţi faptice.
C. Sancţiuni
Infracţiunea se pedepseştecu închisoare de la 2 la 7 ani.
Banii, valorile sau orice alte bunuri primite sunt supuse confiscării, iar când
acestea nu se mai găsesc, se dispune confiscarea prin echivalent.
Făptuitorul nu se pedepseşte dacă denunţă fapta mai înainte ca organul de
urmărire penală să fi fost sesizat cu privire la aceasta. Banii, valorile sau orice alte
bunuri care au fost date după denunţ se restituie persoanei care le-a dat. Banii,
valorile sau orice alte bunuri date înainte de denunţ vor fi confiscate, chiar dacă
operează cauza de nepedesire.
5. Aspecte procesuale
Acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu, iar urmărirea penală se
efectuează în mod obligatoriu de către procuror, conform art. 56 alin. (3) lit. b) C.
pr. pen. Competenţa de judecată în primă instanţă aparţine tribunalului [potrivit art.
36 alin. 1 lit. a) C. pr. pen.].
CAPITOLUL III
INFRACȚIUNI DE SERVICIU
I.Delapidarea (Art. 295 C. pen.)
Conc
ept
Varia
nta
tip:
Însuşirea, folosirea sau traficarea de către un funcţionar public, în interesul
său ori pentru altul, de bani, valori sau alte bunuri pe care le gestionează sau le
administrează se pedepseşte cu închisoarea de la 2 la 7 ani şi interzicerea
exercitării dreptului de a ocupa o funcţie publică.
(2) Tentativa se pedepseşte.
Art. 295 C. pen. nu prevede o variantă agravată, însă conform art. 309 C.
pen., dacă faptele prevăzute în art. 295, art. 297, art. 298, art. 300, art. 303, art.
304, art. 306 sau art. 307 au produs consecinţe deosebit de grave, limitele speciale
ale pedepsei prevăzute de lege se majorează cu jumătate.
Condiţii
preexistente
A. Obiectul
infracţiunii a)
obiectul juridic
special
Obiectul juridic al infracţiunii analizate este reprezentat de relaţiile sociale
ce se formează şi se dezvoltă în legătură cu privire la corecta gestionare sau
administrare a bunurilor de către un funcţionar, cu relaţiile de serviciu normale şi
corecte. Se poate vorbi, în cazul infracţiunii analizate, şi de un obiect juridic
secundar, reprezentat de patrimoniul persoanei juridice, afectat prin acţiunea
făptuitorului.
b) obiectul material
Obiectul material al infracţiunii analizate îl constituie banii, valorile sau
alte bunuri pe care făptuitorul le gestionează sau administrează şi pe care le
sustrage, în interesul său ori al altei persoane.
Prin bani înţelegem biletele de bancă şi monedele româneşti sau străine
care au putere circulatorie. Va exista infracţiunea analizată şi în situaţia în care
banii nu aveau putere circulatorie, dar făptuitorul nu cunoştea această situaţie şi a
sustras o parte din ei sau pe toţi.
Prin valori se înţeleg înscrisurile de orice fel care încorporează un drept de
creanţă realizabil în bani (obligaţiile C.E.C., cecurile, biletele la ordin, cambiile,
timbre sau alte asemenea înscrisuri).
Prin bunuri se înţeleg: bunurile materiale, mijloacele băneşti sau orice alte
valori.Sunt bunuri (în sens general) lucrurile, corporale sau necorporale, care
constituie obiectul unui drept patrimonial. Obiect material al infracţiunii analizate
pot fi însă numai bunurile mobile care au o existenţă corporală.
Prin alte bunuri vom înţelege bunurile mobile corporale, altele decât banii
sau valorile asimilate acestora, care au valoare economică, o existenţă materială şi
se află în gestiunea sau administrarea făptuitorului.
Pot constitui obiect material al infracţiunii de delapidare: bunurile unor
persoane fizice aflate în gestionarea sau administrarea unei persoane juridice,
plusurile în gestiune, indiferent de sursa acestora, bunurile create prin fraudarea
altor persoane, bunul mobil care a ajuns din eroare în gestiunea sau administrarea
unităţii1 şi care se află în gestiunea sau administrarea făptuitorului.
Gestionarul este persoana care are ca atribuţii principale de serviciu
primirea, păstrarea şi eliberarea de bunuri aflate în administrarea, folosinţa sau
deţinerea, chiar temporară, a unei organizaţii publice, indiferent de modul de
dobândire şi de locul unde se aflau bunurile.
B. Subiecţii infracţiunii
a) subiectul activ
Subiectul activ al infracţiunii de delapidare este dublu circumstanţiat,
putând fi numai persoana care, la data săvârşirii faptei, are calitatea de funcţionar
şi de administrator sau gestionar.
Conform art. 175 C. pen., funcţionar public este persoana care, cu titlu
permanent sau temporar, exercită o funcţie publică, exercită atribuţii şi
responsabilităţi stabilite în temeiul legii, în scopul realizării prerogativelor puterii,
exercită atribuţii legate de realizarea obiectului de activitate al unei regii autonome,
al altui operator economic sau al unei persoane juridice cu capital integral sau
majoritar de stat. Este, de asemenea, considerat funcţionar public persoana care
exercită un serviciu de interes public pentru care a fost învestită de autorităţile
publice sau care este supusă controlului ori supravegherii acestora cu privire la
îndeplinirea respectivului serviciu public. Nu are relevanţă, pentru existenţa
infracţiunii, dacă funcţionarul este remunerat sau nu, pentru activitatea sa.
Dacă subiectul activ nu întruneşte condiţiile cerute de norma de
incriminare, nu se va reţine infracţiunea de delapidare ci, eventual, infracţiunea de
gestiune frauduloasă prevăzută la art. 242 C. pen. sau cea de abuz de încredere (art.
238 C. pen.). Fapta inculpatului, inspector de impozite şi taxe în cadrul unei
administraţii financiare, de a-şi însuşi sume de bani din încasările făcute în această
calitate, constituie infracţiunea de delapidare, şi nu infracţiunea de gestiune
frauduloasă. Aceasta, deoarece inculpatul are calitatea de funcţionar, iar în cadrul
atribuţiilor sale de serviciu îi revenea şi obligaţia de a gestiona sumele încasate.
b) participaţia penală
Participaţia penală este posibilă în toate formele (coautorat, instigare,
complicitate). Pentru a se reţine coautoratul însă, este necesar ca toţi autorii să
întrunească condiţiile cerute de lege (calitatea de funcţionar public şi să gestioneze
sau administreze bunuri proprietate publică).
c) subiectul pasiv
Subiect pasiv principal al infracţiunii analizate poate fi doar autoritatea
publică, instituţia publică sau alte persoane juridice care administrează sau
exploatează bunuri proprietate publică
C. condiţii de loc şi de timp
Pentru existenţa infracţiunii legea nu prevede condiţii speciale de loc sau
de timp.
Conţinutul constitutiv
A. Latura obiectivă
Elementul material poate consta în una din următoarele acţiuni: însuşirea,
folosirea sau traficarea de bani, valori sau alte bunuri pe care funcţionarul public le
gestionează sau le administrează.
Însuşirea presupune scoaterea unui bun mobil din posesia sau detenţia
autorităţii, instituţiei publice sau persoanei juridice care exploatează bunul
respectiv. Instanţa a reţinut că fapta unui gestionar de a-şi însuşi unele materiale ce
i-au fost încredinţate în custodie, aparţinând unităţii în care este încadrat în muncă,
şi care au fost depozitate în magazia unde erau păstrate şi bunurile pe care le
gestiona, constituie infracţiunea de abuz de încredere, nu de delapidare.
Folosirea presupune utilizarea ilegală a bunului de către funcţionar. Nu are
importanţă, pentru existenţa infracţiunii, durata de timp cât bunul sau suma de bani
au fost utilizate în mod ilegitim şi nici dacă bunul a fost deteriorat prin utilizare sau
nu. Este necesar ca bunul sau suma de bani să fie readuse în gestiunea instituţiei
sau unităţii de unde au fost luate. Dacă făptuitorul îşi aproprie bunul sau suma de
bani şi nu le utilizează doar, se va reţine însuşirea. Prejudiciul adus subiectului
pasiv prin această acţiune constă în lipsirea de folosinţa sumei de bani, valorilor
sau altor bunuri.
Traficarea de bani, valori sau alte bunuri presupune scoaterea acestora din
patrimoniul instituţiei, unităţii sau persoanei juridice şi supunerea acestora unor
operaţiuni speculative.
Infracţiunea de delapidare se poate săvârşi şi în formă continuată, atunci
când o persoană a sustras, în mod repetat, sume de bani la diferite intervale de
timp, de la două casierii ale aceleiaşi unităţi, la care îndeplinea concomitent funcţia
de casier, dacă în raport cu metodele folosite se constată că toate aceste susutrageri
au fost comise cu o rezoluţie infracţională unică.
b) urmarea imediată
Urmarea imediată constă în crearea unei pagube pentru subiectul pasiv.
Paguba trebuie să fie reală, dar poate fi reprezentată şi de lipsa, de scoaterea
temporară a bunului din patrimoniul subiectului pasiv. Valoarea prejudiciului va fi
luată în considerare la individulizarea pedepsei.
c) legătura de cauzalitate
Legătura de cauzalitate trebuie să existe între însuşire, folosire sau
traficare şi prejudiciul cauzat subiectului pasiv.
B.Latura subiectiva
Infracţiunea se comite cu intenţie directă sau indirectă. Nu se va putea
reţine infracţiunea analizată dacă fapta este comisă din culpă ci, eventual,
infracţiunea de neglijenţă în serviciu.
C. Mobilul şi scopul
Mobilul şi scopul nu prezintă relevanţă pentru existenţa infracţiunii, însă
vor putea fi luate în considerare la individualizarea pedepsei.
Forme. Modalităţi. Sancţiuni.
A. Forme
a) tentativa
Actele pregătitoare nu sunt incriminate, însă tentativa se pedepseşte.
b) consumarea infracţiunii
Infracţiunea se consumă atunci când sumele de bani, valorile sau alte
bunuri sunt însuşite, folosite sau traficate de funcţionarul public.
B. Modalităţi
a) modalităţi normative
Infracţiunea analizată are o singură variantă tip. O variantă agravată este
însă prevăzută la art. 309 C. pen.
b) modalităţi faptice
Infracţiunea poate fi comisă printr-o multitudine de modalităţi faptice.
C. Sancţiuni
Infracţiunea se pedepseşte cu închisoarea de la 2 la 7 ani.
În cazul variantei agravate prevăzute la art. 309 C. pen., limitele speciale
ale pedepsei se majorează cu jumătate.
Se va aplica în mod obligatoriu şi pedeapsa complementară a interzicerii
exercitării dreptului de a ocupa o funcţie publică.
5. Aspecte procesuale
Acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu. Urmărirea penală nu se
efectuează în mod obligatoriu de către procuror, acesta având doar obligaţia de a
conduce şi controla nemijlocit activitatea de urmărire penală a poliţiei judiciare.
Competenţa de judecată în primă instanţă aparţine judecătoriei [potrivit art. 35 alin.
1 lit. a) C. pr. pen.].
II. Purtarea abuzivă (Art. 296 C. pen.)
Concept Varianta tip:
(1) Întrebuinţarea de expresii jignitoare faţă de o persoană de către cel aflat în
exercitarea atribuţiilor de serviciu se pedepseşte cu închisoare de la o lună la 6 luni
sau cu amendă.
Ameninţarea ori lovirea sau alte violenţe săvârşite în condiţiile alin. (1) se
sancţionează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru acea infracţiune, ale cărei limite
speciale se majorează cu o treime.
2. Condiţii preexistente
A. Obiectul infracţiunii a) obiectul juridic special
Obiectul juridic al infracţiunii analizate este unul complex, fiind
reprezentat de relaţiile de serviciu normale, corecte şi pe de altă parte de protecţia
demnităţii fiinţei umane, a integrităţii fizice şi morale.
b) obiectul material
Infracţiunea poate avea obiect material numai în varianta agravată, acesta
fiind reprezentat de corpul persoanei lovite de funcţionar.
B. Subiecţii infracţiunii a) subiectul activ
Subiectul activ al infracţiunii este calificat, fiind o persoană care se află în
exercitarea atribuţiilor de serviciu. Nu prezintă importanţă, pentru existenţa
infracţiunii, dacă subiectul activ se află în serviciul unei persoane publice sau
private şi nici dacă este remunerat sau nu pentru activitatea pe care o desfăşoară.
b) participaţia penală
Participaţia penală este posibilă în toate formele (coautorat, instigare,
complicitate). Pentru a se reţine coautoratul însă, este necesar ca toţi subiecţii activi
să îndeplinească condiţiile cerute de lege (să se afle în exercitarea atribuţiilor de
serviciu). În jurisprudenţă s-a reţinut că fapta de a exercita acte de violenţă asupra
unei persoane, săvârșită de către funcţionarii publici în exerciţiul atribuţiilor de
serviciu, întrunește elementele constitutive ale infracţiunii de purtare abuzivă
prevăzută în art. 296 alin. (2) C. pen., iar neintervenţia celorlalţi funcţionari publici
prezenţi pentru stoparea actelor de violenţă exercitate asupra persoanei constituie
complicitate la infracţiunea de purtare abuzivă, sub forma complicităţii prin
inacţiune.
c) subiectul pasiv
Subiect pasiv principal al infracţiunii analizate poate fi o persoană juridică
publică sau privată, dar şi o persoană fizică (spre ex. o persoană care exercită o
profesie liberală), pentru care făptuitorul prestează o muncă, indiferent de natura
acesteia. Subiectul pasiv principal este persoana împotriva căreia s-au întrebuinţat
expresii jignitoare, care a fost ameninţată sau lovită.
C. condiţii de loc şi de timp
Pentru existenţa infracţiunii, legea nu pretinde speciale de loc, însă este
necesar ca fapta să fie săvârşită în timpul când subiectul activ este în exercitarea
atribuţiilor de serviciu.
