esente

esente

esente,,“A

PUSENII

martie 2009 – esente

Pentru a citi poeziile unui autor dă click pe poză şi vei ajunge imediat la poezia acestuia. Pentru a reveni la cuprins dă click pe săgeata “retur”

Asta se doreşte a fi o introducere…!

Sau adunat aici, în a doua ediţie autori remarcabili de poezie, oameni sensibili, cu simţul frumosului… Îmi doresc ca această carte să fie citită de câţi mai

mulţi prieteni şi nu numai… Eşti invitat să lecturezi cele mai votate lucrări…!!!

Adriana Neacsu Flora Margarit Gabriel Matrana Marin Bunget Stancu Nicolae Violeta Andrei

Liviu Dogeanu M. Rogoz Stratulat Nicolae Nicoara-Horia Rodica Cernea Simona Adriana Frincu Elena Godeanu

Georgeta Resteman Adrian Paparuz Florentina Craciun Ioana Dobre Bejliu Anne Marie Marioara Visan

Un câine rătăcit printre maşini

(metempsihoză)

...şi cum a putut să tresară văzând-ocum trece cu pasul felin şi sprinţarfin legănându-se – barcă pe valurifemela distinsă pe cel’alt trotuar.

Ca ghilotine din dreapta din stângamaşinile trec într-un iureş barbar.Lunecă lin cu un mers de gazelăfemela distinsă pe cel’alt trotuar.

Ar vrea să arate că-i place în lesăde nici o privire ea n-are habar.Trece-nfoiată şi indiferentăfemela distinsă pe cel’alt trotuar.

Ea este acolo dar nu va mai fidispare în lume, s-o chemi e-n zadarnălucă în lesă trecând legănatăfemela distinsă pe cel’alt trotuar.

El scoate un geamăt, atât şi se-aruncănu-i pasă de nimeni, de ea-i pasă darnăluca se duce, se duce, se ducefemela distinsă pe cel’lalt trotuar.

Lovit de-o maşină, zvârlit către altao minge de fotbal jucată-n careuun câine se zbate să treacă şi moareucis de iubirea ce ucide mereu.

Invitat de onoare poetul şi publicistulDaniel Dragan

retur

TRISTETE

Vaporul cu iluzii se scufundaSi ochii ma dor, de atata privit.Nici o boare de vant nu cutreieraGandu ‘n delir ce duhul si–l daPe catarg ca un zeu rastignit.

Pustie si neagra e marea tristetiiCand trupu–si izbeste greoaie de stanci.Cu aripi zdrobite in iuresul vietii,Plutesc pescarusii pe apele reci.

Cumplite veninuri ucid amintiriSi scrum este–n aer de vant ravasit.Un zvon de durere pe -un tarm ratacitUn cantec amar din adancuri iesitSe spulbera -n zare de valuri zdrobit.

Al cui este visul ce–n mare se–afunda?A cui este viata ce n–are temei?A cui e tristetea ce -n ochi se scufunda?Si n–are puterea s–ajunga la zei?

A cui e tradarea si -a cui mangaierea?Al cui este dorul ucis de furtuni?A cui este viata si -a cui este vrerea?A cui e iubirea si -a cui e durerea?La cine–i blestemul trimis din strabuni?...

Autor Liviu Dogeanu

retur

DELIR

Si–n noaptea asta rece, un gand, adanc himeric,Sfasietoare patimi aprinde–n suflet iar;Si doruri dezmortite din visul meu feeric,Se vor razbate oarbe, in aerul amar.

Se vor trezi dorinte, in bezne frematandeSi s–or aprinde intr -una salbatice porniri,Se vor patrunde brate, spre forme moi, plapande,Descatusind senzatii, indemnuri si simtiri.

Paienjanis de zvonuri, vor fierbanta visarea,Si -or picura in sange, betia de pacat;Se va preface–n valuri navalnica ardoarea,Inmugurind pustiul de vanturi spulberat.

Avant vor prinde iara spasmodice vedenii,Si clipele arzande vor scapara in jur;Vor straluci in noapte, siraguri de matanii,Si dulci fiori de patimi isi vor dura contur.

Si noaptea asta–i rece, e goala si e stearpa,Misterioase umbre, in vis or sa–si alungeA patimilor jocuri in sunete de harpa,Si palide impresii cu trupul fara sange,Pluti–vor in tenebre, cu bratele lor ciunge.

Autor Liviu Dogeanu

Si noaptea asta doare, singuratatea–i sfesnic,

Doar vagi dorinte stranii, in inima se–aprind;

O secera de luna in zboru -i sovaielnic,

Nu cruta nici visarea, ca trupul ti–l cuprind,

Cand lacrimi sfinte iara, din ochi mi se

desprind.

Delir sa strangi in brate naluci fara de viata,

Sa mangaii umbre goale, de loc sa n–ai habar,

Delir sa–nseli iubirea cu chipuri de paiata,

Sa pipai vise goale, cu ochi de chihlimbar,

Delir sa cauti sensul, cand varfu -i te strapunge,

Sa inventezi iluzii cand viata ti–a apus;

Sa mangai si durerea ce inima ti -o frange,

Sa faci cosmarul dulce, cand plansul te–a rapus.

retur

CANTEC

Priveam aiureaLa tarmul gol,Peste care totusi mai multe pianeTremurau cand norii se apropiau amenintatorSi se faceau tot una cu marea….

Avant isi luau atunci pasii taiPe nisipul care ii adancea in crepuscul…Vartej se facea in jurul parului tauCum vartej se facea in patima ta,Pasiune rascolita de vant…

Si atunci mi–ai soptit ceva, doar de tine stiut,Lasand pianele sa iti rapeasca umbraInca mai calda ca asfintitulCu scoici, care se urcau peste tine,Tragand in urma lor scufundate vapoareCu mateloti surghiuniti din rastimpuri uitate.

Autor Liviu Dogeanu

Am acostat printre stanci, nevoit sa ma ascundDe invalmaseala mare de lucruri pierdute,De sanse si mangaieri rapite simturilorCare acuma, ca niste ganduri tirane,Iesiau la iveala din mare, blestemate capcane,Impiedicandu -ma sa iti primesc cuvantul,Inselator si fierbinte, amagitor,Ca o iluzie fara aripi….

Si totusi, doar tu si marea,Care se plimba in ochii taiCu vapoarele ei scufundate demult,Si pianele, care agonizau in ceata morbida,Va destainuiati amintiri imposibileSufletului, ce de departe inca pandea,Abis peste care pescarusii treceau,Croncanind a pustiu…

retur

PLECAREA...

Plecarea ta, şi-a mea şi-a lore clipa ce nimeni n-o ştie,e o speranţă, poate un dorsau setea de veşnicie.

Venim în viaţă surâzând;c-un ţipăt ne-anunţăm trăirea,păşim cu viitoru-n gândsperând s-atingem nemurirea.

Dar vine ora de trezirecând ne-amintim de un trecutsărac şi fără fericireşi-aflăm că-n moarte ne-am născut.

Şi ne-ntrebăm cu groază-n suflet:Unde am fost în ăst răstimp?Ne-am rătăcit în chin şi umbletşi ne-am topit stingheri în timp. Autor Mariana Rogoz Stratulat

SUNT GAND

Sunt gând de dor şi de ispităce-ţi ies în cale, pe-nserat,să te sărut, să-ţi fiu iubită,să-ţi fiu cuvântul căutat.

Sunt clipă risipită-n florice-mbătrânesc la mal de viaţăplângându-mi roua deseorişi mor pe prag de dimineaţă.

Sunt ce-am uitat demult, cândva,în visul sugrumat de timpşi-aud venind de undevatăceri ce-mi ard în ochi, pe chip.

Autor Mariana Rogoz Stratulat

retur

NU M-ASTEPTA

Nu m-aştepta să vin la tine!Mai bine caută-mă-n nori!Voi fi chiar ploaia cu suspinesau poate lacrima din zori.

Nu m-aştepta pe drum de ţarăsă îţi apar aşa cum vrei!Mă vei găsi în primăvară,în toporaşi şi-n ghiocei.

Nu m-aştepta în văzul lumiisă-ţi fiu crăiasă-n munţii tăi!Acolo sunt doar heruvimiişi cântecele lor dintâi.

Mai bine aşteptă-mă-n cuvântsă-ţi dăruiesc izvorul ţie!Izvor de viaţă şi descânt,de înălţare-n poezie.

TE AUD

Te aud în mine

scâncet de vioară,

clipă însetată

de iubiri şi dor.

Vino-n vis, iubite,

şi-apoi noaptea toată

vom trăi în stele

taine până-n zori.

Rătăciţi şi singuri

ne strigăm uitarea

cântecului vechi

adormit în munţi...

Unde eşti, iubite,

unde ne e marea

să plutim aievea

printre albe stânci?

Umbra ta dispare

cu dorinţi, cu dor...

te-am pierdut în lacrimi,

ai apus cu zarea,

ai zburat în gânduri -

dor rătăcitor... Autor Mariana Rogoz Stratulat

retur

Autor Nicolae Nicoara Horia

CE VOI MAI SCRIE MAINE

Te-aud umblând prin gândurile mele-Ce voi mai scrie mâine, nu-ntreba,P O E Z I A, nu-i ca toate cele,Nu ştii când vine şi când pleacă ea!

Pictorul se pune şi pictează,Culorile de-a valma lui îi vin,Compozitorul, singur de creează,Toate sunt la timpul lor divin!

Acum, se uită-n ochii mei o floare,Ştiu ce gândeşte, ce visează ea,Parfumul ei şi mângâie şi doare-Da! Asta este Poezia mea!

Ce voi mai scrie mâine? Ai răbdare!Aici, Acum, acest Poem al meuMai are-atâtea semne de-ntrebare-Când va fi gata? Ştie Dumnezeu...

retur

POEZIA NU E MESERIE!

