1. Condiţiile de valabilitate a consimţământului la încheierea actului juridic civil

valabilitatea consimţământului, potrivit art. 1204 C.civ., consimţământul părţilor trebuie să fie serios, liber şi exprimat în cunoştinţă de cauză.Astfel, pentru a fi valabil, consimţământul trebuie să îndeplinească următoarele cerinţe, cumulativ:- să fie exprimat în cunoştinţă de cauză, adică să provină de la o persoană cu discernământ;- să fie serios sau, mai larg, să fie exprimat cu intenţia de a produce efecte juridice;- să fie liber, adică să nu fie alterat de vreun viciu de consimţământ.Consimţământul să provină de la o persoană cu discernământAceastă cerinţă decurge din caracterul conştient al actului juridic civil, în sensul că subiectul de drept civil trebuie să aibă puterea de a aprecia efectele juridice care se produc în baza manifestării sale de voinţă.Nu trebuie confundată această primă cerinţă a consimţământului cu condiţia capacităţii, chiar dacă între ele există o strânsă legătură, deoarece prezenţa sau lipsa discernământului reprezintă o stare de fapt, pe când capacitatea este o stare de drept. Astfel, se impun următoarele precizări:- persoanele fizice cu capacitate deplină de exerciţiu sunt prezumate că au discernământul necesar pentru a încheia acte juridice civile;- cel lipsit de capacitate de exerciţiu este prezumat a nu avea discernământ, fie din cauza vârstei fragede, fie din cauza stării de sănătate mintală;- minorul între 14 şi 18 ani are discernământul în curs de formare;- pentru persoanele juridice nu se pun probleme în această privinţă, deoarece reprezentanţii lor sunt întotdeauna persoane fizice cu capacitate deplină de exerciţiu.În afară de cazurile în care legea prezumă persoana ca lipsită de discernământ (numite incapacităţi legale), pot exista şi cazuri în care persoane cu discernământ în drept (după lege) sunt totuşi, în fapt, lipsite temporar de discernământ, aflându-se într-o stare ce le pune în neputinţă de a-şi da seama de urmările faptelor lor - art. 1205 alin. (1) teza a ll-a C.civ. -(numite cazuri de incapacitate naturală - beţia, hipnoza, somnambulismul, mânia puternică).Lipsa discernământului la încheierea unui act juridic atrage ca sancţiune nulitatea relativă a acelui act. În acest sens, art. 1205 alin. (1) C.civ. dispune că este anulabil contractul încheiat de o persoană care, la momentul încheierii acestuia, se afla, fie şi numai vremelnic, într-o stareDe asemenea, potrivit art. 1205 alin. (2) C.civ., contractul încheiat de o persoană pusă ulterior sub interdicţie poate fi anulat dacă, la momentul când actul a fost făcut, cauzele punerii sub interdicţie existau şi erau îndeobşte cunoscute. Acest text ar putea ridica unele dificultăţi în aplicarea sa practică, având în vedere că lipsa discernământului este, conform art. 164 alin. (1) C.civ., una din condiţiile necesare punerii sub interdicţie. Într-o interpretare cu care nu putem fi de acord, s-ar putea spune că pentru anularea unui act juridic încheiat de o persoană care ulterior a fost pusă sub interdicţie nu ar fi suficientă lipsa discernământului, ci ar mai trebui îndeplinite şi celelalte condiţii ale punerii sub interdicţie, precum şi condiţia ca acestea să fie îndeobşte cunoscute, evident la data încheierii actului. Nu există însă nicio raţiune ca, în ipoteza lipsei discernământului la încheierea actului juridic, să se facă vreo distincţie după cum partea lipsită de discernământ a fost ulterior pusă sub interdicţie sau nu, iar, în plus, să existe mai multe condiţii pentru anularea actului încheiat anterior punerii sub interdicţie decât pentru anularea unui act încheiat de o persoană care ulterior nu a fost pusă sub interdicţie, cu atât mai mult cu cât punerea sub interdicţie este o măsură de ocrotire. Nu mai vorbim de situaţia şi mai absurdă în

care condiţiile anulării unui act juridic pentru lipsa discernământului să difere în raport de momentul introducerii cererii în anulare (înainte sau după punerea sub interdicţie), eventual şi de durata soluţionării procesului. Tocmai de aceea, preferăm să dăm art. 1205 alin. (2) C.civ. o interpretare restrictivă, în sensul că legiuitorul, într-o formulare nefericită, a dorit să sublinieze că, în ipoteza respectivă, anularea nu poate interveni pentru lipsa capacităţii de exerciţiu, ci pentru lipsa discernământului.Consimţământul să fie exprimat cu intenţia de a produce efecte juridice (animo contrahendi negotii)Această cerinţă se desprinde din chiar esenţa actului juridic civil, care este o manifestare de voinţă făcută cu intenţia de a produce efecte juridice.Consimţământul nu este considerat a fi exprimat cu intenţia de a produce efecte juridice în următoarele cazuri:- când manifestarea de voinţă a fost făcută în glumă (jocandi causa), din prietenie, din curtoazie sau pură complezenţă;- când s-a făcut sub condiţie suspensivă pur potestativă din partea celui care se obligă (art. 1403 C. civ.);- dacă manifestarea de voinţă este prea vagă;- dacă manifestarea de voinţă s-a făcut cu o rezervă mentală (reser-vatio mentalis), cunoscută de destinatarul acesteia.Consimţământul să fie liber, adică să nu fie alterat de vreun viciu de consimţământAceastă cerinţă este impusă de caracterul conştient, liber al actului juridic civil. într-o formulă generală, putem spune că viciile de consimţământ sunt acele împrejurări care afectează caracterul conştient şi liber al voinţei de a încheia un act juridic. Specific viciilor de consimţământ este faptul că există manifestare de voinţă (există deci consimţământ), însă aceasta este alterată fie în conţinutul său intelectual, conştient, ca în cazul erorii şi al dolului, fie în caracterul său liber, ca în cazul violenţei şi al leziunii.Sub aspect terminologic, trebuie remarcat că expresia „vicii de voinţă” este mai exactă decât expresia „vicii de consimţământ”, deoarece, pe de o parte, viciile respective alterează nu numai consimţământul, ci şi cauza (scopul) actului juridic, or, după cum am văzut, consimţământul şi cauza alcătuiesc voinţa juridică, iar, pe de altă parte, consimţământul având două accepţiuni, viciile respective pot fi întâlnite nu numai în cazul actelor juridice bilaterale sau plurilaterale, ci şi în cazul actelor juridice unilaterale.Pentru a nu crea unele confuzii, vom folosi însă expresia tradiţională (vicii de consimţământ), adoptată de altfel, chiar dacă aceasta nu este riguros exactă, de majoritatea autorilor, de jurisprudenţă, precum şi de Noul Cod Civil.Viciile de consimţământ sunt următoarele: eroarea; dolul; violenta, leziunea (art. 1206 C.civ.). 

Ca elemente de noutate, NCC reglementeaza principiul libertatii de a contracta, precum si pe cel al bunei-credinte atat la negocierea si incheierea contractului, precum si pe tot timpul executarii sale, fara posibilitatea instituirii unor clauze de exonerare sau de limitare a unei asemenea atitudini de loialitate si obligatii de buna-credinta.Conditiile esentiale pentru validitatea contractuluiIn art. 1.179 sunt enumerate conditiile esentiale necesare pentru validitatea unui contract :1. capacitatea de a contracta;2. consimtamantul partilor;3. un obiect determinat si licit;4. o cauza licita si morala.

In masura in care legea prevede o anumita forma a contractului, aceasta trebuie respectata, sub sanctiunea prevazuta de dispozitiile legale aplicabile.

1. Capacitatea de a contracta- NCC pastreaza principiul capacitatii de a contracta atat pentru persoanele fizice cat si pentru cele juridice, care reprezinta regula, exceptiile fiind de stricta reglementare si aplicare.- Minorii care nu au implinit varsta de 14 ani si interzisii judecatoresti nu pot contracta decat prin reprezentantii lor legali, in conditiile prevazute de lege .- Sanctiunea nerespectarii incapacitatii de a incheia acte juridice : fiind vorba de nerespectarea unei conditii de fond, esentiala si de validitate a contractului sanctiunea care intervine, in principiu, este aceea a nulitatii actului incheiat cu neobservarea regulilor referitoare la capacitatea civila a persoanei.

2. ConsimtamantulIncheierea contractului se face prin negocierea lui de catre parti sau prin acceptarea fara rezerve a unei oferte de a contracta (acordul de vointa fiind alcatuit din doua elemente: oferta si acceptarea)In NCC este consacrat principiul bunei-credinte de care trebuie sa dea dovada partile in initierea si desfasurarea negocierilor pentru incheierea contractului.Pentru a fi valabil exprimat si a produce efecte juridice, consimtamantul trebuie dat in cunostinta de cauza si in deplina libertate, respectiv sa nu fie afectat de vicii care sa-l altereze. In acest sens, dispozitiile art. 1204 NCC statueaza, cu referire la conditiile consimtamantului, ca acesta trebuie sa fie serios, liber si exprimat in cunostinta de cauza.Potrivit art. 1206 NCC consimtamantul este viciat atunci cand este dat din eroare, surprins prin dol sau smuls prin violenta, sau in caz de leziune.

2. Eroarea, viciu de consimţământ 

eroare, prin eroare se înţelege falsa reprezentare a unor împrejurări la încheierea unui act juridic.ClasificareClasificarea erorii poate fi făcută în raport de două criterii, anume consecinţele ce intervin, precum şi natura realitătii fals reprezentată.În funcţie de consecinţele care intervin, urmează să distingem între eroarea esenţială şi eroarea neesenţială.Din art. 1207 alin. (2) C.civ., rezultă că eroarea este esenţială dacă falsa reprezentare cade asupra:- naturii sau obiectului actului juridic ce se încheie (error in negotium), în sensul că o parte crede că încheie un anumit act juridic, iar cealaltă parte crede că încheie un alt act juridic (de exemplu, o parte crede că încheie un contract de locaţiune, iar cealaltă parte crede că încheie un contract de vânzare);- identităţii fizice a obiectului prestaţiei (error in corpore), în sensul că una dintre părţi crede că tratează cu privire la un anumit bun, iar cealaltă parte are în vedere un alt bun (de exemplu, o parte vrea să vândă un imobil din provincie, iar cealaltă parte acceptă crezând că este vorba de un imobil situat în Bucureşti);

- calităţilor substanţiale ale obiectului prestaţiei ori altei împrejurări considerate esenţiale de către părţi în absenţa căreia actul juridic nu s-ar fi încheiat (error in substantiam). Indirect, dispoziţia legală menţionată pune capăt unei controverse în ceea ce priveşte înţelesul obiectiv sau subiectiv al noţiunii de substanţă a obiectului. Aşadar, în cazul error in substantiam, interesează nu numai lucrul considerat în materialitatea lui, ci şi conţinutul prestaţiei (acţiunea sau inacţiunea), iar cum prestaţia este determinată de părţile actului juridic, rezultă că elementele ce alcătuiesc prestaţia vor fi privite sau nu ca esenţiale după cum părţile au intenţionat ori nu să le dea acest caracter. De altfel, în jurisprudenţă (C.S.J., s. civ., dec. nr. 160/1993, în Dreptul nr. 7/1994, p. 84; în această decizie se mai precizează, în mod justificat, că eroarea asupra substanţei obiectului nu trebuie confundată cu viciile ascunse ale lucrului) s-a subliniat că substanţa obiectului este constituită din acele calităţi ale sale care au fost determinante pentru părţi sau parte într-o asemenea măsură încât, dacă ar fi fost cunoscută lipsa acestora, actul juridic nu s-ar mai fi încheiat (de exemplu, cumpărătorul s-a înşelat în privinţa originii lucrului, a vechimii sale ori asupra persoanei care a confecţionat lucrul respectiv).în cadrul concepţiei obiective, se considera că prezintă interes numai materia din care este alcătuit lucrul, precum şi ansamblul calităţilor sau proprietăţilor ce îi sunt specifice şi care îl deosebesc de lucrurile de altă speţă. în unele cazuri, atât concepţia obiectivă, cât şi concepţia subiectivă asupra noţiunii de substanţă a obiectului duc la acelaşi rezultat, spre exemplu, dacă o persoană cumpără un lucru confecţionat din bronz, crezându-l confecţionat din aur, deoarece substanţa considerată sub aspect obiectiv este metalul din care este confecţionat lucrul, iar, din punct de vedere subiectiv, calitatea determinantă pe care cumpărătorul o are în vedere este tot metalul respectiv, deci, în ambele concepţii, vânzarea este anu-labilă pentru eroare asupra substanţei obiectului; pot exista însă şi situaţii în care soluţia diferă, de exemplu, dacă o persoană cumpără o bijuterie, având în vedere antichitatea ei, dar o crede confecţionată din aur, deşi aceasta este confecţionată din bronz, în cadrul teoriei obiective, o asemenea eroare poate antrena anularea actului juridic, în schimb, în cadrul teoriei subiective, nu va interveni nulitatea, deoarece calitatea determinantă nu este metalul din care este confecţionată bijuteria, ci antichitatea ei.- asupra identităţii persoanei sau asupra unei calităţi a acesteia în absenţa căreia contractul nu s-ar fi încheiat (error in personam).Trebuie reţinut că, atunci când falsa reprezentare cade asupra valorii economice a contraprestaţiei, este vorba de o eroare lezionară, care însă nu este supusă regulilor de la eroare (error in substantiam), ci regulilor de la leziune ca viciu de consimţământ, ceea ce înseamnă că majorul nu va putea obţine anularea actului juridic astfel încheiat decât în condiţiile art. 1221 alin. (1) şi art. 1222 alin. (2) C.civ.Eroarea neesenţială (indiferentă) este falsa reprezentare a unor împrejurări mai puţin importante la încheierea actului juridic, în sensul că partea aflată în eroare ar fi încheiat actul juridic şi dacă ar fi avut o corectă reprezentare a acelor împrejurări, astfel încât nu este afectată însăşi valabilitatea acestuia (de exemplu, eroarea asupra stării civile a cumpărătotăţilor nesubstanţiale ale obiectului etc., desigur dacă părţile nu au considerat împrejurările respective esenţiale pentru încheierea actului juridic).Eroarea neesenţială poate atrage cel mult o diminuare (sau majorare) valorică a prestaţiei, însă poate să rămână chiar şi fără vreo consecinţă juridică.în anumite cazuri, legea califică eroarea ca neesenţială. Spre exemplu, potrivit art. 1207 alin. (4) C.civ., „eroarea care priveşte simplele motive ale contractului nu este esenţială, cu excepţia cazului în care prin voinţa părţilor asemenea motive au fost considerate hotărâtoare.” De

asemenea, conform art. 1210 C.civ., simpla eroare de calcul nu atrage anularea contractului, ci numai rectificarea la cererea oricăreia dintre părţi, afară de cazul în care, concretizându-se într-o eroare asupra cantităţii, a fost esenţială pentru încheierea contractului.în funcţie de natura realităţii fals reprezentate, eroarea este de două feluri:- eroare de fapt;- eroare de drept.Eroarea de fapt constă în falsa reprezentare a unei stări sau situaţii faptice la încheierea actului juridic civil.Eroarea de drept este falsa reprezentare la încheierea actului juridic a existenţei sau conţinutului unei norme juridice. Art. 1207 alin. (4) C.civ. dispune că eroarea de drept este esenţială atunci când priveşte o normă juridică determinantă, potrivit voinţei părţilor, pentru încheierea contractului, iar din art. 1208 alin. (2) C.civ. rezultă că trebuie să fie vorba de o dispoziţie legală care nu este accesibilă şi previzibilă. Structura erorii esenţialeÎn alcătuirea erorii esenţiale intră un singur element, de natură psihologică, anume falsa reprezentare a realitătii. Tocmai de aceea, probarea erorii esenţiale poate ridica dificultăţi reale)21 Fiind vorba de un fapt juridic stricto sensu, eroarea poate fi probată prin orice mijloc de probă.Cerinţele erorii esenţialePentru ca falsa reprezentare a realităţii la încheierea unui act juridic să fie viciu de consimţământ, trebuie întrunite cumulativ două cerinţe (condiţii):- elementul asupra căruia cade falsa reprezentare să fi fost hotărâtor (determinant) pentru încheierea actului juridic, în sensul că, dacă ar fi fost cunoscută realitatea, actul juridic respectiv nu s-ar fi încheiat;- în cazul actelor juridice bilaterale sau plurilaterale, cu titlu oneros, este necesar ca partea cocontractantă să fi ştiut ori să fi trebuit să ştie că elementul asupra căruia cade falsa reprezentare este esenţial (hotărâtor) pentru încheierea actului juridic civil respectiv.Cât priveşte prima cerinţă, caracterul determinant pentru încheierea actului juridic civil al elementului fals reprezentat se apreciază în practică, de regulă, după un criteriu subiectiv, adică în concret, de la caz la caz, în raport de experienţa de viaţă, de pregătirea şi de alte date care îl privesc pe cel aflat în eroare. S-ar putea recurge şi la un criteriu abstract, anume comportamentul oricărei persoane într-o situaţie similară, de exemplu, dacă vânzătorul cere un preţ foarte mic pentru o mobilă pe care cumpărătorul o consideră de epocă, acesta din urmă nu va putea invoca ulterior eroarea asupra substanţei lucrului, întrucât preţul foarte mic nu îndreptăţea un om normal să creadă că mobila respectivă ar fi un exemplar de epocă. De altfel, art. 1208 alin. (1) C.civ. precizează că actul juridic „nu poate fi anulat dacă faptul asupra căruia a purtat eroarea putea fi, după împrejurări, cunoscut cu diligenţe rezonabile”, iar alin. (2) al aceluiaşi articol dispune că „eroarea de drept nu poate fi invocată în cazul dispoziţiilor legale accesibile şi previzibile”, deci în cazul normelor juridice clare, nesusceptibile de interpretări. De asemenea, art. 1209 C.civ. prevede că „nu atrage anularea contractului eroarea care poartă asupra unui element cu privire la care riscul de eroare a fost asumat de cel care o invocă sau, după împrejurări, trebuia să fie asumat de acesta.”Cât priveşte cea de-a doua cerinţă, care este prevăzută de art. 1207 alin. (1) C.civ., aceasta este justificată de necesitatea asigurării stabilităţii circuitului civil, certitudinii operaţiunilor juridice care intervin în acest circuit, fiindcă altfel cealaltă parte s-ar vedea expusă abuzurilor cocon-

tractantului său, care ar putea obţine cu mai multă uşurinţă desfiinţarea actului juridic. Cerinţa nu vizează însă actele juridice unilaterale, deoarece, prin ipoteză, nu există un cocontractant.Mai mult, această cerinţă poate fi restrânsă numai la contractele cu titlu oneros, iar o asemenea soluţie s-ar justifica pe ideea că principiul ocrotirii voinţei dispunătorului în contractele cu titlu gratuit trebuie să prevaleze faţă de principiul stabilităţii raporturilor juridice, întrucât cel de-al doilea principiu ar opera în favoarea gratificatului, care se străduieşte să păstreze un avantaj (certat de lucro captando), în vreme ce dispunătorul se străduieşte să evite o pagubă (certat de damno vitando).SancţiuneEroarea esenţială, în oricare din formele sale, atrage nulitatea relativă a actului juridic [art. 1207 alin. (1) C. civ.].În cazul actelor juridice bilaterale sau plurilaterale, nu este necesar ca fiecare parte să se găsească în eroare, pentru a fi în prezenţa viciului de consimţământ, ci este suficient să cadă în eroare numai una dintre părţi. Dacă totuşi ambele părţi (sau mai multe părţi în cazul contractelor plurilaterale) au fost în eroare, fiecare se poate prevala de eroarea în care s-a aflat.În sfârşit, trebuie reţinut că noua reglementare oferă posibilitatea adaptării contractului, evitându-se astfel anularea acestuia. Potrivit art. 1213 alin. (1) C.civ., dacă o parte este îndreptăţită să invoce anulabilitatea contractului pentru eroare, dar cealaltă parte declară că doreşte să execute ori execută contractul aşa cum acesta fusese înţeles de partea îndreptăţită să invoce anulabilitatea, contractul se consideră că a fost încheiat aşa cum l-a înţeles această din urmă parte. Pentru aceasta, după ce a fost informată asupra felului în care partea îndreptăţită să invoce anulabilitatea a înţeles contractul şi înainte ca aceasta să fi obţinut anularea, cealaltă parte trebuie, în termen de cel mult 3 luni de la data când a fost notificată ori de la data când i s-a comunicat cererea de chemare în judecată, să declare că este de acord cu executarea sau să execute fără întârziere contractul, astfel cum a fost înţeles de partea aflată în eroare, iar dacă declaraţia a fost făcută şi comunicată părţii aflate în eroare În termenul menţionat mai sus ori contractul a fost executat, dreptul de a obţine anularea este stins şi notificarea este considerată lipsită de efecte [art. 1213 alin. (2) şi alin. (3) C. civ.]. Mai trebuie menţionat că în doctrina corespunzătoare reglementării anterioare se deosebeau: eroarea obstacol (cu cele două forme ale sale: error in negotium şi error in corpore), eroarea gravă (numită şi eroare-viciu de consimţământ, cu cele două forme ale sale: error in substantiam şi error in personam) şi eroarea indiferentă (neesenţială), arătându-se că eroarea obstacol este mai mult decât un viciu de consimţământ, deoarece, practic, partea nu şi-a dat consimţământul pentru încheierea actului juridic în cauză, or, viciul de consimţământ presupune totuşi un consimţământ exprimat; datorită faptului că eroarea obstacol echivalează cu lipsa consimţământului, se admitea că sancţiunea care intervine în cazul erorii obstacol, în ambele sale forme, este nulitatea absolută a actului juridic, deoarece aceasta este sancţiunea lipsei totale a consimţământului - pentru dezvoltări, a se vedea G. Boroi, op. cit., p. 176-177. în actuala reglementare, nu mai prezintă importanţă practică distincţia dintre eroarea obstacol şi eroarea gravă, deoarece, în ambele cazuri, sancţiunea care intervine este, potrivit art. 1207 alin. (1) C.civ., nulitatea relativă.

- Eroarea: in NCC sediul materiei se regaseste in mai multe articole (art. 1207-1213), care reglementeaza diferite feluri de erori care pot aparea la momentul incheierii actului (eroarea nescuzabila, eroarea asumata, eroarea de calcul, eroarea de comunicare sau de transmitere), cu sanctiunile corespunzatoare care pot interveni.

Art. 1207Eroarea(1) Partea care, la momentul încheierii contractului, se afla într-o eroare esenţială poate cere anularea acestuia, dacă cealaltă parte ştia sau, după caz, trebuia să ştie că faptul asupra căruia a purtat eroarea era esenţial pentru încheierea contractului.(2) Eroarea este esenţială:1. când poartă asupra naturii sau obiectului contractului;2. când poartă asupra identităţii obiectului prestaţiei sau asupra unei calităţi a acestuia ori asupra unei alte împrejurări considerate esenţiale de către părţi în absenţa căreia contractul nu s-ar fi încheiat;3. când poartă asupra identităţii persoanei sau asupra unei calităţi a acesteia în absenţa căreia contractul nu s-ar fi încheiat.(3) Eroarea de drept este esenţială atunci când priveşte o normă juridică determinantă, potrivit voinţei părţilor, pentru încheierea contractului.(4) Eroarea care priveşte simplele motive ale contractului nu este esenţială, cu excepţia cazului în care prin voinţa părţilor asemenea motive au fost considerate hotărâtoare.

Art. 1208Eroarea nescuzabilă(1) Contractul nu poate fi anulat dacă faptul asupra căruia a purtat eroarea putea fi, după împrejurări, cunoscut cu diligente rezonabile.(2) Eroarea de drept nu poate fi invocată în cazul dispoziţiilor legale accesibile şi previzibileEroarea asumatăNu atrage anularea contractului eroarea care poartă asupra unui element cu privire la care riscul de eroare a fost asumat de cel care o invocă sau, după împrejurări, trebuia să fie asumat de acesta

Art. 1210Eroarea de calculSimpla eroare de calcul nu atrage anularea contractului, ci numai rectificarea, afară de cazul în care, concretizându-se într-o eroare asupra cantităţii, a fost esenţială pentru încheierea contractului. Eroarea de calcul trebuie corectată la cererea oricăreia dintre părţi

Art. 1211Eroarea de comunicare sau de transmitereDispoziţiile privitoare la eroare se aplică în mod corespunzător şi atunci când eroarea poartă asupra declaraţiei de voinţă ori când declaraţia a fost transmisă inexact prin intermediul unei alte persoane sau prin mijloace de comunicare la distanţă.

Art. 1212Invocarea erorii cu bună-credinţaPartea care este victima unei erori nu se poate prevala de aceasta contrar exigenţelor bunei-credinţe.

Art. 1213Adaptarea contractului(1) Dacă o parte este îndreptăţită să invoce anulabilitatea contractului pentru eroare, dar cealaltă parte declară că doreşte să execute ori execută contractul aşa cum acesta fusese înţeles de partea

îndreptăţită să invoce anulabilitatea, contractul se consideră că a fost încheiat aşa cum l-a înţeles această din urmă parte.(2) În acest caz, după ce a fost informată asupra felului în care partea îndreptăţită să invoce anulabilitatea a înţeles contractul şi înainte ca aceasta să fi obţinut anularea, cealaltă parte trebuie, în termen de cel mult 3 luni de la data când a fost notificată ori de la data când i s-a comunicat cererea de chemare în judecată, să declare că este de acord cu executarea sau să execute fără întârziere contractul, astfel cum a fost înţeles de partea aflată în eroare.(3) Dacă declaraţia a fost făcută şi comunicată părţii aflate în eroare în termenul prevăzut la alin. (2) sau contractul a fost executat, dreptul de a obţine anularea este stins şi notificarea prevăzută la alin. (2) este considerată lipsită de efecte.

3. Dolul, viciu de consimţământ 

dolul, potrivit art. 1214 alin. (1) Noul Cod Civil, „consimţământul este viciat prin dol atunci când partea s-a aflat într-o eroare provocată de manoperele frauduloase ale celeilalte părţi ori când aceasta din urmă a omis, în mod fraudulos, să îl informeze pe contractant asupra unor împrejurări pe care se cuvenea să i le dezvăluie”.Aşadar, dolul este acel viciu de consimţământ care constă în inducerea în eroare a unei persoane, prin mijloace viclene, pentru a o determina să încheie un anumit act juridic.În alte cuvinte, dolul este o eroare provocată (iar nu spontană, precum eroarea propriu-zisă). Tocmai de aceea s-ar putea pune întrebarea dacă se justifică reglementarea dolului ca un viciu de consimţământ distinct de eroare, pe motiv că reglementarea acesteia din urmă ar fi fost suficientă; dacă eroarea spontană constituie viciu de consimţământ, a fortiori, eroarea provocată constituie şi ea un viciu de consimţământ, urmând a i se aplica şi ei regulile de la eroarea spontană (de altfel, aşa cum vom vedea, vom folosi acest raţionament în cazul actelor juridice bilaterale, atunci când dolul nu provine de la cealaltă parte contractantă, căreia nu i se poate reţine nicio vină, ci de la un terţ). Totuşi, sfera de aplicare a dolului este mai largă decât cea a erorii, având în vedere că art. 1214 alin. (2) C.civ. dispune că „partea al cărei consimţământ a fost viciat prin doi poate cere anularea contractului, chiar dacă eroarea în care s-a aflat nu a fost esenţială”, iar, în plus, dolul poate fi probat mai uşor decât eroarea, aşa încât reglementarea distinctă a dolului este pe deplin justificată.Subliniem că noua reglementare a renunţat la distincţia care se făcea în dreptul privat roman între dolus malus (dolul grav) şi dolus bonus (dolul uşor), distincţie care a fost preluată şi în doctrina noastră corespunzătoare reglementării anterioare, care deosebea, după consecinţele pe care le are sau nu asupra valabilităţii actului juridic, între dolul principal şi dolul incident. Dolul principal (dolus dans causam contractul) era acela care privea împrejurări importante (determinante) la încheierea actului juridic, atrăgând nulitatea relativă a acestuia, iar dolul incident (dolus incidens), numit şi secundar, era acela care vizează împrejurări nedeterminante pentru încheierea actului juridic, neatrăgând nevalabilitatea acestuia.Structura doluluiCa viciu de consimţământ, dolul este alcătuit din două elemente:- un element obiectiv (material), ce constă în utilizarea de mijloace viclene (manopere frauduloase, şiretenii etc.) pentru a induce în eroare;- un element subiectiv (intenţional), ce constă în intenţia de a induce în eroare o persoană, pentru a o determina să încheie un anumit act juridic.

Cât priveşte elementul obiectiv al dolului, acesta poate consta atât într-o acţiune (fapt comisiv), cât şi într-o inacţiune (fapt omisiv). Spre exemplu, în materia liberalităţilor, faptul comisiv se concretizează în sugestie sau captaţie, adică în specularea afecţiunii sau pasiunii unei persoane pentru a o determina să facă o donaţie sau un legat. Când elementul obiectiv constă într-o faptă omisivă, se foloseşte expresia doi prin reticenţă, acesta concretizându-se în ascunderea sau necomunicarea celeilalte părţi a unei împrejurări esenţiale, pe care aceasta ar fi trebuit să o cunoască. De reţinut că nu constituie doi, deoarece lipseşte elementul obiectiv, simplul fapt de a profita la încheierea actului juridic de ignoranţa sau de lipsa de experienţă a unei persoane, însă, în raport de împrejurările concrete ale speţei, nevalabilitatea actului juridic ar putea fi atrasă de alte cauze.în legătură cu elementul subiectiv al dolului, în doctrină şi în jurispru-denţă s-au făcut următoarele precizări: provocarea unei erori din simplă neglijenţă, fără rea-credinţă, nu constituie doi (însă, într-o asemenea situaţie, partea indusă în eroare din neglijenţa celeilalte părţi va putea să solicite despăgubiri, dacă este cazul, iar, în măsura în care sunt îndeplinite cerinţele erorii, actul juridic va putea fi desfiinţat pentru acest viciu de consimţământ); lipsa discernământului şi dolul sub forma captaţiei se exclud, datorită incompatibilităţii lor; nu există doi dacă împrejurarea pretins ascunsă era cunoscută de cealaltă parte.Cerinţele doluluiCorespunzător reglementării anterioare, se admitea că, pentru a fi viciu de consimţământ, dolul trebuia să îndeplinească două cerinţe, cumulativ: să fie determinant pentru încheierea actului juridic şi să provină de la cealaltă parte.Aşa cum am menţionat deja, art. 1214 alin. (2) C.civ. permite anularea actului juridic pentru doi şi atunci când eroarea provocată nu a fost esenţială, ceea ce înseamnă că, în actuala reglementare, nu mai este necesar ca dolul să fie determinat pentru încheierea actului juridic, deci, chiar şi în situaţia în care manoperele frauduloase întrebuinţate de una dintre părţi nu au determinat însăşi încheierea actului juridic, ci numai acceptarea de către cealaltă parte a unor clauze mai puţin favorabile, se va putea invoca nulitatea relativă a actului juridic.Prin urmare, singura cerinţă a dolului, care se desprinde din art. 1214 alin. (1) C.civ. [„(...) manoperele frauduloase ale celeilalte părţi (...)”], art. 1214 alin. (3) C.civ. [„contractul este anulabil şi atunci când dolul provine de la reprezentantul, prepusul ori gerantul afacerilor celeilalte părţi”] şi art. 1215 alin. (1) C.civ. [„partea care este victima dolului unui terţ nu poate cere anularea decât dacă cealaltă parte a cunoscut sau, după caz, ar fi trebuit să cunoască dolul la încheierea contractului”], este ca dolul să provină de la cealaltă parte, de la reprezentantul, prepusul ori gerantul afacerilor celeilalte părţi sau de la un terţ, însă în acest din urmă caz numai atunci când cocontractantul a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască existenta dolului. iCerinţa îşi are originea în dreptul roman - si nihii in ea re doio maio auii agerii factum sit neque fiat. Deşi, din această cerinţă ar rezulta că dolul este aplicabil doar actelor juridice bilaterale, deoarece numai în cazul acestora se poate vorbi de „cealaltă parte”, este de reţinut că dolul (sub forma cap-taţiei sau sugestiei) poate fi întâlnit şi în cazul actelor juridice unilaterale, într-un asemenea caz, desigur că nu mai este necesară îndeplinirea cerinţei în discuţie, această soluţie sprijinindu-se şi pe un argument de topografie a textelor, în sensul că art. 1214-1215 C. civ. sunt aşezate în Capitolul I, Titlul II al Cărţii a V-a, consacrat nu actelor juridice în general, ci contractelor, iar, în privinţa actului juridic unilateral, art. 1325 C.civ. stabileşte că, dacă prin lege nu se prevede altfel, dispoziţiile legale privitoare la contracte se aplică în mod corespunzător actelor unilaterale. De altfel, cu referire la un anumit act juridic unilateral, art. 1039 alin. (2) C.civ. prevede că „dolul poate atrage anularea testamentului chiar dacă manoperele dolosive nu

au fost săvârşite de beneficiarul dispoziţiilor testamentare şi nici nu au fost cunoscute de către acesta.”Subliniem că, în cazul actelor juridice bilaterale, dacă nu ar fi îndeplinită această cerinţă a dolului, actul juridic civil este totuşi anulabil în măsura în care ar fi întrunite cerinţele erorii. Dacă însă nu sunt îndeplinite cerinţele erorii, victima dolului comis de un terţ are la îndemână numai o acţiune în despăgubire împotriva terţului, autor al dolului [art. 1215 alin. (2) C.civ.], nu însă şi împotriva celeilalte părţi contractante, care este străină de dolul în cauză.SancţiuneAşa cum a rezultat deja din cele menţionate mai sus, sancţiunea care intervine în cazul dolului este nulitatea relativă a actului juridic.Ca şi în cazul erorii, nu este necesar ca dolul să fie comun, adică să existe pentru fiecare parte a actului juridic bilateral (sau plurilateral). Dacă ar exista reciprocitate de doi, atunci fiecare parte are dreptul să ceară anularea actului pentru dolul a cărui victimă este, deci, spre deosebire de dreptul privat roman, în care se admitea compensaţia (dolus cum dolo compensatur ori si duo dolo mato fecerint, invicem de dolo non agent -dacă două persoane sunt de rea-credinţă una faţă de cealaltă, niciuna nu va putea să exercite acţiunea care izvorăşte din doi), dolul uneia dintre părţi nu poate fi anihilat de dolul celeilalte părţi.Precizăm că existenţa elementului material în structura dolului justifică şi exercitarea unei acţiuni în răspundere civilă delictuală, utilizarea de mijloace frauduloase constituind o faptă ilicită. în acest sens, art. 1257 C.civ. dispune că „în caz de violenţă sau doi, cel al cărui consimţământ este viciat are dreptul de a pretinde, în afară de anulare, şi daune-interese sau, dacă preferă menţinerea contractului, de a solicita numai reducerea prestaţiei sale cu valoarea daunelor-interese la care ar fi îndreptăţit.”Aşadar, victima dolului are la îndemână două acţiuni, anume, pe de o parte, o acţiune în declararea nulităţii relative a actului juridic, iar, pe de altă parte, o acţiune în repararea prejudiciului ce i-a fost cauzat prin întrebuinţarea de mijloace frauduloase în scopul inducerii sale în eroare. Aceste două acţiuni pot fi cumulate, în sensul că se poate cere atât anularea contractului, cât şi despăgubiri.Indiferent dacă dolul a vizat un element hotărâtor sau nu pentru încheierea contractului, victima dolului poate opta pentru menţinerea contractului, cu echilibrarea corespunzătoare a prestaţiilor, ţinându-se cont de prejudiciul pe care l-a suferit ca urmare a dolului. Chiar dacă art. 1257 C.civ. se referă doar la reducerea prestaţiei celui al cărui consimţământ a fost viciat prin doi, apreciem că este posibilă şi majorarea prestaţiei celeilalte părţi. Practic, este vorba de aplicarea principiului reparării în natură a prejudiciului în materia răspunderii civile, în sensul că repararea constă tocmai în înlăturarea prejudiciului.Trebuie reţinut că, potrivit art. 1265 alin. (3) C.civ., confirmarea (adică renunţarea, expresă sau tacită, la dreptul de a invoca nulitatea relativă) unui contract anulabil pentru vicierea consimţământului prin doi sau violenţă nu implică prin ea însăşi renunţarea la dreptul de a cere daune-interese.În sfârşit, mai adăugăm că, întrucât dolul este o eroare provocată, nu excludem nici aplicarea prin analogie a dispoziţiilor art. 1213 C.civ. referitoare la adaptarea contractului.Proba doluluiîntrucât dolul nu se prezumă [art. 1214 alin. (4) C.civ.], persoana care solicită anularea actului juridic pe motiv că a avut consimţământul viciat prin doi trebuie să facă dovada dolului.Fiind un fapt juridic stricto sensu, dolul poate fi probat prin orice mijloc de probă. Spre deosebire de proba erorii, dovada dolului este mai uşor de făcut datorită elementului său material.

- Dolul:   Dolul este acel viciu de consimtamant care consta in inducerea in eroare a unei persoane cu ajutorul unor mijloace viclene sau dolosive ori prin omisiunea, in mod fraudulos, de informare a cocontractantului asupra unor imprejurari care se cuvenea sa fie dezvaluite (art. 1214 NCC). Privit ca fapt delictual savarsit cu intentie de catre autorul sau, dolul presupune un element material si unul intentional ori subiectiv. Sub aspectul elementului material noua reglementare acorda atentie nu doar faptului comisiv (actiunea, constand in folosirea de manopere frauduloase, de natura sa provoace eroarea), ci si faptului omisiv (atitudinea negativa, de a nu aduce la cunostinta celeilalte parti imprejurari care trebuia sa fie dezvaluite). Spre deosebire de vechea reglementare, in care se mentiona expres conditia ca dolul sa fi fost determinant la incheierea contractului (intrucat ``fara acele masinatiuni, este evident ca cealalta parte nu ar fi contractat``), astfel incat eroarea provocata sa fi privit elemente hotaratoare pentru incheierea contractului, in noua reglementare nu mai este instituita aceasta conditie, fiind suficient ca prin atitudinea dolosiva a partii sa fi fost provocata o eroare, chiar daca aceasta nu a fost esentiala (art. 1214 alin. 2).

Art. 1214Dolul(1) Consimţământul este viciat prin dol atunci când partea s-a aflat într-o eroare provocată de manoperele frauduloase ale celeilalte părţi ori când aceasta din urmă a omis, în mod fraudulos, să îl informeze pe contractant asupra unor împrejurări pe care se cuvenea să i le dezvăluie.(2) Partea al cărei consimţământ a fost viciat prin dol poate cere anularea contractului, chiar dacă eroarea în care s-a aflat nu a fost esenţială.(3) Contractul este anulabil şi atunci când dolul provine de la reprezentantul, prepusul ori gerantul afacerilor celeilalte părţi.(4) Dolul nu se presupune.