3. Conţinutul constitutiv A. Latura obiectivă
a) elementul material
Elementul material al variantei tip prevăzute la alin. (1) constă în
întrebuinţarea de expresii jignitoare faţă de o persoană de către cel aflat în
exercitarea atribuţiilor de serviciu.
Prin expresii jignitoare înţelegem orice atingere adusă onoarei sau
demnităţii unei persoane, prin utilizarea de insulte, folosirea de cuvinte care
exprimă o desconsiderare şi sunt de natură să atingă demnitatea unei persoane
(cuvintele de ocară sau umilitoare)1. Nu prezintă importanţă, pentru existenţa
infracţiunii, modul în care expresiile jignitoare sunt adresate persoanei, respectiv
dacă fapta se comite în mod direct sau prin mijloace de comunicare, inclusiv la
distanţă (telefon, fax, poştă, poştă electronică etc.). Fapta poate fi comisă şi prin
gesturi ale subiectului activ, dacă acestea pot fi percepute ca fiind jignitoare.
Elementul material al variantei agravate prevăzute la alin. (2) este
reprezentat de elementul material al infracţiunii de ameninţare, prevăzute la art.
206 C. pen. sau de cel al infracţiunii de lovire sau alte violenţe, prevăzute la art.
193 C. pen. Aşa cum s-a arătat în doctrină, sensul de „violenţă” este însă mai larg
aici decât la infracţiunea de lovire sau alte violenţe. Astfel, poate fi considerată
violenţă (şi prin urmare ca întrunind conţinutul constitutiv al infracţiunii analizate),
îmbrâncirea unei persoane, în aşa fel încât i-au căzut ochelarii şi s-au spart sau
ruperea unei petiţii şi aruncarea ei în faţa celui tratat abuziv. Lovirea persoanei
vătămate de către lucrători de poliţie aflaţi în exercitarea atribuţiilor de serviciu,
prin care i-au cauzat leziuni corporale ce au necesitat pentru vindecare un număr de
35-40 zile de îngrijiri medicale întruneşte conţinutul art. 296 alin. (2) raportat la art.
193 alin. (2) C. pen.
Infracţiunea se poate reţine în concurs cu alte infracţiuni, de exemplu, cu
infracţiunea de vătămare corporală (art. 194 C. pen.), infracţiune ce nu va fi
absorbită de purtarea abuzivă. Dacă subiectul activ nu se află în exercitarea
atribuţiilor de serviciu se poate reţine infracţiunea de ameninţare sau lovire şi alte
violenţe, după caz.
b) urmarea imediată
Urmarea imediată a infracţiunii constă în crearea unei stări de pericol
pentru normala desfăşurare a relaţiilor de serviciu şi la adresa demnităţii,
integrităţii corporale sau a sănătăţii persoanei abuzate.
c) legătura de cauzalitate
Legătura de cauzalitate rezultă din materialitatea faptei, fiind vorba despre
o infracţiune de pericol, pentru care legea nu cere producerea unui rezultat.
B. Latura subiectivă
În cazul variantei tip, infracţiunea se comite cu intenţie directă sau
indirectă.
C. Mobilul şi scopul
Mobilul şi scopul nu prezintă relevanţă pentru existenţa infracţiunii, însă
vor putea fi luate în considerare la individualizarea pedepsei.
Forme. Modalităţi. Sancţiuni.
A. Forme a) tentativa
Atât actele preparatorii cât şi tentativa sunt posibile la infracţiunea
purtare
abuzivă, însă nu sunt incriminate.
b) consumarea infracţiunii
Infracţiunea se consumă în momentul în care persoana este jignită (în
varianta tip), ameninţată sau lovită (în varianta agravată).
B. Modalităţi
a) modalităţi normative
Infracţiunea este prevăzută într-o variantă tip şi o variantă agravată.
b) modalităţi faptice
Infracţiunea se poate comite printr-o multitudine de modalităţi faptice.
C. Sancţiuni
În varianta tip, infracţiunea se pedepseşte cu închisoare de la o lună la 6
luni sau cu amendă.
În varianta agravată, infracţiunea se sancţionează cu pedeapsa prevăzută
de lege pentru ameninţare (închisoare de la 3 luni la un an sau cu amendă), sau cu
pedeapsa prevăzută de lege pentru lovire sau alte violenţe (închisoare de la 3 luni la
2 ani sau cu amendă sau închisoare de la 6 luni la 5 ani sau amendă, dacă gravitatea
faptei prin care se produc leziuni traumatice sau este afectată sănătatea unei
persoane este evaluată prin îngrijiri medicale de cel mult 90 de zile), ale căror
limite special se majorează cu o treime.
5. Aspecte procesuale
Acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu. Urmărirea penală nu se
efectuează în mod obligatoriu de către procuror, acesta având doar obligaţia de a
conduce şi controla nemijlocit activitatea de urmărire penală a poliţiei judiciare.
Competenţa de judecată în primă instanţă aparţine judecătoriei [potrivit art. 35 alin.
1 lit. a) C. pr. pen.].
III.Abuzul în serviciu (Art. 297 C. pen.)
Concept Varianta tip:
Fapta funcţionarului public care, în exercitarea atribuţiilor de serviciu, nu
îndeplineşte un act sau îl îndeplineşte în mod defectuos şi prin aceasta cauzează o
pagubă ori o vătămare a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice
sau ale unei persoane juridice se pedepseşte cu închisoarea de la 2 la 7 ani şi
interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcţie publică.
Variantă asimilată:
Cu aceeaşi pedeapsă se sancţionează şi fapta funcţionarului public care, în
exercitarea atribuţiilor deserviciu, îngrădeşte exercitarea unui drept al unei
persoane ori creează pentru aceasta o situaţie de inferioritate pe temei de rasă,
naţionalitate, origine etnică, limbă, religie, sex, orientare sexuală, apartenenţă
politică, avere, vârstă, dizabilitate, boală cronică necontagioasă sau infecţie
HIV/SIDA.
Întrucât incriminarea are caracter general, ori de câte ori, găsim distinct
incriminate forme ale abuzului contra intereselor persoanei, vor prima acele
reglementările speciale. Aşadar, art. 297 C. pen. îşi va găsi aplicarea numai dacă nu
este întrunit conţinutul constitutiv al unei alte infracţiuni cu privire la serviciu.
Conform art. 308 C. pen., dacă fapta a produs consecinţe deosebit de grave,
limitele speciale ale pedepsei se majorează cu jumătate.
Condiţii preexistente
A. Obiectul infracţiunii a) obiectul juridic special
Obiectul juridic special îl constituie relaţiile sociale cu privire la
îndeplinirea normală, cu respectarea legii, a îndatoririlor de serviciu ale
funcţionarilor publici. Obiectul juridic secundar este reprezentat de drepturile şi
interesele legitime ale cetăţenilor, prejudiciate prin neîndeplinirea corespunzătoare
a îndatoririlor de serviciu.
b) obiectul material
Infracţiunea analizată are obiect material numai în situaţia în care fapta se
îndreaptă asupra unui bun determinat (de ex. refuzul nejustificat al funcţionarului
public de a elibera un înscris, aplicarea abuzivă a unui sechestru pe anumite bunuri
etc.), în caz contrar, infracţiunea fiind lipsită de obiect material.
B. Subiecţii infracţiunii
a) subiectul activ
Subiectul activ nemijlocit al infracţiunii analizate poate fi numai un
funcţionar public, în sensul prevăzut de art. 175 C. pen., care nu-şi exercită în mod
corespunzător atribuţiunile de serviciu. În varianta atenuată, subiect activ poate fi
una dintre persoanele prevăzute la art. 308 C. pen.
b) participaţia penală
La infracţiunea analizată, participaţia penală este posibilă în toate formele
(coautorat, instigare, complicitate). Pentru a se reţine coautoratul este însă necesar
ca toţi făptuitorii să îndeplinească condiţiile cerute de lege.
c) subiectul pasiv
Subiect pasiv principal este instituţia publică sau persoana care exercită un
serviciu de interes public sau autoritatea în serviciul căreia se află făptuitorul.
Subiect pasiv secundar este persoana fizică sau juridică ale cărei drepturi şi interese
legitime sunt afectate prin comiterea faptei.
C. condiţii de loc şi de timp
Pentru existenţa infracţiunii, norma de încriminare nu pretinde condiţii
speciale de loc, însă este necesar ca fapta să se săvârşească în timpul în care
funcţionarul public se află în exercitarea atribuţiilor de serviciu.
Conţinutul constitutiv A. Latura obiectivă
a) elementul material
Elementul material al variantei tip de la alin. (1) poate consta atât într-o
acţiune:
îndeplinirea unui act în mod defectuos, cât şi printr-o inacţiune: neîndeplinirea unui
act la care era obligat conform îndatoririlor de serviciu.
Prin act înţelegem orice operaţiune pe care funcţionarul public trebuie să o
îndeplinească, conform îndatoririlor de serviciu.
Pentru existenţa infracţiunii, în varianta prevăzută la alin. (1), este necesar
să se producă o pagubă sau o vătămare a drepturilor sau intereselor legitime ale
unei persoane fizice sau juridice.
Prin „vătămarea intereselor legale ale unei persoane", înţelegem orice
încălcare, lezare sau prejudiciere, morală, fizică sau materială adusă intereselor
legale ale persoanei (fizice sau juridice).
Elementul material al variantei asimilate prevăzute la alin. (2) constă în
îngrădirea unui drept al unei persoane sau crearea pentru aceasta a unei situaţii de
inferioritate pe temei de rasă, naţionalitate, origine etnică, limbă, religie, sex,
orientare sexuală, apartenenţă politică, avere, vârstă, dizabilitate, boală cronică
necontagioasă sau infecţie HIV/SIDA. În ipoteza prevăzută de alin. (2), textul
incriminator nu prevede, pentru existenţa infracţiunii, cerinţa de a fi creată o
pagubă. Este suficient ca funcţionarul să adopte un comportament de discriminare a
unei persoane, în baza unor criterii de sex, religie, avere etc. Lista motivelor ce pot
constitui discriminare conform art. 297 alin. (2) C. pen. pare a fi mai cuprinzătoare
decât cea din art. 14 al Convenţiei europene a drepturilor omului. Totuşi, temeiurile
ce pot duce la crearea unei situaţii de inferioritate, conform C. pen. sunt prevăzute
limitativ, pe când lista întocmită la art. 14 al Convenţiei nu este una limitativă.
Recunoaşterea unor diferenţe nu înseamnă în mod obligatoriu
discriminare. Art. 14 al Convenţiei europene a drepturilor omului nu interzice orice
diferenţă de tratament în exercitarea drepturilor recunoscute. Potrivit Curţii
Europene a Drepturilor Omului, „noţiunea de discriminare cuprinde în mod
obişnuit cazurile în care un individ sau un grup este, fără o justificare adecvată, mai
puţin bine tratat decât un altul, deşi Convenţia nu cere tratarea mai favorabilă”.
Curtea reţine două criterii cumulative de definire a discriminării: o inegalitate de
tratament în exercitarea sau beneficierea de un drept recunoscut şi lipsa unei
justificări obiective şi rezonabile. Nu va exista o inegalitate de tratament, decât
atunci când se face o distincţie între situaţii similare şi comparabile. Dreptul la
nediscriminare este încălcat şi atunci „când, fără o justificare obiectivă şi
rezonabilă, statele nu aplică un tratament diferit unor persoane aflate în situaţii
sensibil diferite” (discriminare indirectă).
Prin dizabilitate se înţelege un handicap (de orice natură) de care suferă
persoana vătămată. Îngrădirea folosinţei sau exerciţiului drepturilor unui cetăţean
se poate realiza şi prin acte omisive, de ex., refuzul de a angaja o anumită persoană,
deşi postul este vacant şi sunt îndeplinite toate condiţiile legale.
Existenţa infracţiunii, în ambele variante, este condiţionată de legătura ce trebuie să
existe între acţiunea şi inacţiunea funcţionarului şi atribuţiile sale de serviciu. Nu
prezintă importanţă dacă funcţionarul exercită respectivele atribuţii permanent sau
temporar sau dacă este remunerat sau nu pentru activitatea sa.
Fapta primarului unei comune de a încheia acte adiţionale prin care s-a
diminuat cuantumul arendei stabilite prin contracte de arendare încheiate în baza
hotărârii consiliului local, prin care s-a produs o pagubă consiliului local şi s-a
obţinut un folos necuvenit pentru persoana juridică cocontractantă, întruneşte
elementele constitutive ale infracţiunii de abuz în serviciu, cu reţinerea dispoziţiilor
art. 13 din Legea nr. 78/20002 (conform căruia, în cazul infracţiunilor de abuz în
serviciu sau de uzurpare a funcţiei, dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine
ori pentru altul un folos necuvenit, limitele speciale ale pedepsei se majorează cu o
treime). Fapta inculpatului, care are calitatea de director al sucursalei unei bănci, de
a-și exercita în mod defectuos atribuţiile de serviciu privitoare la încheierea
contractelor de creditare și a actelor adiţionale la acestea, prezentând conducerii
băncii rapoarte de evaluare referitoare la garanţii imobiliare care conţin date
nereale, cu consecinţa acordării creditelor sau a majorării plafonului creditelor
anterior acordate, care au prejudiciat banca, întrunește elementele constitutive ale
infracţiunii de abuz iar nu elementele constitutive ale infracţiunii de înșelăciune.
Pentru a se reţine varianta agravată prevăzută la art. 308 C. pen., este
necesar ca fapta să producă consecinţe deosebit de grave. Conform art. 183 C. pen,
prin consecinţe deosebit de grave se înţelege o pagubă materială mai mare de
2.000.000 lei.
b) urmarea imediată
Urmarea imediată în cazul variantei tip constă în producerea unei pagube
sau a unei vătămări a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice
sau juridice. Paguba presupune o pierdere de natură patrimonială pentru subiectul
pasiv principal sau pentru cel secundar. Considerăm, însă, că în cazul vătămării
drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane nu este necesar ca respectiva
vătămare să aibă un conţinut patrimonial (putând fi de exemplu o atingere de
natură morală), dacă fapta prezintă totuşi o anumită gravitate.