Poezia nu e meserie,Nu am câştigatCu eaUn sfanţ,Nici n-am plimbat-oPe la târgVreodată,Precum ţăranii,Vitele de lanţ...De-aceea,Dragii mei,Să nu vă mire,Unii şi-au făcutDin EaCastele,Alţii, cripte,Colo-n cimitire-SingurătateaVa urla prin ele...Ce vină poartăGândul care scrieCu mâna LuiCuvinteleMereu?Nu,Poezia


Nu e meserie,

Ea esteDarulDe la Dumnezeu!

Spusa mea,Să-mi fie,dar,

Iertată-El, Harul, nu se vinde,

Niciodată!

retur

APUSENII

În noaptea asta m-am visat cu ei,Cu Munţii mei, aceia de Acasă,Erau mâhniţi puţin, tăcuţi şi greiDe Aurul şi-argintul ce-i apasă...

Şi-Acolo sus, pe vârfurile lorTrecea un cal durut, fără stăpân,Galopul lui era aşa uşorŞi-amirosea prin Visul meu a fân...

Dar unde-i Călăreţul şi ce face?E sub Gorun, sărmanul şi nu doarme-Cine, Doamne, nu mi-l lasă-n paceDe-i tulbură suspinul cu sudalme?!

Iar Celălalt, pe-un Deal de furci anumeStă dezbrăcatul, pironit pe frig,Şi Roata lui se-nvârte peste lumePrin Somnul meu am început să strig.................................................................În noaptea asta am vorbit cu ei,Cu Munţii mei, rămaşi mereu Acasă,Erau mâhniţi puţin, de gânduri greiDin Ţara mea de piatră, preafrumoasă!

LASA-MA SA ARD

Tu lasă-măSă ard,Nu-mi stingeFocul,Afară-iÎncă noapteŞi e frig,Eu ştiuCăÎmi va fiPrea scurtNoroculŞi nu mai amPutereSă te strig...Deasupra mea,A ta,E-aceeaşi bardă,De Gândul eiÎn lume mă anin,Nu-mi stinge focul,Lasă-mi-lSă-mi ardăLutul acestaŞi Aşa puţin...


retur

DE-A V-ATI ASCUNSA...

Să te ascunzi de mine, tu n-ai unde,Sunt peste tot, în Aer, pe pământ,Aşa mi-a spus aseară Poezia,Eu tot o amăgeam că nu mai sunt,

Străinul care-am fost e dus departeŞi nu se mai întoarce prea curând,O veşnicie poate ne desparte,Ea mă privea cu ochii lăcrimând

Precum priveşte mărul o copilă,Flămândă toată de misterul luiŞi m-a cuprins atunci un fel de milăDe cel plecat spre ţara nimănui...

Ştiam că e un joc de-a v-aţi ascunsa,Dar nu credeam cum se sfârşeşte el,Acum când scriu mă ţine-n braţe dânsaŞi nu mi-e frig şi nu mi-e rău defel...

Şi parcă îi vedeam din ochii uziCum mă privea făptura mea ciudată-De mine tu n-ai unde să te-ascunziŞi n-ai să-mi pleci de-aicea niciodată...


retur

ÎMI PLOUĂ

Îmi plouă pe buze şi-n plete,îmi plouă cristale din norişi muza va plânge poete,citind poezia-mi în zori!

E scrisă în seara de toamnă,când frunzele mor pe alei,când ochiul frumos de codanăîncântat e de fluturi şi zmei!

Îmi plouă cu lacrimi şi soare,îmi plouă cu visuri şi flori,când luna din nouri răsareşi-n suflet mi-aduce, mii de fiori!

Am sufletul străpuns de durerecând secera lunii îmi seceră vise,viaţa nu mai e o simplă plăcereci-i înţesată cu neguri şi-abise!

Îmi plouă pe buze şi-n plete,îmi plouă cristale din nori,ai grijă de tine, ai grijă poete,vei muri, la ivirea primilor zori!

CHEMAREA TIMPULUI

Aud chemarea timpuluiîntr-o existenţǎ care nu e a mea.Navigator pe apele Stixuluiîmi odihnesc privirea pe ternele valuri,

cernind amintiri şi vise necontenit,orbecǎind printre trupuri pǎgâne!Trecutul se leapǎdǎ de noiîntr-un viitor incert, orfan de icoane!

Prezentul, nu mai vrea sǎ ne ştieiar speranţele noastre deşartefluturǎ flamuri neştiute în noapte,mângâindu-ne trupurile fum!

La cumpǎna dintre ziuǎ şi noapte,nisipul clepsidrei macinǎ timpul,alintând aurora cu brizǎ de mare,însângerând zarea, nǎscând curcubee!

Punte de suspin între cer şi pǎmânt,iluzia, e rouǎ pe frunza cea nouǎ,fluture de vis, încunutat cu dorinţaatât de simplǎ ... şi-atat de departe!

Autor Rodica Cernea

retur

PAIAŢA

O paiaţă şade-n piaţăvinde vise orişicui,nu pe bani sau alte alea,ci pe visul, dumnealui!Are-un vis măreţ se pareşi din el taie bucăţi,împărţindla fiecaresâmburi micidin adevar!?Vinde totul la bucatăşi pe ele nu ia bani,ci-un surâs în colţul guriidacă-i dai e mulţumit,apoi pleacămai departeca să vîndă înmiit!De îi dai masca deoparte,vezio faţă-nlăcrimată,ce sub fardurise ascundeşi-a lui inimă-i rănităde o coasă ce-a scurtatnu de mult o paiaţetăla un circ, pe înserat!Şi de-atunci plecă paiaţa,

Autor Rodica Cernea

lumea mare s-o colinde,

să aducă bucurie

şi-un surâspe chipul tău,

zugrăvindu-ţi fericirea

în culori vii, pastelate,

lacrimă de curcubeu,

ce uneşte a ta lume

cu lumea lui D-zeu!

El, inchise-a vieţii uşă

tot aleargă peregrin,

să alunge-a morţii mască

ce sub fard pecete-i lasă

şi un suflet plin de chin!

De priveşti acum paiaţa,

nu te-ncrede în ce vezi!

De-ţi zâmbeşte a lui faţă

şi-are buze roşii mac,

nu poţi ştice-ascunde masca,

cât iubeşte, cât disperă,

sau cât este de sărac!

retur

ASTEAPTA-MA

Să m-aştepţi, să nu ai teamă,din izvoru-ţi am să beau,lacrima ce-ţi curge-n geanăsă o sorb, atât eu vreau!

Mă voi pierde printre frunzeprintre setele, printre nori,tu, cu braţele-ţi lianemă curinde până-n zori!

De mă leageni pe o razăcântă-mi note la pianvisul meu, e doar o fazăeste-un mugur, pe un ram!

AMINTIRI

Lumina vie îşi revarsăgraţioase mândre plete,peste umeri albi de feteşi le mângâie duioasă.

În crepuscul se iveşteblânda lună maiestoasă,D-ne, cât e de frumoasăcând din cer ea ne priveşte!

Cu degetele-i de mătasepe creştet ne va aşterne,amintiri ce peste vremene vor încânta sfioase!

Autor Rodica CerneaAutor Rodica Cernea

retur

LUMINA

Mi-e clipa departe-n lumină,Cu gândul o caut şi găsesc,O vorbă ce-i mult prea seninăPrin clipa ce azi mai primesc.

Mi-e gândul aproape de SoareCând vin pe-nserat lângă mine,Mi-s nopţile, foste şi-amare,Privesc prin lumina ce vine.

Din ochi curge versul pierdutPrin inima mea împărţită,Aud cum creionul meu slutMai spune-o părere pripită.

Rămân cu maretele gânduri,Cuvântul şopteşte,un "Da",Se pare că-s eu printre rânduri,Lumina mă duce cu Ea.

Autor Simona Adriana Frincu

TRISTETE

Trist ai pierdut bătălia

Ce-n mine-am crezut că există,

Zilele-şi fac datoria

Şi trec stingherit pe fereastră.

Se duc şi cocorii cu vântul

Şi lupt-al meu ochi în lumină,

Îmi văd doar părerea şi gândul

Pierdute adânc în minciună.

E ritm şi cuvânt pe măsură

Şi focuri de-amor rătăcit,

Sunt clipele mele-n armură

Şi timpul meu pribegit

retur

A celor patru Universuri ce-s a fi,A Celui care-I Unul,semnătura,Deasupra lor, tronează cu-a IubiŞi ţine-n palmă de Pământ,Făptură.

M-am dezbrăcat de mantie atunciŞi parcă făr de mâini eu am făcut-o,Cu sufletu-adunam săruturi ca de prunci,Văzând că sunt Iubire-am spus...iubito!

Şi n-a fost timp cu mine, să adunÎn ore sau pe-o dreaptă,a mea trăire,De două zile tace dar mi-a cerut să spunDin geamul meu cu abur,că-i Iubire.


PARERE

De dimineaţă am întâlnit o părere,Stătea în colţul geamului aburit,Era şi ieri acolo,ascunsă în tăcere,Privind abia,prin sticlă m-a zărit.

Vedeam păstrând distanţa,o lumină,Din ochii mei coşmarul a trecut,Eram...nu mai ştiu unde,dar senină,Uitând c-am fost aici,am renăscut.

Am stat apoi pe braţele tăcerii,Din mine pentru suflet ,am plecat,O clipă m-a cuprins metafora plăcerii,Pe trepte de lumină,cu ochiul am urcat.

Am regăsit pe-aceea care esteDe la-nceput trimisă la răscruce,Ţineam trei clipe-n braţe şi-a Lui zestreUrme n-aveam, de paşi,ci doar o Cruce.

retur

JURNALUL UNUI EROU ANONIMCu gândul ce-ţi cade pe frunteTe pierzi în tăcere o vreme,Ai tâmplele reci şi cărunteŞi sufletu-ţi pare că geme.

Şi mâinile moi, tremurândePe foi se revarsă grăbit,Eşti sinele tău ce pătrundePrin sinele meu prăbuşit.