Art. 1215Dolul comis de un terţ(1) Partea care este victima dolului unui terţ nu poate cere anularea decât dacă cealaltă parte a cunoscut sau, după caz, ar fi trebuit să cunoască dolul la încheierea contractului.(2) Independent de anularea contractului, autorul dolului răspunde pentru prejudiciile ce ar rezulta.

4. Violenţa, viciu de consimţământ

violenţa, este acel viciu de consimţământ care constă în ameninţarea unei persoane cu un rău de natură să îi producă, fără drept, o temere ce o determină să încheie un act juridic, pe care altfel nu l-ar fi încheiat.ClasificareViolenţa poate fi clasificată în funcţie de două criterii, anume natura răului cu care se ameninţă şi caracterul ameninţării.După natura răului cu care se ameninţă, violenţa poate să fie fizică sau morală.

Violenţa fizică (vis) există atunci când ameninţarea cu un rău priveşte integritatea fizică a persoanei ori bunurile sale.Violenţa morală (metus) există atunci când ameninţarea cu un rău se referă la onoarea, cinstea ori sentimentele unei persoane.în raport de caracterul ameninţării, se deosebeşte între ameninţarea legitimă şi ameninţarea nelegitimă.Ameninţarea legitimă (justă) cu un rău nu constituie viciu de consimţământ. Ca exemplu, se citează cazul în care creditorul îl ameninţă pe debitorul său cu darea în judecată dacă nu îşi execută de bunăvoie obligaţia. însă, aşa cum s-a decis constant în jurisprudenţa mai veche, dacă ameninţarea cu exercitarea dreptului la acţiune a fost un prilej pentru creditor de a obţine un avantaj exagerat şi injust, atunci este vorba de o violenţă care viciază consimţământul. Această soluţie a fost preluată de noua reglementare în art. 1217 din Noul Cod Civil, potrivit căruia, „constituie violenţă şi temerea insuflată prin ameninţarea cu exerciţiul unui drept făcută cu scopul de a obţine avantaje injuste.”Ameninţarea nelegitimă (injustă) cu un rău urmăreşte să inducă o temere fără drept, astfel încât constituie viciu de consimţământ, atrăgând nulitatea relativă a actului juridic încheiat sub imperiul ei.Structura violenţeiCa structură, violenţa viciu de consimţământ este alcătuită din două elemente:- un element obiectiv (exterior), care constă în ameninţarea cu un rău;- un element subiectiv (intern), ce constă în inducerea (insuflarea) unei temeri persoanei ameninţate.în legătură cu elementul obiectiv, precizăm că ameninţarea poate să privească un rău de natură patrimonială (de exemplu, distrugerea unui bun), un rău de natură fizică (de exemplu, vătămarea integrităţii corporale) sau un rău de natură morală (spre exemplu, compromiterea reputaţiei).După cum rezultă din art. 1216 alin. (2) şi alin. (3) din noul Cod civil, răul cu care se ameninţă poate să vizeze fie persoane, fie bunuri. în categoria persoanelor la care se referă răul ce produce temerea intră nu numai persoana victimă a violenţei, deci cea cu care se încheie actul juridic sub imperiul temerii, ci şi soţul sau, după caz, soţia, descendenţii şi ascendenţii acesteia, precum şi orice altă persoană apropiată, deci o altă persoană de care cel ameninţat este legat de o temeinică afecţiune.Cât priveşte elementul subiectiv, este de observat că tocmai temerea insuflată victimei violenţei alterează consimţământul acesteia; starea de teamă provocată de ameninţare cu un rău este aceea care dă naştere motivului (evitarea răului) ce determină victima violenţei să încheie contractul. Ar putea constitui violenţă chiar ameninţarea cu un rău viitor, în măsura în care s-ar insufla o temere considerabilă şi prezentă la încheierea actului juridic.Cerinţele violenţeiPentru ca violenţa să constituie viciu de consimţământ trebuie întrunite cumulativ trei cerinţe, anume:- temerea insuflată să fie determinantă pentru încheierea actului juridic civil;- ameninţarea să fie injustă (nelegitimă);- în actele juridice bilaterale sau plurilaterale, ameninţarea să provină de la cealaltă parte contractantă sau, dacă provine de la un terţ, cocontrac-tantul cunoştea ori ar fi trebuit să cunoască violenţa săvârşită de către terţ.în aprecierea primei cerinţe, însăşi legea vine cu o serie de indicaţii. Astfel, în ceea ce priveşte temerea insuflată celui ameninţat, art. 1216 alin. (1) C. civ. prevede că aceasta trebuie să fie

„justificată”, adică să fie hotărâtoare pentru încheierea actului juridic. în ceea ce priveşte aprecierea caracterului determinant, hotărâtor al temerii, art. 1216 alin. (4) C.civ. stabileşte că, „în toate cazurile, existenţa violenţei se apreciază ţinând seama de vârsta, starea socială, sănătatea şi caracterul celui asupra căruia s-a exercitat violenţa, precum şi de orice altă împrejurare ce a putut influenţa starea acestuia la momentul încheierii contractului”, deci criteriul de apreciere este unul subiectiv, iar nu obiectiv, ca în dreptul privat roman (în care aprecierea violenţei se făcea în raport de tipul abstract al omului cel mai curajos - metum non vani hominis, sed qui merito et in hominem constantissimum cadat, ad hoc edictum pertinere dicemus).A doua cerinţă trebuie înţeleasă în sensul că nu orice ameninţare, prin ea însăşi, constituie o violenţă ca viciu de consimţământ, ci numai atunci când ameninţarea este nejustificată, când reprezintă o încălcare a legii.Va fi însă violenţă viciu de consimţământ în cazul în care, deşi se urmăreşte realizarea unui drept, s-ar folosi mijloace ilicite (spre exemplu, pentru a obţine recunoaşterea datoriei de către debitor, creditorul îl ameninţă cu vătămarea integrităţii corporale). Cât priveşte folosirea unui mijloc legal într-un scop ilicit, dacă aceasta nu îndeplineşte cerinţele violenţei viciu de consimţământ, va putea fi sancţionată ca un abuz de drept.Art. 1219 C.civ., care se referă la simpla temere reverenţiară, reprezintă tocmai o aplicare a cerinţei că violenţa este viciu de consimţământ numai dacă ameninţarea este nelegitimă. Temerea reverenţiară nu reprezintă o ameninţare, ci un respect pe care unele persoane îl au faţă de altele, aşa încât temerea generată de un asemenea respect, neînsoţită de violenţă, nu mai apare ca fiind nelegitimă.în doctrina corespunzătoare reglementării anterioare, s-a pus problema dacă starea de necesitate în care s-a aflat o persoană şi care a determinat-o să încheie un act juridic poate fi asimilată sau nu viciului de consimţământ al violenţei, atrăgând sau nu nevalabilitatea actului, opiniile oferite fiind controversate. Art. 1218 C.civ., potrivit căruia „contractul încheiat de o parte aflată în stare de necesitate nu poate fi anulat decât dacă cealaltă parte a profitat de această împrejurare” nu rezolvă decât parţial această controversă, nerezultând foarte clar dacă ar urma să se aplice regulile de la violenţă sau de la leziune. în ce ne priveşte, din topografia textelor de lege, în sensul că art. 1218 C.civ. este aşezat între dispoziţiile legale referitoare la violenţă, precum şi din faptul că art. 1221 alin. (1) C.civ., cu referire la sfera de aplicare a leziunii, vorbeşte de „starea de nevoie”, iar nu de „starea de necesitate”, vom trage concluzia că, dacă una dintre părţile actului juridic profită de starea de necesitate în care s-a aflat cealaltă parte, actul juridic respectiv este susceptibil de anulare potrivit regulilor de la violenţă.A treia cerinţă rezultă din art. 1216 alin. (1) şi din art. 1220 alin. (1) C.civ.Dacă violenţa a fost săvârşită de un terţ, iar cocontractantul celui ameninţat nu a cunoscut şi nici nu ar fi trebuit să cunoască violenţa, partea ameninţată nu mai poate solicita anularea actului juridic, însă, potrivit art. 1220 alin. (2) C.civ., are la îndemână numai o acţiune în despăgubire împotriva terţului, autor al violenţei, nu însă şi împotriva celeilalte părţi contractante, care este străină de dolul în cauză.Dispoziţiile legale în materie de violenţă nu se referă şi la situaţia în care aceasta provine de la reprezentantul, prepusul ori gerantul afacerilor celeilalte părţi, însă, pentru identitate de raţiune, apreciem că prevederile art. 1214 alin. (3) C.civ. se aplică în mod corespunzător, ceea ce înseamnă că nu va fi incidenţă condiţia restrictivă stabilită de art. 1220 alin. (1) partea finală C.civ., deci violenţa săvârşită de reprezentantul, prepusul ori gerantul afacerilor celeilalte părţi se

asimilează violenţei care provine de la cocontractantul celui ameninţat, iar nu violenţei săvârşite de un terţ.SancţiuneSancţiunea care intervine în cazul violenţei este, aşa cum rezultă din art. 1216 alin. (1) C.civ., nulitatea relativă a actului juridic.Ca şi în cazul dolului, existenţa unui element obiectiv în structura violenţei justifică şi exercitarea unei acţiuni în răspundere civilă delictuală (art. 1257 C.civ.).Cele două acţiuni pot fi cumulate, în sensul că se poate cere atât anularea contractului, cât şi despăgubiri.Acelaşi art. 1257 C.civ. permite victimei violenţei să opteze pentru menţinerea contractului, cu echilibrarea corespunzătoare a prestaţiilor, ţinându-se cont de prejudiciul pe care l-a suferit ca urmare a violenţei.în sfârşit, ca şi în cazul dolului, renunţarea, expresă sau tacită, la dreptul de a invoca nulitatea relativă pentru violenţă nu implică, prin ea însăşi, renunţarea la dreptul de a cere daune-interese [art. 1265 alin. (3) C.civ.]

- Violenta:   In conceptia NCC, violenta, ca viciu de consimtamant, este inteleasa ca ``temerea justificata indusa faradrept de cealalta parte sau de un tert, de asa maniera incat partea amenintata putea sa creada, dupa imprejurari, ca, in lipsa consimtamantului sau, viata, persoana, onoarea sau bunurile sale ar fi expuse unui pericol grav si iminent`` (art. 1216). In stabilirea caracterului determinant al violentei trebuie sa se tina seama, asa cum dispune art. 1216 alin. 4 NCC, de ``varsta, starea sociala, sanatatea si caracterul celui asupra caruia s-a exercitat violenta, precum si de orice alta imprejurare ce a putut influenta starea acestuia la momentul incheierii contractului``. Avand in vedere ca nu orice amenintare constituie, prin ea insasi, violenta-viciu de consimtamant, se cere ca aceasta sa reprezinte o incalcare a legii (sa fie ilicita), pentru a atrage nevalabilitatea actului. Pe de alta parte, potrivit NCC reprezinta violenta ``temerea insuflata prin amenintarea cu exercitiul unui drept facuta cu scopul de a obtine avantaje nejustificate`` (art. 1217). Faptul ca amenintarea trebuie sa fie determinanta, rezulta in mod implicit si din dispozitiile art. 1219 NCC, care nu recunosc caracterul de viciu de consimtamant, simplei temeri reverentiare, izvorate din respect, fara ca aceasta sa fi fost insotita de violenta . Amenintarea cu un rau nu este, potrivit NCC, considerata constitutiva de violenta, atunci cand ea rezulta dintr-o stare de necesitate, decat in masura in care cealalta parte a profitat de aceasta imprejurare (art. 1218 NCC).Art. 1216Violenţa(1) Poate cere anularea contractului partea care a contractat sub imperiul unei temeri justificate induse, fără drept, de cealaltă parte sau de un terţ.(2) Există violenţă când temerea insuflată este de aşa natură încât partea ameninţată putea să creadă, după împrejurări, că, în lipsa consimţământului său, viaţa, persoana, onoarea sau bunurile sale ar fi expuse unui pericol grav şi iminent.(3) Violenţa poate atrage anularea contractului şi atunci când este îndreptată împotriva unei persoane apropiate, precum soţul, soţia, ascendenţii ori descendenţii părţii al cărei consimţământ a fost viciat.

(4) În toate cazurile, existenţa violenţei se apreciază ţinând seama de vârsta, starea socială, sănătatea şi caracterul celui asupra căruia s-a exercitat violenţa, precum şi de orice altă împrejurare ce a putut influenţa starea acestuia la momentul încheierii contractului.

Art. 1217Ameninţarea cu exerciţiul unui dreptConstituie violenţă şi temerea insuflată prin ameninţarea cu exerciţiul unui drept făcută cu scopul de a obţine avantaje injuste.

Art. 1218Starea de necesitateContractul încheiat de o parte aflată în stare de necesitate nu poate fi anulat decât dacă cealaltă parte a profitat de această împrejurare.

Art. 1219Temerea reverenţiarăSimpla temere izvorâtă din respect, fără să fi fost violenţă, nu atrage anularea contractului.

Art. 1220Violenţa săvârşită de un terţ(1) Violenţa atrage anularea contractului şi atunci când este exercitată de un terţ, însă numai dacă partea al cărei consimţământ nu a fost viciat cunoştea sau, după caz, ar fi trebuit să cunoască violenţa săvârşită de către terţ.(2) Independent de anularea contractului, autorul violenţei răspunde pentru prejudiciile ce ar rezulta

5. Leziunea, viciu de consimţământ

leziune, este acel viciu de consimţământ care constă în disproporţia vădită de valoare între două prestaţii. Leziunea are un domeniu restrâns de aplicare, atât din punctul de vedere al persoanelor care o pot invoca drept cauză de anulare (minorii între 14-18 ani), cât şi din acela al actelor susceptibile de anulare pentru leziune - actele de administrare care au fost încheiate de minor fără încuviinţarea ocrotitorului legal, sunt lezionare pentru minor, sunt comutative. leziune, reprezintă prejudiciul material suferit de una dintre părţi ca urmare a încheierii unui contract.Ca regulă, leziunea constă în disproporţia vădită de valoare între prestaţii, ce există în chiar momentul încheierii contractului (laedere - a răni; laesio- rană, vătămare, pagubă).Totuşi, în cazul minorului, noţiunea de pagubă primeşte un înţeles mai larg, putând fi vorba nu numai de compararea prestaţiilor din contractul respectiv, ci şi de raportarea obligaţiei asumate de minor la patrimoniul său ori la alte circumstanţe.Spre deosebire de reglementarea anterioară, în care, ca regulă, leziunea îi privea doar pe minorii cu capacitate de exerciţiu restrânsă, corespunzător noii reglementări trebuie să distingem între leziunea în cazul majorului şi leziunea în cazul minorului. Subliniem că şi în acest din urmă caz leziunea este tot un viciu de consimţământ, iar nu o problemă ce priveşte capacitatea civilă de exerciţiu, anularea actului juridic şi, ca o consecinţă, restituirea (sau, după caz, adaptarea

contractului) intervin nu atât pentru minoritate, cât pentru paguba materială suferită de cel cu capacitate restrânsă de exerciţiu, adică pentru leziune - minor restituitur non tanquam minor, sed tanquam laesus.Structura leziuniiStructura leziunii diferă în raport de concepţia care stă la baza reglementării ei.în cadrul concepţiei subiective, leziunea presupune două elemente: un element obiectiv, ce constă în disproporţia de valoare între contraprestaţii; un element subiectiv, constând în profitarea de situaţia specială în care se găseşte cocontractantul.în cadrul concepţiei obiective, leziunea are un singur element, şi anume prejudiciul material egal cu disproporţia de valoare între contraprestaţii.Legislaţia noastră consacră ambele concepţii.Astfel, leziunea în cazul minorului are la bază concepţia obiectivă. în consecinţă, cel ce invocă leziunea trebuie să dovedească numai paguba suferită de minor.în schimb, leziunea în cazul majorului beneficiază de o reglementare fundamentată pe concepţia subiectivă, vădita disproporţie de valoare între prestaţii nemaifiind suficientă, ci mai este necesar ca una dintre părţi să profite la încheierea contractului de starea de nevoie, de lipsa de experienţă ori de lipsa de cunoştinţe a celeilalte părţi.Domeniul de aplicareîn ceea ce priveşte leziunea în cazul minorului, aceasta poate fi invocată dacă este vorba de un act juridic care îndeplineşte următoarele cerinţe:- să fie un act juridic civil de administrare;- să fie act juridic bilateral, cu titlu oneros şi comutativ;- să fie încheiat de minorul între 14 şi 18 ani singur (minorul cu capacitate de exerciţiu restrânsă), fără încuviinţarea ocrotitorului legal;- să fie păgubitor pentru minor, în sensul că prin acel act „minorul îşi asumă o obligaţie excesivă prin raportare la starea sa patrimonială, la avantajele pe care le obţine din contract ori la ansamblul circumstanţelor” [art. 1221 alin. (3) Noul Cod Civil]. Caracterul excesiv al obligaţiei asumate de minor se apreciază însă tot prin raportare la momentul încheierii contractului.Cât priveşte leziunea în cazul majorului, ca regulă, pot fi atacate actele juridice bilaterale, cu titlu oneros şi comutative, indiferent dacă sunt de administrare sau de dispoziţie, dacă, aşa cum prevede art. 1221 alin. (1) C.civ., „una dintre părţi, profitând de starea de nevoie, de lipsa de experienţă ori de lipsa de cunoştinţe a celeilalte părţi, stipulează în favoarea sa ori a unei alte persoane o prestaţie de o valoare considerabil mai mare, la data încheierii contractului, decât valoarea propriei prestaţii”. Alin. (2) al aceluiaşi articol stipulează că existenţa leziunii se apreciază şi în funcţie de natura şi scopul contractului.în cazul majorului, acţiunea în anulare este admisibilă numai dacă leziunea depăşeşte jumătate din valoarea pe care o avea, la momentul încheierii contractului, prestaţia promisă sau executată de partea lezată, iar disproporţia trebuie să subziste până la data cererii de anulare [art. 1222 alin. (2) C.civ.].Din împrejurarea că art. 1222 alin. (2) C.civ. se referă numai la acţiunea în anulare, s-ar putea trage concluzia, folosind argumentul per a con-trario, că, dacă partea al cărei consimţământ a fost viciat prin leziune solicită reducerea obligaţiei sale (sau, după caz, mărirea prestaţiei celeilalte părţi), nu ar mai fi necesar ca disproporţia de valoare între prestaţii să depăşească limita fixată de acest text de lege.

Trebuie reţinut că, potrivit art. 1224 C.civ., nu pot fi atacate pentru leziune contractele aleatorii, tranzacţia, precum şi alte contracte anume prevăzute de lege, această dispoziţie legală vizând sfera de aplicare a leziunii atât în cazul majorului, cât şi în cazul minorului.SancţiuneArt. 1222 alin. (1) din noul cod civil dispune că „partea al cărei consimţământ a fost viciat prin leziune poate cere, la alegerea sa, anularea contractului sau reducerea obligaţiilor sale cu valoarea daunelor-interese la care ar fi îndreptăţită”, însă textul are o redactare deficitară, deoarece, în funcţie de situaţia concretă, partea lezată ar putea să solicite majorarea prestaţiei celeilalte părţi.Aşadar, leziunea poate conduce la două sancţiuni alternative:- nulitatea relativă;- reducerea sau, după caz, mărirea uneia dintre prestaţii.Potrivit art. 1222 alin. (3) C.civ., „în toate cazurile, instanţa poate să menţină contractul dacă cealaltă parte oferă, în mod echitabil, o reducere a propriei creanţe sau, după caz, o majorare a propriei obligaţii”, dispoziţiile privitoare la adaptarea contractului în ipoteza erorii (art. 1213 C.civ.) aplicându-se în mod corespunzător. Evident, textul de lege prezintă interes practic în situaţia în care partea al cărei consimţământ a fost viciat prin leziune solicită anularea contractului.în cazul leziunii, art. 1223 alin. (1) C.civ. instituie un termen special de prescripţie extinctivă, anume un an de ia data încheierii contractului, indiferent dacă s-ar solicita anularea sau reducerea (majorarea) uneia dintre obligaţii.De asemenea, prin derogare de la regula stabilită de art. 1249 alin. (2) teza a ll-a C.civ. în ceea ce priveşte invocarea nulităţii relative pe cale de excepţie, art. 1223 alin. (2) C.civ. prevede că anulabilitatea contractului pentru leziune „nu poate să fie opusă pe cale de excepţie când dreptul la acţiune este prescris”.

- Leziunea : Exista leziune atunci cand una dintre parti, profitand de starea de nevoie, de lipsa de experienta ori de lipsa de cunostinte a celeilalte parti, stipuleaza in favoarea sa ori a unei alte persoane o prestatie de o valoare considerabil mai mare, la data incheierii contractului, decat valoarea propriei prestatii . (art. 1221). Existenta leziunii se apreciaza si in functie de natura si scopul contractului. Leziunea poate exista si atunci cand minorul isi asuma o obligatie excesiva prin raportare la starea sa patrimoniala, la avantajele pe care le obtine din contract ori la ansamblul circumstantelor. Spre deosebire de vechea reglementare, in NCC leziunea este recunoscuta si in cazul majorului, cu conditia ca diferenta de prestatie sa depaseasca jumatate din valoarea pe care o avea, la momentul incheierii contractului, prestatia promisa sau executata de partea lezata (art. 1222 alin. 2). Sub aspectul categoriei actelor juridice care pot fi atacate pentru leziune, noile dispozitii legale exclud de la incidenta acestei sanctiuni contractele aleatorii, tranzactia, precum si alte contracte anume prevazute de lege (art. 1224).Art. 1221Leziunea(1) Există leziune atunci când una dintre părţi, profitând de starea de nevoie, de lipsa de experienţă ori de lipsa de cunoştinţe a celeilalte părţi, stipulează în favoarea sa ori a unei alte persoane o prestaţie de o valoare considerabil mai mare, la data încheierii contractului, decât valoarea propriei prestaţii.(2) Existenţa leziunii se apreciază şi în funcţie de natura şi scopul contractului.

(3) Leziunea poate exista şi atunci când minorul îşi asumă o obligaţie excesivă prin raportare la starea sa patrimonială, la avantajele pe care le obţine din contract ori la ansamblul circumstanţelor

Art. 1222Sancţiune(1) Partea al cărei consimţământ a fost viciat prin leziune poate cere, la alegerea sa, anularea contractului sau reducerea obligaţiilor sale cu valoarea daunelor-interese la care ar fi îndreptăţită.(2) Cu excepţia cazului prevăzut de Art. 1221 alin. (3), acţiunea în anulare este admisibilă numai dacă leziunea depăşeşte jumătate din valoarea pe care o avea, la momentul încheierii contractului, prestaţia promisă sau executată de partea lezată. Disproporţia trebuie să subziste până la data cererii de anulare.(3) În toate cazurile, instanţa poate să menţină contractul dacă cealaltă parte oferă, în mod echitabil, o reducere a propriei creanţe sau, după caz, o majorare a propriei obligaţii. Dispoziţiile Art. 1213 privitoare la adaptarea contractului se aplică în mod corespunzător

Art. 1223Termenul de prescripţie(1) Dreptul la acţiunea în anulare sau în reducerea obligaţiilor pentru leziune se prescrie în termen de un an de la data încheierii contractului.(2) Anulabilitatea contractului nu poate să fie opusă pe cale de excepţie când dreptul la acţiune este prescris.

Art. 1224Inadmisibilitatea leziuniiNu pot fi atacate pentru leziune contractele aleatorii, tranzacţia, precum şi alte contracte anume prevăzute de lege.

6. Condiţiile de validitate a obiectului actului juridic civil 

obiectul actului juridic civil, în doctrina corespunzătoare reglementării anterioare, ca regulă, prin obiect al actului juridic civil se înţelege conduita părţilor stabilită prin acel act juridic, adică acţiunile sau inacţiunile la care sunt îndreptăţite ori de care sunt ţinute părţile, iar pentru ipoteza în care conduita privea un bun, se spunea că bunul formează obiect derivat al actului juridic civil. Prin urmare, se considera că obiectul unui actul juridic civil coincide cu obiectul raportului juridic civil care s-a născut (modificat sau stins) din acel act juridic.Noul cod civil distinge între obiectul contractului şi obiectul obligaţiei.Astfel, potrivit art. 1225 alin. (1) C.civ., „obiectul contractului îl reprezintă operaţiunea juridică, precum vânzarea, locaţiunea, împrumutul şi altele asemenea, convenită de părţi, astfel cum aceasta reiese din ansamblul drepturilor şi obligaţiilor contractuale”, iar art. 1226 alin. (2) C.civ. dispune că „obiectul obligaţiei este prestaţia la care se angajează debitorul”.A spune că actul juridic în general (privit în abstract) are ca obiect o operaţiune juridică nu ar prezenta utilitate practică semnificativă (Poate că singura deosebire importantă între obiectul actului juridic şi obiectul obligaţiei vizează una dintre cerinţele de valabilitate, anume că actul juridic trebuie să aibă un obiect determinat, în vreme ce pentru obligaţie ar fi suficient nu numai

un obiect determinat, ci şi determinabil la momentul încheierii actului juridic.) . însă, a spune despre un anumit act juridic (concret) că are ca obiect operaţiunea juridică înseamnă, în realitate, a te referi la conduita părţilor, spre exemplu, obiectul contractului de vânzare „îl reprezintă vânzarea”, adică transmiterea unui drept patrimonial (sau îndatorirea de a transmite un asemenea drept) de către o parte contractantă în schimbul plăţii unui preţ de către cealaltă parte contractantă. De asemenea, prestaţiile la care se angajează părţile nu înseamnă nimic altceva decât acţiunile sau inacţiunile de care sunt ţinute părţile (conduita părţilor), de exemplu, vânzătorul îşi asumă, între altele, obligaţia de a preda lucrul cumpărătorului, iar această obligaţie are ca obiect însăşi predarea.Reţinem că obiectul constituie o condiţie de fond, esenţială, de validitate şi generală a actului juridic civil.Cerinţele valabilităţii obiectului actului juridic civilA. Enumerarea cerinţelor valabilităţii obiectului actului juridic civilArt. 1225 alin. (2) C.civ. prevede că obiectul contractului trebuie să fie determinat şi licit, sub sancţiunea nulităţii absolute, iar art. 1226 alin. (2) C.civ. dispune că obiectul obligaţiei trebuie să fie, sub sancţiunea nulităţii absolute, determinat sau cel puţin determinabil şi licit.Rezultă, aşadar, cerinţele generale pentru valabilitatea obiectului actului juridic civil, anume obiectul să fie determinat sau determinabil şi obiectul să fie licit, la care mai adăugăm şi cerinţele ca obiectul să existe şi să fie posibil.Pentru valabilitatea obiectului anumitor acte juridice civile există însă şi cerinţe speciale, de exemplu, obiectul să fie un fapt personal al celui care se obligă, să existe autorizaţia administrativă sau judiciară prevăzută de lege, pentru actele juridice de înstrăinare, obiectul derivat (lucrul) să fie în circuitul civil. De asemenea, natura unor acte juridice impune ca obiectul lor să privească numai anumite bunuri, spre exemplu, împrumutul de folosinţă priveşte numai bunuri neconsumptibile, împrumutul de consumaţie nu poate privi decât bunuri fungibile şi consumptibile potrivit naturii lor, gajul se referă la un bun mobil etc. Obiectul să fie determinat sau determinabilAceastă cerinţă este prevăzută atât de art. 1179 alin. (1) pct. 3 C. civ., care vorbeşte despre „un obiect determinat”, ca o condiţie esenţială pentru validitatea unui contract, cât şi de art. 1225 alin. (2) şi art. 1226 alin. (2) C.civ.Un act juridic civil care nu ar avea ca obiect o operaţiune juridică determinată ar fi lovit de nulitate absolută, nefiind suficient nici măcar o operaţiune juridică determinabilă. Prestaţia (acţiune sau abstenţiune) trebuie să fie determinată sau cel puţin determinabilă (susceptibilă de a fi determinată) la momentul încheierii actului juridic, ca, de altfel, şi obiectul derivat (bunul).Când obiectul priveşte un bun individual determinat (res certa), prin ipoteză, această cerinţă de valabilitate a obiectului este îndeplinită. Dacă este vorba de bunuri determinate generic (res genera), cerinţa este îndeplinită fie prin stabilirea precisă a cantităţii, calităţii (obiectul este determinat şi atunci când părţile stabilesc cantitatea, fără să precizeze însă calitatea, întrucât, părţile nederogând prin stipulaţie expresă, îşi va găsi aplicare criteriul legal de stabilire a calităţii, criteriu prevăzut de art. 1486 teza a ll-a C.civ., potrivit căruia, debitorul nu este liberat decât prin predarea unor bunuri de calitate cel puţin medie), valorii (într-o asemenea situaţie, se spune că obiectul este determinat), fie prin stabilirea numai a unor criterii de determinare, care se vor folosi în momentul executării actului juridic (în acest caz, se spune că obiectul este determinabil).

în ceea ce priveşte determinarea calităţii obiectului, potrivit art. 1231 C.civ., atunci când nu poate fi stabilită potrivit contractului, calitatea prestaţiei sau a obiectului acesteia trebuie să fie rezonabilă sau, după împrejurări, cel puţin de nivel mediu.în situaţia în care preţul sau orice alt element al contractului urmează să fie determinat de un terţ, acesta trebuie să acţioneze în mod corect, diligent şi echidistant, iar dacă terţul nu stabileşte preţul sau orice alt element al contractului ori aprecierea sa este în mod evident nerezonabilă, atunci, la cererea părţii interesate, preţul sau elementul nedeterminat va fi stabilit de către instanţă (art. 1232 C.civ.).în cazul raporturilor dintre profesionişti, conform art. 1233 C.civ., dacă un contract încheiat între aceştia nu stabileşte preţul şi nici nu indică o modalitate pentru a-l determina, se presupune că părţile au avut în vedere preţul practicat în mod obişnuit în domeniul respectiv pentru aceleaşi prestaţii realizate în condiţii comparabile sau, în lipsa unui asemenea preţ, un preţ rezonabil.De asemenea, atunci când, potrivit contractului, preţul se determină prin raportare la un factor de referinţă, iar acest factor nu există, a încetat să mai existe ori nu mai este accesibil, el se înlocuieşte, în absenţa unei convenţii contrare, cu factorul de referinţă cel mai apropiat (art. 1234 C.civ.). Obiectul să fie licitAceastă cerinţă este prevăzută de art. 1225 alin. (2) C.civ. şi de art. 1226 alin. (2) C.civ.Cu referire la operaţiunea juridică, art. 1225 alin. (3) C.civ. dispune că „obiectul este ilicit atunci când este prohibit de lege sau contravine ordinii publice ori bunelor moravuri.”Se observă că, în concepţia legiuitorului, nu există o cerinţă distinctă a obiectului de a fi moral, ci aceasta este o componentă a cerinţei ca obiectul să fie licit.Prestaţiile (acţiunile sau inacţiunile) părţilor actului juridic civil trebuie să fie în concordanţă atât cu legea, cât şi cu bunele moravuri (regulile de convieţuire socială sau morala).în cazul în care obiectul actului juridic este ilicit, sancţiunea care intervine este nulitatea absolută. Obiectul să existeîn măsura în care conduita părţilor priveşte un bun, devin incidente următoarele reguli:- dacă bunul a existat, dar nu mai există la data încheierii actului juridic, cerinţa nu este îndeplinită şi, deci, actul juridic nu este valabil (o aplicaţie a acestei reguli o face art. 1659 C.civ. în materia vânzării, dispunând că, „dacă în momentul vânzării unui bun individual determinat acesta pierise în întregime, contractul nu produce niciun efect. Dacă bunul pierise numai în parte, cumpărătorul care nu cunoştea acest fapt în momentul vânzării poate cere fie anularea vânzării, fie reducerea corespunzătoare a preţului”);- bunul prezent în momentul încheierii actului juridic îndeplineşte cerinţa în discuţie, chiar dacă bunul piere ulterior;- un bun viitor poate forma, în principiu, obiect valabil al unui act juridic civil, conform art. 1228 C.civ. (de exemplu, o recoltă viitoare, lucrul care se va confecţiona etc.). Există însă şi excepţii, de exemplu, succesiunea viitoare nu poate forma obiect nici pentru convenţie, nici pentru actul juridic unilateral care constă în acceptarea sau renunţarea la succesiune (art. 956 C.civ.).Cerinţa este îndeplinită şi în ipoteza în care se încheie un act juridic privind un bun care aparţine unui terţ. în acest sens, art. 1230 C.civ. dispune că, dacă prin lege nu se prevede altfel, bunurile unui terţ pot face obiectul unei prestaţii, debitorul fiind obligat să le procure şi să le transmită creditorului sau, după caz, să obţină acordul terţului, iar în cazul neexe-cutării obligaţiei, debitorul răspunde pentru prejudiciile cauzate.

Spre exemplu, în cazul vânzării bunului individual determinat proprietatea altuia (art. 1683 C.civ.), întrucât transmiterea dreptului de proprietate este un efect al contractului de vânzare (este vorba despre executarea obligaţiei de a da asumată de către vânzător), lipsa calităţii de proprietar al vânzătorului la momentul încheierii contractului nu atrage nevalabilitatea vânzării, însă, în aplicarea principiului nemo plus iuris ad alium transferre potest, quam ipse habet, cumpărătorul va deveni proprietar al bunului numai dacă vânzătorul dobândeşte proprietatea asupra acestuia ori dacă vânzarea este ratificată de către terţul proprietar; dacă vânzătorul nu asigură transmiterea proprietăţii către cumpărător, înseamnă că nu şi-a executat obligaţia asumată, astfel încât cumpărătorul poate cere rezoluţiunea contractului, restituirea preţului, precum şi, dacă este cazul, daune-interese.Subliniem însă că există şi norme speciale care derogă de la regula înscrisă în art. 1230 C.civ., în sensul că, pentru ipotezele la care se referă în mod expres (şi limitativ), situează problema înstrăinării bunului altuia nu pe tărâmul executării actului juridic, ci pe cel al încheierii valabile, cum este cazul art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, art. 1064 alin. (2) C.civ. Obiectul să fie posibilDin împrejurarea că, referitor la imposibilitatea iniţială a obiectului obligaţiei, art. 1227 C.civ. dispune că actul juridic „este valabil chiar dacă, la momentul încheierii sale, una dintre părţi se află în imposibilitate de a-şi executa obligaţia, afară de cazul în care prin lege se prevede altfel” nu trebuie trasă concluzia că actul juridic ar fi valabil chiar dacă ar avea un obiect imposibil pentru oricine. Dimpotrivă, trebuie avut în vedere că imposibilitatea absolută a obiectului echivalează practic cu lipsa obiectului, ceea ce duce la nulitatea absolută a actului juridic, aşa încât obiectul actului juridic trebuie să fie posibil - ad impossibilium, nulla obligatio.Cerinţa ar fi neîndeplinită numai în cazul în care este vorba de o imposibilitate absolută (obiectivă), în sensul că obiectul este imposibil pentru oricine. Imposibilitatea poate să fie de ordin material (dacă obiectul actului juridic nu poate fi înfăptuit din cauza unei stări de fapt), dar şi de ordin juridic (dacă se datorează unei împrejurări de drept).Dacă, însă, imposibilitatea este relativă, adică obiectul este imposibil pentru debitor, nu însă şi pentru o altă persoană, atunci obiectul actului juridic este posibil, deci actul juridic este valabil, iar în caz de neexecutare culpabilă din partea debitorului, se va angaja răspunderea sa civilă.Dacă, în momentul încheierii unui contract sinalagmatic, obiectul era posibil, dar ulterior executarea lui devine imposibilă datorită unui caz fortuit sau de forţă majoră, atunci se va pune problema riscului contractului, iar dacă executarea devine imposibilă din culpa părţii, atunci se va angaja răspunderea sa civilă. Obiectul să fie în circuitul civilAceastă cerinţă se referă la bunuri, ca obiect derivat al actului juridic civil, fiind prevăzută în mod expres de art. 1229 C.civ. potrivit căruia „numai bunurile care sunt în circuitul civil pot face obiectul unei prestaţii contractuale” şi reluată în materia contractului de ipotecă de art. 2351 alin. (1) C.civ., neputându-se astfel ipoteca bunurile inalienabile sau insesizabile.Prin bunuri aflate în circuitul civil vom înţelege acele bunuri care pot fi dobândite sau înstrăinate prin acte juridice civile, indiferent că ar fi vorba despre bunuri care pot circula neîngrădit sau despre bunuri care pot circula în condiţii restrictive.încheierea actului juridic cu nesocotirea interdicţiei de înstrăinare sau a cerinţelor restrictive de circulaţie a anumitor bunuri atrage sancţiunea nulităţii absolute a actului juridic respectiv.

însă bunurile scoase din circuitul civil pot forma obiectul anumitor acte juridice (de exemplu, bunurile proprietate publică pot constitui obiectul derivat al unui contract de concesiune sau de închiriere). Obiectul să fie o faptă personală a celui care se obligăCerinţa este necesară în cazul în care obiectul actului juridic constă într-o faptă şi decurge din principiul potrivit căruia o persoană nu poate fi obligată decât prin voinţa sa. Prin urmare, o parte nu poate promite într-un act juridic fapta altuia, ci numai propria sa faptă, cu excepţia ipotezei în care promisiunea s-ar face în calitate de reprezentant al acelei persoane.în alte cuvinte, sub aspectul opozabilităţii, promisiunea faptei altuia este lipsită de eficienţă juridică în privinţa persoanei a cărei faptă a fost promisă. în schimb, este valabil actul juridic prin care o parte se obligă să depună toată diligenţa pentru a convinge un terţ să încheie ori să ratifice un act juridic (convenţie de porte-fort), deoarece este vorba de propria faptă a celui care şi-a asumat o asemenea obligaţie, iar dacă terţul consimte ulterior, el însuşi încheie un contract, aderă la un contract sau îl ratifică, prin voinţa sa. în caz contrar, potrivit art. 1283 alin. (1) C.civ., cel care se angajează la a determina un terţ să încheie sau să ratifice un act este ţinut să repare prejudiciul cauzat dacă terţul refuză să se oblige.în actele juridice cu caracter strict personal (intuitu personae), precum contractul de mandat, contractul de antrepriză, contractul de angajare a unui avocat etc., obiectul trebuie să fie o faptă personală a celui care se obligă, deoarece cocontractantul a încheiat actul juridic în considerarea însuşirilor acestuia. Existenţa autorizaţiei administrative sau judiciare ori a altei cerinţe prevăzute de legeArt. 207 C.civ., după ce prevede că în cazul activităţilor care trebuie autorizate de organele competente, dreptul de a desfăşura asemenea activităţi se naşte numai din momentul obţinerii autorizaţiei respective, dacă prin lege nu se prevede altfel, instituie sancţiunea nulităţii absolute pentru „actele şi operaţiunile” săvârşite fără autorizaţiile prevăzute de lege.în cazul unor acte juridice care au ca obiect (derivat) anumite bunuri, sub sancţiunea nulităţii absolute, actul juridic nu poate fi încheiat dacă nu se obţine autorizaţia administrativă prevăzută de lege. în acest sens, Legea nr. 295/2004 privind regimul armelor şi al muniţiilor, cu modificările şi completările ulterioare instituie obligativitatea obţinerii prealabile de autorizaţie în vederea încheierii de acte juridice privitoare la arme şi muniţii.Mai reţinem că, în sistemul Legii nr. 190/1999 privind creditul ipotecar pentru investiţii imobiliare, până la rambursarea integrală a creditului, imobilul ipotecat poate fi înstrăinat de către debitorul care a constituit ipoteca numai cu acordul prealabil al creditorului ipotecar, acord dat pentru fiecare înstrăinare, sub sancţiunea nulităţii absolute [art. 5 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 190/1999, cu modificările şi completările ulterioare]

 Obiectul contractului

Obiectul contractului este constituit din operatiunea juridica avuta in vedere de parti la momentul incheierii acestuia (art. 1.225). El trebuie sa fie determinat si licit (adica sa nu fie prohibit de lege sau sa contravina ordinii publice ori bunelor moravuri), sub sanctiunea nulitatii absolute.Operatia juridica este distincta de prestatia la care debitorul s-a indatorat si care reprezinta obiectul obligatiei vazuta ca raport juridic. Astfel, potrivit art. 1226 NCC, obiectul obligatiei este prestatia la care se angajeaza debitorul si, sub sanctiunea nulitatii absolute, trebuie sa fie determinat sau cel putin determinabil si licit.