În varianta asimilată, urmarea imediată constă în crearea unei stări de
pericol pentru relaţiile normale de serviciu şi pentru dreptul persoanei de a nu fi
discriminată, de a nu-i fi creată o situaţie de inferioritate pe temei de rasă,
naţionalitate, origine etnică, limbă, religie, sex, orientare sexuală, apartenenţă
politică, avere, vârstă, dizabilitate, boală cronică necontagioasă sau infecţie
HIV/SIDA.
c) legătura de cauzalitate
În varianta tip legătura de cauzalitate, respectiv legătura dintre faptă şi
urmarea produsă, trebuie să fie demonstrată atunci când s-a produs o pagubă.
În varianta asimilată, legătura de cauzalitate rezultă din săvârşirea faptei
(infracţiune de pericol, legea neprevăzând în acest caz producerea unui rezultat).
B. Latura subiectivă
Din punct de vedere al formei de vinovăţie, infracţiunea analizată se
săvârşeşte în varianta tip cu intenţie directă sau indirectă.
În varianta asimilată de la alin. (2), considerăm că infracţiunea se poate
săvârşi numai cu intenţie directă, funcţionarul cunoscând că persoana are o anumită
origine etnică, naţionalitate, religie, orientare sexuală, apartenenţă politică etc. şi
intenţionând să îi îngrădească acesteia un drept sau să îi creeze o situaţie de
inferioritate.
C. Mobilul şi scopul
Scopul nu prezintă relevanţă pentru existenţa infracţiunii, însă va putea fi
luat în considerare la individualizarea pedepsei. Similar în ceea ce priveşte mobilul,
în cazul variantei prevăzute la alin. (1). În cazul variantei asimilate, mobilul este
determinant, el putând fi reprezentat de ura faţă de o anumită naţionalitate, clasă
socială, facţiune politică etc., astfel încât funcţionarul îngrădeşte exercitarea unui
drept al persoanei sau creează o situaţie de inferioritate.
Forme. Modalităţi. Sancţiuni.
A. Forme
Actele preparatorii şi tentativa, deşi posibile, nu sunt incriminate de lege.
Consumarea infracţiunii are loc în momentul în care se produce o pagubă,
o vătămare a intereselor sau drepturilor legitime ale unei persoane, este îngrădită
exercitarea unui drept sau creată o situaţie de inferioritate.
B. Modalităţi
a) modalităţi normative
Textul incriminator prevede o variantă tip şi o variantă asimilată. Art. 309
C. pen. prevede o variantă agravată.
b) modalităţi faptice
Infracţiunea poate fi comisă printr-o multitudine de modalităţi faptice (de
exemplu prin prin transferarea ilegală a unor angajaţi în locuri de muncă unde nu
puteau fi încadraţi).
C. Sancţiuni
Infracţiunea în varianta tip de la alin. (1) şi varianta asimilată de la alin.
(2) se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 7 ani. Se va aplica de asemenea, în mod
obligatoriu, pedeapsa complementară a interzicerii exercitării dreptului de a ocupa
o funcţie publică.
Dacă fapta a produs consecinţe deosebit de grave, limitele speciale ale
pedepsei prevăzute de lege se majorează cu jumătate (art. 309 C. pen.).
5. Aspecte procesuale
Acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu. Urmărirea penală nu se
efectuează în mod obligatoriu de către procuror, acesta având doar obligaţia de a
conduce şi controla nemijlocit activitatea de urmărire penală a poliţiei judiciare.
Competenţa de judecată în primă instanţă aparţine judecătoriei [potrivit art. 35 alin.
1 lit. a) C. pr. pen.].
IV.Neglijenţa în serviciu (Art. 298 C. pen.)
Concept Varianta tip:
Încălcarea din culpă de către un funcţionar public a unei îndatoriri de
serviciu, prin neîndeplinirea acesteia sau prin îndeplinirea ei defectuoasă, dacă prin
aceasta se cauzează o pagubă ori o vătămare a drepturilor sau intereselor legitime
ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice, se pedepseşte cu închisoare
de la 3 luni la 3 ani sau cu amendă.
Conform art. 309 C. pen., dacă fapta a produs consecinţe deosebit de
grave, limitele speciale ale pedepsei prevăzute de lege se majorează cu jumătate.
Existenţa infracţiunii nu este condiţionată de tulburarea însemnată a bunului mers a
organului, instituţiei sau unităţii sau o vătămare importantă a intereselor legale ale
unei persoane, fiind suficient să se producă o pagubă sau o vătămare a drepturilor
sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau juridice.
Condiţii preexistente A. Obiectul infracţiunii a) obiectul juridic special
Obiectul juridic principal îl constituie relaţiile sociale cu privire la îndeplinirea
corectă a îndatoririlor de serviciu de către funcţionarul public. Obiectul juridic
secundar poate fi reprezentat de relaţiile cu privire la protejarea drepturilor şi
intereselor legitime ale persoanelor.
Prin „îndatorire de serviciu” se înţelege tot ceea ce cade în sarcina unui funcţionar
public (sau funcţionar), potrivit normelor care reglementează serviciul respectiv,
ori acele sarcini care sunt inerente naturii acelui serviciu.
b) obiectul material
Infracţiunea are obiect material numai în situaţia în care acţiunea sau
inacţiunea făptuitorului se resfrânge în mod nemijlocit asupra unui bun, indiferent
dacă acesta face parte din avutul public sau privat. Obiectul material poate fi
reprezentat de instalaţii, maşini, utilaje, animale sau chiar de corpul uman.
B. Subiecţii infracţiunii
a) subiectul activ
Subiect activ al infracţiunii poate fi numai funcţionarul public, în sensul
prevăzut la art. 175 C. pen. sau o persoană prevăzută la art. 308 C. pen. (situaţie în
care se va reţine varianta atenuată).
Fiind o infracţiune comisă din culpă, participaţia penală este posibilă
numai în forma participaţiei improprii, când instigatorii şi complicii răspund penal
numai dacă au determinat, înlesnit sau ajutat cu intenţie pe autor la comiterea
neglijenţei în serviciu.
b) subiectul pasiv
Subiect pasiv al infracţiunii analizate poate fi instituţia sau persoana
publică sau care exercită un serviciu de interes public. Subiect pasiv secundar poate
fi orice persoană fizică sau juridică, dacă i s-a cauzat o pagubă sau a fost vătămat
un drept sau un interes legitim.
C. condiţii de loc şi de timp
Pentru existenţa infracţiunii, norma de încriminare nu pretinde
îndeplinirea unor condiţii speciale de loc. Este însă necesar ca funcţionarul public
să comită fapta în timpul cât se află în exercitarea îndatoririlor de serviciu.
Conţinutul constitutiv
A. Latura obiectivă
Elementul material al infracţiunii poate consta în una din următoarele
acţiuni sau inacţiuni: încălcarea unei îndatoriri de serviciu, neîndeplinirea unei
îndatoriri la care funcţionarul era obligat şi îndeplinirea defectuoasă a unei
îndatoriri de serviciu.
Pentru existenţa infracţiunii, este necesară îndeplinirea cumulativă a două
condiţii: fapta să fie comisă în legătură cu îndeplinirea unor îndatoriri de serviciu şi
ca prin comiterea faptei să se cauzeze o pagubă sau o vătămare a drepturilor sau
intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice.
Codulpenal nu mai prevede condiţia ca prin faptă să se cauzeze o tulburare
însemnată bunului mers al unui organ sau al unei instituţii de stat ori al unei alte
unităţi de interes public, este însă necesar ca tulburarea să fie una suficient de gravă
încât să constituie infracţiune.
Fapta notarului public, săvârșită din culpă, de a nu verifica dacă statul şi-a
exercitat dreptul de preemţiune cu privire la un imobil cuprins în lista
monumentelor istorice şi de autentifica în aceste condiţii un contract de vânzare-
cumpărare, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de neglijenţă în
serviciu.
Încălcarea din culpă, de către funcţionarul public din sistemul
administraţiei penitenciare, a îndatoririlor de serviciu privind supravegherea
persoanelor private de libertate, prin îndeplinirea defectuoasă a acestor îndatoriri,
care a avut ca rezultat vătămarea corporală a unei persoane private de libertate de
către o altă persoană privată de libertate, întruneşte elementele constitutive ale
infracţiunii de neglijenţă în serviciu. Încălcarea din culpă, de către executorul
judecătoresc, a îndatoririlor de serviciu privind notificarea actelor judiciare și
extrajudiciare - încălcare constând în încheierea unui contract de mandat, cu
avocatul persoanei care a solicitat notificarea, pentru efectuarea notificărilor
privind convocarea adunării generale a asociaţilor unei societăţi în scopul majorării
capitalului social -, prin care s-a cauzat o vătămare importantă a intereselor legale
ale unui asociat al societăţii, care, nefiind notificat în mod corespunzător, nu a avut
posibilitatea de a participa la luarea deciziei privind majorarea capitalului social al
societăţii, devenind asociat minoritar prin diminuarea părţilor sociale, întrunește
elementele constitutive ale infracţiunii de neglijenţă în serviciu.
Fapta va fi mai gravă, conform art. 309 C. pen., dacă se produc consecinţe
deosebit de grave. Varianta agravată prevăzută la art. 309 C. pen. se va reţine şi în
situaţia în care subiect activ al infracţiunii este una dintre persoanele prevăzute la
art. 308 C. pen.
b) urmarea imediată
Urmarea imediată constă în producerea unei pagube ori o vătămare a
drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane
juridice. În cazul variantei agravate de la art. 309, urmarea imediată constă în
producerea unor consecinţe deosebit de grave.
c) legătura de cauzalitate
Legătura de cauzalitate dintre elementul material şi urmarea faptei trebuie
să fie demonstrată.
B. Latura subiectivă
Infracţiunea se poate săvârşi numai din culpă (uşurinţă sau neglijenţă).
C. Mobilul şi scopul
Fiind vorba despre o infracţiune care se comite din culpă, nu poate fi
vorba despre un mobil sau un scop urmărit de făptuitor.
Forme. Modalităţi. Sancţiuni.
A. Forme a) tentativa
Actele preparatorii şi tentativa nu sunt posibile, fiind o infracţiune din
culpă. b) consumarea infracţiunii
Consumarea infracţiunii se produce în momentul în care se produce o
pagubă sau sunt vătămate drepturile sau interesele legitime ale unei persoane fizice
sau juridice.
B. Modalităţi
a) modalităţi normative
Infracţiunea are o variantă tip, o variantă atenuată (prevăzută la art. 308 C.
pen.) şi o variantă agravată (prevăzută la art. 309 C. pen.).
b) modalităţi faptice
Infracţiunea se poate comite printr-o multitudine de modalităţi faptice.
C. Sancţiuni
În varianta tip, infracţiunea se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 3
ani sau cu amendă.
În varianta atenuată de la art. 308 C. pen., limitele speciale ale pedepsei se
reduc cu o treime.
În varianta agravată de la art. 309 C. pen., limitele speciale ale pedepsei
prevăzute de lege se majorează cu jumătate.
5. Aspecte procesuale
Acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu. Urmărirea penală nu se
efectuează în mod obligatoriu de către procuror, acesta având doar obligaţia de a
conduce şi controla nemijlocit activitatea de urmărire penală a poliţiei judiciare.
Competenţa de judecată în primă instanţă aparţine judecătoriei [potrivit art. 35 alin.
1 lit. a) C. pr. pen.].
V. Folosirea abuzivă a funcţiei în scop sexual (Art. 299 C. pen.)
Concept Varianta tip:
Fapta funcţionarului public care, în scopul de a îndeplini, a nu îndeplini, a
urgenta ori a întârzia îndeplinirea unui act privitor la îndatoririle sale de serviciu
sau în scopul de a face un act contrar acestor îndatoriri, pretinde ori obţine favoruri
de natură sexuală de la o persoană interesată direct sau indirect de efectele acelui
act de serviciu se pedepseşte cu închisoarea de la 6 luni la 3 ani şi interzicerea
exercitării dreptului de a ocupa o funcţie publică sau de a exercita profesia ori
activitatea în executarea căreia a săvârşit fapta.
Variantă atenuată:
Pretinderea sau obţinerea de favoruri de natură sexuală de către un
funcţionar public care se prevalează sau profită de o situaţie de autoritate ori de
superioritate asupra victimei, ce decurge din funcţia deţinută, se pedepseşte cu
închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă şi interzicerea exercitării dreptuluide
a ocupa o funcţie publică sau de a exercita profesia sau activitatea în executarea
căreia a săvârşit fapta.
Conform art. 308 C. pen., dispoziţiile art. 299 se aplică în mod
corespunzător şi faptelor săvârşite de către sau în legătură cu persoanele care
exercită, permanent ori temporar, cu sau fără o remuneraţie, o însărcinare de orice
natură în serviciul unei persoane fizice dintre cele prevăzute la art. 175 alin. (2) ori
în cadrul oricărei persoane juridice.
2. Condiţii preexistente A. Obiectul infracţiunii a) obiectul juridic special
Obiectul juridic al infracţiunii analizate este reprezentat de relaţiile ce iau
naştere şi se dezvoltă în legătură relaţiile corecte, fireşti de serviciu. Infracţiunea
are şi un obiect juridic secundar, reprezentat de libertatea sexuală a persoanei de la
care funcţionarul pretinde ori obţine favoruri de natură sexuală.
b) obiectul material
Infracţiunea analizată este lipsită de obiect material.