Când clipele tale s-au scursAi dat mântuirii alean,Pe ţărmul troian ai ajunsCu timpul grăbit şi viclean.

Cu mantia-ţi albă şi veche,Prea grea pentru umerii goiTe-ai dus peste timpuri perecheŞi-ai plâns toate zilele noi.

Târziu lângă ceasul tocitDe miile tac-uri mărunteAi plâns idealul dositÎn pletele tale cărunte.

Eşti totul purtat de nimicŞi taina rostită cu glasEşti sinele tău într-un ticŞi timpul ce zace în ceas.

Eşti cel ce ai pus izbăvireaPe capete mii ispăşite,Te-ai dat şi-ai promis mântuireaCu palmele-ţi reci obosite.

Ţărâna ta-i vie mereu,În munte stă scris pe un lemnSunt tot ce n-aţi vrut, într-un Eu,Sunt Cel Care Sunt într-un semn.

Pe drumul ce duce spre casă,Toiagul tău cade mai des,Cu trudă păşeşti şi nu-ţi pasă,Căci inima ta a ales.

Ai dat întrebărilor sensŞi timp ai creat din belşug,Din carul cu vorbe imens,Trădarea ai ars-o pe rug.

Condeiul lăsat la-ntamplarePe masa pătrată de lemn,Porni să-ţi însemne iertareCăci nimeni nu-ţi dete un semn.

Şi somnul te prinse grăbitPe cufărul vechi de aramă,Te-ai dus de lumină răpit,În vremuri virgine, de-o seamă.

retur

II

Ce faci copile, pe noapte?Un tată bătrân întrebă;Îmi spun,tată,stelele-n şoapteCă lupta cu mine se dă.

Mi-e ceasul în prag şi-l audŞi tare-aş mai vrea să-nţeleg,De ce nu mi-e sufletul crud?De ce nu pot eu să aleg?

Bătrânul,trecut,înţelese,Iubirea din tânăru-i fiu,Cu palma o lacrimă-şi şterse,Dar luna spunea că-i târziu.

Plecară apoi căutând,Cărarea să-i ducă acasă,Îşi strânseră mâna sperândCă mama-i aşteaptă la masă.

III

În marele templu lumină,

Vibrează un sfânt ideal,

Iar veşnica voce divină

Te-ndeamnă , bătrâne, la mal.

Pe-o rază de soare-ai venit

Uitând sublima-ţi esenţă,

Sosirea-ţi trecu răsărit

Şi vorba-ţi aduse fiinţă.

N-ai pus stăpânire, nici graniţi

Şi mamă-ai numit tu pământul

Au stat mărturie doar anii-ţi,

Ce şi-astăzi aşteaptă cuvântul.

Să-l ţină-n istorii cu slove,

Prea albe şi-n aur brodate,

Dar timpul se-opreşte în strofe,

Vei spune-ntr-o zi mai departe.


retur

CLIPA EFEMERA (sonet)

Clepsidra-acestei zile n-o să mă scurgă-n fugă;Rămân în licărirea acelei clipe rareSă-i simt mireasma caldă, de binecuvântare,Iubirii care astăzi în taină mă subjugă.

Luminii ce-o să-mi cadă în suflet ca o rugă,Supusă efemeră ca fulgul de ninsoare,Cu-emoţie, în suflet croi-voi noi tipareSpre-a nu lăsa-ndoiala, cumva, să o distrugă.

Şi, cât mă va străpunge cu sabia-i de foc,Voi credita cu vise firescul început.Vom fi, din nou, doi fluturi prinşi în acelaşi joc

Iar clipei ce-o vom arde pierduţi într-un sărutVoi strânge-n pumni cenuşa, ca taina în ghioc,Şi-am s-o presar, petale, pe tristul meu trecut.

RONDELUL TACERII

În suflet intră frigul, tot de acolo ieseTăcerea-n care chipul pe rând ni-l conturăm.Sub gene tremurânde, cu gesturi ne-nţelese,Copacul îndoielii în noi îl scuturăm.

Ieri, slovele-nălţarăm cu sunete aleseÎn ritm de sarabandă; azi, le încătuşăm.Şi-n suflet intră frigul, tot de acolo ieseTăcerea-n care chipul pe rând ni-l conturăm.

Ne-am rătăcit cuvântul şi prinşi în două lese,Pe-o filă-ngălbenită, cu el agonizăm.Suntem doar prizonierii ce, fără să ne pese,În straiele minciunii începem să-nvăţămTăcerea-n care chipul pe rând ni-l conturăm.

Autor Elena Glodeanu


retur

EU MAI RAMAN SA RATACESC PRIN VISE

La ceasul când începe să mă chemeVisarea şi încerc să o desferic,Croiesc poteci prin codrul de-ntunericŞi-ţi scriu în grabă: Nu mă-ntorc devreme !

Eu mai rămân să văd cum arde foculÎn răsăritul roşu ca un brâu,Să văd sclipirea pietrelor în râuCând mânjii dimineţii-şi încep jocul.

Prin pântecul pădurii de culoareCu fluturii speranţei să roiesc,În jurul lumii clipa s-o-nnoiescŞi să-mpletesc lumini crepusculare.

Să zăbovesc la margine de lumeAşa cum am făcut de-atâtea ori,În cufere de dor să strâng comoriŞi fiecăreia să-i dau un nume.

Tu să m-aştepţi chiar dacă-i prea târziuŞi ţine-mi calde braţele-ţi deschise.Am să mă-ntorc cu-n teanc de manuscrisePentru poemele ce-am să le scriu.


retur

COLT DE RAI

Când vin la tine, parcă intru-n rai!Divin mă-mbracă darul împliniriiDe toate dorurile ce îmi daiSădite-n mugurii nemărginirii.

Nici nu mai ştiu de mine ce mai suntŞi mă dezbar de tot ce mă-nfiereazăCând te primesc la suflet şi pătrundÎn taina ce chemările-ţi dictează.

Voi împleti cărări spre tainic visDin toate dorurile ce îmi dai,Să veşnicim aşa cum ne-am promis:Eu- visul tău; tu- colţul meu de rai!

O NOUA PRIMAVARA

Coboară-mă din stele, prea-i rece printre ele!Coboară-mă-ntre flori, să mă confund cu ele;Preschimbă-mă-n vioară să cânt în simfoniiCu-a florilor nuanţe de primăveri târzii.

Mă pune-ntre cocoare să zbor spre zarea largă,Să vin din zări albastre spre primăvara caldă;Sau chiar în firul ierbii aşează-mă timidSă fiu iar crudul verde ce sufletu-mi deschid

Spre început de viaţă, spre-o nouă primăvară,Să zburd ca un copil ce griji nu-l înconjoară,Să zboare-n mine fluturi şi-n plete să-mi prinzi floriŞi tot ce-a fost durere preschimbă-n dulci fiori

Autor Adriana Neacsu


retur

INTOARCEREA ACASA

Mamă, am să vin diseară,Din străini purced acum;Vin cu trenul cel de seară,Să m-aştepţi, că sunt pe drum.

Nu vin singură, măicuţă,Îţi aduc nepoţi-n prag;Ţi-au cules într-o trăistuţăDoruri multe de-al tău drag.

Tu s-aduni la tine-acasăFraţi, surori, să fim din nouAşezaţi cu toţi la masă,Bucuroşi, în jurul tău.

Şi s-aprinzi lângă icoanăFir de veghe pentru tata,Să-i şopteşti de sub năframăCă se-ntoarce-acasă fata.

Iar de te îndeamnă soarta,Prea devreme să nu pleciChiar de te aşteaptă tata,C-om rămâne trişti şi seci.

Mamă, am să vin diseară,Să m-aştepţi, că vin cu dor.Tare-i greu! Şi mă doboarăDe nu te ştiu în pridvor.

MUGUR NOU

Iubite, tâmpla ţi-a încărunţitDe când aştepţi în gara fără nume,Te-au nins zăpezile de dor cumplitIar gândurile ţi-au săpat genune.

Dar iarna astăzi ţi se va sfârşi.Sosesc c-un tren de dalbă primăvară,Zăpezi cu ghiocei ţi-oi primeni,Iar zările cu cârduri de cocoară.

Şi ţi-oi sădi în sânge mugur nouSă înflorească-n clocote de floare,Să înfrunzească iarăşi dorul tăuDe viaţă, de iubire şi de soare!


retur

Plecati sunt Doamne

Bieţi români plecaţi departe,slugi pe la străini tocmiţi,aţi lăsat casa, copiiipărinţi bătrâni necăjiţi.

Nici o lege nu ajută,să munceşti ogorul tău,nimeni păsul nu-ţi ascultă,poate numai Dumnezeu.

Biet român, sărmana-ţi mamă,se usucă de-al tău dor,tot fac semne-n calendare,doar aceia ce nu mor.

Ar mai vrea sărmani să-şi vadă,fiii lor că pragu-îl trec,să le spună sărut mâna,să-i strângă cu drag la piept.

Jalnic plânge Romania,fiii ei plecaţi departe,nici o lege nu-i ajută,nimeni nu le dă dreptate.

Nu au fost nomazii lumii,au plecat doar de nevoi,li se-mpuţinează anii,slugărind străini de soi.

Autor Flora Margarit

retur

BRADULUI

Sub cetina codrului,cer iertare bradului ,pentru sacrificiul lui,munca pădurarului.

Transformat în coli de scris,neştiut şi compromis,fără ţepi şi fără strai,bradul însuşi prinde grai.

Mi se tânguie amarnic,că din cât a fost de falnic,l-au tăiat, l-au sfărâmat,coli de scris au fabricat.

Cum roşeşte alba coală,când o scrijelesc în grabă,scriind slove fără noimă,în loc să-i mai cânt o doină.

Falnic brad sărmană coală,tot mai sper să nu te doară,ascuţişul din cuvânt,crivăţul din om cărunt.

