eroarea in dreptul penal
TRANSCRIPT
CUPRINS:
Introducere
1. Esenţa erorii în dreptul penal
2. Clasificarea erorilor
3. Eroarea de drept
4. Eroarea de fapt
Încheiere
Bibliografie
Introducere
Principiul răspunderii si pedepsei penale numai pentru fapte săvârşite cu vinovăţie
(incriminarea subiectivă) presupune aprecierea tuturor reprezentărilor făptuitorului asupra
caracterului faptei săvârşite, atât ale celor veridice (reale), cât şi ale celor eronate. Astfel, pentru
determinarea corecta a conţinutului laturii subiective a componenţei infracţiunii, are o importanţă
deosebită stabilirea esenţei si influenţei erorii asupra formei de vinovăţie.
Legislaţia penală a Republicii Moldova nu conţine prevederi speciale care reglementează
răspunderea penală în prezenţa erorii, în doctrina penală, eroarea este definită ca "reprezentarea
greşită de către cel ce săvârşeşte o faptă prevăzută de legea penală a realităţii din momentul săvârşirii
faptei, reprezentare determinată de necunoaşterea sau cunoaşterea greşită a unor date ale realităţii, fie
a unor dispoziţii legale.
Eroarea poate avea ca sursă fie o completă necunoaştere a unei împrejurări de fapt ori de
drept în care a avut loc săvârşirea faptei, fie o cunoaştere greşită, inexactă a unor astfel de date. Din
această caracterizare rezultă că nu există eroare în caz de îndoială (dubiu), ci doar în conştiinţa
necunoaşterii exacte a acesteia. Cel care acţionează cu conştiinţa cunoaşterii nesigure a realităţii
accepta riscul urmării prejudiciabile a faptei sale, atitudine caracteristică intenţiei indirecte. Tot astfel,
nu poate fi considerată eroare incapacitatea sau neglijenţa profesională care a determinat o greşeală
de calcul sau aplicarea greşită a unui procedeu ştiinţific în exercitarea unei profesii (inginer, farmacist
etc.), deoarece în astfel de cazuri există obligaţia legală pentru cei în cauză de a cunoaşte realitatea
(neglijenţa penală).
Eroarea influenţează direct factorul intelectiv al vinovăţiei şi indirect pe cel volitiv.
Factorul intelectiv constă în prevederea sau neprevederea rezultatului firesc al acţiunii sau
inacţiunii prevăzute de legea penală, precum si în cunoaşterea tuturor acelor stări, situaţii sau
împrejurări care atribuie faptei caracter penal ori o anumită gravitate. 1
1 Matei Basarab, „Drept Penal – partea generală”, vol I, ed. Lumina Lex, Bucureşti 2002, pag. 194
2
1. Esenţa erorii în dreptul penal
Capacitatea psihică a unei persoane de a-şi da seama de actele sale şi de a fi stăpân pe ele
poate fi infirmată, anihilată în prezenţa unor condiţii, situaţii care conduc la o acţiune ineficientă a
acestei capacităţi. Capacitatea psihică este considerată că se manifestă eficient atunci când făptuitorul
are în mintea sa, în timpul săvârşirii faptei, reprezentarea întregii realităţi în contextul căreia el
săvârşeşte fapta; când, însă, făptuitorul nu a cunoscut ori a cunoscut greşit realitatea, în momentul
săvârşirii faptei, înseamnă că în acel moment capacitatea psihică a făptuitorului nu a putut acţiona
eficient, adică nu a fost in stare să-1 facă pe făptuitor sa-şi dea seama de gravitatea urmărilor acesteia
ori nu s-a putut exprima sau dirija conştient voinţa.
Eroarea de fapt constituie reprezentarea greşită a realităţii, adică necunoaşterea sau
cunoaşterea greşită a acesteia.2
Prin eroare de fapt, în dreptul penal, se înţelege necunoaşterea sau cunoaşterea greşită a
împrejurărilor esenţiale, constitutive în care se săvârşeşte o faptă prevăzută de legea penală.
Nu există eroare în caz de „îndoială”, deoarece, cel care se află in îndoială nu are o
reprezentare greşită a realităţii, ci îşi dă seama că nu este încă in măsură a cunoaşte exact realitatea şi
ezită încă să săvârşească fapta.