B. Subiecţii infracţiunii a) subiectul activ
Subiect activ al infracţiunii analizate poate fi numai funcţionarul public
(persoanele la care se referă art. 175 C. pen.) sau una dintre persoanele la care se
referă art. 308 C.pen.
b) participaţia penală
Participaţia penală este posibilă în toate formele (coautorat, instigare,
complicitate). Pentru a se reţine coautoratul este însă necesar ca toţi autorii să
îndeplinească condiţiile cerute de lege.
c) subiectul pasiv
Subiect pasiv al infracţiunii analizate poate fi instituţia sau persoana
publică sau care exercită un serviciu de interes public. Subiect pasiv secundar este
persoana de la care se pretind sau se obţin favoruri de natură sexuală.
C. condiţii de loc şi de timp.
Pentru existenţa infracţiunii, norma de încriminare nu pretinde
îndeplinirea unor condiţii speciale de loc sau de timp.
3. Conţinutul constitutive
A. Latura obiectivă
a) elementul material
Infracţiunea analizată este o variantă de specie a infracţiunii de luare de
mită.
Elementul material poate consta în pretinderea sau obţinerea de favoruri
sexuale.
Pretinderea presupune a cere insistent, a solicita favoruri de natură
sexuală. Infracţiunea se va reţine în formă consumată şi dacă solicitarea
funcţionarului este refuzată de către persoana căreia îi sunt pretinse favorurile de
natură sexuală.
Obţinerea de favoruri de natură sexuală presupune dobândirea, primirea de
astfel de favoruri. Nu prezintă importanţă pentru existenţa infracţiunii, dacă
favorurile au fost obţinute ca urmare a solicitării funcţionarului sau dacă acesta a
acceptat oferta persoanei direct sau indirect interesate de efectele actului de
serviciu sau a persoanei faţă de care funcţionarul se află într-o situaţie de autoritate
sau superioritate.
Legea nu defineşte „favorurile de natură sexuală”, prin urmare
infracţiunea va subzista indiferent de natura favorului cerut, dacă acesta este de
natură sexuală. Considerăm însă că pentru ca infracţiunea să subziste este necesar
ca favorul să fie perceput ca fiind de natură sexuală atât de către funcţionarul
public sau persoana la care se referă art. 308 C. pen., cât şi de persoana de la care
sunt pretinse sau obţinute favorurile.
În varianta prevăzută la alin. (1) este necesar ca favorurile sexuale să fie
pretinse sau obţinute în schimbul îndeplinirii, neîndeplinirii, urgentării sau
întârzierii îndeplinirii unui act privitor la îndatoririle de serviciu ale funcţionarului.
În cazul variantei atenuate prevăzute la alin. (2), funcţionarul public care
pretinde sau obţine favoruri de natură sexuală se prevalează sau profită de o poziţie
de autoritate ori de superioritate asupra victimei, ce decurge din funcţia obţinută.
Prin urmare, influenţa pe care o are funcţionarului asupra subiectului pasiv
secundar, puterea de care se prevalează acesta pentru a învinge libertatea de voinţă
a subiectului pasiv secundar trebuie să decurgă din funcţie (de ex. un superior
ierarhic).
b) urmarea imediată
Urmarea imediată constă în crearea unei stări de pericol pentru normala
desfăşurare a relaţiilor de serviciu, prin afectarea bunului renume al persoanei
juridice în cadrul căreia făptuitorul îşi desfăşoară activitatea. În subsidiar, urmarea
imediată poate consta şi în afectarea libertăţii sexuale a subiectului pasiv secundar.
c) legătura de cauzalitate
Legătura de cauzalitate rezultă din materialitatea săvârşirii faptei, întrucât
legea nu cere producerea unui anumit rezultat.
B. Latura subiectivă
Considerăm că infracţiunea se comite cu intenţie directă calificată prin
scop, în ambele variante.
C. Mobilul şi scopul
Mobilul nu prezintă relevanţă pentru existenţa infracţiunii, însă scopul este
determinant. Scopul urmărit de făptuitor este, aşa cum arată şi denumirea
marginală a infracţiunii, acela de a obţine favoruri de natură sexuală.
4. Forme. Modalităţi. Sancţiuni.
Forme
a)tentativa
Actele preparatorii şi tentativa sunt posibile dar nu sunt incriminate;
tentativa poate fi asimilată formei consumate, dacă elementul material constă în
pretinderea de favoruri de natură sexuală.
b) consumarea infracţiunii
Infracţiunea se consumă în momentul când favorurile de natură sexuală
sunt pretinse sau obţinute în condiţiile prevăzute la art. 299.
B. Modalităţi
a) modalităţi normative
Infracţiunea are o variantă tip şi o variantă atenuată. Art. 308 prevede o
variantă atenuată pentruvariantele incriminate la art. 299.
b) modalităţi faptice
Infracţiunea poate fi comisă printr-o multitudine de modalităţi faptice.
C. Sancţiuni
În varianta tip infracţiunea se pedepseşte cu închisoarea de la 6 luni la 3
ani.
În varianta atenuată de la alin. (2), infracţiunea se pedepseşte cu
închisoarea de la 3 luni la 2 ani.
În cazul ambelor variante se va aplica, în mod obligatoriu, pedeapsa
complementară a interzicerii exercitării dreptului de a ocupa o funcţie publică sau
de a exercita profesia ori activitatea în executarea căreia a săvârşit fapta.
Dacă subiectul activ face parte din categoriile de persoane prevăzute la art.
309 C.pen., limitele speciale ale pedepsei se reduc cu o treime.
5. Aspecte procesuale
Acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu. Urmărirea penală nu se
efectuează în mod obligatoriu de către procuror, acesta având doar obligaţia de a
conduce şi controla nemijlocit activitatea de urmărire penală a poliţiei judiciare.
Competenţa de judecată în primă instanţă aparţine judecătoriei [potrivit art. 35 alin.
1 lit. a) C. pr. pen.].
CAPITOLUL IV
FALSURI ÎN ÎNSCRISURI
I. Falsul material în înscrisuri oficiale (Art. 320 C. pen.)
Concept Varianta tip:
Falsificarea unui înscris oficial, prin contrafacerea scrierii ori a subscrierii
sau prin alterarea lui în orice mod, de natură să producă consecinţe juridice, se
pedepseşte cu închisoarea de la 6 luni la 3 ani.
Variantă agravată:
Falsul prevăzut în alin. (1), săvârşit de un funcţionar public în exerciţiul
atribuţiilor de serviciu, se pedepseşte cu închisoarea de la unu la 5 ani şi
interzicerea exercitării unor drepturi.
Sunt asimilate înscrisurilor oficiale biletele, tichetele sau orice alte
imprimate producătoare de consecinţe juridice.
Tentativa se pedepseşte.
Condiţii preexistente A. Obiectul infracţiunii a) obiectul juridic special
Obiectul juridic special îl constituie relaţiile sociale care se bazează pe
încrederea publică în înscrisurile oficiale, relaţii care nu s-ar putea desfăşura
normal fără ca membrii societăţii să aibă încredere în documentele (înscrisurile)
care se emit de către autorităţi sau alte persoane juridice publice sau private.
b) obiectul material
Obiectul material al infracţiunii îl constituie înscrisul oficial, care a fost
alterat (prin contrafacerea scrierii ori a subscrierii).
Conform art. 178 alin. (2) C. pen., înscris oficial este orice înscris care
emană de la o persoană juridică dintre cele la care se referă art. 176 ori de la
persoana prevăzută în art. 175 alin. (2) sau care aparţine unor asemenea persoane.
În categoria „înscrisurilor oficiale" pot intra şi înscrisuri care, chiar dacă
sunt emise de alte unităţi decât cele publice (de ex., certificate, autorizaţii, diplome
de studii emise de unităţi private), ori chiar de către persoane fizice (de ex., o
declaraţie de martor, o expertiză ş.a., predate şi înregistrate la o unitate publică)
sunt considerate de interes public.
Înscrisuri oficiale, în sensul legii penale, sunt atât originalul cât şi
duplicatul, triplicatul (certificate de organul public), precum şi copiile legalizate.
Conform alin. (3) al art. 320 C. pen., sunt asimilate înscrisurilor oficiale biletele,
tichetele sau orice alte imprimate producătoare de consecinţe juridice.
În practica judiciară s-a decis că fapta inculpatului de a falsifica un
abonament de călătorie pe CFR, emis pe numele lui, constituie infracţiunea
analizată.
B. Subiecţii infracţiunii
a) subiectul activ
Subiect activ al infracţiunii, în varianta tip, prevăzută la alin. (1) poate fi
orice persoană care îndeplineşte condiţiile generale de răspundere penală.
În varianta agravată de la alin. (2), subiect activ poate fi doar o persoană care are
calitatea de funcţionar public şi se află în exerciţiul atribuiţiilor de serviciu.
b) participaţia penală
Participaţia penală este posibilă în toate formele sale (coautorat, instigare,
complicitate). Pentru a se reţine coautoratul, în cazul variantei agravate de la alin.
(2), este necesar ca toţi făptuitorii să aibă calitatea de funcţionar public.
c) subiectul pasiv
Subiect pasiv principal al infracţiunii analizate poate fi persoana competentă să
emită înscrisul oficial. Subiect pasiv secundar poate fi orice persoană fizică sau
juridică (publică sau privată) care a suferit un prejudiciu prin săvârşirea infracţiunii
(de ex., unitatea de învăţământ care angajează o persoană pe un post superior
pregătirii sale, pe baza unei diplome false; Casa de pensii, care stabileşte o pensie
mai mare pentru o persoană, pe baza unei adeverinţe de vechime false ş.a.).
C. condiţii de loc şi de timp
Pentru existenţa infracţiunii, legea nu pretinde condiţii speciale de loc sau de
timp.
Conţinutul constitutiv A. Latura obiectivă
a) elementul material
Elementul material al laturii obiective constă în acţiunea care se poate realiza
prin:
falsificarea unui înscris oficial prin contrafacerea scrierii ori a
subscrierii, de natură să producă consecinţe juridice;
falsificarea unui înscris oficial prin alterarea, în orice mod a scrierii ori
a subscrierii, de natură să producă consecinţe juridice. Practica judiciară a statuat
că fapta aceluia care gestionează sumele de bani primite de la locatarii blocului
care îşi însuşeşte sumele de bani încasate de la locatari şi pe care nu le predă la
CEC, falsificând în acelaşi timp, copiile chitanţelor prin înscrierea unor sume mai
mici decât cele încasate, săvârşeşte infracţiunea analizată.
Falsul material privind înscrisurile oficiale este un mod ilicit de contrafacere sau de
modificare a unui înscris, făcându-l să aibă, aparent, însuşirile şi, deci, efectele
probatorii ale unui înscris oficial adevărat.
Scrierea reprezintă partea scrisă conţinută de act, situată deasupra semnăturii şi a
impresiunii de ştampilă, iar subscrierea reprezintă partea de sub scris, adică
semnătura, impresiunea de ştampilă şi alte menţiuni amplasate sub scris.
Prin acţiunea de „contrafacere a scrierii" se înţelege activitatea de plăsmuire,
confecţionare a unui înscris fictiv prin imitarea scrisului şi a subscrisului de pe un
document original, dându-i astfel aparenţa unui înscris oficial autentic.
Prin contrafacerea semnăturii, înţelegem executarea acesteia prin reproducere de pe
un document original sau prin semnătură fictivă, realizată în numele şi în locul
celei oficiale.
Prin „alterarea scrierii" de pe un înscris oficial se înţelege denaturarea materială
sau fizică a scrisului, prin diverse mijloace şi procedee de înlăturare,
modificare, schimbare, transformare sau adăugare de text, de natură a afecta
conţinutul scrierii oficiale existente înainte de săvârşirea falsului (de ex., în partea
finală a unei adeverinţe de vechime în muncă se modifică numărul de ani vechime
în câmpul muncii, pentru ca titularul adeverinţei să beneficieze de o vechime în
muncă mai mare decât cea trecută iniţial în adeverinţa eliberată de la locul său de
muncă).
În practica judiciară s-a decis că fapta unei persoane de a modifica atât conţinutul
unei declaraţii autentificate, cât şi încheierea de autentificare, nu constituie
infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată, ci infracţiunea de fals
material în înscrisuri oficiale.
Pentru existenţa infracţiunii de fals material în înscrisuri oficiale, se impune ca
fapta săvârşită să îndeplinească următoarele cerinţe:
falsul să se realizeze asupra unui înscris oficial (să emane de la
unităţi, organizaţii, instituţii, alte persoane juridice de drept public). Apreciem că
sunt înscrisuri oficiale şi înscrisurile care emană de la persoane juridice private,
întrucât şi acestea funcţionează în baza unor prevederi legale şi se impune ca şi
documentele emise de astfel de unităţi să fie protejate;
falsul să se realizeze prin contrafacerea scrierii sau a subscrierii;
înscrisul falsificat să fie apt pentru a produce consecinţe juridice.
Rezultă că în situaţia în care este realizat în mod grosolan un fals, care nu ar înşela
vigilenţa obişnuită a funcţionarilor sau a oricăror persoane, nu constituie
infracţiunea de fals, întrucât în norma de încriminare se cere ca înscrisul falsificat
să fie apt pentru a produce consecinţe juridice;
săvârşirea falsului de către un funcţionar în exerciţiul atribuţiilor de
serviciu (pentru ca fapta să fie încadrată în forma agravantă prevăzută în alin. (2).
b) urmarea imediată
Urmarea imediată constă în crearea unei stări de neîncredere publică în actele
oficiale.
c) legătura de cauzalitate
Legătura de cauzalitate dintre elementul material şi urmarea imediată rezultă din
materialitatea săvârşirii faptei, fără a mai fi necesar ca organul judiciar să identifice
şi să administreze alte probe.
B. Latura subiectivă
Infracţiunea analizată se săvârşeşte cu intenţie directă sau indirectă.
C. Mobilul şi scopul
Pentru existenţa infracţiunii, norma de încriminare nu pretinde ca făptuitorul să
urmărească un anumit mobil sau scop. În cazul în care este evidenţiată existenţa
vreunui mobil sau scop, se va ţine seama de acestea pentru individualizarea
pedepsei.