Conditii de   validitate  a obiectului contractului:  

a) sa existe - conditia este indeplinita, cand bunul este prezent ca atare in momentul incheierii actului, dar si in situatia bunurilor viitoare (in lipsa unei prevederi exprese, contractele pot purta si asupra bunurilor viitoare, conform art. 1228 NCC); b) sa fie in circuitul civil (numai bunurile care sunt in circuitul civil pot face obiectul unei prestatii contractuale - art. 1229 NCC); c) sa fie posibil (in cazul unei imposibilitati initiale, la momentul incheierii actului, pentru una dintre partile actului, contractul ramane valabil incheiat); d) sa fie determinat sau determinabil. 

Sub acest aspect, NCC contine dispozitii referitoare la determinarea obiectului de catre un tert sau prin raportare la unfactor de referinta, precum si dispozitii privind determinarea calitatii obiectului (in sensul ca, atunci cand nu poate fi stabilita potrivit contractului, calitatea prestatiei sau a obiectului acesteia trebuie sa fie rezonabila sau, dupa imprejurari, cel putin de nivel mediu).

Art. 1225Obiectul contractului(1) Obiectul contractului îl reprezintă operaţiunea juridică, precum vânzarea, locaţiunea, împrumutul şi altele asemenea, convenită de părţi, astfel cum aceasta reiese din ansamblul drepturilor şi obligaţiilor contractuale.(2) Obiectul contractului trebuie să fie determinat şi licit, sub sancţiunea nulităţii absolute.(3) Obiectul este ilicit atunci când este prohibit de lege sau contravine ordinii publice ori bunelor moravuri

Art. 1226Obiectul obligaţiei(1) Obiectul obligaţiei este prestaţia la care se angajează debitorul.(2) Sub sancţiunea nulităţii absolute, el trebuie să fie determinat sau cel puţin determinabil şi licit

Art. 1227Imposibilitatea iniţială a obiectului obligaţieiContractul este valabil chiar dacă, la momentul încheierii sale, una dintre părţi se află în imposibilitate de a-şi executa obligaţia, afară de cazul în care prin lege se prevede altfel

Art. 1228Bunurile viitoareÎn lipsa unei prevederi legale contrare, contractele pot purta şi asupra bunurilor viitoare.

Art. 1229Bunurile care nu sunt în circuitul civilNumai bunurile care sunt în circuitul civil pot face obiectul unei prestaţii contractual

Art. 1230Bunurile care aparţin altuia

Dacă prin lege nu se prevede altfel, bunurile unui terţ pot face obiectul unei prestaţii, debitorul fiind obligat să le procure şi să le transmită creditorului sau, după caz, să obţină acordul terţului. În cazul neexecutării obligaţiei, debitorul răspunde pentru prejud iciile cauzate

Art. 1231Determinarea calităţii obiectuluiAtunci când nu poate fi stabilită potrivit contractului, calitatea prestaţiei sau a obiectului acesteia trebuie să fie rezonabilă sau, după împrejurări, cel puţin de nivel mediu.

Art. 1232Determinarea obiectului de către un terţ(1) Atunci când preţul sau orice alt element al contractului urmează să fie determinat de un terţ, acesta trebuie să acţioneze în mod corect, diligent şi echidistant.(2) Dacă terţul nu poate sau nu doreşte să acţioneze ori aprecierea sa este în mod manifest nerezonabilă, instanţa, la cererea părţii interesate, va stabili, după caz, preţul sau elementul nedeterminat de către părţi.

7. Cauza actului juridic civil: definiţie, elemente, condiţii de validitate

cauza (scopul) actului juridic civil, în literatura de specialitate corespunzătoare Codului civil din 1864, de regulă, prin cauza (scopul) actului juridic civil se înţelegea obiectivul urmărit la încheierea acestuia. Se mai sublinia că în structura cauzei actului juridic civil intră două elemente, anume scopul imediat şi scopul mediat.Noul cod civil nu a reţinut această concepţie, nedefinind cauza şi prin luarea în considerare a scopului imediat. Astfel, potrivit art. 1235 C.civ., cauza actului juridic civil este motivul care determină fiecare parte să încheie contractul.Motivul determinant al încheierii actului juridic se poate referi fie la însuşirile unei prestaţii, fie la calităţile unei persoane. El se caracterizează prin aceea că este concret şi variabil de la o categorie la alta de acte juridice civile şi chiar în cadrul aceleiaşi categorii de acte juridice civile. Spre exemplu, în cazul contractului de vânzare, scopul mediat constă în destinaţia concretă ce urmează a se da lucrului cumpărat, respectiv sumei ce reprezintă preţul, astfel încât diferă de la cumpărător la cumpărător (o persoană cumpără o locuinţă pentru a o dona cuiva, altă persoană cumpără o casă pentru a locui în ea, iar o altă persoană cumpără o casă pentru a face o investiţie etc.), respectiv de la vânzător la vânzător (o persoană vinde un lucru pentru ca din suma obţinută ca preţ să îşi cumpere un alt lucru, o altă persoană vinde un lucru pentru ca din suma obţinută să îşi plătească o datorie etc.).Cauza este o condiţie de fond, esenţială, de validitate şi generală a actului juridic civil. Ea răspunde la întrebarea „pentru ce s-a încheiat actul juridic civil?”Cauza actului juridic nu se confundă cu consimţământul, ci, dimpotrivă, împreună cu acesta formează voinţa juridică, aceasta din urmă cuprinzând şi scopul urmărit de parte atunci când şi-a dat consimţământul la încheierea actului juridic, obligaţia pe care şi-a asumat-o nereprezentând altceva decât mijlocul prin care se ajunge la realizarea scopului respectiv. De asemenea, cauza actului juridic nu trebuie confundată nici cu obiectul acestuia şi nici cu izvorul raportului juridic civil concret.Dacă ţinem cont şi de sensul filosofic al noţiunii de cauză (causa efficiens), constatăm că terminologia folosită de Codul civil este relativ improprie, fiind preferabil ca pentru desemnarea

acestei condiţii a actului juridic civil să se utilizeze cuvântul scop. Deşi, aparent, cauza în sens juridic (causa finalis ori scopul) ar urma efectului, în sensul că realizarea scopului propus este ulterioară momentului încheierii actului juridic, în realitate, cauza precede efectului, întrucât, fiind prefigurarea mentală a scopului urmărit, se realizează înainte şi în vederea încheierii actului juridic.Cerinţele valabilităţii cauzei actului juridic civilEnumerarea cerinţelor valabilităţii cauzei actului juridic civilConform art. 1236 C.civ., pentru a fi valabilă, cauza actului juridic civil trebuie să îndeplinească următoarele cerinţe, cumulativ:- să existe;- să fie licită;- să fie morală.Cauza să existeCauza nu există atunci când partea nu are aptitudinea de a-şi reprezenta (prefigura) corect faptele sale ori consecinţele acestora. în alte cuvinte, lipsa cauzei se poate datora lipsei discernământului.întrucât noua reglementare nu a mai reţinut ca o cerinţă distinctă a cauzei şi pe aceea de a fi reală, vom considera că lipsa cauzei include şi ipoteza în care cauza este falsă, deci când partea s-a aflat într-o eroare esenţială asupra existenţei cauzei, adică asupra motivului care a determinat-o să încheie actul juridic (De altfel, chiar şi sub imperiul Codului civil din 1864, s-a susţinut că lipsa cauzei se confundă cu cauza falsă, care, la_ rândul ei, nu este decât o eroare asupra cauzei - A. Ionaşcu, op. cit., p. 91. în sensul că o obligaţie nu poate fi lipsită de cauză decât atunci când este fondată pe o cauză falsă, menţionăm şi), ceea ce evidenţiază strânsa legătură ce există între această cerinţă a cauzei şi eroarea ca viciu de consimţământ. Spre exemplu, s-ar putea obţine anularea unui legat pentru lipsa cauzei (cauză falsă) dacă se face dovada că testatorul nu a ştiut că i se va naşte un copil (ceea ce implică necunoaşterea, de către testator, a sarcinii femeii) şi că, dacă ar fi cunoscut această împrejurare, nu ar mai fi lăsat legatul.Potrivit art. 1238 alin. (1) C.civ., „lipsa cauzei atrage anulabilitatea contractului, cu excepţia cazului în care contractul a fost greşit calificat şi poate produce alte efecte juridice”. Desigur că, în situaţia cauzei false, nulitatea relativă a actului juridic va interveni numai dacă sunt îndeplinite condiţiile de la eroare.întrucât condiţiile de validitate privesc încheierea actului juridic, înseamnă că existenţa cauzei se apreciază prin raportare la momentul încheierii acestuia. Altfel spus, nu este necesar ca motivul determinant al încheierii actului juridic să subziste până la executarea acestuia. Dacă împrejurarea care a determinat pe una din părţi să încheie actul juridic a suferit modificări sau a dispărut până la executarea acestuia, atunci nu se va pune problema anulării actului juridic pentru lipsa cauzei, ci, după caz, problema revizuirii efectelor pe temeiul impreviziunii, a riscului sau chiar a leziunii.Cauza să fie licităConform art. 1236 alin. (2) C.civ., cauza este ilicită atunci când este contrară legii şi ordinii publice.De asemenea, cauza este ilicită şi în ipoteza fraudei la lege, deci atunci când actul juridic este doar mijlocul pentru a eluda aplicarea unei norme legale imperative (art. 1237 C.civ.).în cazul actelor juridice nenumite, ar putea să aibă caracter ilicit nu numai motivul determinant, ci chiar prestaţia la care se obligă una din părţi, de exemplu, contractul prin care Primus se obligă

să îi plătească lui Secundus o sumă de bani dacă acesta din urmă săvârşeşte o anumită infracţiune.Cauza ilicită atrage nulitatea absolută a actului juridic dacă este comună ori, în caz contrar, dacă cealaltă parte a cunoscut-o sau, după împrejurări, trebuia să o cunoască [art. 1238 alin. (2) C.civ.], iar prestaţia primită sau executată în temeiul unei cauze ilicite rămâne întotdeauna supusă restituirii (art. 1638 C.civ.). Argumentul per a contrario nu ar fi suficient pentru a stabili soarta unui contract la încheierea căruia doar una dintre părţi a urmărit un scop ilicit, iar cealaltă parte nu a cunoscut şi nici nu trebuia să cunoască această împrejurare, deoarece s-ar putea concluziona fie în sensul valabilităţii contractului, fie în sensul nulităţii relative (şi virtuale). în ce ne priveşte, optăm pentru soluţia valabilităţii contractului, afară de cazul în care, pe temeiul unei norme speciale (inclusiv aparţinând unei alte ramuri de drept, spre exemplu, dreptului penal), ar urma să se dea o altă soluţie.Cauza să fie moralăPotrivit art. 1236 alin. (3) C.civ., cauza este imorală atunci când este contrară bunelor moravuri.Cauza imorală atrage nulitatea absolută a actului juridic (Spre exemplu, s-a decis că antecontractul de vânzare încheiat pentru a se menţine o relaţie de concubinaj este lovit de nulitate absolută pentru cauză imorală-C.A. Ploieşti, dec. civ. nr. 211/1998, B.J., semestrul 1/1998, p. 198.) dacă este comună ori, în caz contrar, dacă cealaltă parte a cunoscut-o sau, după împrejurări, trebuia să o cunoască [art. 1238 alin. (2) C.civ.], iar prestaţia primită sau executată în temeiul unei cauze imorale rămâne întotdeauna supusă restituirii (art. 1638 C.civ.).Cât priveşte corelaţia dintre art. 1238 alin. (2) C.civ. şi art. 11 C.civ., conform căruia, „nu se poate deroga prin convenţii sau acte juridice unilaterale de la legile care interesează ordinea publică sau de la bunele moravuri”, se observă că nu există o suprapunere între domeniile de aplicare ale celor două texte de lege, în sensul că în baza art. 11 C.civ. pot fi declarate nule numai actele juridice având o cauză ce contravine dispoziţiilor exprese care interesează ordinea publică şi bunele moravuri, aşa încât vor putea fi declarate nule numai pe temeiul art. 1238 alin. (2) C. civ. acele acte juridice a căror cauză, deşi imorală, nu contravine unei dispoziţii legale exprese.Mai precizăm că, dacă obiectul actului juridic civil contravine normelor imperative, ordinii publice sau bunelor moravuri, atunci şi cauza actului juridic respectiv este ilicită sau imorală, în schimb, pot exista situaţii în care cauza actului juridic să fie ilicită sau imorală, iar obiectul acelui act juridic să fie licit.Proba cauzeiPotrivit art. 1239 alin. (1) C.civ., „contractul este valabil chiar atunci când cauza nu este expres prevăzută”, iar alin. (2) al aceluiaşi articol dispune că „existenţa unei cauze valabile se prezumă până la proba contrară”.Prin urmare, cel care invocă lipsa ori nevalabilitatea cauzei are sarcina probei. Fiind vorba de un fapt juridic stricto sensu, este admisibil orice mijloc de probă.

 Cauza- Spre deosebire de reglementarea anterioara, NCC Defineste cauza contractului ca fiind ``motivul care determina fiecare parte sa incheie contractul`` (Art. 1.235).- Conditii de validitate. Pentru a fi valabila, cauza actului juridic trebuie sa indeplineasca cumulativ urmatoarele conditii (art. 1236, 1237 NCC):a) sa existe. Cauza nu exista cand lipseste discernamantul sau scopul imediat la incheierea contractului.

b) sa fie licita. Cauza este licita cand este conforma legii si ordinii publice. Cauza este considerata ilicita si atunci cand contractul este doar mijlocul pentru a eluda aplicarea unei norme legale imperativec) sa fie morala (sa nu fie contrara bunelor moravuri, respectiv regulilor de convietuire sociala).

Sanctiune: Lipsa cauzei atrage anulabilitatea contractului, cu exceptia cazului in care contractul a fost gresit calificat si poate produce alte efecte juridice. Cauza ilicita sau imorala atrage nulitatea absoluta a contractului daca este comunaori, in caz contrar, daca cealalta parte a cunoscut-o sau, dupa imprejurari, trebuia s-o cunoasca.

Proba cauzei: contractul este valabil chiar atunci cand cauza nu este expres prevazuta. Existenta unei cauze valabile se prezuma pana la proba contrara.

Art. 1235NoţiuneCauza este motivul care determină fiecare parte să încheie contractul

Art. 1236Condiţii(1) Cauza trebuie să existe, să fie licită şi morală.(2) Cauza este ilicită când este contrară legii şi ordinii publice.(3) Cauza este imorală când este contrară bunelor moravuri.

Art. 1237Frauda la legeCauza este ilicită şi atunci când contractul este doar mijlocul pentru a eluda aplicarea unei norme legale imperative.

Art. 1238Sancţiune(1) Lipsa cauzei atrage anulabilitatea contractului, cu excepţia cazului în care contractul a fost greşit calificat şi poate produce alte efecte juridice.(2) Cauza ilicită sau imorală atrage nulitatea absolută a contractului dacă este comună ori, în caz contrar, dacă cealaltă parte a cunoscut-o sau, după împrejurări, trebuia s-o cunoască

Art. 1239Proba cauzei(1) Contractul este valabil chiar atunci când cauza nu este expres prevăzută.(2) Existenţa unei cauze valabile se prezumă până la proba contrară.

8. Principiul forţei obligatorii a actului juridic civil: noţiune, fundament, excepţii

Principiul fortei obligatorii a actului juridic civil (pacta sunt servanda)

125. Notiune. Principiul fortei obligatorii reprezinta acea regula de drept potrivit careia actul juridic civil legal incheiat se impune autorilor (in cazul conventiilor) sau autorului (in cazul actelor juridice unilaterale), intocmai ca si legea[1].

Altfel spus, actul juridic civil este obligatoriu pentru parti, iar nu facultativ. Ca urmare, odata angajate juridic printr-un contract, partile au obligatia sa respecte clauzele contractului, ca si cum ar 535g69f respecta legea. S-a subliniat in mod intemeiat ca actul juridic legal incheiat are forta obligatorie nu doar pentru partile acestuia, ci si pentru organul de jurisdictie investit cu solutionarea unui litigiu decurgand dintr-un astfel de act. Astfel, instanta va fi obligata sa asigure executarea contractului si sa interpreteze clauzele lui potrivit vointei reale a partilor.

126. Fundament. In doctrina clasica a dreptului civil, principiul fortei obligatorii a fost fundamentat pe teoria autonomiei de vointa, potrivit careia orice limitare a libertatii omului este si poate fi numai rezultatul vointei sale; de aici rezulta ca actul juridic are forta obligatorie pentru parti, dar si pentru instanta de judecata. In prezent, doctrina fundamenteaza acest principiu pe nevoia asigurarii si garantarii securitatii circuitului civil, care ii obliga pe oameni sa-si respecte cuvantul dat.

Asadar, principiul fortei obligatorii a actului juridic isi gaseste fundamentul in urmatoarele doua cerinte:

a) nevoia de stabilitate si siguranta a raporturilor juridice generate de actele juridice civile;b) imperativul de ordin moral al respectarii cuvantului dat.

127. Exceptii. Sunt exceptii de la principiul fortei obligatorii a actului juridic acele situatii in care efectele actului juridic civil nu se produc asa cum au convenit partile la incheierea lui, ci, independent de vointa partilor sau a partii, aceste efecte sunt mai restranse saumai intinse.

Mai intai, cazurile de restrangere a fortei obligatorii a actului juridic sunt reprezentate de acele situatii, reglementate in mod expres de catre lege, in care actul juridic civil isi inceteaza efectele inainte de termen, datorita disparitiei unui element al sau. Spre exemplu: incetarea contractului de locatiune din cauza pieirii totale ori partiale a lucrului [art. 1439 alin. (1) C.civ.]; incetarea contractului de mandat din cauza mortii, interdictiei, insolvabilitatii sau falimentului mandantului ori mandatarului (art. 1552 pct. 3 C.civ.); incetarea contractului de imprumut de folosinta din cauza mortii comodatarului, daca imprumutul respectiv s-a facut cu luarea in considerare a persoanei comodatarului [art. 1563 alin. (2) C.civ.].

Pe de alta parte, in categoria cazurilor de extindere a fortei obligatorii pot fi mentionate[2]:

– prorogarea (prelungirea) efectelor actului juridic, prin lege, peste termenul stabilit de parti [prelungirea contractelor de inchiriere la care se refera art. 1 din Legea nr. 17/1994, art. 7 alin. (1) din Legea nr. 112/1995, art. 1 din Ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 40/1999];

– prelungirea efectelor actului cu executare succesiva, datorita suspendarii temporare a executarii lui pe tot timpul cat dureaza cauza de suspendare (spre exemplu, un caz de forta majora);

– revizuirea efectelor actului juridic civil in situatia ruperii echilibrului contractual prin schimbarea imprejurarilor avute in vedere de parti, la data incheierii actului juridic.

Este vorba de teoria impreviziunii (rebus sic stantibus) care sustine necesitatea revizuirii efectelor actului juridic ori de cate ori executarea unui contract devine prea oneroasa pentru una din partile contractante[3]. Mai intai, teoria impreviziunii este raspunsul doctrinei si jurisprudentei cu privire la soarta executarii contractului in situatia aparitiei unor schimbari „drastice si imprevizibile” ale conditiilor in care va fi executat un contract, prin raportare la conditiile avute in vedere de parti la momentul incheierii sale („schimbarea circumstantelor”).

In prezent, teoriei impreviziunii este consacrata si legislativ in situatii precum:– art. 43 alin. (3) din Legea nr. 8/1996 („in cazul unei disproportii evidente intre remuneratia

autorului operei si beneficiile celui care a obtinut cesiunea drepturilor patrimoniale, autorul poate solicita organelor jurisdictionale competente revizuirea contractului sau marirea convenabila a remuneratiei”);

– in situatia contractului de voluntariat (act juridic cu titlu gratuit) potrivit art. 12 din Legea nr. 195/2001 („daca pe parcursul executarii contractului de voluntariat intervine, independent de vointa partilor, o situatie de natura sa ingreuneze executarea obligatiilor ce revin voluntarului, contractul va fi renegociat, iar daca situatia face imposibila executarea in continuare a contractului, acesta este reziliat de plin drept”);

– art. 2 din Legea nr. 469/2002 privind intarirea disciplinei contractuale, care impune obligativitatea clauzelor de consolidare a pretului in conditiile inflatiei si devalorizarii [4].

9. Principiul relativităţii efectelor actului juridic civil: noţiunea de parte, terţ, având-cauză; excepţii de la regulă

Principiul irevocabilitatii actului juridic civil

128. Notiune. Este acea regula de drept potrivit careia actului juridic bilateral sau multilateral nu i se poate pune capat numai prin vointa uneia din parti, iar actului juridic unilateral nu i se poate pune capat pr 242j94c in manifestarea de vointa, in sens contrar, din partea autorului acestuia[1].

Asadar, actul juridic bilateral, odata incheiat, nu poate fi desfacut sau desfiintat doar prin vointa uneia dintre parti, fiind necesara, potrivit art. 969 alin. (2) C.civ., vointa lor comuna (mutuus consensus, mutuus dissensus), intrucat daca actul juridic bilateral a fost incheiat prin acordul partilor, in acelasi mod el poate fi modificat, desfacut sau desfiintat. Pe de alta parte, pentru actul unilateral, desi nu exista un text cu caracter general, legea civila prevede expres exceptiile de la irevocabilitatea actului unilateral, ceea ce echivaleaza cu consacrarea implicita, dar neindoielnica, a acestui principiu.

129. Fundament. Principiul irevocabilitatii actului juridic civil este o consecinta si o garantie a principiului pacta sunt servanda, iar ratiunile care constituie fundamentul principiului fortei obligatorii constituie, in egala masura, si fundamentul acestuia.

130. Exceptii. Prin exceptii de principiul irevocabilitatii se inteleg acele situatii in care actului bilateral sau multilateral i se poate pune capat pr 242j94c in vointa unei singure parti, iar actului unilateral prin vointa autorului lui.

De altfel, art. 969 alin. (2) C.civ. prevede expres ca actul juridic civil se poate revoca „prin consimtamantul mutual sau din cauze autorizate de lege”.

In cazul actelor juridice civile bilaterale sau multilaterale, constituie exceptii de la principiul irevocabilitatii, situatii precum:

– revocarea donatiilor intre soti[2] [art. 937 alin. (1) C.civ.];– contractele de locatiune incheiate pe durata nedeterminata pot fi denuntate unilateral de oricare

dintre parti (art. 1436 C.civ.);– contractul de mandat poate fi revocat oricand de mandant (art. 1553-1555 C.civ.), iar mandatarul

poate renunta la mandat (art. 1556 C.civ.);– incetarea societatii civile in conditiile prevazute de art. 1523 pct. 5 si art. 1527 C.civ.;– incetarea depozitului la cererea deponentului (art. 1616 C.civ.);– denuntarea contractului de comanda a unei opere viitoare [art. 46 alin. (2) din Legea nr. 8/1996].In cazul actelor juridice civile unilaterale, constituie exceptii de la principiul irevocabilitatii:– testamentul (art. 802 C.civ.) este un act unilateral de vointa esentialmente revocabil;– retractarea renuntarii la mostenire (actul unilateral de vointa prin care un succesibil renunta la

mostenire poate fi retractat numai in cuprinsul termenului de acceptare si numai daca intre timp mostenirea nu a fost acceptata de un alt erede) art. 701 C.civ.

Pe de alta parte, exista acte juridice unilaterale care sunt esentialmente irevocabile (spre exemplu, actul prin care se recunoaste filiatia, actul de acceptare a mostenirii), dupa cum exista si acte unilaterale care sunt irevocabile numai pentru un timp stabilit de lege sau de vointa partii (oferta de a contracta, oferta publica de recompensa ).

Principiul relativitatii efectelor actului juridic civil (res inter alios acta, aliis neque nocere, neque prodesse potest)

A. Consideratii introductive

131. Notiune. Principiul relativitatii efectelor actului juridic civil este acea regula de drept potrivit careia actul juridic civil produce efecte numai fata de persoana sau persoanele care, prin manifestarea lor de vointa, l-au incheiat ori l-au modificat, fara sa profite sau sa dauneze altor persoane[3].

Aceasta regula, deopotriva morala si juridica, este exprimata in adagiul res inter alios acta, aliis neque nocere, neque prodesse potest (lucrurile convenite intre unii nu prejudiciaza, nici nu profita altora).

Principiul este reglementat in art. 973 C.civ., cu privire la cercul persoanelor fata de care actul produce efecte: „Conventiile n-au efect decat intre partile contractante”, si in art. 969 alin. (1) C.civ., consacrat fortei obligatorii a actelor juridice civile: „Conventiile legal facute au putere de lege intre partile contractate”.

Principiul relativitatii efectelor actului juridic civil arata fata de cine se produc efectele actului: efectele se produc numai pentru autor sau autorii actului. Asadar, in principiu, drepturile si obligatiile corelative lor, nascute dintr-un act juridic, sunt ale partilor. In continuare, persoanele care nu participa la incheierea actului juridic civil, tertii (penitus extranei), nu pot nici exercita drepturile subiective nascute din act, nici raspunde pentru executarea obligatiilor corelative[4].

132. Fundament. Principiul relativitatii actului juridic civil isi gaseste justificarea in insasi natura actului juridic, de a fi un act volitional. Actul juridic este manifestarea de vointa a unor persoane in scopul producerii unor efecte juridice fata de ele. Nu poate fi admisa, de principiu, posibilitatea ca angajamentele juridice ale unora sa oblige pe altii, pentru ca ar aduce atingere libertatii persoanei.

133. Relativitate si opozabilitate. In doctrina si in jurisprudenta se distinge intre principiul relativitatii efectelor actului juridic si problema opozabilitatii fata de terti a actului si se subliniaza ca relativitatea si opozabilitatea nu sunt incompatibile: actul este, in acelasi timp, relativ si opozabil[5]. Daca actul juridic, ca regula, nu poate angaja decat libertatea partilor, aducandu-le drepturi si obligatii, nu inseamna ca el nu reprezinta nimic pentru toti ceilalti.

Fara a genera drepturi si obligatii pentru altii, fara a atenta la libertatea acestora, actul juridic se impune tuturor prin situatiile juridice create. Actul juridic este opozabil ca fapt social fata de oricine.

Intre cazurile de opozabilitate fata de terti a actului se poate aminti invocarea actului ca titlu de dobandire a unui drept subiectiv civil (real sau de creanta).

Dar opozabilitatea actului fata de terti nu functioneaza intr-un singur sens, pentru ca exista situatii in care si tertele persoane pot avea interesul sa invoce, in folosul lor personal, existenta unui act, chiar impotriva autorilor lui.

Este important de retinut ca atunci cand se pune problema opozabilitatii fata de terti, din punct de vedere al tertilor, actul nu mai este luat in considerare in calitatea sa de act juridic, ci apare ca un simplu fapt juridic (stricto sensu). De aici rezulta importante consecinte juridice sub aspect probator ori sub aspectul responsabilitatii civile.

134. Notiunile de parte, tert si avand-cauza. Din punctul de vedere al efectelor actului juridic civil intereseaza delimitarea cercului persoanelor care se obliga sau sunt tinute de vointa exprimata de alte persoane si al persoanelor complet straine de act. Sub acest aspect, prezinta interes clarificarea notiunilor de parti, avanzi-cauza si terti.

Partile sunt persoanele care incheie efectiv actul juridic civil, isi manifesta vointa, fie direct (personal), fie prin reprezentant. In cazul actelor juridice civile unilaterale se poate vorbi de „parte”, si nu de „parti”. Partile sunt persoanele legate de act prin manifestarea proprie de vointa si care au (numai ele) dreptul de a-l modifica sau de a-l revoca mutuus dissensus. Efectele actului se produc in patrimoniul partilor (partii), intrucat actul exprima interesul personal al celor care si-au manifestat vointa la incheierea lui[6].

Tertii (penitus extranei) sunt persoanele straine de un act juridic, care nu au participat nici direct si nici prin reprezentant la incheierea acestuia. In principiu, tertul, „cel de al treilea” nu poate fi afectat de incheierea actului juridic civil: nu-i profita si nu-i dauneaza.

Prin avand-cauza (habentes causam) se desemneaza persoana care, desi nu a participat nici direct, nici prin reprezentare la incheierea actului juridic civil, este totusi indreptatita sa profite de efectele actului respectiv sau, dupa caz, este obligata sa suporte aceste efecte, datorita „legaturii sale juridice” cu una din partile acelui act juridic civil.

Se poate spune ca avanzii-cauza sunt persoane „straine” de actul juridic, dar care „nu sunt straine” de parti, pentru ca esential este faptul ca intre parti si aceste persoane (avanzii-cauza) exista anumite „legaturi juridice”.

Dupa cum s-a subliniat[7], notiunea de avanzi-cauza est una complexa si, in acelasi timp, flexibila. Mai intai, este complexa pentru ca prin continut si sfera cuprinde trei subcategorii de avanzi-cauza. De asemenea, este flexibila, deoarece atat continutul, cat si sfera sa sunt variabile, asa incat trebuie determinata in concreto, in functie de fiecare act juridic in parte si ori de cate ori aceasta s-ar impune.

Pe de alta parte, avanzii-cauza sunt, prin ipoteza, o categorie intermediara intre parti si terti; se aseamana cu partile, intrucat actul juridic produce efecte si fata de ei si, in acelasi timp, se aseamana cu tertii, deoarece, ca si acestia, nu au participat la incheierea actului juridic civil. In anumite cazuri si conditii asistam la un „transfer” de persoane din cercul „avanzilor-cauza” in cercul „tertilor” si invers, in sensul ca aceeasi persoana poate fi avand-cauza raportat la un anumit act juridic civil al autorului sau, dar si tert, in raport cu un alt act juridic al autorului.

Subcategorii de avanzi-cauza.Exista trei subcategorii de avanzi-cauza:a) succesorii universali si succesorii cu titlu universal;b) succesorii cu titlu particular;c) creditorii chirografari.

Succesorii universali si cu titlu universal. Ei formeaza o singura categorie de avanzi-cauza, deoarece intre ei nu exista o deosebire calitativa, ci numai una cantitativa, astfel:

– succesor universal este persoana care dobandeste un (intreg) patrimoniu, adica o universalitate de drepturi si obligatii patrimoniale (universitas bonorum). Intra in aceasta categorie: mostenitorul legal unic, legatarul universal si persoana juridica dobanditoare a unui patrimoniu prin efectul comasarii, care se infaptuieste prin fuziune sau absorbtie;

– succesor cu titlu universal este persoana care dobandeste o cota-parte, o fractiune dintr-un patrimoniu. Intra in aceasta categorie: mostenitorii legali, legatarii cu titlu universal si persoana juridica dobanditoare a unei parti din patrimoniul unei alte persoane juridice divizate total ori partial.

Din punct de vedere juridic, succesorii universali si cu titlu universal sunt continuatori ai personalitatii autorului lor, in sensul ca isi asuma angajamentele juridice trecute ale acestuia, (se substituie persoanei lui), tocmai pentru ca dobandesc un patrimoniu, respectiv o fractiune de patrimoniu. In principiu, succesorii universali si cei cu titlu universal preiau toate drepturile si obligatiile autorului lor (cei universali) sau numai partea corespunzatoare de drepturi si obligatii (cei cu titlu universal).

Calitatea de avanzi-cauza a succesorilor universali si cu titlu universal consta in aceea ca actul incheiat de autorul lor isi produce efectele si fata de ei, asa incat ei vor prelua, in principiu, toate, respectiv, o parte din drepturile si obligatiile autorului lor (cu exceptia celor strans legate de persoana autorului ori declarate de parti netransmisibile).

Succesorii cu titlu particular. Sunt persoanele care dobandesc un anumit dreptsubiectiv, privit individual (ut singuli), precum: cesionarul, cumparatorul, copermutantul, donatarul, solventul, legatarul cu titlu particular, persoana juridica dobanditoare a activului net, ca efect al dizolvarii altei persoane juridice.

Pentru a intelege calitatea de avand-cauza a succesorului cu titlu particular este necesar sa se retina ca nu se are in vedere pozitia dobanditorului fata de actul in temeiul caruia dobandeste un anumit

drept (deoarece, in raport cu acest act, el este, prin ipoteza, parte), ci pozitia sa fata de alte acte pe care autorul le-a incheiat (referitoare la dreptul sau bunul respectiv). Sa observam, spre exemplu, situatia prevazuta de art. 1441 C.civ.: „daca locatorul (A) vinde lucrul inchiriat sau arendat, cumparatorul (B) este dator sa respecte locatiunea facuta inainte de vanzare ... (prin ipoteza, cu o alta persoana, C)”; in contractul de vanzare-cumparare incheiat cu A, cumparatorul B este parte; fata de locatiunea incheiata intre A-C, cu privire la acel bun si inainte de vanzarea lui, B este avand-cauza, fiind succesor cu titlu particular si, in consecinta, „este dator sa o respecte” (in conditiile impuse de art. 1441 C.civ.).

Se pune problema, asadar, daca efectele la care dau nastere alte acte incheiate de transmitator (autor), se produc sau nu si fata de dobanditorul unui anumit drept (bun). Daca dobanditorul are drepturi si obligatii nascute dintr-un asemenea act inseamna ca este avand-cauza, iar daca nu are, inseamna ca este un tert.

Rezolvarea, de principiu, a problemei este urmatoarea: succesorul cu titlu particular (dobanditorul unui anumit drept sau bun) are calitate de avand cauza numai daca sunt indeplinite urmatoarele conditii:

1) sa fie vorba de drepturi si obligatii strans legate de bunul dobandit;2) sa fie vorba de acte anterioare ale autorului;3) sa fi fost indeplinita cerinta de publicitate prevazuta de lege pentru acel act[8].Analiza acestor conditii se face pentru fiecare caz in parte, intotdeauna cand se pune problema

stabilirii pozitiei unui succesor cu titlu particular fata de actele autorului sau (de avand-cauza sau de tert).

Creditorii chirografari. Creditorii chirografari constituie a treia categorie de avanzi-cauza.Creditorul este, in general, persoana care „acorda credit”, titularul unui drept de creanta de care este tinut debitorul. Pe de alta parte, ratiunea finala a oricarui drept este de a fi exercitat, iar ratiunea oricarei obligatii este chiar executarea ei. Realitatea a impus constituirea unor masuri de asigurare a executarii obligatiilor, astfel incat creditorul sa isi vada dreptul respectat. Exista mai multe categorii de garantii pe care partile unui act juridic le pot conveni pentru a asigura executarea acestuia, iar problema are si o dimensiune de interes general in virtutea careia legea civila a intervenit si a impus o garantie „elementara”. In acest sens, art. 1718 C.civ. dispune ca „oricine este obligat personal este tinut de a indeplini indatoririle sale cu toate bunurile sale, mobile si imobile, prezente si viitoare”. Este reglementat aici dreptul de gaj general al creditorilor chirografari considerat „cea mai generala garantie pentru executarea obligatiilor”, care, insa, in caz de insolvabilitate a debitorului se poate dovedi insuficienta[9]. Pentru a sublinia riscul pe care si-l asuma, creditorul chirografar este prezentat cel mai adesea in comparatie cu alti creditori (mult mai diligenti): creditorul ipotecar si creditorul gajist.

Tabloul garantiilor obligatiilor este mai larg si complex, dar pentru a stabili pozitia creditorului chirografar fata de actele debitorului sau este suficienta comparatia acestuia cu ceilalti doi. Garantiile reale, din care fac parte gajul si ipoteca, constau in afectarea speciala a unui bun(mobil/imobil) pentru garantarea obligatiei prin instituirea unui drept real accesoriu, de garantie, cu privire la acel bun. Or, creditorul chirografar (chirographum – inscrisul constatator al creantei) nubeneficiaza de o garantie reala pentru creanta sa (precum ipotecarul sau gajistul), ci numai dedreptul de gaj general asupra intregului patrimoniu al debitorului.

In acest cadru, este evident ca afacerile juridice ale debitorului il pot atinge si pe creditorul sau chirografar. Astfel, creditorul chirografar este considerat avand-cauza al debitorului sau, in sensul ca el suporta influenta actelor juridice patrimoniale incheiate de debitor cu alte persoane, acte juridice

prin care activul patrimonial (gajul general) se poate mari sau micsora. Creditorul chirografar nu are dreptul sa se amestece in actele pe care le incheie debitorul sau si este tinut sa respecte aceste acte, fiindu-i opozabile.

Este important de subliniat ca din actele incheiate de debitori nu se nasc drepturi subiective si obligatii in beneficiul sau in sarcina creditorilor chirografari. Din acest punct de vedere, creditorii chirografari se deosebesc de succesorii universali si cu titlu universal (care iau locul si pozitia autorului lor) si se asemana cu tertii (care, nu dobandesc nici ei drepturi si nu isi asuma obligatii, prin actele partilor). De altfel, s-a aratat ca pozitia creditorilor chirografari in raport cu actele juridice incheiate de creditorul lor nu priveste atat principiul relativitatii efectelor actului (pentru ca din perspectiva acestui principiu ei pot fi considerati terti), cat opozabilitatea fata de terti a drepturilor subiective civile si, implicit, a obligatiilor partilor actului juridic[10].

Legea instituie insa anumite reguli specifice prin care creditorul chirografar poate sa inlature opozabilitatea fata de el a actelor juridice incheiate de debitor in frauda intereselor lui, fie prin actiunea revocatorie (pauliana) reglementata de art. 975 C.civ[11], fie prin actiunea in declararea simulatiei, reglementata de art. 1175 C.civ.[12] Or, aceasta posibilitate recunoscuta de lege se explica prin aceea ca, spre deosebire de situatia tertilor desavarsiti, intre creditorul chirografar si debitorul sau (parte in actul juridic in discutie) exista o anumita legatura juridica exprimata in dreptul de gaj general; iar existenta unei „legaturi juridice” trimite la categoria avanzi-cauza, nu la terti.

Exceptii de la principiul relativitatii

Notiune. Sunt exceptii de la principiul relativitatii actelor juridice civile acele situatii in care actul juridic civil produce efecte si fata de alte persoane care nu au participat la incheierea actului nici personal si nici prin reprezentant. In doctrina[13] se distinge intre exceptiile aparente si exceptiile reale, dar nu exista un punct de vedere unitar cu privire la includerea anumitor situatii in categoria exceptiilor reale sau aparente.