Eroarea poate fi de mai multe feluri, şi anume:
a. — în funcţie de obiectul asupra căruia poartă, există: eroare de fapt, când poartă asupra
unei entităţi existente în realitatea materială (exemplu, asupra unei persoane, asupra unui lucru, a unei
aşezări, a unei activităţi etc.), eroare de normă, când poartă asupra vreunei reguli aplicabile in
efectuarea unei activităţi, operaţii, comportări, etc. (exemplu, asupra unor reguli tehnice, profesionale,
de circulaţie pe drumuri publice, de convieţuire socială, etc.) şi eroare de drept, când poartă asupra
unei norme juridice.
În literatura juridică s-a arătat că eroarea de fapt, la rândul ei, poate fi o eroare esenţială, când.
se referă la vreun element constitutiv, la vreo împrejurare de fapt care corespunde unui element
constitutiv al infracţiunii ori la vreo circumstanţă agravanta legală a infracţiunii şi eroarea neesenţială,
care poartă asupra altor împrejurări care nu constituie elemente constitutive ale infracţiunii sau unor
2 Alexei Barbăneagră ş.a., Cod Penal – comentat şi adnotat”, ed. Cartier juridic, Chişinău 2005, pag, 219
3
circumstanţe agravante ale acesteia şi care nu prezintă importanţă juridică (exemplu, eroarea asupra
persoanei victimei in caz de omor, asupra obiceiului în caz de furt etc.).
b. — în raport de factorii care au determinat eroarea există eroarea prin necunoaştere şi
eroare prin amăgire (inducerea în eroare).
c. — în raport de posibilitatea evitării erorii, aceasta poale fi eroare invincibilă (de neînlăturat)
şi eroare vincibilă (care poate fi înlăturată).
Eroarea de fapt esenţială sau principală exclude atît existenţa dolului, adică a intenţiei, cât şi a
culpei.
Necunoaşterea sau cunoaşterea greşită a legii penale nu înlătura caracterul penal al faptei.3
Pentru ca eroarea de fapt să constituie o cauză de înlăturare a caracterului penal al faptei se
cer întrunite, cumulativ, următoarele condiţii:
a. — să se săvârşească o faptă prevăzută de legea penală, altfel nu poate fi vorba de
înlăturarea caracterului penal al faptei;
b. — în momentul săvârşirii faptei făptuitorul să nu fi cunoscut anumite stări, situaţii sau
împrejurări, această necunoaştere trebuind a se menţine pe toată durata săvârşirii faptei, mai ales când
este vorba de infracţiuni continue, continuate sau de obicei.
c.—stările, situaţiile sau împrejurările necunoscute să fie dintre cele care sunt necesare pentru
ca fapta să constituie infracţiune ori o circumstanţă agravantă legală a acesteia, adică să intre in
conţinutul laturii obiective a infracţiunii (conţinutul faptei descrise în norma specială de incriminare);
spre exemplu, la bigamie, bărbatul care încheie căsătoria nu ştie că femeia este căsătorită, la
infracţiunea de uz de fals, cel ce foloseşte actul nu ştie că este fals, la specula prin înşelare la măsurat,
vânzătorul-să nu ştie că aparatul cu care cântăreşte este defect etc.
În cazul când eroarea de fapt poartă asupra unei situaţii, stări sau împrejurări care corespunde
unei circumstanţe agravante, generale sau speciale, cel in eroare nu va răspunde pentru săvârşirea
infracţiunii calificate, ci pentru săvârşirea infracţiunii simple.
În cazul infracţiunilor săvârşite din culpă, pentru a opera eroarea de fapt trebuie îndeplinite
următoarele condiţii:
a. — să fie încriminară săvârşirea din culpă a faptei respective, iar nu numai a faptei săvârşite
cu intenţie;
3 Matei Basarab, „Drept Penal – partea generală”, vol I, ed. Lumina Lex, Bucureşti 2002, pag. 198
4
b. — însăşi asupra stării, situaţiei sau împrejurării de care depinde caracterul penal al faptei să
nu se datoreze culpei făptuitorului; exemplu, nu este eroare de fapt atunci când un conducător auto
săvîrşeşte un accident soldat cu moartea unei persoane datorită unei defecţiuni tehnice care trebuia şi
putea fi depistată la controlul lehnic obligatoriu la plecarea în cursă.4
Orice acţiune (inacţiune) conştientă are ca temei subiectiv un anumit mobil (motiv), iar
prin producerea consecinţelor acestora, urmarea, se doreşte un anumit scop. Mobilul şi scopul
preced şi însoţesc atât luarea hotărârii cât şi acţiunea (inacţiunea).
