230

CAPITOLUL VI

Explicarea Sfintei Liturghii

SCOPUL SFINTEI LITURGHII. SFÂNTA LITURGHIE CA JERTFĂ A CULTULUI DIVIN PUBLIC ORTODOX

1. Scopul Sfintei Liturghii

Precum precizează un mare tâicuitor al Liturghiei Ortodoxe1, săvârşirea Liturghiei ■ urmăreşte un dubiu scop: unul, direct sau apropiat, şi anume sfinţirea Dărui îlor de jertfa - adică prefacerea pâinii şi a vinului în Sfântul Trup şi Sânge al Domnului - şi altul, indirect şi mai depărtat, adică sfinţirea credincioşilor prin împărtăşirea lor cu Sfintele Taine. Cu alte cuvinte, în slujba Sfintei Liturghii trebuie să distingem două acte sau momente principale deosebite, deşi în strânsă legătură unul cu altul: de parjertfa, prin care se sfinţesc Darurile, iar de alta taina (împărtăşirea), prin care ^e sfinţesc credincioşii, împărtăşindu-li-se efectele jertfei1 2.

La drept vorbind, sfinţirea credincioşilor, adică împărtăşirea lor cu Sfintele Taine, * constituie scopul principal şi ultim al Sfintei Liturghii, sfinţirea Darurilor fiind mai mult un mijloc pentru atingerea acestui scop. Aşa a fost cel puţin la origine, când în regulă generală se împărtăşeau toţi credincioşii la fiecare Liturghie. Aşa se face că Li- .*• turghia Darurilor mai înainte sfinţite, care de fapt nu este decât o simplă slujbă mai solemnă a împărtăşirii, a putut fi socotită şi numită Liturghie, deşi în rânduiala ei nu există o sfinţire a Darurilor, acestea fiind sfinţite dinainte (a se vedea la cap. respectiv). -

Spre împlinirea scopului Liturghiei tinde întreaga ei structură sau felul cum este ’ întocmită rânduiala ei. Toate rugăciunile, cântările şi citirile din Sfânta Scriptură, precum şi toate actele sau riturile sfinte care se săvârşesc în cursul Sfintei Liturghii,

1 Nicolae Cabasila, Tâlcuirea dumnezeieştii Liturghii, cap. I, trad. rom. de Diac. Ene Branişte, p. 25.2Cf. şi Otfried Müller, Die Eucharistie als Mahlopfer und Opfermahl, în „Gott in Welt”, II,

■ Freiburg (Herder), 1964, pp. 120-135.

PREOT PROF. DR. ENE BRANIŞTE

231

nu - sunt altceva decât mijloace de pregătire şi de realizare a acestui scop. Prin felul cum este alcătuită rânduiala Sfintei Liturghii, ea urmăreşte deci o întreită pregătire:

a) Pregătirea Darurilor de pâine şi de vin aduse de credincioşi, în vederea sfinţirii şi prefacerii lor în Sfântul Trup şi Sânge (pregătire care se realizează chiar în prima parte - a Liturghiei, la Proscomidie);

b) Pregătirea preotului liturghisitor (a sfinţiţilor slujitori) pentru ca să poată săvârşi după cuviinţă şi cu sfinţenie slujba înfricoşătoare a jertfei celei fără de sânge (pregătire care începe încă dinainte de slujbă şi continuă în tot timpul Sfintei Liturghii) şi

c) Pregătirea credincioşilor care iau parte la Liturghie, pentru a se face vrednici de - împărtăşirea cu Sfintele Daruri (pregătire care şi ea începe dinainte de slujbă şi se desăvârşeşte în cursul Sfintei Liturghii).

LITURGICA SPECIALĂ

232

Acest scop de triplă pregătire - a Darurilor, a sfinţiţilor slujitori şi a credincioşilor I a cărui realizare o urmăreşte

săvârşirea Sfintei Liturghii este, de altfel, clar şi des I formulat în însuşi textul liturgic şi mai ales în unele din rugăciunile pe care preotul le I citeşte în taină, concomitent cu ecteniile rostite sau cu celelalte acte sfinte săvârşite în | văzul şi în auzul credincioşilor.

jl 2. Caracterul de jertfa al Liturghiei

Culmi Bisericii Ortodoxe are caracter sacrificial, adică se întemeiază pe ideea şi pe :: practica sacrificiului sau a jertfei.; este una din deosebirile esenţiale dintre culmi Biseri-

- cilor ortodoxe şi al celei catolice de o parte şi culmi protestant, de alta. Sfânta Liturghie nu este decât slujba dumnezeiască în care se aduce jertfa cultului Legii celei Noi,

' ■ înfiinţat de Mântuitorul însuşi. Esenţa sau centrul, miezul şi punctul culminant al Li- nirghiei, este adică jertfa eubanstică pe care Biserica creştină o aduce lui Dumnezeu, prin sfinţiţii ei slujitori, pe temeiul mandatului pe care l-au primit de la Mântuitorul însuşi: „Aceasta să o faceţi, spre pomenirea Mea...”.

Credinţa că prin Sfânta Liturghie se aduce în Biserică o jertfa adevărată şi reală o ' afirmă în unanimitate toţi Sfinţii Părinţi şi scriitorii bisericeşti, precum şi teologii creştini răsăriteni şi apuseni, dinainte de Reformă; căci, precum se ştie, abia în secolul XVI, reformatorii (protestanţii) au pus cei dintâi în discuţie caracterul de jertfa al Liturghiei, pe care Biserica Ortodoxă, ca şi cea Romano-Catolică, l-a susţinut şi l-a apărat şi.de atunci înainte cu atâta vigoare. Valoarea şi caracterul de jertfa al slujbei liturgice sunt accentuate, de altfel, chiar în Liturgbierul ortodox, mai ales în acele numeroase rugăciuni în care preotul se roagă lui Dumnezeu să-l învrednicească a-I aduce după cuviinţă slujba jertfei celei fără de sânge şi în care Sfânta Masă e numită jertfelnic sau altar de jertfă3.

