Delia Bălăican

Evreii din România

la sfârşitul secolului al XIX-lea, începutul secolului al XX-lea

Lucrarea ,,Evreii din România la sfârşitul secolului al XIX-lea, începutul secolului

al XX-lea’’ şi-a propus să contribuie la cunoaşterea a două categorii de evrei din perioada

respectivă: cei care au rămas în ţară, în acest caz ce au făcut, cu ce s-au ocupat, domeniile

în care au excelat şi evreii care au emigrat, cauzele care i-au determinat să ia această

decizie, unde au plecat şi în ce condiţii.

Cei care au rămas în România au căutat să se adapteze legislaţiei, mentalului

colectiv, iar prin activităţile desfăşurate, desăvârşind meseriile practicate tradiţional de

evrei, alteori aducând industrii noi, au reuşit să se impună în economia ţării. Activitatea din

domeniul economic a evreilor din România s-a înscris în procesul general de modernizare

ce caracteriza istoria ţării începând cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea.

Evreii care au ales să emigreze, sperând să înlăture neajunsurile prin găsirea unui

trai mai bun în altă parte a lumii, visând de cele mai multe ori să ajungă în America, erau în

general oameni săraci, însă a fost un cumul de cauzele care au determinat luarea acestei

hotărâri: sociale, economice, politice, legislative.

Minoritatea evreiască atrăgea atenţia la vremea respectivă, în primul rând prin

faptul că era cea mai numeroasă din ţară. Pornind de la curiozitatea de a cunoaşte

resorturile funcţionării celei mai numeroase minorităţi etnice şi religioase a României

perioadei moderne şi afirmării acesteia în lumea românească, s-a scris această lucrare.

Conform Recensământului din 1899 erau în număr de 269.015 de evrei în

întreaga ţară, procentual reprezentând 4,6 % din numărul întregii populaţii, iar la

Recensământul din 1912 înregistra un total de 239.957 evrei, reprezentând 3,3 % din

locuitori. Scăderea numărului evreilor de la o perioadă recenzată la alta provenea din

diferenţa naturală dintre naşteri şi decese, precum şi din emigrări.

Contribuţia evreilor la dezvoltarea economiei, la creşterea producţiei, la crearea de

locuri de muncă este relevată de faptul că 23,66 % dintre marile aşezăminte industriale,

adică 146 din 625 cât reprezenta totalul lor, aparţineau întreprinzătorilor evrei, aşa cum

1

certifică Ancheta Industrială din 1901-1902, realizată de Serviciul Statisticii Generale din

cadrul Ministerul Agriculturii, Comerţului, Industriei şi Domeniilor de atunci.

Abordarea este nouă în istoriografia românească, atât prin conturarea subiectului,

cât şi prin sursele documentare utilizate, mai mult de jumătate din sursele citate nemaifiind

exploatate în acest sens.

Au fost consultate fonduri ale Arhivei Ministerului Afacerilor Externe ale

României, ale Arhivelor Naţionale ale României, centrale şi locale, cele ale Direcţiei

Judeţene Dolj, Fond Prefectura Dolj. Pe lângă documentele de arhivă, documentele oficiale

ale perioadei studiate şi presa vremii au ocupat un rol important în etapa documentării,

fiind valorificate în redactarea lucrării.

În acelaşi timp trebuie să remarcăm că din perspective diferite tema s-a abordat

de către istoricii: Carol Iancu- Evreii din România (1866-1919) De la excludere la

emancipare, (2006); Liviu Rotman- Şcoala israelito-română 1851-1914, (1999); Andrei

Oişteanu, Imaginea evreului în cultura română, (2004); sau în lucrările editate de Federaţia

Comunităţilor Evreieşti din România: Izvoare şi mărturii referitoare la evreii din România,

(1995); O istorie a evreilor din România în date, de la începuturi, până la 1919, (2000);

Contribuţia evreilor din România la cultură şi civilizaţie,(2004).

Pentru a ilustra obiectivul amintit lucrarea cuprinde trei capitole:

Capitolul I - Implicarea evreilor în activităţi economice,

Capitolul al II-lea -Emigrarea evreilor,

Capitolul al III-lea - Oltenia - Studiu de caz.