Mobilul (motivul) este factorul psihic datorită căruia se naşte ideea infracţională şi îl
determină pe infractor să comită acţiunea (inacţiunea). Acesta poate consta într-un sentiment de
ură, gelozie, lăcomie, răzbunare, fanatism, milă etc. Aşadar, dacă intenţia este mereu aceeaşi (directă
sau indirectă), mobilul este variabil, în funcţie de infractor şi de împrejurări.
Scopul constă din ceea ce vrea să realizeze pe plan subiectiv infractorul prin producerea
urmării acţiunii (inacţiunii) sale periculoase. De exemplu, satisfacerea unor plăceri în cazul furtului, al
moştenirii victimei în cazul omorului etc.5
Scopul este imediat când este cerut de conţinutul legal al infracţiunii (la furt, în scopul
însuşirii bunului mobil pe nedrept) şi unul îndepărtat (satisfacerea unor plăceri, cumpărarea unor
obiecte etc.). Asemenea infracţiuni se comit întotdeauna cu intenţie directă.
Când scopul nu este cerut de conţinutul legal al infracţiunii, el este întotdeauna imediat (la
omor, înlăturarea unui rival, pentru a moşteni victima; la trădare, avantajele pe care le obţine
infractorul etc.).
Cu toate că atât mobilul cât şi scopul sunt prezente cu ocazia comiterii oricărei infracţiuni,
acestea nu fac parte, de regulă, din conţinutul legal al acesteia, în sensul că vinovăţia penală a unei
persoane se poate realiza independent de luarea în considerare a motivului şi scopului, însă, pentru
stabilirea gradului de vinovăţie concretă, se vor avea în vedere şi unul şi altul cu ocazia
individualizării judiciare a răspunderii penale şi a sancţiunii.
Mobilul şi scopul, când fac parte din conţinutul legal al infracţiunii, trebuie constatate pentru
existenţa acesteia fie în forma simplă, fie în forma agravată. De exemplu, la infracţiunea de abuz în
4 Matei Basarab, „Drept Penal – partea generală”, vol I, ed. Lumina Lex, Bucureşti 2002, pag. 1995 Alexei Barbăneagră ş.a., Cod Penal – comentat şi adnotat”, ed. Cartier juridic, Chişinău 2005, pag, 223
5
serviciu prin îngrădirea unor drepturi, mobilul constă în temeiul naţionalităţii, rasei, sexului sau
religiei, sau scopul în cazul infracţiunii de furt este acela al însuşirii bunului mobil pe nedrept .
Alteori vinovăţia poate avea un grad sporit de gravitate dacă intenţiei i se alătură un anumit
mobil ori se urmăreşte un anumit scop prevăzut expres în norma de incriminare sau în partea
generală a Codului penal. De exemplu, omorul din interes material (circumstanţă agravantă specială
care a atras crearea unui conţinut legal agravat), iar pentru a se sustrage ori pentru a sustrage pe altul
de la urmărire sau arestare ori de la executarea unei pedepse (omorul agravat, calificat). De
asemenea, conţinutul infracţiunii de vătămare corporală este agravat când scopul este de a produce
anumite urmări.
Conţinutul agravat se realizează chiar dacă, datorită unor împrejurări străine infractorului,
rezultatul urmărit s-a răsfrânt asupra altei persoane. De exemplu, infractorul a pus soluţia toxică în
mâncarea victimei pentru a o ucide ca să o moştenească, dar întâmplător a consumat-o altă persoană
care a decedat.
Faptele incriminate în Codul penal sau în legi speciale se comit, de regulă, cu intenţie. De
aceea normele incriminatorii din partea specială a Codului penal şi din legile speciale nu prevăd că
faptele trebuie să fie săvârşite cu intenţie, decât în unele cazuri.6
2. Clasificarea erorilor
Dacă făptuitorul nu cunoaşte ori nu cunoaşte exact, în momentul săvârşirii infracţiunii,
anumite date ale realităţii care determină caracterul prejudiciabil al faptei sau gravitatea acesteia,
eroarea sa îl face să nu-şi dea seama de caracterul şi gravitatea urmărilor faptei şi, totodată, îl îm-
piedică să-şi determine în mod conştient voinţa.