4. Forme. Modalităţi. Sancţiuni.
A. Forme a) tentativa
Tentativa este posibilă şi se pedepseşte conform art. 320, alin. (4) C. pen. b)
consumarea infracţiunii
Infracţiunea analizată se consumă în momentul în care făptuitorul a realizat falsul
atât de bine încât documentul falsificat este apt pentru a produce consecinţe
juridice.
Întrucât legea pretinde ca actul fals să fie apt pentru a produce consecinţe juridice,
este lipsit de relevanţă că falsificatorul, sau o altă persoană căreia i-a înmânat
falsificatorul actul, l-a prezentat sau nu la o unitate publică sau privată, ori unei
persoane fizice, în vederea producerii de consecinţe juridice.
B. Modalităţi
a) modalităţi normative
Infracţiunea analizată este incriminată într-o variantă tip şi o variantă agravată.
modalităţi faptice
Infracţiunea poate fi săvârşită într-o multitudine de modalităţi faptice.
C. Sancţiuni
În varianta tip, infracţiunea se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani.
În varianta agravată de la alin. (2), infracţiunea se pedepseşte cu închisoare de la
unu la 5 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.
5. Aspecte procesuale
Acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu. Urmărirea penală nu se efectuează
în mod obligatoriu de către procuror, acesta având doar obligaţia de a conduce şi
controla nemijlocit activitatea de urmărire penală a poliţiei judiciare. Competenţa
de judecată în primă instanţă aparţine judecătoriei [potrivit art. 35 alin. 1 lit. a) C.
pr. pen.].
II. Falsul intellectual (Art. 321 C. pen.)
Concept Varianta tip:
(1) Falsificarea unui înscris oficial cu prilejul întocmirii acestuia, de către un
funcţionar public aflat în exercitarea atribuţiilor de serviciu, prin atestarea unor
fapte sau împrejurări necorespunzătoare adevărului ori prin omisiunea cu ştiinţă de
a insera unele date sau împrejurări, se pedepseşte cu închisoarea de la unu la 5 ani.
(2) Tentativa se pedepseşte.
În linii mari este menţinută incriminarea din reglementarea anterioară. Limita
inferioară a pedepsei se majorează în C. pen.
Condiţii preexistente
A. Obiectul infracţiunii a) obiectul juridic special
Similar cu infracţiunea analizată anterior, obiectul juridic special îl constituie
relaţiile sociale care se bazează pe încrederea publică în înscrisurile oficiale, relaţii
care nu s-ar putea desfăşura normal fără ca membrii societăţii să aibă încredere în
documentele (înscrisurile) care se emit de către autorităţi sau alte persoane juridice
publice sau private.
b) obiectul material
Obiect material îl poate constitui numai înscrisul oficial care a fost falsificat, cu
ocazia întocmirii lui, de către funcţionarul care l-a realizat.
B. Subiecţii infracţiunii
a) subiectul activ
Subiectul activ nemijlocit al infracţiunii este calificat. Astfel, acesta poate fi numai
un funcţionar public, ce se află în exercitarea atribuţiilor de serviciu, care este
competent să emită actul respectiv, care ştiind că împrejurările pe care le-a
menţionat în act nu sunt reale, ori omite, cu ştiinţă să însereze unele date sau
împrejurări ce ţin de natura actului.
b) participaţia penală
Participaţia penală este posibilă în toate formele sale (coautorat, instigare,
complicitate). Pentru a se reţine coautoratul este însă necesar ca toţi făptuitorii să
aibă calitatea cerută de lege.
c) subiectul pasiv
Subiecţi pasiv principal al infracţiunii este instituţia în care îşi desfăşoară
activitatea funcţionarul. Subiect pasiv secundar poate fi orice persoană fizică sau
juridică ce a suferit un prejudiciu prin săvârşirea faptei.
C. condiţii de loc şi de timp
Pentru existenţa infracţiunii, norma de încriminare pretinde ca falsul să fie realizat
în timpul întocmirii înscrisului.
Conţinutul constitutive
A. Latura obiectivă
a) elementul material
Infracţiunea de fals intelectual se poate realiza prin:
- acţiunea de falsificare a unui înscris oficial cu prilejul întocmirii acestuia, de
către un funcţionar aflat în exerciţiul atribuţiilor de serviciu;
acţiunea de atestare a unor fapte sau împrejurări necorespunzătoare
adevărului în actul oficial întocmit;
inacţiunea de omisiune cu ştiinţă de a fi înserate unele date sau
împrejurări, care se impuneau a fi atestate datorită naturii actului.
Prin „atestare” se înţelege consemnarea sau menţionarea unor fapte sau împrejurări
care au existat sau există şi care sunt evidenţiate cu prilejul întocmirii actului.
Atestarea este necorespunzătoare adevărului în situaţia în care faptele sau
împrejurările sunt prezentate în mod denaturat, şi pentru existenţa infracţiunii
analizate se impune ca denaturarea adevărului să se facă intenţionat.
Prin omisiune, funcţionarul nu alterează forma înscrisului, ci numai conţinutul
înscrisului care, nu corespunde realităţii, iar omisiunea, prin lacuna pe care o
conţine alterează actul, repercutându-se, în mod obligatoriu, asupra întregului act,
afectându-l pe titularul actului.
Pentru existenţa infracţiunii se impune să fie îndeplinite următoarele cerinţe:
falsul să fie realizat de către un funcţionar, aflat în exerciţiul atribuţiunilor
sale de serviciu;
atestarea mincinoasă sau omisiunea atestării să se realizeze cu intenţie de
către funcţionar;
atestarea mincinoasă sau omisiunea să se producă cu prilejul întocmirii
actului
oficial.
Comparând infracţiunea de fals material în înscrisuri oficiale cu cea de
fals intelectual constatăm că falsul material în înscrisuri oficiale este săvârşit după
întocmirea actului oficial şi eliberarea lui de la unitatea emitentă, în orice condiţii
de loc şi de timp, iar falsul intelectual nu poate fi săvârşit decât în timpul în care se
întocmeşte înscrisul, la locul unde s-a produs (de ex., un fals într-un act notarial).
În acelaşi sens, în practica judiciară s-a decis că actul de vânzare-cumpărare
întocmit şi autentificat de notarul public constituie „înscris oficial", iar notarul
public are calitatea de funcţionar. Ca urmare, autentificarea de către notarul public
a unui act de vânzare-cumpărare în care semnăturile nu aparţin vânzătorilor
constituie infracţiunea de fals intelectual.
Dacă o persoană (alta decât funcţionarul la care se face referire în art. 321
C. pen.), denaturează adevărul cu prilejul întocmirii unui înscris oficial de către un
funcţionar de bună credinţă şi se obţine un înscris oficial fals, funcţionarul nu va
răspunde penal, dar persoana respectivă va răspunde pentru săvârşirea infracţiunii
de fals în declaraţii.
Urmarea imediată constă în crearea unei stări de neîncredere publică în
actele oficiale.
c) legătura de cauzalitate
Legătura de cauzalitate dintre elementul material şi urmarea imediată
rezultă din materialitatea săvârşirii faptei, fără a mai fi necesar ca organul judiciar
să identifice şi să administreze alte probe.
B. Latura subiectivă
Infracţiunea analizată se săvârşeşte cu intenţie directă sau indirectă.
C. Mobilul şi scopul
Pentru existenţa infracţiunii, norma de încriminare nu pretinde ca făptuitorul să
urmărească un anumit mobil sau scop. În cazul în care este evidenţiată existenţa
vreunui mobil sau scop, se va ţine seama de acestea pentru individualizarea
pedepsei.
Forme. Modalităţi. Sancţiuni.
A. Forme a) tentativa
Tentativa este posibilă şi se pedepseşte conform art. 321, alin. (2) C. pen. b)
consumarea infracţiunii
Infracţiunea de fals intelectual se consumă în momentul în care funcţionarul a
predat spre aprobare şi expediere înscrisul falsificat cu prilejul întocmirii, în
exerciţiul atribuţiilor de serviciu, prin atestarea unor fapte sau împrejurări
necorespunzătoare adevărului ori prin omisiunea cu ştiinţă de a însera unele date
sau împrejurări.
B. Modalităţi
a) modalităţi normative
Infracţiunea analizată este incriminată într-o variantă tip.
b) modalităţi faptice
Infracţiunea poate fi săvârşită într-o multitudine de modalităţi faptice.
C. Sancţiuni
Infracţiunea se pedepseşte cu închisoarea de la unu la 5 ani.
5. Aspecte procesuale
Acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu. Urmărirea penală nu se efectuează
în mod obligatoriu de către procuror, acesta având doar obligaţia de a conduce şi
controla
nemijlocit activitatea de urmărire penală a poliţiei judiciare. Competenţa de
judecată în primă instanţă aparţine judecătoriei [potrivit art. 35 alin. 1 lit. a) C. pr.
pen.].
III. Falsul în înscrisuri sub semnătură privată (Art. 322 C. pen.)
Concept Varianta tip:
(1) Falsificarea unui înscris sub semnătură privată prin vreunul dintre modurile
prevăzute în art. 320 sau art. 321, dacă făptuitorul foloseşte înscrisul falsificat ori îl
încredinţează altei persoane spre folosire, în vederea producerii unei consecinţe
juridice, se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă.
Tentativa se pedepseşte.
2. Condiţii preexistente
A. Obiectul infracţiunii a) obiectul juridic special
Obiectul juridic special îl constituie relaţiile sociale ce se bazează pe încrederea
publică în sinceritatea menţiunilor făcute în înscrisurile sub semnătură privată.
b) obiectul material.
Obiectul material al infracţiunii îl constituie înscrisul sub semnătură privată al cărui
conţinut a fost denaturat în mod voit.
„Înscris sub semnătură privată" este acel înscris care emană de la o persoană fizică,
poartă semnătura acesteia, consfinţeşte stări, situaţii sau împrejurări producătoare
de efecte juridice (de ex., acte de vânzare-cumpărare încheiate de vânzător şi
cumpărător, testamente olografe, chitanţe „de mână", contracte de închiriere, scrise
de către proprietar, cambia, cecul, ordin de plată, declaraţia scrisă personal de către
învinuit, martor, persoană vătămată ş.a.).
Pentru ca înscrisul să fie considerat „înscris sub semnătură privată" trebuie să fie
semnat.
Înscrisurile sub semnătură privată autentificate, certificate de o autoritate, devin
înscrisuri oficiale. Copiile legalizate sunt, aşa cum am mai arătat, înscrisuri
oficiale, nu înscrisuri sub semnătură privată. Dacă un înscris sub semnătură privată
a devenit un înscris oficial, prin autentificare, nu mai poate fi considerat ca fiind
obiect material al infracţiunii analizate.
B. Subiecţii infracţiunii
a) subiectul activ
Subiectul activ nemijlocit al infracţiunii poate fi orice persoană cu răspundere
penală.
b) participaţia penală
Participaţia penală este posibilă în toate formele sale (coautorat, instigare,
complicitate).
c) subiectul pasiv
Subiect pasiv al infracţiunii poate fi orice persoană care ar fi putut suferi un
prejudiciu, ale cărei drepturi şi interese legitime au fost puse în pericol prin
săvârşirea faptei.
C. condiţii de loc şi de timp
Pentru existenţa infracţiunii, norma de încriminare nu pretinde îndeplinirea unor
condiţii speciale de loc sau de timp.
Conţinutul constitutiv
A. Latura obiectivă
a) elementul material
Elementul material al infracţiunii analizate presupune existenţa cumulată a
următoarelor acţiuni:
- falsificarea unui înscris sub semnătură privată prin vreunul dintre
modurile prevăzute în art. 320 sau art. 321;
- folosirea înscrisului falsificat sau încredinţarea altei persoane spre
folosire, în vederea producerii unei consecinţe juridice.
Dacă făptuitorul falsifică actul şi îl foloseşte, realizează conţinutul unei singure
infracţiunii, aceea de fals în înscrisuri sub semnătură privată şi nu două infracţiuni
în concurs, adică fals în înscrisuri sub semnătură privată şi uz de fals.
Infracţiunea analizată subzistă şi în situaţia în care falsificatorul încredinţează
documentul falsificat altei persoane, pentru a-l folosi, dar acea persoană nu îl
foloseşte.
În cazul în care persoana căreia i-a fost încredinţat înscrisul falsificat a cunoscut că
înscrisul este fals, şi îl foloseşte, va răspunde pentru infracţiunea de uz de fals.
Există infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată dacă falsificatorul
întocmeşte în fals, documentul, o dată cu redactarea lui, dar şi atunci când falsifică
documentul întocmit de o altă persoană fizică.
Pentru existenţa infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată, în legătură
cu un document întocmit în numele altei persoane, se impune ca falsificatorul să nu
fi avut consimţământul persoanei în numele căreia întocmeşte sau modifică actul.
În practica judecătorească s-a hotărât că fapta inculpatului de a fi întocmit, pentru o
altă persoană, o cerere de eliberare a unui certificat de urbanism şi de a fi semnat
cererea respectivă cu numele acelei persoane nu constituie infracţiunea de fals în
înscrisuri sub semnătură privată, atâta vreme cât inculpatul a scris şi semnat actul
cu acordul autorului aparent al scrierii, iar conţinutul înscrisului reprezintă voinţa
acestuia.
În practica judiciară s-a reţinut că fapta de a întocmi actul constitutiv și statutul
unei fundaţii - înscrisuri sub semnătură privată - în cuprinsul cărora făptuitorul a
inclus menţiunea necorespunzătoare adevărului că activul patrimonial al fundaţiei
se compune dintr-un imobil, deși coproprietarul imobilului nu și-a dat acordul
pentru intrarea acestuia în activul patrimonial al fundaţiei, acte pe care făptuitorul
le-a autentificat și le-a folosit în faţa autorităţilor publice, în vederea producerii de
consecinţe juridice, constând în dobândirea personalităţii juridice a fundaţiei,
înregistrarea fiscală a acesteia și intabularea dreptului de proprietate asupra
imobilului, întrunește elementele constitutive ale infracţiunii de fals în înscrisuri
sub semnătură privată.
