Cap I. Ce este economia

Foarte mulţi oameni consideră că teoria economică se referă cu prioritate la bani. Cu unele

amendamente acest lucru este adevărat.

Teoria economică prezintă o multitudine de puncte comune cu banii: ea evidenţiază suma de

bani cu care sunt plătiţi lucrătorii, cheltuielile necesare cumpărării anumitor bunuri, veniturile

firmelor, masa monetara existentă in economie, etc.

Dar, cu toate acestea, economia reprezintă mult mai mult decat studiul banilor. Ea se referă

in primul rând la 2 aspecte majore:

a)producţia de bunuri materiale şi servicii: transformarea input-urilor in output-uri de către

firme in scopul obţinerii unui profit sau al realizării unui alt obiectiv propus. În legătură cu acest

aspect, ştiinţa economică oferă răspunsuri la întrebări precum: cât produce economia naţională în

total, cât produce fiecare firmă în parte, ce tehnologii de producţie sunt utilizate, câţi lucrători sunt

folosiţi.

b)consumul de bunuri materiale şi servicii: activitatea de utilizare a acestor bunuri şi servicii

pentru a satisface anumite nevoi (trebuinţe). Acest proces implică, în mod necesar, cumpărarea

bunurilor si serviciilor respective. Ca şi în primul caz, consumul este legat de raspunsul la unele

intrebări precum: cât de mari sunt cheltuielile populaţiei, cât anume se cumpără dintr-un anumit tip

de marfă, care sunt opţiunile consumatorilor, cum influenţează preţurile nivelul consumului.

Termenul “economic” este folosit cu înţelesuri diferite:

→”Economia ne invaţă că trebuie să ne comportăm raţional”

→”Economia României a crescut cu 2% în anul 2000”

→”A face economii este o acţiune înţeleaptă si prudentă”

În fiecare enunţ menţionat prin economie se înţelege altceva. În prima propoziţie acest

termen are sensul de ştiinţă sau de disciplină de invăţământ. În a doua propoziţie prin economie se

înţelege economia reală, activitatea economic efectivă, iar in a treia propoziţie are sens de

economisirea unor resurse (bani, alimente, energie, materii prime).

Termenul economic poate fi folosit cu înţelesul de ştiinţă economică sau economie reală.

1)Ştiinţa economică: în acest sens, economia este ştiinţa care studiază comportamentul

oamenilor în activitatea de producţie, de schimb şi de consum de bunuri şi servicii.

2)Economia reală: în acest sens economia este un ansamblu de instituţii şi activităţi de

producţie, de schimb şi de consum de bunuri şi servicii. (ex: economia naţională, economia României,

economia mondială).

Economia ca ştiinţă are drept obiect de studiu economia reală, adică activitatea desfăşurată

în întreprinderi. Principal funcţie a economiei este să explice fapte si fenomene legate de producţia,

de schimbul şi de consumul de bunuri şi servicii.

1

Economia formulează legi şi principii care sunt folosite nu numai pentru a explica, ci şi a

prognoza producerea unor fapte şi fenomene economice şi pentru a influenţa desfăşurarea lor.

Înţelegerea şi anticiparea unor fenomene precum şomajul, inflaţia sau criza economică

reprezintă premisele adoptării acelor măsuri care pot limita şi atenua consecinţele negative ale

acestora, contribuind chiar la depăşirea lor.

Economia ne este utilă pentru a afla cum putem produce bunuri cât mai multe şi cât mai

folositoare, cum putem să ne satisfacem cât mai bine nevoile de consum. Ea este deci o ştiinţă cu

utilitate practică dar pentru a putea şti cum să realizăm activităţile ecnomice trebuie mai întâi să le

înţelegem, să le analizăm mecanismele, să le descoperim legităţile şi regulile de funcţionare.

Analiza producţiei şi consumului nu acoperă insă întreaga problematică a ecnomiei. De aceea

este necesară evidenţierea problemei economice centrale şi anume problema rarităţii.

Atunci când oamenii sunt interesaţi dacă doresc să aibă mai mulţi bani, răspunsul va fi

inevitabil: “DA!”. Ei vor mai mulţi bani deoarece, numai aşa pot cumpăra mai multe bunuri şi servicii,

această doleanţă fiind valabilă pentru toţi semenii noştri, de la cei mai săraci la cei mai bogaţi.

Dorinţa oamenilor de a obtine cât mai mulţi bani, cu care să achiziţioneze cât mai multe

bunuri şi servicii evidențiază faptul că nevoile (trebuințele) sunt virtual nelimitate.

Cu toate acestea, intr-o anumită perioadă de timp, omenirea poate produce numai o

cantitate limitată de bunuri și servicii, deoarece dispune de o canitate limitată de resurse.

Noțiunea de raritate exprimă faptul că oamenii nu pot avea toate bunurile si serviciile pe care

le doresc.

Existența oamenilor depinde de bunurile și de serviciile produse pentru a fi consumate și in

ultimă instanță de resursele materiale și umane ce pot fi utilizate în activitățile economice. Dar

resursele se gasesc în cantități limitate. Raritatea resurselor ne obligă la discernământ si la un

comportament economic rațional.

Putem defini raritatea ca fiind excesul nevoilor umane peste ceea ce se poate produce la un

momentdat. Raritatea poate conduce către o temă majoră a științei economice: modul cum trebuie

distribuite resursele între diferiți indivizi, diferite regiuni sau țări ale lumii.

Oamenii trebuie să aleagă unele bunuri și servicii și să renunțe la altele. Cea mai bună

alternativă la care se renunță atunci când optează pentru o anumită întrebuințare a resurselor

reprezintă costul de oportunitate a deciziei adoptate.

Deaorece orice alegere are un cost, oamenii trebuie sa opteze rațional, cântărind avantajele

și dezavantajele, beneficiile și costurile.

O alegere este rațională dacă, de pe urma ei, se opțin beneficii mai mari decât costurile pe

care le implică.

Economia explică activitatea desfășurată atât la nivel microeconomic, cât și macroeconomic.

2

La nivel microeconomic este studiată activitatea firmelor și comportamentul indivizilor în

calitate de producători sau de consumatori.

La nivel macroeconomic este studiată economia reală ca întreg, ca ansamblu.

Macroeconomia operează cu idicatori care sunt analizați pe o perioadă mare de timp (ceea ce

reprezintă creștere economică).

Agenți economici

Activitata economică este rezultatul participării simultane și/sau succesive a numeroși actori

care acționează individual și/sau în grup, realizând anumite operații sau acte economice care se

realizează prin bunuri economice. Acești actori sunt denumiți agenți economici.

La desfășurarea activității economice participă următoarele categorii de agenți:

1) Întreprinderile

2) Organizații financiare

3) Gospodariile populației (menajele)

4) Administrațiile publice si private (statul)

1. Întreprinderile sunt unități de bază la nivelul cărora se desfășoară activitățile de producție,

schimb și consum de bunuri și servicii.

Întreprinderile sunt specializate pe diferite domenii de activitate (agricole, industriale,

prestatoare de servicii etc.)

Ele au diferite dimensiuni și se află în diferite forme de proprietate.

După dimensiuni sunt : mici, mijlocii, mari și foarte mari.

După forma de proprietate sunt: privată, publică, mixtă.

Cele mai cunoscute forme de proprietate privată în cazul întreprinderilor (firmelor) sunt:

S.R.L., S.A. .

SRL- societate cu răspundere limitată

SA- societate pe acțiuni

Întreprinderile au multe caracteristici comune dintre care cele mai importante sunt:

→motivația activității lor o formează profitul care poate fi realizat numai dacă bunurile produse de

ele contribuie la satisfacerea trebuințelor. Altfel ele nu pot obține profit și își vor înceta activitatea

(faliment).

→creează valoare care se adaugă celei avansate pentru cumpărarea de factori de producție necesare

pentru a-și realiza activitatea. Plusul de valoare care s-a creeat se numește valoare adăugată. Aceasta

formează izvorul profitului, salariilor și altor venituri. Pentru a-și realiza activitatea, fiecare

întreprindere își creează și dezvoltă un sistem de relații cu numerosi agenți economici cu care trebuie

să fie în contact permanent sau periodic spre a-și asigura aprovizionarea, vânzarea produselor,

3

îndeplinirea unor obligații administrative, etc. Acest sistem de relații formează mediul economic al

întreprinderii.

2. Organizațiile financiare

Băncile sunt principalele instituții financiare, păstrează economiile populației si ale firmelor,

efectuează plăți și încasări pentru clienții lor, acordă credit celor care au nevoie de resurse financiare

suplimentare.

Sumele încasate pentru serviciile prestate sunt folosite de bănci pentru susținerea propriilor

activități și constituirea profiturilor.

Societățile de asigurare: preiau riscurile populației și ale firmei în schimbul unor sume de bani

plătite periodic (prime de asigurare), despăgubind persoanele asigurate atunci când sunt victimele

unor accidente, boli, distrugeri, furturi de bunuri sau erori profesionale, manageriale, etc.

3. Menaje: cunoscute și sub denumirea de gospodării, reprezintă lumea consumatorilor. Ele

sunt forma de organizare în care se realizează existența oamenilor.

În acest sens distingem:

→menaj individual: format din ocupanții unei locuințe, indiferent de relațiile ce-i reunesc.

→menaj colectiv: format din persoane care locuiesc împreună, precum oamenii dintr-un cămin de

pensionari, muncitori, nefamiliși, etc. care fac, suportă, diferite cheltuieli împreună, în comun.

Menajele sunt considerate unități de consum prin excelență.

4. Administrațiile (publice sau private) : sunt agenți economici care produc bunuri sub forma

serviciilor necesare satisfacerii trebuințelor colective.

Există:

a)administrațiile publice precum: statul, ministerele, primăriile, prefecturile, armata, poliția,

învățământul, sănătate, cultură, artă, etc. Acestea produc servicii corespunzătoare profilului lor și

percep taxe, impozite, sau alte contribuții bănești (pentru asigurările sociale, de șomaj, etc.) potrivit

reglementărilor legale, utilizând fondurile astfel constituite în activitățile respective.

b)administrațiile private precum: organizații religioase, sindicate, partide politice, uniuni, fundații,

asociații culturale și sportive, Crucea Roșie, care produc în principal servicii necomerciale pentru

populație și își asigură veniturile necesare funcționării din contribuții voluntare.

Cap II. Proprietatea și inițiativa economică

Sistemul economic este un ansamblu de activități, instituții, legi, valori și motivații în cadrul

cărora oamenii adoptă decizii economice.