Deşi dispune de toate facultăţile psihice care îi permit să înţeleagă şi să-şi dirijeze actele sale
de conduită, sub influenţa erorii această capacitate psihică poate deveni ineficientă, ducând la lipsa de
vinovăţie a persoanei. De aceea, în ştiinţa dreptului penal este studiată această influenţă posibilă a
erorii asupra vinovăţiei şi răspunderii penale.
Doctrina penală face distincţie între mai multe tipuri de eroare, în raport cu diferite criterii:
6 V. Dongoroz ş.a. „Explicaţii teoretice ale Codului Penal Român”,vol III, ed. ALLBECK, Bucureşti 2003, pag. 293
6
a) în raport cu obiectul său, eroarea poate fi de fapt si de drept (aceste modalităţi vor fi
supuse analizei detaliate în paragraful următor);
b) In raport cu efectele sale juridice, eroarea este denumită principală (atunci când se
răsfrânge asupra unor date de fapt privind unul dintre elementele constitutive ale infracţiunii) şi
secundară (atunci când se referă la o stare, situaţie sau împrejurare care constituie o circumstanţă a
infracţiunii);
c) după factorii care determină eroarea, se disting: eroare prin necunoaştere sau ignoranta
(determinată, de regulă, de lipsa de cultură) şi amăgirea sau inducerea în eroare (care reprezintă o
stare psihică provocată de acţiunea de înşelare exercitată de către o persoană asupra alteia);
d) după consecinţele pe care le poate avea, eroarea poate fi esenţială (când reprezintă
pentru făptuitorul aflat în eroare o justificare a activităţii Iui şi exclude vinovăţia) şi neesenţială (când
apare ca o scuză pentru făptuitorul aflat în eroare, iar pe planul consecinţelor juridice reprezintă o
circumstanţă atenuantă).
e) după posibilitatea de evitare a erorii se disting: eroare de neînlăturat sau invincibila (când
se datoreşte necunoaşterii complete a realităţii care nu ar fi putut fi înlăturată oricâtă diligență ar fi
depus făptuitorul) şi eroare vincibilă sau înlăturabilă (care ar putea fi înlăturată dacă făptuitorul era
mai atent, mai diligent).7
3. Eroarea de drept
Eroarea de drept reprezintă aprecierea greşită de către vinovat a esenţei de drept sau a
consecinţelor juridice ale faptei săvârşite. Se disting următoarele modalităţi ale erorii de drept:
A. Aprecierea greşită de către cel ce săvârşeşte fapta, ca având un caracter inofensiv,
neincriminat de legea penală, atunci când în realitate aceasta constituie o infracţiune. Această
modalitate a erorii nu exclude răspunderea penală, deoarece necunoaşterea legii nu poate fi
identificată cu lipsa conştientizării caracterului prejudiciabil al faptei și nu constituie o justificare
pentru cel vinovat.
B. Aprecierea greşită de către cel ce săvârşeşte fapta, ca având un caracter prejudiciabil,
incriminat de legea penală, atunci când în realitate aceasta nu constituie infracţiune. În acest caz, fapta
nu aduce prejudiciu valorilor sociale apărate de normele dreptului penal, nu este social-periculoasă şi
7 Alexei Barbăneagră ş.a., Cod Penal – comentat şi adnotat”, ed. Cartier juridic, Chişinău 2005, pag, 239
7
ilegală, de aceea nu constituie temei obiectiv al răspunderii penale. De exemplu "sustragerea" unor
anvelope auto aruncate din cauza uzurii nu constituie infracţiune deoarece lipseşte obiectul
atentatului.
C. Reprezentarea greşită a făptuitorului asupra consecinţelor juridice ale infracţiunii săvârşite;
calificarea faptei, categoria şi cuantumul pedepsei ce poate fi stabilită pentru fapta săvârşită.
Conştientizarea împrejurărilor menţionate nu face parte din conţinutul intenţiei şi nu influenţează
forma vinovăţiei, de aceea nu exclude răspunderea penala.