Cu mireasma-ţi de tămâie,eu mai sper să reânvie,dragostea pentru citit,dacă tot te-am nimicit. Autor Flora Margarit

Sfinxului

Sfinxule, pleacă-ţi privirea,Peste munţi şi codrii falnici,Ce uimiră omenirea,Şi-au ferit-o de pârdalnici.

Peste cetina măruntă,Rascolită de vârtejuri,Peste cetaţuia sfântă,Care chiamă la vecernii.

Babele ţi se închină,În pământ îşi pleacă ochii,Parcă sânt la-nchinăciune,Când sărută poala popii.

Munţi şi văi, râuri de vreme,Se înclină în răstimpuri,Alternând culori, miresme-nCele patru anotimpuri.

retur

Sunt doar un vers

Sunt şoapta pârâului clipocind printre stânci,un simplu om înotând, prin noianul de gânduri adânci.

Sunt aurul holdei de grâu,stropită cu maci,sunt glasul conştiinţei, ce-ndeamnă să taci.

Sunt arşiţa verii-ostoită de ploi,sunt şoapta ce-auzi, povestind despre noi.

Sunt drumul de coastă străbătut doar în doi,sunt un pas şovăielnic, ce-ar duce spre noi.

Sunt frunza ce cântă al crengilor rod,sunt raza de soare, ramasă zălog.

Sunt marmura iernii, troiene ningând,sunt unda suavă-n izvor îngânând.

Sunt lacrima cerului pe obraz de câmpie,sunt doar un vers, într-o poezie

Imaculatul din noi..

Prea multe poteci încâlcite,Ai de cutreierat.Imaculatul ce-l cauţi,Nu-i în verdele frunzelor,Nici în albastrul cerului,Nu! Nici apele de cleştar nu-l au,Poate nu-i nicăieri...Dacă nu-i chiar în tine.


retur

Când omul va scăpa din ale tale mreji,Când va vedea ce gol imens e-ntrânsul,Te va zvârli-ngrozit, cu ochi imenşi,Te va huli, de-o să te-apuce plânsul.

Te va zvârli departe, în neguri abisale,Te va zdrobi, cu toată strălucirea-ţi falsă,El sufletu-şi va primeni cu alb,Cu adevărul, căci cugetul...nu-l lasă.

Dispari din calea celor drepţi şi buni,Tu poartă-ţi strălucirea-ntre nemernici,Orbiţi de tine-o-ţi face acelaşi drum,Iar eu rămân curat, doar între oameni.

Nu căuta să mă ironizezi,Din totdeauna am fost mai puternic,Faţă de oameni, sânt mereu statornic,Iar tu în beznă, în final te pierzi.


Minciuna si adevarul

Ce trist şi singuratic priveşte adevărul,Ce veselă şi-nconjurată e minciuna,Şi ce triumfătoare-şi ia obolul,Când e nevoie, doar întinde mîna.

-Eşti alb,dar rece,adevărule spinos !Îi spuse ea semeaţă într-o seară,Mai leapădă-ţi armura! Hai,fii curajos !Îmbracă haina mea ! fără sfială.

Vezi ce strălucitoare sânt mereu?Pe când tu alb, nici nu mai eşti la modă.S-a dus şi vremea când te cântau în odă,Te-ai ars, căci printre oameni domnesc eu.

-Oh! Strălucitoare ? da, dar fără minte,Înveţi pe oameni gândul să-şi ascundă,Cuvinte goale-i faci pe unii să îndruge,Nu vezi cât eşti de hâdă? Ia aminte!

retur

Te voi regasi...

Când ai plecat, ai luat cu tine viaţaŞi-n loc ai pus doar brumă de tristeţiAm şi uitat ce-nseamna dimineaţaŞi cum să dărui florilor bineti !

Nici nu speram să te revăd, vreodatăŞi mă-mpacasem cu acest destin...Să-mi caut fericirea inc-odată ?Mi se părea cam...adolescentin !

Prea multe ai sădit în al meu sufletAlean şi chin, extaz dar şi fiorNu voi a încerca şi un alt sunetCe-mi va părea şi şters şi-amăgitor !

Rămân acelaşi dor care te cheamăVorbindu-ţi trist în gând, de împlinire !Te-aştept cu-acelaşi sentiment de teamăŞi-n şoaptă-mi spun : va fi iar REGĂSIRE

Autor Gabriel Matrana

Alarma

Presimt imensă catastrofă

De iarna se-ncapataneaza

Să ne menţină-n a ei...cofă

Şi nici un pas nu mai cedează !

Aşteaptă muguri-n copacii

Ce-s biciuiţi de vântul rece,

Iar în păduri, iepuri, săracii

Asteapt-omatu-ncet, să plece !

Pe sub pământ, gazele ascunse

Grămadă stau, visând la soare

La clipa când, prin crengi întinse

Vor colinda din floare-n floare !

Va fi explozie de VERDE

Şi de culori, ce bat scenarii !

Fiţi precauţi : n-aveţi ce pierde...

Deci, pregătiţi-v-ochelarii !!!

retur

Sufletul copac

Mi-e sufletul copac cu două ramuriTrăind acum, în sfere diferite...Una-ndreptata, temător spre-abisuri,Cealaltă, spre-orizonturi infinite ...

Din cea care-a trăit să-şi vadă viaţaO zbatere continuă de-anotimpuri,Priveşte-ntelepciunea accentuatăA sevei din bătrâni, de peste timpuri !

Furtunile n-au reuşit s-o frângăNici gerul, sau chiar trăsnet s-o doboareNimic n-a reuşit să o învingăŞi an de an, se-mpodobea de floare !

Acum, că timpul i-a marcat şi scoarţaŞi nu există leac de-mbatranireÎncearcă în alt ram, să-şi mute soartaSperând măcar la strop de nemurire...

E tânăr ramul, nelovit de vremeŞi-apoi cine-l opreşte să viseze ?E suflet clocotind de stratagemeCe face pan'şi trunchiul să...ofteze !

Cu-asemeni aliat, nu e de glumăMai că şi ram-bătrân se-nvioreaza...Speranţele renasc, uită de brumăŞi pofta de-a trăi, se activează...

*

Privesc spre cer, acolo unde steauaTrasează drum de viaţă tuturor !E încă timp...mi-aprind incet luleauaŞi-uneltele de scris, le scot, usor ! !


retur

Haz!!

Păşesc cu calm,Pe-aleile umbriteDe codru des,Uitat aici de vreme...Prin minte,Fulgeră gânduri cernite...Din amintiri,La ele să mă cheme...

Nu-s stări trăite,Pline de iubireŞi nici îmbrăţişări sau calde şoapteSunt tresăririDe chin şi amăgireAtunci când încă sper,S-apari din noapte...

Cu ce-am greşitCa să-mi înşeli chemareaCând vocea-mi te striga, cu-nfrigurare ?Simţeam că pier,Uitat în aşteptareaAcelui glas,Ce-alungă supărare...

Dar n-aveai timp...Erai prea ocupatăDin alte sentimente să-ţi faci scarăPozai, probabilIar ne-ajutoratăŞi te recomandai timidA fi...fecioară !

Probabil alt năucAsemeni mie,Se va plimba târziu,Pe o aleeTrăind acelesi vremuri de beţieGândind, la tine-un lacatIar el, doar altă cheie!


retur

Sarmanii!

Ma-ntreb ce alte realitatiMai misca lumea...Si pare ca nimicNu ne mai doare...Sa fi ramas in noiNumai cruzimea ?Sa nu mai stimSa daruim o floare ?

Mi-e greu sa credCa dragostea de-aproapeSe naste doarCand esti indragostit !Poti sa-l iubestiPrivindu-l printre pleoapePe cel ce eDe chinuri incoltit !

Sunt multi care asteaptaDoar privireaIn jos, spre ei,Sa o apleci usor...Si vei citi in ochii lorMahnireaSi strigatul lor mut,De ajutor !

Si nu vorbesc acumDe cersetoriiCe insistenti,Ne cauta-n buzunare...Ci de sarmani batrani,La colt de stradaCe-asteapta muti,Un semn de indurare !

Sa nu dea DomnulSa traim noi clipaCand sfasiati de chinuriSi nevoi,Le vom lua, plangand,Odata, locul,Negand c-ar existaViata de-apoi !


retur

Fata morgana

Mi-e dor să-ţi simtIar sufletul, aproape...Nu eşti aici,Dar n-aş lăsa să scapeDorinţa vieDe a-ţi sorbi privireaŞi zâmbetul cel caldCe-mi schimbă firea...

Mi-ai spus, cândvaCă ai dori, în tainăSă colindămPădurile, hai-hui !Prin umbra deasăSă zărim lumină...Să rătăcimPe-aripa vântului !

Să nu mai ştimDe cei ce ne-nconjoaraSă fim doar noiBărbatul şi FemeiaCe au descoperitTârziu, în searăDin focul stins al dragostei,Scânteia !

Doar vis...Căci nu mai credC-ai sa apari vreodataSperanţele de dorSă-mi împlineşti...Măcar asa , cândvaDin întâmplare,Să te ivesti , să-mi spuiCât mă iubeşti...


retur

Primeste-mi dor si daruie-mi iubire!!!

Iubito... fii a dorului balsam,Ca leac peste iubire sa te pun.Ma dor atatea doruri cate am,Ajuta-ma din ele sa m-adun.

Ia-mi dorul sa te lunec sub priviri,Si dorul de-a ma pierde-n frumuseti.Zideste-le-n frumoase amintiri,Si pune-le inceput de dimineti.

Mai lasa-mi doar a inimi bataieCu inima-ti sa bata la un loc.Si-o lacrima pe-a visului vapaie,In ea sa-mi sting din clipele de foc.

Alunga de pe fruntea ta un nor,Sa-ti pot vedea a ochilor sclipire.Doar tu poti linisti atata dor...Primeste-mi dor si daruie-mi iubire.