Falsificarea de borderouri de achiziţie și de facturi fiscale, de către administratorul
unei societăţi comerciale, întrunește elementele constitutive ale infracţiunii de fals
în înscrisuri sub semnătură privată, iar nu ale infracţiunilor de fals material în
înscrisuri oficiale și uz de fals.
b) urmarea imediată
Urmarea imediată constă în crearea unei stări de neîncredere publică în actele sub
semnătură privată.
c) legătura de cauzalitate
Legătura de cauzalitate dintre elementul material şi urmarea imediată rezultă din
materialitatea săvârşirii faptei, fără a mai fi necesar ca organul judiciar să identifice
şi să administreze alte probe. Nu va exista legătură cauzală dacă documentul
falsificat a ajuns la persoana care îl foloseşte prin intermediul altor persoane şi nu
predat de falsificator, întrucât norma de încriminare pretinde ca falsificatorul să
încredinţeze documentul fals în scopul folosirii.
B. Latura subiectivă
Infracţiunea analizată se săvârşeşte cu intenţie directă sau indirectă.
C. Mobilul şi scopul
Pentru existenţa infracţiunii, norma de încriminare nu pretinde ca făptuitorul să
urmărească un anumit mobil sau scop. În cazul în care este evidenţiată existenţa
vreunui mobil sau scop, se va ţine seama de acestea pentru individualizarea
pedepsei.
Forme. Modalităţi. Sancţiuni.
A. Forme a) tentativa
Tentativa este posibilă şi se pedepseşte conform art. 322, alin. (2) C. pen. b)
consumarea infracţiunii
Infracţiunea analizată se consumă în momentul în care făptuitorul falsifică un
înscris sub semnătură privată prin vreunul din modurile arătate în art. 320 sau 321
şi îl foloseşte sau îl încredinţează altei persoane pentru a-l folosi.
B. Modalităţi
a) modalităţi normative
Infracţiunea analizată este incriminată într-o variantă tip.
b) modalităţi faptice
Infracţiunea poate fi săvârşită într-o multitudine de modalităţi faptice.
C. Sancţiuni
Infracţiunea se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă.
5. Aspecte procesuale
Acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu. Urmărirea penală nu se efectuează
în mod obligatoriu de către procuror, acesta având doar obligaţia de a conduce şi
controla nemijlocit activitatea de urmărire penală a poliţiei judiciare. Competenţa
de judecată în primă instanţă aparţine judecătoriei [potrivit art. 35 alin. 1 lit. a) C.
pr. pen.].
IV. Uzul de fals (Art. 323 C. pen.)
Concept Varianta tip:
(1) Folosirea unui înscris oficial ori sub semnătură privată, cunoscând că este fals,
în vederea producerii unei consecinţe juridice, se pedepseşte cu închisoare de la 3
luni la 3 ani sau cu amendă, când înscrisul este oficial,
Variantă atenuată:
şi cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă, când înscrisul este sub
semnătură privată.
Tentativa se pedepseşte.
2. Condiţii preexistente A. Obiectul infracţiunii a) obiectul juridic special
Obiectul juridic special îl constituie încrederea publică referitoare la valabilitatea
înscrisurilor oficiale şi a celor sub semnătură privată.
b) obiectul material
Obiectul material al infracţiunii îl constituie înscrisul fals folosit, fie că este înscris
oficial ori sub semnătură privată.
Pentru ca aceste înscrisuri să poată produce consecinţe juridice, se impune ca ele să
aibă valoare probatorie şi să poată fi folosite în scopul producerii de consecinţe
juridice.
Un înscris are valoare probatorie atunci când este apt să servească la dovedirea
completă sau cel puţin într-o anumită măsură a unor drepturi sau obligaţii, sau chiar
a unor situaţii de fapt, generatoare de efecte juridice.
B. Subiecţii infracţiunii
a) subiectul activ
Subiectul activ nemijlocit al infracţiunii poate fi orice persoană fizică cu
responsabilitate penală.
Dacă falsul în înscrisuri sub semnătură privată este folosit de către falsificator,
fapta nu va constitui concurs de infracţiuni între infracţiunea respectivă şi
infracţiunea de uz de fals, ci o singură infracţiune, cea de fals în declaraţii sub
semnătură privată.
Dacă înscrisul sub semnătură privată este falsificat şi încredinţat altei persoane
pentru a-l folosi, această persoană săvârşeşte infracţiunea de uz de fals, dacă a
cunoscut că înscrisul folosit a fost falsificat.
În cazul în care falsificatorul unui înscris oficial îl şi foloseşte, va săvârşi un
concurs real de infracţiuni între infracţiunea de fals material în înscrisuri oficiale şi
infracţiunea de uz de fals.
b) participaţia penală
Participaţia penală este posibilă în toate formele sale (coautorat, instigare,
complicitate).
c) subiectul pasiv
Subiect pasiv al infracţiunii este persoana fizică sau juridică ale cărei interese
legitime au fost puse în pericol prin comiterea faptei.
C. condiţii de loc şi de timp
Pentru existenţa infracţiunii, norma de încriminare nu pretinde îndeplinirea unor
condiţii speciale de loc sau de timp.
Conţinutul constitutiv
A. Latura obiectivă
a) elementul material
Elementul material constă în folosirea unui înscris oficial sau sub semnătură
privată, falsificat. Folosirea presupune orice mijloc de valorificare al înscrisului
respectiv (la instanţa de judecată, la organele de urmărire penală, la organele
administrative de la toate nivelurile, la casele de pensii sau de sănătate, pentru
obţinerea unor drepturi sau anularea unor datorii ş.a.). Se impune, însă ca folosirea
înscrisului să vizeze producerea de consecinţe juridice, indiferent de natura
acestora. Fără îndeplinirea acestei condiţii infracţiunea analizată nu va subzista.
Activitatea judiciară cunoaşte dese cazuri în care uzul de fals este asociat altor
fapte penale, cum ar fi: delapidarea, gestiunea frauduloasă, înşelăciunea, violarea
de domiciliu, când pătrunderea în locuinţă s-a efectuat prin folosirea de calităţi
mincinoase ş.a.
În practica judiciară s-a stabilit că fapta inculpatului de a depune la serviciul de
cadre al instituţiei în care funcţiona o adeverinţă falsificată, în scopul de a i se
recunoaşte ca vechime în muncă timpul pretins trecut în acestă adeverinţă,
constituie infracţiunea de uz de fals, chiar dacă rezultatul urmărit nu a putut fi
realizat, falsul fiind descoperit cu ocazia verificării conţinutului adeverinţei după
depunerea acesteia.
În doctrina penală s-a apreciat că nu va constitui infracţiune fapta unei persoane de
a supune unei expertize (chiar şi neoficiale) un înscris pentru a se constata dacă
este sau nu autentic.
b) urmarea imediată
Urmarea imediată constă în crearea unei stări de neîncredere publică în înscrisurile
autentice sau în cele sub semnătură privată.
c) legătura de cauzalitate
Legătură cauzală între elementul material al laturii obiective sub care s-a acţionat
infracţional şi urmarea periculoasă creată rezultă din săvârşirea infracţiunii.
B. Latura subiectivă
Infracţiunea analizată se săvârşeşte numai cu intenţie directă calificată prin scop.
C. Mobilul şi scopul
Pentru existenţa infracţiunii, norma de încriminare nu pretinde ca făptuitorul să
urmărească un anumit mobil. În ceea ce priveşte scopul, acesta este esenţial, fiind
acela de a produce consecinţe juridice prin folosirea înscrisului autentic sau sub
semnătură privată.
Forme. Modalităţi. Sancţiuni.
A. Forme a) tentativa
Tentativa este posibilă şi se pedepseşte conform art. 323, alin. (2) C. pen. b)
consumarea infracţiunii
Infracţiunea de uz de fals se consumă în momentul în care făptuitorul a folosit
înscrisul (oficial sau sub semnătură privată) pentru a produce consecinţe juridice.
Pentru existenţa infracţiunii nu are relevanţă dacă s-au produs sau nu consecinţele
juridice.
Practica judiciară1 a statuat că infracţiunea de uz de fals, fiind o infracţiune
instantanee, termenul de prescripţie al răspunderii penale începe să curgă din
momentul întrebuinţării actului falsificat. Fapta nu se poate săvârşi în formă
continuată.
B. Modalităţi
a) modalităţi normative
Infracţiunea analizată este incriminată într-o variantă tip şi o variantă atenuată,
ambele regăsindu-se în acelaşi alineat.
b) modalităţi faptice
Infracţiunea poate fi săvârşită într-o multitudine de modalităţi faptice.
C. Sancţiuni
În varianta tip, infracţiunea se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 3 ani sau cu
amendă.
În varianta atenuată, infracţiunea se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 2 ani
sau cu amendă.
5. Aspecte procesuale
Acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu. Urmărirea penală nu se efectuează
în mod obligatoriu de către procuror, acesta având doar obligaţia de a conduce şi
controla nemijlocit activitatea de urmărire penală a poliţiei judiciare. Competenţa
de judecată în primă instanţă aparţine judecătoriei [potrivit art. 35 alin. 1 lit. a) C.
pr. pen.].
CAPITOLUL V
INFRACȚIUNI CONTRA ORDINII ȘI LINIȘTII PUBLICE
Instigarea publică (art. 368 C. pen.)
Consideraţii preliminare. Infracţiunea de instigare publică este fapta
persoanei de a îndemna publicul, prin orice mijloace, verbal sau în scris, să comită
infracţiuni. Prezintă o gravitate ridicată prin faptul că publicul este instigat,
provocat, aţâţat să săvârşească infracţiuni, fără a fi definită natura, denumirea sau
structura acestora.
Obiectul juridic specific îl constituie relaţiile sociale privind convieţuirea
socială, a căror formare, desfăşurare şi dezvoltare normală sunt condiţionate de
apărarea ordinii de drept împotriva oricăror infracţiuni.
Obiectul material al infracţiunii analizate lipseşte, deoarece acţiunile care
constituie elementul material nu au o incidenţă fizică, materială asupra realizării
elementului material. Nu trebuie confundat obiectul material cu mijloacele prin
care se înfăptuieşte infracţiunea.
Subiectul activ nemijlocit (autor) al infracţiunii poate fi orice persoană
fizică în modalitatea tip [alin. (1)] sau dimpotrivă, numai calificat, aşa cum este
cazul variantei agravate [alin. (2)], respectiv funcţionarul public, aşa cum este
descris în dispoziţiile art. 175 alin. (1) şi (2) C. pen.
Participaţia penală este posibilă sub toate formele (aulorat, coautorat,
instigări şi complicitate), cu condiţia ca, în cazul coautoratului, să fie îndeplinite
dispoziţiile art. 46 alin. (2) C. pen., iar, la varianta agravată [alin. (2)], coautorii
trebuie să aib; calitatea cerută de lege autorului la data săvârşirii infracţiunii, aceea
de funcţionai public. Pentru înţelesul art. 175 C. pen. privind funcţionarul public,
trimitem la exp caţiile date anterior.
Cel care dă curs îndemnului autorului infracţiunii de instigare publică este
autor al infracţiunii săvârşite şi nu autor al infracţiunii de instigare publică.
Subiect pasiv al infracţiunii de instigare publică este statul, ca reprezentant
al valorilor sociale protejate prin incriminarea faptei. Nu există subiect pasiv
secundar
Locul şi timpul săvârşirii infracţiunii. Aşa cum reiese din denumirea
infracţiunii şi cu atât mai mult din conţinutul incriminator, fapta analizată nu poate
fi comisă decât în public, astfel că locul săvârşirii constituie un element esenţial al
conţinutului infracţiunii de instigare publică.
Structura infracţiunii. Instigarea publică, prevăzută în art. 368 C. pen.,
nu prezintă o situaţie premisă, astfel că structura infracţiunii, deci conţinutul
juridic, este identică cu conţinutul constitutiv, care are în componenţa sa o latură
obiectivă şi o latură subiectivă.
Latura obiectivă este formală dintr-un element material, cerinţe esenţiale,
urmare imediată şi legătură de cauzalitate.
Elementul material se realizează printr-o acţiune de „îndemnare" a
publicului eă săvârşească infracţiuni.
Prin a „îndemna" se înţelege a incita publicul, a-i trezi interesul în
comiterea unor infracţiuni. Acţiunea de îndemn se poate înfăplui prin viu grai, prin
scris sau orice mijloace. Paleta îndemnului la comiterea de infracţiunii este
nelimitată, atâta timp cât în conţinutul incriminator legiuitorul a folosit expresia
„orice mijloace". în literatura de specialitate se susţine că prin „alte mijloace" se
poate înţelege efectuarea şi prezentarea de desene, ilustraţii, imprimate de orice fel,
înregistrări audio sau video etc.
Există opini potrivit căreia noţiunile de „instigare" şi „îndemn” nu sunt
identice, deoarece instigarea presupune mai mult decât un îndemn, ea implică un
îndemn care a reuşit să determine, adică să obţină adeziunea celui căruia s-a
adresat, adeziune care ia forma hotărârii de a săvârşi fapta la care a fost îndemnat.
Folosindu-se termenul îndemn înseamnă că, pentru existenţa infracţiunii, nu se cere
să fie vorba despre un îndemn care a reuşit să determine; de altfel, acest îndemn nu
se îndreaptă către o anumită persoană, ci el este adresat publicului.
La varianta agravată, fapta se caracterizează prin comiterea sa de către un
funcţionar public, în sensul dat de dispoziţiile art. 175 alin. (1) şi (2) C. pen.
Cerinţe esenţiale. Pentru realizarea elementului material sunt necesare
următoarele cerinţe esenţiale:
a) acţiunea de a îndemna trebuie să fie adresată publicului.
Prin termenul „public” se înţelege un număr nedelerminat de persoane, iar
rdamnul trebuie să fie adresat acestui public, nu unei sau unor anumite persoane;
dacă îndemnul se adresează unei persoane determinate, va exista infracţiunea de
nstgare la infracţiunea la care s-a instigat, ca formă a participaţiei, dacă sunt
întrunită şi dispoziţiile art, 47 C. pen.;
b) îndemnul să se refere explicit la săvârşirea de infracţiuni.
