e o c n b o n m r o n idocumente.bcucluj.ro/.../1941/bcucluj_fp_balp8_1941_010_001_002.pdf · din...
TRANSCRIPT
e o c n B o n M r o n i :
I. AC ARBICEANU MIHAIL AXENTE SIMWN ANDEBCO ALE.X. BĂRBAT V. BENEŞ ŞTEFAN BEZDECH1 OLIMPIU BOITOŞ ALEX. BORZA /;. I'.RAII ARI
i. BRE AZI I. CRĂCIUN I. CBELCEĂ AL. D0B0Ş1 ION GHEROHEL VICTOR IANCU I. MĂRCI D-nu G-ral MOTAŞ V. MOTOGNA
MIHAIL MACREĂ TI BERII MOLARII' ŞTEFAN METEŞ VICTOR PAPILIAN GEORGE POPĂ GRIGORE POPA SEPTIMIU POPĂ V. PI ŞCARIU O. ŞIREĂGU GEORGE si: ARC EA I). SPERANŢIA RADU STANCA J. O. SUCEVEANU C. SUCIU GEORGE TOGAN A. TĂTARI N. TI RCAN
I c? %• / P E T R U B O R T ^ S
Gazeta Ilustrată Abonamente de încurajare . . Lei 2000 Autorităţi, instituţii „ 1000 Particulari „ 250 Un exemplar „ 20
In străinătate dublu. Abonamentele se plătesc Înainte
L I T E R A R Ă / / E C O N O M I C Ă / / Redacţia şi administraţia: Sibiu, Str. Regele Mihki I No.
A p a r e l u n a r // D i r e c t o r - e d l.ţ,o r : Autorizată cu No. 235 din 9 Aprilie 1941 de că re^^ŞşecVel sl Propagandei. Serviciul central al cenzurii presei înscrisă sub No. 45 tn Reglst. Publlcaţiunilor Periodice a Aprobat de Primăria Municip. Cluj, Nr. 18304/932 şi de
Manuscrisele si fotografiile primite la rentsti nu se înapoiază Cărţile, reoislele, ziarele ele. primite la redac lie, se cor nota in bibliografia revistei Secţia reclame: Primeşte anunţuri, înserate etc. oe lângă preturile cele mai moderate
F o to-colabo
Florescu, Crafooa,
Splendid. (Mtrcea
Kovâcs , Oraotta
S O C I A L Ă Î3, Apartament 10 E e t r f l l t e o r t e ş iriatuf de Stat' al Presei
(ului din Sibiu .rd^'Nr. 24525/938
Oj/ofi: •
Calea Târgului Nr. 83
fuga) Poiana Sibiului
P U B L I C A Ţ I I L E R E V I S T E I „ G A Z E T A I L L S T R A T V ,
VOLUME APĂRUTE:
Dr. Emamiil Anca: „Stanicul Moldovei şi apele sale" cu 11 ilus-traţiuni, planul turistic al împrejurimilor, 20 pagini, Iei 5.
Al. Bărbat: „Aspecte din Ţara Oltului".
V. Beneş: „Bouquet, Ratfet, Lan-celot". Desene privitoare la principatele Române din Colecţia ,,G. Sion" cu 56 reproduceri, 32 pagini mari, hârtie velină, lei 100. Pinacoteca „V. Cioflec" din Cluj. Prezentare critică cu 25 reproduceri, 18 pagini, lei 30.
Ştefan Bezdechi: „V. Pârvani in Memoriam", 8 pagini. : v '
Olimpiu Boitoş: „Periodice Ardelene în răstimp de o sută de ani".
Petru Borteş: „Călăuza oraşului Cluj". Partea I. Ediţia I lI -a cu un plan al oraşului, format mic, 32 pagini, lei 40. „Călăuza oraşului Cluj şi a împrejurimilor", 342 pagini, 38 ilu-straţiuni, 3 hărţi, format de buzunar, lei 70. „Indicatorul alfabetic al localităţilor din judeţul Cluj", român-maghiar, maghiar-român, cu harta jud., lei 40. „Harta generală a municipiului Cluj", format mare, în 8 culori, Ed. IV-a, lei 100; necolorată, lei 60, cu indicator alfabetic al străzilor român-maghiar, format mic, necolorat, lei 20. „Călăuza oraşului Sibiu", 1941. „Planul oraşului Sibiu", 1941. „Gazeta Ilustrată", anii 1932— 1933, 1934, 1935, 1936, 1937, 1938, 1939 şi 1940, broşată lei 250, în pânză lei 500.
Alex. Borza: „Grădina Botanică" din Cluj.
Ion Chelcea: „Muzeul Etnografic al Ardealului", Cluj , cu ocazia reorganizării ş iinaugurării din Iunie 1937, cu ilustraţiuni. Rezumat francez-german. „Literatură populară română contra dominaţiunii maghiare în Ardeal", cu 7 clişee în text, 30 pagini, lei 20.
I. Crăciun: „Baba Novac, Generalul lui Mihai Viteazul", 30 pagini, 12 clişee, dintre care unul colorat; hârtie velină, lei 20.
Alexandru Doboşi: „Abisinia". Conflictul Itâlo-Abisinian, 8 pagini. Una hartă în colori, ilustraţiuni, format mare, lei 20. „Roma Aeterna" (articole), cu 19 ilustraţiuni, format mic, lei 20.
Ion Gherghel: „Viaţa muzicală în Ardealul de după unire". Partea I. „Activitatea Operei Române din Cluj", 1919—1939.
Dr. Mihail Macrea: „Institutul de studii clasice". O scurtă prezentare a activităţii şi a colecţiilor sale, 22 pagini, 30 ilustraţiuni, rezumat francez, lei 40.
Nistor MeţCş ing.: „Uzinele Electrice Clujf S. A. în Regie Mixtă 1906—1936" cu numeroase ilustraţiuni. Planul Clujului, schiţe, e t c , 64 pag., lei 20.
Tiberiu Morariu: „Profesorul Ema-nuel de Martonne la Cluj şi în Munţii Apuseni", cu 11 ilustraţiuni şi o hartă în text, lei 10. „Ţara Maramureşului în lumina literaturii ştiinţifice".
Morabito Iosephus: „Epigramatum Liber", 28 pag.
losif E. Naghiu: „Bio-Eibliografia lui Vasile Părvan 1882—1927", cu fotografia, lei 20. „Muzeul Eparhiei ortodoxe române a Clujului", cu ilustraţiuni 16 pagini, lei 20.
VOLUME IN CURS DE APARIŢIE
George Popa: Poetul Ion Moldo-veanu şi destinul său linosian.
Ştefan Meteş: „Trecutul Românilor din oraşul Cluj".
V. Beneş: „Colegiul Academic din Cluj"
Valeriu ,'Seredan: „Garda Naţională Română a Marinarilor din Pola"
Petru Borteş: „Voluntarii Români din Ardeal în Italia". „Călăuza oraşului Braşov". „Dicţionarul Istoric^Geografic-Administrativ al localităţilor din România".
Nicolae Filip: „Desvoltarea tehni-cei în industria grafică".
Ion Gherghel: „Viaţa muzicală în Ardealul de după unire". Partea II. „Concertele şi activitatea Academiei de Muzică din Cluj". „Viaţa teatrală în Ardealul de după unire". Activitatea Teatrului Naţional din Cluj.
I. Stanciu: „Institutul de Mineralogie-Geologie".
Tiberiu Morariu: „Situaţia Geografică a oraşului Cluj".
Ion Breazu: „Clujul literar". I. Moga: „Institutul de Istorie Na
ţională". G. Predescu: „Clima Clujului". I. Iencica: „învăţământul primar
al Municipiului Cluj". Olimpiu Boitoş: „Clujul pitoresc". Zaharia Bârsan: (Diverse articole).
C o m e n z i l e s e fac l a „ G A Z E T A I L U S T R A T Ă " Sib iu , S trada R e g e l e Mihai 23 Apar t . 10
A N U L X N o . 1 - 2 azeta Ilustrata IULIE - A U G U S T mi
U i t e r a r 6 E c o n o m c a S o c i a l a R e d a c ţ i a ş i a d m i n i s t r a ţ i a : S i b i u , S t r a d a R e g e l e M i h a i I N o . 2 3 A p a r t a m e n t 1 0
Autor i za ta cu N r . 235 din 9 Apr i l ie 1941 de că t re S u b s e c r e t a r i a t u l d e S t a t a l Presei şi P r o p a g a n d e i . Serv ic iu l Cent ra l a l cenzur i i Presei j , înscr isă sub Nr . 45 în registrul Publ icaf iun i lor per iodice a l T r ibuna lu lu i S i b i u
A p r o b a t d e P r i m ă r i a M u n i c i p i u l u i C l u j s u b No. 18304/1932 ş i d e C o r p u l V I A r m a t ă s u b No. 24325 /1938
GAZETA ILUSRTATĂ1 Intre publicaţiile apărute la Cluj înainte, „Ga
zeta Ilustrată" ţinea un loc aparte. Nu a avut pretenţia să fie o revistă literară sau ştiinţifică, nici o publicaţie de cultură superioară, dar nici simple pagini de informaţie culturală. Ea pornit la drum cu intenţia de a populariza, de a face cunoscute publicului românesc realizările făcute de români în România Mare în Transilvania, începând cu cetatea ei culturală, cu Clujul. A face cunoscute aceste realizări din toate domeniile creaţiei şi muncii naţionale, pe teren cultural-ştiinţific, artistic, economic, industrial şi social.
Şi aceasta nu prin simple note informative ci prin articole şi articolaşe bine documentate, după date şi informaţii luate dela izvor, însoţindu-le cu ilustraţii îngrijite, referitoare la subiectul tratat. Publicaţia a fost mereu bine îngrijită subt raport tehnic, având hârtie şi tipar frumos şi ilustraţii bine reuşite.
In anii de apariţie „Gazeta Ilustrată" rămase totuşi numai între începuturile misiunii sale, din motivul că greutăţile editoriale nu i-au îngăduit o apariţie regulată şi constantă. Redactorul şi editorul ei, Dl. P. Borteş a avut să întâmpine toate obstacolele cu cari s'au luptat revistele româneşti în Transilvania, în anii de după unire, şi din pricina cărora atâtea dintre ele au murit după câţiva ani sau şi numai luni dela apariţie. Numai tenacităţii editorului se da-toreşte viaţa, — chiar pe lângă o mică pauză (cauza evenimentelor) de neapariţie — a revistei.
Ţinta cu care a pornit la drum „Gazeta Ilustrată", era dintre cele mai folositoare.
Intr'o vreme când propaganda ungurească peste hotare încerca mereu să convingă străinătatea că Transilvania, cu poplaţia ei, nu mai poate beneficia de roadele culturii occidentale, ajungând sub stăpânirea valahilor inculţi, într'o vreme în care populaţia minoritară maghiară dela noi ne privea de-a călare, şi aştepta să tropăm pe atâtea terene a vieţii publice, culturale, artistice, administrative; într'un timp când românii îşişi, împărţiţi în partide, îşi criticau reciproc realizările dela guvern, şi adeseori le reduceau la ze-
*) Distinsul nostru colaborator in loc de articol de fond a binevoit a ne trimite articolul de mai sus pe care cu plăcere îl publicăm.
ro; într'o epocă în care încrederea în noi înşine, în loc să fie dusă şi alimentată până la fanatism, era slăbită printr'o critică extraordinară după care nimic nu era bun ce se realiza în România, — a veni înaintea publicului mare şi a-i prezenta, în toată obiectivitatea, o parte dintre acestea realizări, era desigur o acţiune naţională foarte bine venită.