Te voi gasi pe drumuri din poeme

Stiu ca existi, asa-i in legea firii.Sunt toate scrise. Adesea prin destin.Nu-i viata, sa nu dea zalog iubirii...Un cant, un vers, o floare, un suspin.

Te voi gasi pe drumuri din poeme,Pe care-incerc acuma sa le scriu.Chiar daca anii au trecut prin vreme,Secretul lor, eu inca il mai stiu.

Din floarea de cires am luat petale,Parfum am luat din florile de tei.Si le presar in drumul meu pe cale,Ca tu sa sti pe unde sa o iei.

Am sa te-astept in capatul de seara,C-asa e scris destinul pentru noi,Din toamna sa ne facem primavara,

Autor Marin BungetJustitiarul

retur

Ma plec in fata ta minune paminteana

Mă plec în faţa ta, făptură minunată,Simbol al vieţii şi dragostei eterne.Eşti fiică, soră şi mamă devotată,În umbra vremii ce peste tine cerne.

Un trandafir, ca semn de preţuire,Şi-alăturea o lacrimă din ochii mei.O lacrimă de dor, de pace şi iubire,Să-ţi umezeşti sărutul pentru pruncii tăi.

Mă plec în faţa ta, făptură minunată,Simbol al vieţii şi dragostei eterne.Eşti fiică, soră şi mamă devotată,În umbra vremii ce peste tine cerne.

E susu-n jos...si josul nu se stie

Spunea demult, bunicul cand traiaSi o credeam atunci o vorba buna,Ca n-ai sa vezi nicicand in viata taVre-un hot sa fure si apoi sa spuna.

Pacat ca nu mai e, s-a prapaditAsa e viata, scurta, trecatoare...Caci auzea acum, de-ar fii traitCum cei ce fura-o spun in gura mare.

Si ii aud si cei ce dupa lege,Ar trebui sa vada, ce si cumAr trebui sa-i prinda si sa-i lege.Dar pentru ei, e ca un joc cu fum.

Si ca-ntr-un joc urmeaz-acelas drum.Eu n-as considera a fii un joc.Ca nu se poa-sa iasa atata fum,Pana nu e macar un pic de foc.

Si asta-i tot o vorba de gandit...Bunicul le spunea cu vrednicie.Se vede treaba ca toate s-au sucit.E susu-n jos... si josul nu se stie.Autor Marin Bunget

Justitiarul

retur

Vinovatie...

-Alo!Sǎru-mâna mamǎ, te-am sunat a da un sfatSunt în trecere prin Londra, am rǎcit şi sunt gripatTu ce faci? Când vin acasǎ? Nu ştiu, poate peste aniPoate voi gǎsi fereastra de Crǎciun.Tu mai ai bani?

-Nu de bani duc lipsǎ mamǎ, dar tu stai printre strǎiniDe când n-ai venit acasǎ au murit vreo cinci veciniDorul ne ucide viaţa,suntem trişti şi singureiA murit şi ţaţa Floarea c-au plecat copii ei.

De Crǎciun, în miez de iarnǎ şi la cumpǎnǎ de aniTata o chemǎ la dânsul, mai aproape, sub castani.Plâng şi mǎ cuprinde teama când constat cǎ nu alinǎŞi gândesc cǎ pentru moarte port şi eu puţinǎ vinǎ.

Nu de bani ,de bunǎstare sau a strânge mari averiDuc pǎrinţii noştri lipsǎ,ci de-acei care mai ieriLe dǎdea puteri de-nvinge stând aproape lângǎ ei

Pomana

Gheorghe, scoate pe Maria şi în piaţă adunaţiCheamă şi pe Niculae cu ai săi vreo şapte fraţiSe împarte pungi cu hrană, zahăr, carne şi uleiSă votăm analfabeţii, pe ciobani şi pe atei.

Piaţa este arhiplină şi de nicăieri un zvonSpune că n-ajung ca toţii, să ajungă la ploconSe împing, se trag de haine, cei bătrâni chiar cad pe josGloata-i calcă în picioare pentru-a prinde-un pic de os.

Trist tablou, sărmană ţară, sufletul ţi l-au ucisŢi-au furat şi demnitatea, bunăstarea e un vis.Suntem nimeni pentru dânşii, ne tratează ca pe câiniAruncând din vreme-n vreme câte-un os şi două pâini.

Autor Stancu Nicolae

retur

Stejarul dezgolit

A mai trecut o vară şi frunza ruginie,Dezbracă iar stejarii plutind în ritm de vals.Prin crengi doar vântul cânta, o veche simfonieCu note discordante şi necrezut de fals.

Aleile sunt goale, doar frunze ameţiteSe prind în hora morţii făcând un ultim dans.Răcoarea te cuprinde încet pe nesimţiteŞi umbrele-nserării creează un suspans.

Închizi o clipă ochii şi-n faţă vezi trecutul,Cu prima întâlnire când ore aşteptai.Credeai că altă fată nu este-ntreg ţinutulŞi luna ai fi dat-o pe-o noapte ca s-o ai.

Furai cu îndrăzneală sărutul la o floareHrănind cu-a ei dulceaţă în nopţile de visPlecai în zori la alta s-o prinzi de cingătoareÎntreaga tinereţe a fost un paradis.

S-au dus acele vremuri şi toamna e târzie,La tâmple ghioceii de mult au înflorit.Doar frunze cad într-una pe-aleea cea pustieŞi trist priveşte-n zare stejarul dezgolit

Bucuria

Un caiet şi-o radieră sau un biet stilou stricatUn compas, o călimară sau o pungă cu rahatCând primeam la zi de nume sau în pom de moş CrăciunErau zile fericite, nu ca cele de acum.

Alergam pe străzi cu cercul sau la baltă înotamNe plimbam sub clar de lună şi vreo fată sărutam,N-aveam prânz la oră fixă chiar săream de multe oriDar plesneam de sănătate iar la şcoală silitori.

Când la săptămân-odată stârnind colbul de pe stradăMai trecea câte-o Pobeda, se-mbulzeau cu toţi să vadăNoi o petreceam din urmă şi urlam din toţi rărunchiAveam julituri la coate nu mai spun ce-aveau genunchi.

Aveam mult aveam puţinul,ce înseamnă bogăţia?Când la ce avem acuma ne lipseşte bucuria.Cei mai scump în astă lume, decât fericit să fiiSă te bucuri de nimicuri să fim iar acei copii


retur

Cersetoarea

Cu haina jerpelită, culeasă din gunoi,Dosind bănuitoare bănuţi-n căptuşealăFemeia gârbovită de ani şi de nevoiMergea grăbit acasă, cuprinsă de-ndoială.

Intrase în alertă, când pe alei zăriseÎnlănţuită-noapte o umbră furişând,O teamă ancestrală în piept se cuibăriseCu limba face cruce şi-o rugă spune-n gând.

Pustiu prin preajmă este şi nimeni să ajuteDe frică glasul piere şi plumb are-n picioare,Se-opreşte îngrozită de forţa unei bruteCe parcă din neanturi în faţă îi apare.

Cu o voce răguşită îi cere tot avutulStrâns peste zi cu trudă prin ploaie şi prin vânt,În faţă-i defilează şi vede-ntreg trecutulDar nu cerşeşte milă, nu scoate un cuvânt.

În griji lăsaţi de mamă, ce-n alte ţări plecaseAşteaptă pe bunica, acasă, trei copiiSânt mici şi le e foame, nimic nu le lăsase,Doar o buca' de ceapă tăiată în felii. Autor Stancu Nicolae

Bănuţii pentru pâine ascunşi cu grijă mare,

În căptuşeala hainei culeasă din gunoi.

Să-i dea?Mai bine moartea o ia pe-a ei hotare,

Femeie gârbovită de ani şi de nevoi.

Afară bate vântul şi flacăra din lampă

Se stinge-ncet timidă, ca viaţa fără rost,

Copiii dorm, că visul le e îndemn şi rampă

Spre alte lumi mai bune, în care nu fac post.

Şi-n lumea lor cu îngeri, o zână le apare

E mama...braţe-ntinse, îi cheamă lângă ea

Tristeţea se topeşte, parcă nimic nu-i doare

Nici foamea şi nici frigul, doar dorul de o stea.

retur

Rugaciune

Doamne ce-ai creat pământul, te întoarce înapoiŞi ne-apropie de tine şi ne-apropie de noi.Iartă-ţi Doamne păcătoşii, nu ne arunca în hăuŞi ne-arată calea dreaptă, dintre bine, dintre rău.

Doamne ce-ai creat sublimul şi l-ai învestit pe omCu putere de gândire, cu putere de atom.Lasă-ne durerea morţii şi fereşte-ne de răuŞi ne dă speranţa vieţii şi credinţa-n Dumnezeu.

Doamne ce-ai creat iubirea şi pe om l-ai îmbrăcat,În mătasea-nţelepciunii, cu virtuţi l-ai înzestrat.Iartă-ne greşeala Doamne şi-i primeşte-acolo sus,În oştirile căinţei, sub privirea lui Isus.

Doamne ce-ai creat pământul, te întoarce înapoiŞi ne-apropie de tine şi ne-apropie de noi,Lasă-ne durerea morţii şi fereşte-ne de rău,Şi ne dă speranţa vieţii şi credinţa-n Dumnezeu


Mamica

Stai singuratecă mereuCu gândul dus aiureaCopiii nu-s în jurul tăuŞi tristă-ţi e privirea.

S-au dus cu toţi-nalte zăriSă-şi facă viaţa rozăIar tu priveşti în depărtăriDin scrin mai scoţi vreo poză.

Un câine-ţi ţine de urâtŞi-n casă doar pisicaDar ce ştiu ei de dor şi câtMai suferă mămica.

Te culci cu amintirea lorTe scoli cu amintireaÎn timpul zilei mori de dorŞi-aceasta-ţi e trăirea.

retur

Mereu acelasi

De dincolo de gard, visează o floareÎn liniştea grădinii de sub steleŞi freamată-n culori nemuritoareSimboluri adunate în castele.