Urmarea imediată. Infracţiunea de instigare publică este o infracţiune de
pericol, astfel că şi urmarea imediată constă în crearea unei stări de pericol pentru
relaţiile sociale protejate.
Legătura de cauzalitate rezultă din însăşi săvârşirea infracţiunii {ex re).
Latura subiectivă. Forma de vinovăţie cu care se poate comite infracţiunea
analizată este intenţia sub cele două modalităţi, directă şi indirectă.
Forme, modalităţi, regim sancţionator şi aspecte procesuale. Tentativa nu
se sancţionează.
Infracţiunea se consumă în momentul în care s-a săvârşit acţiunea de
îndemn. Nu prezintă interes pentru existenţa infracţiunii dacă publicul a dat sau nu
atenţie îndemnului şi nici dacă acesta a fost sau nu urmat de comiterea vreuneia
dintre faptele la care s-a îndemnat. Infracţiunea se poate săvârşi sub formă continuă
şi sub formă continuată în condiţiile art. 35 alin. (1) C. pen.
Modalităţile normative sunt prevăzute în dispoziţia incriminatoare.
Regimul sancţionator este prevăzut în textul art. 368 C. pen., iar acţiunea penală se
pune în mişcare din oficiu.
BIBLIOGRAFIE
Cărți, cursuri, monografii, tratate
Alecu Gh., Drept penal. Partea generală, Ed. Europolis, Constanţa, 2007 Alecu Gh., Drept penal. Partea generală, ediţia a II-a, revizuită şi adăugită, Ed. Europolis, Constanţa, 2007 Alecu Gh., Instituţii de drept penal. Partea generală şi partea specială.
Conform Noului Cod penal, Ovidius University Press, Constanţa, 2010 Antolisei F., Manuale di diritto penale. Parte generale, Giuffre Editore, Milano, 2000 Antoniu G. şi colaboratorii, Explicaţii preliminare ale noului Cod penal, Ed.
Universul Juridic, Bucureşti, 2010 Antoniu G. şi colaboratorii, Explicaţii preliminare ale noului Cod penal, vol. II, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2011 Antoniu G. şi colaboratorii, Explicaţiile noului Cod penal, vol. I, Ed. Universul
Juridic, Bucureşti, 2015
Antoniu G., Bulai C., Dicţionar de drept penal şi procedură penală, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2011
Antoniu G., Practica judiciară penală, vol. II, Ed. Academiei Române, Bucureşti, 1990 Antoniu G., Raportul de cauzalitate în dreptul penal, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1968 Antoniu G., Vinovăţia penală, Ed. Academiei Române, Bucureşti, 2002 Ayrault, L’ordre et formalite, Livre III, art. III, No. 12, Basarab M., Drept penal, Partea generală, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1983 Basarab M., Drept penal. Partea generală, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1997 Basarab M., Drept penal. Partea generală, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1997 Basarab M., Drept penal. Partea generală, vol. I , Ed. Fundaţiei Chemarea,
Iaşi,1992 Basarab M., Paşca V., Mateuţ Gh., Butiuc C., Codul penal comentat. Partea generală, vol. I, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2007
Bărcănescu D., Conţinutul infracţiunii şi principiul legalităţii, Ed. All Beck, Bucureşti, 2005
Bică Gh., Griga I., Paraschiv G., Alecu Gh., Drept penal. Partea generală, ediţia a II-a, Ed. Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2008 Biro L., Drept penal. Partea generală. Ed. Universităţii Babeş Bolyai, Cluj
Napoca, 1971
Blackstone, Comentaire sur les loix anglaises, T.V., Bruxelles, 1776 Boroi Al., Drept penal. Partea generală, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2010 Boroi Al., Nistoreanu Gh., Drept penal. Partea generală, ediţia a IV-a, Ed.
All Beck, Bucureşti, 2004
Boroi Al., Nistoreanu Gh., Drept penal. Partea Generală, ediţia a IV –a
revizuită conform noului Cod Penal, Ed. All Beck, Bucureşti, 2004 Botnaru S., Şavga A., Grosu V., Grama M., Drept Penal. Partea generală, Ed. Cartier, Chişinău, 2012 Bouzat P., Pinatel J., Traite de droit et de criminologie, Tome I, Librairie Dalloz, Paris, 1963 Brezeanu O., Minorul şi legea penală, Ed. All Beck, Bucureşti, 1998 Brutaru V., Tratamentul penal al minorului, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2012 Brutaru V., Tratamentul penal al minorului, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2012 Bulai C., Bulai B., Manual de drept penal. Partea generală, Ed. Universul
Juridic, Bucureşti, 2007 Bulai C., Drept penal român.Partea generală, vol. II, Casa de editură şi presă Şansa SRL, Bucureşti, 1992 Bulai C., Drept penal, Partea generală, vol. II, Ed. Academiei Române, Bucureşti, 1981 Bulai C., Filipaş A., Mitrache C., Instituții de drept penal. Curs selectiv pentru examenul de licență, ed. a III-a revizită şi adăugită, Ed. Trei, Bucureşti, 2006 Bulai C., Manual de drept penal, Ed. All Educaţional, Bucureşti, 1997 Bulai C., Manual de drept penal, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 1997 Bulai C., Manual de drept penal. Partea generală, Editura All, Bucureşti, 1997 Butoi I.T., Tratat universitar de psihologie juridică, Ed. Phobos, Bucureşti, 2003 Cobanu R., Munteanu M., Regimul juridic al măsurilor de siguranţă, Ed.
Roza Vânturilor, Bucureşti, 1999 Coca-Cozma M., Crăciunescu C.M., Lefterache L.V., Justiţia pentru minori, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2003 Costin D.M., Răspunderea persoanei juridice în dreptul penal roman, Ed.
Universul Juridic, Bucureşti, 2010
Cozma I., Reabilitarea în dreptul penal, Ed. Ştiințifică, Bucureşti, 1997 Dărîngă Gr., Codul penal al Republicii Socialiste România - comentat şi adnotat, Partea generală, Ed. ştiinţifică, Bucureşti, 1972 Dincu A., Bazele criminologiei, Ed. Proarcadia, Bucureşti, 1993 Dobrinoiu V. şi colaboratorii, Drept penal, partea generală, Ed. Europa Nova, Bucureşti, 1999 Dongoroz V. şi colaboratorii, Explicaţii teoretice ale codului penal roman, partea generală, vol. I, Ed. Academiei Române, Bucureşti, 1975 Dongoroz V. şi colaboratorii, Explicaţii teoretice ale codului penal român.
Partea generală, vol. I, Ed. Academiei Române, Bucureşti, 1963
Dongoroz V. şi colaboratorii, Explicaţii teoretice ale codului penal român. Partea generală, vol. III, Ed. Academiei Române, Bucureşti, 1971 Dongoroz V. şi colaboratorii, Explicaţii teoretice ale codului penal român.Partea generală, vol. II, Ed. Academiei Române, Bucureşti, 1976 Dongoroz V. şi colaboratorii, Explicaţii teoretice ale Codului penal român,
vol. II, Ed. Academiei, Bucureşti, 1970 Dongoroz V. şi colaboratorii, Explicaţii teoretice ale codului penal român. Partea generală, vol. I, Ed. Academiei, Bucureşti, 1969 Dongoroz V., Aplicarea legii penale. Curs de drept, aprofundat şi comparat,
Bucureşti, 1935
Dongoroz V., Drept penal, Bucureşti, 1939 Dongoroz V., Drept penal, Ed. Societăţii Tempus şi Asociaţia Română de Ştiinţe Penale, Bucureşti, 2000 Dongoroz V., Introducere la Explicaţiile teoretice ale Codului Penal Român, partea specială, Ed. Academiei, Bucureşti, 1969 Dongoroz V., Introducere la Explicaţiile teoretice ale Codului Penal Român, partea specială, Ed. Academiei, Bucureşti, 1969 Dongoroz V., Principalele transformări ale dreptului penal român, Studii juridice, Ed. Academiei, Bucureşti, 1960 Dongoroz V., Tratat de drept penal, Ed. Academia Română, Bucureşti, 1939 Florin S., Daniel N., Drept penal Partea generală, Ed. Universul Juridic,
Bucureşti, 2014
Garraud R., Traite theorique et pratique du droit penal francais, 3eed., Ed.
Librairie de la Societe de Recueil Sirey, Paris, 1914 Giurgiu N., Drept penal general, Ed. Sunset, Iaşi, 1997 Griga I., Drept penal. Partea generală, Ed. Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2006 Grigoraş I., Individualizarea pedepsei, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1969 Grotius H., De jure belli ac pacis (Despre dreptul războiului şi al păcii). Hotca M.A., Noul Cod penal şi Codul penal anterior, Ed. Hamangiu,
Bucureşti, 2009 Hotca M.A., Slăvoiu R., Noul Cod penal şi Codul penal anterior. Adnotări, situaţii tranzitorii, noutăţi, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2014 Ionaş Al., Măgureanu I., Noul Cod penal comentat, Ed. Romprint, Braşov,
2004 Ionaş Al., Măgureanu I., Noul Cod penal şi Codul penal anterior, prezentare comparativă, Ed. Romprint, Braşov, 2004 Ionescu O.R., Manual de drept penal. Partea generală, Ed. Sitech, Craiova, 2014 Ionescu O.R., Regimul juridic al actelor pregătitoare, Ed. Universul Juridic,
Bucureşti, 2012 Iorgovan A., Drept administrativ, Tratat elementar, Vol. I, Ed. Atlas Lex, Bucureşti, 1994 Jousse, Justice criminelle, II Jurma A., Persoana juridică - subiect activ al răspunderii penale, Ed. C.H.
Beck, Bucureşti, 2010
Levasseur G., Chavanne A., Droit penal et procedure penale, 5 ed., Ed. Sirey, Paris, 1977 Merle R., A. Vitu, Traite de droit criminel, Ed. Cujas, Paris,1967
Mirişan V., Drept penal. Partea generală. Prezentare comparativă a dispoziţiilor Codului penal în vigoare şi ale noului Cod penal, Ed. Universul
Juridic, ediţia a III-a, Bucureşti, 2011 Mitrache C., Mitrache Cr., Drept penal român, conform noului cod penal. Partea generală, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2014 Mitrache C., Mitrache Cr., Drept penal român, partea generală, Ed.
Universul Juridic, Bucureşti, 2010
Mitrache C., Mitrache Cr., Drept penal român, Partea generală, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2014
Mitrache C., Mitrache Cr., Drept penal român. Partea generală, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2004
Mitrache C., Mitrache Cr., Drept penal român. Partea generală, ediţia a VIII-a revăzută şi adăugită, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2010 Neagu I., Drept procesual penal, Tratat, Ed. Global Lex, Bucureşti, 2005 Niculeanu C., Curs de drept penal. Partea generală, Ed. Sitech, Craiova, 2003 Nistoreanu Gh., Păun C., Criminologie, Ed. Europa Nova, Bucureşti, 1996 Oancea I., Drept penal. Partea generală, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1971 Oancea I., Tratat de drept penal. Partea generală, Ed. All, Bucureşti, 1994 Pannain R., Amnistia, Ed. ALL Educaţional, Bucureşti, 1990 Papadopol V., Codul penal comentat şi adnotat, vol. I, Ed. Ştiinţifică,
Bucureşti, 1972 Papadopol V., Pavel D., Formele unităţii infracţionale în dreptul penal român, Casa de Editură şi Presă Şansa SRL, Bucureşti, 1992 Paraschiv G., Drept penal. Partea generală, Ed. Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2005 Pascu I. şi colaboratorii, Noul Cod penal comentat. Partea generală, ediţia a II a, revăzută şi adăugită, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2014 Pascu I. şi colaboratorii, Noul Cod Penal Comentat. Partea generală, vol.I,
Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2012 Pascu I., Buneci P., Noul Cod Penal, Partea Generală şi Codul Penal în vigoare, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2013 Pascu I., Buneci P., Noul Cod Penal, Partea Generală şi Codul Penal, Partea Generală în vigoare, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2013 Pascu I., Buneci P., Noul Cod penal. Partea generală şi Codul penal. Partea generală în vigoare. Prezentare comparativă, Ed. Universul Juridic,
Bucureşti, 2010 Pascu I., Dobrinoiu V. şi colaboratorii, Noul Cod penal comentat, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2014 Pascu I., Drăghici V., Drept penal. Partea generală, Ed. Lumina Lex,
Bucureşti, 2004
Pascu I., Drept penal, Partea generală, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2009 Pascu I., Drept penal. Partea generală, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2007 Pascu I., Uzlău A.S., Drept Penal. Partea generală, ediţia a 3-a, Ed.