Problema exceptiilor reale. Se admite ca exceptia reala de la principiul relativitatii efectelor actului juridic presupune fie un act care da nastere la drepturi subiective direct in favoarea altor persoane decat acelora care au incheiat actul (aliis prodesse), fie un act care da nastere direct la obligatii civile in sarcina altor persoane decat partile (aliis nocere).

Pornind de la fundamentul principiului relativitatii efectelor actului juridic civil (care implica libertatea persoanei), intrebarea care apare este aceea de a sti daca sunt admisibile astfel de acte.

Raspunsul este diferit, dupa cum este vorba de crearea de drepturi in favoarea tertului sau de obligatii in sarcina acestuia: pentru prima ipoteza raspunsul este afirmativ, iar pentru a doua ipoteza – obligatii in sarcina tertului –, raspunsul este, in principiu, negativ. In consecinta, se admite ca singura exceptie reala de la principiul relativitatii efectelor actului juridic civil ar fi stipulatia pentru altul.

Exceptii aparente. Pe de alta parte, se considera ca anumite situatii constituie exceptiiaparente de la principiul relativitatii efectelor actului juridic civil, deoarece actul produce efecte fata de terti in virtutea unor dispozitii legale. Se considera ca intra in categoria exceptiilor aparente situatia avanzilor-cauza, promisiunea faptei altuia, reprezentarea si actiunile directe.

Situatia avanzilor-cauza. Producerea efectelor actului juridic civil fata de avanzii-cauza nu reprezinta o (veritabila) exceptie de la principiul relativitatii, intrucat:

– succesorii universali si cei cu titlu universal sunt considerati a fi „continuatorii” autorilor lor; aceste persoane nu sunt terti fata de actele incheiate de autorii lor, ci sunt persoane asimilate partilor, in sensul ca ele iau locul partilor in privinta efectelor actelor juridice;

– succesorii cu titlu particular, in masura si conditiile prezentate, iau locul partii actului juridic, iar dobandirea calitatii de avand-cauza se face cu voia (nu impotriva vointei) lor;

– in fine, creditorii chirografari suporta fluctuatiile din patrimoniul debitorului lor, ca urmare a actelor incheiate de debitor cu alte persoane, insa nu este vorba de crearea unor drepturi sau obligatii concrete, in favoarea, respectiv, in sarcina lor. In situatia in care debitorul a incheiat un act in frauda intereselor creditorului sau chirografar, dreptul acestuia din urma de a ataca actul (prin actiunea pauliana sau in declararea simulatiei) nu este nascut din actul fraudulos, ci este un drept prevazut de lege in favoarea sa; asadar, nu suntem in prezenta crearii de drepturi sau de obligatii pentru alte persoane; situatia creditorului chirografar este, mai degraba, o exceptie de la opozabilitatea actului juridic, decat de la principiul relativitatii[14].

Promisiunea faptei altuia (conventia de porte-fort) este acea conventie prin care o parte, promitentul, se obliga fata de cealalta parte, creditorul promisiunii, sa determine pe o a treia persoana sa adere ori sa ratifice un actul juridic incheiat in absenta sa.

Promisiunea faptei altuia constituie numai in aparenta o exceptie de la principiul relativitatii, deoarece terta persoana va fi obligata numai daca si in masura in care se angajeaza personal sau prin reprezentant fata de creditor, ratificand actul care, pana atunci, ii este inopozabil, ori incheind un nou act. Ceea ce se promite in realitate in temeiul acestei conventii este propria fapta a promitentului (de a depune diligente, staruinte) de a determina pe altcineva sa adere la un act juridic.

Simulatia. Ceea ce este specific simulatiei este faptul ca ea presupune existenta concomitenta, intre aceleasi parti, a doua contracte[15]: unul public, aparent, denumit sicontract simulat, prin care se creeaza o situatie juridica ce nu corespunde realitatii (actul simulat nu este expresia sincera a vointei reale a partilor – cum aliud agitur, aliud simulatur, vel scribitur); altul secret, denumit contrainscris, care corespunde vointei reale a partilor si prin care acestea anihileaza, in tot sau in parte, aparenta juridica creata prin actul public. Se admite ca simulatia se poate prezenta sub una din urmatoarele trei forme:

a) actul fictiv, acel act aparent a carui existenta juridica este negata prin actul ascuns (actul public este incheiat doar de forma, el fiind contrazis de actul secret);

 b) actul deghizat intalnit in situatia in care partile incheie in realitate un act, dar urmaresc sa-l tina secret, in tot sau in parte, fata de terti, mascandu-l printr-un alt act; deghizarea poate fi totala, cand se ascunde insasi natura actului secret (de exemplu, o vanzare ascunde o donatie, sau invers), sau partiala, cand ascunde anumite elemente ale actului secret (spre exemplu, in actul public se trece un pret diferit de cel real);

c) interpunerea de persoane (prête-nom), situatie in care actul aparent se incheie intre anumite persoane, iar adevaratele parti rezulta numai din actul secret (spre exemplu, o persoana doreste sa faca o liberalitate pastrandu-si anonimatul).

Potrivit art. 1175 C.civ. exista doua reguli specifice de producere a efectelor actului juridic in caz de simulatie:

1) actul secret si real produce efecte intre parti (si, in principiu, succesorii lor universali);

2) actul secret nu produce efecte in privinta tertilor de buna-credinta. Sanctiunea specifica simulatiei este inopozabilitatea fata de tertii de buna-credinta a situatiei juridice create prin actul secret si inlaturarea simulatiei pe calea actiunii in simulatie.

In acest context, se observa ca dreptul tertului de buna-credinta de a invoca actul public, ori acela de a opta intre actul public si cel secret (in functie de interesul sau) are ca izvor legea, iar nu conventia partilor creatoare de simulatie, motiv pentru care aceasta situatie este considerata o exceptie aparenta de la principiul relativitatii.

Reprezentarea. Prin reprezentare se intelege procedeul tehnico-juridic prin care o persoana, numita reprezentant, incheie un act juridic in numele si pe seama altei persoane, numita reprezentat, astfel incat efectele acestui act se produc direct si nemijlocit in persoana celui reprezentat.

Codul civil nu cuprinde dispozitii cu caracter general referitoare la reprezentare, reglementand numai contractul de mandat (art. 1532-1559).

Se admite ca dupa izvorul sau, reprezentarea este de doua feluri:1) conventionala, cand imputernicirea de reprezentare izvoraste din vointa partilor exprimata in

contractul de mandat;2) legala, cand dreptul de a reprezenta izvoraste din lege (parintii sunt, de regula, reprezentantii

legali ai copilului minor, art. 105 C.fam.).Reprezentarea este o exceptie aparenta de la principiul relativitatii efectelor actului juridic,

deoarece:a) in cazul reprezentarii conventionale, reprezentatul intra in notiunea de parte a actului juridic;b) in cazul reprezentarii legale, dreptul de a reprezenta rezulta din lege, iar nu din vointa altei

persoane.

Actiunile directe. Prin actiunea directa se are in vedere dreptul la actiune conferit in anumite cazuri creditorului, printr-o dispozitie expresa a legii, de a pretinde executarea creantei sale direct de la un debitor al debitorului sau, desi creditorul nu a fost parte la contractul incheiat intre debitorul sau si debitorul acestuia. Legea recunoaste, asadar, in favoarea unei terte persoane dreptul de a actiona direct impotriva uneia din partile unui contract.

Un astfel de exemplu este prevazut in art. 1488 C.civ., in cazul contractului de antrepriza de lucrari: legea recunoaste dreptul lucratorilor folositi de catre antreprenorul unei cladiri de a actiona direct pe beneficiarul constructiei pentru plata sumelor ce li se cuvin, in masura in care aceste sume nu au fost inca platite antreprenorului. Pe de alta parte, in situatia contractului de mandat, mandantul are o actiune directa impotriva persoanei pe care mandatarul si-a substituit-o (numita submandatar) in indeplinirea mandatului, desi este tert fata de contractul prin care s-a produs substituirea (art. 1542 alin. final C.civ.).

Se observa ca in aceste situatii, posibilitatea tertului de a invoca un act juridic la care nu este parte, pentru a pretinde un drept subiectiv civil, nu se naste din acel act juridic, ci izvoraste din lege, motiv pentru care se considera ca suntem in prezenta unei exceptii aparente[16] de la principiul relativitatii efectelor actului juridic civil.

Stipulatia pentru altul – exceptie reala de la principiul relativitatii efectelor actului juridic civil. Stipulatia pentru altul (contractul in folosul unei terte persoane) este contractul prin care o parte, denumita stipulant, dispune ca cealalta parte, denumita promitent, sa execute o prestatie in favoarea unei persoane straine de contract, denumita tert beneficiar[17].

Codul civil reglementeaza doua cazuri de aplicatie a acestui procedeu juridic: a) in materia contractului de renta viagera (art. 1642 C.civ.) prevede ca renta viagera, la platacareia

se obliga debirentierul, poate fi stipulata in favoarea unei terte persoane;b) in materia contractului de donatie (art. 828-830 C.civ.) in situatia donatiei cu sarcina (donatio

sub modo), cand donatorul (stipulantul) si donatarul (promitentul) au prevazut o prestatie in favoarea unei terte persoane.

Pe de alta parte, contractul de transport poate fi incheiat in favoarea unei terte persoane (art. 432-434, 438 C.com.) cand expeditorul si carausul stipuleaza ca bunurile ce urmeaza a fi transportate se vor preda unei terte persoane (destinatar). De asemenea, in contractul de asigurare, incheiat intre asigurat si asigurator, se poate stabili ca despagubirea sa fie platita unei terte persoane (Legea nr. 136/1995).

Analiza stipulatiei pentru altul presupune abordarea a trei categorii de raporturi: intre stipulant si promitent; intre promitent si tertul beneficiar; intre stipulant si tertul beneficiar.

Stipulantul si promitentul sunt partile care au incheiat actul juridic, cu toate consecintele juridice ce se impun.

In raporturile dintre promitent si tertul beneficiar, acesta din urma dobandeste direct si nemijlocit dreptul creat in folosul sau. Momentul dobandirii dreptului coincide cu momentul incheierii contractului dintre stipulant si promitent, independent de faptul ca tertul beneficiar a acceptat sau nu dreptul stipulat in folosul sau. Tertul beneficiar poate pretinde promitentului executarea contractului, dar nu poate cere rezolutiunea sau rezilierea pentru neexecutarea acestuia. Tertul beneficiar nu este insa obligat sa accepte dreptul nascut din stipulatia facuta in favoarea sa, situatie in care se va proceda conform prevederilor inserate in contract pentru rezolvarea unei asemenea eventualitati. Acceptarea acestui drept nu are insa efect constitutiv, deoarece dreptul se dobandeste nu in virtutea acceptarii, ci in temeiul contractului incheiat intre stipulant si promitent.

Stipulatia pentru altul nu da nastere, prin ea insasi, unui raport juridic intre stipulant si tertul beneficiar. Raporturile dintre ei au cauze exterioare acestui act, iar scopurile urmarite de stipulant sunt variate: intentia de a face o liberalitate, acordarea unui imprumut, plata unei datorii anterioare etc.

Important este ca prin vointa partilor actului juridic civil – stipulant si promitent – se naste un drept direct in patrimoniul altei persoane, straina de contract, ceea ce face din stipulatia pentru altul o veritabila exceptie de la principiul efectelor actului juridic civil.

10.Condiția, modalitate a actului juridic civil: noțiune, clasificare, efecte

condiţia, unii autori au definit această modalitate a actului juridic ca fiind un eveniment viitor şi nesigur ca realizare, de care depinde însăşi existenţa actului juridic. În ce ne priveşte, pornind de la faptul că din art. 1017 C.civ. din 1864 rezulta în mod clar că este vorba de naşterea obligaţiei, iar art. 1019 C.civ. din 1864 se referea la desfiinţarea obligaţiei, am arătat că o asemenea definiţie nu este exactă, întrucât actul juridic afectat de această modalitate există ca atare, iar numai existenţa drepturilor subiective civile şi a obligaţiilor corelative este sub semnul îndoielii. în consecinţă, am oferit definiţia potrivit căreia condiţia, ca modalitate a actului juridic, este un eveniment viitor şi nesigur ca realizare, de care depinde existenţa (naşterea sau desfiinţarea) dreptului subiectiv civil şi a obligaţiei civile corelative.

Remarcăm însă că, potrivit art. 1399 C.civ. din 2009, „este afectată de condiţie obligaţia a cărei eficacitate sau desfiinţare depinde de un eveniment viitor şi nesigur”, deci textul de lege nu vorbeşte de naşterea sau desfiinţarea obligaţiei, ci de eficacitatea sau desfiinţarea obligaţiei.Clasificarea) După efectele pe care le produce, condiţia poate fi suspensivă sau rezolutorie.Condiţia suspensivă este aceea de a cărei îndeplinire depinde naşterea (eficacitatea) drepturilor subiective civile şi a obligaţiilor corelative (art. 1400 C.civ.), de exemplu, „îţi vând garsoniera mea, dacă voi fi transferat în altă localitate"Condiţia rezolutorie este aceea de a cărei îndeplinire depinde desfiinţarea drepturilor subiective civile şi a obligaţiilor corelative [art. 1401 alin. (1) C.civ.], spre exemplu, „îţi vând autoturismul meu, dar, dacă mă voi muta în provincie până la sfârşitul anului, vânzarea se desfiinţează. S-a arătat că obligaţia sub condiţie rezolutorie ar fi, în realitate, o obligaţie pură şi simplă, pe care îndeplinirea condiţiei o desfiinţează, deci orice condiţie ar fi suspensivă, însă ea suspendă când existenţa obligaţiei, când desfiinţarea ei -D. Alexandresco, op. cit., voi. III, Bucureşti, 1926, p. 166.Art. 1401 alin. (2) C.civ. prezumă condiţia a fi rezolutorie ori de câte ori scadenţa obligaţiilor principale precedă momentul la care condiţia s-ar putea îndeplini, fiind vorba de o prezumţie relativă, acelaşi text permiţând proba contrară.b) în raport de legătura cu voinţa părţilor a realizării sau nerealizării evenimentului (după cauza de care depinde realizarea sau nerealizarea evenimentului), condiţia este de trei feluri: cazuală, mixtă şi potestativă.Condiţia este cazuală (casus = întâmplare, deci este greşit să se spună condiţie cauzală) atunci când realizarea evenimentului depinde de hazard, de întâmplare, fiind deci independentă de voinţa părţilor; spre exemplu, „îţi vând schiurile mele, dacă până la Crăciun nu va ningd'. Un exemplu de condiţie cazuală (şi rezolutorie) ne este oferit de art. 1016 alin. (1) C.civ., potrivit căruia, în materia donaţiei, „contractul poate să prevadă întoarcerea bunurilor dăruite, fie pentru cazul când donatarul ar pre-deceda donatorului, fie pentru cazul când atât donatarul, cât şi descendenţii săi ar predeceda donatorului”. Exceptând cazurile în care încheierea actului juridic cu încălcarea dreptului de preempţiune se sancţionează expres cu nulitatea absolută sau relativă, vânzarea bunului cu privire la care există un drept de preempţiune legal sau convenţional către o altă persoană decât preemptorul este, potrivit’art. 1731 C.civ., o vânzare sub condiţia suspensivă a neexercitării dreptului de preempţiune de către preemptor, iar, în ce ne priveşte, considerăm că o asemenea condiţie poate fi asimilată condiţiei cazuale.Condiţia este mixtă atunci când realizarea evenimentului depinde atât de voinţa uneia dintre părţi, cât şi de voinţa unei persoane determinate, de exemplu, „mă oblig să îţi vând garsoniera mea, dacă până la sfârşitul anului mă voi căsători cu X’.Condiţia este potestativă dacă realizarea evenimentului depinde de voinţa uneia dintre părţi.La rândul ei, condiţia potestativă poate fi pură sau simplă.Condiţia pur potestativă este acea condiţie a cărei realizare depinde exclusiv de voinţa uneia dintre părţi, de exemplu, „îţi donez autoturismul meu, dacă vreau ( obligaţia asumată sub o astfel de condiţie nu produce niciun efect) sau „îţi donez autoturismul meu, dacă vei dori să îl primeşti’.Condiţia potestativă simplă este acea condiţie a cărei realizare depinde atât de voinţa uneia dintre părţi, cât şi de un element exterior acesteia (fapt exterior sau voinţa unei persoane nedeterminate), spre exemplu, „îţi vând această casă, dacă te vei căsători’. Importanţa juridică a acestei subclasificări constă în diferenţa de regim juridic. Astfel:

- obligaţia asumată sub condiţie suspensivă pur potestativă din partea celui care se obligă nu produce niciun efect (art. 1403 C.civ.), deoarece o asemenea condiţie echivalează practic cu lipsa intenţiei debitorului de a se obliga - sub hac conditione, si voiam, nulla est obligatio;- obligaţia asumată sub condiţie (suspensivă sau rezolutorie) pur potestativă din partea creditorului este valabilă (concluzie desprinsă din interpretarea per a contrario a art. 1403 C.civ.);- obligaţia asumată sub condiţie rezolutorie pur potestativă din partea debitorului este valabilă (de ex., clauza de dezicere este o condiţie rezolutorie pur potestativădin partea beneficiarului acestei clauze), deoarece există intenţia de a se obliga, dar debitorul şi-a rezervat dreptul să pună capăt obligaţiei atunci când va dori (art. 1403 C.civ., interpretat per a contrario). O excepţie există însă în materia contractului de donaţie, deoarece, în baza art. 1015 alin. (2) lit. a) C.civ., acesta este lovit de nulitate absolută nu numai atunci când este afectat de o condiţie suspensivă pur potestativă din partea donatorului, ci şi atunci când este afectat de o condiţie rezolutorie pur potestativă din partea donatorului.- obligaţia asumată sub condiţie (suspensivă sau rezolutorie) potestativă simplă este valabilă, chiar dacă depinde de voinţa debitorului (art. 1403 C.civ., interpretat per a contrario).c) După cum constă în realizarea sau nerealizarea evenimentului, condiţia poate să fie pozitivă sau negativă.Condiţia pozitivă este aceea care afectează existenţa drepturilor subiective civile şi a obligaţiilor corelative printr-un eveniment ce urmează să se îndeplinească, mai exact, dacă este formulată în sens afirmativ (de exemplu, „îţi vând autoturismul meu, dacă voi fi transferat în provincie").Condiţia negativă, dimpotrivă, constă într-un eveniment care urmează să nu se producă, mai exact, atunci când este formulată în sens negativ (spre exemplu, „îţi vând apartamentul meu, dacă în termen de doi ani nu mi se va naşte un copii’).Se observă că îndeplinirea sau neîndeplinirea priveşte evenimentulrespectiv, deoarece, dintr-un alt punct de vedere, atât condiţia pozitivă, cât şi condiţia negativă pot să nu se îndeplinească (în cele două exemple de mai sus, să nu intervină transferul în provincie, respectiv să nu i se nască vânzătorului, în termen de doi ani, copilul). Prin urmare, indiferent dacă este pozitivă sau negativă, realizarea sau nerealizarea condiţiei trebuie să fie posibilă.Această clasificare prezintă utilitate în ceea ce priveşte modul în care se îndeplineşte evenimentul.în legătură cu îndeplinirea sau neîndeplinirea condiţiei, legea cuprinde o serie de reguli. Astfel:- împlinirea condiţiei se apreciază după criteriile stabilite de părţi sau pe care acestea este probabil să le fi avut în vedere, după împrejurări [art. 1404 alin. (1) C.civ.];- dacă s-a prevăzut că evenimentul trebuie să aibă loc într-un anumit termen şi acest termen a expirat fără ca evenimentul să fi avut loc, condiţia pozitivă se socoteşte neîndeplinită, iar dacă nu s-a prevăzut vreun termen, condiţia pozitivă se socoteşte neîndeplinită numai atunci când este sigur că evenimentul nu se va mai produce [art. 1404 alin. (2) C.civ.];- dacă s-a prevăzut că evenimentul nu trebuie să aibă loc într-un anumit termen, condiţia negativă se socoteşte îndeplinită dacă termenul a expirat fără ca evenimentul să se fi produs sau chiar dacă mai înainte de împlinirea termenului este sigur că evenimentul nu se va produce [art. 1404 alin. (3) teza I C.civ.];- dacă nu s-a prevăzut vreun termen, condiţia negativă este îndeplinită numai atunci când este sigur că evenimentul nu se va mai produce [art. 1404 alin. (3) teza a ll-a C.civ.];- condiţia se socoteşte îndeplinită dacă debitorul, obligat sub condiţie, a împiedicat realizarea ei [art. 1405 alin. (1) C.civ.];

- condiţia se consideră neîndeplinită dacă partea interesată de îndeplinirea condiţiei determină, cu rea-credinţă, realizarea evenimentului [art. 1405 alin. (2) C.civ.].Potrivit art. 1404 alin. (4) C.civ., partea interesată poate cere oricând instanţei să constate îndeplinirea sau neîndeplinirea condiţiei.De asemenea, partea în al cărei interes exclusiv a fost stipulată condiţia este liberă să renunţe unilateral la aceasta atât timp cât condiţia nu s-a îndeplinit; în acest caz obligaţia se transformă din obligaţie afectată de modalităţi în obligaţie simplă (art. 1406 C.civ.).d) în temeiul prevederilor înscrise în art. 1402 C.civ., mai deosebim două clasificări: condiţia posibilă şi condiţia imposibilă (aceasta din urmă constă într-un eveniment care nu se poate realiza, fie sub aspect material, fie sub aspect juridic); condiţia licită şi morală, pe de o parte, iar, pe de altă parte, condiţia ilicită sau imorală (adică acea condiţie ce contravine legii sau bunelor moravuri).Referitor la condiţia imposibilă, se poate discuta dacă ea reprezintă totuşi o veritabilă condiţie ca modalitate a actului juridic, deoarece aceasta din urmă este un eveniment viitor şi nesigur ca realizare, în vreme ce nerealizarea condiţiei imposibile este sigură.Condiţia imposibilă sau ilicită ori imorală este considerată nescrisă, atrăgând nulitatea absolută a actului juridic atunci când constituie însăşi cauza acestuia. O asemenea condiţie desfiinţează actul juridic civil numai atunci când este vorba de o condiţie suspensivă; în schimb, dacă este o condiţie rezolutorie, ea nu desfiinţează actul juridic, ci, fiind considerată nescrisă, actul juridic se va socoti ca nefiind afectat de această modalitate.Efectele condiţieiEfectele condiţiei, ca modalitate a actului juridic, sunt guvernate de două reguli.în primul rând, condiţia afectează însăşi existenţa drepturilor subiective civile şi a obligaţiilor civile corelative (eficacitatea sau desfiinţarea -art. 1399 C.civ.).în al doilea rând, efectele condiţiei se produc, în principiu, retroactiv (ex tune), în sensul că momentul de la care sau până la care se produc nu este acela al îndeplinirii sau neîndeplinirii condiţiei, ci momentul încheierii actului juridic civil sub condiţie. în acest sens, potrivit art. 1407 alin. (1) C.civ., „condiţia îndeplinită este prezumată a produce efecte retroactiv, din momentul încheierii contractului, dacă din voinţa părţilor, natura contractului ori dispoziţiile legale nu rezultă contrariul”. Din această dispoziţie legală rezultă clar că regula retroactivităţii efectelor condiţiei nu are caracter imperativ, aşa încât părţile ar putea deroga, prin voinţa lor, de la această regulă, prevăzând în mod expres că efectele condiţiei se vor produce din momentul îndeplinirii sau al neîndeplinirii evenimentului.Prezentarea efectelor condiţiei presupune o dublă distincţie: pe de o parte, între condiţia suspensivă şi condiţia rezolutorie, iar, pe de altă parte, între intervalul de timp cuprins între momentul încheierii actului juridic şi momentul în care îndeplinirea sau neîndeplinirea condiţiei devine sigură (pendente conditione) şi perioada ulterioară acestui moment (eve-niente conditione).în privinţa efectelor condiţiei suspensive, pendente conditione, actul juridic civil nu îşi produce efectele, existenţa (eficacitatea) drepturilor subiective civile şi a obligaţiilor corelative fiind sub semnul incertitudinii.în consecinţă:- creditorul nu poate cere executarea obligaţiei (plata);- debitorul nu datorează nimic, iar dacă totuşi plăteşte, el poate cere restituirea plăţii ca fiind nedatorată (art. 1343 teza a ll-a C.civ.);- obligaţia nu se poate stinge prin compensaţie, deoarece nu se stinge nici prin plată;

- prescripţia extinctivă nu începe să curgă [art. 2524 alin. (3) C.civ.];- în actele juridice translative de drepturi reale nu se produce efectul translativ;- în actele juridice translative de proprietate, riscul pieirii fortuite a bunului individual determinat, care face obiectul obligaţiei de a da, va fi suportat de debitorul acestei obligaţii [art. 1274 alin. (1) C.civ.], adică de înstrăinător (spre exemplu, în cazul unui contract de vânzare încheiat sub condiţie suspensivă, dacă lucrul piere fortuit, iar ulterior se împlineşte condiţia suspensivă, riscul va fi suportat de către vânzător, care este debitorul obligaţiei de a preda lucrul la împlinirea condiţiei, deci cumpărătorul nu mai este ţinut de obligaţia de a plăti preţul);- creditorul poate totuşi să facă acte de conservare a dreptului său (art. 1409 C.civ.), iar dobânditorul sub condiţie suspensivă al unui drept real imobiliar îl poate înscrie provizoriu în cartea funciară (art. 29 din Legea nr. 7/1996 privind cadastrul funciar şi publicitatea imobiliară, republicată, respectiv art. 898 C.civ.);- creditorul poate să solicite şi să obţină garanţii pentru creanţa sa (gaj, ipotecă, fidejusiune);- creditorul poate să cedeze, prin acte inter vivos sau prin acte mortis causa, dreptul său condiţional (există totuşi o excepţie, şi anume, potrivit art. 1071 lit. e) C.civ., orice legat devine caduc atunci când legatarul decedează înaintea împlinirii condiţiei suspensive ce afectează legatul, dacă aceasta avea un caracter pur personal.), acesta transmiţându-se către dobânditor aşa cum se găseşte în patrimoniul creditorului, adică afectat de condiţia suspensivă [art. 1408 alin. (1) C.civ], iar nu ca drept pur şi simplu - nemo plus iuris ad alium transferre potest, quam ipse habet, în cazul preluării unei obligaţii afectate de condiţie, vor fi aplicabile regulile din materia preluării datoriei prevăzute de art. 1599 - 1608 C.civ. [art. 1408 alin. (2) C.civ.].Eveniente conditione, efectele condiţiei suspensive diferă, după cum aceasta s-a realizat sau nu.Atunci când condiţia suspensivă s-a realizat, se consideră, retroactiv, că actul juridic a fost pur şi simplu [art. 1407 alin. (3) teza I C.civ.]. în consecinţă:- plata efectuată pendente conditione, deşi era nedatorată şi se putea cere restituirea ei, este validată prin îndeplinirea condiţiei şi nu mai poate fi restituită;- transmisiunile de drepturi consimţite pendente conditione de către titularul dreptului condiţional sunt consolidate [art. 1407 alin. (3) teza a ll-a C.civ.].De la caracterul retroactiv al efectelor condiţiei suspensive îndeplinite există următoarele excepţii:- prescripţia extinctivă începe să curgă numai de la data îndeplinirii condiţiei [art. 2524 alin. (3) C.civ.];- fructele culese de cel care a înstrăinat bunul rămân ale sale, deşi dreptul său dispare cu efect retroactiv, aşa încât dobânditorul va culege fructele numai din momentul îndeplinirii condiţiei (art. 1410 C.civ);- actele de administrare făcute de cel care a înstrăinat înainte de împlinirea condiţiei rămân valabile, deşi, ca efect al împlinirii condiţiei suspensive, se consideră că el nu a mai fost proprietarul bunului din momentul încheierii actului juridic;Dacă nu s-a îndeplinit condiţia suspensivă, atunci părţile se găsesc în situaţia în care ar fi fost dacă nu ar fi încheiat actul juridic. Prin urmare:- toate prestaţiile efectuate trebuie restituite;- garanţiile constituite se desfiinţează;- toate drepturile constituite de către debitor se consolidează (de exemplu, dacă pendente conditione vânzătorul a constituit în favoarea unui terţ o ipotecă asupra imobilului vândut sub condiţie suspensivă, această ipotecă se consolidează).

Având în vedere efectele condiţiei suspensive, rezultă că este necesar să se facă deosebire între contractul afectat de o condiţie suspensivă şi promisiunea de a încheia un anumit contract. Astfel (luând ca ipoteză de lucru vânzarea), în cazul contractului de vânzare afectat de o condiţie suspensivă, transferul dreptului de proprietate va avea loc numai dacă se îndeplineşte condiţia, însă, în măsura în care se îndeplineşte condiţia, se consideră că dreptul de proprietate a fost transferat din chiar momentul realizării acordului de voinţă, afară de stipulaţie contrară.în schimb, promisiunea unilaterală de vânzare (de cumpărare) sau promisiunea bilaterală de vânzare-cumpărare nu transmite un drept real afectat de o condiţie, ci una dintre părţi sau, după caz, ambele părţi se obligă să vândă (să cumpere) în viitor un anumit bun, respectiv să încheie în viitor contractul de vânzare la preţul convenit; transferul dreptului de proprietate se va produce pe data încheierii contractului de vânzare, iar nu din momentul încheierii antecontractului.Aşa cum am arătat, părţile ar putea să convină ca, în cazul împlinirii condiţiei suspensive, efectele să se producă din momentul împlinirii condiţiei (deci nu retroactiv), dar şi pentru o asemenea situaţie nu se poate pune semnul egalităţii între promisiunea de vânzare şi vânzarea sub condiţie suspensivă, deoarece în cazul promisiunii nu s-a vândut nimic, ci s-a promis numai.Desigur că nu este exclus ca o promisiune de vânzare să fie făcută sub condiţie suspensivă (de exemplu, cazul pactului de preferinţă, prin care proprietarul unui bun se obligă ca, în cazul în care îl va vinde, să acorde preferinţă unei anumite persoane, la preţ egal).în privinţa efectelor condiţiei rezolutorii, pendente conditione, actul juridic se comportă ca un act pur şi simplu. Tocmai de aceea, se spune că persoana care datorează sub condiţie rezolutorie datorează pur şi simplu -pura obligatio quae sub conditione resolvitur. în consecinţă:- debitorul trebuie să îşi execute obligaţia asumată, iar creditorul poate să solicite executarea acesteia (pura est sed sub conditione resolvitur)-,- dreptul dobândit sub condiţie rezolutorie poate fi transmis prin acte inter vivos sau prin acte mortis causa şi va fi dobândit tot sub condiţie rezolutorie.Eveniente conditione, urmează a se deosebi după cum condiţia rezolutorie s-a îndeplinit sau nu.Atunci când condiţia rezolutorie s-a realizat, actul juridic se desfiinţează cu efect retroactiv, drepturile subiective civile şi obligaţiile născute din acest act juridic fiind considerate a nu fi existat niciodată. Prin urmare:- părţile trebuie să îşi restituie prestaţiile efectuate [art. 1407 alin. (3) C.civ.], adică dobânditorul trebuie să restituie bunul, iar cel care l-a înstrăinat trebuie să restituie preţul;- dacă pendente conditione dobânditorul a constituit anumite drepturi cu privire la bun, acestea se desfiinţează retroactiv (resoluto iure dantis resolvitur ius accipientis) şi invers, drepturile constituite de cel care a înstrăinat se consolidează.De la caracterul retroactiv al condiţiei rezolutorii îndeplinite există următoarele excepţii:- actele de administrare făcute de dobânditorul sub condiţie rezolutorie rămân valabile;- fructele culese de dobânditorul sub condiţie rezolutorie rămân în proprietatea sa (art. 1410 C.civ);- în actele juridice cu executare succesivă, efectele îndeplinirii condiţiei rezolutorii se produc numai pentru viitor [art. 1407 alin. (2) C.civ.].în ipoteza în care condiţia rezolutorie nu s-a realizat, actul juridic se consolidează definitiv, fiind socotit încă de la naşterea sa ca pur şi simplu.Comparaţie între termen şi condiţieAtât termenul, cât şi condiţia sunt modalităţi ale actului juridic civil; ca şi termenul, condiţia este un eveniment viitor.Principalele deosebiri între termen şi condiţie privesc următoarele aspecte:

- spre deosebire de termen, în cazul condiţiei realizarea evenimentului este nesigură; chiar dacă şi în cazul termenului incert există o nesiguranţă, aceasta priveşte numai momentul realizării termenului, realizarea fiind sigură, în vreme ce, în cazul condiţiei, nesiguranţa priveşte însăşi realizarea evenimentului;- termenul afectează numai executarea actului juridic, pe când condiţia afectează însăşi existenţa drepturilor subiective civile şi a obligaţiilor corelative;- termenul produce efecte ex nunc, în vreme ce condiţia produce, în principiu, efecte ex tunc.

11.Nulitatea actului juridic civil: noțiune, cauze, clasificare

# Ion Filimon 08-August-2015

1. Teoria nulităţii actului juridic a fost şi este una dintre cele mai controversate în dreptul civil, deoarece nu există o reglementare sistematică completă, nici chiar în noul Cod civil, şi nu există o interpretare unanim acceptată a acestei instituţii. Cu toate acestea, trebuie să recunoaştem că cele 20 de articole dedicate exclusiv teoriei nulităţii (de la art. 1246 -1265, NCC), la care se adaugă diverse alte norme ale codului, relative la sancţiunea nulităţii sau la cauzele de nulitate, constituie un puternic reviriment, o reală contribuţie în domeniu.

2. O primă critică a noii reglementări ar fi aceea că ar fi fost firesc să debuteze cu o definiţie a nulităţii, ca sancţiune de drept civil. Cum legiuitorul nu o face, revine în continuare literaturii de specialitate sarcina de a formula o definiţie a acestei noţiuni.

3. O definiţie care s-a impus prin conciziunea sa şi pe care urmează să o reţinem este aceea care arată că nulitatea este sancţiunea care lipseşte actul juridic de efectele contrarii normelor juridice edictate pentru încheierea sa valabilă (Gh. Beleiu, Drept civil. Persoanele, Tipografia Universităţii Bucureşti, 1982, p. 192; în acelaşi sens, a se vedea şi G. Boroi, Drept civil, 2010, p. 244; G. Răducan, Nulitatea actului juridic, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2009, p. 74; E. Lupan, Drept civil. Partea generală, Ed. Argonaut, Cluj-Napoca, 1997, p. 232), definiţie care se corelează în mare parte cu sensul celui dintâi alineat al art. 1246 NCC.

4. Cu toate acestea, subliniem că nulitatea nu este o sancţiune care se aplică exclusiv actelor juridice, ci există şi dispoziţii legale care stabilesc această sancţiune şi în alte situaţii cum ar fi: art. 196-199 NCC care reglementează nulitatea persoanelor juridice, art. 100 alin. (1) şi (4) NCC privind anularea actelor de stare civilă şi a menţiunilor înscrise pe acestea, având în vedere că „actele de stare civilă nu sunt acte juridice în sens de negotium, ci acte în sens de instrumentum, adică înscrisuri" (G. Boroi, C.A. Anghelescu, op. cit., p. 218, nota 1).

5. Primul alineat al art. 1246 NCC (care statuează o serie de aspecte cu caracter general în materia nulităţii) consacră faptul că nulitatea constituie dreptul comun în materie de încheiere a actelor juridice civile fără respectarea condiţiilor prevăzute de lege pentru încheierea lor valabilă,

cât timp prin vreo normă specială nu s-ar prevedea o altă sancţiune (de principiu, mai puţin dură decât nulitatea). Altfel spus, deşi textul nu constituie o veritabilă definiţie, în mod indirect, putem desprinde ideea potrivit căreia nulitatea este sancţiunea ce intervine - dacă legea nu dispune altfel - în cazul în care, la încheierea actului juridic civil, nu sunt respectate dispoziţiile legale privind condiţiile de validitate a actului juridic, astfel încât acel act nu va mai produce, în tot sau în parte, efecte juridice (a se vedea şi G. Boroi, C.A. Anghelescu, op. cit., p. 218).

6. Nulitatea este o sancţiune de drept civil. Sancţiunea este urmarea nefavorabilă care survine în cazul nerespectării unor norme juridice (M. Popa, Teoria generală a nulităţilor actelor de procedură civilă, Ed. AIIBeck, Bucureşti, 2003, p. 156; Gh. Boboş, Teoria generală a dreptului, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1996, p. 206), având rolul de a descuraja comportamentul nelegal. Sancţiunea intervine ori de câte ori exigenţele legii au fost nesocotite (I. Leş, Sancţiunile procedurale în procesul civil, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1988, p. 7). Din acest punct de vedere, dispoziţiile legale care prevăd condiţiile de validitate a actului juridic civil ar fi ineficiente, dacă nu ar exista şi o sancţiune care să intervină în cazul nerespectării lor. Această sancţiune este nulitatea, care asigură respectarea elementelor de validitate a actului juridic. în măsura în care un act juridic concret nesocoteşte aceste condiţii, el este lipsit de efecte prin intermediul nulităţii (D. Cosma, op. cit., p. 293; G. Răducan, op. cit., p. 75).

7. în al doilea rând, nulitatea priveşte actele juridice, iar nu şi faptele juridice stricto sensu. Criteriul de distincţie dintre cele două noţiuni este manifestarea de voinţă, mai exact finalitatea acesteia. Prin urmare, problema nulităţii se pune în cazul manifestării de voinţă exprimate cu intenţia de a produce efecte juridice, efecte care depind de existenţa acestei intenţii.

8. Nulitatea intervine atunci când sunt încălcate normele juridice care reglementează condiţiile de validitate a actului juridic civil, indiferent că ar fi vorba despre condiţii de fond sau de formă.

9. Referindu-se la convenţii, art. 1179 alin. (1) NCC dispune care sunt condiţiile esenţiale pentru validitatea unei convenţii, respectiv: capacitatea de a contracta; consimţământul părţilor (care se obligă - n.n.); un obiect determinat şi licit; o cauză licită şi morală. Lipsa ori vicierea oricăruia dintre aceste elemente atrage nulitatea actului juridic. Totodată, în alineatul secund, se prevede şi cerinţa referitoare la formă, în sensul că, atunci când legea prescrie o anumită formă a actului juridic, aceasta trebuie respectată, sub sancţiunea prevăzută de dispoziţiile legale aplicabile. în materia nulităţii interesează forma cerută ad validitatem (a se vedea art. 1242 şi art. 1244 NCC) sub această sancţiune expresă.

10. Din analiza definiţiei nulităţii rezultă că aceasta constă în desfiinţarea (ineficacitatea sa) totală sau parţială a actului juridic ce nu respectă condiţiile de validitate. Desfiinţarea are caracter retroactiv (ex tune). Nulitatea nu vizează însă actul juridic ca atare, în întregul său, ci numai clauzele care încalcă condiţiile de validitate a acestuia, de fond şi de formă.