3Vezi, de ex., rugăciunea pe care o zice preotul în mijlocul bisericii, la închinarea dinainte de îmbrăcarea cu sfintele veşminte: „Doamne, trimite mâna Ta... şi mă

PREOT PROF. DR. ENE BRANIŞTE

233

3. Raportul dintre jertfa Mântuitorului şi jertfa liturgică

Există vreo legătură între această jertfă şi cea adusă de Mântuitorul pe cruce ? Şi dacă există, în ce constă această legătură ?

- De fapt, se poate vorbi numai în chip impropriu de un raport

sau o legătură între jertfa Cmcii şî jertfa din Liturghie, căci noţiunea de raport presupune doi termeni deosebiţi — deci două jertfe deosebite una de alta, între care ar urma să se stabilească un raport. Propriu-vorbind, între cele două jertfe există nu numai o strânsă legătură, ci şi o adevărată identitate: jertfa din Liturghie este adică, în esenţa ei, una şi aceeaşi cu cea ele pe cruce. Lucrul acesta îl subliniază nu numai Sfinţii Părinţi şi scriitorii bisericeşti - ca de ex. Sfântul loan Gură de Aur ci îl stabilesc în chip dogmatic sinoadele constantinopolitane din anii 1156 şi 11584.

Mai îndeaproape lămureşte cum se explică această identitate sau în ce constă ea marele teolog bizantin Nicolae Cabasila din veacul al XlV-lea, pe care îl luăm ca noimativ în această privinţă5. r T { '

După acesta, unitatea sau identitatea celor două jertfe rezultă din identitatea Mâ ' tuitorului atât ca săvârşitor, cât şi ca dar (materie) de jertfă în ambele cazuri. Liictuj acesta reiese limpede, dacă disecăm noţiunea dc jertfă Liturgică în elementele ei corn" ponente, care sunt comune oricărei jertfe. Să vedem adică: 7

a) Cine este săvârşitorul acestei jertfe; ^b) Care este materia ei sau darul de jertfa; |c) Cui se aduce această jertfa sari cine este primitorul ei.a) In Liturghie, adevăratul preot sacrificator sau săvârşitor

al jertfei - minister principalis, după expresia teologilor catolici - este

întăreşte... ca, fără de osândă stand înaintea înfricoşătorului Tău altar, să săvârşesc Jertfa cea fără de sânge...” {Liturgbier, Bucureşti, 1967, p. 85).

4 Vezi amănunte în lucrarea noastră Explicarea Sfintei Liturghii după Nicolae Cabasila, Bucureşti, 1943, pp. 87-88. Despre importanţa hotărârilor celor două sinoade endemice de mai sus, ca izvoare ale doctrinei ortodoxe despre esenţa jertfei euharistice, vezi şi Arhiep. Vasile, Les textes symboliques

dam VEglise Orthodoxe, în Messager de TExctrchat du Patriarche russe en Europe Occidentale an XII nr. 48 (oct.-dec. 1964), pp. 211-212. ‘

5Vezi îndeosebi cap. XXXII din lucrarea sa, Tâlcuirea dumnezeieştii Liturghii, trad. rom. de E. Branişte, Bucureşti, 1946, pp. 80-82, precum şi lucrarea noastră mai veche, Explicarea Sfintei Liturghii dupăNicolae Cabasila, Bucureşti, 1943, p. 87 ş.u.

LITURGICA SPECIALĂ

234

Mântuitorul însuşi. Preotul slujitor nu este decât un organ sau un instrument al lui Hristos. într-adevăr, Hristos este Cel care sfinţeşte, prin gura şi mâinile preotului liturghisitor, darurile de pâine şi de vin aduse de credincioşi. El le preface cu puterea Sfântului Duh în adevăratul Său Trup -şi Sânge, cu care S-a jertfit pe cruce; şi tot El este Acela care le oferă sau le prezintă apoi lui Dumnezeu-Tatâl, ca dar de jertfa din partea Bisericii sau a obştii credincioşilor, uf

b) Materia sau darul de jertfă adus lui Dumnezeu în Liturghie este acelaşi cu cel1

adus de Hristos pe cruce, adică Sfântul Său Trup şi Sânge. i .c) Primitorul jertfei din Liturghie este acelaşi cu al celei de

pe Golgota. Conform doctrinei stabilite la sinoadele constantinopolitane din 1156 şi 1158, jertfa de pe cruce - ca şi cea din Liturghie, care în esenţa ei e una şi aceeaşi cu cea de pe cruce - a fost adusă nu numai Tatălui şi Sfântului Duh, ci Sfintei Treimi în general, deci şi lui Dumnezeu-Fiui. In Liturghie, ca şi pe cruce, Mântuitorul apare deci atât ca dar de jertfa, cât şi ca săvârşitor sau aducător şi totodată ca primitor al jertfei. Acest întreit rol al Mântuitorului în jertfa liturgică este, de altfel, formulat chiar într-una din rugăciunile Liturghiendui ortodox, şi anume rugăciunea citită de preot în taină, în timpul Heruvicului: „...Căci Tu eşti Cel ce aduci (jertfa) şi Cel ce Te aduci (ca jertfă), Cel ce primeşti (jertfa) şi Cel ce Te împărţi, Hristoase, Dumnezeul nostru”. Precum precizează tâlcuitorii Liturghiei Ortodoxe, Hristos aduce şi primeşte (jertfa liturgică) ca Dumnezeu şi Se aduce (jertfa) ca om6.