Hamangiu, Bucureşti, 2013 Pastoret, Des loix penales, Part. III, art.2, T. II, Paris, 1790 Paşca V., Drept Penal. Partea generală, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2011 Piperea Gh., Obligaţiile şi răspunderea administratorilor societăților comerciale, Ed. All Beck, Bucureşti, 1998 Pop T., Comentare în Codul penal adnotat, Vol. I, Partea generală,
Bucureşti, Ed. Librăriei SOCEC&Co. SA, 1937 Popescu-Neveanu V.P., Dicţionar de psihologie, Ed. Albatros, Bucureşti, 1978 Popescu-Neveanu V.P., Dicţionar de psihologie, Ed. Albatros, Bucureşti,
1978 Popoviciu L.R., Răspunderea penală a minorilor, Ed. Prouniversitaria,
Bucureşti, 2012
Quintilian, Lib. V. Cap. 9 Ristea I., Drept penal. Partea generală, ediţia a II a revizuită şi adăugită cu prevederile noului Cod penal, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2011
Simionescu E.G, Dungan P., Funcționarul public și răspunderea penală în noul Cod penal și în legile speciale, Ed. Hamangiu, București, 2016 Stănoiu R.M., Criminologie, vol. I, Ed. Oscar Print, Bucureşti, 1995 Streteanu F., Niţu D., Drept penal, Partea generală, vol. I, Curs universitar,
Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2014 Streteanu Fl., Chiriţă R., Răspunderea penală a persoanei juridice, ediţia a 2-a, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2007 Streteanu Fl., Instituţii şi infracţiuni în noul Cod penal, Proiect finanţat de
U.E., Bucureşti 2010
Tanoviceanu I., Curs de drept penal, vol. I, Atelierele grafice SOCEC&Co., Societate autonomă, Bucureşti, 1912
Tanovicianu I., Tratat de drept şi procedură penală, Vol. I, Bucureşti, 1912 Tănăsescu I., Tănăsescu C., Tănăsescu G., Drept penal general, Ed. All Beck, Bucureşti, 2003 Udroiu M., Drept penal, Partea generală, Noul Cod penal, Ed. C.H. Beck,
Bucureşti, 2014
Udroiu M., Drept Penal. Partea Generală. Partea Specială, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2010
Vasiliu T., Antoniu G., Daneş Şt., Dărângă G., Lucinescu D., Papadopol V., Pavel D., Codul penal al R.S.R, Comentat şi adnotat. Partea generală, Ed.
Ştiinţifică, Bucureşti, 1972 Vasiliu T., Antoniu G., Daneş Şt., Dărângă Gh., Lucinescu D., Papadopol V., Pavel D., Popescu D., Rămureanu V., Codul penal comentat, Ed. Ştiinţifică şi Pedagogică, Bucureşti, 1977 Zolyneak M., Drept penal. Partea general, Vol. III, Ed. Fundaţiei Chemarea, Iaşi, 1993 Zolyneak M., Michinici M.I., Drept penal. Partea generală, Vol. I, Ed.
Fundaţiei Chemarea Iaşi, 1999 Relaţiile consulare ale României, Culegere de tratate, convenţii şi acorduri,
Bucureşti, 1995
Studii și articole de specialitate
Boroi Al., Ungureanu G.Şt., Sistemul sancţionator al minorilor intr-o viziune europeană, în Revista de Drept Penal, nr. 2/2002 Lascu I., Răspunderea penală a persoanei juridice în lumina noului Cod penal, în Revista Dreptul, nr. 8/2010 Mărgărit G., Pedepsele accesorii în timpul liberării condiţionate, în Revista Română de Drept, nr. 6/1969 Mitrache C., Aspecte privind individualizarea administrativă a pedepsei, A.U.B nr. 2/1971 Boroi Al., Ungureanu G.Şt., Sistemul sancţionator al minorilor intr-o viziune europeană, în Revista de Drept Penal, nr. 2/2002 Lorincz A.L., Măgureanu Al.F., Punerea în executare a pedepsei amenzii, în
Acta Universitatis George Bacovia. Juridica - vol 3. nr. 1/2014
Butiuc C., Răspunderea penală a minorilor, în Revista de Drept Penal, nr. 4/2002
Roşu C., Moca A.F., Reglementarea minorităţii şi a regimului sancţionator al acesteia în noul Cod penal în comparaţie cu actualul Cod penal, în
Revista Dreptul, nr. 5/2010 Hajdu D., Aplicarea graţierii condiţionate intervenită înainte de rezolvarea cererii de liberare condiţionată, în Revista Română de Drept, nr. 8/1977 Pavel D., Aplicarea graţierii condiţionate intervenită înainte de rezolvarea cererii de liberare condiţionată, în Revista Română de Drept, nr. 3/1977 Semenescu D., Semenescu B.M., Delincvenţa juvenilă între răspunderea penală şi garantarea drepturilor minorilor, în Revista de Drept Penal, nr.
2/2009
Ivan F., Aplicarea legii penale mai favorabile în cazul infractorilor minori, în Revista de Drept Penal, nr. 3/1995
Antoniu G., Reflecţii asupra instituţiei răspunderii penale, în Revista de Drept Penal, nr. 2/1994
Antoniu G., Consimţământul victimei, în Revista de Drept Penal, nr. 4/2003 Antoniu G., Elementul material din norma de incriminare, în Revista de
Drept Penal, nr. 2/1999
Antoniu G., în Revista de Drept Penal, nr. 8/1969 Antoniu G., Unitatea de infracţiune. Contribuţii, în Revista de Drept Penal, nr. 3/1999 Salontai G., Salontai A., Unele aspecte privind drepturile minorilor infractori, în Revista Dreptul, nr. 2/2005 Alecu Gh., Alecu C., Unele reflecţii privind legea penalǎ românǎ şi limitele ei
de aplicare în viziunea noului Cod penal, la Conferinţa ştiinţifică naţională - cu participare internaţională: „Noua legislaţie penalǎ în discuţia membrilor asociaţiei
române de ştiinţe penale”, Iaşi, 28-29.10.2011, Ed. Universul Juridic, Bucureşti 2012 Alecu Gh., The correlation between constitutional order, penal policy and
penal law, Revista de Drept Penal, Anul XVII, nr. 3, iulie-septembrie, Bucureşti, 2010
Cozma I., Comentarii cu privire la natura juridică, condițiile şi efectele condamnării, în Revista Română de Drept, nr. 2/1967 Pascu I., Minor. Contopirea închisorii cu măsura educativă, în Revista de
Drept Penal, nr. 3/2008 Pascu I., Răspunderea penală a infractorilor minori în Codul penal anterior. Elemente de drept comparat şi perspective legislative, în Revista Pro Lege, nr. 3-4/2006 Poenaru I., Soluţii ale practicii judiciare în materia amnistiei şi graţierii, în Revista Română de Drept, nr. 12/1986 Poenaru I., Soluţii ale practicii judiciare în materia amnistiei şi graţierii, în
Revista Română de Drept Revista Română de Drept, nr. 12/1986 Ilie I.A., Din nou despre posibilitatea aplicării graţierii condiţionate în cazul liberării condiţionate, în Revista Română de Drept, nr. 1/1987 Popoviciu L.R., Mihuţ E.A., Consideraţii în legătură cu situaţia copilului care a săvârşit o faptă penală şi nu răspunde penal, în Revista Dreptul, nr.
12/2007
Basarab M., Basarab M.M., Reflecţii asupra unor măsuri educative, în Revista de Drept Penal, nr. 2/2002
Basarab M., Probleme actuale ale dreptului penal, Revista de Drept Penal, serie nouă, anul I, 1994 Iordache M., Despre regimul sancţionator al minorilor infractori în lumina noului Cod penal, în Revista Dreptul, nr. 5/2005 Iordache M., Evoluţia sistemului sancţionator al minorului infractor, în
Revista Dreptul, nr. 6/2010
Rusu M.I., Probaţiune. Referatul de evaluare, în Revista de Drept Penal, nr. 2/2009
Brezeanu O., Din istoria regimului sancţionator al minorului infractor în România, în Revista de Drept Penal, nr. 2/1995 Brezeanu O., Din istoria regimului sancţionator al minorului infractor în România, în Revista de Drept Penal, nr. 1/1996 Brezeanu O., Din istoria regimului sancţionator al minorului infractor în legislaţia periodică română (III), în Revista de Drept Penal, nr. 2/1996 Brezeanu O., Minorul delincvent în documentele ONU şi ale Consiliului
Europei, în Revista de Drept Penal, nr. 3/1996
Brezeanu O., Reeducarea minorului infractor, în Revista de Drept Penal, nr. 4/2005
Brutaru V., Practica judiciară în materia tratamentului penal al minorului, în Revista de Drept Penal, nr. 2/2009
Brutaru V., Tratamentul penal al minorului. Drept comparat, în Revista de Drept Penal, nr. 1/2009
Rămureanu V., Legea nr. 25/1967 privind amnistierea unor infracţiuni, graţierea şi reducerea unor pedepse, în Revista Română de Drept, nr. 1/1968
Jurisprudență Buletinul Intern, nr. 4/1965 al Tribunalului Suprem Colecţia de Decizii din 1974 a Tribunalului Suprem Culegere de decizii pe anul 1971 a Tribunalului Suprem Decizii mai importante ale Tribunalului Suprem, Caietul nr. 29/1985 C.E.D.O., Irlanda contra Regatului Unit, 18.01.1976 Cojocaru O., Notă la Decizia. penală nr. 1208/1974, în Revista Română de
Drept, nr. 12/1976
Curtea Supremă de Justiție, Secţia penală, Decizia nr. 2392/2000, în Revista de Drept Penal, nr. 4/2002
Curtea Supremă de Justiție, Secția penală, Decizia nr. 683/1990 Curtea Supremă de Justiție, Secţia penală, Decizia nr. 826/2004, în Revista
Dreptul, nr. 2/2005
Curtea Supremă de Justiție, Secția penală, Decizia nr. 881/02.04.1992, în Revista Dreptul, nr. 3/1993
Decizia‐cadru nr. 2005/212/JAI a Consiliului Uniunii Europene privind confiscarea produselor, a instrumentelor şi a bunurilor având legătură cu infracţiunea
Înalta Curte de Casație şi Justiție, Secţia penală, Decizia nr. 4457 din 21 iulie 2005, www.icj.ro Pohonţu I., Nota II la Decizia. penală nr. 2166/1959 a Tribunalului regional Bacău, în Legalitatea Populară, nr. 3/1960 Tribunalul Județean Arad, Decizia nr.65/1971, în Revista Română de Drept, nr. 7/1971 Tribunalul Județean Cluj, Decizia penală nr. 601/1973, în Revista Română de Drept, nr. 12/1973 Tribunalul județului Constanţa, Decizia. penală nr. 1208/1974, în Revista Română de Drept nr. 12/1976 Tribunalul Suprem, Completul de 7 judecători, Decizia nr. 20/1975, în Revista Română de Drept, nr. 8/1976 Tribunalul Suprem, Completul de 7 judecători, Decizia nr. 32/1984, în Revista Română de Drept, nr. 7/1985 Tribunalul Suprem, Decizia nr. 4630/1971, în Culegere de decizii pe anul 1971 Tribunalul Suprem, Decizia nr.13/1977, în Revista Română de Drept, nr.
3/1978 Tribunalul Suprem, Secția militară., Decizia. nr. 19/1971, în Revista Română de Drept, nr. 5/1972 Tribunalul Suprem, Secția penală, Decizia nr. 280/1974, în Colecţia de Decizii din 1974
Tribunalul Suprem, Secția penală, Decizia nr. 317/1981, în Revista Română de Drept, 1982 Tribunalul Suprem, Secția penală, Decizia nr.1068/1982, în Revista Română de Drept, nr.5/1983 Tribunalul Suprem, Secția penală, Decizia. nr. 2610/1982, în Revista Română de Drept, nr. 12/1986 Tribunalul Suprem, Secția penală, Decizia. nr. 3774/1971, în Revista Română de Drept, nr. 4/1972 Tribunalul Suprem, Secția penală, Decizia. nr. 4/1965, în Buletinul Intern, nr. 4/1965 Tribunalul Suprem, Secția penală, Decizia. nr. 659/1985, în Decizii mai importante ale Tribunalului Suprem, Caietul nr. 29/1985 Tribunalul Suprem, Secția penală., Decizia. nr. 2516/1973, în Revista Română de Drept, nr. 2/1974
Reviste de specialitate Acta Universitatis George Bacovia. Juridica - vol 3. nr. 1/2014 Analele Universității București nr. 2/1971 Conferinţa ştiinţifică naţională - cu participare internaţională: „Noua legislaţie penalǎ în discuţia membrilor asociaţiei române de ştiinţe penale”, Iaşi, 28-29.10.2011, Ed. Universul Juridic, Bucureşti 2012 Legalitatea Populară, nr. 3/1960 Revista de Drept Penal, Anul XVII, nr. 3, iulie-septembrie, Bucureşti, 2010 Revista de Drept Penal, nr. 1/1996 Revista de Drept Penal, nr. 1/2009 Revista de Drept Penal, nr. 2/1994 Revista de Drept Penal, nr. 2/1995 Revista de Drept Penal, nr. 2/1996 Revista de Drept Penal, nr. 2/1999 Revista de Drept Penal, nr. 2/2002 Revista de Drept Penal, nr. 2/2009 Revista de Drept Penal, nr. 3/1995 Revista de Drept Penal, nr. 3/1996 Revista de Drept Penal, nr. 3/1999 Revista de Drept Penal, nr. 3/2008 Revista de Drept Penal, nr. 4/2002 Revista de Drept Penal, nr. 4/2003 Revista de Drept Penal, nr. 4/2005 Revista de Drept Penal, nr. 8/1969 Revista de Drept Penal, serie nouă, anul I, 1994 Revista Dreptul, nr. 12/2007
Revista Dreptul, nr. 2/2005 Revista Dreptul, nr. 3/1993 Revista Dreptul, nr. 5/2005 Revista Dreptul, nr. 5/2010 Revista Dreptul, nr. 6/2010 Revista Dreptul, nr. 8/2010 Revista Pro Lege, nr. 3-4/2006 Revista Română de Drept Revista Română de Drept, nr. 12/1986 Revista Română de Drept, nr. 1/1968 Revista Română de Drept, nr. 1/1987 Revista Română de Drept, nr. 12/1976 Revista Română de Drept, nr. 12/1986 Revista Română de Drept, nr. 2/1967 Revista Română de Drept, nr. 3/1977 Revista Română de Drept, nr. 6/1969 Revista Română de Drept, nr. 8/1977
Site-uri web http//www.edep.ro/ proiecte /2009/300 http://e-juridic.manager.ro/articole/conditiile-angajarii-raspunderii-penale -a-persoanei-juridice-in-lumina-noului-cod-penal-6944.html http://www.just.ro/MinisterulJusti%C8%9Biei/Organizare/Direc%C5%A 3iileMJ/Serviciideproba%C8%9Biune/tabid/2931/Default.aspx accesat la data de 27.05.2015 http://www.mpublic.ro/ncp.pdf