Nici un mijloc nu-i mai potrivit pentru întărirea şi creşterea încrederii în noi înşine şi in viitorul nostru, decât prezentarea, în lumina adevărului, a realizărilor cărora un neam le-a putut da viaţă.
Paginile „Gazetei Ilustrate" sunt pline de aceste realizări româneşti, din Transilvania unită cu patria mamă, şi mai ales din Cluj, rezultate prezentate în articole şi descrieri temeinice, bine informate, însoţite de fotografii, de date statistice, de trimiteri la izvoare.
In paginile publicaţiei clujene au apărut şi studii, monografii mai întinse, din diferite domenii ale realizărilor româneşti, realizări complet noui, sau adausuri de creaţie la ceeace am aflat noi în Cluj, pe teren cultural şi artistic în primul rând.
Aşa sunt monografiile asupra muzeelor, pinacotecilor, bibliotecilor. Largi studii asupra desvoltării Teatrului şi Operei din Cluj, asupra vieţii bisericeşti, şcolare, universitare. Altele asupra trecutului Clujului în legătură cu poporul românesc din Transilvania.
Dacă publicaţia ar fi putut apare regulat în anii ei de existenţă am avea azi, în paginile ei, un material mai bogat şi mai preţios în legătură cu toate realizările româneşti din Cluj şi alte centre ale Transilvaniei. S'au aflat mereu tineri bine pregătiţi în diferite specialităţi, cari, în mod cu totul gratuit, şi-ar fi oferit cât de des munca lor la adunarea şi fixarea unui material preţios.
Editorul şi îngrijitorul „Gazetei Ilustrate", cu optimismul ce-l caracterizează şi cu dârzenia de moţ, e hotărît să continue publicaţia, la Sibiu, unde s'a mutat vremelnic aproape întrec Clujul cultural.
Dacă mai are material privitor la realizările româneşti din Transilvania cedată temporal, suntem de părere să continue mai întâi cu el. Cunoaşterea acestor realizări e azi cu mult mai necesară şi folositoare încă decât a fost înainte de prăbuşirea graniţelor Ţării.
I. AGARBICEANU
DÂRZENIE, STATORNICIE ^ ^ ^ Două cuvinte cu rezonanţă slavă, dar care ascund
sub masca lor relativ nouă însuşiri mult mai vechi ale acestui neam de carpatini decât vechimea vorbelor.
Din umbra vremurilor se desprinde dârzenia lui Decebal, cel dintâi apărător, coborît în istorie, al acestei glii, prăvălit în propria-i sabie pe ruinele Sarmi-segetusei învinse, iar dealungul veacurilor întunecate stăruie statornicia de două ori milenară a neamului său pe crestele Detunatei.
Valurile vremilor trecătoare nu l-au înfrânt, nu l-au desrădăcinat, nu l-au răpus. Rănit în atâtea rânduri, ca şi azi, acest neam de ardeleni năpraznici a încghiţit cupa amărăciunilor cu seninătate şi cu sufletul plin de nădejde.
Iar când urgia a întrecut măsura răbdării, la răstimpuri nu prea; depărtate între ele, sângele a umplut văi le munţilor şi focurile au înroşit zarea, însemnând pe bolta cerului prezenţa neamului în istorie.
Şi iarăşi, când zorii deşteptării au deschis şi alte drumuri de afirmare decât ale flintelor cu praf de puşcă şi ale tunurilor de cireş, din cetele de iobagi s'au desprins figuri luminoase care au înfăţişat lumii, cu aceeaşi dârzenie, statornicia noastră:
„Am fost cu Goţii şi nu ne-am făcut Goţi, cu Hunii şi nu ne-am făcut Huni, cu Avarii şi nu neam făcut Avari...".
Vorbele lui Bărnuţiu nu sunt numai o privire în urmă ci şi o făgăduinţă pentru viitor. Din boabele de strugure ale gândirii lui stoarcem vinul de viaţă lungă a neamului, de aceea vitregia trecătoare a sfâşierii noastre ne doare dar nu ne răpune.
Sămânţa bolnavă a proverbului „Capul ce se pleacă sabia nu-l taie" n'a încolţit în sufletul nostru. Ea a venit din străfundurile pline de umilinţe şi de compromisuri a le Levantului, ca şi îndoielnica morală a celeilalte zicători: ,,Fă-te frate cu dracul până treci puntea". Nu ne-am bucurat ca nebunii nici de schimbarea domnilor, cum biciueşte altă zicătoare firea nestatornică a omului de pe meleagurile noastre, căci firea ardeleanului nu şi-a însuşit această concepţie de viaţă. Dârzenia \m îl face să ţină fruntea sus în faţa vrăjmaşului, fiindcă el ştie că „apa trece, pietrele rămân".
In aceste patru vorbe simple s'a cristalizat toată încrederea sănătoasă în forţele de viaţă ale acestui neam care a rămas stăpân pe destinele sale şi sub efemerele stăpâniri străine.
Rândurile înşirate aici nu sunt un elogiu. Plugarii Câmpiei şi păstorii din Munţii Zărandului n'au nevoie de elogii. Doja, Horia şi Iancu au vorbit cu fapte şi au scris cu sânge. Eroii noştri au fost) înfrânţi
uneori, dar neamul n'a capitulat niciodată. In umbra crucilor celor răpuşi răsăreau însutiţi urmaşii anonimi care semănau mai departe vrednicia.
De aceea, când cu câteva săptămâni în urmă, în faţa unor încercări de intrigi venite din afară, un comunicat oficial a respins josnicia, subliniind dârzenia ardelenilor în stare să 'nfrunte orice alte furtuni, am desprins din rândurile oficiale caracterizarea sufletului nostru nu ca un elogiu ci ca recunoaştere a unei statornice realităţi.
Dar în sufletul nostru — de ce n'am spune-o cu sinceritate — s'a strecurat atunci, pe lângă mândria legitimă a recunoaşterii unei trăsături de caracter, şi drojdia unei justificate mâhniri şi amărăciuni.
Ni s'a vorbit despre dârzenia ardelenilor, a noastră, a celor rămaşi între graniţele ţării, în stare să înfruntăm orice furtuni. Deşi pentru întâia oară în istoria existenţei sale Ardealul românesc a fost despicat în două, pentru a i se slăbi dârzenia, n'am pregeta să 'nfruntăm furtunile. ,
Dar îndemnul, aşa cum era conceput, prea părea adresat unor oameni lăsaţi să se ocrotească singuri. Prea ne vorbea numai nouă, cu o nevinovaţi spălare a mâinilor. D e parcă apărarea hotarelor şi reîntregirea ţării cu milioanele de fraţi, rămaşi vremelnic în afara graniţelor, ar fi o sarcină care n'ar reveni tuturor fiilor ei.
Din fericire însă mâhnirea românului se topeşte într'o doină, fie ea chiar şi de singurătate, şi 'n suflete rămâne numai icoana unităţii şi veşniciei neamului în care nu vom înceta să credem.
Pribeag Ce rece e mătasa înşirută 'n cale!... Ea s'a răcit atinsă fiind de braţul meu. Şi ce pustie-i zarea fără salcâmi şi soare: Ea e pustie fiindcă prea am privit-o eu.
Mă simt strein de toate, înstreinat de voi. Ce singur trec acum cărarea peste care Treceam odat' nu singur, treceam odată doi, Cu braţele vioaie, săltând voios în cale.
Nu mi-ar zâmbi nămeţii şi nici n'o să-mi zâmbească. Nici zarea nu-mi trimite priviri de prietenie. De-acum voiu trece singur cărarea omenească Şi-oi aştepta cu braţul întins spre ea, să vie.
Dominic Stanca
Î I P O C R \ F I A =
CARTE* ROMANEASCĂ DIN CLU| SIBIU, STR. ŞAGUNA Nr. 17 Instalată modern cu maşini noi Vis-â.Vis de Prefectură execută cu preţuri convenabile,
cărţi reviste şi ziare. —- . — , La cerere dăm si ofertă.
P O E T U L ION MOLDOVEANU SI DESTINUL SĂU LINOSIAN de GEORGE P O P A
Paginile acestea se adună greu si dureros. Prietenia eu IOTI Moldoveana, poezia, moartea lui, sunt toate prea apropiate de sufletul nostru şi oricât ar părea de curios, tocmai din acest motiv interpretarea vieţii şi a poeziei lui se face greu şi cu eforturi, care a r fi înlăturate mai târziu, după ani şi ani, când gravele impresii ale unui destin liric de nuanţa acestuia ar fi dispărut . Dar prietenia şi dragostea pe care ne-am purtat-O umil alinia, omului şi poetului, ne face să ne oprim lângă ceeace a mai rămas de pe urina sa : lângă amintirea unei vieţi triste, luminată numai de melodiile poeziei, a acelei poezii care e totodată şi o adâncire a melancoliei, dar e şi creatoare de vitalism, un vitalism care prin caracterele sale te trece în sempiternitatea istoriei. Astfel poezia a fost pent ru el leagănul de mătase care 1-a ţ inut deasupra unei genuni de spaimă şi moarte. Pasul nostru va călători t r is t şi elegiac prin grădina vieţii şi o poeziei lui Ion Moldoveanu. De o par te şi de alta a drumului se clatină copaci trişti cu crengile plecate. Dar acolo unde marginile se împreună, unde drumul intră în amurgul violet, o mână albă ţine o cunună : e cununa de lauri pe care zeiţa poeziei o întinde de dincolo de moarte poetului fidel şi iubitor.
Ion Moldoveanu s*a născut în comuna Lechinţa, judeţul Năsăud, în 1913. A absolvit şcoala normală de învăţători din Cluj , unde de-asupra adolescenţei lui s 'a plecat atent ochiul unui profesor bun şi înţelegător, Di-mitrie Goga 1 ) , care observă înclinaţia elevului şi i-o cultivă, astfel că Ion Moldoveanu, servit de o mare sensibilitate, face primele sale călătorii în poezie.
Dar de-asupra tinereţii lui stătea o mână ucigătoare. Plutea un destin tragic şi fatal, destinul unei morţi t impurii , pregătită zi de zi de o boală care e amanta tinereţii şi care trece tot mai *des pr in t re scri i tori : tuberculoza' 2). Nu ştim data precisă a îmbolnăvirii, da r în 1933, când am auzit prima dată de el, avusese deja hemoptizii, aşa că boala era mai veche şi îi tulburase tinereţea întreagă. Pen t ru cine ştie ce înseamnă o boală nevindecabilă, în continuă evoluţie, cu un desnodământ precis, îşi poate închipui tristeţea anilor acestui poet, permanentul lui chin, zilele şi nopţile umplute cu o egală melancolie, ori inima aceea săgetată de toate deziluziile şi suferinţei*1. înţelegând aceasta, pricepem pentrucc poezia lui Ion Moldoveanu e atât de strict personală, atât de intimă, pentruce în ea lumea capătă o ireală frumuseţe, a ochiului dispus să vadă toate lucrurile mai frumoase, cu cât sunt ele mai trecătoare. Şi va fi desigur necesară o subliniere a acestei par t icular i tă ţ i lirice, acolo unde vom căuta să interpretăm tematica poeziei sale, fiindcă între poeţii tristeţii (unul cu acelaş destin a fost Alexandru Călinescu), Ion Moldoveanu e cuprins de a-cea tristeţe albă şi dulce, oarecum de esenţă eminesciană, care crează dorul, un dor spiritualizat, ca ultim efect al trecerii repezi pr in t re frumuseţile lumii. Dl Emil Giur-
giuca, în prea puţinele rândur i de prezentare pe care le face acestui poet î n t r ' o culegere antologică, spune că poezia lui e „colorată de mireasma pământului n a t a l " , ne-sesizănd decât infim adoraţia aproape liturgică pent ru marile frumuseţi ale pământului acestuia, ale natur i i în genere, precum şi geneza ei, care nu e decât î n t r ' o prea scurtă călătorie pr in apele vieţii, devenind astfel inutilă şi fără sens. La capătul călătoriei se estompează întrucâtva toate suferinţele şi apare acea mistuitoare tristeţe după cele ce rămân, care în lumina unui tânăr amurg capătă o mai sugestivă culoare.