4. Liturghia ca formă de prelungirea sacerdoţiului Mântuitorului în Biserică

In esenţa ei, jertfa liturgică este deci una şi aceeaşi cu cea de pe Golgota, dar cu următoarele deosebiri de formă sau de aparenţă externă:

a) Jertfa de pe Golgota s-a adus în chip sângeros, prin junghiere dureroasă şi moarte fizică; cea din Liturghie se aduce în mod sacramental, nesângeros, sub

îiifaţişarca văzută a pâinii şi a vinului. Liturghia este adică o 6 Vezi Nicolae Cabasila, Tâlcuirea dumnezeieştii Liturghii, cap. 49, în trad. rom. citată,

p. 108. Comp. şi Simeon al Tesalonicului, Tâlcuire despre dumnezeiascul locaş, trad. rom. cu titlul Tractat asupra tuturor dogmelor credinţei noastre ortodoxe, Bucureşti, 1866, p. 264.

PREOT PROF. DR. ENE BRANIŞTE

235

slujbă cuvântătoare (spirituală) şi fără de sânge (XoyiKi] Kod &vodgaKt;o<; Ăa/rpeta), cum o caracterizează fiiturghierul ortodox, în rugăciunea epiclezei; ^ '

b)Jertfa de pe cruce a fost adusă de Hxistos singur, pentru mântuirea tuturor oamenilor, ea a fost jertfa Sa proprie, pe când cea din Liturghie este adusă nu numai din partea Lui, ci şi din a Bisericii sau obştii credincioşilor. Căci „prin prefacerea Darurilor, şi credincioşii simbolizaţi prin ele se unesc cu Hristos ca preot al jertfei şi ca dar ¿e jertfa, sunt primiţi, cu alte cuvinte, în corpul mistic al lui Hristos”7. Aşadar, in Liturghie, Biserica jertfeşte şi ea împreună cu Hristos şi se aduce ca jertfă o dată cu El, prin mijlocirea preotului liturghisitor, care este reprezentantul împuternicit şi sfinţit, atât al Bisericii, cât şi al Mântuitorului;

c) Jertfa sângeroasă de pe cruce s-a adus într-un singur loc şi o singură dată pentru totdeauna; jertfa din Liturghie se aduce de-a pururi şi pretutindeni unde sunt biserici şj altare creştine.

Dar, deşi se săvârşeşte în multe locuri şi de multe ori, Liturghia nu trebuie concepută ca o repetare sau reînnoire a Patimilor de pe cruce — cum, din nefericire, se exprimă mulţi dintre autorii tâlcuirilor populare ale Liturghiei. Ea nu înseamnă, adică, un nou act de jertfire fizică şi dureroasă a lui Hristos, ca pe Golgota. Nu trebuie să ne închipuim că Hristos pătimeşte şi moare la fiecare Liturghie, căci Sfânta Scriptură ne spune lămurit că Hristos, odată înviat, nu mai moare şi nu mai pătimeşte (vezi mai ales Evr. VII, 27; IX, 27-28; X, 10-14, unde se accentuează unicitatea jertfei de pe Cruce).

Precum am spus, corect vorbind, Jertfa noastră este întocmai cu cea de pe cruce. Actul sau momentul din rânduiala Liturghiei, în care cele două jertfe se întâlnesc, se identifică sau se contopesc într-una singură, este prefacerea în Sfanţul 1 rup şi Sânge a elementelor euharistice care constituie temelia materială a Jertfei din Liturghie. Căci Darurile care se prefac pot fi. multe, atâtea câte Liturghii se săvârşesc pe toată faţa pământului; dar Sfântul Trap şi Sânge, în care ele se prefac, este şi rămâne totdeauna unul şi acelaşi: Trapul şi Sângele cu care Hristos S-a născut din Sfânta Fecioară, cu care El a trăit pe pământ, cu care a pătimit şi s-a îngropat, cu care apoi a înviat şi S-a înălţat la ceruri, unde şade şi acum în slavă, de-a dreapta Tatălui.

7Pr. P. Vintilescu, Sacrificiul religios ca principiu al Liturghiei, Bucureşti, 1927, p. 60.

LITURGICA SPECIALĂ

236

d) Jertfa din Liturghie este deci mai pe înţelesul nostru, o reproducere, o formă de prelungire în timp', de actualizare sau de perpetuare în mijlocul nostim, a prezenţei lui

Hristos, Cel junghiat o dată pentru totdeauna; este o multiplicare în timp şi spaţiu a unicei Jertfe de pe Golgota. Este mijlocul dumnezeiesc- prin care ni se împrospătează de fiecare dată şi devine astfel veşnic prezentă în faţa noastră Jertfa crucii şi prin care se pun totodată la îndemână, fiecăruia dintre noi, efectele binefăcătoare ale acesteia. Cu alte cuvinte, Liturghia este mijlocul ţi prilejul de

aplicare individuală a roadelor jertfei universale şi generale de pe cruce, adusă de Mântuitorul. Prin jertfa nesângeroasă, noi dobândim roadele Jertfei celei sângeroase. „...Faţă de jertfa de pe crace, jertfa liturgică nu are scopul de a realiza merite noi în plus sau de a însemna o ispăşire din nou a păcatului, ci ea reprezintă numai un mijloc pentru împărtăşirea fructelor morţii de pe Golgota, acelora care caută ajutor pentru mântuirea lor... In raport cu Jertfa de pe Golgota, Sfânta Euharistie este o jertfă, relativă, deoarece ea se referă la cea dintâi şi o reproduce8.

