Efectul Coanda a fost observat la 19 decembrie 1910, in cursul primului zbor aeroreactiv din lume, pe aerodromul din Issy-les-Moulineaux, langa Paris. Urmarind evolutia flacarilor care paraseau ajutajele, Coanda a constat cu surprindere ca acestea . In loc sa fie deviate spre exterior de catre placile deflectoare, dimpotriva erau atrase si alipite de peretii fuselajului. Marea descoperire a lui Henri Conada este cunoscuta in intreaga lume sub denumirea de efectul Coanda si reprezinta fenomenul de atasare a unui fluid in miscare, la un perete invecinat. Avionul cu reacţie inventat de Henri Coandă este fără îndoială cel mai cunoscut proiect al savantului român, dar mai importantă decât avionul în sine s-a dovedit a fi descoperirea aşa numitului "efect Coandă", un fenomen fizic care a ajuns să stea la baza dezvoltării aeronavelor capabile să decoleze pe verticală şi fundamentul fizic pentru realizarea a numeroase echipamente industriale şi militare."…efectul Coandă constă în principiu în a crea o zonă de depresiune în plin aer, de-a lungul unui perete, care permite fluidelor să se proiecteze şi să ia direcţia peretului unde s-a generat depresiunea...", spunea Henri Coandă într-un interviu TV realizat în 1969.Efectul Coandă sau devierea jeturilor de fluid în apropierea suprafeţelor curbe este un efect care poartă numele academicianului, savantului, fizicianului şi inventatorului român Henri Coandă.Efectul care îi poartă numele a fost pentru prima dată observat de Coandă în 1910 în timpul zborului de testare al unuia din primele sale avioane, Coandă-1910, care a fost simultan şi primul avion cu reacţie care a zburat vreodată. În timpul scurtului zbor, Coandă a putut observa alinierea apropiată de alipire a jeturilor gazelor arse faţă de fuselajul avionului. Ulterior, atât Coandă cât şi alţi savanţi au studiat intensiv şi extensiv acest efect, care este denumit „efectul Coandă” în onoarea sa.

Unul dintre fondatorii marii noastre şcoli de medicină şi în acelaşi timp întemeietorul şcolii româneşti de imunologie, epidemiologie şi patologie experimentală, a fost Ioan CantacuzinoA studiat, cu rezultate originale (şi a combătut cu succes) dizenteria, febra tifoidă, tifosul exantematic, malaria şi scarlatina, descoperind în legătură cu aceasta din urmă „fenomenul Cantacuzino. Dr. Ioan Cantacuzino descopera fenomenul, numit apoi fenomenul “Cantacuzino” , care consta in aglutinarea unor microbi, in anul 1910 !

Lazăr Edeleanu (n. 1 septembrie 1862, Bucureşti - d. 7 aprilie 1941, Bucureşti) a fost un chimist român, Procedeul Edeleanu. Activitatea de cercetare şi de afaceri în GermaniaAnul 1908 este acela în care concepe cea mai însemnată dintre invenţiile lui, cunoscutul „procedeu Edeleanu”, constând în rafinarea produselor petrolifere cu bioxid de sulf lichid ca dizolvant selectiv, care asigura extragerea selectivă a hidrocarburilor aromatice (benzen, toluen, xilen etc.). „Procedeul Edeleanu, sublinia Costin D. Neniţescu, a devenit şi este astăzi încă, sub forma multiplelor sale variante, procedeul de bază al fabricării uleiurilor de calitate superioară”.A aratat avantajele cantitative si calitative ale obtinerii hidrocarburilor aromatice din petrol fata de cele obtinute din carbune. Este autorul procedeului (care ii poarta numele) de rafinare selectiva a fractiunilor de petrol, bazat pe solubilitatea specifica a diferitelor clase de hidrocarduri in bioxidul de sulf lichid. Procedeul a fost folosit pentru prima data in lume la rafinaria Vega din Ploiesti, ulterior procedeul a fost adoptat si de alte tari.