Ion Moldoveanu făcea parte din eea mai tânără generaţie de poeţi ardeleni a cărei existenţă începe pr in
I O N VLASIU Masca în lut a poetului Ion Moldoveanu
i ) Vozi volumul Sbor peste ape, dedicaţia. ») De tuberculoză au mai murit: N. Milcu, Ş te fan Petică,
Ciprian Porumbescu, Nicolae Cantonieru, Alex. Călinescu, Grigore Patriciu, Ueorge Mihail Zamfirescu, Bogdan Amaru, etc.
1933 şi se află încă în plină evoluţie şi î n t r ' u n proces de definire a cărui încheere e încă departe. Pe atunci tinerii scriitori ardeleni, entuziaşti şi juvenili, au format o societate l i terară a scriitorilor români independenţi , care era în legătură cu o identică societate cu sediul în
Bucureşt i şi dir i jată de Romulus Dianu. In paranteză spunem că rolul t i tular al acestei tinere formaţiuni literare îl doreau dd. Ion Th. Ilea şi I. Ch. Severeanu, care orice s 'ar zice, scriu poezie, da r erau prea t ineri pen t ru un post de absolută autori tate. De altfel societatea şi-a încheiat repede activitatea, semn că deşi mişcarea era îndreptăţ i tă , deşi scriitorii aveau haru l inspiraţiei adevărate, nu erau însă apţ i pen t ru organizări puternice.
Ion Moldoveanu era în cadrele acestei societăţi, deşi nu putea colabora efectiv, boala împiedecându-1 dela a-eeasta. îm i amintesc cum în toamna anului 1933 când a-păruse pr imul număr al revistei Lanuri, ne-a vizitat la Mediaş poetul Ion Th. Ilea, având u n dosar mare cu poeme şi cu fotografii de-ale poeţilor ardeleni tineri, pe care voia să-i supue atenţiei lui Zahar ia Stancu, care lucra „Antologia poeţilor t ineri r omân i " . Ilea, pe atunci poetul uzinelor şi furnalelor, m ' a ruga t să-1 conduc pr in asemenea cartiere. La lumina unu i felinar am văzut fotografia lui Ion Moldoveanu şi tot acolo am auzit pr ima da tă o poezie scrisă de el, u n „Sfârş i t " autumnal şi mişcător, care nu ştiu dece a fost în lă tura t la publicarea volumul s ă u 3 ) . In antologia lui Zahar ia Stancu nu ne-am întâ lni t (cred că a fost mai bine aşa) d a r de-atunci familia lanurişti lor s 'a înmulţ i t , cu Ion Moldoveanu şi a-poi cu alţii. Trebue să spunem în acest loc că Ion Moldoveanu a fost crescut în paginile acestei reviste, a fost creaţia ei, aici publicându-şi cele mai multe poeme şi sim-ţindu-se deosebit ataşat de noi. Aceasta desigur şi în lipsa unei serioase reviste la Cluj (mai târziu a apărut „Gând românesc") da r şi î n t r ' o înţelegere şi o apreciere de care suntem mândr i că n u a dat greş. Aşa că Ion Moldoveanu, p r in voia lui, a p u r t a t stema poeziei lanu-riste, al cărei a t r ibut am vru t să fie întotdeauna un tradiţionalism scris eu cuvintele vremii. Apropierea sa de gruparea revistei „Symposion" dela Cluj s 'a făcut fără a rupe trainicele legături ce îl legau de „ L a n u r i " , iar apari ţ ia volumului Sbor peste ape în colecţia revistei „Symposion" şi cu spri j inul acelei g rupăr i e desigur ceva incidental, devremece acest volum era demult anunţa t în colecţia revistei „ L a n u r i " , dar poetul îl revedea mereu şi chiar t i t lul „Sbor peste a p e " mi 1-a dat în t r ' o scrisoare ca ceva provizoriu.
Va părea desigur foarte curios faptul că deşi prietenia noastră era u n a dintre cel mai bune, totuşi împrejurăr i le au făcut să nu ne cunoaştem personal decât foarte târziu, în Ianuar ie 1939. In t re scriitori faptul a-cesta e destul de obişnuit. Scrisorile noastre însă, pline de entuziasm, de camaraderie şi de perfectă înţelegere lirică, ne-au da t posibilitatea să ne cunoaştem sufletul.
Por t re tu l lui Ion Moldoveanu nu poate fi făcut fără a sublinia câteva din caracteristicele sale. E r a o fire blândă şi sensibilă, două calităţi pe care boala le-a subliniat şi mai mult . Scrisorile sale erau domoale şi limpezi, aducând informaţii de interes comun şi întotdeauna un cuvânt de dragoste pent ru „ L a n u r i " , revista care 1-a pr imit larg şi înţelegător. Iubirea sa pent ru această revistă a mers până la o contribuţie materială, modestă desigur şi nesolicitată de noi, da r semnificativă pr in gest. Scrisorile sale n 'aduceau decât arareori şi în puţ ine cuvinte, relatări asupra boalei sale. Pe cât de darnic şi-a risipit acest poet sentimentele în poezie, pe cât de larg şi-a comentat t r is tul său destin, pe atât de puţ in s 'a des-văluit în scrisori. O făcea d in t r 'o discreţie rară , sau din-t r ' o conştiinţă a inutil i tăţi i . Drept este că Ion Moldo-
3 ) Poem publicat însă în Lanuri (anul I I ) .
veanu şi-a acceptat destinul cu multă resemnare. Tăria lui morală îl aşează alătur i de un alt predest inat al morţii tragice, de nuvelistul Pavel Dan. Aceşti scriitori care îşi vedeau limpede soarta, au câştigat o mare putere sufletească cu care au p u t u t ajunge la mormânt fără ca mintea lor să se tulbure de revoltă sau teamă. Mai ales Ion Moldoveanu era dârz, uneori chiar optimist. î n t r ' o scrisoare îmi spunea că un ehiromantist îl asigurase că trăeşte 50 de ani şi el, î n t r ' u n moment de veselie, primea aceasta eu încredere. Spera desigur că boala se va lungi mult, căci în altă scrisoare, ca răspuns mie care mă plângeam de o afecţie pulmonară, mă îndemna să-mi fac un consult serios, la Cluj, scri ind: „nu l i teraturiza tuberculoza, unde eu sunt decan" . Această dârzenie o mai avea chiar cu câteva luni înaintea morţii, când l-am cunoscut pen t ru pr ima oară. Mă dusesem la Cluj, în 30 Ianuar ie 1939, pentru a solicita câtorva scriitori part iciparea la o şezătoare l i terară pe care „As t r a " o organiza la Mediaş. Acolo, Copilu-Cheatră îmi spune că Moldoveanu e grav bolnav. Mă grăbesc să-1 vizitez în şoseaua Poleacului, sus, de-asupra Clujului. In pragul uşii, fără să mă recomand, Cheatră îl întreabă dacă ghiceşte cine sunt. Şi Moldoveanu, fără să se gândească mult, îmi spune numele. Mă recunoscuse după o fotografie. Am stat de vorbă mult, am ieşit în oraş, am vizitat toţi t rei pe dl Ion Chinezu şi am avut astfel ocazia să verific por t re tu l său sufletesc. Nu m ' a m înşelat î n ceeace crezusem: era u n spirit fin, pătrunzător , discuta cu autori tate şi cu calm. Deşi ştia stadiul bolii sale (evoluase la o laringo-faringită tuberculoasă şi pen t ru a putea mânca trebuia să-şi facă o anestezie cu praf de morfină) totuşi spera î n t r ' o revenire parţ ială. D a r destinul se apropia de sfârşit. Ultima scrisoare o capăt dela el în 23 Aprilie. Nu mai avea nici o lună de t ră i t şi totuşi s'a mai gândit şi şi-a mai adunat puţinele puter i ca î n t r ' o carte poştală să-mi dorească ani mulţ i de ziua numelui şi să mă consoleze în încercarea grea pe care o avusesem pr in pierderea fratelui meu înmormânta t cu câteva zile înainte. î n t r ' u n scris t remura t şi abea descifrabil mă anunţa că vorbeşte numai în şoaptă şi că în curând voiu avea pe masă cartea lui de poeme. Apoi ne-a venit vestea morţii . Nu ne-a surprins, da r ne-a îndure ra t adânc. Confraţii săi dela „Symposion" i-au închinat în ziua înmormântăr i i o pagină în „Tribun a " . Subliniem nota dlui Victor Papil ian, preşedintele Asociaţiei Scriitorilor Români din Ardeal , care făcând o apropiere între apostolatul învăţătorului şi cel al artei, a scris: „Pr in moarte Ion Moldoveanu devine o valoare spirituală na ţ iona lă" . Şi cuvintele sale sunt foarte a-proape de adevăr.
I I .
Opera lui Ion Moldoveanu e cuprinsă î n t r ' u n singur volum, Sbor peste « p e 4 ) , pe care prietenii săi dela revista „Symposion" îl fac să apară în ajunul morţii poetului. Vroiau să-i aducă pr in aceasta o r a ră şi ult imă fericire. îm i închipui pe Ion Moldoveanu făcând pe patu l morţi i corecturile unicului său volum. Şi iarăşi îmi vine în minte destinul identic al lui Marcel Prous t care în ziua morţi i termină marea sa frescă A la recherche du temps perdu. Aşa stând lucrurile, ştim cel puţ in că ordinea poemelor şi aranjamentul ciclic pornesc dela autor şi deci le putem interpreta ca atare.
4 ) Colecţia „Symposion", Cluj, 72 pp. Lei 50.— (ediţie rămasă în teritoriul cedat).
I n poezia ardeleană de azi Ion Moldoveanu e o apariţie suficient de singulară pent ru a putea fi pr ivi t în afara unei t radi ţ i i care se continuă chiar până în prezent şi pe care au trecut-o în obscuritate, puţ in t imp numai, curentele moderniste. E vorba de acea tradiţ ie a poeziei ardelene care s'a hrăni t foarte puţ in din individualismul subiectiv, opunându-i naţionalismul creator de vi r tu ţ i ori permanenta conştiinţă a misiunei istorice. Deci marea şi adevărata poezie ardeleană a fost cea care reprezenta în conţinutul său sufletul colectiv al Ardealului, abea în al doilea rând punându-se preţ numai pe frumuseţile formale 5 ) . Tematica poeziei ardelene, a acelei poezii care reprezenta vitalismul, forţa spiri tuală a neamului, tendinţele de reintegrare geografică, eu u n cuvânt tematica socială, era aproape singura privită ea o valoare. Poezia lui Coşbuc, mai mult statică în conţinutul ei, dar totuşi integrată în sferă: a lui Octovian Goga, apariţ ie profetică şi complect lipsită de individualism; a lui Aron Cotruş, masivă, dinamică şi care chiar p r in forma ei geometrică vrea să insinueze depăr tarea de mlădieri, ca să nu mai amintim de cei mai vechi, cuprinde acel sublim tendenţionism naţionalist, unicul valabil în ar tă . Nici o oprire deci asupra discutatei „poezii p u r e " şi asupra altor forme de expresie lirică, deşi poezia, ca a r tă a cuvântului, ca t ransfigurare, ca rafinament şi sensibilitate, se putea găsi din abundenţă la atâţ ia poeţi. Legată însă de un ideal naţionalist, poezia ardeleană era privi tă sub acest aspect şi realizările ei reprezentative erau dintre acestea.