ASTFEL, Liturghia este totodată forma de perpetuare sau continuare a prezenţei Mântui-torului în lume de-a lungul veacurilor ŞI CENTRAL ACTIVITĂŢII LUI M BISERICĂ. ESTE MIJLOCUL

8Acelaşi, op. cit., pp. 52-53.

PREOT PROF. DR. ENE BRANIŞTE

237

prin care El se află veşnic împreună cu noi şi prin care îşi împlineşte deci făgăduinţă făcută Sfinţilor Săi Apostoli şi Ucenici: „Iată, Eu sunt cu voi în toate zilele, până>l|J sfârşitul veacului” (Mt. XXVIII, 20). Este, totodată, o formă de anticipare a ParusieL Sale, de preînchipuire şi de pregustare a bunătăţilor de la masa cerească pe care El rezervă celor ce-L iubesc (Mc. XIV, 25 şi loc. par.; Mt. VIII, 11; XXII, 1-14; XXvJfi"' 1-13, 21, 23; Lc. XXII, 30; XV, 23 etc.); ospăţul euharistie are deci şi un profund^-- sens eshatologic. Mântuitorul este împreună cu Dumnezeu-Tatăl sus în ceruri, dar.îip#- acelaşi timp este împreună cu noi în mod spiritual, şezând pe sfintele altare, sub chipufll- Sfintelor Daruri, precum grăieşte Liturghiend ortodox (Rugăciunea citită de preot; în - taină, înainte de împărtăşire): „Ia aminte, Doamne lisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, din sfânt locaşul Tău şi de pe tronul slavei împărăţiei Tale şi vino ca să ne sfinţeşti^ pe noi. Cela ce sus şezi împreună cu Tatăl şi aici împreună cu noi nevăzut eşti de faţă...”. Din slava Sa cerească, Mântuitorul continuă astfel să-şi îndeplinească, prin." Liturghia oficiată de preoţii Bisericii, slujirea Sa preoţească9.

l'V ;

BIBLIOGRAFIE

O.Căciulă, Dumnezeiasca Euharistie ca jertfă (în grec.), Atena, 1932 (trad, parţială de Pr. R. Antofi, Jertfa euharistică, Buzău, 1940).

Prof. N. Chiţescu, Pr. Prof. I. Todoran şi Pr. I. Petreuţă, Teologia dogmatică fi ' simbolică, Manual pentru institutele teologice, vol. II, Bucureşti, 1958, pp. 888-892.

G. De Broglie, La Messe oblation collective de la communauté chrétienneîn rey, „Gregorianum”, 30' (1949), pp. 534-561.

MAURITIUS' DE LA TAILLE, S. J., Mysterium fidei. De augustissimo Corporis et Sangmnis Christi sacrificio at que sacramento, PARISIIS, 1921. RI

P. I. EMERY, L'Eucharistie sacrifice de Jésus et de l'Eglise, 1965.P. EVDOKIMOV, La prière de l'Eglise d'Orient. - La liturgie de Saint Jean Chrysostome,

PARIS, 1966.Pr. C.N. Gaieriu, Jertfă fi răscumpărare. Teză de doctorat, Bucureşti,

1973. sN. Gihr, Das heilige Messopfer; dogmatisch, liturgisch und aszetisch erklärt, ed. XI-XIII,

Freiburg im Breisgau, 1912 (trad. fr. par. Moccaud: Le Saint Sacrifice

9 Comp. acelaşi, op. cit., pp. 7, 50.

LITURGICA SPECIALA

238

de la Messe, 2 vol., Paris, 1894-1900). riM. Jugie, ikfasr (dans la Liturgie), în DTC, t. X, part. II (1928), col. 1317-

1346.J.A. Jungmann, The Sacrifice of the Church, London, 1961; Idem, Oblatio und

sacrifieium in der Geschichte der Eucharistie - Verständnisses, în „Zeitschrift für katolische Theologie”, 92 (1970), pp. 342-350.

Joseph Kramp, S. J., Die Opferanschauungen der römischen Messliturgie. Zweite Auflage Regens burg, 1924.

Macarie, Teologia dogmatică ortodoxă, trad, de arh. Gherasim Timus Piteşteanul, t. II, Bucureşti, 1887, p. 494 ş.u.

J. MEYENDORFF, Le dogme eucharistique dans les controverses theologigues du XLV-e siècle, ÎN REV. GREC. „GRIGORE PALAMA”, 42 (1959), PP. 92-100.

Epis. Nicolai Makariopolski, Idei fundamentale în Sfânta Euharistie (în i. bulg.), Sofia, 1963 (extras DIN ANUARUL ACAD. DUHOVN. „SFÂNTUL CLIRNENT DE OHRIDAM din Sofia, t. XII, 1, 1962-1963), rez. în rec. noastră din rev. „Ortodoxia”, an. 1964, nr. 2. pp. 261-270.| JFR. RENZ, Die Gescbichte des Aiessopfer-Begriffs oder der alte Glaube und die neuen ţ Ţheorien uber das Wessen des unblutigen Opfers. I. BÂND (ALTERTUM UND MITTELALTER), ! PREISING, 1901.I AJRHIM. PANT. RODOPULOS, Sfinţirea Daturilor Sfintei Euharistii după textele liturgice I f scriitorii răsăritenifi apuseni (ÎN GREC.), TESALONIC, 1968.Î' JOACHIM SCHULZ, Die byzantinische Liturgie. Vom Werden ihrer Symbolgestalt,

. freiburg, 1964. ' _ !

r. AJlexis van der Mensbrugghe, Teologia jertfei euharistice în lumina Sfintei Scripturi fi a Sf.

