dreptul german
TRANSCRIPT
Dreptul german
Istoria germană se poate considera că începe de la împărţirea din 843 a Imperiului lui Carol
cel Mare, când Ludvig Germanul primeste teritoriile de la est de Rin si din părţile răsăritene ale
imperiului carolingian. Triburile germanice de dincoace de Rin – ca si cele stabilite pe teritoriul
fostului imperiu roman-, aplicau normele cutumiare, dreptul popular, creat în adunările populare si
transmis oral.
În secolele V-IX, s-a dezvoltat un drept civil obisnuielnic, care se exprima în limba latină,
numit Landsrecht.
Sistemul jurisdicţional introdus de Carol cel Mare depindea direct de împărat si aplica
dreptul roman. O dată cu împărţirea imperiului, provinciile germane se întorc la cutumele locale.
Receptarea dreptului roman în Germania
Încă de la înfiinţarea sa, în Sfântul Imperiu Roman de Origine Germană s-a aplicat, în
principiu, dreptul roman. Spunem în principiu, căci dreptul obisnuielic a rămas valabil, în sensul că
se aplica mai întâi dreptul local si apoi dreptul comun, care era dreptul roman.
Receptarea dreptului roman s-a făcut si pe calea organizării judiciare. În Germania
judecătorii apelau pentru relaţii la oamenii de stiinţă juristi; ei nu cunosteau obiceiul local, căci el
nu era codificat ca în statele scandinave si nimeni nu-l studia sistematic pentru a-l face accesibil
măcar judecătorilor.
În statele germane s-a folosit o practică numită „trimiterea dosarului”, prin care judecătorii
trimiteau cazul la facultăţile vremii, pentru ca acestea să dea o sentinţă. Dar facultăţile studiau
dreptul roman, deci ele nu propuneau o soluţie străină de acest drept.
Carol al V-lea desăvârseste organizarea juridică a imperiului, promulgând, în anul 1532, Constitutio
Criminalis Carolina, care combina prevederi din Codul lui Justinian cu tradiţiile locale.
Primele codificări germane
În statele germane apar numeroase coduri înainte de codificarea lui Napoleon. Astfel, în
Bavaria, prinţul elector Max Josef al II-lea a dispus codificarea numeroaselor norme bavareze în
Codex Iuris Criminalis, în 1751, Codex Iuris Bavaricus Iudicialis, 1753; Codex Maximilianus
Bavaricus Civilis, 1756 etc.
O veritabilă codificare se face în Prusia, în anul 1794 – din care s-au inspirat Codul lui
Napoleon si Codul Austriac- pe timpul lui Friedrich Vilhelm al II-lea, care promulgă un adevărat
monstru legislativ, compus din 19.208 articole.
Codul făcea diferenţă între nobili, burghezi si ţărani si nimeni nu putea depăsi situaţia
dobândită prin nastere, fiecare categorie socială având drepturi specifice.
Codul civil german – Bürgerliches Gesetzbuch (BGB)
Codul civil german este un cod general, în sensul că se aplică la toate relaţiile reglementate
de dreptul privat si pentru toate statele federale germane, având de la început acest domeniu de
aplicare. Codul a fost adoptat sub formă de lege în 1896 si a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1900. Din
3 octombrie 1990 se aplică si în fosta R.D.G., care îsi elaborase, în 1975, propriul cod.
Codul civil german conţine 2385 articole. El cuprinde 5 cărţi:
Cartea I reglementează statutul juridic al persoanelor; Cartea a II-a, obligaţiile; Cartea a III-
a ,bunurile; Cartea a IV-a, dreptul familiei; Cartea a V-a, succesiunile. Codul are o structură
originală, fondată pe teoria pozitivistă si pe dreptul civil general, care cuprinde reguli aplicabile si
altor ramuri de drept privat.