Ţinând seamă de considerentele de mai sus, e natural ca poezia lui Ion Moldoveanu să fie si tuată pe lizieră, n u din punc t de vedere artistic, ci din acel al preocupărilor. Poezia sa e strict intimă şi part iculară. Afară de acea devoţiune în faţa natur i i , care cuprinde inclusiv şi mireasma Câmpiei ardelene, aminti tă sub atâtea forme în poezia sa, chiar şi în t i t lul sugestiv al unui ciclu, (Fa tă de dealuri) nu găsim în poezia sa decât preocupare de propr iu l destin, comentat sub unghiul unei viziuni a morţii . O inspiraţie izolată, unilaterală şi subiectivă. Pe plan ideologic această poezie se integra dealtfel unui curent de modernizare a liricei, care căuta sub atâtea chipuri să se elibereze de vechile t ipare poetice şi ca o consecinţă se produsese o schimbarp în conţimit, care nu mai viza elementele naţionaliste, devremece un ideal de felul acesta se epuizase. Redusă pe plan sufletesc, poezia lui Ion Moldoveana capătă un aspect de intimitate din cauza acelor anumite în tâmplăr i ale vieţii sale care au fost de aşa na tu ră încât l-au readus mereu la sine, făcându-1 să interpreteze totul în funcţie de un destin izolat, iar sentimentele să capete o culoare de mare tristeţe.
Avem deci justificarea poeziei lui în viaţa care i-a hărăzit u n destin aspru şi nefericit, făcându-1 ca muzica ce o auzea în vis să nu fie decât o continuă readucere lângă atmosfera restrânsă a vieţii sale. D a r deşi s ' a r părea prea accentuat subiectivismul acestei opere poetice, privi tă însă cu acel oehiu atent al t ransf igurăr i lor p r in care meridianele a tâtor destine se încrucişează şi se suprapun , poezia lui Ion Moldoveanu rune cadrele restrânse ale unu i presupus subiectivism si e\iprinde în umbra ei atâtea destine identice, se generalizează în sentimente,
5 ) D e altfel acest lucru se întâmplă parţial în poezia bucovineană de azi, unde iconariştii vor să continue acea tradiţie de singularizare, f ie chiar prin elemente noui, dintre care cel mai folosit e decorativul.
căpătând acea stemă de poezie valabilă în perspectiva ei de universalizare.
Volumul Sbor peste ape conţine p a t r u cicluri care interpetate mai ales în funcţie unul de altul, corespund cronologiei vieţii. Sun t pa t ru anot impuri distincte, bine motivate psihologiceşte, redând fiecare o etapă d i n t r ' u n destin menit poeziei şi morţii. Ele fuzionează deci în t r ' a -celaş aspect de tragism, dar un tragism diminuat p r i n limpezimile pe care în poezia lui Ion Moldoveanu le a-duce resemnarea. E locul aci de a aminti chiar prezenţa unei obsesii de fatalism, îndreptă ţ i t de altfel, gândindu-ne la evoluţia acestui destin, care se precipita spre un ţel hotărât , fără mari posibilităţi de abatere.
P r imul ciclu, „E v p u r " , e o matinală deschidere, cuprinsă în poeme de incantaţie, unde poetul ia pr imul contact cu viaţa, desvăluindu-i-se haru l deosebit al poeziei, ca pe o detaşare de comun şi de vulgar, înscriindu-se în t r ' o zodie de lumină sub steaua poeziei. In t r e î n ă l ţ i mile luminate de sus şi neagra tu lburare de jos, poetul aduce o optare nestăvilită pen t ru prima, scriind această strofă de eonfesie, ca pe o permanentă a taşare :
Pentru frunţi muiate în azur De sărbătorească înserare, Port în mine nostalgia mare Şi mirajul cântecului pur.
( In mers, pg. 7 ) .
în tâ ln im chiar în acest ciclu acea identificare cu miresmele natur i i , amint i tă mai sus, fie în fruntea întoarsă spre luminile copilăriei, (Semn) fie în „ O m " :
In sufletu-mi cupolă s'adună cerul plin, Pădurile, lec/endele şi cerbii, 'Şi-amurgurile când pe ape'n seară vin M'aplec umil cu fini - frate - al ierbii.
Sau mai bogat şi mai plin de sensuri în „Logodna" . Am semnalat la începutul acestui s tudiu unilaterali
tatea poeziei lui Ion Moldoveanu: obsesia unui destin tragic şi a morţii . In acest pr im ciclu găsim însă două poeme de o altă s t ructură şi de o altă inspiraţie. Ţară şi Voevodul (pg. 11 şi 12) sunt de un caracter vibrant , majesţuos, contrastând isbitor cu restul. Gruparea lor în acest ciclu de deschidere simbolică, sinonimă cu intrarea în viaţă şi în poezie, e semnificativă şi o considerăm drept o indicaţie a drumulu i ce îl putea duce spre o inspiraţie mai limpede şi mai detaşată de spiri tul accedic, daca împrejurăr i le nu i-ar fi determinat alta. Credem că e necesar să cităm o strofă, ultima, din poemul Ţară, unde eternitatea e a tâ t de clar p r insă :
Dăinue pe-aripa timpului de za Veşnicia prinsă în lumini şi-oglinzi. Sufletul în ape limpezi îl cuprinzi Ca să poarte'n veacuri nemurirea; ta.
Dar chiar peste acest ciclu cuprinzător de pur i ta te se aşterne tristeţea, ca o indicaţie pen t ru marea tulburare de mai t â r z iu :
Cântarea se leagănă tristă, Visul, chemarea mea pesimistă, Cad ostenite, şi fără alean Ca o stea în ocean.
Strofa aceasta închee poemul „Cântec pen t ru vis nespus" , o poezie unde tendinţa de înăl ţare e mereu zădărnicită. De aceea poate prezenţa aci a unei tr isteţi împinse până la pesimism.
Deci chiar acest ciclu de o atmosferă mai lilială primeşte culoarea ce stăruie permanent în poezia lui Ion Moldoveanii. Peste toate amintirile, această minunată strofă de încheiere:
Copilul pe drumuri albastre s'a dus Şi visele toate pornit-au cu el. Armuri mai amintesc trecutul măcel Şi inima'ntoarsă spre-apus<
(Ev. pur , pg. 17).
Cu al doilea ciclu suntem în plină poezie a morţii, care revine apoi pagină de pagină, în toate ciclurile, până la sfârşitul cărţii, devenind o obsesie. Schimbarea la-faţă, t i t lul ciclului, are tocmai sensul unei in t răr i în t r ' o zodie a odihnei negre, lângă drumul care duce spre moar te :
Este-o apă mare mai departe Cu lumini şi odihniri de pluş, Unde6) împlinit ca un poem în carte Poposi-va, cântec în arcuş.
Strofa citată presupune un peisaj al unei morţ i senine, calme, netulburate . Am mai amintit în alt loc de această împăcare cu destinul, de resemnarea poetului, care aşteaptă moartea ca pe o deslegare. Rugă pe pisc e o astfel de închinare în faţa Creatorului, unde se aşteaptă semnul desfacerii de pământ şi trecerea în somnul netu lbura t al morţii.
Aci poemele sunt ca nişte frunze căzute în t r 'o mare scuturare autumnală. O tristeţe cosmică se desprinde de peste tot şi uneori curgerea vieţii se pare că împrumută în zugrăvirea ei, a frumuseţilor p r in care se călătoreşte, o culoare puternică şi vie, devenind adeseori insinuantă, sugestionând o impresionabilă voluptate.
Pe meridianul acestui climat toate lucrurile capătă pre ţ nou în faţa ochilor care în curând se vor închide. A se vedea în poemul dela pagina 34 acea febrilă exaltare pen t ru peisajul cosmic, eonfesia puternică a unei mar i pasiuni pen t ru viaţă. Ambele crează o atmosferă de favorabilă existenţă, încât chiar gândul morţii poate fi î ndepă r t a t :
Uneori se pare c'am vrea să murim, Dar minţim, minţim.
Semnalăm o bucată integral realizată, Poem, (pg. 26) unde pr ima strofă schiţează u n admirabil gest de invocare, ca apoi, după căderea visurilor, toate luminile să fie aşteptate dela împăra tu l ţăr i i de după zen i t 7 ) . Sau poezia Luntrea stă la mal, evocatoare şi colorată, o curgere înceată, o aşteptare a unu i miracol care întârzie să se ivească:
6 ) sufletul. 7 ) Aces t poem l-am reprodus îa cartea noastră „Literatura
ardeleană de azi", p. 19, scrisă înainte de moartea poetului (17 Mai 1939) .
Soarele a tivit cu aur fruntea brazilor, Decorul pare de pe alt tărîm. Ca purpura din umerii obrazilor înflorim pe rând şi iarăşi veştezim.
La poarta lerihonului am bate Dar suntem goi de visuri şi vestminte. Mai 'sgribulim cu aripile frânte Pândind bătaia orei în singurătate. ,
Şi mai visăm. De veacuri mai visăm. Poate Edenul ori poate lumina din noi. Şi iar sunt brazii văduviţi şi goi, Şi luntrea stă la mal. Şi aşteptăm.
Sugestia de trecere lentă o dă versul înflorim pe rând şi iarăşi veştezim, iar cea de a tentă aşteptare, minuna tu l r ând Pândind bătaia orei în singurătate.
Urmează u n ciclu erotic, Fată de dealuri. Chiar în titlu se vădeşte o tendinţă de a adapta această poezie de dragoste unui cadru câmpenesc şi considerând definiţia geografică în care Lucian Blaga integrează anumite stări sufleteşti, t i t lul de mai sus indică un climat mioritic ,cel pu ţ in sub aspectul ei exterior, fiindcă această plimbare a poetului p r in sentimentalism se suprapune alteia, de integrare în acea cunoscută devoţiune pen t ru luminile câmpului. E semnificativă sub acest rapor t poema Fată de dealuri (pg. 50) care închee ciclul, unde în sinteza unei simbolice iubiri sunt adunate o seamă de elemente bucolice bine distribuite, sau în Inscripţie, (pg. 42) unde sugestia unei morţi fizice o redă elocvent par-
¿ 3 ii ~e
T ' '
^{fi'O
t iciparea afectivă la declin a elementului cosmic. Mai sunt în această poezie câteva curiozităţi de frazare, propri i modernismului, pe care nu le semnalăm, decât în măsura în care ele subliniază tendinţa de împrospătare a expresiei.
Dar personalitatea acestui ciclu, dincolo de alte considerente, o vedem în înfăţişarea limpede, în aspectul lui fulgurant şi eteric, în absenţa lascivului şi a sensna-lităţii. I n t r ' o lirică plină de lubricităţi , cum a fost o însemnată par te a poeziei noastre erotice, unde se eviden-ţiau tot mai mult vulgarismele nedibaeiu ascunse,, dacă nu erau chiar înadins căutate şi unde lipsa unei idealizări devenea tot mai acută, poezia din acest ciclu a lui Ion Moldoveanu e ofrandă şi închinare, e cântec şi slavă. Un spirit l iniar dirijează sentimentele acestor poeme, ex-primându-le armonios şi cald. Sunt în deosebi trei poeme (Dedicaţie, Endecasilab, Cântec discret) unde idealizarea nu e un romantism desuet, ci o superbă accepţie a iubirii şi a frumuseţii -clasice. Indrăsnim să spunem că poezia de dragoste a lui Ion Moldoveanu are chiar o substanţă etică, în partea ei de curăţenie şi de lilial.