4

Tipuri de sisteme economice

1)Sistem economic tradițional- a funcționat in Antichitate și Evul Mediu. Este un sistem

economic stabil care a evoluat sute și mii de ani fără schimbări tehnologice spectaculoase. În cadrul

acestui sistem se produce pentru autoconsum. Acest tip de economie funcționa prin troc.

2)Sisteme economice moderne- se caracterizează printr-un sistem de producție bazat pe

diviziunea accentuată a muncii și pe un schimb foarte dezvoltat.

Schimbul este scopul producției: Ca urmare a diviziunii muncii, producătorii s-au specializat,

fapt care permite valorificarea diferențelor de abilitate și de pregătire dintre indivizi. Astfel, eficiența

utilizării resurselor umane a crescut.

Epoca modernă a fost insoțită de o dezvoltare rapidă a tehnicii, ceea ce a insemnat folosirea

unui număr tot mai mare de utilaje și mașini, înmulțirea fabricilor, a mijloacelor de transport și

comunicație, precum și a piețelor.

Autoconsumul a fost restrâns la minim, menținându-se in zonele rurale sau slab dezvoltate.

Schimbul s-a dezvoltat foarte mult și s-a generalizat folosirea banilor.

În societățile moderne au funcționat 2 sisteme economice:

1)Economia de piață: numită și economia concurențială sau capitalistă se bazează pe

proprietatea privată și pe dreptul proprietarului de a adopta decizii economice. Aceasta își

fundamentează deciziile pe cerere și oferta de bunuri și servicii existente pe piață.

Economia de piață este o economie deschisă și se caracterizează prin:

-proprietate privată

-libertate economică

-concurență

-prețuri libere

-intervenția statului este limitată

-motivarea participanților la activitatea economică

2)Economia planificată: sau centralizată se bazează pe proprietatea statului, proprietatea

privată fiind desființată sau cel mult tolerată. Deciziile economice sunt luate în mod centralizat de

către organisme de stat cu atribuții de planificare. Acestea stabilesc ce, cât și cum trebuie produs și

consumat, agenții economici îndeplinind doar roluri de execuție.

Planificarea centralizată poate elimina unele probleme cu care se confruntă economia de

piață. În locul deciziilor a milioane de indivizi, decizii care nu sunt întotdeauna în concordanță cu

interesele societății ca întreg, guvernul poate dispune de o imagine de ansamblu asupra economiei

naționale. El poate direcționa resursele de care dispune economia în concordanță cu interesele și

specificul național.

Rate înalte de creștere economică pot fi atinse în condițiile în care guvernul orientează o

parte însemnată a resurselor către investiții. Șomajul poate fi mai bine controlat dacă guvernul

5

planifică cu atenție alocarea factorului muncă în concordanță cu cerințele producției și cu nivelurile

de calificare ale forței de muncă. Venitul național poate fi distribuit mult mai echitabil și în

concordanță cu nevoile. Consecințele defavorabile de ordin social sau al protecției mediului datorate

producției și consumului, pot fi mai usor preîntâmpinate sau atenuate. O economie planificată poate

atinge aceste obiective cu costuri economice și sociale considerabile, deoarece:

→cu cât economia națională este mai dezvoltată cu atât planificarea completă atrage costuri

administrative mari și accentuarea birocrației;

→este dificil să se găsească stimulente care să determine lucrătorii și managerii să devină mai

productivi fără a diminua calitatea produselor lor;

→controlul complet asupra alocării resurselor conduce la pierderea libertății individuale (lucrătorii nu

pot alege unde să lucreze, consumatorii nu au prea multe opțiuni în legătură cu bunurile pe care le

pot cumpăra);

Proprietatea și formele sale

Proprietatea reprezintă o relație între oameni, un contract social cu privire la bunurile

materiale, spirituale, și de altă natură existente în societate sau obținute prin activitate economică.

Această relație relevă exercitarea unuia sau a tuturor atributelor proprietății.

Și anume:

-dreptul de utilizare

-dreptul de posesiune

-dreptul de dispoziție

-dreptul de uzufruct

Proprietarul se bucură de un bun care îi aparține în mod exclusiv și absolut însă în limitele

prevăzute de lege.

1.Dreptul de posesiune: relevă dreptul de a avea sau a deține bunuri care constituie obiectul

proprietății.

2.Dreptul de utilizare asigură proprietarului dreptul de folosire a bunului aflat în proprietatea sa așa

cum crede el că este mai bine pentru a-și realiza interesul.

3.Dreptul de dispoziție conferă proprietarului puterea de a înstrăina bunul ce-i aparține.

4.Dreptul de uzufruct este dreptul proprietatului de a-și însuși și utiliza rodul unui bun (venitul unei

moșteniri, dobânda unui împrumut, recolta unui teren, etc.) .

Întotdeauna proprietatea se prezintă sub forma unității a doua elemente: obiectul și

subiectul proprietății.

Obiectul proprietății îl constituie bunurile, ceea ce este comun vieții economico-sociale.

Bunurile pot fi clasificate după mai multe criterii:

→după forma materială: obiecte stabile, servicii, informații;

6

→după profunzimea proceselor economice la care au fost supuse, bunurile pot fi: primare (desprinse

din natură), intermediare (aflate în diferite faze de prelucrare), finale;

→după modul de utilizare, bunurile pot fi: pentru consum, pentru producție;

→după modul în care circulă în cadrul economiei: - bunuri cu caracter de mărfuri

-bunuri care circulă fara a fi mărfuri

Cele dintâi circulă prin vânzare-cumpărare realizată în diferite variante, iar celelalte sub formă de

cadouri, donații, moșteniri, dotă (zestre), etc.

Subiectul proprietății îl formează agenții vieții economice. Astfel de subiecți sunt indivizii ca

persoane fizice, familia, socio-grupurile și organizațiile (naționale sau internaționale).

Deciziile subiecțiilor proprietății induc operații de diferite feluri (vânzări, cumpărări, închirieri,

credite, etc.) prin care ei își concedează unii altora anumite drepturi specifice proprietății.

Socio-grupurile sunt constituite din indivizi reuniți pe baza a cel puțin 3 trăsături comune,

obiective care generează interese și comportamente similare pentru membrii grupului (ex:

cooperative, societăți pe acțiuni, etc.)

Proprietatea poate fi:

1.privată sau particulară

2.publică, al cărui proprietar este statul sau sunt unitățile administrațiilor publice centrale sau locale

din structura sa. Obiectul acestei activități îl formează bunurile care, potrivit legii sau prin natura lor,

sunt de uz sau de interes public.

Proprietatea publică poate constitui: domeniul public al statului și domeniul privat al statului.

Bunurile care formează domeniul public se caracterizează prin faptul că sunt inalienabile (nu

pot fi înstrăinate) și imprescriptibile (nu pot fi sechestrate, preluate spre despăgubire, etc.): bogățiile

subsolului, spațiul aerian, apele cu potențial energetic, siturile istorice si arheologic, terenurile pentru

rezervații și parcuri naționale, terenurile pentru nevoile apărării, fâșia de protecție a frontierei de

stat, imobilele din punctele de frontieră, sedii ale ministerelor, primăriilor, unităților de învățământ

de stat, etc.

Bunurile care formează domeniul privat sunt bunurile care pot fi concesionate, închiriate,

înstrăinate, și cad sub incidența celor 4 caracteristici ale dreptului de proprietate.

Desigur pot exista si alte forme de proprietate, dar de cele mai multe ori, acestea reprezintă

de fapt modalități de combinare a formelor analizate.

Pluralismul formelor de proprietate generează competiția dintre ele pentru menținere și

afirmare tot mai puternică, ceea ce se realizează mai ales prin: reducerea cheltuielilor, ridicarea

7

calității, promovarea progresului tehnic și mărirea volumului producției de pe urma cărora în cele din

urmă este avantajat consumatorul. Tocmai în acest sens se spune că pluralismul formelor de

proprietate constituie o necesitate pentru orice economie modernă.

Cap II B. Libera inițiativă

Libera inițiativă este libertatea agenților economici de a acționa pentru realizarea propriilor

interese. Libertatea de acțiune este o caracteristică generală apreciabilă în mod egal tuturor agenților

economici.

Fundamentul libertății de acțiune în economie îl reprezintă proprietatea pentru că aceasta

este sursă determinantă pentru interesele agenților economici și asigură totodata mijloacele

necesare înfăptuirii lor. De aceea libertatea de acțiune exprimă în primul rând exercitarea dreptului

de a poseda bunuri, de a utiliza, de a dispune de ele și de uzufructul lor.

Libera inițiativă cunoaște cea mai mare dezvoltare în condițiile proprietății private.

Proprietatea este sursa profundă de motivații pentru orice agent economic concretizându-se în

inițiativă, stimulare, responsabilitate și competență.

În orice activitate și în orice țară în care proprietatea este depersonalizată prin formarea și

consolidarea monopolurilor sau prin măsuri dictatoriale, libera inițiativă este îngrădită sau eliminată.

Ea încetează a mai fi sursă de eficiență și rentabilitate de împlinire a libertății fundamentale a omului.

Se produce înstrăinarea oamenilor de procesul economic și de rezultatele acestuia.

Libertatea economică are un anumit înțeles pentru fiecare dintre participanții la activitatea

econmică.

Întreprinzătorii pot investi în domeniile de activitate pe care le stabilesc ei înșiși, pot decide

ce, cât și cum să producă, respectând legile existente. Ei pot angaja lucrători, pot organiza producția

si, de asemenea, pot stabili prețurile produselor pe care le oferă pe piață.

Consumatorii au librtatea de a alege ce, cât și de la cine cumpără. Într-o economie de piață

consumatorul este suveran, întrucât în ultimă instanță decizia cumpărătorului de a fabrica un bun sau

un altul depinde de opțiunile consumatorului. Producătorii sunt interesați să realizeze bunurile și

serviciile care se vând pe piață în scopul opținerii de profit.

8

Cap III. Comportamentul consumatorului

UTILITATEA ECONOMICĂ

Consumatorul este persoana care utilizează bunuri și servicii în scopul satisfacerii trebuințelor

sale.

Consumul este o componentă a activității economice, iar consumatorul, ca agent economic,

este o ființă care trebuie să aibă un comportament conșient, bazat pe criterii de raționalitate și

eficiență economică.

O parte din nevoi sunt satisfăcute pe seama bunurilor libere, iar alte trebuințe se împlinesc

consumând bunurile economice insuficiente în raport nevoile, producerea și obținerea bunurilor

economice induc consumuri de resurse, cheltuieli. De aceea, atenția consumatorului se centrează

spre bunurile economice față de care adoptă un anumit comportament. Prin comportamentul

consmatorului desemnăm raționamentele și reacțiile pe care la are în legătură cu alegerea

(cumpărarea) și utilizarea bunurilor economice. Unul dintre punctele de referință pentru

comportamentul consumatorului îl constituie utilitatea bunurilor economice.