Codul civil german s-a inspirat din dreptul roman, dar, în acelasi timp, se îndepărtează de
valorile pe care acesta le-a protejat: dreptul roman nu cunostea noţiunea de drept subiectiv, pe când
Codul german, bazat pe teoria personalităţii, creează un drept în numele individului. În dreptul civil
german, victima unui accident de circulaţie, de pildă, are drept la despăgubire nu numai pentru
paguba suferită- cum ar fi după dreptul roman- , căci i s-a diminuat patrimoniul său, dar si pentru
neuzul unui autoturism de schimb pe timpul cât a fost privat de folosinţa propriului autoturism- pe
timpul reparaţiei, de exemplu, chiar dacă nu a închiriat efectiv un autoturism pe această perioadă.
O altă diferenţă faţă de dreptul roman este că acesta nu cunostea ierarhizarea legilor, pe când
dreptul german, si nu numai el, o cunoaste si o promovează. Este vorba, mai întâi, de preeminenţa
dreptului federal faţă de legislaţia landurilor. Apoi, este vorba de verificarea constituţionalităţii
legilor, potrivit unei ierarhii între diferitele norme juridice. Sunt considerate izvoare de drept:
Constituţia, legea, ordonanţele puterii executive, dispoziţiile locale autonome, obiceiul si, mai nou,
dreptul european.
Dreptul austriac
Prin Patenta imperială din iunie 1811, Francisc al II-lea, împărat al Austriei, rege al Ungariei
si al Boemiei, a introdus codul civil general de la data de 1 ianuarie 1812, acesta aplicându-se în
Austria fără întrerupere până în 1938, când a fost scos din uz.
După eliberarea Austriei, Codul civil a fost repus în vigoare si, cu unele modificări, se aplică
si azi. Codul are 1502 articole si s-a inspirat, în parte, din prevederile codului prusian din 1784,
influenţat, cum am văzut, de gândirea pandectistă, adeptă a adaptării dreptului roman la realităţile
vremii, si, în parte, din Codul lui Napoleon, desi acesta era mai puţin influenţat de dreptul canonic.
Conceptual, însă, codul este original; el nu preia metoda cazuistică a codului prusian, este
mult mai influenţat de dreptul canonic si nu este cantonat în principii rigide de interpretare.
Caracteristica principală a Codului civil austriac este inspirarea sa , adaptată, din dreptul
roman, la fel ca si celelalte coduri din familia dreptului romano-germanic.
Codul a introdus egalitatea sexelor, a desfiinţat privilegiile de clasă, a afirmat libertatea
proprietăţii, respectul drepturilor câstigate etc.; pe plan economic, el asigură libertatea contractelor,
respectarea drepturilor terţelor persoane, dobândite de bună credinţă, egalitatea femeilor cu bărbaţii
în privinţa drepturilor si obligaţiilor, încheierea contractelor comerciale fără formalităţi, interzicerea
contractelor imorale.
O altă caracteristică este flexibilitatea în interpretare, ceea ce a făcut ca modificările lui să
fie foarte rare, el fiind preluat de toate regimurile politice care s-au perindat în Austria.
Codul este puternic influenţat de religia catolică, divorţul fiind pronunţat de instanţele civile,
dar pentru temeiuri conforme cu concepţiile religioase.
Codul austriac este împărţit în trei părţi:
Prima parte reglementează materia persoanelor – căsătoria, relaţiile dintre părinţi si copii etc.;
Partea a II-a se referă la dreptul asupra lucrurilor;
Partea a III-a are un caracter general, cuprinzând dispoziţii comune, cum ar fi modificarea
obligaţiilor, prescripţia extinctivă, uzucapiunea. Codul civil austriac nu se aplică actelor de comerţ
si cambiale.
Trăsături principale:
a) În privinţa persoanelor
1. Codul instituie egalitatea cetăţenilor, indiferent de sex, religie, clasă.
2. Străinii au drepturi egale cu cetăţenii austrieci, cu condiţia reciprocităţii.
3. Căsătoria civilă este obligatorie. Căsătoria se desface numai pentru motivele prevăzute de lege;
există principiul culpabilităţii soţului, care atrage răspunderea faţă de soţul nevinovat aflat în
nevoie.