Sunt tot atâtea cercuri în culoareCâte petale are floarea-aleasăVibrează roşu clipa când înfloareSăruta aroma dulce, neculeasă.

Împrejmuirea verde mai suspinăLa gândul că privirile nu-l ştiuRămâne aproape, spijin fără vinăAl frumuseţii, prinsă-n nepustiu.

Lucirea de smarald ea nu o vedeCând, visătoare, roua o culegeAproape şi departe el va şedeLângă iubirea ce nu-l înţelege.

Purtăm cu noi reflexii de-oglinjoarăSub soarele ce-i al Luminii fiuLa depărtări visam când ne-nconjoarăOcrotitoare braţe de gard viu. Autor Violeta Andrei

Menirea poetului

Ce-i pasă lumii dacă tu eşti păstor de vise

Şi pentru ele n-aprinzi o candelă în pripă

Ci arzi ca torţa vie, o viaţă,-n pagini scrise

Spre-a străluci ferice, atât, cât ţine-o clipă.

Iar dacă se întâmplă, la ceas târziu din noapte

Pe filele deschise, un ochi să stea de veghe

Zefirii au pe buze mărturisiri, în şoapte

Purtate de vibabraţii ce-s duse mii de leghe.

Şi-atunci, ce-i pasă lumii că porţi lacrima ei

Ca pe o perlă scumpă în sipetul din suflet

Când tu din avuţia pământului nu iei

Decât lumina scrisă peste-al durerii umblet.

Iubirea ţi-a fost dată de-o aripă de înger

S-o poţi purta-n blândeţe, prin viscole şi ger

Spre a îndura zâmbind şi patima de singer

Până te vei întoarce cu ea din nou la cer.

Şi iar te-ntreb poete, menirea ta să fie

Doar rodul din cuvinte cules în vers stingher?

Ori, poate, ai norocul să fii în veşnicie

Aiazma ce sfinţeşte al inimii ungher ...

retur

Atuncea când...

Matricea o aveam, cu mine,când întâmplarea te-a adusşi-ai încăput în ea, mai binedecât oricine mi-ar fi spuscă din frântură de veşmântlăsat de gânduri pribegiten-ai cum, altar de legământsă faci iubirii, logoditedoar în cuvânt, de dor arzândpe buzele încremenitefără răspuns...

ce-ai vrut să faci?ce-am vrut să fac?tu taci...eu tac...n-a fost de-ajunsatuncea,când...

N-am sa te iert

Sub aşternut de gândte-ai furişat şi nu ştiu cândm-ai invadat, iar clipa mi-e topită...Mi te-ai scuns, ispită ...N-am să te iert,şi n-am să-ţi port, robităaroma-n vene, clocotităbolborosind, ca vinul fiertCu scorţişoară...Ca prima oară,îţi luminează ochii-n focde patimi fără de noroc:mă ceri când nu mă ştii delocşi-arunci tot arsenalu-n joccu risipiri de buze-mierecând tu ascunzi, sub mângâiere,amarul din pelin...Dar, mă înclin...dorinţei am să-i fiu, iar, ţintăşi-ţi voi lasă trupul, să mintăcu foamea care mă poftea ,uitând că numai dragosteae un festin, sofisticat, în doi ,atunci când sufletele-n noinu cad, nicicum, în neputinţade-a se hrăni cu linguriţa,nu echivoc, doar reciproc...Autor Violeta Andrei

retur

Reflexie

E freamăt de culoare şi mireasmăŞi feciorelnică, sfioasă aşteptareÎntruchipare de catapeteasmăRăsfrângeri de Lumină-s într-o floare...

Ascunde întristarea între spiniCu dulce amăgire de fantasmă;Ce-adastă în căldura unei mâiniE freamăt de culoare şi mireasmă.

Cu nume de răsfăţ ori de descântecDe lacrimă sau castă dezmierdareÎngemănează doruri într-un cântecŞi feciorelnică, sfioasă aşteptare.

Se dăruie-n volute la fereastrăŞi-n binecuvântarea de aghiasmaIubire pune-n fiecare glastrăÎntruchipare de catapeteasmă.

În orice-nchipuire-i biruinţăCe-o'nfăţişează lumii cu candoareCa semn de împăcare ori credinţăRăsfrângeri de Lumină-s într-o floare...

Răsfrângeri de Lumină-s într-o floare...Întruchipare de catapeteasmăŞi feciorelnică, sfioasă aşteptareE freamăt de culoare şi mireasmă

Autor Violeta Andrei

retur

IUBIREA CA UN INFINITFără de rost e-a vieţii tainăTrăită fără de-al iubirii dorO clipă doar sublimu-ţi chipPutea-voi să ţi-l prind din zborŞi-apoi să mor, să mor, să morUcis din dragoste de miticul Amor.

Numai cu-n zâmbet doarSă-ţi mângâi adormireaSă pot să spun apoiCă atins-am nemurirea,Iar ochii tăi ca doi luceferiSă-mi lumineze vecinicia.

Îmi pare că mi-s ShivaEternul neclintitIar tu că eşti o ShaktiDin visu-i nesfârşit,Mişcat din fiinţa-mi veşnic însinguratăPrivirea ta îmi pare ca de gheaţă.

Aievea parcă văd, lumina dintru începutA sufletului care făcutu-s-a trup,Dar ce să fie astă lumină orbitoareCe pârjoleşte totu-n calea ei ?De nu iubirea cea care aţâţăChiar şi pe cei mai îndărătnici dintre zei.

E nebunie oare, beţie sau blestem ?Sau rug aprins de flăcăriArzând spre-adâncul ceri ?E rană sângerândă pe-altarul de cristalDin care se-nfiripă oceanul primordial.

O clipă doar de aş puteaSă ştiu ce-nseamnă fericireaŞi-atuncea atârnat de-o steaSă pot cuprinde nemurirea.Şi tot acest mister divinSă-mi cânte pururea iubirea.

Şi-apoi din roua îmbrăţişării noastreRăsară mii de sori galacticiCe au să cânte în sunet de chitarăCă suntem călători pe drum de aştrii.Şi ale noastre lacremi vărsate-n întunericSă se preschimbe toate în curcubeu feeric.

Din vremi demult apuse făcut-am legământNedespărţiţi trăi-vom mereu pe-acest pământChiar dincolo de moarte vom trece amândoiCăci noi doar unul suntem şi nu mai suntem doiTreziţi din visul cosmic al Mayei gând netotVom şti că toate-s unu şi unu este tot.

retur

Autor Robert Ovidiu Trif

DIN AL IUBIRII DORUn fulg de nea din naltul cerCăzutu-mi-a pe pleoape,În noaptea albă învăluită în misterIubita mea te simt tot mai aproape.

E noaptea sfântă de CrăciunNăscutu-s-a MântuitorulIar eu la gura sobei stândMă arde iarăşi dorul.

Mi-e dor de tine draga meaMi-e dor dintotdeauna,De luna albă de pe cerCe luminează-ntruna.

Mi-e dor de glasul tău suavDe zâmbetu-ţi şăgalnic,Ce prinde a bate-n pieptu-mi cel firavUn cântec din a inimii ritm tainic.

Mi-e dor de-aprinsul roş al buzei taleDe ochii cei ca două mici mărgăritare,Ce parcă îmblă prin văzduh şi printre stelePurtând cu ei răvaşul tainic al iubirii mele.

Mi-e dor de tandra ta îmbrăţişareŞi de sărutu-ţi cel dezmierdător,Aş vrea acum şi pentru eternitateSă fiu cuprins de al iubirii tale dor.

PEREGRIN SPRE ABSOLUTRănit cumplit mi-e sufletul iar gându-mi răscolitAdânc chiar din străfunduri mă simt acum golit,Uitat-am de vreodată pe cineva-am iubitSunt trunchi uscat şi veşted de frunze dezgolit.

Uitarea aşternută-i pe sufletu-mi pustiuCe-am fost, ce sunt şi fi-voi cum oare să mai ştiu ?Secat pe dinăuntru sunt mort ori poate-s viuCe-am fost putea-voi oare vreodată să mai fiu ?

Nimeni nu mă cunoaşte, de nimeni n-am habarStrăinu-mi-s de mine şi mă caut în zadarPierdut sunt pe vecie cu sufletu-mi cobzarPlângând singurătatea-mi pe strune de coşmar.

De unde vin şi unde aiurea voi plecaCe sunt, de ce, şi care-i rostul să-mi spună cineva,Sau cine a hotărât că eu voi existaHazard, fatalitate, destin sau altceva ?

Prin sufletu-mi pustiul umbla-voi nesfârşitGăsindu-mă pe mine pierdut în infinit,Ştia-voi atunci Doamne, ce sunt şi ce-ai voit ?Cumplitu-mi dor de mine avea-va un sfârşit ?

Singurătate oarbă m-apeşi ca un blestemPrin ploi de lacrimi Doamne, la mine eu te chem.,S-a reaprins scânteia ce-n suflet mi-ai săditŞtiindu-mă pe mine, Doamne, pe tine te-am găsit.

retur


A FOST ODATĂ SAU NICICÂNDA fost odată de demult când nimeni nu eraNici fiinţa nici nefiinţa nu începuseră a exista,Şi-atunci deodată din nimic creaţia începeaDin neantul fără de sfârşit lumina o năştea.

Astă lumină din trecut cum începuse a lumina ?Din neantul fără de-nceput cum reuşise-a apărea ?Cuvântul a trebuit din nou iubirii glas să-i deaSă poată să ţâşnească afară să se transforme-n albă stea.

Aşa visa bătrânul schimnic închipuindu-şi facereaUn glas puternic ca de tunet îi tulburase însă liniştea.Cine îndrăznit-a mă-ntrerupe din splendida viziune a mea ?Acum repede răspundă-mi de nu pe veci l-oi blestema.