În cazul erorii de drept regula generală este că răspunderea penală a persoanei, ce are o
reprezentare greşită asupra particularităţilor şi consecinţelor de drept ale faptei săvârşite, survine în
corespundere cu aprecierea acestei fapte de către legiuitor şi nu de către subiect. Astfel, putem
menţiona că eroarea de drept nu influenţează forma vinovăţiei, calificarea faptei şi răspunderea
penală a făptuitorului.8
4. Eroarea de fapt
Numai persoana vinovată de săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală (art. 6, 51 CP) poate fi
supusă răspunderii penale şi pedepsei penale, în CP nu se defineşte noţiunea de vinovăţie, însă ea
poate fi dedusă din dispoziţiile art. 17-18 CP. Ea reprezintă atitudinea psihică conştientă şi volitivă a
persoanei în procesul comiterii infracţiunii, care, împreună cu motivul şi scopul, constituie latura
subiectivă a infracţiunii.9
Dispoziţia art. 17 CP reproduce întocmai definiţia intenţiei, ca formă a vinovăţiei, prevăzută în
art. 8 CP din 1961. Intenţia în norma penală citată este caracterizată sub aspectul manifestării ei în
două modalităţi:
a) intenţia directă se manifestă în situaţia în care persoana îşi dă seama de caracterul prejudiciabil al
acţiunii sau inacţiunii sale, prevede urmările prejudiciabile ale acesteia şi doreşte survenirea acestor
urmări;
b) intenţia indirectă se manifestă în situaţia în care persoana îşi dă seama de gradul prejudiciabil al
faptei, prevede urmările ei prejudiciabile, nu doreşte, însă conștient survenirea acestor urmări.
8 L.Barac, „Constantele şi variabilele dreptului penal”, Bucureşti, ed. ALLBECK, a. 2001, pag. 203
9 ? S. Botnaru, A. Şavga, V. Grosu, M. Grama, „Drept penal – partea generală”, ed. Cartier juridic, Chişinău 2005, pag. 168
8
Înţelegerea caracterului prejudiciabil al faptei săvârşite atât prin intenţie directă, cât şi prin
intenţie indirectă înglobează reprezentarea în conştiinţa persoanei a obiectului infracţiunii, acţiunii
sau inacţiunii prin care se realizează activitatea infracţională. Dacă latura obiectivă a infracţiunii se
caracterizează şi prin anumite semne referitoare la timpul, locul, mijloacele sau modul săvârşirii
infracţiunii, înţelegerea trebuie să cuprindă şi aceste semne. De exemplu, se consideră infracţiune de
jaf atunci când infractorul îşi dă seama că săvârşeşte infracţiunea în prezenţa părţii vătămate sau a
altor persoane, în cazul în care făptuitorul în situaţia creată consideră că acţionează pe ascuns, cele
săvârşite se încadrează în componenţa de infracţiune de furt.
Art. 17 CP nu cere cunoaşterea de către făptuitor şi a caracterului ilicit al faptei, adică
prevederea ei ca infracţiune în legea penală, însă gradul prejudiciabil al unor fapte prevăzute în CP ca
infracţiuni este legat, în primul rând, de încălcarea de către făptuitor a unor legi, reguli, interdicţii sau
de o activitate ilegală. De exemplu, efectuarea ilegală a sterilizării chirurgicale de către medic (art.
160 CP); încălcarea intenţionată a legislaţiei privind accesul la informaţie (art. 180 CP); aplicarea
mijloacelor şi metodelor interzise de ducere a războiului (art. 143 CP) etc. în astfel de cazuri
conştiinţa făptuitorului trebuie să cuprindă şi înţelegerea că el săvârşeşte o faptă interzisă.
Un alt aspect al elementului intelectiv - acela al prevederii urmării prejudiciabile a faptei cu
intenţie directă şi indirectă – se manifestă diferit.
Elementul volitiv al intenţiei se caracterizează printr-o anumită atitudine volitivă faţă de
urmarea prejudiciabilă.
Persoana care activează cu intenţie directă doreşte survenirea urmării prejudiciabile şi îşi
depune voit eforturile pentru atingerea rezultatului dorit. Spre deosebire de intenţia directă, la
săvârşirea infracţiunii prin intenţie indirectă, persoana, prevăzând posibilitatea survenirii reale a
urmării prejudiciabile, nu o doreşte, însă o admite în mod conştient. Are, deci, o atitudine de
indiferenţă, de nepăsare faţă de producerea urmării prejudiciabile.