4. Minoratul se sfârseste la 21 de ani pentru băieţi, femeia capătă drept de folosinţă prin căsătorie, a
cărei vârstă minimă este de 18 ani.
b) În privinţa bunurilor
1. Posesiunea este ocrotită, dacă este exercitată cu bună-credinţă, anume prevăzută de lege. Astfel,
posesorul bunului cumpărat la licitaţie nu poate fi evins.
2. Succesiunea se diferă legal sau testamentar. Copiii din afara căsătoriei sunt egali în drepturi cu
copiii legitimi. 3. Obligaţiile derivă din lege, contract sau din delicte civile.
Dreptul scandinav
Dreptul roman a pătruns si în statele scandinave, în primul rând prin universităţi. Studenţii
suedezi si danezi au studiat în secolul XVII la universităţile germane.
Pe de altă parte, în statele nordice s-au înfiinţat universităţi în care se preda dreptul roman.
Statele nordice au o istorie aparte, cu multe trăsături comune, ceea ce face ca dreptul scandinav să
fie relativ unitar în toate statele nordice. Danezii au întocmit, în 1683, un cod care, practic, a fost
copiat de Norvegia, în 1867, pentru că ambele state aveau acelasi rege, Cristian al II-lea. În Suedia
primul cod apare în 1734. Islanda nu are cod civil, ea aplică legile norvegiene si daneze.
Cel mai bine cunoscut este codul suedez, desi limba suedeză are o circulaţie mai restrânsă.
Codul suedez nu este un cod civil, ci un cod de legislaţie; el cuprinde sub formă de titluri, materii
diferite: căsătoria, succesiunea, imobilele, construcţiile, comerţul, infracţiuni si pedepse, procedura
judiciară.
O trăsătură generală a dreptului suedez, ca si a dreptului scandinav, de altfel, este rolul
important ce se acordă cutumei. În dreptul scandinav, cutuma trebuie să fie confirmată
judecătoreste, ceea ce o aseamănă cu Common Law.
Începând din 1879 a avut loc o acţiune de unificare legislativă între Danemarca, Suedia, Norvegia,
la care s-au alăturat Finlanda si Islanda. Ca urmare, în materie de căsătorie, de drept civil, drept
comercial, legislaţiile lor sunt identice.
Dreptul elveţian
Dreptul elveţian actual este codificat, dar codurile sunt scrise în patru limbi oficiale:
germana, franceza, italiana si retroromana. Dreptul elveţian s-a constituit sub influenţa dreptului
roman si a cutumelor germanice, dar dezvoltate de statele independente, care erau cantoanele.
Dreptul privat, în Elveţia, se compune din codul civil elaborat în 1907, modificat din 1952
de 15 ori, completat cu un cod al obligaţiilor. Elveţia are dispoziţii complementare de execuţie a
codului civil, care cuprind: dreptul persoanei – starea civilă si dreptul de asociere; dreptul familiei –
înregistrarea căsătoriilor, adopţiunea, autoritatea parentală; drepturile reale – proprietatea funciară,
proprietatea asupra navelor si aeronavelor; dreptul străinilor de a achiziţiona bunuri imobiliare,
proprietatea mobiliară; gajul –imobiliar si mobiliar; registrele funciare si măsurătoarea cadastrală.
Codul obligaţiilor reglementează: responsabilitatea pentru faptele ilicite; executarea
obligaţiilor; vânzarea si schimbul etc. Elveţia foloseste aceleasi prevederi pentru relaţiile civile si
cele comerciale, neavând coduri separate pentru acestea. Codul are 5 cărţi – persoanele, dreptul
familiei, succesiunile, drepturile reale si, cum am văzut, un cod aparte, care formează cartea a V-a,
codul obligaţiilor. Codul prevede că judecătorul aplică cutuma, în lipsa unei prevederi legislative.