11. Pentru stabilirea concordanţei sau neconcordanţei cu legea a efectelor actului juridic, se apelează la finalitatea legii, în sensul că actul este lipsit numai de acele efecte contrarii scopului urmărit de dispoziţia legală încălcată. Momentul în care se apreciază conformitatea actului juridic cu legea este acela al încheierii lui. Prin urmare, cauza de nulitate este arătată de legea în vigoare în momentul încheierii actului - tempus regit actum.

12. însă, în ipoteza prevăzută de art. 1662 alin. (3) NCC, deşi cauza de nulitate există la momentul încheierii contractului, aplicarea sancţiunii este condiţionată de nedeterminarea preţului vânzării în termen de un an de la încheierea contractului; tot astfel, în ipoteza constituirii rentei viagere cu titlu oneros pe durata vieţii unei persoane suferinde de o boală letală, la data încheierii contractului, boală care a constituit cauza decesului într-un interval de cel mult 30 de zile de la această dată [art. 2247 NCC, care, conform art. 2256 alin. (1) NCC, se aplică şi în cazul contractului de întreţinere], cauza de nulitate exista la data încheierii contractului şi consta în lipsa elementului aleatoriu (a se vedea G. Boroi, C.A. Anghelescu, op. cit., p. 218, nota 1).

13. Cu toate acestea, nulitatea nu intervine dacă, deşi la încheierea actului juridic a fost încălcată o condiţie de validitate, printr-o normă specială se dispune altfel [spre exemplu, art. 1213 NCC care permite adaptarea contractului lovit de nulitate relativă pentru eroare, art. 1221 alin. (1) care prevede sancţiunea alternativă a reducerii obligaţiei în caz de leziune etc.] (G. Boroi, C.A. Anghelescu, op. cit., p. 218).

14. Alineatul secund al art. 1246 NCC reglementează una dintre cele mai importante clasificări în materia acestei sancţiuni, care distinge între nulităţi absolute şi nulităţi relative, după natura interesului ocrotit prin dispoziţia legală încălcată la încheierea actului juridic civil. Textul este criticabil, întrucât clasificarea din acest alineat vizează un singur criteriu. Practic, poate că ar fi fost mai indicat dacă s-ar fi legiferat un articol distinct privind clasificarea nulităţilor, după mai multe criterii, îndeobşte recunoscute de doctrină şi jurisprudenţă.

15. însă, cu caracter de noutate absolută în sistemul nostru de drept, alin. (3) al art. 1246 NCC consacră posibilitatea constatării sau declarării nulităţii unui act juridic, prin acordul părţilor, cât timp legea nu ar prevedea altfel. Acest text constituie sediul materiei pentru distincţia dintre nulităţile amiabile şi nulităţile judiciare. Astfel, distingem între ipoteza în care părţile convin cu privire la nulitatea actului juridic încheiat de ele, lipsind de efecte actul respectiv prin voinţa lor, fără a se mai adresa organului de jurisdicţie competent (caz în care am fi în prezenţa unei nulităţi amiabile), şi ipoteza în care părţile nu se înţeleg în acest sens ori în care ar fi vorba de un act juridic căruia nu i se poate pune capăt printr-un act simetric celui prin care a luat naştere, deci nesusceptibil de o nulitate amiabilă (de pildă: recunoaşterea de filiaţie, căsătoria, adopţia etc.), când nulitatea actului juridic nu poate fi declarată decât de către organul de jurisdicţie competent (nulitate judiciară)

16. însă, cu excepţia „clauzelor considerate ca nescrise şi eventualelor norme speciale ce ar

institui cazuri de nulitate care să opereze de drept [de exemplu, art. 5 alin. (2) din 0.6. nr. 13/2011 - «orice clauză prin care se încalcă dispoziţiile alin. (1) este nulă de drept»], distincţia între nulitatea de drept şi nulitatea judiciară nu poate fi primită, în considerarea următoarelor argumente: actul juridic încheiat beneficiază de o prezumţie de valabilitate, chiar şi atunci când a fost încheiat cu nesocotirea legii, aşa încât, în măsura în care părţile nu se înţeleg (sau nu au posibilitatea să se înţeleagă asupra nulităţii), înlăturarea prezumţiei respective urmează a se face pe calea judecăţii; întrucât nimeni nu poate să îşi facă singur dreptate, dacă părţile nu se înţeleg, trebuie să hotărască instanţa; cercetarea problemei unei eventuale validări ulterioare a actului juridic, precum şi problema de a şti dacă este vorba de o nulitate totală sau parţială impun intervenţia organului de jurisdicţie competent; într-o formă a proiectului noului Cod civil se prevedea că nulitatea absolută operează de drept, însă Codul civil din 2009 nu a reţinut acea prevedere" (G. Boroi, C.A. Anghelescu, op. cit., p. 229-230).

17. Totodată, având în vedere faptul că nulitatea absolută nu operează de drept, nu ar trebui să utilizăm o terminologie diferită, respectiv: constatarea nulităţii absolute şi declararea nulităţii relative, întrucât şi în cazul nulităţii absolute, şi în cazul nulităţii relative, instanţa apreciază (constată) existenţa sau inexistenţa cauzei de nulitate, iar, dacă aceasta există, va pronunţa nulitatea, anulând actul juridic

18. Prin excepţie, doar „clauzele considerate nescrise pot fi privite ca nulităţi absolute şi parţiale care însă operează de drept" (G. Boroi, C.A. Anghelescu, op. cit., p. 229-230), iar noul cod abundă în asemenea clauze (cu titlu de exemplu: art. 19 alin. (3) NCC, art. 218 alin. (3) NCC, art. 267 alin. (2) NCC, art. 325 alin. (3) NCC, art. 1009 alin. (1) şi (2) NCC, art. 1246 alin. (4) NCC, art. 1402 NCC, art. 1523 alin. (4) NCC, art. 1826 NCC etc.J.

19. în ceea ce priveşte cel de-al 4-lea alineat al art. 1246 NCC, se instituie o normă imperativă, de ordine publică, care interzice expres ca părţile, prin acordul lor, să instituie alte cauze de nulitate decât cele rezultate din lege ori să elimine, să înlăture prin voinţa lor cauzele de nulitate.

20. Deşi legiuitorul nu distinge, apreciem că interdicţia priveşte nu doar nulităţile exprese, ci şi pe cele virtuale (a se vedea şi art. 1253 NCC), deci şi acele nulităţi care nu sunt prevăzute expres de lege, dar rezultă din modul în care este reglementată o anumită condiţie de validitate a actului juridic civil (întrucât nulitatea este aplicabilă ori de câte ori efectele actului sunt potrivnice scopului în considerarea căruia s-a edictat condiţia de validitate nesocotită, indiferent de faptul dacă legea prevede sau nu expres o atare sancţiune).

21. Teza finală a art. 1246 alin. (4) NCC stabileşte o nulitate absolută şi parţială care operează de drept, dispunând că „Orice convenţie sau clauză contrară este considerată nescrisă". Astfel, ori de câte ori vom regăsi în conţinutul unui contract o clauză care stabileşte, dincolo de lege şi de scopul ei, că o anumită conduită a părţii contractante va fi declarată nulă ori vom regăsi o clauză care stabileşte că, prin derogare de la lege sau de la scopul său, o anumită conduită a părţilor

contractante va fi permisă şi nu va fi declarată nulă, chiar dacă intră în contradicţie cu normele legale şi cu bunele moravuri, asemenea clauze sunt nule absolut ope legis. Cum o astfel de nulitate afectează exclusiv clauza considerată „nescrisă" de legiuitor, ne regăsim în ipoteza unei nulităţi parţiale a actului juridic astfel încheiat, întrucât celelalte dispoziţii nu sunt lovite de nulitate, deci restul actului va supravieţui, continuând să producă efecte.

22. Potrivit art. 6 alin. (3) NCC şi art. 4 din Legea nr. 71/2011, actele juridice lovite de nulitate absolută ori relativă sau afectate de alte cauze de ineficacitate la data intrării în vigoare a legii noi sunt supuse dispoziţiilor legii vechi, neputând fi considerate valabile ori, după caz, eficace potrivit dispoziţiilor legii noi. Aşadar, validitatea sau eficacitatea actelor juridice se apreciază potrivit condiţiilor stabilite de legea în vigoare în momentul încheierii actului juridic, fiind fără relevanţă faptul că legea nouă (ulterioară momentului încheierii actului) ar adăuga o condiţie de validitate sau eficacitate a actului juridic sau ar suprima o asemenea condiţie. Altfel spus, nulitatea sau altă cauză de ineficacitate a actului juridic (de exemplu: inopozabilitatea, caducitatea, revocarea, rezoluţiunea etc.) este supusă legii în vigoare în momentul încheierii actului (G. Boroi, L. Stânciulescu, Instituţii, p. 4

cauzele de nulitate a actului juridic civil, după cum rezultă din chiar definiţia nulităţii actului juridic civil, această sancţiune de drept civil are drept cauză generică nerespectarea la încheierea actului juridic a tuturor dispoziţiilor legale care reglementează condiţiile sale de valabilitate. Orice cauză de nulitate trebuie să fie contemporană momentului încheierii actului juridic, ameninţarea exercitată în faza executării contractului nefiind de natură să afecteze valabilitatea acestuia (I.C.C.J., s. com., dec. nr. 2515/2004, www.scj.ro). Subliniem, însă, că ameninţarea efectuată pe parcursul executării contractului ar putea să privească modificarea contractului sau obţinerea executării obligaţiei în alte condiţii decât cele stabilite la încheierea contractului, ipoteză în care ar fi posibil să se invoce nulitatea relativă a modificării de contract sau a plăţii (plata fiind şi ea o convenţie).Într-o exprimare globală, se poate spune că sunt cauze de nulitate a actului juridic civil următoarele:-încălcarea dispoziţiilor legale privind capacitatea civilă;- lipsa ori nevalabilitatea consimţământului;- nevalabilitatea obiectului actului juridic civil;- nevalabilitatea cauzei (scopului) actului juridic civil;- nerespectarea formei cerute de lege ad validitatem,- nesocotirea limitelor autonomiei de voinţă (ale libertăţii actelor juridice);- nerespectarea altor condiţii, speciale, cerute pentru încheierea valabilă a anumitor acte juridice.Dintre aceste cauze, unele atrag nulitatea absolută a actului juridic civil, iar altele atrag nulitatea relativă.Pentru ipoteza în care se invocă mai multe cauze (motive) de nulitate prin aceeaşi cerere de chemare în judecată având ca obiect desfiinţarea unui act juridic, nu există o ordine în care instanţa trebuie să analizeze aceste motive, având în vedere că motivele de nulitate sunt concomitente, producând aceleaşi efecte în cazul în care sunt întemeiate, iar aceasta indiferent că nulitatea ar fi absolută sau relativă. Este suficient ca instanţa să găsească un motiv de nulitate întemeiat, iar, faţă de desfiinţarea actului juridic ce ar urma să se pronunţe, devine inutil să se

cerceteze şi alte motive de nulitate. Dacă, însă, acţiunea în nulitate se respinge, instanţa trebuie să analizeze în considerentele hotărârii toate motivele de nulitate invocate, chiar dacă în dispozitivul hotărârii nu se va face referire la acestea. într-o asemenea situaţie, considerentele în care sunt analizate motivele de nulitate nu numai că explică soluţia din dispozitiv, ci fac corp comun cu acesta, astfel încât vor trece şi ele în autoritatea lucrului judecat, o nouă cerere de chemare în judecată prin care se solicită nulitatea pentru unul din motivele respective nemaiputând fi cercetată pe fond.Trebuie reţinut că toate cauzele de nulitate sunt legale. în acest sens, art. 1246 alin. (4) C.civ. stipulează expres că prin acordul părţilor nu pot fi instituite şi nici suprimate cauze de nulitate, orice convenţie sau clauză contrară fiind considerată nescrisă.

12.Principiul retroactivităţii efectelor nulităţii: noţiune, fundament, excepţii

principiul retroactivităţii efectelor nulităţii, regula potrivit căreia nulitatea produce efecte nu numai pentru viitor, ci şi pentru trecut, adică efectele nulităţii se produc din chiar momentul încheierii actului juridic civil.Aşadar, vor fi înlăturate şi efectele actului juridic care s-au produs între momentul încheierii acestuia şi momentul anulării efective a actului. în temeiul retroactivităţii efectelor nulităţii actului juridic civil, părţile ajung în situaţia în care s-ar fi aflat dacă nu ar fi încheiat acel act juridic.Acest prim principiu al efectelor nulităţii este consacrat de art. 1254 alin. (1) Noul Cod Civil, potrivit căruia, „contractul lovit de nulitate absolută sau anulat este considerat a nu fi fost niciodată încheiat”, textul de lege aplicându-se, pe temeiul art. 1325 noul Cod Civil, şi actelor juridice unilaterale lovite de nulitate absolută sau de nulitate relativă.ExcepţiiExistă unele cazuri în care, pentru anumite raţiuni, sunt menţinute efectele produse între momentul încheierii actului juridic şi momentul anulării acestuia, deci cazuri când nulitatea produce efecte numai pentru viitor.în ceea ce ne priveşte, vom reţine următoarele excepţii de la principiul retroactivităţii efectelor nulităţii actului juridic:- cazul căsătoriei putative [art. 304 alin. (1) noul Cod Civil], în sensul că efectul retroactiv al declarării nulităţii căsătoriei este înlăturat faţă de soţul care a fost de bună-credinţă la încheierea căsătoriei, care păstrează statutul de soţ dintr-o căsătorie valabilă pe perioada cuprinsă între momentul încheierii căsătoriei şi cel în care hotărârea judecătorească de anulare a căsătoriei devine definitivă;- cazul copiilor dintr-o căsătorie anulată [art. 305 alin. (1) noul Cod Civil], în sensul că anularea căsătoriei nu produce niciun efect în privinţa copiilor din această căsătorie nu numai pentru trecut, dar nici măcar pentru viitor (se observă că, în acest caz, principiul ocrotirii intereselor minorului înlătură nu numai retroactivitatea efectelor nulităţii, ci însăşi nulitatea, desigur numai în privinţa situaţiei legale a copiilor rezultaţi din căsătoria care ulterior a fost anulată);- cazul minorului de bună-credinţă la încheierea căsătoriei, care păstrează capacitatea deplină de exerciţiu dobândită ca efect al încheierii acelei căsătorii şi ulterior anulării căsătoriei [art. 39 alin. (2) noul Cod Civil];

- modificarea numelui de familie numai pentru viitor, în cazul anulării recunoaşterii de filiaţie, precum şi în cazul anulării căsătoriei, purtarea numelui de familie până la data desfiinţării recunoaşterii voluntare de filiaţie, căsătoriei fiind un fapt ireversibil;- cazul declarării nulităţii unei persoane juridice [art. 198 alin. (1) noul cod civil prevede că „de la data la care hotărârea judecătorească de constatare sau declarare a nulităţii a devenit definitivă, persoana juridică încetează fără efect retroactiv şi intră în lichidare”].

13.Principiul repunerii părţilor în situaţia anterioară în cazul anulării/nulităţii actului juridic civil: noţiune, fundament, excepţii 

Principiul restabilirii situaţiei anterioare (restitutio in integrum) sau al repunerii în situaţia anterioară, este acea regulă de drept potrivit căreia tot ce s-a executat în baza unui act juridic anulat trebuie restituit, astfel încât părţile raportului juridic să ajungă în situaţia în care acel act juridic nu s-ar fi încheiat.Ca şi principiul retroactivităţii, principiul restitutio in integrum vizează efectele nulităţii actului juridic între părţile raportului juridic născut din actul respectiv, iar nu şi efectele faţă de terţi.Acest principiu este consecinţa principiului retroactivităţii efectelor nulităţii şi, totodată, apare ca un mijloc de asigurare a eficienţei lui practice.Principiul este consacrat de art. 1254 alin. (3) Noul Cod Civil, care prevede că „în cazul în care contractul este desfiinţat, fiecare parte trebuie să restituie celeilalte, în natură sau prin echivalent, prestaţiile primite, potrivit prevederilor art. 1.639 - 1.647, chiar dacă acestea au fost executate succesiv sau au avut un caracter continuu”, fiind aplicabil, pe temeiul art. 1325 noul Cod Civil, şi actelor juridice unilaterale lovite de nulitate.Aspecte procesualeTrebuie reţinut că acţiunea în restituirea prestaţiilor efectuate în baza unui act juridic anulat nu se confundă cu însăşi acţiunea în nulitate.Aşadar, sub aspect procesual, cel interesat poate să aleagă una dintre următoarele două căi procedurale:- să solicite, în acelaşi timp, atât declararea nulităţii, cât şi restabilirea situaţiei anterioare, ipoteză în care actul de procedură prin care se declanşează procesul civil va avea două capete de cerere, şi anume un capăt de cerere principal, prin care se solicită declararea nulităţii actului juridic, precum şi un capăt de cerere accesoriu, prin care se solicită restituirea prestaţiilor efectuate în temeiul actului juridic respectiv (acest din urmă capăt de cerere va fi soluţionat pe fond numai dacă se va admite capătul de cerere principal);- să solicite mai întâi anularea actului juridic, iar, dacă instanţa va dispune desfiinţarea acestuia, să declanşeze un al doilea proces, având ca obiect restituirea prestaţiilor efectuate în baza actului juridic anulat.Subliniem că, dacă reclamantul nu a cerut decât anularea actului juridic, iar nici pârâtul (cealaltă parte contractantă) nu a solicitat, pe calea cererii reconvenţionale, restituirea prestaţiilor efectuate, instanţa nu poate să dispună din oficiu restabilirea situaţiei anterioare, întrucât s-ar încălca principiul disponibilităţii [art. 129 alin. (6) C.pronoul Cod Civil], principiu specific procesului civil şi care prevalează faţă de regulile dreptului material.Pentru ipoteza în care cumpărătorul unui bun cere desfiinţarea contractului, solicitând şi restituirea preţului, fără a menţiona nimic despre restituirea bunului către partea adversă (deci reclamantul solicită doar restituirea propriei prestaţii), s-a ridicat problema dacă restituirea prestaţiei pârâtului se dispune numai în cazul când acesta a formulat cerere reconvenţională ori

poate fi dispusă şi în baza solicitării formulate prin întâmpinare. Soluţiile majoritare sunt în sensul că instanţa învestită cu soluţionarea unei astfel de cereri în desfiinţare a contractului este obligată să se pronunţe cu privire la repunerea ambelor părţi în situaţia anterioară, prin restituirea prestaţiei fiecăruia, indiferent dacă pârâtul a solicitat expres restituirea prestaţiei sale, nefiind, deci, necesară cererea reconvenţională, astfel că nu se pune problema timbrării, inclusiv în cazul în care se formulează o astfel de cerere.Aşadar, dacă una din părţi solicită restituirea prestaţiei pe care a executat-o, instanţa va dispune şi restituirea prestaţiei executate de cealaltă parte.Excepţii de la principiul restitutio in integrumConstituie excepţii de la principiul restitutio in integrum acele situaţii în care, pentru anumite raţiuni, prestaţiile efectuate în temeiul actului juridic desfiinţat nu sunt supuse restituirii, ci sunt menţinute în tot sau în parte.în ceea ce ne priveşte, apreciem că sunt excepţii de la principiul restitutio in integrum următoarele:- păstrarea de către posesorul (dobânditorul dintr-un act juridic transla-tiv ori constitutiv de drepturi reale principale asupra unui bun frugifer) de bună-credinţă, în temeiul art. 948 noul cod civil şi art. 1645 alin. (1) C.civ, a fructelor culese în intervalul de timp cât a durat buna sa credinţă. Spre exemplu, printr-un act juridic încheiat cu nesocotirea unor dispoziţii legale referitoare la condiţiile sale de validitate, Primus îi transmite lui Secundus dreptul de proprietate asupra unui bun frugifer; deşi principiul retroactivităţii efectelor nulităţii ar impune ca Secundus să îi restituie lui Primus fructele acelui bun şi pe care le-a cules, întrucât se consideră că el nu a fost niciodată proprietarul acelui bun, deci nu a avut niciuna dintre prerogativele dreptului de proprietate (aici interesează prerogativa de a culege fructele), totuşi, Secundus, în măsura în care a fost de bună-credinţă (ceea ce înseamnă că, la încheierea actului juridic, a avut convingerea că a dobândit în mod valabil dreptul de proprietate, deci nu a cunoscut cauza de nulitate), va reţine fructele culese în intervalul de timp cât a durat buna sa credinţă (buna-credinţă încetează, cel mai târziu, în momentul introducerii cererii în declararea nulităţii, fiind însă posibil să înceteze şi înainte de acest moment), urmând a restitui numai bunul, precum şi fructele dobândite ulterior momentului în care a încetat buna-credinţă (de asemenea, dacă este cazul, va restitui productele, indiferent de buna sau de reaua sa credinţă). Astfel, s-a decis că declararea nulităţii unui contract de vânzare nu justifică obligaţia cumpărătorului la restituirea fructelor culese, decât începând cu data introducerii acţiunii în anularea contractului respectiv, deoarece pentru perioada anterioară el era îndreptăţit să le culeagă, în virtutea exercitării posesiei cu bună-credinţă asupra bunului ce a constituit obiectul vânzării; de asemenea, vânzătorul urmează să fie obligat la plata dobânzii aferente sumei pe care a primit-o ca preţ al vânzării tot numai de la data introducerii acţiunii în anularea vânzării - Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 322/1980, în C.D. 1980, p. 63; dec. nr. 1005/1985, în C.D. 1985, p. 34.;- cazul celui lipsit de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă, care este ţinut să restituie prestaţiile primite numai în limita folosului realizat (art. 47 noul Cod Civil), apreciat la data cererii de restituire, afară de ipoteza când, cu intenţie sau din culpă gravă, a făcut ca restituirea să fie imposibilă, situaţie în care va fi ţinut la restituirea integrală (art. 1647 noul Cod Civil). Această excepţie este justificată de principiul ocrotirii minorilor şi a persoanelor puse sub interdicţie judecătorească (spre exemplu, să presupunem că un minor vinde un lucru al său unei persoane capabile, iar cu o parte din suma obţinută ca preţ se plăteşte o datorie pe care minorul o avea faţă de o altă persoană, restul sumei fiindu-i furat; ulterior, se anulează contractul de vânzare, însă restabilirea situaţiei anterioare va fi numai parţială, în sensul că minorul va

redobândi lucrul şi va restitui numai acea parte din preţul vânzării pe care a folosit-o pentru stingerea datoriei sale faţă de terţa persoană, deoarece numai de aceasta a profitat efectiv);- cazul în care şi-ar găsi aplicare art. 580 noul Cod Civil, ipoteza fiind următoarea: se încheie, cu încălcarea unei condiţii de validitate, un act juridic prin care se transferă proprietatea unor materiale de construcţie, care sunt încorporate în terenul proprietatea cumpărătorului, iar numai după aceasta se anulează actul juridic de înstrăinare a materialelor respective (este însă posibil ca excepţia de la restitutio in integrum să fie doar parţială, anume atunci când la data anulării actului juridic numai o parte din materiale se găsesc încorporate în sol, celelalte materiale fiind încă nefolosite; deoarece cu privire la acestea din urmă nu operează accesiunea, înseamnă că proprietarul terenului le va restitui şi va primi, la rândul lui, numai partea din preţul pe care îl plătise ce corespunde materialelor restituite);- cazul când dobânditorul dintr-un act juridic prin care s-a transmis ori constituit dreptul de proprietate sau un alt drept real principal, lovit de nulitate, ar putea invoca uzucapiunea;- cazul în care a intervenit prescripţia extinctivă a acţiunii în restituirea prestaţiilor executate în temeiul actului juridic lovit de nulitate.în doctrina corespunzătoare reglementării anterioare, se admitea că există încă două excepţii de la principiul restitutio in integrum, anume menţinerea, până la data anulării, a efectelor produse de un contract cu executare succesivă, precum şi cazul aplicării principiului nemo auditur propriam turpitudinem allegans (nimănui nu îi este îngăduit să se prevaleze de propria incorectitudine sau imoralitate pentru a obţine protecţia judiciară a unui drept) la actele juridice cu obiect imoral sau cauză imorală. Codul civil din 2009 nu a reţinut însă şi aceste excepţii. Astfel, potrivit art. 1254 alin. (3) noul Cod Civil, restituirea prestaţiilor se realizează chiar dacă acestea au fost executate succesiv sau dacă au avut un caracter continuu, iar, dacă este cazul, potrivit art. 1640 alin. (1) noul Cod Civil, restituirea se va face prin echivalent. De asemenea, art. 1638 noul Cod Civil stipulează că prestaţia primită sau executată în temeiul unei cauze ilicite sau imorale rămâne întotdeauna supusă restituirii.Modalităţi de restituireRestituirea se face în natură sau prin echivalent [art. 1637 alin. (1) noul Cod Civil], cu precizarea că regula o constituie restituirea în natură.Dacă restituirea nu poate avea loc în natură din cauza imposibilităţii sau a unui impediment serios ori dacă restituirea priveşte prestarea unor servicii deja efectuate, restituirea se face prin echivalent, valoarea prestaţiilor apreciindu-se la momentul la care debitorul a primit ceea ce trebuie să restituie [art. 1640 alin. (1) şi (2) noul Cod Civil].Pentru ipoteza pieirii totale şi nefortuite sau a înstrăinării bunului supus restituirii, art. 1641 noul Cod Civil distinge două situaţii. Dacă debitorul obligaţiei de restituire a fost de rea-credinţă ori obligaţia de restituire provine din culpa sa (cauza de nulitate îi este imputabilă), atunci restituirea se face în funcţie de valoarea cea mai mare dintre valoarea bunului la momentul la care l-a primit şi valoarea bunului la momentul pierderii ori al înstrăinării. Dacă debitorul obligaţiei de restituire a fost de bună-credinţă şi obligaţia de restituire nu provine din culpa sa, atunci el este ţinut să plătească valoarea bunului, considerată fie la momentul primirii sale, fie la acela al pierderii ori al înstrăinării, în funcţie de cea mai mică dintre aceste valori.Pentru ipoteza pieirii totale şi fortuite a bunului supus restituirii, art. 1642 noul Cod Civil distinge aceleaşi două situaţii. Dacă debitorul obligaţiei de restituire a fost de rea-credinţă ori obligaţia de restituire provine din culpa sa, el nu este liberat de restituire decât dacă dovedeşte că bunul ar fi pierit şi în cazul în care, la data pieirii, ar fi fost deja predat creditorului. Dacă debitorul obligaţiei de restituire a fost de bună-credinţă şi obligaţia de restituire nu provine din

culpa sa, el este liberat de această obligaţie, însă trebuie să cedeze creditorului obligaţiei de restituire fie indemnizaţia încasată pentru această pieire, fie, atunci când nu a încasat-o încă, dreptul de a primi această indemnizaţie.Dacă bunul ce face obiectul restituirii a suferit o pierdere parţială, cum este o deteriorare sau o altă scădere de valoare, cel obligat la restituire este ţinut să îl indemnizeze pe creditor, cu excepţia cazului în care pierderea rezultă din folosinţa normală a bunului sau dintr-o împrejurare neimputabilă debitorului. Atunci când cauza restituirii este imputabilă creditorului, bunul ce face obiectul restituirii trebuie înapoiat în starea în care se găseşte la momentul introducerii acţiunii, fără despăgubiri, afară de cazul când această stare este cauzată din culpa debitorului restituirii [art. 1643 alin. (1) şi (2) noul Cod Civil].Dacă debitorul care trebuie să restituie bunul în natură a efectuat cheltuieli privitoare la acel bun, el poate solicita obligarea celeilalte părţi să îi restituie aceste cheltuieli, urmând a se deosebi tot după cum el a fost de rea-credinţă ori cauza restituirii îi este imputabilă, caz în care se aplică regulile prevăzute în materia accesiunii pentru posesorul de rea-credinţă sau, dimpotrivă, a fost de bună-credinţă şi obligaţia de restituire nu îi este imputabilă, caz în care se aplică regulile prevăzute în materia accesiunii pentru posesorul de bună-credinţă (art. 1644 noul Cod Civil).Dacă debitorul obligaţiei de restituire a bunului a fost de bună-credinţă, nu numai că dobândeşte fructele produse de bunul supus restituirii (suportând însă cheltuielile angajate cu producerea lor), dar nu datorează nicio indemnizaţie pentru folosinţa bunului, cu excepţia cazului în care această folosinţă a fost obiectul principal al prestaţiei şi a cazului în care bunul era, prin natura lui, supus unei deprecieri rapide. Atunci când cel obligat la restituire a fost de rea-credinţă ori când cauza restituirii îi este imputabilă, el este ţinut, după compensarea cheltuielilor angajate cu producerea lor, să restituie fructele pe care le-a dobândit sau putea să le dobândească şi să îl indemnizeze pe creditor pentru folosinţa pe care bunul i-a putut-o procura [art. 1645 alin. (1) şi (2) noul Cod Civil].Cheltuielile efectuate cu restituirea prestaţiilor se suportă, potrivit art. 1646 noul Cod Civil, fie de părţi proporţional cu valoarea prestaţiilor care se restituie, fie integral de cel care a fost de rea-credinţă ori din a cărui culpă contractul a fost desfiinţat

14.Principiul anulării actului subsecvent ca urmare a anulării actului iniţial: noţiune, fundament, excepţii

principiul anulării actului subsecvent ca urmare a anulării actului iniţial (resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis), desemnăm prin acest principiu regula de drept potrivit căreia anularea (desfiinţarea) actului juridic iniţial (primar) atrage şi anularea actului juridic subsecvent (următor), datorită legăturii lor juridice.Acest principiu priveşte efectele nulităţii actului juridic faţă de terţi şi este consacrat de art. 1254 alin. (2) Noul Cod Civil, care prevede că „desfiinţarea contractului atrage, în condiţiile legii, şi desfiinţarea actelor subsecvente încheiate în baza lui”, fiind aplicabil, pe temeiul art. 1325 noul Cod Civil, şi actelor juridice unilaterale lovite de nulitate.De asemenea, principiul rezultă şi din art. 1648 noul Cod Civil, chiar dacă acesta este consacrat efectelor restituirii faţă de terţi. Din acest text de lege rezultă că în cazul în care bunul supus restituirii a fost înstrăinat sau asupra lui au fost constituite drepturi reale, acţiunea în restituire poate fi exercitată şi împotriva terţului dobânditor, sub rezerva regulilor de carte funciară sau a

efectului dobândirii cu bună-credinţă a bunurilor mobile ori, după caz, a aplicării regulilor privitoare la uzucapiune.în literatura de specialitate se subliniază că principiul resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis este o consecinţă atât a celorlalte două principii ale efectelor nulităţii, cât şi a principiului nemo plus iuris ad alium transferre potest, quam ipse habet (nemo dat quod non habet), în sensul că, dacă prin anularea actului juridic iniţial se desfiinţează dreptul transmi-ţătorului din actul juridic subsecvent (şi care a fost dobânditor al unui drept în actul juridic iniţial), înseamnă că acesta a transmis un drept pe care nu îl avea, deci nici subdobânditorul nu putea deveni titularul acestui drept.Precizăm, însă, că din această justificare nu trebuie trasă concluzia potrivit căreia ar fi necesar ca actul juridic subsecvent să fie un act constitutiv sau translativ de drepturi reale, deoarece principiul anulării actului subsecvent ca urmare a anulării actului primar îşi găseşte aplicare şi atunci când este vorba de drepturi de creanţă. De altfel, este posibil ca niciunul dintre cele două acte juridice să nu fie constitutive sau translative de drepturi reale (de exemplu, actul juridic primar îl reprezintă un contract de locaţiune, iar actul juridic subsecvent este un contract de comodat).Principiul şi-ar putea găsi aplicare, în funcţie de împrejurări, chiar şi atunci când actul iniţial are caracter declarativ, astfel încât actul subsecvent unui act declarativ desfiinţat se va supune principiului resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis.Excepţii de la principiul anulării actului subsecvent ca urmare a anulării actului iniţialSunt considerate excepţii de la principiul resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis acele cazuri în care, pentru anumite raţiuni, anularea actului juridic iniţial nu atrage şi anularea actului juridic subsecvent, ci acesta din urmă este menţinut, deşi se află în strânsă legătură cu actul juridic desfiinţat. Aşadar, deşi anularea actului juridic primar are drept consecinţă desfiinţarea dreptului care a fost constituit sau transmis prin intermediul acestui act, totuşi, rămâne în fiinţă actul juridic încheiat ulterior de una dintre părţile actului juridic primar cu un terţ şi în legătură cu dreptul dobândit prin actul iniţial, odată cu actul juridic subsecvent menţinându-se şi dreptul dobândit de terţ în temeiul acestuia.De regulă, aceste excepţii se întemeiază fie pe principiul ocrotirii bunei-credinţe (în cazurile expres prevăzute de lege), fie pe necesitatea asigurării securităţii şi stabilităţii circuitului civil.în vederea stabilirii excepţiilor de la acest principiu, trebuie să avem în vedere anumite norme speciale, dar şi art. 1648-1649 noul cod civil Deşi aceste două texte de lege reglementează efectele restituirii faţă de terţi, apreciem că excepţiile ce rezultă din cuprinsul lor sunt excepţii şi de la anularea actului subsecvent, deoarece, o acţiune în anularea actului subsecvent ar urma să fie respinsă ca lipsită de interes, de vreme ce reclamantul dintr-o asemenea acţiune nu ar obţine niciun folos practic.în ceea ce ne priveşte, vom reţine următoarele excepţii de la principiul în discuţie:- cazul actelor de conservare sau de administrare a bunului (acest caz ar rezulta din art. 1649 noul Cod Civil), menţinerea acestora fiind justificată de interesul economic ori social sau de ocrotirea bunei-credinţe (de exemplu, se va menţine contractul încheiat de cumpărătorul unei case cu un antreprenor şi care priveşte efectuarea unor reparaţii curente la acea casă, ipoteză în care contractul de antrepriză reprezintă un act de administrare, chiar dacă se va anula actul juridic prin care cumpărătorul - clientul din contractul de antrepriză - a dobândit casa respectivă) Subliniem însă că actele juridice de administrare nu vor fi menţinute în cazul în care acestea au fost încheiate în frauda drepturilor înstrăinătorului din actul primar - fraus omnia corrumpit.;

- cazul locatarului de bună-credinţă, contractul de locaţiune încheiat de acesta urmând a produce efecte şi după desfiinţarea titlului locatorului pe durata stipulată de părţi, fără a se depăşi un an de la data desfiinţării [art. 1819 alin. (2) noul Cod Civil];- cazul altor contracte cu executare succesivă, care, sub condiţia respectării formalităţilor de publicitate prevăzute de lege, vor continua să producă efecte pe durata stipulată de părţi, dar nu mai mult de un an de la data desfiinţării titlului constituitorului (art. 1649 noul Cod Civil);- cazul aplicării art. 937 alin. (1) noul Cod Civil,[ în ipoteza în care proprietarul unui bun mobil îl înstrăinează (printr-un act juridic lovit de nulitate), după care dobânditorul din acest act juridic înstrăinează acel bun mobil unui terţ de bună-credinţă (în momentul în care a intrat în posesia bunului respectiv), iar ulterior primul act juridic este anulat. Prin actul juridic iniţial s-a transmis dreptul de proprietate asupra bunului mobil, cu toate prerogativele sale (inclusiv dispoziţia), aşa încât anularea acestuia ar urma să ducă la desfiinţarea retroactivă a dreptului de proprietate al dobânditorului din actul juridic respectiv, care ar atrage şi desfiinţarea actelor juridice încheiate ulterior de acest dobânditor cu terţe persoane, însă, în baza art. 937 alin. (1) noul Cod Civil, va fi menţinut actul juridic încheiat cu terţul de bună-credinţă. De regulă, în literatura de specialitate (a se vedea, spre exemplu, A. Pop, Gh. Beleiu, op. cit., p. 401), se arată că ipoteza acestei excepţii este următoarea: Primus îi încredinţează lui Secundus un bun mobil, cu titlu precar (spre exemplu, se încheie un contract de comodat, de depozit etc., adică un contract prin care nu se constituie sau transmite un drept real cu privire la bunul mobil respectiv), iar Secundus vinde bunul în cauză lui Tertius, acesta din urmă intrând în posesia bunului fiind de bună-credinţă (crezând că a tratat cu adevăratul proprietar); ulterior, contractul dintre Primus şi Secundus se anulează (de exemplu, pentru error in negotio), dar aceasta nu antrenează şi anularea contractului dintre Secundus şi Tertius, întrucât Tertius a dobândit bunul mobil cu titlu oneros şi a fost de bună-credinţă. Se observă, însă, că ipoteza astfel luată nu constituie atât o excepţie de la principiul anulării actului subsecvent ca urmare a anulării actului iniţial, cât o excepţie numai de la principiul nemo dat quod non habet, de vreme ce prin actul juridic iniţial nu s-a creat sau transmis un drept care să îi permită lui Secundus înstrăinarea bunului mobil. în alte cuvinte, nu s-ar pune problema ca, anulând actul juridic iniţial, să dispară (retroactiv) un drept subiectiv care, ulterior, a stat la baza încheierii actului juridic subsecvent.- cazul aplicării art. 54 alin. (2) teza a ll-a noul Cod Civil, potrivit căruia, deşi cel care a fost declarat mort pe cale judecătorească poate cere, după anularea hotărârii declarative de moarte, înapoierea bunurilor sale, totuşi, dobânditorul cu titlu oneros nu este obligat să le înapoieze decât dacă, sub rezerva dispoziţiilor în materie de carte funciară, se va dovedi că la data dobândirii ştia ori trebuia să ştie că persoana declarată moartă este în viaţă. Aşadar, anularea actului jurisdicţional declarativ de moarte atrage desfiinţarea drepturilor transmise către moştenitorii celui declarat mort şi, pe cale de consecinţă, ar urma să fie desfiinţate şi actele juridice prin care aceşti moştenitori au înstrăinat către terţe persoane bunurile (nu numai cele mobile, ci şi cele imobile - ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus) care au aparţinut celui declarat mort, însă, în temeiul art. 54 alin. (2) teza a ll-a noul Cod Civil, va fi menţinut actul juridic cu titlu oneros încheiat cu un subdobânditor de bună-credinţă;- cazul care rezultă din art. 909 alin. (3) noul Cod Civil şi art. 908 alin. (1) pct. 1 noul Cod Civil, adică ipoteza celui care, întemeindu-se pe înscrierea din cartea funciară, a dobândit un drept real imobiliar cu bună-credinţă şi printr-un act juridic cu titlu oneros sau, după caz, în temeiul unui contract de ipotecă, însă numai după trecerea unui termen de 3 ani de la data la care a fost înregistrată cererea sa de înscriere a dreptului real respectiv în cartea funciară; termenul va fi de un an atunci când încheierea, prin care s-a ordonat înscrierea care face obiectul acţiunii în

rectificare, a fost comunicată celui îndreptăţit. Astfel, potrivit art. 907 alin. (1) noul Cod Civil, când o înscriere făcută în cartea funciară nu corespunde cu situaţia juridică reală, se poate cere rectificarea acesteia. De asemenea, conform art. 908 alin. (1) pct. 1 noul Cod Civil, orice persoană interesată poate cere rectificarea unei inta-bulări sau înscrieri provizorii, dacă înscrierea sau încheierea nu este valabilă ori actul în temeiul căruia a fost efectuată înscrierea a fost desfiinţat, în condiţiile legii, pentru cauze ori motive anterioare sau concomitente încheierii ori, după caz, emiterii lui, (cu precizarea că persoana interesată poate fi chiar înstrăinătorul din actul juridic lovit de nulitate). Art. 909 alin. (3) noul Cod Civil dispune că, „sub rezerva prescripţiei dreptului la acţiunea în fond, acţiunea în rectificare, întemeiată exclusiv pe dispoziţiile art. 908 alin. (1) pct. 1 şi 2, se va putea îndrepta şi împotriva terţelor persoane care şi-au înscris vreun drept real, dobândit cu bună-credinţă şi printr-un act juridic cu titlu oneros sau, după caz, în temeiul unui contract de ipotecă, întemeindu-se pe cuprinsul cărţii funciare”, în aceste cazuri, termenul de decădere fiind de 3 ani, socotiţi de la data înregistrării cererii de înscriere formulate de către dobânditorul nemijlocit al dreptului a cărui rectificare se cere, cu excepţia cazului când încheierea, prin care s-a ordonat înscrierea care face obiectul acţiunii în rectificare, a fost comunicată celui îndreptăţit, caz în care termenul va fi de un an de la comunicarea acesteia. Rezultă că, în cazul în care dobânditorul din actul juridic primar (înstrăinător în actul juridic subsecvent) şi-a înscris dreptul real în cartea funciară, iar ulterior transmite acest drept printr-un act juridic cu titlu oneros unui subdobânditor de bună-credinţă, acesta din urmă va putea fi acţionat în judecată, după declararea prin hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă a nulităţii actului juridic primar, de către înstrăi-nătorul din actul primar, însă numai în termenul prevăzut de art. 909 alin. (3) noul Cod Civil (3 ani de la data înregistrării cererii prin care subdobân-ditorul a solicitat înscrierea în cartea funciară, afară de cazul când dreptul material la acţiunea de fond nu s-a prescris); după expirarea acestui termen, subdobânditorul de bună-credinţă şi cu titlu oneros se bucură pe deplin de efectele publicităţii imobiliare, deci dreptul său înscris în cartea funciară va fi opozabil înstrăinătorului din actul juridic primar, ceea ce echivalează cu menţinerea actului juridic subsecvent. Anterior intrării în vigoare a Codului civil din 2009, o parte a doctrinei, precum şi unele soluţii din jurisprudenţă (Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 468/1983, în C.D. 1983, p. 31; dec. nr. 1812/1984, în R.R.D. nr. 7/1985, p. 68; Trib. Bucureşti, s. a IV-a civ., dec. nr. 2231/1997, în C.P.J.C. 1993-1997, p. 73; I.C.C.J, s. civ. şi de propr. intelect., dec. nr. 6587/2009, www.scj.ro etc.) au extins excepţia la cazul oricărui subdobânditor de bună-credinţă şi cu titlu oneros al unui imobil, ceea ce a echivalat, practic, cu crearea pe cale jurisprudenţială a unui nou mod de dobândire a proprietăţii, deşi modurile de dobândire a proprietăţii erau (şi sunt) expres şi limitativ prevăzute de lege. O astfel de lărgire a excepţiei nu se sprijinea însă pe vreun text de lege şi nici nu ţinea cont de faptul că atunci când legiuitorul a dorit să deroge de la principiul în discuţie, oferind protecţie terţului dobânditor (subdobânditor) de bună-credinţă, în anumite situaţii, a făcut-o în mod expres [spre exemplu, art. 1909 alin. (1) noul Cod Civil din 1864, art. 20 alin. (2) din Decretul nr. 31/1954, în prezent abrogate], iar exceptio est strictissimae interpretationis. Chiar şi după intrarea în vigoare a Legii nr. 7/1996 privind cadastrul şi publicitatea imobiliară, care conţinea dispoziţii asemănătoare celor din art. 909 noul Cod Civil din 2009, au existat soluţii jurisprudenţiale care preferau pe (sub)dobânditorul de bună-cre-dinţă şi cu titlu oneros al unui imobil în detrimentul proprietarului. Sperăm însă că, după intrarea în vigoare a art. 17 noul Cod Civil din 2009, în special alin. (1) şi alin. (4), precum şi a art. 1648 alin. (1) noul Cod Civil, soluţiile care reprezintă derogări de la aceste dispoziţii cu caracter general să se sprijine numai pe prevederi legale speciale.;