Da r şi această limpezime e tu lbura tă de apele întunecate ale destinului său. Valuri, Scrisoare, Estompare, sunt poeme unde se observă influenţa acestui destin. Cât conţinut au aceste două rândur i , expr imând un obişnuit dual ism:
. .. totuşi chipu-ţi dăltuit din floare Nu mă fericeşte, pe cât mă doare.
Dar din acest ciclu trebue semnalată în mod deosebit minunata realizare elegiacă din Scrisoare, (pg. 46) a cărei frumuseţe mai mult se simte decât se poate spune. Scrisă î n t r ' u n r i tm perfect, în t r ' o formă muzicală de vers poporan, discretă, de o tristeţe covârşitoare, a-ceastă poezie e una din însemnatele elegii ale poeziei noastre contemporane, a-cărei reproducere în acest studiu socotim că e o necesitate, nu numai pentru argument, ei pent ru însăşi emoţia ei estetică:
Vezi, iubito, vezi, şi-acum Sună amintirea }n drum Cu glas lin de zurgălăi Pentru anii şterşi ai tăi. Când îţi scriu, iubito, scriu, Dela margini de sicriu Sufletul ţi-l plimb pe-aproape Ca şi luna peste ape Şi îţi chem în zări cu rouă Chipul tău de iarbă nouă.
Că de-ai fi, iubito, fi, Mănăstire'n fapt de zi Cu clopotniţe de-argint împletite 'n mărgărint, Clopotind în vers de pară Pentru inimi frânte'n seară Sau de-ai fi, iubito, fi, Curcubeu pe ceruri, şi In amurg lumină'ntăie .. . — Vers de lacrimi şi tămâie Şi-ar vărsa, mări, vărsa Sufletul pe rana sa.
Dar nu eşti iubito, nu, Decât foc care crescu In afund de suflet mare, Ca luceafăr sfânt pe mare, Alb aprins. Dar necuprins, Senim prevestitor în carte De vieaţă ori de moarte ...
...Vezi, iubito, vezi, şi-acum Amintirea plânge'n drum Pentru anii şterşi ai tăi Cu glas lin de zurgălăi, Când îţi scriu, iubito, scriu, Dela margini de 'sicriu, De te plimbi de mine-nproape Ca şi luna peste ape.
Cartea se închide cu ciclul Sbor peste ape, u l t imul anotimp al unei vieţi tulburate de ,un destin linosian. Poemele cuprinse aci au o vie conştiinţă a morţii, aşteptată ca pe o mare deslegare. Vom găsi şi în poemele acestea toate caracterele poeziei lui Ion Moldoveanu. In pr imul rând notăm viziunea limpede a morţii. La acest poet moartea nu are atribiite revoltătoare şi nici nu este o coborâre, ci mai just o înăl ţare spre spiritualizate alt i tudini, spre un ,,cer iluminat de-un nou des t in" . Simbolice şi semnificative în acest proces de neantizare sunt poemele Intrare în poveste şi Moartea poetului, imde trecerea în somn e diafan p ronunţa tă şi unde imaginea s torului de porumbel care conduce această ultimă călătorie spre ţărmuri le serii, e o subliniere mai mult a tendinţei de spiritualizare.
Şi în acest ciclu găsim fuziunea cu natura , cunoscuta predilecţie lirică a acestui poet. Mai ales coborârea în moarte se face cu atâtea înduioşetoare evocări de peisagiu în Pământeană trecere, în înaltă destrămare (titlurile acestea cu adjectivele puse înaintea substantivelor amintesc de o anumită manieră stilistică a lui Lucian Blaga) unde strofa aceasta:
Mamă. mâna ta şi cierul ochilor, Lanul stelelor şi ploaia snopilor, Cântecul de clopot al amiezii, Apele, pădurile şi iezii, Măriuţele de iarbă şi omăt, Jale mi-i că n'o să le mai văd
evidenţiază puternica ataşare de natură . Mai e necesar să remarcăm substanţa etică ce se re
liefează în acest ciclu, fapt de care am mai aminti t ş i 'cu altă ocazie şi care vede în moarte apropierea de perfecţia spiritului, ori chiar contopirea cu idealul etic, cu un cuvânt purificarea totală. Rânduri le acestea:
Suntem aşa de goi şi de Iluminaţi ca frescele altarului. In noi lucrează porumbeii harului.
(Duminica mare, pg. 60) .
ara tă hotărî t această t ransf igurare. E locul să notăm aci utilizarea, chiar şi în poema
din care am citat mai sus, a unor forme gramaticale ca rămas-am, suna-va, zice-se, toate pen t ru crearea unei sonori tăţ i mai grave, necesară temei.
Şi credem că e iarăşi necesar să evidenţiem forma sub care poetul a conceput existenţa şi poezia. Ambele au fost o permanentă dăruire, r isipită frenetic şi idealist, E în această caldă dăruire dovada unei al truism şi a unei puternice temelii morale, care sunt subliniate în acest studiu unde e prezentă inima sa.
Steaua se apropie de sfârşit. Strălucirea ei a fost scurtă da r puternică. Şi în durerea unui ceas de sfârşit, iată strofa care cuprinde gestul din urmă, indiferent numai în apa ren ţă :
Azi nu mai cânt. In treacăt Arunc ultima carte Peste viaţă şi moarte închise cu lacăt.
In faţa morţii poetul a adus t r is ta tu lburare a unui steag închinat : o viaţă pl ină de suferinţă şi de poezie.
Oricâtă simpatie am fi pus în interpretarea acestui destin linosian, ea nu ni se pare exagerată, pentrucă Sbor peste ape este o operă ce prezintă o uni tate lirică interesantă în tematica sa, deşi t rebue văzută numai ca fragment, numai ca un semn, moartea f rângând prea de t impur iu o virtuozitate lirică pl ină de calităţi. Şi iarăşi, şi iarăşi trebue să amintim de o operă-neterminată, de o făgăduinţă pierdută , în tâmplăr i foarte triste, în care lit e ra tu ra noastră e a tâ t de bogată.
Evident că poezia lui Ion Moldoveanu, tocmai p r in faptul că e u n început, are defectele inerente tinereţii, are influenţele de rigoare, repeti ţ i i de cuvinte (care însă fac par te din materialul cu care îşi creia atmosfera de obsesie) sau alte erori fără de care nu se poate face un debut liric. Studiul nostru nu s'a oprit însă asupra lor, a-vând de scop o prezentare care numai în al doilea r ând se poate socoti şi critică. Nu vom face însă greşala să dăm acestor r ândur i un caracter apologetic şi nici să evidenţiem în Ion Moldoveanu o f igură lirică de intensitate şi de proporţ ie meteorică. Această clasare revine istoriei l i terare şi noi n 'o putem face neavând încă perspectiva t impului . Nu vom repeta deci greşala pe care o face în-t r ' u n caz asemănător dl Emi l Giurgiuca, în Antologia poeţilor tineri ardeleni, când căutând să fixeze o ierarhie poeziei ardelene, numeşte pe poetul George Boldea, prieten de-al său, „crainicul mişcării l i terare şi unu l din ctitorii ei (sublinierea e a noas t ră) . Noi recunoaştem lui George Boldea calitatea poeziei sale despre care am scris în repetate rândur i , da r e riscant totuşi şi deplasat să afirmi că e cti torul mişcării l i terare ardelene, ceeace presupune o cât de infimă reformă ideologică, pe când poezia lui George Boldea, mai ales la începuturile ei, are urme de semănătorism, iar apoi, chiar când se integrează noilor forme lirice, rămâne totuşi un poet de expresie minoră, nici de cum un vestitor de revoluţie poetică.
I n t r ' u n anumit punct poezia lui Ion Moldoveanu se întâlneşte cu a lui George Boldea şi anume în predilecţia pen t ru tristeţe, ambii având de altfel un destin aproape identic. Vom sublinia deci faptul că poezia lui
Ion Moldoveanu are şi ea acest aspect de muzică minoră, care d i n t r ' u n anumit punct de vedere poate fi socotită o deficienţă. Şi mai poate fi acuzată această poezie de subiectivism, aşa cum am mai scris în al tă par te . Pu tem afirma însă cu hotărîre că dacă împrejurăr i le a r fi fost de altă na tu ră şi existenţa lui Ion Moldoveanu a r fi decurs pe u n meridian normal, poezia sa nu era for ţată să rămână la teme obsedante şi unilaterale, ci ta lentul său, sensibilitatea şi subtila sa intuiţie, care i-au dat şi posibilitatea unei culturi deosebite şi remarcabile pen t ru un învăţător, ar fi evadat î n t r ' o lume lirică mai compactă şi mai variată, cuprinzătoare de alte frumuseţi. D a r dest inul a v ru t altfel, aşa că poezia lui Ion Moldoveanu rămâne pent ru totdeauna poezia • marilor căderi, a multelor deziluzii, a idealurilor frânte, a doruri lor neîmplinite, toate t inzând spre o înaltă spiri tuali tate. Şi peste ele, ca u n cer coborît, ideea obsedantă a morţii tinere. Cum unicului său volum îi prevedem o nouă ediţie, credem că e necesară o prezentare care să explice motivele acestei poezii, iar la sumar să fie adăugate şi poemele care mai există p r in rev i s te 8 ) . Cât priveşte execuţia grafică am dori-o cât mai sugestivă. Edi ţ ia de faţă n ' a r e caractere potrivite (e aci şi insuficienţa tipografiilor de provincie), iar coperta, lucrată de altfel de u n ar t is t cu rare posibilităţi , dl Ion Vlasiu, mi se pare prea naivă.
Pen t ru cunoaşterea integrală a lui Ion Moldoveanu va trebui prezentat unei edituri şi volumul său de e-sseuri înt i tulat „In zodia cumpenei" , menţionat ca manuscris.
*
Am amintit deseori în acest studiu despre destinul linosian. Termenul e al nostru şi o îmnământenire a lui nu e exclusă devremece destinul lui Linos, legendarul efeb elin, se multiplică cu fiecare poet t â n ă r plecat spre imaterialele câmpii elizee. Ion Moldoveanu a t recut pe de-asupra vieţii aşa cum Linos trecea cântând pe de-asu-p r a spicelor fără să le atingă. Moartea t impurie a unui poet ne aminteşte mereu şi moartea identică a eroului antic. Ion Moldoveanu meri tă această apropiere şi. dor im ca peste opera sa a tâ t de bogată şi a tâ t de fecundă în tot ceeace tinereţea noastră simte şi înţelege, să se scuture ceva din eternitatea vechei legende amintite, pen t ru înscrierea sa în istorie. Sub zodia acestui gând ne închinăm amintiri i şi poeziei lui.
G E O R G E P O P A
s ) De pi ldă cele 3 poeme inedite cu care am deschis un număr din 1939 al revistei Lanuri.
N U UITAŢI CĂ C O L E C Ţ I I L E R E V I S T E I
„GAZETA ILUSTRATĂ" d e p e an i i 1932, 1933, 1934, 1935, 1936, 1937, 1938, 1939 şi 1940 s u n t o p o d o a b a p e n t r u b ib l i o teca D v o a s t r â . P r e ţ u l u n u i v o l u m b r o ş a t le i 2 5 0 , l e g a t în p â n z ă lei 5 0 0 inc lus iv p o r t o .
C O M E N Z I L E LA „ G A Z E T A ILUSTRATA" S I B I U , Str . Regele Mihai No. 23.
ROMÂNII DIN GRECIA R O M Â N I M A C E D O N E N I S A U A R O M Â N I
Originea Aromânilor. — Un scurt istoric. Macedo-Românii sau Aromânii sunt descendenţii coloniştilor romani, din Peninsula Balcanică.
Controversele istoriografiei au stabilit în mod definitiv acest adevăr.