Oamenii cumpără bunuri și servicii deoarece obțin o anumită satisfacție în urma consumului

lor. Economiștii numesc această satisfacție utilitate. Aprecierea utilității economice este subiectivă.

Marimea utilității economice este apreciată în mod diferit de cumpărători diferiți în funcție de

condițiile de loc și timp, de intensitatea nevoilor, etc.

Utilitatea economică: reprezintă satisfacția pe care speră că o va obține un consumator dat,

în condiții determinate de loc și timp, prin folosirea unei cantități determinate dintr-un anumit bun

economic.

Utilitatea trebuie privită atât ca utilitate totală (Ut), cât și ca utilitate marginală (Umg).

Ut- reprezintă satisfacția totală resimțită de un consumator în urma consumării unui număr

oarecare de bucăți dintr-un bun.

Umg-reprezintă satisfacția suplimentară resimțită în urma consumării unei unități

suplimentare dintr-un bun, ceilalți factori rămânând constanți.

Până la un anumit nivel, cu cât consumul dintr-un bun este mai mare, cu atat mai ridicată va

fi și Ut aferentă lui. Cu toate acestea, fiecare unitate nou consumată dintr-un bun îi va aduce

cumpărătorului o satisfacție din ce in ce mai redusă. Cu alte cuvinte Umg scade atunci când consumul

crește. Acest proces este cunoscut ca procesul Umg descrescânde.

Intensitatea nevoii consumatorului se diminuează cu fiecare unitate consumată.

Ex.: dacă un bun „x” este format din „n” unități atunci:

Ut=U1+U2+U3+.......+Un

- variația (sporul) Ut

9

-variația (sporul) cantității consemnate din bunul „x”

Pe măsură ce se consumă cantități suplimentare dintr-un bun, Ut crește cu o rată

descrescătoare atinge o valoare maximă și apoi începe să scadă.

Umg descrește pe măsură ce crește consumul. Ea atinge valoarea „zero” atunci cand U t este

maximă, iar apoi, când Ut începe să scadă, capătă valori negative.

Umg se mai numește și utilitate adițională.

B. Alegerea consumatorului.

În procesul satisfacerii trebuințelor sale, consumatorul ca orice agent economic, trebuie să

aleagă ținând cont de faptul că:

→multitudinea trebuințelor pe care le resimte îl obligă să decidă pe care să le satisfacă, în ce ordine

și în ce proporție să stabilească o prioritate

→întrebuințările alternative pe care le pot avea bunurile, caracterul complementar sau nu al

acestora și substituibilitatea lor (în măsura în care există) îl determină să decidă pe care le preferă și

în ce cantități.

Comportamentul consumatorului se subordonează unor cerințe de raționalitate și eficiență.

Rațional este ca satisfacția resimțită de consumator în urma cheltuirii venitului de care

dispune să fie cât mai mare. Satisfacția resimțită reprezintă efectele opținute în urma consumului, iar

venitul cheltuit reprezintă eforturile depuse în vederea consumului.

Eficiența consumului se exprimă sub forma raportului utilitate/preț.

Eficiența se măsoară prin utilitatea pe unitatea monetară cheltuită.

Modul de combinare în consu, a diferitelor cantități din bunurile x,y,z,..., pe care

consumatorul le-a preferat spre a obține o anumită satisfacție formează programul de consum.

Urmărind realizarea unui asemenea program, fiecare consumator își va cheltui în mod specific venitul

pe care îl posedă, astfel încât, în funcție de prețuri să achiziționeze cantități mai mari sau mai mici din

bunurile x,y,z,...,pe care le-a preferat.

Întrucât consumatorul are un buget limitat, criteriul esențial după care își va orienta alegerea

îl formează maximizarea satisfacției obținute pentru o unitate monetară cheltuită în vederea

procurării bunurilor de care are nevoie.

10

Regula de maximizare a utilității

Utilitatea maximă se obține atunci când Umg obținută cu ultima unitate monetară cheltuită

pentru achiziționarea unui bun este aceeași cu Umg pe ultima unitate monetară cheltuită pentru orice

alt bun.

Ut=max

Am stabilit nivelul optim al consumului în cazul mai multor bunuri.

-Nivelul optim al consumului în cazul unui singur bun-

Analiza preferințelor consumatorilor în funcție de veniturile pe care le dețin, pornește de la

următoarele postulate:

a) Consumatorul este o persoană rațională care caută pe baza sumei de care dispune să obțină o

satisfacție (U) cât mai mare în urma consumului (consumatorii doresc să-și maximizeze Ut )

b) orice consumator are preferințe stricte în legatură cu anumite bunuri și servicii pe care le poate

obține de pe piață. Acest lucru presupune faptul că orice consumator cunoaște exact utilitatea pe

care i-o conferă fiecare unitate consumată dintr-un anumit bun.

c) veniturile consumatorilor sunt limitate, limitarea veniturilor provenind din limitarea cantității de

factori de producție de care dispun menajele și pe care o pot vinde sectorului afaceri.

d) orice bun sau serviciu are un anumit preț, necesitatea existenței prețului provenind din raritatea

bunurilor și serviciilor oferite în comparație cu cererea pentru acestea.

Pentru a realiza o anumită comparație a utilității aferente consumului bunurilor, în condițiile

în care cumpărătorul dispune de un venit limitat, se apelează la unități monetare

11

În acest caz U va fi exprimată de venitul pe care oamenii îl alocă pentru consumul lor. U mg va

apare ca acea sumă suplimentară de bani pe care o persoană este dispusă să o plătească pentru a

obține o unitate în plus dintr-un anumit bun.

Apare, astfel, noțiunea de surplus al consumatorului, care poate fi surplus marginal sau total.

Surplusul marginal al consumatorului reprezintă sporul (variația) de utilitate obținut din

consumarea unei unități suplimentare dintr-un anumit bun, peste nivelul prețului plătit:

Surplusul total al consumatorului (STc) reprezintă sporul(variația) de Ut, obținut din consumul

unui anumit bun, peste suma de bani cheltuită în acest scop (peste venitul alocat consumului

bunului)

P-prețul unitar

Q-cantitate consumată

Pe baza celor 2 componente prezentate, se poate defini alegerea consumatorului rațional ca

fiind aceea care are ca finalitate maximizarea surplusului total al consumatorului.

Practic, consumatorii vor fi dispuși să cumpere noi unități dintr-un bun atât timp cât Umg >P.

Cererea

Piața este locul unde se întâlnesc cumpărătorii și vânzătorii diferitelor bunuri și servicii.

Forme de piață:

→după obiectul tranzacției (piața bunurilor și serviciilor, piața monetară, financiară, a muncii, etc.)

12

→după dimensiune: locale, naționale, internaționale

→după relațiile dintre cumpărători și vânzători: piețe pe care cumpărătorii și vânzătorii vin în contact

direct sau piețe unde vânzătorii și cumpărătorii nu se cunosc niciodată (bursa de valori)

Cererea reprezintă cantitatea dintr-un bun sau serviciu pe care consumatorii pot și sunt

dispuși să o cumpere intr-o anumită perioadă de timp la diferite prețuri posibile.

Legea cererii: intre preț și cerere există o relație inversă. Daca ceilalți factori rămân

constanți atunci când prețul unui bun scade, cererea crește, și invers.

Prețul este factorul cel mai imprtant care determină cantitatea în care va fi cumpărat un

produs. Dar el nu este singurul factor. Alți factori:

1) preferințele consumatorilor (moda);

2) veniturile și numărul consumatorilor;

3) prețul altor bunuri;

2) Creșterea veniturilor consumatorilor este urmată în general de creșterea cererii și invers.

Bunurile pentru care cererea crește, dacă veniturile cresc, sunt bunuri superioare

Bunurile pentru care cererea scade, dacă veniturile cresc, sunt bunuri inferioare.

3)Prețul altor bunuri influențează și ele cererea. În raport cu un anumit bun pot exista: bunuri

substituibile și bunuri complementare.

Bunurile substituibile sunt acele bunuri care pot fi consumate unul în locul celuilalt. (zahăr=zaharină)

Bunurile complementare sunt bunurile care se consumă împreună(cerneală-stilou,tastatură-monitor)

C →între prețul unui bun și cererea pentru bunurile care îl pot substitui există o relație directă

→ între prețul unui bun și cererea pentru bunurile complementare lui există o relație inversă

Elasticitatea cererii -preț

-venit

Modul în care reacționează un consumator la modificarea prețului unui anumit produs

reprezintă elasticitatea cererii în funcție de preț.

Elasticitatea cererii în funcție de preț se măsoară prin coeficientul de elasticitate: care se

calculează ca raport între modificarea procentuală sau relativă a cererii și modificarea procentuală

sau relativă a prețului.

Cox=cerere inițială Pox=preț inițial

C1x=cerere finală Pox=preț final

Cererea este:

13

1) elastică – atunci când variația procentuală a cantității cerute ( Q) este mai mare decât variația

procentuală a prețului ( P)

Q > P K ec/p>1

Elasticitatea cererii este mai mare în cazul bunurilor pentru care consumatorii cheltuie o

parte mai mare din venit (ex. Televizor, calculator).

Se caracterizează prin aceea că modificarea prețului unitar (creșterea sau scăderea) determină

modificarea în sens contrat a cantității cerute. (dar mai intens)

2) inelastică – atunci când variația procentuală a cantității cerute este mai mică decât variația

procentuală a prețului. Se caracterizează prin aceea că modificarea prețului unitar (creșterea sau

scăderea) determină modificarea în sens contrar a cantității cerute. (dar mai lent)

Q < P Kec/p <1

Cererea este inelastică (rigidă) pentru bunurile de striictă necesitate

3) unitară: atunci când variația procentuală a cantității cerute este egală cu variația procentuală a

prețului

Q= P Kec/p=1

Se caracterizează prin aceea că modificarea prețului unitar determină modificarea în

sens contrar a cantității cerute cu aceeași intensitate.

Cunoașterea tipului de elasticitate a cererii în funcție de preț reprezintă o informație

de maximă importanță și pentru cumpărător, dar mai ales pentru vânzător.

Astfel:

→dacă cererea este elastică, scăderea prețului va determina creșterea încasărilor

totale și invers;

→dacă cererea este inelastică, scăderea prețului determină scăderea încasărilor

totale și invers;

→dacă cererea este unitară, modificarea prețului nu afectează nivelul incasărilor

totale;

Modul în care consumatorii reacționează la modificarea venitului reprezintă

elasticitatea cererii în funcție de venit.

14

Oferta

Oferta reprezintă cantitatea dintr-un bun sau serviciu pe care producătorii pot și sunt dispuși

să o producă și să o vândă intr-o anumită perioadă de timp, în funcție de prețurile existente.