„- Viziunea ta din visu-ţi întrupată, nu prea îmi pare a fi adevăratăMai bine ascultă-mi tainica chemare, căci eu sunt cel ce-n veci nume nu are,Căci fost-a oare un început, e vreun sfârşit ce va să vină ?Sau totul nu-i decât un joc, a Absolutului eternă plăsmuire.

Sămânţă a universului e Timpul, iar Adevărul este fiul lui,Şi Maică a stelelor e Cerul, iară Lumina-i umbra Tatălui.Când prin a sufletului zbucium, tu singur vraja lumii o vei descoperiiEliberat de vălul ignoranţei, om al cunoaşterii depline te-oi numi.

Când mintea ta putea-va cuprinde infinitulAtunci vei şti că totul e frate cu nemicul,Vei şti că tot ce-n lume îţi pare trecătorPoartă în sine icoana celui nepieritor.


retur

Când sufletu-ţi de scârbe purificat va fiVei şti să-nveţi pesemne şi arta de-a iubi,Şi tot ce se petrece în cercul vostru strâmtVei şti că poartă în sine eternul legământ.

- O, glas serafic, cât-armonie zace ascunsă în ale tale spuseCe par că din nefiinţă vin,Căci cum putea-voi eu cunoaşte şi dezlega acest misterCe-mi pare-a fi divin,Când mai adineaori crezut-am că nu-i enigmă-n lumea astaPe care eu să n-o dezleg…Şi-adâncă taină-mi pare acuma lumea, că nici pe mine însumiNu mă mai înţeleg.

„- Era pe când nici timpul nu începu-se a curgeŞi nici pe ceriu stele nu se întrezăreau,Eu singur stam atunce şi cugetam aieveaDe-i bine ori de-i rău puterii glas să-i dau

Din mintea-mi prinse viaţă un gând ca şi o razăŞi infinitul cosmic deodată-l luminează,Făclii de stele aprinse, gigantici galaxiiDin mintea-mi necuprinsă pe dată se ivi.

Şi glas eu dat-am vrerii prin Unul meu născutCa sori, pământ şi timpul să aibă începutŞi omul peste toate fie stăpân făuritorLiber destin şi spirit, divin, nemuritor. „

Fusta soarelui

aveai o gaură în fustadăruită de bunicaînainte să moarăşi nu o iubeai neaparatpentru acest faptci pentru că cinevadesenase pe eaun soare imaginarchiar în dreptul găuriiai mai fi dormitnici câinii nu se trezescatât de devremedar porumbulnu ştie asta te aşteaptăsă-i mângâi orgoliulşi pleci fără să mănânciatârnată de sapă fericităcă şi de data aceastaMitică va încercacu degetele lui murdaresă ajungă dincolo de soareporumbul mai poate aşteptaşi apoi ce dacăbabele vor striga speriatecă te-ai îmbrăcat în eclipsăporumbul e mulţumit şi MiticăUniversul începe din fusta bunicii

Autor Adrian Paparuz

Crez

dar tu nu vei ştiică îţi mângâi urmele din zăpadăşi pe cele din nisipul fierbintecă fiecare floare de mărpe care vântul ţi-o aşează prin păro adun şi-o păstrez la mine în suflettu doar alergi înaintenici nu ţi-ai cumparat biletpentru marea călătoriespre pierzaniete-ai aşezat la geamul tristeţiişi aştepţi sfârşitulresemnată recear trebui doar să întorci puţincapul să asculţi un minutţipătul venit chiar din inima tasă priveşti o secundă măcarpoteca pe care ai însengerat-ocu nepasareeu sunt încă acolounde am rămasînainte ca dragostea tasă moarănu mai am lacrimidar mai pot să cred în minuni

retur

Orb in trecut

te mai caut şi acumpantofii pe care mi-ai dăruitde ziua meaîmpreună cu sărutulmă poartă sisificpe străzile pe care ai putea fisunt un orbce pipăie trecutulcu bastonul iubiriiprivirea mi-a rămas înţepenitădeasupra patuluipe icoana pictatăcândva pentru noichiar de Dumnezeuîn ziua aceea ne făcuse îngerichiar dacăpantofii s-au dezlipit demultşi tălpile mele însângerateadulmecă în vanmirosul iubirii talechiar dacăunui îngeri-au căzut aripilete caut Autor Adrian Paparuz

Paradoxul tau

tu veneai de dincolo de moarteşi nici măcar nu îţi aranjaseipărul pentru astaveneai spre luminădoar cu o ciocolatăca şi cum asta o puteai faceîn fiecare zi

noi atârnam în balanţa iubiriiprivindu-te aşa ca la cinemafără să ştim că doar dragosteapentru noite purta către înviere

veneai dinspre moartesperând să ne poţi renaştepe noi îngerii şi demonii tăi

retur

Doamna Elvira

Elvira se culcă întotdeaunaînainte să se trezeascăşi asta pentru că are aşao predispoziţe pentru adormirecamera ei nu are ferestrenu din vina arhitectului cipentru că Elvira nu locuieşte undevade aceea în locul acestoradimineaţa deschide mai întâiochiul albastrucând briza oceanuluie încă prea rece şide-abia mai târziupe cel verde astfel încâtspre searăsufletul ei e complet aerisitde mirosurile crude de carneşi tabac rămase de cu searăface asta în fiecare zinumai că azi de ziua eiîşi premise să respire mai multaltfel era o zi ca toate celelaltenumai că azi colegul ei de falezăşchiopul orbit de strălucirea


Matinală a caninilor Elvireipornise tranzistorularuncat de un turist plictisitmai devreme şi poatenu s-ar fi întâmplatnici atunci nimic dacăCelion Dion nu le-ar fi amintittocmai atunci de TitanicElvira însă bruscnu am mai vrutsă se considere violatăde destin ci în timpce bateriile tranzistoruluiîşi dădeauduhul obştescîl ceru de bărbatpe cel cu care împărţea de o veşnicie Universuldevenise o Doamnă

retur

Azi m-am gindit la tine

azi m-am gândit la tine greşit nu mă puteam gândi la tine pentru că tu ai fost şi azi şi ieri mereu de o istorie încoace chiar gândul meu probabil vei râde eclipsându-l pe Brahms din urechile mele dar lasă-mă măcar să încerc să îţi spun de acel necunoscut dinlăuntrul meu care s-a născut fără să îmi ceară voie doar din atingerea ochilor tăi absurd de luminoşi şi fără să ştiu a crescut atât de mult încât m-a azvârlit afară din mine pentru a te putea cuprinde cu braţele mele să te sărute cu buzele mele pe când eu am rămas rătăcit în deşertul minţii nici nu mai ştiu de fapt ce vroiam să îţi spun pentru că e prea târziu să pot vedea altceva decât liniştea marea linişte a iubirii tale voi adormi strângându-te de mână îţi voi visa visele şi voi respira aerul tău da azi m-am gândit la tine


retur

As vrea sa-mi fii acum aproape

Aş vrea să-mi fii acum aproape, să-ţi sărut ochii plânşi şi trişti,Să-mi sprijin fruntea iar de tine să mă conving că mai exişti.Şi-n taină s-mi ascund tristeţea în zâmbetul ce ţi-a-nfloritPe buzele ce-ntrun sărut, trezesc fiori din vremea-n care ne-am iubit.Aş vrea să vezi că-i primăvară şi iarăşi florile-ţi zâmbesc,Iar din cenuşa astăzi stinsă renaşte totul şi-i firesc.Copacii iarăşi au păduri cu tril de păsări în perechi,Ce consfinţesc metamorfoza acelor ritualuri vechi.Eu incă te aştept sub luna ce-a tăinuit iubirea noastră,Lăsând să curgă râuri multe din apa limpede albastră.Aş vrea să-mi fii acum aproape să-ţi mângâi părul răvăşitŞi-n taină să strivesc sărutul cel

Autor : florentina crăciun fabyola

pentru care te-am iubit.

Iubire vino singur, nimic din

amintiri tu să nu ei cu tine,

Cu cât vei fi mai blând cu mine cu-

atata totul e mai bine.

Şi vom chema din largul mării

pescarii drumul să ne-arate

Ca să lăsăm în urmă totul iubindu-

ne, cât mai departe..

Cu drag din drag te voi chema

mereu în marea veşnicie

Acolo ca şi-aici, iubire ca a noastra

nu poate să mai fie,

Sărut lângă sărut am pus în mantia

ce trupul tău il infăşoară

Şi aş începe iar şi iar să îţi sărut

fiinţa toată ce azi mă înfioară.

Aş vrea să-mi fii acum aproape,

Mi-e dor de tine, pentru a câta

oara...!

retur

Privind cum trenurile pleacă în viaţă fără noi şi cât ne-au înşelat.

Prin sufletele noastre răvăşite se-aud şuierături de trenIar teama de-a rămâne fără noi ne zbuciumă întreaga fire.Te chem din nou iubito, de lacrimi şi durere înca mă mai tem,Şi doar sărutul tău să fie aievea să nu mai cred că-i amăgire.

Peronul e intunecat şi gara intristata, un câine urlă a pustiu,Doar două trenuri goale aşteaptă călătorii ce nu mai vor să vină,Şi nu m-ai crede dacă-ţi spun cât te iubesc şi că nu ştiu,De ai ales cu mine să rămâi în viaţa ce-a rămas atâta de puţină.


IUBITO !

Mă pierd prin săli de aşteptare privind cum călătorii se despart,Şi între pleoape strivesc o lacrimă ce nu ştie sa-ascundă,Durerea despărţirii şi plânsul ce în suflet apare dintrodat,Şi ori şi cât n-aş vrea, când plec de lângă tine tristeţea mă inundă.

Trec călători pe lângă noi iubito şi trenurile pleacă-n depărtări,Să ne despartă acuma parcă ar vrea şi cerul şi pământul,Te strâng în braţe şi-aş vrea să fug cu tine în cele patru zări,Iar trenul să nu ştie că nu mai sunt, să nu-mi cunoască gândul.