Latinitatea originei Aromânilor a fost susţinută pentru prima dată de către savantul german / . Thun-mann1), spunând, că Daco-Romănii sunt descendenţii Dacilor romanizaţi, sub stăpânirea Romei şi Macedo-Românii descendenţii Tracilor românizaţi din Peninsula Balcanică. Cei din urmă au format o populaţiune de origină anterioară Grecilor şi Romanilor.
Frantz Josep Sulzer2), susţine că poporul românesc s'a format ca popor omogen tocmai în Peninsula Balcanică, iar de aci a emigrat la Nord de Dunăre, prin sec. al XH- l ea şi XlII- lea . Prin urmare, aşeză-mintele Românilor de astăzi din Balcani, sunt de origină străveche şi istorică.
Johan Engel3), deasemenea susţine teza formării poporului românesc în Balcani, dar epoca emigrării sale la Nordul Dunării, o f ixează înaintea venirii Ungurilor, prin veacul al IX-lea. De aceeaşi părere e şi Josef Eder4).
Franz von Miklcsich5), admite trecerea Românilor la Nordul Dunării, ca o consecinţă a aşezării Slavilor în Dacia Aureîiană, cari împing o parte din Români la Nord (Daco-Românii) , iar o parte la Sud (Macedo-Românii) .
Robert Rosler6), susţine teza lui Schultzer, documentând-o în mod ştiinţific. Teza popularizată de Rosler ITeoria lui Rosler), a fost admisă de o mare parte din istoriografia maghiară.
Dintre filologi, singurul care a admis teoria lui Rosler a fost W. Tomaschek („Zur Kunde der Hae-mus HalbinseV, Wien, 1882).
Cea mai mare parte a istoriografiei moderne însă, a subliniat adevărata teză a continuităţii e lementului românesc în Dacia, precum şi în Sudul Dunării, e lement care a fost despărţit în două grupuri principale prin aşezarea Slavilor în Peninsula Balcanică. Pe lângă teza continuităţii, s'au declarat cei mai mari istoriografi ai veacului trecut, ca: Jung. Pic, Tamm, Ranke, Mommsen, Kiepert (geograf) Gibbon, Dief-fenbach şi alţii.
Această teză e şi a istoriografiei româneşti. Poporul Românesc s'a format atât la Nord cât
şi la Sud de Dunăre, dar aşezarea Slavilor în Balcani 1-a scindat în două gruouri mari, unul la Nord altul la Sud. Grupul de Sud e acela cunoscut sub
de PETRE PETRINCA
*) „Ordentlichen Lehres der Beredsamkeit und Philosophie auf der Universität von Halle. Untersuchungen über die Geschichte der Ostlichen europäischen Völker". Leipzig, 1774.
2 ) „Geschichte des Transalpinischen Daciens" Wien, 1781—1782.
3) „Commentatio de expeditionibus Traiani ad Danubium et origine Valachorum", Wien, 1795,
4 ) „Supplex libellus Valachorum Transilvaniae cum notis histórico criticis". (Cluj, 1791).
5 ) „Die slavischen Elemente in Rumunischen". Wien, 1862. ) „Rumänischen Stduien. Untersuchungen zur älteren
Geschichte Rumäniens". Leipzig, 1871,
numirea de Macedo-Români sau Aromâni. Aşezămintele româneşti, cari în multe ţinuturi
din Balcani formează nuclee puternice de popula-ţiuni, sunt de origină străveche, coincizând cu data istorică a formării neamului românesc,
Macedo-Românii, sau Aromânii, ei înşişi sunt conştii de latinitatea lor, precum şi de legătura de sânge cu fraţii lor dela Nord, cu Daco-Românii, de cari au fost despărţiţi prin elementele slave ce s'au infiltrat în mijlocul lor.
In această privinţă, francezul G. M. Cousinery7), fost consul la Salonic, scria cu ocazia unei călătorii făcută în Macedonia, că Valahii sunt foarte numeroşi în Macedonia şi mult mai numeroşi în Pind, vorbesc o limbă latină şi când îi întrebăm de ce neam sunt, ei ne răspund cu mândrie: „Români!"
încă prin sec, al Vl - lea , se găsesc urme despre existenţa Românilor în Macedonia.
In Balcani, la 579, după istoricul bizantin Theo-phylactes, cu ocazia unei expediţiuni militare a împăratului din Bizanţ, un păstor aromân din munţii Hemusului a strigat în limba urmaşilor colonilor Romani: „Retorna fratre!"
Primii dintre Românii cari au primit creştinismul, au fost chiar Mecedo-Românii , dela cari s'au încreştinat şi fraţii lor dela Nord.
Beniamin de Tutela, care i-a vizitat pe la 1150, spunea despre aceşti Români: „Valahii trăiesc în ţara lor, numită Valachia. Locuesc în munţi. Sunt iuţi ca şi căprioarele. Nu au fost războiţi, deci nici supuşi de nimeni până acum, din cauza terenului şi a munţilor atât de accidentaţi şi inaccesibili, cunoscuţi, numai de ei".
Cronicarul bizantin Kekavmenos, în a doua jumătate a sec. X l - l ea (1070), scria în cronica sa despre Aromâni: „Neamul valahilor este un popor căruia îi plac terenurile greu accesibile şi e dedat creşterii vitelor. Sunt curajoşi şi obicinuiţi cu luptele". Tot acesta mai scria, „că Valahii din imperiul Bizantin mai locuiau regiunile Dunării şi ale Savei, pe cari le ocupă azi Sârbii: ei sunt răspândiţi în întreg imperiul şi Macedonia, iar o mare parte din ei sunt stabiliţi în Hellada.
In sec. al X-lea Aromânii se constituesc într'un puternic stat politic şi militar, formând Marea Va-lahie şi Mica Valahie, în munţii Pindului, Tesalia şi Macedonia (V. T. Papahagi: „Macedo-Românii sau Aromânii) .
Sub domnia dinastiei împăraţilor Asaneşti şi mai ales a lui loaniţiu, Aromânii ajung adevăraţii stăpâni ai Peninsulei Balcanice. U n general al armatelor imperiale bizantine, spunea împăratului său, „că oştenii săi nu pot lupta cu foametea şi cu Valahii — două rele greu de învins".
Cronicarul spaniol Ramon Muntaner, numea ţara Aromânilor de „Marea Vlahie", sau „Blaquie la Grant" — cum i-a spus şi cronicarii francezi ai cruciatelor, — apoi, că e „cea mai temută ţară din lume".
Prin căderea dinastiei Asaneşti lor şi a impe-
7 ) ,,Voyage dans la Macédoine''. Paris, 1831, Tome I, p. 16.
12 Gazeta I lustrata - 1940. No. 1—2
Sannaniaţ i în costumul lor
tradiţional c o l poartă la horă
în t imp do vară. In afară de fes ,
pilotea, cămeşi lungi şi papuci
cu un canac la vărf. de remar
cat în mâna stângă, ceeace se
chinină „cunobuloghi". (Un ro
zar din mărgele de scoică pe
care la brâu e întors mereu cal-
m â n d u ş i clipele de pl ic t i s ) .
riului româno-bulgar, trecutul de glorie al Aromânilor incepe să apună.
Slavii se consolidează in peninsula balcanică, rupându-le legătura cu grupul cel mare al Românilor dela Nordul Dunării.
Această izolare a Românilor din Sudul Balcanilor, de cei din Nordul Dunării, incepe prin sec. XlII - lea şi XlV-lea .
In veacurile următoare, peninsula e ocupată de Turci.
Despre raporturile Românilor cu Turcii, francezul Pouqueville scria: „Tari prin poziţiunile lor în cari sau aciuiat, ei au avut înţelepciunea ca să ceară la momentul oportun dela Sultan o capitula-ţiune capabilă ca să-i pună într'o situaţie mai bună decât cea a Raialelor. începând cu veacul al Xl-lea, deja 24 de-generaţii de Români ocupă munţii llliriei, Traciei, ai unei părţi din Macedonia, ai Epirului şi a Peloponezului. Aceşti păstori valahi au asistat la căderea imperiului bizantin. Ei au văzut defilând înaintea munţilor lor: Latini, Normanzi, Catalani,
Francezi, împăraţi, cesari, sebaşti, cnezi, despoţi" — fără ca cineva să-i poată supune!" (V. „Voyage dans la Grece", Paris 1820—1821, voi. V) .
Pro/ . T. Papahagi (Op. cit., pag. 12), spune despre Aromâni următoarele: „Strânşi ca într'un cerc de fier, după ce Turcii cuceresc peninsula balcanică. Aromânii continuă viaţa independentă sub forma că-pitănatelor, menţinăndu-şi cu toată mândria naţională şi conştiinţa că ei sunt descendenţii celui mai strălucit popor cuceritor şi organizator, anume ai Romanilor, numindu-se Rumâni sau Arfujmâni".
După ce Peninsula Balcanică scapă de sub dominaţia turcească, Grecia, Jugoslavia, Bulgaria şi Albania, se consolidează ca state politice independente.
Macedonia se împarte între cele patru state, iar Aromânii ajung sub stăpânirea acestora, destră-măndu-se vechia unitate a Românilor macedoneni, sau Aromânilor din Peninsula Balcanică.
D'ntre aceştia o mare parte au rămas sub stăpânirea Greciei.
(Va urma).
Aromâni din Pind întâlniţi
la târgul din Grebena. Se ob
servă îmbrăcămintea cu haină de
stofă fabricată, precum şi brâul,
cuţitul şi „câr l ibana" .
C R O N I C A L I T E R A R A
I A N C U J I A N U
e titlul ultimei cărţi a dlui Paul Constant, scriitorul care a continuat în literatura noastră acel gen periculos şi dificil care e schiţa umoristică, gen arareori trecut în artă de atâţia scriitori care au căzut tocmai fiindcă stilul lor căpăta ceva din spiritul bulevardier şi din anecdota de duzină.
Schiţele dlui Paul Constant se aşează însă pe alt meridian, acela al literaturii în care umorul e mai mult o intenţie de umanizare, de înţelegere chiar, fără a renunţa însă la causticitate şi la posibilitatea ei de a transforma caracterele. Astfel privită, literatura de până azi a dlui Paul Constant se aşează pe linia unde stau scrise numele puţine care au ilustrat genul: Ca-ragiale, I. A. Bassarabescu, Gh. Brăescu, continuând cu vaste posibilităţi drumul acestui gen care trebue înţeles pentru a nu cădea în glumele de „pagină veselă".
Romanul mai sus amintit e însă o surpriză. Dl. Paul Constant trece la viaţa romanţată şi ne dă o carte unde apare legenda haiducului Iancu Jianu. Nimic din cărţile sale mai vechi nu găsim aci, afară de acelaş intens spirit de observaţie şi de adâncire a psihologiei eroilor. Despre această carte noi am scris în altă parte apreciri mai desvoltate. Aci vrem însă să subliniem numai câteva lucruri esenţiale şi anume:
1. Din tot acest roman se desprinde un spirit revoluţionar, de care istoria noastră musteşte şi clocoteşte. Iancu Jianu e răsvrătit contra unei stăpâniri nedemne şi autorul îl aşează lângă celelalte figuri istorice învăluite în eroism şi în moarte. Deasupra acestei vieţi stărue însă acel necesar aer de legendă care se numeşte haiducie, prima fază a spiritului revoluţionar.
2. Există îr\ acest roman câteva figuri care îţi rămân aproape pentru mult timp. In afară de Iancu Jianu. vom sublinia portretul Sultanei Gălăşescu, impresionant prin caracterul ei de permanent sacrificiu, nerenunţând la afecţia pentru Iancu Jianu care îi a-duce numai necazuri, E în această femee nu numai dragoste ci şi o mare înţelegere pentru acţiunile de transformare socială.