Octav Onicescu (n. 20 august 1892, Botosani- d. 19 august 1983) a fost matematician roman, întemeietor al Scolii române?ti de teoria probabilitatilor.În programarea liniară, se aplică metoda Onicescu, pentru reducerea sistemelor de ecuaţii. În geometria diferenţială a fost introdusă „formula Onicescu” privitoare la geodezice.

În domeniul geometriei diferenţiale, ca şi în cel al analziei funcţionale, există Formula Onicescu cu privire la geodezicele vecine unei geodezice date şi, care este citată în tratatele de geometrie diferenţială. Deschide drumul interpretărilor geometrice invariante ale ecuaţiilor diferenţiale, la noi, stabilind o condiţie pentru existenţa traiectoriilor periodice, din teorema lui Whittaker. Defineşte noţiunea de „varietate riemaniană multilocală” ca fiind aceea în care metrica, într-un punct, depinde, nu numai de coordonatele acestui punct, ci şi de ale altor n puncte cu care este în relaţie. Pentru aceasta studiază, tensorii de ordinul doi, geodezicele, curbele autoparalele etc.

Ludovic Mrazek (n. 17 iulie 1867, Craiova; d. 9 iunie 1944, Bucureşti) a fost un om de ştiinţă român, specialist în geologie şi în exploatarea petrolului, membru al Academiei RomâneEl a definit termenul de “diapir” şi fenomenul de “diapirism” (deformări plastice şi ridicarea sării prin străpungerea formaţiunilor de deasupra zăcământului) pentru sarea gemă, demonstrând că ele pot oferi o capcană eficace pentru zăcămintele de hidrocarburi. În acest context, prof. Mrazek a explicat distribuţia acumulărilor de hidrocarburi în zona neogenă, subcarpatică. Aceasta a avut un impact deosebit în explorarea şi exploatarea petrolului şi a gazelor naturale, deoarece a deschis perspective noi. Până atunci, singurul model de capcană erau domurile anticlinale închise pe toate cele patru laturi. [1

Gheorghe Ţiţeica, un creator al şcolii româneşti de geometrieA împletit activitatea didactică cu cea de cercetare, pentru care a avut o adevărată chemare. A definit o nouă clasă de suprafeţe şi o nouă clasă de curbe, cunoscute azi sub numele de „curbele Ţiţeica“, „suprafeţele Ţiţeica“. Este considerat fondatorul geometriei diferenţiale centroafine.

Sindromul Marinesco-Sjögren este un sindrom neurologic ereditar rar (au fost descrise peste 100 de persoane cu acest sindrom), transmis autozomal recesiv, caracterizat prin ataxie cerebeloasă cu atrofie cerebeloasă, disdiadocochinezia, dizartrie, cataractă cu debut precoce, retard intelectual moderat până la sever, hipotonie şi slăbiciune musculară, statură mică, diverse anomalii scheletice, inclusiv scolioză, hipogonadism hipergonadotropic. Cu toate că mulţi adulţi au un handicap sever, durata de viaţă pare a fi aproape de normală.[1][2][3]A fost numit după Gheorghe Marinescu (1863 - 1938), neurolog român, profesor la Bucureşti,

Nicolae Teclu /niko'lae 'teklu/ (n. 18 octombrie 1839, Braşov - d. 13/26 iulie 1916, Viena, Austria) a fost un chimist român, care a dat numele tipului de arzător (bec), Arzător Teclu..În 1890 obţine brevet pentru realizarea invenţiei sale, arzătorul cu mecanism de reglare a raportului dintre aer şi gaz. "Becul" său produce o flacără mai fierbinte decât Becul Bunsen şi deci este superior acestuia[necesită citare]. Folosirea acestui tip de arzător este răspândită în România, dar şi în întreaga lume.

Nicolae Teclu a inventat, in 1900, becul de laborator, cu reglare a curentului de aer si gaz, bec de gaz cu regulator, care-i poarta numele.inventatorul becului de gaz, cu regulator de curent ("becul Teclu"), becul Teclu (1892), un arzator de gaz, superior ca eficienta tuturor dispozitivelor cunoscute anterior. Becul Teclu se afla astazi pe toate mesele laboratoarelor chimice.