Legea ofertei: între preț și ofertă există o relație directă.

Atunci când prețul unui bun scade, daca alte condiții nu se schimbă, cantitatea produsă

scade, iar când prețul crește, cantitatea produsă crește.

La prețurile mari producătorii vor produce și vor oferi spre vânzare mai multe produse decât

atunci când prețurile sunt mici. Acest fapt se explică prin aceea că pentru producător, un preț mai

mare înseamnă de fapt, un profit mai mare.

La fel ca și în cazul cererii, cantitatea în care va fi oferit un produs depinde de mai mulți

factori. Prețul este așa cum am vazut, factorul cel mai important. Alți factori:

1) prețurile resurselor de producție

2) condițiile tehnice de producție

3) prețurile celorlalte bunuri

4) numărul producătorilor

1) Prețurile resurselor de producție afectează costul producției: dacă prețurile plătite de

producători pentru resursele pe care le utilizează sunt mai mari, costul producției va fi mare și oferta

scade. Și invers.

2) condițiile tehnice de producție influențează nivelul productivității. Înbunătățirea lor

determină creșterea producției pe unitatea de resurse consumate, ceea ce, în condițiile unor prețuri

date ale resurselor de producție, înseamnă o reducere a costului și, deci, o creștere a ofertei.

3) Prețurile celorlalte bunuri influențează și ele oferta unui anumit produs. Producătorii sunt

atrași spre acele domenii de activitate în care prețurile sunt mari. Creșterea prețurilor unor produse îi

poate determina pe producători să abandoneze domeniul lor de activitate și să inițieze alte activități

mai profitabile. De exemplu, dacă prețul pantofilor crește, este posibil ca un producător de mănuși

de piele să se decidă să producă pantofi.

15

4) Dacă numărul producătorilor este mare, cantitatea oferită pe piață va fi mai mare,și invers.

Elasticitatea ofertei: modul în care proucătorii reacționează la modificarea prețului unui

anumit produs reprezintă elasticitatea ofertei în funcție de preț.

Cel mai important factor care influențează elasticitatea ofertei în funcție de preț este timpul. În timp,

reacția producătorilor la modificarea prețului este mai puternică, prin urmare, elasticitatea ofertei

este mai mare. Creșterea cantității în care un bun este oferit pe piață se petrece ca urmare a faptului

că unii producători renunță să mai producă bunurile ale căror prețuri rămân aceleași și încep să

producă bunuri ale căror prețuri au crescut. Luarea unor astfel de decizii presupune timp.

Creșterea prețului unui bun determină creșterea cantității în care este oferit. Oferta are

nevoie de timp pentru a se adapta modficării prețului:

1. imediat după creșterea prețului oferta nu se modifică

2. pe termen scurt producția bunului respectiv se va realiza cu aceeași cantitate de factori de

producție, dar va crește intensitatea untilizării lor, ceea ce va determina o creștere a ofertei

(utilizarea capitalului fix).

3. pe termen lung, va crește cantitatea de factori de producție utilizați pentru producția bunului

respectiv și oferta va crește semnificativ.

16

IV. PRODUCĂTORUL. FACTORII DE PRODUCȚIE

Producătorul este persoana care utilizează resurse pentru a produce bunuri și servicii.

Aceste bunuri și servicii sunt oferite de producător consumatorului. În acest sens , spunem că

producătorul este purtătorul ofertei.17

Scopul producătorului este maximizarea profitului și de aceea firma are caracter comercial,

care se realizează prin acțiuni purtate concomitent în 2 sensuri:

→aprovizionare: asigurarea resurselor necesare, ceea ce reprezintă intrări (inputuri)

→vânzare de bunuri obținute din activitatea depusă, prin care trebuie sa-și recupereze cheltuielile

făcute și să obțină profit, ceea ce reprezintă ieșiri (outputuri).

Totalitatea elementelor de care firmele au nevoie pentru a produce bunuri economice poartă

numele de factori de producție.

Factorii de producție reprezintă resursele atrase și utilizate pentru a produce bunuri și servicii

Factorii de producție participă în activitatea economică atât cantitativ , cât și calitativ. Când

volumul producției sporește, în principal prin folosirea unei cantități mai mari de factori de

producție, creșterea economică realizată este de tip executiv. Dar dacă volumul producției sporește,

în principal prin folosirea unor factori de producție de o mai bună calitate, creșterea economică

realizată este de tip intensiv. Într-o economie de piață, economisirea și îmbunătățirea factorilor de

producție constituie preocupări majore pentru orice producător.

Factorii de producție: -munca (resurse umane)

-resursele naturale

-capitalul: Kf,Kc

Munca și resursele naturale sunt factori de producție primari. Prin aceștia înțelegem acei

factori de producție care nu sunt rezultatul unor procese economice anterioare.

Munca reprezintă o activitate specific umană conștientă și cu o finalitate precisă. Munca

poate fi fizică și intelectuală.

Munca reprezintă factorul activ și determinant al producției, al activității economice în

general.

Resursele naturale:

-regenerabile

-neregenerabile

Capitalul este un factor de producție derivat.

Bunurile de capital sunt rezultatul unor activități economice anterioare și sunt utilizate

pentru a produce alte bunuri și servicii.

Se mai numesc și capitalul tehnic.

Capitalul: -fix

-circulant

Capitalul fix este acea parte a capitalului formată din bunuri (clădiri, utilaje, instalații, mașini,

etc.) care participă la mai multe activități de producție, se consumă treptat și se înlocuiesc după mai

mulți ani de utilizare. În decursul activității economice, capitalul fix se consumă, dar este afectat și de

alte fenomene tehnico-economice și naturale care îi determină uzura.18

Uzura reprezintă deprecierea capitalului fix:

a) fizică

b) morală

Capitalul circulant este format din bunuri care participă la un singur proces economic în

cadrul căruia se consumă complet. (materii prime, materiale, combustibil, energie, apa, etc.)

K=Kc+Kf

COMBINAREA FACTORILOR DE PRODUCȚIE

Combinarea factorilor de producție este operația tehnico-economică de unire a factorilor de

producție în care cantitatea și calitatea fiecăruia sunt în funcție de bunurile ce urmează a fi produse,

de cantitatea acestora și de alți parametri, așa încât eficiența lor să fie maximă.

Productivitatea unui factor de producție se calculează raportând producția obișnuită la

factorul de producție respectiv. Aceasta este productivitatea medie (W) văzută ca rezultat exclusiv al

unui singur factor de producție.

L- munca(nr. de lucrători)

K-capitalul utilizat

Variația producției determinată de variația unui factor de producție, ceilalți rămânând

constanți, reprezintă

productivitatea marginală.

Procesul de producție presupune combinarea celor doi factori de producție: munca și capitalul. În

condițiile în care capitalul rămâne constant, modificarea producției va fi determinată de variația

numărului de lucrători.

Pe măsură ce numărul lucrătorilor crește, crește și producția și productivitatea. Însă , datorită

faptului că a rămas constant capitalul utilizat, la un moment dat Wmg începe să scadă, fapt care

atrage și scăderea producivității medii (W).

Corelația dintre variația productivității și variația factorilor de producție utilizați se exprimă

sub forma legii randamentelor descrescătoare.

Conform acestei legi, în condițiile tehnologice date, Wmg va scădea progresiv, dacă ceilalți

factori de producție rămân constanți. Deci, pe măsură ce cantitatea dintr-un factor de producție

crește, creșterea producției se realizează tot mai lent.

19

Dacă se reduce numărul lucrătorilor, pentru a mai diminua producția, este nevoie de capital

suplimentar.

Def.: Suplimetul de capital necesar pentru a putea reduce cantitatea de muncă cu o unitate, așa încât

producția să nu se modifice, reprezintă rata marginală de substituție (Rmg s).

Producătorul trebuie să aleagă acea combinare a factorilor care permite să producă o

anumită cantitate de bunuri și servicii cu costuri cât mai mici.

Acest lucru se realizează atunci când:

Cap V. Costul producției

Totalitatea cheltuielilor făcute de producător pentru producerea, depozitarea și vânzarea

bunurilor economice produse de el se numește costul producției.

Ex: confecționarea unui costum de haine presupune efectuarea următoarelor cheltuieli:

-materie primă (stofă)

-materiale auxiliare (căptușeală, nasturi, ață, fermoare)

-combustibil, energie

-amortizarea utilajelor

-salarii

-alte cheltuieli (chirii, dobânzi, etc.)

Cheltuielile cu factorii de producție utilizați și consumați trebuie să se regăsească în prețul de

vânzare al bunurilor economice, pentru a putea fi recuperate și astfel continuată activitatea

economică. Costul de producție al unui bun trebuie să fie mai mic decât prețul de vânzare al bunului

respectiv, pentru ca producătorul să obțină profit.

Această condiție îl determină pe producător să urmărească și să analizeze structura costului

producției.

Elemenetele de bază ale costului:

20

a) cheltuieli materiale de producție;

b) cheltuieli salariale;

c) alte cheltuieli ( amenzi, penalizări, cheltuieli de protocol)

Cheltuieli materiale: materii prime, materiale auxiliare, combustibil, piesele de schimb,

energia, amortizarea, reparațiile, depozitarea, etc.

Costul este expresia monetară a consumului de factori de producție.

Producția bunurilor și serviciilor este un proces în care se consumă factorii de producție:

capital, muncă și resurse naturale.

Consumul capitalului fix se exprimă sub forma amortizării.

Amortizarea reprezintă procesul economic de recuperare treptată a cheltuielilor făcute cu

ajutorul capitalului fix

Amortizarea se calculează raportând valoarea la care a fost achiziționat capitalul fix la durata

lui de funcționare.

Rata anuală de amortizare se determină ca raport procentual între amortizarea anuală (A) și

valoarea capitalului fix. (Kf)

Consumul capitalului circulant se exprimă prin valoarea capitalului circulant utilizat, care se regăsește

în întregime în valoarea produselor obținute.

Totalitatea consumurilor de capital circulant impreună cu amortizarea capitalului fix

formează cheltuielile materiale de producție.

Cn=Kc+A

Consumul factorului muncă poate fi exprimat fizic, prin timpul de muncă cheltuit pentru

obținerea unui bun economic și valoric sau monetar prin bunurile plătite de producător lucrătorilor

pentru munca prestată (salarii) plus contribuțiile pentru asigurări sociale.

Consumul factorului natură (pământ) în activitatea economică este evident și semnificativ. Se

exprimă sub forma rentei, care reprezintă prețul pământului.