Rezultă că reglementarea intenţiei în art. 17 CP este orientată spre infracţiunile cu componenţe
materiale, însă în CP o mare parte de infracţiuni au componenţe formale, urmarea prejudiciabilă a
cărora nu este un semn obligatoriu al laturii obiective, în astfel de cazuri, elementul volitiv se
caracterizează prin dorinţa de a săvârşi acţiunea sau inacţiunea prejudiciabilă indiferent de faptul
survenirii unor urmări materiale. De exemplu, infracţiunea de expediere ilegală de substanţe
narcotice se consideră consumată din momentul primirii coletului poştal sau a bagajului cu astfel de
9
substanţe de către instituţia de comunicaţie sau de punctul de recepţie a bagajelor (p. 3. HP CSJ nr.
12 din 27.03.1997 Despre practica aplicării de către instanţele judecătoreşti a legislaţiei privind
infracţiunile legate de mijloacele narcotice).
Delimitarea intenţiei directe de intenţia indirectă are importanţă teoretică şi practică. Astfel,
dacă omorul intenţionat poate fi săvârşit atât cu intenţie directă, cât şi cu intenţie indirectă, tentativa de
omor este posibilă numai cu intenţie directă, adică atunci când
acţiunile vinovatului demonstrau că el a prevăzut survenirea morţii, dorea aceasta, dar sfârşitul
letal nu a survenit din cauza circumstanţelor ce nu au depins de voinţa lui (p.3 HP CSJ nr. 9 din
15.11.1993 Cu privire la practica judiciară în cauzele despre omor intenţionat).10
Eroarea de fapt este necunoaşterea sau cunoaşterea greşită a unor stări, situaţii sau împrejurări
de fapt in care a fost săvârşită infracţiunea și care, potrivit legii, reprezintă fie un element constitutiv al
infracţiunii, fie o circumstanţă agravantă.
În doctrina penală sunt cunoscute următoarele modalităţi ale erorii de fapt:
a. eroarea în obiectul infracţiunii;
b. eroarea în caracterul acţiunii sau inacţiunii;
c. eroarea în urmările infracţionale;
d. eroarea în legătura de cauzalitate;
e. eroarea în circumstanţele agravante ale infracţiunii.
Suplimentar la modalităţile evidenţiate, în literatura de specialitate sunt analizate eroarea în
obiectul atentatului, în victima infracţiunii, in mijloacele şi modalitatea săvârşirii infracţiunii.
Eroarea în obiectul infracţiunii există în cazul reprezentării greşite a infractorului asupra
naturii sociale şi de drept a obiectului atentatului. Sunt două categorii ale acestei modalităţi de eroare:
Substituirea obiectului infracţiunii (subiectul infracţiunii consideră că atentează la un obiect,
însă în realitate, din eroare, atentează la alt obiect juridic generic ocrotit de legea penală). De exemplu,
persoana încearcă să sustragă dintr-un depozit farmaceutic preparate narcotice, dar în realitate
sustrage medicamente ce nu conţin substanţe narcotice. In cazul acestei erori fapta se va califica
ţinându-se seama de intenţia subiectului - tentativa de sustragere a substanţelor narcotice,
necunoaşterea circumstanţelor care schimbă aprecierea socială ţi de drept a obiectului infracţiunii. 11
10 S. Botnaru, A. Şavga, V. Grosu, M. Grama, „Drept penal – partea generală”, ed. Cartier juridic, Chişinău 2005, pag. 174
11 ? Dongoroz ş.a. „Explicaţii teoretice ale Codului Penal Român”,vol III, ed. ALLBECK, Bucureşti 2003, pag. 304
10
Astfel, graviditatea victimei în cazul omorului intenţionat sau minoritatea victimei în cazul
violului sporesc pericolul social al acestor infracţiuni si servesc drept semne calificative. Dacă
subiectul nu cunoaşte despre existenţa acestor circumstanţe, dar ele există în realitate, infracţiunea va
fi calificată ca săvârşită fără circumstanţe agravante. Atunci când subiectul are o presupunere greşită
că există o asemenea circumstanţă agravantă, fapta va fi calificată drept tentativă de infracţiune în
prezenţa circumstanţelor agravante. Eroarea în obiectul infracţiunii trebuie deosebită de eroarea în
obiectul atentatului şi de eroarea în persoana victimei infracţiunii.12
Spre deosebire de eroarea în obiectul infracţiunii, care este o eroare în relaţiile sociale ocrotite
de legea penală, eroarea în obiectul atentatului constă dintr-o falsă percepere si reprezentare a
calităţilor materiale ale obiectelor în limitele acestor relaţii sociale asupra cărora atentează persoana,
în cazul acestei erori, subiectul cauzează daune nu obiectului preconizat, ci unui alt obiect similar. De
exemplu, intenţionând să săvârşească o sustragere prin pătrundere la vila proprietarului A,
infractorul, din eroare, pătrunde in vila proprietarului B. Această modalitate a erorii nu afectează
elementele constitutive ale infracţiunii şi nu influenţează forma vinovăţiei, calificarea faptei şi
răspunderea penală.