Părinţi, în „Messager de l'Exarchat du Patr. russe en Europe Occidentale”, nr. 61 ian.-martie 1968, pp. 10-14, trad. rom. de I.V. Paraschiv, în Jkf.O., 1968, nr. 7-8, pp! 573-597.

A. LITURGHIA CA FORMĂ DE CULT ŞI CENTRU AL CULTULUI DIVIN ORTODOX

1. Liturghia ca centru al cultului divin public ortodox

în Ortodoxie, Sfânta Liturghie, adică slujba jertfei Legii celei Noi, este cea mai importantă dintre toate unităţile componente ale cultului divin, adică dintre sfintele slujbe ale Bisericii noastre. Aşa precum jertfa de pe cruce a Mântuitorului a fost, din punct de vedere soteriologic, centrul activităţii Sale răscumpărătoare şi totodată faptul cel mai de seamă din istoria mântuirii lumii, tot aşa Sfânta Liturghie - care actualizează acea Jertfa - este temelia şi, totodată, centrul sau miezul întregului cult ortodox.

Sfera noţiunii de cult este mai largă şi mai cuprinzătoare decât cea de Liturghie; în cea dintâi intră atât slujba Sfintei

LITURGICA SPECIALA

239

Liturghii, cât şi toate celelalte slujbe şi rânduieli sfinte ale Bisericii, precum şi orice atitudine sau orice act, menite să exprime în afară sentimentele noastre de respect, adoraţie, mulţumire sau cerere faţă de Dumnezeu. Liturghia stă însă în centrul cultului ortodox, prin aceea că Jertfa Mântuitorului, pe care ea o reprezintă şi o continuă, este izvorul Harului dumnezeiesc care ni se dă în diferite proporţii prin celelalte servicii divine, care constituie mijloace de sfinţire a vieţii, noastre şi de împărtăşire a Harului divin: taine şi ierurgii.

De aceea, fără să mai vorbim de cele şapte Laude, care toate constituie o introducere la slujba Sfintei Liturghii, mai toate tainele şi ierurgiile stau în legătură directă sau indirectă cu Sfânta Liturghie. Astfel, unele din ele se săvârşesc chiar în cursul Liturghiei, ca de exemplu hirotonia şi împărtăşirea. Rânduiala altora este indisolubil împletită cu cea a Liturghiei, ca sfinţirea sfântului şi marelui Mir la Liturghia din Joia Patimilor, sfinţirea cea mare a apei (Agheasmă mare) la Bobotează, parastasul şi diferitele ierurgii pentru pomenirea morţilor. Altele se săvârşesc fie înainte de Liturghie, ca: hirotesiile, sfinţirea bisericii, botezul şi mirungerea de odinioară, fie după ea, cum e de exemplu cununia. împrejurai Sfintei Liturghii gravitează şi se grupează deci toate formele şi manifestările mai de seamă ale cultului ortodox, care-şi întemeiază puterea şi efectele sale sfinţitoare pe jertfa Mântuitorului, actualizată în Liturghie10.

10 Comp. Pr. P. Vintilescu, Curs (litografiat) de Liturgică generală, Bucureşti, 1940, pp. 15-16.

PREOT PROF. DR. ENE BRANIŞTE

240

2. Liturghia ca formă a cultului de adoraţieÎ 'xm

Dar Liturghia este nu numai izvorul şi temelia Sfintelor Taine şi ierurgiiţSi totodată şi cea mai importantă dintre toate slujbele care alcătuiesc serviciul divin'py, blic, de fiecare zi, al Bisericii creştine ortodoxe. Fiind instituită direct de Mântuita însuşi, ea este singura slujbă de origine divină; se poate spune că Mântuitorul însuşi ''săvârşit cea dintâi Liturghie, la Cina cea ele taină. De aceea, precum remarcă Simecr ? arhiepiscopul Tesalonicului11, Liturghia nici nu se numără între cele şapte Laude care au origine omenească, adică sunt instituite de Biserică ci este în afară şi rriaf presus de ele. Toate Laudele (slujbele zilnice) premergătoare Sfintei Liturghii, casVgji cernia şi Utrenia, servesc numai ca un fel de introducere şi pregătire a Liturghiei! Proeminenţa sau superioritatea Sfintei Liturghii asupra lor reiese din aceea că, prin’ cele şapte Laude, noi aducem iui Dumnezeu numai rugăciune -- fie ea de cerere, dei laudă sau de mulţumire - pe când prin Liturghie, aducem lui Dumnezeu, pe lângă kî acestea, ceva mai mult: îi aducem jertfă, care, precum am spus, este forma cea mai £ înaltă şi mai aleasă şi, totodată, expresia deplină a cultului suprem de iatrie (adoraţie),-T datorat şi adus numai lui Dumnezeu. JgŞ

Aceasta se poate înţelege cu atât mai bine, dacă avem în vedere valoarea, preţul şi £ vrednicia jertfei care se săvârşeşte în timpul Sfintei Liturghii şi care constituie actul ii central şi scopul ei de căpetenie.