3. Ceeace dă acestei cărţi atmosfera de legendă şi de originalitate, este stilul ei pitoresc, arhaic, pe care dl. Paul Constant îl stăpâneşte cu virtuozitate. Aces t stil era necesar tocmai pentru a da romanului impresia de veche povestire istorică.
4. Această viaţă romanţată merge pe drumul de mijloc între roman şi între istorie. N u dispreţueşte subtilităţile artei, dar nici nu alterează adevărul istoric, Şi aceasta trebue remarcat cu atât mai mult cu cât romanul acesta vine să îndrepte toate erorile istorice pe care le-au făcut alţi autori opriţi asupra lui Iancu Jianu.
Nu ne vom extinde mai mult. Pe lângă cele scrise altădată, am subliniat şi aceste caractere ale romanului dlui Paul Constant care dovedeşte astfel noui posibilităţi. Cartea aceasta are, de altfel, pe lângă celelalte atribute amintite şi semnificaţia unui omagiu pe care autorul îl aduce Olteniei, plaiul său natal.
DINTRE POEMELE
care cuprind în ele sufletul câmpiei transilvane, a-mintim aici acel minunat Imn de pe câmpie al poetului N. Caranica, publicat in volumul „Poeme şi imnuri". (Edit, Miron Neagu, Sighişoara). Ce rugăciune frumoasă şi l impede a cmului transplantat care îşi {Săseşte în noua lui patrie toate aderenţele ancestrale. Şi ce s implu e spusă această rugăciune şi totuşi atât de cuceritoare. Faţă de celelalte poeme din volum, realizate pe un strict meridian clasic, acest imn are vers alb, liber şi lung, sugestionând prin aceasta întinderea câmpiei, Neputându-1 reproduce aici, trimitem cititorul la volum unde va găsi şi alte lucruri demne de reţinut.
E E M O Ţ I O N A N T A F R U M U S E Ţ E A
gestului pe care Societatea Scriitorilor Români 1-a făcut dând pentru înzestrarea Ţării averea sa bănească, ridicată la câteva milioane, cu care vroia să-şi zidească o casă a ei. Preşedintele Societăţii, dl. profesor N. I. Herescu, a însoţit această donaţie de o frază care ar trebui să fie pentru toţi pildă de simţ şi de înţelegere.
S'a dovedit prin acest gest şi s'a reamintit că scriitorul este acel exponent al epocii în care trăeşte pentru care destinul se înţelege integrat în marile aspiraţii ale Neamului. Şi nu numai atât. El, asemeni eroului istoric, poate fi şi a fost de nenumărate ori, punctul altitudinal, sinteza, expresia cea mai totală a colectivităţii româneşti. Destinul său de scriitor, aureolata sa nemurire spirituală peste veacuri şi istorie, e condiţionată de integrarea în realităţile colective. Totdeauna mari şi nemuritori au fost acei scriitori a căror artă pentru artă avea totuşi ceva tendenţios: acea nobilă şi eroică tendinţă de a nu trăi în tangentele aspiraţiilor comune ci în cadrele simţirii lor.
Scriitorii români contemporani au arătat această încadrare în lupta pentru visul nou care ni se arată nu numai cu vorba meşteşugită pusă pe hârtie, care poate fi adeseori stearpă şi indiferentă, ci şi cu fapta pururi grăitoare, care e cea mai expresivă dovadă a sentimentelor. De-acum încoloi cei ce au în mâini destinele acestui greu încercat pământ românesc, vor înţelege sinceritatea şi durerea fiecărui rând al nostru, căci lângă el, lângă cuvântul uneori suspect, stă mărturia faptei.
IN R E V I S T A „CULTURA CREŞTINĂ"
dl. Ştefan Manciulea publică un început de jurnal al latinistului Timotei Cipariu. Aceste pagini autobio-grafce sunt datate 1885 (Octomvrie şi Noemvrie, deci când Cipariu împlinea 50 de ani şi încep cu un sumar şi incomplet arbore genealogic. Publicând această autobiografie, dl. Ştefan Manciulea face un mare serviciu istoriei literare, întâi fiindcă ea complectea-ză cu date şi fapte inedite viaţa învăţatului blaj an şi în al doilea rând că ne descopere un Timotei Cipariu plin de talent scriitoricesc de o necunoscută
vigurozitate. Mai ales aceasta am vrea-o subliniată, Tot jurnalul are un stil de de autoironie, de simţită detaşare şi de obiectivitate, lucru ce se găseşte rar sau aproape de loc în alte pagini autobiografice. Jurnalul acesta capătă astfel carcterul unei povestiri literare unde personagiul principal rămâne adeseori pe al doilea plan ca să poată fi relevate şi anumite aspecte ale vieţii de sat. De multe ori ai impresia că citeşti „Amintirile din copilărie" ale lui Creangă, în-tratât stilul acestor doi scriitori se apropie.
P R I N T R E VOLUMELE
de poezie apărute în noul sezon literar, amintim pe al dlui Constantin Fântăneru, cu un titlu oarecum detaşat de realitate: ,,Răsul morţilor de aur". La primul său volum de poeme, apărut ca o surpriză, autorul nu are stângăciile debutului ci chiar o virtuozitate imagistică şi verbală care trebue reţinută. Dar tocmai acest mare rafinament care se extinde şi într'un proces amplu de interiorizare a ideilor, face ca poemele dlui Constantin Fântâneru să devină sublinieri inte-lectualizate, al căror sens scapă adeseori, mai ales că cea mai mare parte din poeme vroind să fie concise ajung adevărate sublimări. N u ştim dacă trebue să acordăm acestui volum o axă legionară cum pretinde dl. L. Voita într'o cronică din „Curentul literar", deşi pe alocuri se pot sublinia tendinţe, dar constatăm o mare ataşare de natură, de elementele cosmice, mioritice şi ca atare de un misticism care trece pe lângă fluviile de gânduri ale lui Lucian Blaga.
Despre acest volum ne vom ocupa mai pe larg al tădată şi se va putea să-i găsim deficienţe tocmai din cauza unei prea mari intelectualizari. Până atunci nu ne oprim de a reproduce un poem, Imbrăcarea (pag. 62), plin de mare tinereţe i de încredere într'un destin deosebit:
In cămăşi de stele ne îmbrăcăm. In pânză şi copci de aur \ie împodobim.
Umblăm ziua. şi noaptea şi ne e ruşine să pier/dem lamura inimii.
Vrăşmaşul râde şi spune: „Umblaţi cu capul după stele verzi".
Tăcem şi întoarcem să ne vadă mai bine steaua din frunte.
El aşteaptă, să se sfâşie îmbrăcămintea şi să ne batjocorească. Dar veştmintele noastre sunt veşnice.
EDITORIALUL REVISTEI „MEŞTERUL M A N O L E "
numărul de pe Decemvrie 1940, cuprinde câteva pagini iscălite de dl. Grigore Popa, în care d-sa se o-preşte asupra marelui duh revoluţionar al Ardealului. Ardealul a negat întotdeauna istoria care i-a fost impusă şi această negare a dus la o puternică afirmare a voinţei sale dârze şi hotărîte. Câteva puncte din studiul dlui Grigore Popa se cer subliniate pentru caracterul permanent ce îl cuprind:
1. Revoluţiile ardeleneşti au o coloratură dramatică, „au ritmul şi cadenţa severă de baladă, uneori mărirea epopeică şi totdeauna sfâşietorul desne-
dământ al tragediei". Acest aspect de cadru antic al revoluţilor ardeleneşti, face posibilă trecerea lor nu numai într'o istorie unde se pot păstra toate aceste elemente dramatice, ci mai ales în legendă, putând deveni motiv de măreaţă şi pilduitoare literatură. Iancu şi Horia nu sunt numai două permanenţe istorice ci şi două figuri legendare în care literar se pot sintetiza toate atributele unui caracter eroic. Privită sub acest unghiu, ar fi pilduitoare o bibliografie a literaturii inspirate de mitul eroic al acestor figuri de legendă*
2, Mai trebue subliniată totala detaşare a eroului de individualismul său. O metamorfoză sufletească e posibilă numai atunci când eroul devine expresia efectivă şi totală a colectivităţii şi când pentru a-şi îndeplini misiunea eroică el merge până la sa; crificiul vieţii, singurul mod de piiduire generoasă şi de transfigurare totală.
3. O semnalare emoţionantă găsim în recunoaşterea pe care dl, Grigore Popa o face menţionând piedestalul anonim dar solid al ideilor politice în Ardeal. Ţăranul, popa şi dascălul, această întreită comuniune de luptă socială şi de masivă opoziţie, au fost păstrătorii binecuvântatei tradiţii româneşti, transmisă cu câte lupte şi jertfe, din generaţii în generaţii, ca ea să nu cuprindă azi şi pe noi sub acelaş acoperemânt de graiu şi de datină românească.
Ne-am oprit şi am insistat asupra acestui studiu al dlui Grigore Popa cu bunul gând de ai semnala bogăţia naţionalistă şi eroică a Ardealului, ca pe o che-zăţie a demnităţii sale istorice pentru vremurile ce vor veni.
N E OPRIM LÂNGĂ POEMELE
citite într'un număr mai vechiu al revistei Meşterul Manole (anul II, nr. 10, Decemvrie 1940, 90 pagini).
Dl. Mihail Beniuc publică trei poeme a căror substanţă nu se deosebeşte de mai vechile sale lucrări din Cântece de pierzanie şi Cântece noui. Prima (In aur vişiniu) e o metaforică plecare spre moarte, ascunsă sub neguri mioritice. O mândră de demult:
Aşteaptă, tot aşteaptă fără preget Inel de aur greu să-i pun în deget, Şi să privim cum cea mai mandră stea Din ceruri va cădea la nunta mea.
A doua poemă (O, voi prunci) e de o versificaţie uşoară, către sfârşit având rezonanţă de basm eminescian, fapt frecvent de altfel în o însemnată parte a operii dlui Mihai Beniuc. A treia (Latre câinii) având două strofe, e o reeditare a primei strofe din poemul „Cu Dumnezeu la cot", care deschide Cântecele de pierzanie. Iată:
Când voiu isbi odată eu cu barda Această stâncă are să se crape Şi va ţâşni din ea şuvoiu de ape! Băeţi, aceasta este arta!
(Cu Dumnezeu la cot, pag. 7).
Şi a doua strofă din Latre cănii, care cuprinde aceeaşi încredere în destin:
Stânca rece la minune Tacă, tacă, grifă n'am. Va crăpa ea când voiu spune: Eh! Deschide-te, Sesam.
Dl. Ion Şiugariu publică trei poeme care se deosebesc mult de ceeace d-sa a publicat până acum. Delà o poezie care adeseori îşi sprijinea viaţa pe notaţie, d-sa trece la o a alta, de interiorizare, căpătând nu ştiu ce rezonanţă de elegie eminesciană, Fiindcă în afară de obsesia repetărilor (şi ele cu caracter eminescian delà: mai aproape, mai aproape, mai încet, tot mai încet), aceste poezii au chiar şi o atmosferă eminesciană, iar pe alocuri şi metrica. Nu se poate pune însă problema unei dependenţe, fiindcă dl. Ion Şiugariu are atâtea mijloace de a-şi realiza personalitatea lirică, în clasicismul pe care îl sugestionează şi nu putem trece fără a sublinia poemul , ,Peste pământeşti coline", care e o minunată altă imagine a Fetei morgana.
Dnii Vintilă Horia şi Franco Lor©ti traduc două poeme de italianul Adriano Grande, dintre care „Miros de mentă" e o emoţionantă întoarcere în anotimpul copilăriei.