Eroarea în persoana victimei constă în aceea că vinovatul, intenţionând să atenteze asupra
unei persoane concrete, din eroare, atentează la o altă persoană. In acest caz consecinţele de drept
sunt similare erorii în obiectul atentatului cu condiţia că nu este substituit obiectul juridic generic al
infracţiunii de exemplu, omorul unui cetăţean de rând în locul unui funcţionar înalt de stat, preconizat
drept victimă a infracţiunii pentru a-i curma activitatea de stat sau politică).13
Eroarea în caracterul acţiunii sau inacţiunii se poate manifesta in două situaţii:
- persoana apreciază greşit fapta săvârşită ca fiind prejudiciabilă, în realitate insă aceasta
neconstituind o infracţiune. Această modalitate a erorii nu influenţează forma vinovăţiei, infracţiunea
rămânând intenţionată. Răspunderea penală va surveni pentru tentativa de infracţiune, întrucât
intenţia infracţională nu a fost realizată (de exemplu, punerea în circulaţie a valutei străine, pe care
vinovatul, din eroare, o consideră falsă, constituie tentativa la punerea în circulaţie a valutei străine
false).
12 ? Alexei Barbăneagră ş.a., Cod Penal – comentat şi adnotat”, ed. Cartier juridic, Chişinău 2005, pag, 27513 L.Barac, „Constantele şi variabilele dreptului penal”, Bucureşti, ed. ALLBECK, a. 2001, pag. 209
11
- persoana apreciază greşit fapta săvârşită ca fiind legală, in realitate însă aceasta constituie
o infracţiune (de exemplu, persoana este sigură că efectuează o achitare cu bani adevăraţi, aceştia
fiind însă falşi). Această modalitate a erorii exclude intenţia infracţională, înlăturând răspunderea
penală.
Eroarea în urmările infracţionale constă în reprezentarea greşită a făptuitorului asupra
particularităţilor calitative sau cantitative ale prejudiciului provocat prin săvârşirea infracţiunii,
Eroarea în calitatea urmărilor infracţionale, adică în caracterul prejudiciabil al acestora, poate
consta în:
- prevederea unor urmări care în realitate nu au survenit. Această eroare nu exclude
răspunderea penală, fapta fiind calificată corespunzător intenţiei făptuitorului. De exemplu,
sustragerea unui pistol cu gaze, din eroare considerat armă de foc, va fi calificată ca tentativă la
sustragerea armei de foc.
Neprevederea unor urmări care de fapt au survenit. Această eroare exclude răspunderea
penală pentru provocarea intenţionată a urmărilor survenite de fapt, fapta subiectului fiind calificată
ca săvârşită din imprudenţă. De exemplu, vinovatul provoacă o lovitură cu pumnul în faţă,
considerând că va cauza doar o vătămare corporală uşoară. Insă, de la lovitură, victima a căzut pe
asfalt şi a decedat, în acest caz, subiectul va fi supus răspunderii penale pentru lipsirea de viaţă din
imprudenţă, deoarece, provocând victimei lovitura în faţă, el nu a prevăzut faptul căderii acesteia şi
decesul, deşi trebuia şi putea să prevadă posibilitatea acestei urmări.
Eroarea în cantitatea urmărilor infracţionale se referă la reprezentarea greşită a făptuitorului
privind gradul de prejudiciabilitate al urmărilor survenite. In acest caz, urmările survenite de fapt pot
fi atât mai grave, cât si mai uşoare în comparaţie cu cele preconizate de infractor.14
Eroarea în cantitatea urmărilor infracţionale ce nu depăşeşte limitele stabilite de legiuitor nu
influenţează nici forma vinovăţiei si nici calificarea faptei, în situaţia când răspunderea penală
depinde de gravitatea urmărilor, persoana afectată de eroare va purta răspundere potrivit orientării
intenţiei. De exemplu, X a intenţionat să sustragă dintr-un seif suma de 50 000 de lei (proporţii
deosebit de mari), dar din cauze independente de voinţa sa in realitate a sustras doar suma de 10 000
14 A.Borodac, „Drept Penal – partea generală”, ed. Ştiinţa, Chişinău 1994, pag. 142
12
de lei (proporţii mari). Fapta săvârşită va fi calificată ca tentativă de sustragere a bunurilor
proprietarului în proporţii deosebit de mari.