Intr-adevăr, prin jertfa liturgică se dă nouă credincioşilor putinţa de a-I aduce lui K. Dumnezeu cultul, cinstirea şi preamărirea cea mai vrednică de majestatea Lui. Cu alte V cuvinte, Liturghia reprezintă forma cea mai înaltă şi desăvârşită a cultului nostru de' ■ adoraţie. De ce ? 11 ’i

—Mai întâi, pentru că - aşa cum am spus - sâvârşitorul adevărat al acestei jertfe este f Hristos însuşi, ,, Fiul cel iubit al Tatălui, întru Care El a binevoit”, e Arhiereul desăvâr*# şit, „cuvios, fără răutate, fără pată, osebit de cei păcătoşi şi mai înalt decât cerurile” (Evr. VII, 26). El jertfeşte şi Scjertfeşte în Liturghie pentru noi şi în unire cu noi: „ Şi penJ tra ei Mă sfinţesc şi pe Mine însumi, ca şi ei să fie sfinţiţi în adevăr” (In. XVII, 19). 1' .-

—Al doilea, darul nostru de jertfa este tot ce s-ar putea aduce mai de preţ lui Dumnezeu: însuşi trupul şi sângele neprihănit şi nepreţuit al Fiului Său. Intr-adevăr:, omenitatea (firea omenească) din persoana divino-umană a lui Iisus e tot ce a creat Dumnezeu mai sfânt, mai curat şi desăvârşit; e opera cea mai de preţ a lui Dumnezeu,1 împodobită cu toate virtuţile, harurile şi perfecţiunile. Aceasta are mai ales o- valoare - nemăsurată prin aceea că, în persoana unică a lui Hristos, ea este unită, în chip indi- . solubil, cu Dumnezeirea: „Căci în El sălăşluieşte trupeşte toată deplinătatea Dunme- zeirii” (Col. II, 9). Darurile aduse de credincioşi, care constituie materia jertfei, ne . reprezintă pe noi înşine. După sfinţirea şi prefacerea lor, natura omenească este deci oferită

11 Despre sfintele ngăciuni (slujbe), cap. 301, Prad. rom. cit., p. 198.

PREOT PROF, DR. ENE BRANIŞTE

241

lui Dumnezeu ca jertfa pentru noi, în starea ei de perfecţiune la care a ridicat-o unirea ipostatică cu Cuvântul cel Veşnic. Iar întrucât cele două firi: dumnezeiască şi omenească, sunt indisolubil unite şi nedespărţite în una şi aceeaşi persoană, noi le oferim pe amândouă deodată ca dar de jertfa lui Dumnezeu-Tatăl, o dată cu Iisus, sau - mai bine zis - prin El, prin mijlocirea Lui.

Iată de ce jertfa liturgică întruneşte într-însa şi împlineşte, în chipul desăvârşit, scopurile diferite ale tuturor jertfelor Legii Vechi, pe care ea le-a înlocuit. Ea este adică, în acelaşi timp, cea mai înaltă jertfa de laudă şi de mulţumire, de împăcare şi de ispăşire, ca şi de cerere sau mijlocire, pe care o putem aduce lui Dumnezeu.

LITURGICA SPECIALĂ

242

a)Astfel, Liturghia este sublimul imn de slavă ţi de laudă pe care îl putem aduce lui dumnezeu pentru

perfecţiunile, puterea ţi majestatea Sa. De ce ? — Pentru că acest imn este înălţat prin mijlocirea Fiului lui Dumnezeu, singurul Care, atât cât a trăit pe pământ, a dat lui Dumnezeu-Tatăl, prin viaţa Sa neprihănită, slava şi cinstea ce I se cuvin: „Eu Te-am proslăvit pe Tine pe pământ” (In. XVII, 4). Numai aşa Tatăl ceresc e slăvit într-un chip vrednic de Dânsul12.

Dar prin Liturghie cinstim nu numai pe Dumnezeu, ci şi pe sfinţi. Liturghia este deci forma supremă de exprimare nu numai a cultului de adoraţie, ci şi a celui de veneraţie. Liturghia prilejuieşte cea mai mare bucurie pe care o putem face îngerilor şi sfinţilor şi cea mai aleasă cinstire pe care le-o putem da. Desigur, Jertfa se aduce numai lui Dumnezeu, iar nu făpturilor - oricât ar fi ele de superioare sau desăvârşite -, deci nu se aduce nici îngerilor, nici sfinţilor. Ea se săvârşeşte însă nu numai spre. slava lui Dumnezeu, ci şi „spre cinstea şi pomenirea sfinţilor”, adică este adusă drept mulţumire pentru cinstea şi mărirea pe care Dumnezeu le-a dăruit oamenilor, în persoana sfinţilor, şi deci unul din motivele pentru care îi suntem datori recunoştinţă şi mulţumire. Pe de altă parte, aducerea jertfei liturgice pricinuieşte sfinţilor mare bucurie şi desfătare, căci ei se bucură de slava ce se aduce lui Dumnezeu prin Sfânta Jertfa13. De aceea, dintru început, martirii şi sfinţii au fost sărbătoriţi mai ales prin oficierea Sfintei Liturghii la mormintele lor, în zilele comemorării anuale a morţii lor martirice.

b)Liturghia este, totodată, supremul prinos de mulţumire, adică expresia desăvârşită a sentimentelor noastre de recunoştinţă faţă de Dumnezeu, pentru binefacerile primite de la El. Aşa precum jertfa Fiului Său reprezintă manifestarea şi dovada sublimă a milostivirii bunătăţii şi iubirii divine faţă de oameni, tot aşa şi Liturghia - care actualizează acea jertfa - reprezintă desăvârşita formă de

12 Comp. Nicolae Cabasila, op. cit., cap. 36, trad. rom. cit, p. 88.13Vezi Nicolae Cabasila, op. cit, cap. 48, trad. rom. cit, pp. 103-106.

PREOT PROF, DR. ENE BRANIŞTE

243

exprimare a sentimentelor noastre de mulţumire şi de recunoştinţă faţă de Dumnezeu.