IN PUBLICISTICA N O A S T R Ă
mai nouă trebue menţionat numele dlui Vasile Netea, un învăţător ale cărui preocupări le subliniem tocmai fiindcă ele l ipsesc aproape cu desăvârşire tagmei în-văţătoreşti, deşi ar trebui să le fie cât mai des lângă inimă. Dl. Vasi le Netea nu e propriu zis un scriitor de creaţie, ci pe d-sa îl preocupă mai mult anumite probleme de cultură românească. Broşurile sale relevă fapte, figuri, creaţii şi contribuţii la desvoltarea unei cât mai rodnice culturi. Informaţiile sale despre oameni şi fapte capătă deci nu numai o valoare de moment, ci una de permanenţă istorică.
Socotim chiar necesare astfel de lucrări, pentru
o cât mai largă difuzare a unor personalităţi din trecut, dreptj cinstire şi drept pildă. A ş a sunt micile monografii asupra lui Constantin Roman Vivu, prefectul legiunii a XII-a în anii de sbucium 1848—49, asupra lui Ion Pop-Reteganu, învăţătorul a cărui culegeri folklorice te uimesc prin numărul lor. A ş a sunt cele câteva portrete cuprinse în Figuri mureşene, ori paginile care vorbesc despre activitatea profesorului Ion Lupaş sau a regretatului Gh. Bogdan-Duică.
Sunt impresionante apoi ce le 350 pagini de fol-klor cuprinse în volumul „Murăş, Murăş, apă lină". Şi nu trebuesc uitate nici ultimele sale două broşuri, una tratând despre felul în care se predă istoria Transilvaniei în şcoalele noastre (despre aceasta noi am mai scris în ziarul „România Nouă"), alta descriind frumuseţile ţării Oaşului.
E lăudabilă această febrilă activitate. Dar nu ne vom sfii să spunem că ea are şi un desavantaj: broşurile acestea mici ca) număr de pagini, nu pot da posibilitatea unei adânciri şi a unei sistematizări. Ele sunt mai mult fragmente şi indicaţii, Dar autorul a-nunţă pentru anul acesta două cărţi mari de peste 300 pagini. Prima va fi Viaţa şi opera cutezătorului llarie Chendi, cu o serie de 30 scrisori inedite către poeta Măria Cunţan. O monografie literară de mare interes istoric şi documentar. A doua va cuprinde Economiştii ardeleni şi bănăţeni până la unire, studii de economie şi politică ardelenească. Cu aceste cărţi de largă respiraţie şi de ansamblu, dl. Vasile Netea va fi ceeace îi dorim: un scriitor aje cărui cercetări în dimeniul istoriei literare, în special ardeleneşti, vor fi preţuite cum se cuvine.
GEORGE P O P A 1941, II. 15.
UN PREMIAT AL ACADEMIEI ROMÂNE In acest an, Academia Română a decernat un număr în
semnat de premii, pentru diferite lucrări recomandate de membrii activi ai înaltei instituţiuni de cultură; unele din aceste lucrări au fost premiate pentru importanţa lor deosebită, iar altele spre a da un imbold cercetătorilor şi creiatorilor de azi.
Printre cei premiaţi de această dată, se află şi , d. Olimpiu Boitoş, un om de aleasă cultură şi un cercetător în domeniul trecutului nostru naţional şi literar.
Odată cu el au mai fost premiaţi dd. Al. Dima şi Gher-ghinescu Vania, ambii membri ai Asociaţiei Scriitorilor Români din Ardeal, despre cari însă nu ne vom ocupa în rândurile de faţă.
Premiul Statului „Gheorghe Asachi", in valoare de 50.000 lei, s'a împărţit în două părţi şi o parte din această sumă, adică 25.000 lei, i s'a atribuit în întregime d-lui Olimpiu Boitoş pentru lucrarea sa Raporturile românilor cu Ledru-Rollin şi radicalii francezi, în epoca revoluţiei dela 1848, lucrare editată de Aşezământul Ion C. Brătianu în primăvara anului 1940.
D. Olimpiu Boitoş este un bun cunoscător al acestei epoci, întrucât a cercetat şi consultat în deaproape documentele vechi aflate în bibliotecile din Paris, unde a stat doi ani, ca membru al Şcoalei Române din Capitala Franţei.
El este printre puţinii beneficiari ai statului, cu bursă pentru complectarea studiilor în străinătate, care şi-a între
buinţat timpul în metropola apuseană cu atâta folos, scormonind mărturiile trecutului, spre a descoperi viaţa de altădată cu tot sbuciumul ei, în legătură cu neamul nostru. Materialul adunat în acest fel, 1-a ajutat să ne dea mai târziu o oglindă fidelă a frământărilor atât de rodnice sub raport istoric, atât din timpul revoluţiei dela 1848, cât şi după aceasta.
Din lucrarea sa premiată de Academie, putem să desprindem aproape în întregime sensul evenimentelor desfăşurate şi în Principatele Române pentru afirmarea naţională, in a-ceastă epocă de libertate, la care râvneau toate popoarele Europei.
Pentrucă, la drept vorbind, revoluţia românească, pornită concomitent cu revoluţiile din alte ţări, a avut mai mult un caracter- naţional decât social. Românii din Principate, în fruntea cărora se aflau cărturarii formaţi la şcolile apusene, nu s'au ridicat propriu zis împotriva unei ideologii ce aparţinea clasei conducătoare aristocrate,cât mai ales împotriva stăpânirii streine cu ramificaţii întinse în toate domeniile de activitate, stăpânire ce s'a instaurat de-a-lungul veacurilor.
Din .ceeace d. Olimpiu Boitoş ne înfăţişează, se poate vedea cât se poate de limpede interesul pe care îl purtau radicalii francezi, în frunte cu Ledru-Rollin, Românilor aflaţi la Paris şi prin ei poporului nostru de pe ambele versante ale Carpaţilor, dornic de libertate.
Totodată ei manifestau cu bunăvoinţă în sensul creierii uoor state latine la Dunăre. In această privinţă radicalii francezi şi-au dat partea de contribuţie, sprijinind acţiunea tinerilor români aflaţi la Paris pentru studii, când frecventau şi întrunirile politice, astfel că se stabileau legături temeinice între unii şi alţii.
Presa din Paris şi mai ales cea radicalistă, datorită bu nelor raporturi între fruntaşii români şi radicalişti, a contribuit şi ea în largă măsură la susţinerea poporului nostru şi a aspiraţiilor sale pentru dobândirea libertăţii şi, ca să întrebuinţăm un tremen frecvent azi, a „autodeterminării"; cu alte cuvinte, spre a-şi putea organiza viaţa naţională într'un stat naţional.
Cele 90 pagini din prima parte a lucrării, cuprind o amplă prezentare a situaţiei destul de tulbure pe-atunci, „must care fierbe". In cea de a doua parte a cărţii, sunt reproduse texte în limba franceză din presa parisiană radicalistă, articole ce se referă la poporul român şi la acţiunile lui, dinaintea şi din timpul revoluţiei.
E o muncă îndeosebi grea cea pe care a depus-o d. Olimpiu Boitoş, ilustrând în mod strălucit stările de lucru petrecute cu mulţi ani în urmă, ce aveau să aducă Românilor dela Dunăre nădejdea unei noui forme de viaţă, pregătită la lumina ideologiei revoluţionare de atunci, care a fost succedată cu timpul de o organizare a Principatelor româneşti.
Cu o perseverenţă ce-1 caracterizează, d. Olimpiu Boiloş lucrează de multă vreme la înfăţişarea trecutului nostru preţios, spre a fi cât mai cunoscut de lumea românească şi a servi tuturor ca pildă.
Preaocupările sale nu se mărginesc numai la redarea faptelor istorice şi politice, din al căror domeniu a publicat în limba franceză: Paul Bataillard et la Revolution Roumaine
de 1848; Une correspondance française concernant le Congrès de Berlin (1878) etc., ci şi la manifestările culturale de altădată, astfel că ne-a dat la iveală un număr important de lucrări şi studii, ca: Activitatea lui Slavici la „Tribuna" dela Sibiu; Societăţile culturale ardelene înainte de Unire; Biografiile româneşti ale Iui Ubicini; Periodice ardelene în răstimp de o sută de ani; Cartea literară în Ardeal înainte de Unire etc.
Toate acestea dovedesc din plin că activitatea d-lui Boitoş se împarte în mai multe şi felurite ramuri şi că îl pasionează problemele din domeniul istoriei politice şi literare.
Dar scriitorul Olimpiu Boitoş e şi un preţios animator al manifestărilor literare de azi, astfel că la orice acţiune întreprinsă pentru afirmarea unor idei, menite să contribue la promovarea scrisului ardelean, el este prezent, şi oricare problemă de această natură e sesizată cu potenţa unei rezolvări.
Scrisul expresiv şi fluent al acestui om de litere, risipit din belşug şi în revistele de seamă ale Ardealului, e o chezăşie că EL înţelege să participe cu toată puterea DE muncă LA prosperarea culturii, mai cu seamă LA ridicarea neamului întru dobândirea integrităţii după care tânjim astăzi cu toţii din nou.
Premiul obţinut este o răsplată bine meritată PE care Academia Română o atribue unui literat DE marcă, pentru iscusinţa şi munca depusă în alcătuirea unei lucrări DE mare interes pentru cultura noastră.
Dorim ca şi operele vitoare pe care le VA mai scrie d. Olimpiu Boitoş să se bucure de aceeaşi atenţie şi răsplătire din partea Instituţiilor româneşti de cultură.
Dimitrie Dancia
H O T E L
1 - 3
„UINIKDINI 1™ R E S T A U R A N T
S ib iu , s t r a d a M i t r o p o l i e i Nr . 11
v/.. i g> /Ă \euenu Local românesc în centrul oraşului. Mâncări calde şi reci. Vinuri spe ciale. Preţuri moderate. Serviciu conştiincios. Muzică bună. Dans.
PRIMA ARDELEANĂ" S. A . DE A S I G U R Ă R I GENERALE
S I B I U , PIAŢA UNIRII NO. 1
face asigurări contra: incendiu, grindin, accidente şi răspundere civilă,' asigurărr asupra vieţii, în cele mai avantajoase c o n -diţiuni. ^
S U C U R S A L E : Alba- Iu l ia , Ara«f| Ş r a ş o v , B u c u r e ş t i , S i b i u ş i Timişoara*-,
R E P R E Z E N T A N Ţ E , în toate capitalele de judeţ. 1 - 3
N O T Ă
Cronicarul literar al „Gazetei Ilustrate" este dl. George Popa, membru al Asociaţiei Scriitorilor Români din Ardeal, care în fiecare număr se va ocupa de cărţile şi revistele apărute. In consecinţă domnii autori, editori şi directori de reviste care doresc ca publicaţiile ce tipăresc să fie semnalate şi recenzate în aceste cronici, sunt rugaţi a trimite câte două exemplare din publicaţiile d-lor, unul pe adresa revistei la Sibiu şi al doilea pe adresa cronicarului, dlui George Popa, strada Morii de sită 43, Mediaş.
LEGĂTORIE DE CĂRŢI I O A N M Ă K G I N E A N R E F L * O A T D I N C L U J
E x e c u t ă c o n ş t i i n c i o s or i ce lucrare d in a c e a s t ă branşă .
1 - 3 SIBIU, STR. A V R A M IAN CU 11.
LA M A G A Z I N U L R O M Â N E S C
Confecţiuni pentru Dame şi Domni
A. EŞIANU Sibiu , s t rada Mitropo l i e i Nr . 6
1 - 3
TIPOGRAFIA „CARTEA ROMÂNEASCĂ DIN CLUJ „ - SIBIU STADA ŞAQUNA 1 7 .