- cazul care rezultă din art. 909 alin. (2) noul Cod Civil, adică ipoteza subdo-bânditorului de bună-credinţă şi cu titlu gratuit (prin donaţie sau legat cu titlu particular) al unui drept real, însă numai dacă au trecut 5 ani de la data la care s-a înregistrat cererea lui de înscriere a respectivului drept în cartea funciară.- cazul în care terţul subdobânditor ar putea invoca uzucapiunea (art. 1648 noul Cod Civil), deoarece, aşa cum am spus, ar fi lipsit de interes să se solicite desfiinţarea actului juridic în temeiul căruia dobânditorul din acest act a început exercitarea posesiei utile care a condus la dobândirea proprietăţii prin uzucapiune.Vom mai reţine o excepţie de la principiul în discuţie, anume ipoteza prevăzută de art. 293 alin. (2) noul Cod Civil, care dispune că, „în cazul în care soţul unei persoane declarată moartă s-a recăsătorit şi, după aceasta, hotărârea declarativă de moarte este anulată, căsătoria cea nouă rămâne valabilă, dacă soţul celui declarat mort a fost de bună-credinţă”, prima căsătorie fiind desfăcută pe data încheierii noii căsătorii (acest caz este prezentat uneori ca o excepţie de la regula potrivit căreia nulitatea absolută nu poate fi acoperită prin confirmare, alteori ca o excepţie de la principiul retroactivităţii efectelor nulităţii). Astfel, încheierea celei de-a doua căsătorii a fost posibilă tocmai datorită hotărârii declarative de moarte (care are ca efect, printre altele, încetarea primei căsătorii), aşa încât, în lipsa textului de lege menţionat, anularea hotărârii judecătoreşti declarative de moarte, producând efecte retroactiv, ar fi antrenat şi desfiinţarea celei de-a doua căsătorii pentru bigamie. Se observă că această excepţie prezintă o particularitate, în sensul că actul primar, care a stat la baza actului subsecvent, nu este un act juridic, ci un act jurisdicţional.

OPTIONAL TREBUIE SELECTAT

# Ion Filimon 08-August-2015

1. Adagiul quod nullum est, nullum producit effectum exprimă chintesenţa efectelor nulităţii. Efectele nulităţii actului juridic civil desemnează „consecinţele juridice ale aplicării sancţiunii nulităţii, adică urmările datorate desfiinţării, în întregime sau în parte, a unui act juridic civil care a fost încheiat cu încălcarea dispoziţiilor legale referitoare la condiţiile sale de validitate" (G. Boroi, Drept civil, 2010, p. 265).

2. Este esenţial, totodată, să precizăm că nulitatea, fie absolută, fie relativă, produce aceleaşi efecte. Din altă perspectivă, noţiunea de „efecte ale nulităţii" se regăseşte în chiar conceptul de nulitate, mai exact aplicarea sancţiunii determină lipsirea actului juridic civil de efectele care încalcă normele juridice stabilite de lege pentru valabilitatea sa.

3. Lato sensu, consecinţa imediată a aplicării sancţiunii nulităţii este desfiinţarea raportului juridic civil ce-şi are izvorul în actul juridic civil nevalid, în scopul restabilirii legalităţii. Dar, ori de câte ori e posibil, efectelor generale ale nulităţii trebuie să le primeze principul salvării actului, în măsura în care există o asemenea posibilitate. în acest sens, s-a subliniat şi în doctrina română că aplicarea sancţiunii nulităţii, eradicând efectele contrare scopului edictării condiţiei de validitate nerespectate, trebuie să lase valide acele efecte ale actului juridic care sunt în acord cu

legea sau voinţa părţilor (D. Cosma, op. cit., p. 336). însă, privite în concret, efectele nulităţii diferă atât în funcţie de felul nulităţii (totală ori parţială), cât şi după cum există sau nu o executare, chiar şi parţială, a actului ori în funcţie de existenţa unui act juridic ulterior privind aceleaşi drepturi. în situaţia în care actul juridic nu s-a executat până la momentul anulării, sancţiunea nulităţii face ca respectivul act să nu mai poată fi executat nici ulterior invalidării, iar - pe cale de consecinţă - se consideră că părţile/partea actului juridic nici nu ar fi încheiat vreodată acel act. Când s-a produs executarea (totală sau parţială) a actului juridic anterior aplicării sancţiunii nulităţii, operează atât desfiinţarea retroactivă a actului juridic, cât şi restituirea prestaţiilor efectuate în baza actului anulat. Când s-a produs executarea (totală sau parţială) a actului juridic anterior aplicării sancţiunii nulităţii şi până la acest moment una dintre părţile acestuia a încheiat cu un terţ un nou act juridic privind aceleaşi drepturi (fie s-a transmis dreptul născut din actul nul, fie s-a constituit ori s-a transmis un drept în strânsă legătură cu dreptul născut din actul nul), operează atât desfiinţarea retroactivă a actului juridic, restituirea prestaţiilor efectuate în baza actului anulat, cât şi desfiinţarea actului juridic subsecvent.

4. Principiile efectelor nulităţii sunt desprinse din principiul general quod nullum est, nullum producit effectum, care operează chiar prin acestea, astfel încât excepţiile de la principiile efectelor nulităţii vor constitui, totodată, şi limitări ale principiului quod nullum est, nullum producit effectum (G. Boroi, Drept civil, 2010, p. 265). Aceste trei principii ale efectelor nulităţii sunt consacrate pentru prima dată în Codul civil român, în mod expres, prin dispoziţiile art. 1254 NCC, dar nu au caracter de noutate, deoarece acestea au fost recunoscute unanim în doctrină şi jurisprudenţă. Aceste principii sunt: 1. retroactivitatea efectelor nulităţii (efectele nulităţii se produc din momentul încheierii actului juridic); 2. anularea actului juridic iniţial atrage şi nulitatea actului juridic subsecvent (resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis); 3. repunerea în situaţia anterioară (restitutio in integrum), care presupune restituirea prestaţiilor efectuate pe baza actului juridic anulat.

5. Referitor la corelaţia dintre principiile efectelor nulităţii (A. Pop, Gh. Beleiu, op. cit., p. 390-391), se remarcă faptul că principiul retroactivităţii efectelor nulităţii determină şi principiul restabilirii situaţiei anterioare, întrucât, dacă prestaţiile efectuate în temeiul actului juridic lovit de nulitate nu ar fi supuse restituirii, retroactivitatea ar fi lipsită de sens. De asemenea, principiul retroactivităţii determină indirect, prin intermediul principiului restabilirii situaţiei anterioare, şi principiul anulării actului subsecvent ca urmare a anulării actului iniţial, întrucât „dreptul transmis prin actul juridic nul, fiind desfiinţat retroactiv, este supus restituirii, dar această restituire nu se poate face decât prin desfiinţarea actului subsecvent de transmitere către un subdobânditor sau prin care s-a constituit un drept în legătură cu acesta" (G. Boroi, Drept civil, 2010, p. 266). Având în vedere faptul că ultimele două principii apar drept urmări directe, fireşti ale principiului retroactivităţii efectelor nulităţii, se poate concluziona, aşa cum s-a subliniat şi în doctrină, „că orice excepţie de la cele două principii reprezintă, implicit, şi o excepţie (cel puţin parţială) de la principiul retroactivităţii. De asemenea, întrucât restabilirea situaţiei anterioare implică desfiinţarea eventualului act subsecvent încheiat de una dintre părţile actului iniţial cu un

terţ, înseamnă că orice excepţie de la principiul resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis constituie şi o excepţie de la principiul restitutio in integrum" (G. Boroi, Drept civil, 2010, p. 266).

6. Principiul retroactivităţii efectelor nulităţii (art. 1254 alin. (1) NCC ] desemnează regula conform căreia nulitatea produce efecte atât pentru viitor (ex nune), cât şi pentru trecut (ex tune), deci din chiar momentul încheierii actului juridic civil. Principiul retroactivităţii constituie o consecinţă şi o expresie a ideii de nulitate - sancţiune juridică. Acesta are ca izvor principiul legalităţii, întrucât restabilirea legalităţii prin aplicarea sancţiunii nulităţii presupune în mod direct înlăturarea efectelor produse în temeiul unui act juridic încheiat cu încălcarea legii. Pe acest temei se înlătură toate efectele actului juridic produse între momentul încheierii acestuia şi momentul anulării efective a actului, părţile fiind repuse în situaţia în care s-ar fi aflat dacă nu ar fi încheiat actul juridic invalidat.

7. în anumite situaţii, nulitatea produce efecte numai pentru viitor, întrucât se impune menţinerea efectelor produse între momentul încheierii actului juridic şi momentul anulării sale, aceste situaţii fiind privite ca excepţii de la principiul retroactivităţii efectelor nulităţii actului juridic. Căsătoria putativă (art. 304 alin. (1) NCC] constituie o excepţie, întrucât declararea nulităţii căsătoriei nu produce efecte retroactive faţă de soţul care a fost de bună-credinţă la încheierea căsătoriei, acestuia din urmă recunoscându-i-se statutul de soţ dintr-o căsătorie valabilă pe intervalul de timp cuprins între momentul încheierii căsătoriei şi cel în care hotărârea judecătorească de anulare a căsătoriei devine definitivă (a se vedea şi G. Boroi, C.A. Anghelescu, op. cit., p. 252). A se vedea şi comentariile de la art. 304, voi. I, p. 404.

8. O altă situaţie de excepţie este aceea a copiilor rezultaţi dintr-o căsătorie anulată [art. 305 alin. (1) NCC). Dacă s-ar aplica pur şi simplu principiul retroactivităţii în materia nulităţii căsătoriei, situaţia copiilor născuţi sau concepuţi în timpul respectivei căsătorii ar deveni critică, întrucât consecinţa directă a retroactivităţii ar echivala cu pierderea statutului legal de copii rezultaţi din căsătorie, întrucât părinţii lor ar fi consideraţi că nu au fost căsătoriţi niciodată. Pentru a înlătura un asemenea efect injust, art. 305 alin. (1) NCC a statuat că anularea căsătoriei nu produce niciun efect faţă de copiii din această căsătorie, nici pentru trecut, dar nici pentru viitor, dându-se astfel prevalenţă principiul ocrotirii intereselor minorului, atât faţă de retroactivitatea efectelor nulităţii, cât şi faţă de însăşi nulitate, ca sancţiune („declararea nulităţii nu are niciun efect în privinţa copiilor, care îşi păstrează situaţia de copii din căsătorie"). A se vedea şi comentariile art. 305 NCC, voi. I, p. 406.

9. Modificarea numelui de familie numai pentru viitor. în situaţia desfiinţării căsătoriei, adopţiei sau anulării recunoaşterii de filiaţie, numele de familie se modifică numai pentru viitor, în timp ce „purtarea numelui de familie până la data desfiinţării recunoaşterii voluntare de filiaţie, căsătoriei (sau adopţiei) este un fapt ireversibil" (6. Boroi, Drept civil, 2010, p. 268). Aceasta este încă o excepţie de la principiul analizat.

10. Declararea nulităţii unei persoane juridice. O altă excepţie este consacrată expres de art. 198 alin. (1) NCC, care prevede că, „de la data la care hotărârea judecătorească de constatare sau declarare a nulităţii a devenit definitivă, persoana juridică încetează fără efect retroactiv şi intră în lichidare". A se vedea şi comentariile art. 198 NCC, voi. I, p. 233.

11. Principiul repunerii în situaţia anterioară - restitutio in integrum, desemnează regula de drept conform căreia „ceea ce s-a executat în baza actului juridic anulat trebuie restituit, astfel încât părţile raportului juridic să ajungă în situaţia în care acel act juridic nu s-ar fi încheiat (G. Boroi, Drept civil, 2010, p. 269; Gh. Beleiu, op. cit., p. 189). Din chiar înţelesul principiului repunerii în situaţia anterioară se deduce că aria de aplicabilitate a acestuia interesează exclusiv părţile raportului juridic aflat la baza acelui act, iar nu efectele erga omnes, de principiu, terţii nefiind interesaţi de restabilirea situaţiei anterioare. Mai trebuie subliniat că restitutio in integrum constituie o urmare firească a principiului retroactivităţii efectelor nulităţii, constituind simultan şi „un mijloc de asigurare a eficienţei lui practice" (G. Boroi, Drept civil, 2010, p. 269).

12. în ceea ce priveşte temeiul juridic al restituirii prestaţiilor, se pleacă de la ideea potrivit căreia aplicarea sancţiunii nulităţii - ce implică desfiinţarea actului juridic - conduce automat şi la dispariţia fundamentului executării prestaţiilor, astfel încât apare firesc ca acestea să fie restituite. în literatura de specialitate, unii autori [A. Pop, Gh. Beleiu, op. cit., p. 395) au arătat că temeiul juridic al acţiunii în restituirea unor astfel de prestaţii îl constituie îmbogăţirea fără justă cauză. însă, aşa cum s-a subliniat într-o altă opinie, la care ne raliem (G. Boroi, Drept civil, 2010, p. 269), un asemenea temei nu acoperă toate situaţiile posibile, astfel încât să poată fi generalizat.

13. Sub aspect procesual, se impun următoarele distincţii: acţiunea în restituirea prestaţiilor efectuate în temeiul unui act juridic lovit de nulitate (absolută sau relativă, după caz) nu se suprapune cu acţiunea în nulitate, ci este subsidiară, accesorie (când este formulată în cadrul aceleiaşi cereri de chemare în judecată) sau subsecventă (atunci când este formulată pe cale principală, ulterior pronunţării hotărârii definitive prin care s-a admis acţiunea în nulitatea actului juridic).

14. Aşa cum s-a subliniat deja în doctrină (G. Boroi, Drept civil, 2010, p. 269-270), persoana interesată are opţiunea între două posibilităţi procedurale: fie să formuleze o cerere de chemare în judecată cu două capete de cerere (respectiv, capătul principal de cerere îl va constitui acţiunea în declararea nulităţii, iar capătul accesoriu, îl va constitui cererea privind restabilirea situaţiei anterioare, acesta din urmă depinzând, desigur, de soluţionarea cererii principale, potrivit principiului de drept accesorium sequitur principale), fie să formuleze o cerere de chemare în judecată cu capătul de cerere unic, constând în declararea nulităţii actului juridic, iar după finalizarea acestui proces, în măsura în care cererea i-a fost admisă, să declanşeze, pe cale separată, un alt proces, solicitând instanţei restabilirea situaţiei anterioare (restituirea prestaţiilor).

15. Ambele căi procedurale prezintă avantaje şi dezavantaje. De pildă, atunci când ambele cereri fac obiectul unui singur proces, cheltuielile cu acesta se fac o singură dată, inclusiv cele legate de taxa judiciară de timbru, întrucât, potrivit dispoziţiilor art. 2 alin. (ll) teza a ll-a din Legea nr. 146/1997, actualizată, „cererea privind repunerea părţilor în situaţia anterioară este scutită de taxă de timbru dacă este accesorie cererii privind declararea nulităţii, anularea, rezoluţiunea sau rezilierea actului juridic patrimonial". Per a contrario, atunci când cererea privind repunerea părţilor în situaţia anterioară va fi exercitată pe cale principală, ulterior admiterii acţiunii în declararea nulităţii, taxele de timbru se achită de două ori, la valoarea respectivului act juridic. Astfel, în primul proces având ca obiect declararea nulităţii, reclamantul va achita o primă taxă la valoare, potrivit art. 2 alin. (1) coroborat cu art. 2 alin. (I1) teza I din Legea nr. 146/1997, iar în cel de-al doilea proces va achita aceeaşi taxă de timbru încă o dată, deoarece scutirea de taxă se face numai atunci când restituirea prestaţiilor se face pe cale accesorie (în opinia noastră, o astfel de diferenţiere în privinţa regimului ni se pare discriminatorie). în plus, un al doilea proces necesită şi alte cheltuieli legate de un nou onorariu de avocat etc.

16. Din alt punct de vedere, în timp ce acţiunea în pretenţii având ca obiect restituirea prestaţiilor - indiferent dacă ar fi vorba de o nulitate relativă ori de o nulitate absolută, care a desfiinţat actul - de principiu este supusă prescripţiei extinctive (se exceptează situaţia în care acţiunea în restituire prezintă caracterul unei acţiuni reale, atunci când s-a anulat un act juridic translativ sau constitutiv de drepturi reale având ca obiect bunuri individual determinate, caz în care devin incidente regulile prescripţiei extinctive din materia drepturilor reale), acţiunea în declararea nulităţii este fie prescriptibilă extinctiv (atunci când cauza desfiinţării actului este una care atrage nulitatea relativă), fie imprescriptibilă (atunci când cauza desfiinţării actului este una care atrage nulitatea absolută, desigur, cu excepţia prevăzută de art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al imobilelor preluate abuziv].

17. Şi pentru a lămuri încă o problemă sesizată în jurisprudenţă, ne raliem şi noi opiniei exprimate în literatura de specialitate (a se vedea G. Boroi, C.A. Anghelescu, op. cit., p. 253-254), potrivit căreia, în ipoteza în care reclamantul nu a cerut decât nulitatea actului juridic şi nici pârâtul (cealaltă parte contractantă) nu formulat o cerere reconvenţională având ca obiect restituirea prestaţiilor efectuate, atunci nici instanţa nu poate dispune ex officio restabilirea situaţiei anterioare, pentru că ar încălca principiul disponibilităţii [art. 129 alin. (6) C. proc. civ.] şi ar fi caz de extra petita.

18. Excepţiile de la principiul restitutio in integrum sunt acele situaţii în care, din anumite considerente, ceea ce s-a executat în baza actului juridic anulat ar urma să fie menţinut în tot sau în parte, respectivele prestaţii nefiind supuse restituirii.

19. Păstrarea fructelor de către dobânditorul de bună-credinţă este o primă excepţie de la acest principiu. Păstrarea de către posesorul de bună-credinţă (mai exact, dobânditorul dintr-un act

juridic translativ ori constitutiv de drepturi reale principale asupra unui bun frugifer), în temeiul art. 948 NCC şi art. 1645 alin. (1) NCC, a fructelor culese în intervalul de timp cât a durat buna sa credinţă are la bază legătura indisolubilă dintre drept şi morală, în acest domeniu, neretroactivitatea efectelor nulităţii se întemeiază pe principiul ocrotirii bunei-credinţe (protejarea posesorului de bună-credinţă).

20. Cazul persoanelor lipsite de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă care au obligaţia restituirii prestaţiilor primite. în situaţia în care un incapabil (fie un interzis judecătoresc, fie un minor lipsit de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă) încheie un act juridic, acesta nu poate fi obligat să restituie prestaţiile primite decât dacă avantajele patrimoniale determinate de respectivul act juridic i-au profitat în tot sau în parte şi, oricum, numai în limita folosului realizat (potrivit art. 47 NCC), apreciat la data cererii de restituire, cu excepţia cazului în care, cu intenţie sau din culpă gravă, au determinat imposibilitatea restituirii, ipoteză în care vor fi obligate la restituirea integrală, conform art. 1647 NCC. într-o asemenea ipoteză, se constată că legiuitorul acordă prevalenţă principiului ocrotirii minorilor şi a persoanelor puse sub interdicţie judecătorească, în raport de restitutio in integrum, ca efect al nulităţii.

21. O altă excepţie de la principiul restitutio in integrum rezultă din aplicarea art. 580 NCC. Ipoteza avută în vedere se întemeiază pe dispoziţiile art. 580 NCC, presupunând încheierea unui act juridic translativ - cu nerespectarea unei condiţii de validitate -, act ce are ca obiect proprietatea unor materiale de construcţie, încorporateîn terenul proprietatea cumpărătorului, anterior desfiinţării respectivului act. într-o asemenea situaţie, există o imposibilitate materială a restituirii materialelor, dat fiind faptul încorporării lor în teren şi al incidenţei accesiunii pe care o poate invoca proprietarul terenului. Dacă, totuşi, numai o parte dintre materiale se găsesc încorporate în sol, iar o altă parte nu (nefiind încă folosite, nu va opera pentru ele nici accesiunea), excepţia de la principiul restitutio in integrum va opera doar în parte, materialele nefolosite încă fiind supuse restituirii.

22. Posibilitatea invocării uzucapiunii. Este vorba de ipoteza potrivit căreia dobânditorul dintr-un act juridic translativ sau constitutiv al unui drept de proprietate sau al unui alt drept real principal, lovit de nulitate, ar putea invoca uzucapiunea (G. Boroi, C.A. Anghelescu, op. cit., p. 255-256). S-a dovedit de nenumărate ori că, prin invocarea prescripţiei achizitive, dobânditorul dintr-un act juridic translativ de proprietate sau un alt drept real principal, sancţionat cu nulitatea, nu poate fi obligat la restituirea bunului imobil astfel dobândit. Unii autori (I. Dogaru, Ideea curgerii timpului şi consecinţele ei juridice, Ed. AII Beck, Bucureşti, 2002, p. 246; O. Căpăţînă, Tratat de drept civil român, voi. I, Partea generală, Ed. Academiei, Bucureşti, 1989, p. 239) au reţinut uzucapiunea drept o excepţie de la principiul resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis, însă împărtăşim opinia potrivit căreia „dobândirea dreptului real este consecinţa exercitării posesiei în condiţiile prevăzute de lege, iar nu a menţinerii actului juridic subsecvent prin care uzucapantul a intrat în posesia bunului respectiv" (G. Boroi, Drept civil, 2010, p. 275).

23. Cu toate acestea, într-o situaţie particulară, ar părea că uzucapiunea ar putea constitui şi o excepţie de la principiul anulării actului subsecvent ca urmare a anulării actului principal, respectiv în ipoteza în care posesorul de bună-credinţă invocă uzucapiunea scurtă (de 10 până la 20 de ani), opunând un just titlu care constă într-un act juridic translativ de proprietate ce fusese încheiat cu o persoană care, anterior, a dobândit - la rândul său -imobilul printr-un act juridic nul (G. Boroi, Drept civil, 2010, p. 275). Având în vedere caracterul retroactiv al nulităţii, dacă se constată nulitatea primului act translativ, va fi lovit de nulitate şi actul subsecvent, întrucât se consideră că vânzătorul din primul act nu a fost niciodată proprietar. Dacă ultimul dobânditor a fost de bună-credinţă, actul de care se prevalează el este doar anulabil pentru errorin personam cu privire la calitatea de proprietar a vânzătorului. Un astfel de act poate constitui just titlu pentru posesor, astfel încât, dacă se dovedesc îndeplinite şi celelalte două condiţii cumulative (posesia utilă şi buna-credinţă), precum şi termenul prevăzut de lege pentru a putea uzucapa, atunci acesta poate deveni proprietar al imobilului prin intermediul uzucapiunii prescurtate şi nu va putea fi obligat la restitutio in integram (restituirea imobilului în cauză). însă o astfel de ipoteză nu reprezintă o veritabilă excepţie de la principiul resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis, ci chiar o aplicare a lui (G. Boroi, Drept civil, 2010, p. 275). în situaţia în care nu ar fi împlinit termenul cerut de lege pentru a opera prescripţia achizitivă, adevăratul proprietar are deschisă acţiunea în revendicare contra posesorului, deoarece desfiinţarea actului juridic iniţial a determinat şi nulitatea actului juridic subsecvent, astfel încât nici acest ultim act nu putea translata proprietatea.

24. Concluzionând, remarcăm că uzucapiunea poate paraliza atât acţiunea în revendicare, cât şi instituţia nulităţii actului juridic civil, însă acest fapt nu demonstrează că ar fi o excepţie de la principiul resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis, dimpotrivă, trebuie analizată ca o veritabilă excepţie de la principiul restitutio in integrum.

25. în materia prescripţiei extinctive cu privire la acţiunea în restituirea prestaţiilor executate anterior desfiinţării actului, trebuie făcută o distincţie după cum dreptul patrimonial ce se urmăreşte este un drept real sau de creanţă. Astfel, dacă s-a anulat un act juridic translativ sau constitutiv de drepturi reale având ca obiect bunuri individual determinate, acţiunea în restituire prezintă caracterul unei acţiuni reale, astfel încât devin incidente regulile prescripţiei extinctive din materia drepturilor reale. Pentru celelalte cazuri, acţiunea în restituire va avea caracterul unei acţiuni patrimoniale personale, fiind supusă prescripţiei extinctive, indiferent dacă temeiul acesteia l-ar constitui principiul îmbogăţirii fără just temei sau plata nedatorată.

26. în sistemul Codului civil din 1864, în literatura de specialitate se arăta că „există încă două excepţii de la principiul restitutio in integrum, anume menţinerea, până la data anulării, a efectelor produse de un contract cu executare succesivă, precum şi cazul aplicării principiului nemo auditur propriam turpitudinem allegans (nimănui nu îi este îngăduit să se prevaleze de propria incorectitudine sau imoralitate pentru a obţine protecţia judiciară a unui drept) la actele

juridice cu obiect imoral sau cauză imorală. Noul Cod civil nu a reţinut însă şi aceste excepţii. Astfel, potrivit art. 1254 alin. (3) NCC, restituirea prestaţiilor se realizează chiar dacă acestea au fost executate succesiv sau dacă au avut un caracter continuu, iar, dacă este cazul, potrivit art. 1640 alin. (1) NCC, restituirea se va face prin echivalent. De asemenea, art. 1638 NCC stipulează că prestaţia primită sau executată în temeiul unei cauze ilicite sau imorale rămâne întotdeauna supusă restituirii" (G. Boroi, C.A. Anghelescu, op. cit., p. 256).

27. Având în vedere legătura dintre principiile care guvernează materia efectelor nulităţii, la excepţiile de la principiul restitutio in integram putem include şi excepţiile de la principiul resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis.

28. în ceea ce priveşte realizarea efectivă a restituirii prestaţiilor, regula o constituie restituirea în natură, dar, după caz, poate fi făcută şi prin echivalent, potrivit dispoziţiilor art. 1637 alin. (1) NCC. După caz, trebuie distins între mai multe situaţii posibile (a se vedea G. Boroi, C.A. Anghelescu, op. cit., p. 256-258):

29. Principiul anulârii actului subsecvent ca urmare a anulării actului iniţial - resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis - desemnează regula de drept conform căreia anularea actului juridic iniţial atrage şi anularea actului juridic subsecvent, din cauza legăturii juridice dintre aceste acte. Acest principiu priveşte efectele nulităţii actului juridic faţă de terţi şi este consacrat de art. 1254 alin. (2) NCC, care prevede că „desfiinţarea contractului atrage, în condiţiile legii, şi desfiinţarea actelor subsecvente încheiate în baza lui", fiind aplicabil, pe temeiul art. 1325 NCC, şi actelor juridice unilaterale lovite de nulitate (în acest sens, a se vedea şi 6. Boroi, C.A. Anghelescu, op. cit., p. 258). Spre deosebire de celelalte două principii, care interesau doar relaţiile inter partes, acest principiu interesează efectele nulităţii actului juridic faţă de terţi. în doctrină (6. Boroi, Drept civil, 2010, p. 246; Gh. Beleiu, op. cit., p. 206; O. Capoţîno, op. cit., p. 246; A. Pop, Gh. Beleiu, op. cit., p. 399-400; Şt. Răuschi, op. cit., p. 118-119; M. Nicolae, Actul juridic civil în dreptul civil român. Curs selectiv pentru licenţă, 2000-2001, Ed. Press Mihaela, Bucureşti, 2000, p. 90) s-a arătat că principiul resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis este consecinţa celorlalte două principii ale efectelor nulităţii, dar şi a principiului nemo plus iuris ad allium transferre potest, quam ipse habet (nemo dat quod non habet). Altfel spus, atunci când prin anularea actului juridic iniţial se desfiinţează dreptul transmiţătorului din actul juridic subsecvent (dobânditor al unui drept în actul juridic iniţial), rezultă că acesta a transmis un drept pe care nu îl avea, astfel încât nici subdobânditorul nu putea deveni titularul acestui drept. S-a subliniat în mod întemeiat că justificarea acestui principiu nu semnifică faptul că acesta ar trebui aplicat doar în materia actelor constitutive sau translative de drepturi reale, găsindu-şi aplicabilitate în egală măsură şi în materia drepturilor de creanţă. Mai mult, este posibil ca niciunul dintre cele două acte juridice să nu fie constitutive sau translative de drepturi reale, spre exemplu, atunci când actul juridic primar ar fi un contract de locaţiune, iar actul juridic subsecvent ar fi un contract de comodat (G. Boroi, Drept civil, 2010, p. 271, nota 2 de subsol). Tot astfel, ne raliem opiniei conform căreia principiul ar fi aplicabil, după împrejurări, şi atunci când actul iniţial are caracter

declarativ, astfel încât actul subsecvent unui act declarativ desfiinţat se va supune principiului resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis. De asemenea, principiul resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis rezultă indirect şi din dispoziţiile art. 1648 NCC, în sensul că, atunci când bunul supus restituirii a fost înstrăinat sau asupra lui s-au constituit drepturi reale, acţiunea în restituire poate fi exercitată şi împotriva terţului dobânditor, sub rezerva regulilor de carte funciară sau a efectului dobândirii cu bună-credinţă a bunurilor mobile ori, după caz, a aplicării regulilor privitoare la uzucapiune (a se vedea G. Boroi, C.A. Anghelescu, op. cit., p. 259). Tot indirect, principiul rezultă şi din dispoziţiile art. 2367 NCC (privind ipoteca unui drept anulabil sau condiţional), care stabileşte că „cel care are asupra bunului un drept anulabil ori afectat de o condiţie nu poate consimţi decât o ipotecă supusă aceleiaşi nulităţi sau condiţii".

30. în literatura de specialitate (Gh. Beleiu, op. cit., p. 217; M. Nicolae, op. cit., p. 90) s-a reţinut că aplicarea acestui principiu se regăseşte şi în două situaţii specifice, respectiv:

a. în materia „actelor autorizate", desfiinţarea autorizaţiei administrative (anulare ce constituie tot un act administrativ) atrage şi anularea actului juridic civil care se întemeia pe respectiva autorizaţie;

b. în cazul existenţei a două acte juridice, unul principal şi unul accesoriu, anularea actului principal atrage şi anularea actului accesoriu. însă, apreciem şi noi (6. Boroi, Drept civil, 2010, p. 272) că, în această ultimă situaţie, nu ne aflăm în ipoteza tipică a principiului resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis (care presupune „două sau mai multe acte juridice succesive, prin care s-au transmis aceleaşi drepturi ori s-au constituit sau transmis drepturi aflate în strânsă legătură"), fiind mai degrabă o aplicare a principiului accesorium sequitur principale.

31. Excepţii de la principiul resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis sunt date de acele cazuri în care, din anumite considerente, anularea actului juridic iniţial nu atrage şi anularea actului juridic subsecvent, acesta din urmă fiind menţinut, chiar dacă este în strânsă legătură cu actul juridic desfiinţat. în genere, aceste excepţii se admit în considerarea altor principii de drept, cum ar fi: principiul ocrotirii bunei-credinţe a subdobânditorului unui bun cu titlu oneros, principiul securităţii şi stabilităţii circuitului civil, ocrotirea incapabililor, cărora atât doctrina, cât şi jurisprudenţa, iar uneori chiar legea le-a dat prevalenţă.

32. Aplicarea art. 54 alin. (2) teza a ll-a NCC. Desfiinţarea actului jurisdicţional declarativ de moarte determină şi anularea drepturilor transmise către moştenitorii persoanei declarate moartă, astfel încât ar trebui desfiinţate şi actele juridice prin care aceşti succesori au transferat către terţe persoane dreptul de proprietate asupra bunurilor mobile sau imobile ce au aparţinut celui declarat mort. însă, într-o reluare a fostului art. 20 alin. (2) din Decretul nr. 31/1954, art. 54 alin. (2) teza a ll-a NCC dispune că se va menţine actul juridic cu titlu oneros încheiat cu un subdobânditor de bună-credinţă.

33. Actele de conservare şi de administrare a bunului. Aşa cum s-a subliniat în doctrină (G. Boroi, C.A. Anghelescu, op. cit., p. 259), acest caz ar rezulta din art. 1649 NCC, menţinerea actelor de conservare şi de administrare a bunului fiind justificată de interesul economic ori social sau de ocrotirea bunei-credinţe. Actele juridice de conservare sunt acelea care au ca scop preîntâmpinarea pierderii unui drept subiectiv, în timp ce actele juridice de administrare urmăresc punerea în valoare a unui patrimoniu sau a unui anumit bun. Păstrarea acestor acte în condiţiile desfiinţării actului iniţial este justificată de cele mai multe ori de interesul economic ori social sau de ocrotirea bunei-credinţe (Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 2479/1983, în C.D. 1983, p. 69; dec. nr. 442/1986, în C.D. 1986). Cu toate acestea, actele juridice de administrare nu vor fi menţinute dacă au fost încheiate în frauda drepturilor înstrăinătorului din actul iniţial -fraus omnia corrumpit.

34. Cazul locatarului de bună-credinţă. în ipoteza locatarului de bună-credinţă, contractul de locaţiune încheiat de acesta va produce efecte şi ulterior desfiinţării titlului locatorului pe durata stipulată de părţi, însă fără a se depăşi un an de la data desfiinţării, potrivit art. 1819 alin. (2) NCC (G. Boroi, C.A. Anghelescu, op. cit., p. 260).

35. Cazul unor contracte cu executare succesivă. Sub condiţia respectării formalităţilor de publicitate prevăzute de lege, contractele cu executare succesivă vor continua să producă efecte pe durata stipulată de părţi, însă nu mai mult de un an de la data desfiinţării titlului constituitorului potrivit art. 1649 NCC (G. Boroi, C.A. Anghelescu, op. cit., p. 260).

36. Cazul subdobânditorului de bunâ-credinţd al unui drept real imobiliar înscris în cartea funciara. Avem în vedere ipoteza care rezultă din art. 909 alin. (3) NCC şi art. 908 alin. (1) pct. 1 NCC (reglementată anterior prin art. 34 pct. 1 şi art. 36 din Legea nr. 7/1996), respectiv cea care priveşte persoana care, întemeindu-se pe înscrierea din cartea funciară, a dobândit un drept real imobiliar cu bună-credinţă şi printr-un act juridic cu titlu oneros sau, după caz, în temeiul unui contract de ipotecă, însă numai după trecerea unui termen de 3 ani de la data la care a fost înregistrată cererea sa de înscriere a dreptului real respectiv în cartea funciară; termenul va fi de un an atunci când încheierea, prin care s-a ordonat înscrierea care face obiectul acţiunii în rectificare, a fost comunicată celui îndreptăţit. Actualmente, fundamentarea juridică a acestor situaţii trebuie desprinsă din interpretarea dispoziţiilor art. 907-909 NCC. A se vedea comentariile de la aceste articole, precum şi 6. Boroi, Drept civil, 2010, p. 274 şi G. Boroi, C.A. Anghelescu, op. cit., p. 261-262.