Costul de producție se obține însumând toate cheltuielile efectuate, atât cele materiale, cât

și cele salariale: CT=Cm+Cs

K=Kf+Kc

Kconsumat=A+Kc

21

Înlocuind Cm cu Kconsumat →CT=A+Kc+Cs

Costurile producției: dată fiind diversitatea lor și din necesități practice privind programare,

derulare și raționalitatea producției, sunt grupate pe categorii în funcție de diferite criterii:

I) Volumul producției

1. cost fix

2. cost variabil

3. cost total

1. Costul fix include cheltuielile de producție conrespunzătoare consumului de factori care pe

termen scurt, nu depinde de volumul producției și rămân relativ neschimbate.

Componente: amortizarea Kf, chiriile, încălzirea, iluminatorul, salariile personalului

administrativ, etc.

Dacă volumul producției este egal cu zero (0), CF are valoare pozitivă.

2. Costul variabil include acele cheltuieli de producție corespunzătoare consumului de factori,

care pe termen scurt evoluează în același sens cu modificarea producției.

Componentele: materii prime, materiale, combustibil, salariile lucrătorilor, etc.

Dacă volumul producției este egal cu zero (0), CV este zero (0)

3. Costul total CT=CF+CV

II) Natura acțiunilor producătorilor care generează cheltuielile

1. Costuri de fabricație (fixe, variabile, totale)

2. Costuri de distribuție (fixe, variabile, totale)

III) Unitatea de produs:

1. costul fix mediu sau unitar CFM

2. costil variabil mediu CVM

3. costul total mediu CTM

4. costul marginal Cmg

Costul marginal este sporul de cheltuieli toale ( Q) cu o unitate.

22

Producătorul calculează costul pentru a putea decide corect în legătură cu prețul la care să vândă

produsele și cu nivelul producției.

Principalele cai de reducere a costurilor utilizate de producător sunt: negocierea prețului

factorilor de producție, reducerea stocurilor și diminuarea consumului de materiale, scăderea

cheltuielilor administrative, promovarea progresului tehnic, angajarea lucrătorilor cu calificare

superioară, motivarea și stimularea lurătorilor, asigurarea consițiilor optime de muncă, etc.

Bunurile și serviciile produse sunt vândute pe piață la un anumit preț. Încasând

contravaloarea producției realizate, producătorul recuperează cheltuielile efectuate și poate

continua producția. Prețul trebuie să se situeze cel puțin la nivelul costului. Interesul producătorului

este insă să obțină profit și de aceea ca incerca să vânsă produsele la un preț mai mare decât costul.

prețul= costul+ profitul

Prețul se formează și în funcție de concurență.

În condițiile economice de piață, costul unitar este și limita inferioară până la care poate

coborî prețul de vânzare al unui bun economic, fără să pună în pericol activitatea agentului

economic.

PROFITUL

Profitul este excedentul încasărilor realizate peste costurile de fabricație și distribuție a

bunurilor obținute.

Unitățile economice îl urmăresc sistematic, constituind motivația obiectivă a proprietarilor

capitalului. Maximizarea profitului la nivelul unităților economice constituie criteriul cel mai

important de apreciere a eficienței lor.23

Profitul brut se calculează ca diferenta dintre încasări totale și costuri totale.

Pr= masa profitului

IT= încasări totale

CT= costuri totale

CA= cifra de afaceri

P= preț unitar

CTM= cost total mediu

Q=cantitatea vândută

Legea contabilității și codul fiscal din fiecare țară regelementează modalitățile specifice de

determinare a profitului și impozitului pe profit în diferite domenii.

După ce firma plătește impozitul și alte taxe pe profit, partea care rămâne este profit net. El

are ca destinații: investiții noi, constituirea de rezerve financiare, dividente.

Funcțiile profitului:

-îi motivează pe proprietarii de capital;

-stimulează inițiativa și acceptarea riscului din patea celor care îi urmăresc drept scop în acțiunile lor;

-incită la creșterea eficienței

-este un criteriu în funcție de care se decide alocarea resurselor pentru activități și firme

-este o sursă de finanțare directă sau indirectă

-asigură autofinanțarea.

Mărimea profitului este variabilă de la firmă la firmă.

Producătorul își calculează profitul pentru a determina rentabilitatea activității pe care o

desfășoară

Rentabilitatea este capacitatea unei firme de a obține profit.

1) Dacă încasările sunt egale cu cheltuielile, firma se situează la nivelul minim de rentabilitate

IT=CT => Pr=0 (nu are profit)

2) IT<CT => Pr<0 (firma lucrează în pierdere)

3) IT>CT => Pr>0 (firma obține profit)

Gradul de rentabilitate se exprimă prin rata profitului, care este raportul procentual dintre

profit și încasări, capitalul investit sau costuri.

24

IT = CA = cifra de afaceri

Profitul diferă de la un producător la altul, în funcție de anumiți factori.

Profitul total se compune din profit normal și profit suplimentar. Profitul normal este câștigul

minim care îl motivează pe întrerinzător să-și desfășoare activitatea într-un anumit domeniu. Profitul

suplimentar este profitul obținut de întreprinzătorii care reușesc să producă cu costuri mai mici decât

ceilalți producători, datorită faptului că dispune de condiții tehnice și organizatorice superioare. Se

mai numește și profit de monopol.

Factorii care influențează mărimea profitului:

1. prețul și costul

2.volumul, structura și calitatea produselor

3. viteza de rotație a banilor

4. mărimea salariilor, a rentei și a dobânzii

Agentul economic care obține profit suplimentar îl obține și pe cel normal; reciproca nu este

neaparat valabilă.

Mărimea profitului poate fi sursa a doua componente:

-profitul legitim

-profitul nelegitim

Profitul legitim este un venit meritat, care se obține de firmă, ca urmare a utilizării eficiente a

factorilor de producție.

Profitul nelegitim este un venit nemeritat, obținut ca urmare a unor economii nejustificate

sau a unor situații care nu țin de activitatea legală a firmei.

Falimentul unei firme apare atunci când acesta nu are nici o posibilitate de continuare a

afacerii. Aceasta înseamnă ca IT din vânzarea bunurilor economice nu-i permit cumpărarea de noi

factori de producție.

Cap VI. PIAȚA. MECANISMUL CONCURENȚIAL

Piața este un fenomen care în viața de toate zilele poate fi întâlnită sub numeroase forme

concrete.

Cele mai vizibile forme de piață sunt magazinele, piețele agroalimentare, restaurantele,

cafenelele, barurile, cofatăriile.

25

Tot piețe sunt și bursele de valori, bursele de mărfuri, licitațiile organizate.

Între formele de piață există diferențe privind :

-obiectul tranzacției (piața bunurilor și serviciilor, piața monetară, piața muncii)

-dimensiunea (piețe locale, naționale, internaționale)

-relațiile dintre cumparători și vânzători (piețe pe care vânzătorii și cumpărătorii vin în contact direct

sau piețe pe care vânzătorii și cumpărătorii nu se cunosc unii cu ceilalți și nu vin niciodată în contact

direct).

Piața relevă pulsul vieții economice și al mersului economiei unei țări. Starea pieței la un

anumit moment dat este rezultatul modului în care a evoluat economia și poate fi interpretată pe

baza caracteristicilor variabilelor sale.

Piața este un fenomen economic complex, o sinteză pentru multiple ipostaze și accepții.

Fiecare accepție este corectă, dar parțială; sensul profund al pieței poate fi definit numai prin

considerarea tuturor necesităților în unitățile lor.

1. Piața este spațiul economic în care se poziționează toți agenții economici care în acțiunile

lor cooperează și totodată se concurează.

2. Piața este locul de întâlnire al agenților economici (cumpărători și vânzători) unde fiecare

își exprimă cererea și oferta. Această întâlnire poate fi fizică „față în față”, sau poate fi intermediată

de mijloace moderne de comunicare: telefon, fax, corespondență, internet, cataloage, etc.

3. Piața este cadrul de formare a prețului la care sunt tranzacționate bunurile marfare și în

funcție de care agenții economici se orientează ce și cât să producă și să cumpere.

Funcțiile pieței

1. Funcția de informare cu privire la ceea ce trebuie să se producă, prețul, cantitatea, calitatea, etc.

2. Funcția de verificare și confirmare a comportamentelor și deciziilor luate de agenții economici.

3. Funcția de comunicare între producție și consum.

4. Funcția de distribuire a resurselor pe activități economice după importanța acestora pentru

existența și progresul societății.

Orice piață poate fi definită, caracterizată și cunoscută în vederea unei mai bune orientări a

agenților economici prin urmărirea variabilelor sale:

-obiectul tranzacției;

-cererea;

-oferta;

-prețul;

-concurența;

26

PIAȚA. PREȚUL

Tranzacționarea fiecărui bun marfar are loc la un anumit preț diferențiat în timp, spațiu și de

la un agent la altul. Într-un sistem concurențial prețul se formează în mod liber în funcție de raportul

dintre cerere și ofertă. El apare ca fiind determinat de piață, ca rezultantă a confruntării

numeroaselor cereri și oferte individuale.

Cererea și oferta modificându-se, determină schimbarea prețului. 27

Producătorul calculează costul, pentru a putea decide corect în legătură cu prețul la care să

vândă produsele și cu nivelul producției.

Bunurile și serviciile produse sunt vândute pe pieță la un anumit preț. Încasând

contavaloarea producției realizate, producătorul recuperează cheltuielile efectuate și poate continua

producția. Prețul trebuie să se situeze cel puțin la nivelul costului. Interesul producătorului este insă

să obțină profit și de aceea va incerca să vândă produsele la un preț mai mare decât costul.

Prețul de echilibru este cel la care se realizează cel mai mare volum de tranzacții pe piață și

căruia îi corespunde cantitatea de echilibru.

La prețuri diferite de prețul de echilibru, cererea și oferta exprimate pe piață nu concordă și

apare după caz: exces de cerere sau ofertă.

Pe o piață în care concurența este normală, prețurile pieței tind spre echilibru. De exemplu

dacă pe piață s-ar practica un preț mai mare decât prețul de echilibru cererea ar scadea. Oferta ar fi

superioară cererii ceea ce ar accentua concurența dintre ofertanți, prețurile vor scădea, unii

producători se vor retrage de pe piață și oferta se va diminua. Paralel cu reducerea prețului pe piață

vor fi atrași noi agenți ai cererii, ceea ce tinde spre întoarcerea la situația de echilibru.

Un preț mai mic decât cel de echilibru generează comportamente opuse celor descrise mai

înainte. În practică o asemenea evoluție se înregistrează în timp și ca tendință.

Importanța prețului de echilibru

1) relevă condițiile economice recunoscute ca normale pentru producerea și consumul unui bun la un

moment dat.