De aceea, ea se şi numeşte de preferinţă Euharistie, adică slujbă de mulţumire, obiectul rugăciunilor ei fiind, în cea mai mare parte şi în primul rând, exprimarea recunoştinţei noastre faţă de Dumnezeu. Funcţiunea aceasta euharistică a Jertfei liturgice este, de altfel, formulată în numeroase locuri din Liturghier. „Să mulţumim Domnului”, ne îndeamnă preotul. Iar poporul cântă, în timp ce preotul sfinţeşte Da- mrile: „Pe Tine Te lăudăm, pe Tine Te binecuvântăm, Tie-Ţi mulţumim, Doamne...”.

c) în al treilea rând, Liturghia este cea mai eficace jertfă de împăcare cu Dumnezeu sau pentru ispăţirea ţi iertarea păcatelor noastre. De ce ? - Pentru că prin ea se oferă lui Dumnezeu acelaşi preţ de răscumpărare care s-a oferit pe cruce, adică Sângele nepreţuit al Fiului Său (vezi Evr. IX, 13), Efectul expiator al Jertfei este afirmat în Liturghiei-, ori de câte ori e vorba de împărtăşirea cu Sfintele Taine: „Se împărtăşeşte robul (roaba) lui Dumnezeu X..., spre iertarea păcatelor şi viaţa de veci”.

3. Liturghia ca formă a rugăciunii de cerere (mijlocire)

Liturghia este, în sfârşit, cea mai puternică rugăciune de cerere sau mijlocire. Este supremul mijloc de a-L implora şi a-L îndupleca pe Dumnezeu în favoarea noastră sau a morţilor noştri, pentru care aducem daruri la Liturghie. Unite cu ale preotului liturghisitor, rugăciunile şi cererile noastre capătă în Liturghie o putere deosebită, pe care n-ar avea-o altfel. De ce ? Pentru că ele se unesc cu acelea — infinit superioare şi

LITURGICA SPECIALĂ

244

mai cu trecere - ale lui Iisus, Care, prin Jertfa Sa, mijloceşte El însuşi pe lângă D nezeu-Tatăl, pentru împlinirea cererilor noastre. De aceea, precum zice un mare \ţ. cuitor al Liturghiei, nu este o altă rugăciune care să poată atât de mult şi care să« dea nădejdi mai tari ca cea adusă prin această înfricoşătoare Jertfa, care a curăţit,'M nici o plată, păcatele şi fărădelegile lumii14. La aceasta se gândeşte şi Sfântul Apostâ Pavel, când ne îndeamnă, zicând: „Având deci Arhiereu mare, Care a străbătut ceru! rile, pe Iisus, Fiul lui Dumnezeu..., să ne apropiem cu încredere de tronul Harului, să dobândim milă şi să aflăm har spre ajutor la timp” (Evr. IV, 14-16).

Dar, mai ales, Liturghia ne oferă mijlocul cel mai bun pe care-l avem la îndemână tru a mijloci uşurarea

de păcate, mângâiere şi odihnă răposaţilor noştri drajjf, căci Je Sfântă foloseşte nu numai celor vii, care o aduc, ci şi celor morţi, pentru care ne rui găm şi pe care preotul îl pomeneşte la Sfintele Daruri. Iată ce spune despre aceasta Si meon al Tesalonicului: „Celor adormiţi le sunt mai de folos Liturghiile, iar celelal (pomenirile şi milosteniile) îi ajută mai puţin; pentru că omul, murind, a încetat de păcat, iar prin jertfă se împărtăşeşte cu Hristos, se umple de dumnezeiasca veselie,1 de' dar, şi se izbăveşte cu dumnezeiasca milă, de toată durerea. Deci, înainte de toate; să se facă Liturghie pentru dânşii; după aceea, de vor avea avuţie, să se facă şi răscu părarea robilor, milostenie săracilor, zidiri de sfinte biserici şi altele care sunt isp mântuirea lor15. De aceea, toate slujbele pentru morţi (parastasele şi soroacele) sedai în strânsă legătura cu Liturghia (de obicei după ea), pentru că din aceasta îşi trag clc toată puterea şi valoarea. Prin Liturghie se întreţine astfel şi sentimentul de comuni a sfinţilor, adică legătura de iubire care îi uneşte pe ce vii cu cei morţi şi cu sfinţii din? ceruri, făcând din toţi un singur trup: trupul tainic al Bisericii lui Hristos. <Î||

Cu un cuvânt, Liturghia constituie zestrea cea mai de preţ a Bisericii, slujba sau luÎsţ crarea cea mai sfântă, pe care o pot săvârşi sfinţiţii slujitori aici pe pământ, şi mijlocul'^ dumnezeiesc şi indispensabil, pe care Mântuitorul ni l-a pus la îndemână spre sfinţirea'? şi mântuirea sufletelor noastre.' j

B. SIMBOLISMUL SFINTEI LITURGHII■*. .

(RÂNDUIALA LITURGHIEI CA FORMĂ DE COMEMORARESAU ACTUALIZARE A ISTORIEI SFINTE) "

< *

1. Liturghia Bisericii primare ca „mister53

al patimii şi morţii Domnului* * A .. £

Privită in întregimea ei, prin felul cum este alcătuită, rânduiala Sfintei Liturghii con* ^|,stituie nu numai un sublim mijloc de sfinţire, nu numai rugăciunea prin excelenţă a Bi- .J sericii şi cultul suprem adus de ea lui Dumnezeu, ci şi o minunată formă de

reprezentare îjrjf simbolică, de comemorare sau de reînnoire mistică şi sacramentală a istoriei mântuirii. , jfi Conform poruncii date de Mântuitorul Sfinţilor Săi Apostoli: ceasta să faceţi spre po- ¡¿tmenirea (&vdc|ivr)cav) Mea” (Lc. XXII, 19 şi I Cor. XI, 25), Liturghia creştină a fost con' ţjjM siderată dintru început ca o ¿tvdgvr|csxc;, adică o pomenire, amintire sau comemorare a ;r?g

.‘■L

_____________________________i

14 Nicolae Cabasila, op. cit., cap. XXIV, trad. rom. cit., p. 67.15 Răspuns la întrebarea 72, în trad. rom. cit., p. 339.