37. Cazul în care terţul subdobânditor ar putea invoco uzucapiunea (art. 1648 NCC). Potrivit dispoziţiilor art. 1648 alin. (1) NCC, atunci când bunul supus restituirii a fost înstrăinat, acţiunea în restituire se poate exercita şi împotriva terţului dobânditor", sub rezerva regulilor de carte funciară sau a efectului dobândirii cu bună-credinţă a bunurilor mobile ori, după caz, a aplicării regulilor privitoare la uzucapiune", această normă fiind aplicabilă chiar şi în cazul în care s-au constituit drepturi reale asupra respectivului bun supus restituirii (potrivit art. 1648 alin. (2)

NCC). Apreciem şi noi acest caz drept o excepţie de la principiul resoluto iure dantis resolvitur ius accipientis, întrucât reclamantul nu ar putea justifica o condiţie de exerciţiu al acţiunii civile, aceea a interesului. Mai exact, reclamantul nu ar putea justifica niciun folos practic dacă cere nulitatea actului juridic în baza căruia dobânditorul din acest act a început exercitarea posesiei utile care a condus la dobândirea proprietăţii prin uzucapiune (în acest sens, a se vedea G. Boroi, C.A. Anghelescu, op. cit., p. 263).

38. Cazul în care se anulează hotărârea declarativă de moarte, iar soţul persoanei declarate iniţial moartă între timp s-a recăsătorit - art. 293 alin. (2) NCC. în conformitate cu dispoziţiile art. 293 alin. (2) NCC, atunci când soţul unei persoane declarate moarte s-a recăsătorit, însă, ulterior, această hotărâre declarativă de moarte este anulată, „noua căsătorie rămâne valabilă, dacă soţul celui declarat mort a fost de bună-credinţă. Prima căsătorie se consideră desfăcută pe data încheierii noii căsătorii".

39. Posesorul de bună-credinţă al unui bun mobil (art. 937 alin. (1) NCC). Astfel, atunci când un bun mobil este înstrăinat de proprietarul său printr-un act juridic lovit de nulitate, iar dobânditorul acestuia, la rândul său, îl înstrăinează unei terţe persoane (care este de bună-credinţă la momentul intrării în posesia respectivului bun), moment după care se pronunţă nulitatea primului act de înstrăinare, va opera această excepţie de la nulitatea actului subsecvent, deoarece cel de-al doilea act, încheiat cu terţul de bună-credinţă, va fi menţinut, potrivit art. 937 alin. (1) NCC. Practic, dispoziţiile noii legislaţii reiau nuanţat fostele dispoziţii ale art. 1909 alin. (1) C. civ. din 1864, stabilind regula potrivit căreia, în materie de bunuri mobile, posesia de bună-credinţă valorează proprietate. Ca atare, numai terţul care a dobândit cu bună-credinţă bunul mobil de la un detentor precar poate invoca în beneficiul său această excepţie, în temeiul art. 937 alin. (1) NCC coroborat cu art. 1170 şi cu art. 14 NCC. în această ipoteză, proprietarul real al bunului suportă consecinţele lipsei sale de diligenţă în alegerea persoanei (detentorului) căreia i-a încredinţat bunul, terţul dobânditor putându-se prevala de buna sa credinţă, păstrând bunul, astfel încât principiul bunei-credinţe va prevala ideii de anulare a actului subsecvent. însă, această excepţie de la resoluto iure dantis resolvitur ius accipientis nu va opera în ipoteza în care acel bun mobil este un accesoriu al unui imobil, având în vedere derogarea expresă pe care o face art. 937 alin. (4) NCC.

40. Regula generală referitoare la efectele nulităţii se realizează prin intermediul celor trei principii ale efectelor nulităţii, mai sus descrise. De asemenea, excepţiile de la aplicarea acestor principii constituie şi limitări ale principiului quod nullum est, nullum producit effectum, dar, pe lângă ele, sunt consacrate şi alte trei situaţii care înlătură acest principiu, „uneori fiind înlăturată însăşi nulitatea, iar nu numai unele efecte ale acesteia" (G. Boroi, Drept civil, 2010, p. 276). Astfel, deşi nulitatea actului juridic are ca rezultat firesc desfiinţarea efectelor acelui act, există situaţii în care nulitatea nu îşi mai produce efectul distructiv (O. Ungureanu, op. cit., p. 174), iar efectele actului se menţin, ca şi cum ar fi valabil încheiat. Doctrina a stabilit că principiile de drept care, în concurs cu regula quod nullum est, nullum producit effectum, o înlătură, menţinând

efectele actului, sunt următoarele (G. Boroi, Drept civil, 2010, p. 276; A. Pop, Gh. Beleiu, op. cit., p. 404 şi urm.; Gh. Beleiu, op. cit., p. 218-219; I. Dogaru, op. cit., p. 240-242; G. Răducan, op. cit., p. 363): a) principiul conversiunii actului juridic; b) regula error communis facit ius; c) principiul răspunderii civile delictuale (cu sublinierea că, în cazul ultimelor două, este înlăturată chiar sancţiunea nulităţii actului juridic). A se vedea, în acest sens, şi comentariile de la art. 1260, art. 17 NCC şi art. 45 teza a ll-a NCC, precum şi G. Râducan, p. 348-367.

41. Referitor la regula de drept error communis facit ius, dorim să facem o serie de precizări, generate de practica neunitară a instanţelor. în anumite situaţii excepţionale, un act juridic nul pentru lipsa calităţii de proprietar a înstrăinătorului unui bun este considerat valabil pentru a se asigura stabilitatea circuitului civil. Pentru a se reţine însă teoria validităţii actelor juridice încheiate de subdobânditorul de bună-credinţă cu proprietarul aparent - error communis facit ius -, trebuie să fie îndeplinite trei condiţii cumulative, necesare şi suficiente: buna-credinţă a subdobânditorului; eroarea comună în care s-a aflat subdobânditorul şi eroarea invincibilă în care s-a aflat subdobânditorul.

42. De altfel, după ce în art. 14 alin. (2) NCC se stabileşte că buna-credinţă se prezumă până la proba contrară, în art. 17 alin. (3) NCC, legiuitorul dispune expres că „eroarea comună şi invincibilă nu se prezumă", textul referindu-se expres şi la aceste două condiţii, extrem de importante, consacrate anterior de doctrină. Ca atare, este extrem de important de subliniat că, în aplicarea „teoriei validităţii actelor juridice încheiate de subdobânditorul de bună-credinţă cu proprietarul aparent", nu se analizează doar condiţia referitoare la buna-credinţă a subdobânditorului (cum au făcut, de pildă, majoritatea instanţelor care au respins acţiunile în anularea contractelor subdobânditorilor cu titlu particular de la statul român - non dominus), ci numai dacă toate cele trei condiţii ar fi îndeplinite cumulativ, s-ar putea valorifica principiul în favoarea acestuia. Să nu uităm că, de principiu, quod ab initio nullum est nullo lapsu temporis convalescere potest (ceea ce, de la început, este nul nu poate deveni valabil prin scurgerea timpului), o altă exprimare a adagiului quod nullum est nullum producit effectum.

43. în mod exclusiv (singular) buna-credinţă a cumpărătorilor nu poate produce niciun efect în ceea ce priveşte dobândirea dreptului de proprietate asupra imobilului. Aceasta chiar în condiţiile în care art. 563 alin. (3) NCC stabileşte, cu titlu general, că „dreptul de proprietate dobândit cu bună-credinţă, în condiţiile legii, este pe deplin recunoscut". în plus, subliniem că într-o acţiune în revendicare prin compararea titlurilor, de pildă, buna-credinţă nu prezintă nicio relevanţă. Prin urmare, trebuie analizată, de fiecare dată, incidenţa celor trei condiţii, pentru a vedea dacă putem aplica principiului error communis facit ius.

44. în ceea ce priveşte analiza celor trei condiţii de către instanţa judecătorească, considerăm că se impun următoarele precizări: buna-credinţă se apreciază în persoana cumpărătorului în mod concret, în funcţie de aptitudinile acestuia şi de împrejurările în care s-a încheiat contractul, fiind o noţiune cu vădit caracter subiectiv şi constă în convingerea acestuia că a cumpărat imobilul de

la adevăratul proprietar, deşi, în realitate, îi lipsea această calitate. Potrivit art. 14 alin. (2) NCC, buna-credinţă se prezumă, astfel că reclamantul ar trebui să dovedească eventuala rea-credinţă a pârâtului. Această soluţie va fi diferită, de la un caz la altul. în ceea ce priveşte eroarea comună în care s-a aflat subdobânditorul, în primul rând, trebuie reţinut că eroarea comună are o dublă structură: presupune un element obiectiv, reprezentat de aparenţa creată de titlul de proprietate prezentat, şi un element subiectiv, psihologic, constând în credinţa cumpărătorului în aparenţa creată de titlul de proprietate coroborată cu celelalte împrejurări de fapt ce întăresc această credinţă: publicitatea dreptului, conduita proprietarului aparent faţă de bun, durata de timp în care proprietarul aparent a stăpânit public anterior bunul, percepţia colectivităţii faţă de bunul sau categoria din care face parte bunul deţinut de proprietarul aparent. Opinăm că, având în vedere tot ceea ce presupune condiţia erorii comune, aceasta nu poate fi reţinută decât foarte rar, întrucât, în majoritatea cazurilor de acest gen, este greu a se reţine că toţi sau aproape toate persoanele, cu interese în ceea ce priveşte dobândirea dreptului de proprietate asupra imobilelor în discuţie, aveau încrederea că toate înstrăinările acestor bunuri au fost legale.

45. în ceea ce priveşte eroarea invincibilă (de neînlocuit), trebuie precizat, în primul rând, că invincibilitatea erorii nu rezultă doar din caracterul comun al acesteia, fiindcă altfel nu s-ar mai justifica existenţa acestei condiţii în plus. în aprecierea invincibilităţii se cercetează cauza erorii şi se analizează dacă un om capabil, în condiţiile socio-politice şi realităţilor sociale existente la momentul încheierii contractului, putea sau nu să descopere viciul titlului proprietarului aparent. Astfel, invincibilitatea erorii trebuie apreciată în persoana subdobânditorului de bună-credinţă în mod abstract, prin raportare la o persoană diligentă, spre deosebire de buna-credinţă, care se apreciază în mod concret, în raport de circumstanţele personale ale individului, întrucât consecinţele admiterii teoriei validităţii aparenţei în drept sunt deosebit de grave pentru adevăratul proprietar care, practic, în ipoteza admiterii principiului error communis facit ius, se va vedea privat de bunul său, astfel că cercetarea invincibilităţii erorii se impune.

46. Totodată, trebuie remarcat că admiterea instituţiei error communis facit ius are drept consecinţă o ingerinţă în dreptul de proprietate al unei persoane, astfel că admiterea efectului creator de drept al erorii comune şi invincibile trebuie să ţină seama şi de criteriile stabilite în jurisprudenţa Curţii Europene cu privire la justificarea ingerinţei în dreptul fundamental de proprietate al unei persoane, la care ne-am referit anterior. Pentru a se reţine caracterul invincibil al erorii, subdobânditorul de bună-credinţă trebuie să dovedească faptul că a întreprins toate acţiunile şi formalităţile posibile apte de a confirma existenţa dreptului autorului său, iar în lipsa acestor diligenţe, subdobânditorul nu poate datora situaţia sa erorii invincibile, ci neglijenţei sale. Dispoziţiile legale pertinente în raport de care trebuie să se facă analiza sunt cele prevăzute de art. 555 NCC şi art. 1 parag. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia europeană a drepturilor omului.

47. în doctrina noastră de drept civil material nu există o abordare a efectelor nulităţii actului juridic prin distincţie între contractantul de bună-credinţă şi cel de rea-credinţă la încheierea

actului, teza consacrată fiind aceea care stabileşte uniformitatea consecinţelor faţă de toate părţile actului. Singura ramură de drept, în sistemul nostru anterior intrării în vigoare a noului Cod civil, care a operat o astfel de distincţie era în materia dreptului familiei, în cadrul căruia, în analiza căsătoriei putative, soţului de bună-credinţă i se aplică un regim juridic diferit, favorabil în raport cu soţul de rea-credinţă, care suporta în mod direct consecinţele faptei sale. Astăzi, dispoziţiile art. 304 alin. (2) NCC, stabilind că „raporturile patrimoniale dintre foştii soţi sunt supuse, prin asemănare, dispoziţiilor privitoare la divorţ", nu mai fac, din păcate, clasica diferenţă. Din punctul nostru de vedere, o astfel de soluţie care să distingă, în privinţa efectelor actului nul sau anulabil, între contractantul de bună-credinţă şi cel de rea-credinţă la încheierea actului s-ar impune de lege ferenda, deoarece ar fi în acord cu o sumă de principii de drept (cum ar fi: principiul încheierii actelor cu bună-credinţă, principiul reparării integrale în natură a prejudiciului, principiul răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie etc.). Nu în ultimul rând, încheierea actului juridic cu onestitate, cu sinceritate constituie şi o problemă care ţine de morală în orice societate de drept. Or, societatea sancţionează principial faptele reprobabile ale persoanelor. Dar, oare, este just ca şi persoanele inocente să suporte în egală măsură consecinţele faptelor delictuale ale altei persoane? Răspunsul nostru e negativ, pentru că şi într-o astfel de situaţie s-ar încălca morala, s-ar produce o injusteţe la fel de reprobabilă.

48. în acest context, am prezentat (G. Râducan, op. cit., p. 369-370) o soluţie simplă, care prezintă două aspecte: a) la nivel teoretic, în abstract, aplicarea efectului conceptual al invalidării actului juridic lovit de nulitate (pentru că nu putem concepe ca acesta să fie considerat ca un act perfect, în vigoare după constatarea nulităţii); în anumite situaţii, se poate aprecia că desfiinţarea retroactivă a actului valorează despăgubire pentru partea inocentă, repusă în situaţia anterioară; b) la nivel practic, în concret, vom proceda la divizarea efectelor nulităţii în funcţie de buna sau reaua-credinţă a părţilor contractante.

49. Partea de rea-credinţă (atunci când se dovedeşte că a acţionat în cunoştinţă de cauză, putând aprecia că actul juridic pe care îl încheie este lovit de o cauză de nulitate sau de anulabilitate) va trebui să suporte consecinţele repunerii în situaţia anterioară, iar, în ipoteza imposibilităţii restituirii prestaţiilor, să fie obligată la contravaloarea acestora către partea inocentă, care ar fi îndreptăţită să le primească. Totodată, în măsura solicitării exprese a părţii de bună-credinţă, cu respectarea principiului disponibilităţii, partea de rea-credinţă - care, prin ipoteză, a acţionat culpabil - poate fi obligată şi la plata de daune-interese pentru prejudiciile (materiale şi/sau morale) create prin încheierea unui act juridic anulabil, pe tărâmul răspunderii civile delictuale, desigur, în măsura în care se dovedeşte existenţa prejudiciului. Partea inocentă, de bună-credinţă va restitui prestaţiile şi va putea solicita obligarea celeilalte părţi la daune-interese, după cum arătam mai sus.

50. în ceea ce priveşte aria daunelor-interese cu care partea inocentă ar putea fi despăgubită pentru un contract nul sau anulabil, în mod abstract, este aceea a interesului contractual negativ: contractantul de bună-credinţă va avea dreptul să fie compensat în limitele cheltuielilor suportate

inutil în vederea contractului şi ocaziilor pierdute din cauza încrederii în validitatea acelui contract. Având, în acelaşi timp, dreptul la acţiunea în restituirea prestaţiilor, nicio altă pierdere nu va putea fi compensată. însă, atunci când opţiunea contractantului inocent se limitează la a cere despăgubirea, renunţând la exercitarea acţiunii în anulabilitate, dauna poate fi egală cu interesul contractual pozitiv, întrucât, rămânând valid contractul, cererea acestuia nu diferă în conţinut de aceea care e consecinţa unei neîndepliniri.

51. Pe de altă parte, este posibil ca ambii cocontractanţi să fi cunoscut că actul juridic pe care îl încheie este lovit de nulitate (având un scop ilicit sau imoral). într-o asemenea ipoteză, efectele nulităţii trebuie să se producă în egală măsură în privinţa ambilor cocontractanţi, iar dacă pe perioada cuprinsă între încheierea actului şi pronunţarea irevocabilă a nulităţii sale respectivul act a afectat şi interesele unor terţe persoane care s-au întemeiat cu bună-credinţă pe acesta, nimic nu îi împiedică să solicite părţilor contractante daune-interese pentru prejudiciile suferite, pe tărâm delictual sau contractual, după caz.

52. De lege ferenda, apreciem că şi în reglementările legale ar trebui consacrate expres asemenea distincţii şi consecinţe imediate.

JURISPRUDENŢĂ1. Consecinţa firească a pronunţării nulităţii contractului de schimb fiind repunerea părţilor în situaţia în care acestea se aflau înainte de încheierea contractului, părţile trebuie să îşi restituie tot ce au primit în temeiul contractului, iar în măsura în care unele prestaţii nu mai pot fi restituite, cum ar fi în caz de înstrăinare a lucrului primit în schimb, restabilirea situaţiei anterioare se va face prin echivalent, ţinându-se seama de valoarea prestaţiei respective (Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 296/1970, în C.D. 1970, p. 1

15.Principiile care înlătură nulitatea actului juridic civil

cazurile care înlătură principiul quod nullum est, nullum producit effectum, nulitatea constă în lipsirea actului juridic de efectele contrare normelor juridice edictate pentru încheierea sa valabilă, iar această regulă generală referitoare la efectele nulităţii se realizează prin intermediul celor trei principii ale efectelor nulităţii, de care ne-am ocupat mai sus, prezentând şi excepţiile de la acestea.Alături de excepţiile analizate, care reprezintă şi limitări ale principiului quod nullum est, nullum producit effectum, există şi anumite situaţii care înlătură principiul menţionat, uneori fiind înlăturată însăşi nulitatea, iar nu numai unele efecte ale acesteia.Cazurile care înlătură principiul quod nullum est, nullum producit effectum sunt următoarele:

conversiunea actului juridic , error communis facit ius   şi principiul răspunderii civile delictuale   (cu sublinierea că, în ultimele două cazuri, este înlăturată

chiar sancţiunea nulităţii actului juridic). 

16.Prescripția extinctivă: noțiune, caracterul normelor care o reglementează, efecte Noţiunea prescripţiei extinctive. Definiţie şi terminologie

a) Definiţie. Deşi Noul Cod civil nu defineşte in terminis prescripţia extinctivă, reglementează, în mod expres, obiectul (şi, implicit, efectul) acesteia, ca şi Decretul nr. 167/1958 (art. 1 alin. 1). într-adevăr, potrivit art. 2.500 - intitulat „Obiectul prescripţiei extinctive” -:„(1) Dreptul material la acţiune, denumit în continuare drept Ia acţiune, se stinge prin prescripţie, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege.(2) în sensul prezentului titlu, prin drept la acţiune se înţelege dreptul de a constrânge o persoană, cu ajutorul forţei publice, să execute o anumită prestaţie, să respecte o anumită situaţie juridică sau să suporte orice altă sancţiune civilă, după caz”.Pentru definirea corectă a prescripţiei, art. 2.500 alin. 1 NCC trebuie însă coroborat, în primul rând, cu prevederile art. 2.506 care reglementează, in terminis, efectele împlinirii termenului de prescripţie:„(1) După împlinirea prescripţiei, cel obligat este îndreptăţit să refuze executarea prestaţiei.(2) Cel care a executat de bunăvoie obligaţia după ce dreptul la acţiune s-a prescris nu are dreptul să ceară restituirea prestaţiei, chiar dacă la data executării nu ştia că termenul prescripţiei era împlinit.(3) Recunoaşterea unui drept prescris, făcută printr-un act scris, precum şi constituirea de garanţii în folosul titularului dreptului a cărui acţiune este prescrisă sunt valabile, chiar dacă cel care le-a făcut nu ştia că termenul de prescripţie era împlinit. în aceste cazuri sunt aplicabile regulile de la renunţarea la prescripţie” (s.n.).Totodată, mai trebuie reţinut că, în sistemul noului cod, în limitele şi condiţiile prevăzute de lege, părţile pot să încheie convenţii privitoare la prescripţie, în special să modifice durata termenelor legale de prescripţie ori regulile de funcţionare a prescripţiei extinctive (începutul prescripţiei, suspendarea, întreruperea, calculul acesteia etc.), după cum le dictează interesele (art. 2.515 alin. 3 şi 4).Din ansamblul acestor dispoziţii legale, rezultă însă că prescripţia, ca şi în sistemul Decretului nr. 167/1958 (supra, nr. 10, 26, 236 şi urm. ), nu stinge dreptul subiectiv material, ci numai dreptul la acţiune corespunzător, astfel că putem în continuare defini prescripţia extinctivă ca fiind acel mod de înlăturare a răspunderii civile constând în stingerea dreptului material la acţiune neexercitat în termenul stabilit de lege ori de părţi, după caz.b) Terminologie. Sub aspect terminologic, este de reţinut că expresia „prescripţia extinctivă” ori, după caz, termenul de „prescripţie” sunt întrebuinţate de Noul Cod civil în două accepţiuni diferite, dar complementare, şi anume:1) instituţia de drept civil având această denumire, adică totalitatea normelor de drept civil care reglementează stingerea dreptului la acţiune în sens material în domeniul raporturilor civile lato sensu;2) esenţa însăşi a instituţiei prescripţiei extinctive - stingerea dreptului material la acţiune neexercitat în termenul de prescripţie, adică exact sensul pe care l-am avut în vedere când am definit mai sus prescripţia extinctivă.Cât priveşte „dreptul material la acţiune”, acesta este definit, într-o manieră largă, cuprinzătoare, pentru prima oară în legislaţia română, ca fiind „dreptul de a constrânge o persoană, cu ajutorul forţei publice, să execute o anumită prestaţie, să respecte o anumită situaţie juridică sau să suporte orice altă sancţiune civilă, după caz.” (art. 2.500 alin. 2) şi înglobeaza, în conţinutul său, atât dreptul la acţiunea condamnatorie, adică dreptul de â

obţine condamnarea pârâtului, cât şi dreptul la acţiunea executorie, adică dreptul de a obţine executarea silită, deoarece ambele sale forme vizează realizarea, pe cale silită, a dreptului subiectiv material încălcat, nesocotit ori ignorat, după caz.Precizăm că, din considerente de ordin tehnic, Noul Cod civil reglementează „dreptul comun” al prescripţiei dreptului la acţiune, „prescripţia dreptului de a obţine executarea silită” fiind reglementată în Codul de procedură civilă, reglementare care se completează cu prevederile Codului civil (art. 2.513). Desigur, această opţiune a legiuitorului nu afectează unitatea prescripţiei extinctive şi nici „unitatea” dreptului material la acţiune, care, aşa cum am arătat cu altă ocazie (supra, nr. 440-443) comportă, în existenţa sa concretă, ambele forme: dreptul la acţiunea condamnatorie şi dreptul la acţiunea executorie şi îmbracă, în întregul său, trăsăturile unui drept subiectiv civil de natură substanţială, iar nu procedurală.594. Natura juridică a prescripţiei extinctive. în ce priveşte natura juridică a prescripţiei extinctive, această chestiune a fost controversată atât sub imperiul vechiului Cod civil (1864), cât şi a Decretului nr. 167/1958 (supra, nr. 23-26 ), dar credem că ea a fost tranşată de Noul Cod civil în sensul faptului că, sub acest aspect, prescripţia extinctivă nu stinge dreptul subiectiv civil primar, ci afectează doar dreptul subiectiv secundar, adică dreptul la acţiune (art. 2.500 şi 2.506, precitate), astfel încât putem spune, din nou, că prescripţia extinctivă este doar un mod sau o cauză legală de înlăturare (stingere) a răspunderii civile (lato sensu), iar nu un mod de stingere a dreptului subiectiv civil.Aşadar, prescripţia este şi rămâne o instituţie de drept material, substanţial, iar nu de drept procesual.într-adevăr, din dispoziţiile legale mai sus citate, rezultă, indubitabil, că prescripţia extinctivă, ca sancţiune juridică, priveşte numai dreptul material la acţiune, adică posibilitatea subiectului activ de a pretinde şi obţine, pe cale judiciară, protecţia unui drept al său încălcat sau contestat (ori a unui interes legitim, în cazurile anume prevăzute de lege), iar nu (şi) dreptul subiectiv civil primar încălcat sau contestat, care supravieţuieşte efectului extinctiv al prescripţiei, nefiind în sine afectat.Totuşi, prin împlinirea (şi invocarea) prescripţiei extinctive o „transformare” ori „schimbare” juridică a dreptului subiectiv (şi a obligaţiei corelative) se produce, căci, din acest moment dreptul subiectiv civil nu mai poate fi apărat pe calea ofensivă a acţiunii în justiţie, ci numai pe calea defensivă a excepţiunii, atunci când subiectul pasiv şi-a executat de bunăvoie obligaţia solicitând restituirea prestaţiei făcute ori pretinzând titularului dreptului subiectiv să execute o prestaţie corelativă (de ex., să predea bunul, deşi dreptul la acţiunea în anularea vânzării nu mai poate fi exercitat, fiind stins prin prescripţie); în mod corespunzător, nici obligaţia civilă corelativă nu mai poate fi dusă la îndeplinire pe calea executării silite, dar este permisă şi deschisă executarea sa voluntară (art. 2.506 alin. 2).în consecinţă, prin obiectul şi efectul său, prescripţia extinctivă este un veritabil mod sau mijloc de înlăturare (încetare) a răspunderii civile, în sensul că după împlinirea termenului de prescripţie subiectul pasiv al raportului de constrângere nu mai poate fi constrâns, prin acţiune condamnatorie ori executorie, să execute prestaţia datorată sau să suporte orice altă sancţiune civilă, însă acesta nu este liberat de obligaţia ce îi incumbă, deoarece raportul juridic primar nefiind stins, el continuă să fie ţinut de obligaţia ce-i incumbă şi pe care o poate executa oricând de bunăvoie. După cum s-a spus, în mod sugestiv, prin efectul său, «prescripţia extinctivă metamorfozează, transformă dreptul subiectiv civil şi obligaţia civilă corelativă, „retrogra-dându-le”, din perfecte (asigurate prin „acţiune”), în imperfecte (naturale, asigurate doar prin „excepţiune”)».

595. Delimitarea prescripţiei extinctive. După cum am arătat pe larg (supra, nr. 33 şiurm. ), prescripţia extinctivă se aseamănă dar nu se confundă cu alte instituţii de drept civil, precum: prescripţia achizitivă (uzucapiunea), decăderea şi termenul extinctiv. Noul Cod civil conservă şi chiar întăreşte autonomia prescripţiei extinctive faţă de aceste instituţii, reglementând în mod separat uzucapiunea, ca mod de dobândire a drepturilor reale prin posesia exercitată asupra unui bun în tot timpul cerut de lege (art. 930 şi urm.), decăderea, ca mod de stingere a unui drept subiectiv civil neexercitat în termenul stabilit de lege (art. 2.545), inclusiv termenul extinctiv, ca modalitate ce afectează existenţa unei obligaţii civile (art. 1.412 alin. 2).De reţinut, că regulile de la prescripţie constituie reguli de drept comun, astfel încât dispoziţiile în materie de uzucapiune, de ex., se completează cu cele de la prescripţia dreptului la acţiune, după cum în materie de decădere, „dacă din lege (sau din convenţia părţilor - n.n.) nu rezultă în mod neîndoielnic că un anumit termen este de decădere, sunt aplicabile regulile de prescripţie” (art. 2.547), care, fiind mai puţin riguroase, permite judecătorului să trateze cu mai multă flexibilitate regimul unui asemenea termen.Reglementarea prescripţiei extinctiveSedes materiae. a) Reglementarea generală. Noul Cod civil reglementează prescripţia extinctivă în cartea VI „Despre prescripţia extinctivă, decăderea şi calculul termenelor”, la art. 2.500-2.543. Aceste texte cuprind reglementarea generală, de drept comun, a instituţiei, deoarece dispoziţii cu caracter special există în numeroase alte texte ale codului, pe care aici le vom aminti doar (b), fară a intra în analiza acestora, care va fi făcută cu altă ocazie.In afară de aceasta, mai trebuie amintit că norme privitoare la prescripţia dreptului la acţiune există şi în alte acte normative, care, în măsura în care vor fi păstrate de legea de punere în aplicare a Noului Cod civil, ele vor întregi reglementarea din cod, fie ca norme speciale, fie ca norme complementare (în această din urmă categorie urmând să intre dispoziţiile privitoare la prescripţia dreptului de a obţine executarea silită din viitorul Cod de procedură civilă).Este inutil să amintim că în ce priveşte raportul dintre cele două categorii de norme - generale şi speciale -, el va fi guvernat de bine cunoscutele reguli: generalia specialibus non derogant şi, respectiv specialia generalibus derogant.b) Reglementări speciale cuprinse în Codul civil. După cum am menţionat, în afara normelor cuprinse în Cartea VI, noul cod conţine şi alte reguli speciale care se regăsesc în diverse materii şi se referă la diferite aspecte ale instituţiei prescripţiei precum:- imprescriptibilitatea unor drepturi la acţiune [art. 216 alin. 6, art. 423 alin. 4, art. 427 alin. 1, art. 432 alin. 2, teza I, art. 433 alin. 2, art. 563 alin. 2, art. 564 alin. 2, art. 669, 696 alin. 2, art. 909 alin. 1, art. 911 alin. 2, teza a doua, art. 1130, art. 2.237];- imprescriptibilitatea unor excepţii (art. 1.095 alin. 3, art. 1.249 alin. 2, teza a doua);- prescriptibilitatea unor drepturi la acţiune având un obiect patrimonial (art. 253 alin. 4, art. 270, art. 638 alin. 2, in fine, şi alin. 3, art. 896 alin. 1, teza a doua) sau nepatrimonial (art. 419, 423 alin. 5, 427 alin. 5, art. 432 alin. 2, teza a doua, art. 433 alin. 3, art. 1.415 alin. 3, art. 2.010 alin. 3, art. 2.071, art. 2.499 alin. 2), după caz;- termenele de prescripţie (art. 270, 301, 316 alin. 2, art. 428 alin. 3, art. 695 alin. 3, teza I, art. 892 alin. 3, art. 897 alin. 2, art. 915 alin. 2, teza I, art. 951 alin. 1, art. 990 alin. 5, art. 1.027 alin. 3, art. 1.070, 1.124, 1.223, art. 1.329 alin. 4, art. 1.564, art. 1.669 alin. 2, art. 1.933 alin. 3, art. 1.936 alin. 1, art. 2.190 alin. 1);- prorogarea prescripţiei (art. 1.394);- începutul prescripţiei (art. 990 alin. 4, art. 1.076 alin. 2, art. 1.880, art. 2.163);

- suspendarea prescripţiei (art. 695 alin. 3, teza a doua, art. 915 alin. 2, teza a doua, art. 1.395, art. 1.433 alin. 1., art. 1.441 alin. 1, art. 1.449 alin. 1)- întreruperea prescripţiei (art. 20 alin. 4, art. 1.433 alin. 2, art. 1.441 alin. 2, art. 1.449);- legea aplicabilă prescripţiei (art. 2.663).Caracterul normelor care reglementează prescripţia extinctivă.a) Sistemul Decretului nr. 167/1958. O problemă strâns legată de „reglementarea prescripţiei extinctive” este aceea a caracterului - imperativ ori dispozitiv - al normelor ce formează această instituţie.După cum am arătat (supra, nr. 74-77), atât în literatura de specialitate, cât şi în practica judiciară s-a admis, în mod constant, că, în sistemul Decretului nr. 167/1858, normele care formează instituţia prescripţiei extinctive sunt imperative, întrucât aceasta este o instituţie de ordine publică, destinată ocrotirii unui interes general, obştesc: înlăturarea incertitudinii din raporturile juridice civile şi asigurarea stabilităţii lor.în doctrină, se mai precizează şi faptul că natura obştească ar fi dedusă tocmai din rosturile sau funcţiile prescripţiei extinctive: 1) funcţia educativă şi mobilizatoare; 2) funcţia sancţionatoare (când prima n-a dat rezultate); 3) funcţia de consolidare a raporturilor juridice şi de înlăturare a dificultăţilor în administrarea probelor.Ca urmare a acestei concepţii, Decretul nr. 167/1958 a consacrat şi două consecinţe juridice importante impuse de caracterul imperativ al normelor care reglementează prescripţia extinctivă:1) inadmisibilitatea derogării, prin convenţie, de la normele prescripţiei extinctive (art. 1 alin. final: „Orice clauză care se abate de la reglementarea legală a prescripţiei este nulă”);2) obligativitatea aplicării, din oficiu, de către organul de jurisdicţie a normelor privind prescripţia extinctivă (art. 18: „Instanţa judecătorească şi organul arbitrai sunt obligate ca, din oficiu, să cerceteze, dacă dreptul la acţiune sau la executarea silită este prescris”).Este însă de observat că această din urmă soluţie este opusă aceleia consacrată de art. 1841 C. civ.: Jn materie civilă, judecătorii nu pot aplica prescripţia, dacă cel interesat nu va fi invocat acest mijloc”.Această concepţie asupra prescripţiei extinctive a fost considerată ca depăşită, fiind necorespunzătoare cu caracterul privat al raporturilor civile, astfel încât, de lege ferenda, scrie prof. Beleiu, „soluţia potrivită - impusă de principiul disponibilităţii, aplicabil în dreptul civil, în general - este aceea de a reveni la sistemul Codului civil: prescripţia trebuie aplicată dacă cel interesat (de regulă, pârâtul) o invocă. Propunând această soluţie, nu scăpăm din vedere că, prin dispoziţie expresă, se poate consacra, în continuare, inadmisibilitatea derogării, prin act juridic civil, de la normele ce reglementează prescripţia extinctivă, deoarece soluţiile în prezenţă: aplicarea efectului prescripţiei numai dacă este invocat, de o parte, şi inadmisibilitatea derogării de la normele ce reglementează prescripţia extinctivă, de cealaltă parte nu sunt ireconciliabile dimpotrivă, ele pot foarte bine coexista, dând satisfacţie unor interese diferite: cel general şi cel individual; aceste interese trebuie armonizate, iar nu unul să fie anihilat de celălalt, de plano. Cu alte cuvinte, păstrând caracterul imperativ al normelor care reglementează prescripţia extinctivă, caracter dedus din natura obştească, generală a interesului asigurării certitudinii în raporturile juridice civile, prin înlăturarea unor litigii care să aibă originea în situaţii juridice prea învechite, ar trebui trasă o singură consecinţă: inadmisibilitatea derogării, iar nu şi cea de a doua: obligativitatea aplicării, din oficiu, a prescripţiei extinctive de către organul de jurisdicţie.”Aceste propuneri au fost avute în vedere de redactorii Noului Cod civil, care au abandonat concepţia caracterului imperativ, de ordine publică, al normelor care reglementează prescripţia extinctivă, optând pentru un caracter preponderent dispozitiv (recte, supletiv) al acestora (b).

b) Sistemul Noului Cod civil. într-adevăr, în sistemul Noului Cod civil, prescripţia extinctivă, deşi rămâne o instituţie de interes general, prin rosturile ori funcţiile pe care le deserveşte, totuşi, este şi rămâne o instituţie de drept privat, astfel încât beneficiul prescripţiei extinctive este rezervat, în principiu, doar celui direct interesat, iar părţile,în vederea soluţionării mai rapide ori, după caz, în condiţii specifice, a unui eventual diferend, pot amenaja, în anumite limite, inclusiv regulile privitoare la prescripţia dreptului la acţiune, născut din raporturile lor civile. Aceste interese preponderent private conduc spre o reglementare mult mai flexibilă, liberală, a instituţiei prescripţiei, bazată pe două principii fundamentale:1) necesitatea asigurării certitudinii şi stabilităţii raporturilor juridice civile;2) respectarea principiului libertăţii contractuale în materia prescripţiei extinctive, cu condiţia ca aceasta să nu aducă atingere ordinii publice (e.g. principiului garantării dreptului de liber acces la justiţie), normelor imperative şi bunelor moravuri.In consecinţă, deşi se admite, cu valoare de principiu, că „prescripţia extinctivă este reglementată prin lege” (art. 2.515 alin. 1), părţile care au capacitatea deplină de exerciţiu, pot încheia, în mod valabil, convenţii privitoare la prescripţie (art. 2.514 alin. 3 şi 4).De asemenea, dacă în ce priveşte renunţarea la prescripţia care n-a început încă să curgă, este nulă, în schimb, o astfel de renunţare este valabilă dacă are ca obiect fie beneficiul termenului scurs, în cazul prescripţiei începute şi neîmplinite, fie beneficiul prescripţiei împlinite (art. 2.507).Cât priveşte invocarea şi aplicarea prescripţiei extinctive, în acord cu art. 1841 din vechiul cod, citat mai sus, „prescripţia poate fi opusă numai de cel în folosul căruia curge” (art. 2.512 alin. 1), astfel încât „organul de jurisdicţie nu poate aplica prescripţia din oficiu” (art. 2.512 alin. 1), indiferent dacă pârâtul este un simplu particular ori, după caz, statul sau însuşi o unitate administrativ-teritorială.598. Convenţiile privitoare la prescripţia extinctivă. a) Reglementare. în acord cu caracterul preponderent dispozitiv al normelor privitoare la prescripţie, Noul Cod civil admite, aşa cum am arătat, posibilitatea încheierii de convenţii (pacte) privitoare la prescripţie, cu respectarea anumitor condiţii sau limite. Astfel, potrivit art. 2.515, precitat:„(1) Prescripţia extinctivă este reglementată prin lege.(2) Este interzisă orice clauză prin care fie direct, fie indirect o acţiune ar fi declarată imprescriptibilă, deşi, potrivit legii, aceasta este prescriptibilă, sau invers, o acţiune declarată de lege imprescriptibilă ar fi considerată prescriptibilă.(3) Cu toate acestea, în limitele şi condiţiile prevăzute de lege, părţile care au capacitatea deplină de exerciţiu pot, prin acord expres, să modifice durata termenelor de prescripţie sau să modifice cursul prescripţiei prin fixarea începutului acesteia ori prin modificarea cauzelor legale de suspendare ori de întrerupere a acesteia, după caz.(4) Termenele de prescripţie pot fi reduse sau micşorate (recte, mărite — n.n.), prin acordul expres al părţilor, fără însă ca noua durată a acestora să fie mai mică de un an şi nici mai mare de 10 ani, cu excepţia termenelor de prescripţie de 10 ani sau mai lungi care pot fi prelungite până la 20 de ani.(5) Dispoziţiile alin. (3) şi (4) nu se aplică în cazul drepturilor la acţiune de care părţile nu pot să dispună şi nici acţiunilor derivate din contractele de adeziune, de asigurare şi cele supuse legislaţiei privind protecţia consumatorului.(6) Orice convenţie sau clauză contrară dispoziţiilor prezentului articol este lovită de nulitate absolută.”