2) minimizează riscul când activitatea producătorilor și consumatorilor se desfășoară la nivelul

prețului de echilibru.

3) la acest nivel de preț cererea și oferta tind să se apropie sau chiar să fie egale.

4) interesele producătorilor și consumatorilor sunt mai bine satisfăcute când se acționează pe baza

prețului de echilibru.

Prețul de echilibru este dinamic, se modifică în timp sub incidența a numeroși factori, de

exemplu dacă veniturile cumpărătorilor sau numărul cumpărătorilor ar crește, va crește și cererea,

iar echilibrul se va forma la un preț și o cantitate superioare. Dar situația poate evolua și invers.

Guvernele, autoritățile publice intervin adesea asupra prețurilor atât direct (fixând anumite

niveluri sau plafoane de preț) , cât mai ales indirect. În acest ultim caz ele adoptă diferite măsuri de

politică economică prin care acționează după caz în direcția stimulării sau reducerii cererii sau

ofertei. De exemplu statul poate acționa asupra cererii facând achiziții din acel bun sau modificând

veniturile unor categorii de consumatori (pensionari, bugetari). În felul acesta cererea va crește și

probabil și nivelul prețurilor de echilibru.

Dacă se conturează o ofertă insuficientă care ar putea genera situații de lipsă și creșterea

exagerată a prețurilor, guvernul poate acorda unele prime producătorilor pentru sporirea producției 28

sau poate reduce unele taxe de import, facilitând, pentru o perioadă, creșterea importurilor și

asigurarea ofertei.

Mecanismul concurențial

Producătorii și consumatorii care acționează pe aceeași piață intră în competiție unii cu

ceilalți deoarece fiecare își urmarește propriile interese.

Nevoia de a-și satisface interesele personale îi determină pe agenții economici să se „caute”

reciproc, să colaboreze, să-și cunoască și să-și realizeze obiectivele.

Faptul că interesele fiecăruia sunt specifice , dar nu pot fi realizate decât prin intermediul

relațiilor cu ceilalți, face din aceste relații baza mecanismului concurențial.

Agenții economici sunt într-o competiție permanentă pentru a-și găsi parteneri de interese și

a dezvolta relațiile adecvate realizării lor.

Concurența este atât o competiție, cât și o cooperare în care fiecare acționează din interes

propriu.

Concurența semnifică o rivalitate între participanții la actul de vânzare-cumpărare, un raport

de forțe între aceștia, o opoziție care este vizibilă mai ales pe piețele factorilor de producție și a

bunurilor de consum.

Acest tip de relații între agenții care acționează pe piață pentru a-și realiza propriile interese,

așa încât libertatea niciunuia dintre ei sa nu fie stabilă, poartă denumirea de concurență.

În cadrul luptei de concurență, firmele utilizează o multitudine de instrumente și mijloace.

Acestea se împart în 2 categorii:

1. instrumente economice: reducerea costurilor sub cele ale concurenților, reducerea prețului de

vânzare, creșterea calității bunurilor și serviciilor, acordarea de diferite facilități clienților, etc.

2. instrumente extraeconomice: furnizarea de informații pentru toți clienții, sponsorizarea unor

acțiuni sociale de interes local sau național, presiuni morale în caz de criza, etc.

În funcție de instrumentele folosite în cadrul luptei de concurență, aceasta este departajată

în loială și neloială.

Când se desfășoară cu respectarea regulilor și mijloacelor considerate corecte și recunoscute

ca atare , prin reglementări în vigoare, concurența este loială.

Când se desfășoară cu mijloace și prin acțiuni contrare comerciale legale, concurența este

neloială. Aceasta îi favorizează în mod artificial pe unii agenți economici care obțin avantaje

nemeritate în dauna altora. Cei care apelează la asemenea practici încalcă legea și pot fi acționați în

justiție la sesizarea celor prejudiciați sau a organismelor abilitate să supravegheze concurența.

Funcțiile concurenței

→stimulează progresul tehnic 29

→incită agenții economici la inițiativă, creativitate

→diferențiază agenții economici: îi avantajează pe cei abili, competenți și întreprinzatori

→conduce în mod natural la reducerea costurilor unitare, la diferențierea ofertei, la reducerea

prețurilor de vânzare.

Acestea sunt acțiuni care în ultimă instanță îl avantajează pe cumpărător.

Teoria economică analizează 4 tipuri distincte de concurență.

1. concurență perfectă (modelul teoretic)

2. concurență de monopol

3. concurență monopolistică concurența imperfectă

4. concurențăde oligopol

1. Concurența perfectă (pură)

Piața cu concurența perfectă se întalnește rarepri în realitate. Ea este mai degrabă modelul

teoretic utilizat pentru a identifica structura piețelor reale și pentru a înțelege modul în care acestea

funcționează. Bursele de mărfuri și cele de valori, precum și piața schimburilor valutare sunt printre

cele mai aproppiate de modelul concurenței perfecte.

Prezintă următoarele caracteristici:

1) numar foarte mare de firme producătoare: aceste firme sunt independente și oferă produsele lor

pe o piață extrem de bine organizată.

2) standardizarea (omogenitatea) produselor: această caracteristică îl face pe cumpărător să devină

indiferent față de producătorul de la care va cumpăra marfa pe care o dorește, la un preț dat (sunt

nediferențiate din punct de vedere calitativ, fiecare reprezentând un substitut pentru toate celelalte)

3)imposibilitatea influențării prețului: datorită numărului mare de producători, cantitatea de bunuri

și servicii oferite de fiecare în parte sunt mici, așa încât variația acestora nu influențează practic

variația ofertei totale și prin urmare, nici prețul

4) accesul pe piață este liber: fară obstacole de natură juridică, tehnologică sau financiară. O firmă

intră pe piață dacă vinde la un preț cel puțin egal cu costul și rămâne dacă obține un profit normal. În

caz contrar iese de pe piață;

5) perfecta elasticitate: adaptarea fară restricții a ofertei l nivelul cererii și invers;

6) transparența perfectă: posibilitatea obținerii de către orice firmă a tuturor informațiilor necesare

în legatură cu cantitatea, calitatea, sau prețul de pe piață a unui anumit bun;

Pe o perioadă reusă de timp, firmele concurente dispun de o capacitate de producție fixă și

își maximizează profitul sau își minimizează pierderile prin modificarea nivelelului producției lor, ca

urmare a schimbării cantității de input-uri pe care le utilizează.

30

Orice firmă va fi interesată să găseacă acel nivel al producției care să permită maximizarea

profitlui său. În acest scop firma poate compara venitul său total cu costul total de producție sau

venitul său marginal cu costul marginal.

Pentru că pe această piață, agenții economici implicați nu pot influența prin acțiuni

individuale cererea, oferta și prețul, acesta din urmă se formează ca expersie a raportului cerere-

ofertă pe piață, ceea ce înseamnă că prețul este „dat” sau „impus” de piață, apare drept ceva

obiectiv.

Piața cu concurență perfectă tinde în mod natural spre echilibru, spre o situație în care

cantitățile oferite sunt egale cu cele cerute și la care se ajunge prin oscilațiile prețului. Echilibrul pe

piața unui bun este întotdeauna dinamic.

Pe termen lung, dacă prețul de vânzare este mai mare decât costul mediu, noi firme vor intra

pe piață, în dorința de a obține profit. Ca urmare, va crește oferta până în momentul în care prețul va

egala costul mediu (profit normal).

În situația în care prețul este mai mic decât costul mediu, multe firme vor părăsi piața, se va

diminua oferta, prețul revenind la un nivel egal cu cel al cosului mediu.

Intrarea și ieșiea de firme implică faptul că, pe termen lung, profitul total al fiecărei firme va fi

egal cu profitul normal, iar costul mediu este egal cu venitul mediu.

Piața cu concurența imperfectă

2.Concurența monopolistică- reprezintă acea situație de piață în care un număr relativ

mare de producători oferă bunuri similare, dar nu identice, cumpărătorilor.

Deosebirea față de piața cu concurență perfectă este evidentă: dacă în cazul concurenței

perfecte, există o multitudine de firme producătoare ale aceluiași bun (sute, poate mii), concurența

monopolistică se referă la maximum cateva zeci de firme.

Concurența monopolistică se caracterizează prin :

1) fiecare firmă deține o pondere foarte mică din piața totală și are , deci, o mică posibilitate de a

controla prețul pe piață;

2) numărul relativ mare de firme;

3) independența firmelor: fiecare firmă adoptă acea politică pe care o consideră cea mai avantajoasă

pentru ea. Relațiile firmelor rivale pot fi ignorate, deoarece ponderea fiecarei firme pe piață este

redusă, ele neputând influența prețul sau oferta pe piață;

4) diferențierea produselor (produse neomogene): se realizează în funcție de calitate, serviciile

aferente bunului cumpărat (garanție, consultanță, transport, instalare), localizarea lor în unități

31

(deschise amplasate în principalele locații, pe șosele, în gări, aeroporturi), și modul de prezentare,

amplasare și împachetare a bunului cumpărat;

5) producătorii nu controlează prețul: concurența se desfășoară la nivel de calitate și reclamă;

6) accesul relativ ușor pe piață: intrarea pe piață a unei noi firme necesită efectuarea de cheltuieli de

către aceasta pentru a obține tehnologia necesară obținerii unor produse similare cu cele aflate pe

piață .

Pentru a se impune pe piață și a-și atrage clienții, producătorii adoptă diferite strategii:

1) reduc prețul (pentru a reduce prețul mai întâi trebuie să reducă cheltuielile , costurile)

2) oferă produse de calitate: pentru bunuri de calitate, cumpărătorii sunt dispuși să plătească chiar

prețuri mai mari, deoarece și eficiența consumului este mai mare.

3) asigură facilități consumatorilor: locuri de parcare, carucioare, locuri de depozitare a bagajelor,

locuri de joacă pentru copii, etc. politețea vânzătorilor, stilul magazinului, reputația firmei, sunt , de

asemenea factori care influențează opțiunile multor cumpărători.

4) își fac reclamă: scopul reclamei este să convingă cumpărătorul de utilitatea și superioritatea unui

anumit produs și să-l determine să-l cumpere.

Firmele cheltuie sume impresionant de mari pentru a-și promova produsele pe piață. Aceste

cheltuieli au crescut pe măsură ce concurența s-a accentuat.

Putem vorbi de 2 strategii:

1. Strategia cosului: a fost utilizată pe scară largă de firmele japoneze, care s-au impus pe piața

internațională datorită faptului că au oferit produse ieftine.

2. Strategia calității: a fost folosită de de firmele de autoturisme, care au câștigat încrederea

cumpărătorilor cu produse ireproșabile.

3.Concurența oligopol

Oligopol reprezintă situația în care pe piață există câteva firme de dimensiuni mari, care

produc bunuri omogene sau diferențiate.