Nu vom mai cumpăra bilete şi nu vom mai pleca spre nicăieri,Vom sta pe-o bancă-ntreaga noapte privind spre cerul înstelat,Şi ne vom spune în cuvinte tot ce simţim de-o veşnicie până ieri,

retur

Tu asterne-n vise stele

Dacă aş veni la tine gândurile să-ţi petrecŞi să-ţi ferec amintirea între gene cu dorinţi,Tie ţi-aş lua durerea cu un simplu te iubescRamânând la fel de singuri tot în doi, si tot cuminţi.

Dacă sufletu-mi va spune să te ţin închis în mineIntr-un loc unde iubirea nu-i atinsă de dureri,Am să stau privind cum ochi-ţi sting în ei făclii divineRămânând ai mei de-apururi şi iubind ziua de ieri.

Eu aş vrea ca noi să ştim de vom fi mâine-mpreunăPe cărarea mult umblată unde zorii vin zglobii,Aş veni acum la tine să-ţi pun stelele în mânăŞi să mă strecor în vise unde vreau mereu să-mi fii.

Tu aşterne-n vise stele fă din ele lung covorŞi aşteaptă-mă pe mine să te-mbrăţişez pe ele.Buzele să ţi le ferec cu-n sărut izbăvitorMulţumiţi să fim în ceruri, pe pământ feriţi de rele.

Sunt o straina in propriile mele ginduri

E tristă calea vieţii şi simt că parcă încă nu îmi aparţinPrin labirint îmi caut unicul şi tristul drum al vieţii,Şi n-am ştiut ce-mi poate oferi nefericitul meu destinDe- aceea mai caut încă, culoarea de-nceput a dimineţii.

Sunt o străină în propriile mele ganduri ce mă dorMi-am rătăcit şi drumul către mine şi totu-i o povară,Când totul e atât de trist şi ruginiu şi-atâta mă-nfiorDe ne-mpliniri şi triste lacrimi, pentru a nuştiu câta oară.

Din labirint găsesc uşor un drum ce duce spre uitareŞi nu ma-aşteaptă nimeni c-o floare pe celălalt tarâm,Doar fâlfâirea aripilor de cocori pe nesfârşita mareFacându-mă să cred pentru o clipă, că pot să mai ramân.


retur

RUGAMINTE

Mai lasa-mă,să-ţi mai fiu,Doamne, o floareînflorită-n câmp;să mă mai legăn,de-ncântaresorbind din ochial tău pământ!Mai lasă-mă,să gustsplendoareace o reverşiîn zori de zi;şi lasă-mă, să fiu eu,floarea, plină de versşi armonii!Mai lasă-mă,să cânt în soare,minunea vieţiide a fişi darul tăuplin de culoare;şi cântecede ciocârlii!

NOPTI DE SANZIENE

Ce mi-ai adormit voiniceLa umbra paltinilorÎn ţinutul ielelor,Locul sânzienelor?

Răsărit-a luna plină,Pădurea e în luminăŞi cu părul despletitDomniţele s-au ivit.

Dansează naiadele,Ritmurile vesele,Stăpânele vântuluiCântat-au voinicului.

În poiană lângă iazVoinicu-a dat de necaz,Nimfele văzduhuluiL-au trezit din somnul lui;

Zână, zână nu-mi fă rău,Mie-mi place dansul tău,Ochişori-ţi de turcoazMă vor scoate din necaz!

Învoieşte-te de-ai vreaZâna mea, frumoasa meaSă stau în privirea taCa să-ţi pot cânta doina!

Autor Ioana Voicilă Dobre

retur

DORINTA

Ochii mei vor să te vadă,Legănându-ţi clipeleŞi iubirea mea frumoasăSă-ţi mângâie pleoapele.

Gura mea îţi vrea sărutul,Floare de nu-mă-uitaIar fiinţa mea-nceputulÎl vrea din fiinţa ta.

Să fiu eu, floare din floareŞi-ntr-o calmă dimineaţăSă-ţi mângâi dintr-o privireCu drag, însetata-ţi viaţă.

CORN DE TIMP VRAJIT

În poiana toamnei

noastre,transformată-n

primăvară;suntem regiicătre careploi de stele lin coboară.

Viselese cern fantastic

dintr-un corn de timp

vrăjit,ca o vesteminunatăce pământul a-nverzit!

Sufletele cântă iară,

melodii de mult uitate

când amurgullin coboarălegănând aceste toate!

Autor Ioana Voicilă Dobre

retur

PULSEAZA VIS...cu-aromă de tămâie...

şi râde zborulînecând prin aripi,râsul de focal existenţei noastre.

mă doare trupulprintre ploi cu îngeridar râd cuvântprintre nămeţi de sensurişi scriu sub lampadar...

cu-n degetprind un fluturşi îi citescdesenul de pe aripi.

uscat mi-e zborul!inima aşteaptăprintre copacirăspunsul...

Autor Bejliu Anne Marie

simt scrijelite umbreîn ineleşi mă trezescurcând prin muntecâmpul......de tainerostuite-n glasul firii

întors în minecânt o pribegireşi pasul uităsă mai calce-n amintire.

trăiesc prezentdeşi în faţă-mi umblă,imagininerostind cu vocea surdă,nici răsărit,apus sau întrebare...

mă duc...pleoapa-mi frige.

retur

AS VREA SA UIT

...că sunt doar bulzde rouă,tot rătăcindcuvintele prin ploi.

aş vreao mână caldăsă-mi adune,trupul chircitîn aşteptări,nevoi.

aş vrea să fiu,sărutul de Lumină,crescutîn miez de pâine,un fior...

plăcerea gustuluitihnit curgândprin liră,să nu mai simtdurere,aspru dor...

Autor Bejliu Anne Marie

îmi umplu miezulde tăcerea fină,a astrelordansând vioiprin cer.

în nopţi seninecu parfum sulfină,să-mi curgă sânge,izvor alb - Lumină,prin cuget, suflet,inima-mi de Om..

retur

Pagini de sonet

Citesc cu ochii mintiiInchisi de-ai toamnei bruma,Poemul suferinteiCe in urechi imi sunaSi glasul mut de clopotCe na-nceput sa bata,E doar al ploii ropotIn noaptea-nsangerata,Iar picatura vieCe tine fin cadenta,E ca o poezieIn care-mi scriu esenta.

Doar nemurirea taceCand infinitul plange,Se-ascunde in gaoaceSi-n umra mea de sange,Caci picatura vieE sange de poetCe bea, fara sa stie,Doar pagini de sonet.Autor Marioara Visan Autor Marioara Visan

In ochii tai

Sa fiu eu, nufar de dorinta

si in lumina vietii tale sa ma scald,

sa infloresc in dulcea ta credinta

ca am petalele iubirii, de smarald.

Sa ma culegi cu unduiri de suflet

si-n centrul inimii sa ma asezi,

sa nu ma lasi intr-al tristetii planset,

sa ma transformi in versuri de poet.

Din apa fericirii, un strop sa-mi dai sa beau

Dar, nu dintr-a unui suflet prea indurerat

ci dintr-a celui care, in mrejele iubirii

si-a impletit fiorul ce l-a inaltat.

Sa fiu eu, nufar de dorinta

si in lumina vietii tale sa ma scald,

si-apoi cand trec in nefiinta,

sclipiri in ochii tai sa ard.

retur

In noianul de albastru

Prin noianul de albastruStingher, ochiul meu privesteLa cuvantul ce maiastruDe iubire ne vorbeste.

" E usor a scrie versuriCand nimic nu ai a spune",A scris candva EminescuSi-i valabil azi in lume

S-asterni in inima curataCuvant ce sufletul omoara,Nu e poezie-adevarata,Cand scrii doar vorbe de ocara.

O infamie eu considerSa-nveninezi iubirea,Minciuna-i si nu poezieCand scrii ca nu exista fericirea.

In noianul de albastruPlangand, sufletu-mi traieste,Visand sa-ntalneasca AstruIn ochiul care-o priveste. Autor Marioara Visan

In noianul de albastruIubind, sufletu-mi vibreaza,Incercand sa cante valsulDin privirea-mi treaza.

Sala in care orchestraCanta melodii astrale,E in globul din EsentaVisurilor tale.

Simfonie de culoriCanta lieduri tandre,Daruind in zori de ziPoezii ofrande.Chiar daca stiuDe-ar fi sa pleci,In alte lumi straineViata sa-ti petreci,Ma vei lua cu tineIn amintiriDespre frumoasele iubiri.

De–ar fi sa pleciIn lumea asta mare,Cand noptile-ti vor fiPustii Si reci,

retur

Autor Marioara Visan

Urcand spre nemurireIntr-un etern sarutAl absolutuluiCe a renascutDin coloana infinitului.

De-ar fi sa pleciSpre alte locuri insoriteTe voi urma in veciAscunsa intr-un strop de chihlimbarCe se transforma-n foc,Arzand pocalul cu nectarDe iubire pura……Si ….., m-as prelinge de pe guraCuibarindu-ma in inima ta.

Chiar daca stiuCa vei pleca…….Acum , cat nu e prea tarziu,Iti daruiescNectarul iubirii adevarate,Sa-l porti pe buze si in suflet,Sa-ti amintesti de cea care…..Te va iubi si dincolo de moarte.

Ma vei cauta in vise,Sa ma transformiIn gradina de trandafiriCulesi din inima ta.Vor fi cu iubire udatiSi-n curcubeu asezati.

De–ar fi sa pleciIn tari indepartate,In ganduri te voi urma,Ma vei simti in soapte.In vis ma vei striga,Un lung ecou in noapte:“ Te vreau a mea”.Iar buzele-ti fierbintiDe neimplinitele-ti dorintiVor sorbi nectarulIubirii adevarate,Gustand din amarulViselor neterminate.Cand te vei imbataCu sentimente de fericire,Inseamna ca, sufletul tauSe va imbratisaCu sufletul meu

retur

VA ASTEPTAM IN EDITIA

URMATOARE

retur

esente

Documents