Eroarea în legătura de cauzalitate constă într-o reprezentare greşită a făptuitorului privind
evoluţia adevărată a dependenţei cauzale dintre fapta săvârşită şi urmarea survenita. Dacă fapta
săvârşită provoacă rezultatul preconizat de infractor, eroarea în legătura de cauzalitate nu
influenţează vinovăţia și răspunderea penală a infractorului (eroare "tehnică").
Importanţă juridico-penală are doar eroarea în legătura cauzală, care duce la survenirea unei
alte urmări infracţionale, ce serveşte ca temei pentru o nouă calificare a faptei. De exemplu, subiectul
atentează asupra vieţii unei persoane, provocându-i câteva lovituri cu toporul în cap. Considerând că
victima a decedat, el a aruncat-o în iaz. În realitate, decesul victimei a survenit de la înec. În acest caz,
infractorul va fi tras la răspundere penală pentru vătămarea intenţionată gravă a integrităţii corporale
sau a sănătăţii şi lipsirea de viaţă din imprudenţă.
Eroarea în circumstanţele agravante ale infracţiunii constă în reprezentarea greşită a
infractorului despre lipsa circumstanţelor agravante, atunci când ele există sau - viceversa - prezenţa
acestora atunci când ele în realitate lipsesc, în primul caz, persoana va purta răspundere penală pentru
fapta săvârşită în limitele intenţiei sale. Adică pentru o componenţă a infracţiunii fără circumstanţe
agravante, în al doilea caz, infractorul va fi tras la răspundere penală pentru tentativa de infracţiune cu
circumstanţe agravante.
13
Încheiere
În cazul erorii de drept regula generală este că răspunderea penală a persoanei, ce are o
reprezentare greşită asupra particularităţilor şi consecinţelor de drept ale faptei săvârşite, survine în
corespundere cu aprecierea acestei fapte de către legiuitor şi nu de către subiect. Astfel, putem
menţiona că eroarea de drept nu influenţează forma vinovăţiei, calificarea faptei şi răspunderea
penală a făptuitorului.
Suplimentar la modalităţile evidenţiate, în literatura de specialitate sunt analizate eroarea în
obiectul atentatului, în victima infracţiunii, in mijloacele şi modalitatea săvârşirii infracţiunii".
Considerăm însă nejustificată evidenţierea acestor categorii de eroare drept modalităţi de sine
stătătoare, în fapt, acestea reprezintă nişte variaţii ale modalităţilor sus-menţionate de eroare sau în
general nu au importanţă pentru răspunderea penală. Valoare practică are doar eroarea de fapt
esenţială, care ţine de elementele constitutive ale componenţei infracţiunii, influenţând vinovăţia în
limitele răspunderii penale.
Eroarea de fapt înlătură caracterul penal al faptei şi, implicit, răspunderea penală, dacă poartă
asupra unui element constitutiv al infracţiunii; dacă poartă numai asupra unui element care agravează
infracţiunea, înlătură agravarea respectivă. Fiind vorba de o împrejurare care afectează latura
subiectivă, are caracter personal şi nu se răsfrânge asupra participanţilor.
14
Bibliografie
1. Alexei Barbăneagră ş.a., Cod Penal – comentat şi adnotat”, ed. Cartier juridic, Chişinău
2005;
2. A.Borodac, „Drept Penal – partea generală”, ed. Ştiinţa, Chişinău 1994;
3. L.Barac, „Constantele şi variabilele dreptului penal”, Bucureşti, ed. ALLBECK, a. 2001;
4. Matei Basarab, „Drept Penal – partea generală”, vol I, ed. Lumina Lex, Bucureşti 2002;
5. S. Botnaru, A. Şavga, V. Grosu, M. Grama, „Drept penal – partea generală”, ed. Cartier
juridic, Chişinău 2005;
6. V. Dongoroz ş.a. „Explicaţii teoretice ale Codului Penal Român”,vol III, ed. ALLBECK,
Bucureşti 2003.
15