Oligopolul poate fi omogen sau diferențiat, atunci când firmele produc bunuri standardizate

sau diferențiate.

Firmele care produc bunuri standardizate își desfășoară activitatea mai ales în îndustriile

oțelului, aluminiului, materiale neferoase, mineritului, etc. cele care realizează produse diferențiate

acționează în industria automobilelor, detergenților, țigărilor, etc.

O caracteristică importantă a oligopolului o constituie concentrarea. În general când cele mai

mari 4 firme dintr-un domeniu dețin 40% din piață, avem o situație de oligopol.

În cele mai multe cazuri, concurența între firmele oligopoliste se desfășoară pe baza

metodelor de marketing, care diferă considerabil de la un domeniu de activitate la altul.

32

În relațiile reciproce, firmele de oligopol pot să desfășoare o concurență violentă sau

procedează la realizarea unor înțelegeri de tip cartel sau trust privind fixarea nivelului producției și al

prețurilor , modul de modificare a lor, împărțirea piețelor.

Când intervin asemenea înțelegeri, se reduce rolul concurenței prin preț: dar aceasta se

desfășoară prin alte mijloace ca publicitatea, acordarea de avantaje cumpărătorilor, garanții

postvânzare cu scopul atragerii unei clientele cât mai numeroase, stabile și cu forță economică

ridicată.

În legislația română sunt interzise aceste înțelegeri dacă limitează concurența, distorsionează

piața și afectează bunăstarea consumatorului.

Caracteristicile fundamentale ale oligopolului sunt:

1) accesul pe piață este dificil: firmele existente sunt deosebit de eficiente și au o capacitate

competitivă mare, performanțele pe care alte firme nu reușesc să le egaleze. Principalele obstacole

sunt de natură economică și tehnologică.

Piața de oligopol reprezintă principala formă de piață în țările dezvoltate din punct de vedere

economic. Toate bunurile care definesc civilizația contemporană sunt tranzacționate pe piețe de tip

oligopol.

4. Concurența de tip monopol

Reprezintă acea situație de piață în care o singură firmă deține producția unui anumit bun

pentru care nu există înlocuitor.

Principalele caracteristici:

1) existența unui singur vânzător;

2) lipsa înlocuitorilor pentru bunul respectiv, pentru consumator nu există alternative. El trebuie să

cumpere bunul de la monopol sau să renunțe la consumul acelui bun;

3) producătorul impune prețul: deoarece are controlul absolut asupra cantității în care produsul este

oferit pe piață, iar consumatorii nu au alternative;

4) accesul pe piață este foarte dificil: un monopol nu are competitori direcți și indirecți pe piața pe

care o domină deoarece el dispune de o serie de bariere de ordin : economic, tehnologic,legal, etc. și

practic, blochează în totalitate accesul unei noi firme pe piață.

În condiții de monopol, practic nu există concurență, iar interesele consumatorilor pot fi

afectate.

Gradul de satisfacere a trebuințelor se va diminua. În același timp reducerea cantității de

bunuri și servicii vândute pe piață, dincolo de o anumită limită, are ca efect scăderea profitului. Așa

se explică faptul că monopolurile nu pot mări prețul prea mult, ci vor căuta acel preț la care să poată

vinde bunurile și serviciile produse în cantitatea la care profitul să fie maxim.

33

Statul trebuie să intervină și să apere interesele consumatorilor, prin măsuri care să limiteze

puterea monopolurior și să mențină concurența.

Alături de piețele pe care producătorii fixează sau influențează prețul, există și piețe pe care

prețul este fixat sau influențat de cumpărător.

Când bunurile marfare de un anumit gen sunt achiziționate de un singur cumpărător, iar

oferta provine de la un număr mare de producători , fiecare având o forță economică redusă, piața se

numește monopsonică sau de monopson.

În această situație, prețul este fixat sau influențat de cumpărătpr datorită poziției exclusive și

forței economice ridicate de care dispune.

În România, de exemplu, producția de tutun brut provine de la zeci de mii de producători

agricoli dar este achiziționata în cea mai mare parte de o singură societate care îi asigură

funcționarea. Deci piața acestui produs are caracteristici de monopson.

Alteori, se întâlnesc piețe de tip oligopson, în care sunt câțiva cumăpărători cu forță

economico- financiară ridicată, iar oferta provine de la numeroși producători autorizați.

Și în acest caz prețul este fixat sau influențat de cumpărători. De exemplu, piața semințelui

de floarea-soarelui pentru ulei sau a legumelor și fructelor pentru conserve ori a cerealelor pentru

export, pentru care cumpărătorii sunt câțiva, puternici, iar ofertanții- zecile de mii de producători

agricoli, cu forță economică scăzută.

Pe aceste tipuri de piață producătorul este cel dezavantajat, cumpărătorul fiind cel care își

impune condițiile.

Cap VII . Piața monetară. Banii

Economia de piață funcționează ca un sistem de piețe care se condiționează reciproc. Una

dintre acestea este piața monetară, în cadrul căreia se efectuează tranzacții cu bani, se face comerț

cu bani.

Banii sau moneda reprezintă avansul mijloacelor de plată utilizați ăn tranzacții.

Banii sunt un intermediar în actele de schimb, etalon al valorii și mijloc de păstrare a valorii.34

Funcții ale banilor:

1) Banii → mijloc de schimb

Apariția banilor se datorează, în primul rând schimbului .

Schimbul direct de bunuri și de servicii (trocul) prezintă un inconvenient fundamental:

necesitatea ca trebuințele și dorințele persoanelor implicate în tranzacții să coincidă. Cum aceasta nu

se realizează decât întâmplător, bunurile pot fi schimbate direct doar cu dificultate.

Apariția banilor a tronul în două tranzacții separate: vânzare( schimbul bunurilor pe bani) și

cumpărare (schimbul banilor pe bunuri și servicii). Vânzătorii unui anumit bun vor accepta să

primească banii în schimbul bunului respectiv, deoarece îi pot folosi pentru cumpărarea oricăror altor

bunuri și servicii de care au nevoie.

Intermedierea schimbului reprezintă însăși rațiuniea de a fi a banilor.

2) Banii → etalon al valorii

Oamenii folosesc banii ca etalon pentru a măsura valoarea unor bunuri eterogene. În

condițiile în care există o unitate monetară, valoarea unui bun nu mai trebuie exprimată în raport cu

toate celelalte bunuri pe care poate fi schimbat, ci doar în bani, sub forma prețului cerut de vânzator.

Banii sunt utilizați pentru a exprima valoarea producției realizate, a tranzacțiilor sau a

datoriilor de orice fel.

Totodată ei sunt și mijlocul de plată prin care se strâng obligațiile economice asumate la un

moment dat (credite, impozite, salarii, etc.)

3) Banii→ rezervă de valoare

Banii reprezintă un mijloc de păstrare a valorii și de acumulare. Ei pot fi economisiți în

prezent pentru a fi utilizați în viitor. Sumele de bani depozitate în bănci sunt păstrate la dispoziția

deponentului diferite perioade de timp și pot fi folosite pentru achiziționarea de bunuri și servicii

atunci când posesorul lor are nevoie.

De regulă banii sunt depozitați în bănci pe termen scurt, deoarece cu timpul valoarea lor

poate să scadă. Pe termen lung, se recomandă plasarea banilor în alte instrumente de valoare, care o

conservă mai bine.

De la apariție și până în prezent banii au evoluat luând succesiv mai multe forme.

Pentru mijloacele de plată moderne se numără și moneda de cont sau banii scripturali, care

sunt aflați în conturile bancare și care pot fi transferați la ordin, dintr-un cont în altul.

În prezent, noțiunea generică de bani (monedă) desemnează moneda metalică, bancnotele,

moneda scripturală și alte instrumente legale având forme și denumiri specifice, diferite de la țară la

țară, care sunt general acceptate ca mijloace pentru schimburi și plăți într-un spațiu economic dat.

Pentru a-și ăndeplini funcțiile, banii trebuie să existe în societate, adică să fie creați și puși în

circulație într-o anumită cantitate.

35

Suma de bani aflată în circulație la un moment dat într-o economie și aparținând diferiților

agenți economici reprezintă masa monetară.

Aceasta este formată din:

1) moneda efectivă sau banii numerar (bancnote și moneda divizionară)

2) moneda de cont sau banii scripturali (cărți de credit)

Folosirea banilor de cont s-a extins foarte mult datorită avantajelor pe care le prezintă: plățile

se efectuează rapid în condiții de siguranță și cu costuri reduse. În plus se transformă în numerar

prin retragerea sumelor corespunzătoare din cont, după cum și invers, banii numerar se transformă

în bani scripturali dacă sunt dispuși în cont.

Mărimea masei monetare este determinată de nevoile de bani pe care le geneează

tranzacțiile din economie și în special de volumul bunurilor marfare, prețurile lor și viteza de rotație a

banilor.

Masa monetară se exprima prin:

P- prețul

Y- cantiitatea bunurilor supuse tranzacțiilor

V-viteza de rotație a banilor

Piața monetară se află în echilibru atunci când oferta de bani este egală cu cererea de bani:

MV= PY

MV- oferta de bani din economie

PY –cererea de bani

De aici rezultă că masa monetară este direct proporțională cu valoarea tranzacțiilor, în

deosebi cu valoarea bunurilor și serviciilor oferite spre vânzare, și invers proporțională cu viteza de

rotație a banilor.

Piața monetară

=Băncile și Dobânda=

Băncile sunt instituții financiare care atrag banii disponibili de la populație, păstrându-i sub

formă de depozite și acordă credite celor care au nevoie de resurse financiare suplimentare.

36

În condițiile economiei contemporane, băncile, instituțiile financiare și societățile de asigurări

reprezintă un agent economic privat, public sau mixt care îndeplinește rolul de intermediar financiar

între ceilalți agenți economici, gestionează intrumentele monetare ale unei țări.