PREOT PROF, DR. ENE BRANIŞTE LITURGICA SPECIALĂ

245 11 239

¿rudi, adică a patimilor şi a morţii Domnului. Această comemorare nu era însă conceputa ca ceva pur simbolic sau alegoric, ci ca un adevărat mister (pixrcfpiov)) în sensul antic ¡ sau clasic al acestui cuvânt, adică o actualizare efectivă a patimilor Mântuitorului, reîm- rospătate în faţa ochilor noştri, sub forma de dramă liturgică (sacramentală). In misterul liturgic creştin, Jertfa sau Patima de pe cruce a lui Hristos — punctul culminant al lucrării Sale mântuitoare - devine oarecum din nou prezentă şi reală; credincioşii participă efectiv la ea, adică o retrăiesc şi beneficiază de efectele ei salutare, cu fiecare Liturghie.

Aşadar, în forma ei originară şi cea mai simplă - aceea de masă liturgică, imitaţie CANDIDĂ a Cinei - Liturghia creştină era în primul rând o anamneză a patimii şi a tnorţii Mântuitorului, precum subliniază Sfântul Apostol Pavel: „De câte ori mâncaţi pâinea aceasta şi beţi paharul acesta, moartea Domnului vestiţi (KATA^Y¿AAETE)14 până va veni” (I Cor. XI, 26).

De altfel, chiar şi tâlcuitorii de mai târziu ai cultului creştin au considerat Sfânta Liturghie tot ca o comemorare a Patimii Domnului. „Să ştiţi, aşadar, toţi preoţii, care statt lângă altarul sfânt şi săvârşiţi Jertfa cea fără de sânge, că noi vestim Patima cea dătătoare de viaţă a lui Hristos”, găsim scris în comentarul liturgic din secolul VIII atribuit Sfântului Gherman, patriarhul Constantinopolului15.

Dar patimile şi moartea Domnului nu pot fi desprinse din contextul istoric al vieţii ŞJ ACTIVITĂŢII Sale mântuitoare, adică nu pot fi separate de momentul învierii şi al ÎNĂLŢĂRII Sale la ceruri. De aceea, anamneza vechilor anaforale liturgice răsăritene înfă-ŢIŞEAZĂ Liturghia ca o formă de comemorare a tuturor evenimentelor dintre Patimă şi PARUSIE: „Aducându-ne, dar, aminte (geţivrijafevoi) de această poruncă mântuitoare şi de toate cele ce s-au făcut pentru noi: de cruce, de groapă, de învierea cea de a treia zi, de NUNA la ceruri, de şederea de-a dreapta, de a doua şi slăvită iarăşi venire...” etc.16.

2. Extinderea simbolismului istoriei mântuirii în rânduiala Liturghiei

Cu timpul, paralel cu dezvoltarea progresivă a ritualului 14 „Vestiţi (mai puţin prin cuvinte decât prin sărbătorire) moartea Domnului”. W.

Bauer, Grie- chisch-deutsches Worterbuch zu den Schtifteti desNeuen Testaments... III, Aufl., Berlin, 1937, col. 680-681.

15 Descriere a bisericii şi explicare tainică..., P.G., t. XCVIII, 400 D.16 Anaforaua din Liturghia bizantină a Sfântului loan Gură de Aur (Dunmezeieştile

Liturghii, ed. 1950, p, 132). Comp. şi Rugăciunea pentru potrivirea Sfintelor, din Liturghia Sfântului Vasile cel Mare (ibidem, pp. 206-207): „Plinitu-s-a şi s-a desăvârşit, cât este după a noastră putere, Hristoase Dumnezeul nostru, taina rânduielii Tale (%b xf|Q ori? dtKOVOjxlotq ivocrcfiptov); că avem amintirea (xfjv pvfpnv) morţii Tale, văzut-am chipul învierii Tale...” etc. Cf. şi Prof. J.J. von Allmen, Essaisur kRepas du Seigneur, Neuchâtel, 1966, pp. 23-26.

Liturghiei, aceasta a început să. comemoreze treptat şi celelalte episoade din istoria mântuirii, anterioare Patimilor. Diferitele ceremonii şi acte liturgice care precedau acum ritualul euharistie primitiv sau care au fost adăugate succesiv în rânduiala Liturghiei au primit, în afară de sensul lor direct sau literal, şi semnificaţii sau sensuri derivate, superioare. Dintre acestea, unele sunt sensuri istorico-simbolice, care închipuie sau amintesc amănunte din activitatea Mântuitorului dinainte de înălţare, iar altele sunt sensuri spirituale, care ne sugerează sau ne duc cu gândul la realităţile din viaţa viitoare. Astfel, Liturghia creştină în forma ei actuală a devenit, după expresia lapidară a Sfântului Teodor Studitul, un fel de „recapitulare a întregii iconomii a mântuirii”17.

17 Z\)YK£(|xxA.cda>criQ xrjg 6A.rjţ eÎKOvopiaţ TOSE T6 ţnxn;f|piov (Antireticul I împotriva iconomabilor, T.G., t. XCIX, col. 340 C).