Emil Racoviţă a fost membru şi preşedinte al Academiei Române între 1927 şi 1929, şi profesor la Universitatea din Cluj (1920-1947).

Racoviţă este fondatorul biospeologiei, o ştiinţă prin excelenţă sintetică, concepută iniţial în scopul de a ajunge la o reconstituire cât mai fidelă a istoriei naturale a domeniului subteran. Emil Racoviţă a definit biospeologia ca ştiinţa formelor de viaţă din mediul subteran (peşteri şi pânze freatice). Cercetările sale asupra sistematicii, ecologiei şi evoluţiei animalelor subterane au contribuit la dezvoltarea unei perspective filogenetice în sistematică. Mare iubitor al naturii, Emil Racoviţă este unul dintre iniţiatorii ocrotirii monumentelor naturii din România.

Folosim termenul de biospeologie pentru a ne referi la ştiinţa care studiază viaţa animalelor ce trăiesc în peşteri.Biospeologia studiază biocenozele prezente în mediul subteran şi în particular în mediul carstic, hipogen şi endogen, şi zonele sale limitrofe. Tot în domeniul de studiu al biospeologiei intră şi acele specii care arată semne ale adaptării la viaţa în subteran, cum ar fi crustaceii şi alte nevertebrate ce trăiesc sub nisipurile de pe coastele mărilor şi oceanelor. Sub numele de biospeologie nu se află doar studiul şi căutarea vietăţilor adaptate la mediul subteran ci şi studii cu caracter ecologic şi legate de distribuţia geografică a speciilor precum şi interacţiunile dintre acestea.Studiile biospeologice şi biogeografice au ajutat la clarificarea unor aspecte geologice referitoare la trecutul diferitelor zone de pe glob în special în ceea ce prieşte glaciaţiunile şi efectele lor.

Emanoil Bacaloglu - fizician, chimist şi matematician. . Se face repede cunoscut în lumea matematicienilor prin trei lucrãri de matematicã, publicate în 1857.Într-una dintre ele “ Despre curbura suprafetelor” , publicatã la Berlin, a abordat o temã de actualitate la vremea respectivã si a propus o formulã originalã, utilizatã în studiul fenomenelor capilare. Matematicianul Alessandro Terracini a numit-o „curbura lui Bacaloglu".), deoarece era prima expresie a curburii care nu se mai anula pentru suprafetele desfãsurabile. Mai mult, este prima sintagmã cu numele unui român care s-a impus în terminologia stiintificã internationalã În 1858 obtine diploma de licenta în fizicã la Paris. Se reîntoarce la Leipzig pentru a se specializa în chimie aplicatã, geomagnetism, cristalografie.

Microbiolog, infecţionist, bacteriolog, epidemiolog, Mihai Ciucă şi-a legat numele, înprimul rând, de două domenii de cercetare: malaria şi bacteriofagul. Alături de Jules Bordet(laureat al Premiului Nobel în 1919), a descoperit, în 1921, fenomenul lizogeniei, cunoscutsub numele de fenomenul Bordet-Ciucă.

În anul 1929 Ștefan Procopiu descoperă efectul circular al discontinuităţii de demagnetizare care apare la trecerea unui curent electric alternativ printr-un fir feromagnetic. Acest efect va fi numit în cinstea sa ca „Efectul Procopiu”.A descoperit acest efect studiind la rândul său efectul Barkhausen transversal (descoperit în 1919 de către H.G. Barkhausen), referitor la variaţia în salturi a polarizaţiei magnetice a unui material feromagnetic, provocată de variaţia continuă a intensităţii câmpului magnetic exterior.În anul 1921, studiind birefringenţa soluţiilor coloidale şi a suspensiilor cristaline, Ștefan Procopiu a descoperit depolarizarea longitudinală a luminii care le străbate - „fenomenul Procopiu”.