Orice instituție bancară îndeplinește 3 categorii de funcții:

1. Funcții active

2. Funcții pasive

3. Funcții macroeconomice

1. Funcțiile active constau în:

-acordarea de împrumuturi ;

-gestionarea conturilor deponenților;

-organizarea înființării de S.C. și plasarea titlurilor de valoare ale acestora;

2. Funcțiile pasive constau în:

-primirea spre păstrare a economiilor populației;

-primire de depuneri ale unor clienți pentru a executa din ele diferite plăți la ordinele acestora;

-conducerea operațiunilor de casă ale unităților care solicită acest lucru;

3. Functiile macroeconomice constau în:

-coordonarea emisiunii de monedă și retragerea ei;

-intermdiere financiară la nivelul economiei naționale (orientarea economiilor populației și ale

agenților economici spre obiective economice de importanță majoră);

-restricționare a creditului (condiții puse doritorilor de împrumuturi pentru reducerea riscului);

-crearea puterii de cumpărare adiționale (transformarea depunerilor la vedere în credite pe termen

lung);

-selecționarea proiectelor care vor fi susținute prin credite;

Sistemul bancar cuprinde 3 categorii de instituții:

a) banca de emisiune

b) banca comercială

c) societăți comerciale și de asigurări

a) Banca de emisiune ( banca centrală) prezintă următoarele atribuții

-emite bilete de bancă (bancnote);

-crează și gestionează puterea de plată în țară;

-regularizează volumul și costul creditului;

-conlucrează cu trezoreria pentru a conduce programul de împrumut al guvernului;

-conduce politica monetară și valutară a țării;

-menține stabilitatea monetară și asigură funcționalitatea sistemului bancar;

b) Banca comercială furnizează bani celorlalți agenți economici persoane fizice și/sau juridice.

37

Activitatea acestui tip de bancă se desfășoară pe baza resurselor bănești atrase și a

capitalului propriu al băncii.

Cel mai complex sistem bancar financiar este cel din SUA. Acesta cuprinde:

a) Sistemul Federal de Rezervă (SFR);

b) bănci comerciale (aprox. 15000);

c) Instituții de asigurare și credit;

d) Fundații de ajutor reciproc pe piața monetară ;

În cadrul sistemului bancar din România își desfășoară activitatea:

- BNR;

- băncile comerciale;

- casele de economii (CEC);

- Casa de Ajutor Reciproc (CAR);

- Cooperativele de credit ;

- Casele de pensii;

- Societățile de asigurare;

- Trezoreria;

Casele de economii (CEC) – sunt intermediari financiari care colectează economiile populației

prin depuneri la vedere și pe termen scurt, pe care le depun, la rândul lor, la băncile comerciale de la

care încasează dobânzi.

Casa de ajutor reciproc (CAR) – deține fonduri constituite din plata ratelor lunare de către

membrii aderenți.

Pe baza acestor fonduri acordă credite membrilor în funcție de mărimea depozitului pe care îl

dețin. Pentru creditele acordate, CAR percepe o anumită dobândă de obicei mai mică decât cea de pe

piața financiară.

Trezoreria reprezintă statul în calitate de debitor și de creditor. Ea colectează taxele și

impozitele și plătește în contul administrației publice.

Dobânda

Băncile intermediază întâlnirea cererii cu oferta de monedă.

38

Agenții economici care înregistrează surplusuri temporare de bani (de lichidități), adică

economisesc, sunt interesați să le transforme în depozite bancare pentru care beneficiază de

dobânzi, plătite de bănci, numite dobănzi pasive.

Cei care înregistrează deficite temporare de lichidități se împrumută mai ales la bănci. Ei sunt

debitori (datornici) care plătesc dobânzi (pentru dreptul de a folosi lichidități care nu le aparțin),

încasate de creditori (cei care acodră credite) sub formă de dobânzi active.

Datorită activităților de intermediere realizate de bănci, depozitele individuale mici pot

finanța investiții mari.

Intermedierea financiară permite băncilor să obțină profit. Ele plătesc deponenților dobândă

și, în același timp, percep dobândă pentru creditele acordate. Dobânda percepută este mai mare

decât cea plătită astfel încât banca să realizeze un câștig. Băncile obțin venituri și din comisioanele și

tarifele percepute pentru serviciile pe care le oferă clienților.

Dobânda este suma de bani plătită pentru un credit solicitat . Ea apare ca diferență între

suma datorată băncii și suma împrumutată.

Dobânda reprezintă prețul creditului și este privită:

a) ca mărime relativă, ca procet perceput la creditul de 100 de unități monetare pe timp de un an; se

numește rata dobânzii (dI)

b) ca mărime absolută, ca sumă totală care se cuvine pentru creditul de o anumită mărime, numită

masa dobânzii (D)

D=S*dI*n

D-masa dobânzii

S-suma împrumutată sau creditul

dI- rata dobânzii

n- timpul (în ani)

Aceasta reprezintă dobânda simplă care se achită lunar, semestrial, anual.

Dobânda compusă se bazează pe capitalizarea dobânzii. Aceasta înseamnă că dobânda

aferentă perioadei t0-t1 se capitalizează (se adaugă sume inițiale) astfel că aduce la rândul ei dobânda

din intervalul t1-t2 ș.a.m.d.

D= Sf-S0

Sf=S0(1+dI)n => D= S0(1+dI)n- S0 => D= S0[(1+dI)n- 1]

Sf- suma finală

S0-suma inițială

dI- rata dobânzii

n- timp (în ani)

Rata dobânzii se modifică în funcție de o serie de factori: cererea și oferta de credite, riscurile

pe care le presupune acordarea creditului, starea economiei.

39

În general rata dobânzii este mare atunci când cererea de credite și riscurile sunt mari, iar

economia parcurge perioade dificile.

Relația dintre rata dobânzii și rata inflației induce în mod necesar distanța dintre dobânda

nominală (dIn) și dobânda reală (dIr).

Dobânda nominală (dIn)este cea afișată la sediul băncii și pe site-ul de internet al oricărei

bănci.

Dobânda reală (dIr) este dobânda care elimină rata inflației.

dIr = dIn-i i-rata inflației

=Reglarea masei monetare=

Prin operațiunile care au loc pe piața monetară este reglată cantitatea de monedă solicitată

de desfășurarea activităților economice și social-culturale din cadrul unei țări.

Masa monetară se extinde sau se contractă în funcție de situațiile concrete din economie,

prin mijlocirea pieței monetare.

Piața monetară reacționează în direcția creșterii volumului masei bănești în funcție de mai

multe împrejurări:

1) creșterea volumului valoric al bunurilor marfare indiferent că provin din producția internă sau din

import.

2) acoperirea deficitului bugetului de stat: prin intervenția băncii centrale la sesizarea trezoreriei,

care este casieria statului. Dacă din diferite motive veniturile statului se dovedesc a fi insuficiente în

raport cu cheltuielile prevăzute, trebuie completate, iar o asemenea ocazie prilejuiește creșterea

masei monetare.

3) scăderea vitezei de rotație a banilor: vânzarea unui anumit volum de bunuri economice aduse pe

piață în condițiile în care viteza de circulație a banilor scade, atrage în mod inevitabil creșterea masei

monetare.

4) convertibilitatea monedelor străine în monedă națională: monedele străine, deși sunt convertibile,

nu circulă în interiorul altor țări, nu se substituie monedelor naționale ale acestora. Când banca

centrală sau alte bănci achiziționează monede străine de la deținătorii acestora, plătesc cu monedă

națională, ceea ce implică punerea în circulație a unor noi cantități de monedă, care sporesc masa

monetară.

5) reținerea de către anumiți agenți economici, în deosebi de către populație și întreprinderi, sub

formă de „rezervă” a unor sume mai mari sau mai mici în nunerar, care nu se depun la bănci sau alte

instituții financiar-bancare ci sunt practic retrase din circulația bancară. Acești bani rămân în afara

circulației pentru că nu se cheltuiesc rareori poate chiar după ani, constituind adevărate depozite în

afara sistemului financiar bancar. Pentru ca activitatea economică să nu fie afectată, masa monetară

trebuie să fie completată corespunzător mărimii veniturilor transformate de unii agenți economici în

„rezerve”. 40

Creșterea masei monetare se asigură în principal prin următoarele operațiuni:

1) Acordarea de credite: sursa creditelor o formează capitalul propriu al băncilor și sumele

temporar disponibile, excedentele sau disponobilitățile agenților economici mobilizate prin sistemul

financiar –bancar.

Creșterea masei monetare prin acordarea de credite se poate realiza de către banca centrală

și de către orice altă bancă.

Acordarea de credite de către banca centrală statului și celorlalte bănci de către celelalte

bănci firmelor, administrațiilor și menajelor reprezintă principala cale prin care sporește masa

monetară.

2) Emisiunea monetară: efectuată de către banca centrală (națională)atunci când

disponibilitățile bănești sunt insuficiente pentru a acoperi solicitările de credite provenite de la

celelalte bănci și de la administrația centrală și se apreciază că acestea trebuie satisfăcute. Emisiunea

monetară efectuată de banca centrală contribuie la creșterea masei monetare tot prin intermediul

creditelor: banii emiși sunt puși la dispoziția solicitanților (alte bănci și administrația centrală a

statului) sub formă de credite.

Sursa acestor credite nu o reprezintă disponibilitățile bănești ale altor agenți economici, ci

emisiunea de bani.

3) Schimbul valutar al monedelor străine convertibile pe moneda națională, schimb efectuat

în principal de bănci. În ultimă instanță, oferta de monedă străină convertibilă este achiziționată la

banca centrală, care cedează moneda națională la un preț (curs) convenabil.

Împrejurări care determină restrângerea masei monetare:

1. diminuarea volumului valoric al bunurilor marfare din economie, indiferent că provin din

activitatea proprie sau din import. Aceasta face ca o parte din masa monetară aflată în circulație să

devină în exces pentru a nu provoca inflație sau alte efecte negative, ea trebuie retrasă din circulație.

2. excedentul bugetar: dacă din diferite motive bugetul statului se incheie cu venituri mai mari decât

cheltuieli, excedentul rămâne neutilizat în contul trezoreriei până când parlamentul stabilește prin

lege destinația sa. În acest interval, suma reprezentând excedentul este în afara circulației, ceea ce

echivalează cu diminuarea masei monetare.

3. creșterea vitezei de rotație a banilor

4. comvertibilitatea monedei naționale pe alte monede, operațiune prin care banca centrală și alte

bănci oferă monede srăine convertibile și solicită în schimb monedă națională. Cantitățile de

monedă națională concentrate în ultimă instanță la banca centrală echivalează cu restrângerea masei

monetare aflate în circulație.

Restrângerea masei monetare se realizează prin diferite operațiuni specifice de tehnică

bancară precum:

41

1. limitarea creditului: fie sub forma unei sume maxime ce nu trebuie depășită, fie prin stabilirea unui

cuantum din disponibilitățile bănești ale băncilor.

2. rambursarea creditelor: primite anterior, în special de banca centrală, de către administrația

centrală și celelalte bănci.

3. schimbul valutar al monedei naționale pe alte monede convertibile, operațiune în care în ultimă

instanță, banca centrală vinde monede străine convertibile și cumpără monedă națională, pe care o

„retrage” din circulație.

Reglarea masei monetare se face de către bănci în funcție de starea economiei și trebuie să

stimuleze afacerile, fără a genera inflație sau deflație.

42