O scurtă analiză a acestui articol este utilă, cel puţin dacă avem în vedere faptul că este vorba de o reglementare absolut nouă pentru dreptul românesc.b) Condiţii de validitate. Din articolul citat, rezultă că, pentru a fi valabile, convenţiile trebuie încheiate de persoane care au capacitate deplină de exerciţiu şi să aibă un obiect licit, respectiv să privească:- drepturi la acţiune prescriptibile şi disponibile (cesibile);- durata termenelor de prescripţie;- începutul prescripţiei;- modificarea (nu suprimarea) cauzelor legale de suspendare ori de întrerupere a prescripţiei.A contrario, nu sunt admisibile convenţiile care au ca obiect:- drepturile la acţiune imprescriptibile şi/sau indisponibile (incesibile), precum acţiunile reale imprescriptibile (e.g. art. 563 alin. 3, art. 564 alin. 2, art. 696 alin. 2, art. 861 alin. 1 etc.), acţiunea în constatarea nulităţii absolute (art. 2.502 alin. 2, pct. 3), acţiunile derivând din starea şi capacitatea persoanelor (cf. art. 29 privitor la limitele capacităţii civile; art. 437 referitor la inalienabilitatea acţiunilor de filiaţie etc.); interdicţia este expresă (art. 2.515 alin. 2 şi 5, teza I);- drepturile la acţiune derivate din contractele de adeziune, de asigurare şi cele supuse legislaţiei consumatorului, indiferent dacă pactul este încheiat înainte sau după încheierea unor asemenea contracte; această interdicţie este de asemenea expresă (art. 2.515 alin. 5, teza a doua);- fixarea unor termene de prescripţie cu nerespectarea duratei minime sau maxime legale (de ex., termenele de prescripţie de cel mult un an nu pot fi micşorate, dar pot fi mărite până la 10 ani, după cum termenele de 10 ani sau mai lungi pot fi prelungite până la 20 de ani; v., în acest sens, art. 2.515 alin. 4); aceste limite se explică prin necesitatea existenţei unui termen minim suficient pentru asigurarea unei acţiuni utile şi efective, pe de o parte, dar şi a unui termen care să nu fie excesiv de lung astfel încât să facă acţiunea practic imprescriptibilă ori să creeze dificultăţi de judecată sau de administrare a probelor pe care legiuitorul a voit să le preîntâmpine, chiar şi împotriva voinţei părţilor, pe de altă parte;- stabilirea momentului începutului prescripţiei (şi implicit al împlinirii ei) la o dată în raport de care prescripţia ar fi socotită împlinită, ceea ce echivalează, implicit, cu suprimarea dreptului la acţiune;- suprimarea cauzelor legale de suspendare ori întrerupere a prescripţiei; legea admite doar modificarea acestora, iar nu şi înlăturarea lor, ceea ce ar conduce, indirect, fie la imprescriptibilitatea dreptului la acţiune, fie la suprimarea acestuia şi exonerarea de răspundere a debitorului (cf. art. 2.512 alin. 2);- înlăturarea posibilităţii repunerii în termen, atunci când depăşirea termenului de prescripţie a fost cauzată de existenţa unor motive temeinic justificate (art. 2.521), o astfel de clauză este de asemenea prohibită, deoarece este abuzivă sau contrară echităţii şi bunelor moravuri (v. art. 15. privitor la abuzul de drept, art. 1.169 referitor la limitele libertăţii de a contracta).Exempli gratia, dintre convenţiile privitoare la prescripţie care ar fi principial valabile, pot fi citate următoarele:5 ani, pentru viciile ascunse) sau, după caz, decât cel special (de ex., 1 an, în cazul acţiunii în anulare sau reducerea obligaţiilor pentru leziune, fixat la 2 ani de art. 1.223);- cele care fixează începutul prescripţiei, altul decât cel prevăzut de lege, în regulă generală, ori printr-o dispoziţie particulară (de ex., stabilirea că prescripţia dreptului la acţiune pentru viciile lucrului sau lucrării nu începe să curgă decât după consultarea unui expert, ori că începutul prescripţiei dreptului la acţiune pentru penalităţi curge nu de la exigibilitatea creanţei, ci de la

împlinirea termenului de 30 de zile, în care aceasta putea fi achitată, fară a antrena plata penalităţilor aferente etc.);- cele prin care se modifică (nu suprimă) cauzele legale de suspendare ori întrerupere a prescripţiei (de ex., stabilirea faptului că între soţi prescripţia este suspendată chiar dacă sunt separaţi în fapt, ori că forţa majoră suspendă cursul prescripţiei, indiferent de data survenirii ei; stipularea că punerea în întârziere nu întrerupe prescripţia decât dacă este făcută prin executorul judecătoresc ori într-o anumită formă, ori că plata parţială nu constituie în sine recunoaştere tacită a prescripţiei, sau, în fine, că întreruperea, survenită prin cererea de chemare în judecată, va fi urmată de prescripţia cea mai lungă, de 10 ani, a dreptului de a obţine executarea silită etc.) şi, a fortiori, se suplimentează aceste cauze de suspendare ori de întrerupere (de ex., prevederea în sensul căreia consultarea unui expert care să stabilească cauza deficienţelor calitative ale unui lucru suspendă prescripţia dreptului la acţiune ori stipularea faptului că încercarea de conciliere prealabilă a oricărui litigiu ivit între părţi, atrage suspendarea cursului prescripţiei).c) Sancţiune. Orice convenţie sau clauză contrară dispoziţiilor art. 1.215 este lovită de nulitate absolută (art. 2.115 alin. 6), fiind, aşadar, nulă de drept.599. Legea aplicabilă prescripţiei extinctive. în dreptul nostru, prescripţia extinctivă este o chestiune de fond, iar nu de procedură, astfel încât legea aplicabilă prescripţiei este legea care guvernează fondul dreptului, iar nu lex fori. Această soluţie prevăzută, de altfel, la art. 147 din Legea nr. 105/1992 privitoare la raporturile de drept internaţional privat („Prescripţia extinctivă a dreptului la acţiune este supusă legii care se aplică dreptului subiectiv însuşi”) este menţinută de art. 2.663 NCC:„Prescripţia extinctivă a dreptului la acţiune este supusă legii care se aplicădreptului subiectiv însuşi.”'Prin urmare, în funcţie de natura dreptului subiectiv civil primar, legea aplicabilă prescripţiei poate fi, după caz, lex personalis, lex contractus, lex loci delicti commissi, lex loci laesionis, lex rei sitae etc.'în final, precizăm că, în această materie, legea aplicabilă trebuie să fie unică, în sensul că trebuie să se aplice atât prescripţiei dreptului la acţiunea condamnatorie, cât şi prescripţiei dreptului la acţiunea executorie (v. pentru amănunte, supra, nr. 430, lit. c).Efectul prescripţiei extinctiveCe se stinge prin prescripţie în lumina Noului Cod civil? a) Sistemul Decretului nr. 167/1958. În doctrină -mai ales - a existat o controversă cu privire la ce se stinge prin prescripţia extinctivă, în lumina Decretului nr. 167/1958, controversă care îşi are originea în dispoziţiile - contradictorii - ale Codului civil din 1864 privitoare la acelaşi aspect (art. 1091 şi 1837, care evocă stingerea prin prescripţie a obligaţiei civile, versus art. 1890, 1900, 1903, 1904 etc., care se referă la prescripţia acţiunilor injustiţie) şi care, finalmente, a fost tranşată, cu argumente de text, de legislaţie şi jurisprudenţă (ibidem), în sensul stingerii prin prescripţie doar a dreptului la acţiune în sens material, iar nu a însuşi dreptului subiectiv.b) Sistemul Noului Cod civil. în ce priveşte Noul Cod civil, soluţia stingerii doar a dreptului material la acţiune este neîndoielnică, deoarece art. 2.500 se referă, expressis verbis, la dreptul material la acţiune ca obiect al prescripţiei, în timp ce art. 2.506, reglementând efectele prescripţiei împlinite, dispune următoarele:„(1) După împlinirea prescripţiei, cel obligat este îndreptăţit să refuze executarea prestaţiei.

(2) Cel care a executat de bunăvoie obligaţia după ce dreptul la acţiune s-a prescris nu are dreptul să ceară restituirea prestaţiei, chiar dacă la data executării nu ştia că termenul prescripţiei era împlinit.(3) Recunoaşterea unui drept (la acţiune - n.n.) prescris, făcută prin act scris, precum şi constituirea de garanţii în folosul titularului dreptului a cărui acţiunea este prescrisă sunt valabile, chiar dacă cel care a facut-o nu ştia că termenul de prescripţie era împlinit. In aceste cazuri sunt aplicabile regulile de la renunţarea la prescripţie.” (s.n.).Prin urmare, prescripţia extinctivă stinge numai dreptul la acţiune, iar nu şi dreptul subiectiv substanţial primar, ceea ce antrenează anumite consecinţe juridice specifice (c).c) Consecinţele juridice ale stingerii, prin prescripţie, numai a dreptului material la acţiune. Din faptul că prin prescripţie se stinge numai „dreptul la acţiune” (în sens material), adică posibilitatea titularului dreptului subiectiv civil de a obţine, la nevoie, protecţia statală a dreptului său, decurge o importantă consecinţă juridică: supravieţuirea dreptului subiectiv civil şi a obligaţiei corelative', după cum am precizat la „natura juridică” a prescripţiei extinctive (supra, nr. 26), practic însă dreptul subiectiv şi obligaţia corelativă sunt transformate, deoarece pot fi considerate acum doar imperfecte, incomplete, ocrotite numai pe calea defensivă a excepţiunii, iar nu şi a acţiunii civile.în afară de aceasta, întrucât prescripţia afectează doar dreptul material la acţiune, iar nu şi „dreptul procesual la acţiune” - drept autonom şi distinct de dreptul la acţiune (în sens material) -, adică dreptul de a sesiza instanţa şi de a solicita soluţionarea cauzei, printr-o hotărâre rămasă definitivă, acesta este şi rămâne neatins, fiind practicimprescriptibil extinctiv, într-adevăr, chiar dacă s-a împlinit termenul de prescripţie extinctivă, titularul dreptului subiectiv civil (neafectat de împlinirea acestui termen) poate sesiza oricând organul de jurisdicţie şi exercita, în continuare, celelalte drepturi procesuale, pentru a-şi apăra dreptul său, solicitând condamnarea pârâtului; dacă n-ar exista această posibilitate, nu s-ar putea verifica - jurisdicţional - nici faptul dacă prescripţia este sau nu efectiv împlinită, iar reclamantul n-ar putea dovedi ori demonstra că prescripţia nu s-a împlinit încă, existând, de pildă, o cauză de suspendare ori de întrerupere a cursului său.601. Principiile efectului prescripţiei extinctive. Ca şi în actuala reglementare cuprinsă în Decretul nr. 167/1958 (art. 1 alin. 2 şi art. 12), efectul prescripţiei extinctive - stingerea dreptului material la acţiune - este cârmuit de două principii, şi anume (art. 2.503):- odată cu stingerea dreptului la acţiune privind un drept principal se stinge şi dreptul la acţiune privind un drept accesoriu (art. 2.503 alin. 1);- în cazul în care un debitor este obligat la prestaţii succesive, dreptul la acţiune cu privire la fiecare dintre aceste prestaţii se stinge printr-o prescripţie deosebită, chiar dacă debitorul continuă să execute una sau alta din prestaţiile datorate (art. 2.503 alin. 2).De la ambele principii, există însă excepţii, necunoscute în dreptul actual:- în cazul creanţelor garantate cu o ipotecă sau altă garanţie reală (gaj), prescripţia dreptului la acţiune privind creanţa principală nu atrage şi stingerea dreptului la acţiunea ipotecară (sau pignorativă); în această din urmă situaţie, creditorul ipotecar (sau gajist) va putea urmări, în condiţiile legii, doar bunurile mobile sau imobile garantate, însă numai în limita valorii acestor bunuri şi doar în vederea acoperirii debitului principal (iar nu şi a accesoriilor acestuia) - art. 2.504; această excepţie este justificată de caracterul real, opozabil erga omnes, al ipotecii sau gajului, precum şi de faptul că aceste garanţii au un caracter relativ autonom faţă de creanţa garantată, astfel încât pot fi supuse unor reguli distincte de existenţă şi stingere (în cazul ipotecii imobiliare, dreptul de ipotecă se stinge numai prin radiere din cartea funciară, creditorul ipotecar

putând opune oricând, pe cale de excepţie, neplata creanţei ipotecare, refuzând astfel, în chip legitim, să consimtă la radiere; în cazul ipotecii mobiliare, de asemenea, creditorul ipotecar se poate opune la radierea acesteia din arhivă, câtă vreme creanţa garantată, nestinsă prin prescripţie, nu a fost achitată; în fine, creditorul gajist, aflat în posesia bunului gajat, este pe deplin îndreptăţit să refuze restituirea bunului cât timp creanţa nu a fost achitată, de vreme ce, pe de o parte, prescripţia afectează doar dreptul la acţiune, iar lăsarea bunului în mâinile sale echivalează, pe de altă parte, cu recunoaşterea - continuă - a acestui drept, cel puţin în cazul în care constituitor este însuşi debitorul gajist, iar nu un terţ garant)— în cazul în care prestaţiile succesive alcătuiesc, prin finalitatea lor, rezultată din lege sau din convenţia părţilor, un tot unitar, dreptul la acţiune se va stinge printr-o singură prescripţie, iar nu prin prescripţii deosebite (art. 2.503 alin. 2); această excepţie, care înseamnă întoarcerea la regulă, se justifică prin caracterul unitar al obligaţiei, chiar dacă executarea ei este eşalonată, în virtutea legii ori a voinţei părţilor, deoarece această eşalonare a fost concepută pentru a facilita îndeplinirea obligaţiei, iar nu pentru a fi considerată ca fiind generatoare de prestaţii distincte, de sine stătătoare (de ex., în cazul vânzării cu plata preţului în rate, plata ratelor, fiind simple modalităţi de achitare a preţului, iar nu prestaţii de sine stătătoare, nu dă loc la drepturi la acţiune distincte şi, prin urmare, nici la prescripţii deosebite).Tot în aplicaţia efectului extinctiv al prescripţiei - stingerea doar a dreptului material la acţiune -, art. 2.505 mai prevede, în mod firesc, că „prescripţia nu împiedică stingerea prin compensaţie (legală, dar mai ales judiciară - n.n.) a creanţelor reciproce şi nici exercitarea dreptului de retenţie^, dacă dreptul la acţiune nu era prescris în momentul în care s-ar fi putut opune compensarea sau dreptul de retenţie, după caz“ (s.n.). Soluţia este pe deplin justificată, deoarece la data când putea fi opusă, pentru prima dată, compensaţia ori dreptul de retenţie, dreptul la acţiune nu era prescris, astfel încât titularul său a socotit că nu mai e cazul să acţioneze din moment ce creanţele reciproce sunt (ori trebuie considerate) stinse până la concurenţa celei mai mici ori, după caz, se bucură de o garanţie, chiar imperfectă, care-i permite să-şi asigure, pe cale de excepţie, plata creanţei. In plus, în cazul retentorului, cât timp debitorul nu solicită predarea (restituirea) bunului o astfel de pasivitate poate fi asimilată recunoaşterii tacite a dreptului, antrenând fie amânarea, fie întreruperea cursului prescripţiei (cf. art. 2.538, alin. 2 şi 3).602. Modul de aplicare a prescripţiei extinctive. a) Sedes materiae. Prescripţia nu operează ipso iure sau ope legis, ci numai ope exceptionis, adică doar la cererea părţii interesate. Aceasta rezultă atât din art. 2.506 NCC, precitat (în special alin. 1: „După împlinirea prescripţiei, cel obligat este îndreptăţit să refuze executarea prestaţiei”; deci, prin împlinirea termenului de prescripţie, cel interesat dobândeşte doar dreptul de a se opune la condamnarea sa, iar nu şi liberarea de obligaţia ce-i incumbă, adică exonerarea de răspunderea sa civilă, contractuală sau extracontractuală), cât şi din prevederile art. 2.507 şi urm., din acelaşi cod, privitoare la renunţarea la prescripţie.într-adevăr, în termeni similari - nu identici - art. 1838-1839 şi 1841 din vechiul Cod civil, art. 2.507 şi urm. NCC privitoare la renunţarea (infra, nr. 603) şi la invocarea prescripţiei prevăd, inter alia, că „nu se poate renunţa la prescripţie cât timp a început să curgă” (art. 2.507, teza I) şi că aceasta „poate fi opusă numai de celîn folosul căruia curge” (art. 2.512 alin. 1), astfel că, în caz contrar, organul de jurisdicţie va continua judecata şi se va pronunţa în fond asupra pretenţiei deduse judecăţii (art. 2.512 alin. 2).b) Aplicarea prescripţiei numai la cererea persoanei interesate. După cum rezultă din dispoziţiile mai sus citate, în sistemul Noului Cod civil, prescripţia nu operează de drept şi nici din oficiu, în

baza hotărârii instanţei judecătoreşti sau arbitrale, ci numai la cererea persoanei interesate (art. 2.512). Într-adevăr:În primul rând, este de remarcat că prescripţia nu operează ipso iure, deoarece prin simpla împlinire a termenului cel în folosul căruia curge prescripţia nu este exonerat de răspundere, ci doar îndreptăţit să refuze îndeplinirea obligaţiei de care este ţinut. Deci, prin expirarea termenului de prescripţie se naşte ope legis dreptul sau facultatea de a opune beneficiul prescripţiei împlinite, iar nu şi constatarea stingerii înseşi a dreptului la acţiune. Dreptul de a invoca beneficiul prescripţiei extinctive, este un drept de natură potestativă, distinct de dreptul subiectiv primar afectat de împlinirea termenului de prescripţie, şi poate fi exercitat sau, după caz, abandonat prin efectul renunţării la prescripţie"’.In al doilea rând, prescripţia nu poate fi aplicată ex officio de către organul de jurisdicţie, chiar dacă invocarea prescripţiei ar fi în interesul statului sau al unităţilor sale administrativ-teritoriale (art. 2.512 alin. 2 şi 3). Mai mult, ea nici măcar nu poate fi pusă în discuţia părţilor, în virtutea rolului activ, din moment ce, pe de o parte, e vorba de o excepţie personală, iar nu de o excepţie de ordine publică, şi pe de altă parte, o asemenea chestiune în plan procesual interesează principiul disponibilităţii, fiind un aspect ori o facultate inerentă dreptului fiecărei părţi de a dispune, în cursul procesului, de drepturile sale materiale şi procedurale, iar acest aspect trebuie lăsat la aprecierea acesteia, iar nu a instanţei de judecată.In sfârşit, întrucât „prescripţia poate fi opusă numai de cel în folosul căruia curge” (art. 2.512 alin. 1), nu interesează buna sau reaua sa credinţă şi nici faptul dacă a dobândit vreun titlu contrar (prin transmiterea cesiunii aceluiaşi drept de către o terţă persoană), deoarece prescripţia sancţionează lipsa de acţiune ori neglijenţa titularului dreptului la acţiune, iar condiţiile de aplicare a acestuia nu presupun buna-credinţă a „prescripţionarului” sau dobândirea aceluiaşi drept, de către acesta, în vreun alt mod, după caz.c) Momentul până la care poate fi invocată prescripţia. Fiind o excepţie de fond, relativă, prescripţia nu poate fi invocată oricând, adică în orice stare a pricinii, ci numai în instanţa de fond, ea putând totuşi fi opusă pentru prima oară chiar şi în apel (art. 2.513 alin. 1). în materie de arbitraj, prescripţia poate fi opusă pe tot parcursul soluţionării litigiului (art. 2.514 alin. 2). Desigur, în ambele cazuri trebuie ca pârâtul să nu fi renunţat, în prealabil, expres ori tacit, la prescripţie, căci, în acest caz, invocarea prescripţiei este lipsită de obiect, dreptul de opţiune fiind stins.d) Invocarea prescripţiei de către alte persoane. Dreptul de a invoca prescripţia nu este, în principiu, un drept intuitu personae, astfel încât dacă are caracter patrimonial, el poate fi exercitat, în numele prescripţionarului, şi de către alte persoane interesate. Astfel, potrivit art. 2.514 NCC, codebitorii unei obligaţii solidare sau indivizibile şi fideiusorii pot invoca prescripţia, chiar dacă unul dintre debitori a neglijat s-o facă ori a renunţat la ea. Tot astfel, pot invoca prescripţia şi creditorii celui interesat, precum şi orice altă persoană interesată’.603. Renunţarea la prescripţie. Noul Cod civil reglementează, în termeni similari cu prevederile art. 1838-1840 ale vechiului cod, şi posibilitatea renunţării la prescripţie, respectiv la aşa-numita „prescripţie câştigată”, adică la însuşi dreptul de a invoca prescripţia extinctivă"’. Se precizează, în plus, că renunţarea poate privi fie prescripţia împlinită, fie numai beneficiul termenului scurs, însă acestea nu trebuie confundate chiar dacă produc aceleaşi efecte - începerea unei prescripţii de acelaşi fel -, deoarece în primul caz este vorba de însuşi dreptul de a invoca prescripţia, care poate fi opus şi de alte persoane interesate (art. 2.514), pe când în cel de-al doilea caz sunt aplicabile regulile de întreruperea prescripţiei prin recunoaşterea dreptului. într-adevăr:

Potrivit art. 2.507 NCC, nu se poate renunţa la prescripţie cât timp nu a început să curgă, dar se poate renunţa la prescripţia împlinită, precum şi la beneficiul termenului scurs pentru prescripţia începută şi neîmplinită.Renunţarea la prescripţie poate fi expresă, făcută prin act de renunţare, sau tacită, dacă rezultă din manifestări neechivoce şi este neîndoielnică (art. 2.508).Nu se poate renunţa decât de cel care are capacitatea de a înstrăina (de a face acte de dispoziţie) ori de a se obliga, după caz (art. 2.509).în toate cazurile, după renunţare, începe să curgă o nouă prescripţie de acelaşi fel, iar dacă partea îndreptăţită renunţă la beneficiul termenului scurs până la acea dată, sunt aplicabile dispoziţiile privind întreruperea prescripţiei prin recunoaşterea dreptului (art. 2.510).Renunţarea produce însă efecte relative, deoarece este un act unilateral, ea neputând fi, aşadar, opusă codebitorilor solidari ori ai unei obligaţii indivizibile, nici împotriva fideiusorilor (art. 2.511). De asemenea, ea nu poate fi opusă creditorilor renunţători şi nici altei persoane interesate (art. 2.514, teza a doua).

17.Suspendarea prescripţiei extinctive 

suspendarea prescripţiei extinctive, prin suspendarea prescripţiei extinctive se înţelege acea modificare a cursului acesteia ce constă în oprirea de drept a curgerii termenului de prescripţie, pe timpul cât durează situaţiile care îl pun pe titularul dreptului la acţiune în imposibilitate de a acţiona.Pentru ca prescripţia extinctivă să îşi producă efectul său sancţionator, este necesar, în ceea ce îl priveşte pe titularul dreptului la acţiune, să existe, pe lângă voinţa de a acţiona, şi posibilitatea reală, efectivă de a se adresa organului de jurisdicţie, solicitând protecţia juridică a dreptului său subiectiv. Dacă, în acele cazuri prevăzute de lege, eventual astfel cum au fost modificate prin acordul expres al părţilor [art. 2515 alin. (3) Noul Cod Civil], în care titularul dreptului la acţiune este în imposibilitate de a acţiona, cursul prescripţiei extinctive nu ar fi oprit, atunci s-ar ajunge la situaţia în care titularului dreptului la acţiune i s-ar aplica efectul extinctiv fără a i se putea imputa pasivitatea sau neglijenţa sa în a acţiona, ceea ce ar echivala cu deturnarea prescripţiei extinctive de la finalitatea sa. Tocmai de aceea, legiuitorul a reglementat suspendarea cursului prescripţiei extinctive.Subliniem că, pentru a fi vorba de suspendarea prescripţiei extinctive, este necesar ca împrejurările care constituie cauze de suspendare să apară în timp ce prescripţia extinctivă este în curs, deci după ce prescripţia extinctivă a început să curgă şi mai înainte de împlinirea termenului de prescripţie extinctivă. în cazul în care aceste împrejurări intervin mai înainte de începerea cursului prescripţiei extinctive, efectul produs va fi nu de suspendare a prescripţiei extinctive, ci de amânare (întârziere) a începutului prescripţiei extinctive. Faptul că este vorba de două noţiuni distincte rezultă şi din preambulul art. 2532 noul cod civil („prescripţia nu începe să curgă, iar, dacă a început să curgă, ea se suspendă ...”). Această precizare ar prezenta importanţă practică în cazul în care termenul de prescripţie extinctivă ar fi mai scurt de o lună, în sensul că, nefiind vorba de suspendarea cursului prescripţiei extinctive, ci de amânarea începutului prescripţiei extinctive, nu îşi vor mai găsi aplicare prevederile înscrise în art. 2534 alin. (2) noul Cod Civil (în legătură cu efectul special al suspendării prescripţiei extinctive), deci, după încetarea cauzei care a determinat amânarea începutului cursului ei, prescripţia extinctivă se va

împlini la expirarea termenului de prescripţie (prin ipoteză, acesta este mai scurt de o lună), iar nu la expirarea termenului de o lună la care se referă art. 2534 alin. (2) noul Cod Civil.

18.Întreruperea prescripţiei extinctive

întreruperea prescripţiei extinctive, prin întreruperea prescripţiei extinctive se înţelege modificarea cursului acesteia constând în înlăturarea prescripţiei scurse înainte de apariţia unei cauze întreruptive şi începerea unei alte prescripţii extinctive.Pentru înţelegerea fundamentului întreruperii prescripţiei extinctive, trebuie pornit de la două premise, anume, pe de o parte, lipsa de convingere a titularului dreptului în privinţa temeiniciei pretenţiei sale, lipsă dedusă din starea sa de pasivitate, iar, pe de altă parte, prezumarea situaţiei de fapt a celui în folosul căruia curge prescripţia extinctivă ca fiind conformă cu starea de drept, bazată pe împotrivirea acestuia. Ori de câte ori aceste două premise nu se mai confirmă, în sensul că titularul dreptului subiectiv prescriptibil părăseşte starea de pasivitate sau cel în folosul căruia curge prescripţia extinctivă abandonează atitudinea de împotrivire faţă de titularul dreptului, prin recunoaşterea datoriei sale, înseamnă că nu se mai justifică producerea efectului prescripţiei extinctive.Asemănător suspendării prescripţiei extinctive, şi în cazul întreruperii prescripţiei extinctive este necesar ca împrejurările ce constituie, potrivit legii, eventual astfel cum au fost modificate prin acordul expres al părţilor [art. 2515 alin. (3) Noul Cod Civil], cauze de întrerupere să intervină după ce prescripţia extinctivă a început să curgă şi mai înainte de împlinirea termenului de prescripţie extinctivă (A se vedea şi C.A. Bucureşti, s. a lll-a civ., dec. nr. 1317/1996, în C.P.J.C. 1993-1998, p. 74, în care se subliniază că demersurile ulterioare împlinirii termenului de prescripţie nu pot avea valoarea unor acte întreruptive.)Totuşi, recunoaşterea dreptului prin act scris sau constituirea de garanţii după împlinirea termenului de prescripţie produce, în baza art. 2506 alin. (4) şi art. 2510 alin. (1) noul Cod Civil, acelaşi efect ca şi întreruperea. 

19.Repunerea în termenul de prescripţie extinctivă

repunerea în termenul de prescripţie extinctivă, este consacrată, cu caracter general, de art. 2522 alin. (1) Noul Cod Civil, potrivit căruia, „cel care, din motive temeinice, nu şi-a exercitat în termen dreptul la acţiune supus prescripţiei poate cere organului de jurisdicţie competent repunerea în termen şi judecarea cauzei.”Repunerea în termenul de prescripţie extinctivă poate fi definită ca beneficiul recunoscut de lege titularilor drepturilor subiective, în condiţiile anume prevăzute, în temeiul căruia aceştia îşi pot valorifica drepturile chiar dacă termenul de prescripţie extinctivă s-a împlinit.Cât priveşte justificarea reglementării repunerii în termenul de prescripţie extinctivă, trebuie să se ţină cont de finalitatea instituţiei prescripţiei extinctive (sancţionarea conduitei culpabile a titularului dreptului subiectiv, constând în inactivitatea acestuia); în acele situaţii în care inactivitatea titularului s-ar datora unor motive temeinice, producerea efectelor prescripţiei extinctive ar deturna această instituţie de la finalitatea ei, aşa încât s-ar sancţiona atitudinea titularului dreptului subiectiv, deşi nu i s-ar putea reproşa acestuia o conduită culpabilă. Repunerea în termenul de prescripţie extinctivă permite înlăturarea contradicţiei ce ar apărea

între ceea ce legea a prezumat prin instituirea prescripţiei extinctive şi ceea ce reprezintă realitatea.Trebuie însă reţinut că repunerea în termenul de prescripţie extinctivă este o măsură excepţională.Domeniul repunerii în termenul de prescripţie extinctivăSpre deosebire de cauzele de suspendare şi de întrerupere ale prescripţiei extinctive, care sunt indicate de lege, cauzele de repunere în termenul de prescripţie extinctivă nu mai sunt menţionate de lege, ci art. 2522 alin. (1) noul cod civil se mulţumeşte să precizeze, în mod generic, că este vorba de „motive temeinice”, fiind, deci, lăsate la libera apreciere a organului de jurisdicţie căruia i se solicită repunerea în termenul de prescripţie extinctivă, care urmează să decidă de la caz la caz, în funcţie de situaţia concretă din speţă.Prin motive temeinice, care să justifice repunerea în termenul de prescripţie extinctivă, ar trebui să se înţeleagă doar acele împrejurări care, fără a avea caracterul forţei majore, sunt exclusive de culpă. Este, deci, vorba de piedici relative, iar nu absolute (ca în cazul forţei majore), în sensul că împrejurările de fapt respective au caracterul de piedică în exercitarea acţiunii pentru reclamant şi pentru cei care s-ar afla în condiţii asemănătoare (dar nu în mod necesar şi pentru un om diligent) şi, totodată, nu i se poate imputa vreo culpă titularului dreptului la acţiune.în alte cuvinte, repunerea în termenul de prescripţie extinctivă exclude atât forţa majoră (deoarece cursul prescripţiei extinctive ar fi suspendat cât timp durează forţa majoră, aşa încât nu s-ar mai pune problema repunerii în termenul de prescripţie extinctivă), cât şi culpa (deoarece, în caz contrar, ar fi deturnată instituţia prescripţiei extinctive de la finalitatea sa). Domeniul repunerii în termenul de prescripţie extinctivă începe unde încetează culpa şi încetează unde începe forţa majoră.în jurisprudenţa corespunzătoare reglementării anterioare au fost considerate drept cauze care ar justifica repunerea în termenul de prescripţie extinctivă: spitalizarea îndelungată sau repetată a mamei împreună cu copilul în numele căruia urma să introducă acţiunea; părăsirea minorului de către reprezentantul legal; cunoaşterea unor fapte stabilite de organul de urmărire penală numai după împlinirea termenului de prescripţie extinctivă etc. în schimb, au fost apreciate drept cauze care nu justifică repunerea în termenul de prescripţie extinctivă: eroarea de drept invocată de titularul dreptului subiectiv (Trib. Suprem, Colegiul civil, dec. nr. 1465/1968, în R.R.D., nr. 3/1969, p. 170. Apreciem că, în actuala reglementare, soluţia trebuie nuanţată, luând în considerare şi soluţia dată de art. 1208 alin. (2) noul Cod Civil în ceea ce’ priveşte eroarea de drept ca viciu de consimţământ, deoarece raţiunile sunt aceleaşi. Aşadar, în cazul în care dispoziţiile legale referitoare la exercitarea dreptului la acţiune într-un anumit termen sunt „accesibile şi previzibile”, necunoaşterea acestora sau înţelegerea lor greşită nu justifică repunerea în termen; dimpotrivă, în ipoteza în care eroarea de drept ar privi dispoziţii legale care nu sunt „accesibile şi previzibile”, titularul dreptului ar putea fi repus, la cererea sa, în termenul de prescripţie extinctivă); absenţa ori aglomerarea cu probleme a conducătorului persoanei juridice sau a juristului acesteia, boala juristului; nesocotirea unor cerinţe legale etc.Termenul pentru repunerea în termenul de prescripţie extinctivăArt. 2522 alin. (2) noul Cod Civil stabileşte atât durata termenului de repunere în termenul de prescripţie extinctivă, cât şi începutul acestui termen, dispunând că „repunerea în termen nu poate fi dispusă decât dacă partea şi-a exercitat dreptul la acţiune înainte de împlinirea unui termen de 30 de zile, socotit din ziua în care a cunoscut sau trebuia să cunoască încetarea motivelor care au justificat depăşirea termenului de prescripţie.”

Subliniem că termenul de 30 de zile, prevăzut de art. 2522 alin. (2) noul Cod Civil, priveşte atât cererea de repunere în termenul de prescripţie extinctivă, cât şi introducerea cererii prin care se exercită dreptul la acţiune privind pretenţia pe fond.Cât priveşte natura juridică a termenului de 30 de zile stabilit de art. 2522 alin. (2) noul Cod Civil, considerăm că aplicarea criteriului instituit de art. 2547 noul Cod Civil conduce la concluzia că este vorba de un termen este de prescripţie extinctivă, iar nu de decădere.Efectul repunerii în termenul de prescripţie extinctivăEfectul repunerii în termenul de prescripţie extinctivă constă, în esenţă, în socotirea prescripţiei extinctive ca neîmplinită, deşi termenul de prescripţie extinctivă a expirat. în alte cuvinte, prin repunerea în termenul de prescripţie extinctivă este anihilat efectul extinctiv al prescripţiei, organul de jurisdicţie având astfel posibilitatea să treacă la soluţionarea pricinii pe fond.Cât priveşte modul în care operează repunerea în termenul de prescripţie extinctivă, este de reţinut că, spre deosebire de suspendarea prescripţiei extinctive şi întreruperea prescripţiei extinctive (ale căror efecte se produc de drept, organul de jurisdicţie doar constatând intervenirea unei cauze de suspendare sau de întrerupere a prescripţiei extinctive), repunerea în termenul de prescripţie extinctivă are caracter judiciar, deci presupune pronunţarea unei hotărâri de către organul de jurisdicţie, hotărâre care trebuie motivată, spre a putea fi supusă controlului judiciar. Soluţionarea cererii de repunere în termenul de prescripţie extinctivă este de competenţa organului de jurisdicţie competent să rezolve pricina care are ca obiect dreptul subiectiv respectiv.Mai precizăm că, în actuala reglementare, repunerea în termenul de prescripţie extinctivă nu mai poate fi dispusă din oficiu de către organul de jurisdicţie, ci trebuie solicitată de titularul dreptului la acţiune supus prescripţiei. Desigur că ar putea să fie vorba de aceeaşi cerere de chemare în judecată care să conţină un prim capăt de cerere prin care se solicită repunerea în termenul de prescripţie extinctivă, precum şi un alt capăt de cerere privind valorificarea pretenţiei. Acesta din urmă va fi cercetat pe fond numai dacă instanţa va încuviinţa cererea de repunere în termenul de prescripţie extinctivă; când cererea de repunere în termen se respinge (ca neîntemeiată sau chiar ca prescrisă), capătul de cerere privind pretenţia va fi respins ca prescris. repunerea în termenul de prescripție,  Sedes materiae. Reglementare. Necunoscută în Codul civil, dar reglementată de Decretul nr. 167/1958 (art. 19), repunerea în termen a fost păstrată de Noul Cod civil, sub aceeaşi denumire şi cu acelaşi regim juridic. într-adevăr, potrivit art. 2.522:„( 1) Cel care, din motive temeinice, nu şi-a exercitat în termen dreptul la acţiune supus prescripţiei poate cere organului de jurisdicţie competent repunerea în termen şi judecarea cauzei.(2) Repunerea în termen nu poate fi dispusă decât dacă partea şi-a exercitat dreptul la acţiune înainte de împlinirea unui termen de 30 de zile, socotit din ziua în care a cunoscut sau trebuia să cunoască încetarea motivelor care au justificat depăşirea termenului de prescripţie”.b) Justificare. Din cele ce precedă rezultă că repunerea în termen este un beneficiu legal, în temeiul căruia titularul dreptului la acţiune poate să-şi valorifice dreptul în justiţie, chiar dacă termenul de prescripţie s-a împlinit, dacă depăşirea acestuia a fost cauzată de motive temeinic justificate.în acest fel se evită producerea efectelor prescripţiei extinctive în mod nejustificat, adică în situaţia în care titularul dreptului material la acţiune din motive temeinice nu a putut formula cererea de chemare în judecată înăuntrul termenului de prescripţie. în ultimă instanţă, aşa cum am văzut cu altă ocazie (supra, nr. 254 in fine), fundamentul repunerii în termen nu este altceva decât vechea maximă Contra non valentem agere, non currit praescriptio, care, în prezent, este

mai puţin o cauză de suspendare a prescripţiei (forţa majoră îndeplineşte o astfel de funcţie; cf. art. 2.532 pct. 9 NCC), cât mai ales o cauză de înlăturare a efectului prescripţiei împlinite prin repunerea părţii interesate în termenul de prescripţie.Caracterizare generală, a) Domeniul de aplicare. Ca şi în sistemul Decretului nr. 167/1958, repunerea în termen este în Noul Cod civil o instituţie de aplicaţie generală, atât în materia drepturilor patrimoniale, cât şi a drepturilor nepatrimoniale a căror acţiune este supusă prescripţiei extinctive. Totodată, şi spre deosebire de suspendarea sau întreruperea prescripţiei, nici art. 2.522 NCC nu face o enumerare, in abstracto, a „cauzelor de repunere în termen”, ci se mulţumeşte să precizeze, în mod generic, că este vorba de „motive temeinice”, lăsându-le la suverana apreciere a instanţei de judecată.în consecinţă, sub aspectul domeniului repunerii în termen, consideraţiile teoretice şi jurisprudenţa creată în aplicarea art. 19 din Decretul nr. 167/1958 (v., supra, nr. 255-257) sunt şi rămân pe deplin valabile şi în ce priveşte stabilirea, in concreto, a domeniului repunerii în termen reglementată de Noul Cod civil.b) Condiţiile repunerii în termen. Potrivit art. 2.522 alin. 2 NCC, mai sus citat, repunerea în termen nu poate fi dispusă ex ofjicio (precum se prevede în art. 19 din D. nr. 167/1958), ci numai dacă a fost invocată de partea interesată.Totodată, cererea de repunere în termen, pentru a fi admisibilă, trebuie făcută în termen de 30 de zile, socotite din ziua când cel interesat a cunoscut sau trebuia să cunoască încetarea motivelor care au justificat depăşirea termenului de prescripţie.Legea nu prevede natura acestui termen de 30 de zile, însă credem că, similar cu termenul de o lună prevăzut de art. 19 din Decretul nr. 167/1958 (supra, nr. 259), trebuie calificat tot ca termen de prescripţie extinctivă, fiind supus, prin urmare, regulilor privind suspendarea, întreruperea şi chiar repunerea în termen, ca orice alt termen de prescripţie.c) Efectul repunerii în termen. După cum rezultă din art. 2.522, repunerea în termen este judiciară, iar nu de drept, şi, în caz de admitere, prescripţia este socotită ca neîmplinită, chiar dacă în fapt (fizic) termenul de prescripţie era expirat, iar aceasta dă posibilitate organului de jurisdicţie să treacă la judecarea pe fond a cauzei.