Primul capitol, Implicarea evreilor în activităţi economice şi-a propus o posibilă

reconstituire a tabloului celei mai active categorii de evrei din România de la cumpăna

secolelor al XIX-lea şi al XX-lea, trecând în revistă industriile în care aceştia şi-au făcut

simţită prezenţa: textilă, îmbrăcăminte şi anexe, tăbăcărie şi încălţăminte, hârtie, lemn şi

mobilier, arte grafice, alimentară, sticlărie, ceramică, chimică, metalelor, întreprinderi

balneare. Pe lângă acestea, evreii se regăseau în comerţ, domeniul bancar, arendăşie. Acest

prim capitol prezintă preocupările evreilor care s-au adaptat realităţilor româneşti, ţara fiind

predominant agrară, ei s-au pliat pe domenii care nu erau acoperite de ocupaţiile

autohtonilor, în timp ce politicienii imprimaseră ţării o dezvoltare naţională a industriei, pe

calea protecţionismului.

2

Bazele legale ce s-au constituit în etape ale dezvoltării economiei au fost: Convenţia

comercială încheiată cu Austro-Ungaria în 1875, căreia i-a urmat războiul vamal din

perioada 1886-1892, apoi convenţiile comerciale încheiate cu alte ţări, din anul 1893 şi în

final legile din 1887 şi 1912 pentru încurajarea industriei naţionale. Eforturile politice de

stimulare a economiei s-au bucurat de atingerea obiectivelor, industria naţională

dezvoltându-se, ajungând să concureze produsele străine.

După cum se ştie preponderenţa evreiască în economia românească a avut reacţii

pro sau contra în rândul societăţii româneşti, acest aspect nefiind însă obiectul acestui

demers. Revenind la subiect, performanţa întreprinzătorilor evrei a fost posibilă pornind de

la mai multe premise: au continuat meseriile tradiţionale, fie erau oameni şcoliţi în

domeniile unde activau, de multe ori chiar la şcoli din străinătate şi au avut o atitudine

deschisă faţă de inovaţii. Prestigiul pe care l-au avut firmele evreieşti era demonstrat de

medaliile primite în ţară şi străinătate, în urma participărilor la Expoziţii de profil

interne şi internaţionale, de faptul că unele deveniseră furnizori ai Curţii Regale. Au

existat cazuri când evreii au fost deschizători de drumuri în diverse domenii de

activitate sau au fost singulari în ceea ce făceau. Vom enumera în acest sens căteva

întreprinderi ce făceau parte din categoria marii industrii a ţării:

Prima fabrică română de ţesături Leo Geller si Comp. din Iaşi (1900); Prima

fabrică de ciorapi şi tricotaje de la Iaşi, proprietar Moritz Rechler (1901); Prima fabrică

mecanică cu aburi de frânghie, sforărie, odgoane patent şi ţesătorie de chingi Moritz

Wachtel din Copou – Iaşi (1886); Letea, prima fabrică română pentru fabricarea hârtiei,

S. A., Bucureşti, înfiinţată la 1879 cu participarea Băncii Marmorosch Blank & Co.; Întâia

fabrică română de mobile şi tapiţerie, S. Sternberg, din Galaţi (1880); Prima societate a

morilor de abur din Botoşani a fost fondată de Gavriel Abramovici şi Sara Freifeld

(1844); Prima moară de apă, Aron Abramovitz din Botoşani (1875); Prima Fabrică

Română pentru Cojitul Orezului, S. A., Bucureşti, înfiinţată din iniţiativa Băncii

Marmorosch Blank & Co.în anul 1904; Prima fabrică de sticlărie din Moldova era a

Fraţilor S. şi M. Weisengrun şi a fost înfiinţată la Bogdăneşti, în Judeţul Bacău în anul

1889; Prima fabrică de articole de aramă pentru menagiu Menachem Fermo Fils din

Bucureşti(1888) ; Prima fabrică de mobile de fier Sig. Hornstein a luat fiinţă la Bucureşti

în anul 1894;

3

Fabrica de mobile de fier, de tablă vernisată şi turnătorie de oglinzi, Moritz Graff, din

Galaţi (1899); Moritz Graff făcuse la Viena studii de pictură şi mecanică; În ţară ocupase

funcţia de şef al atelierelor Comisiei danubiene din Sulina. Calitatea superioară a

produselor, hărnicia agenţilor şi voiajorilor fabricii, cunoştinţele tehnice şi eforturile

proprietarului au fost răsplătite cu numeroase distincţii: Medalia de aur şi Crucea de

onoare la Expoziţia din Londra, Medalia de aur la Expoziţia de la Paris, Medalia de

aur şi Crucea de onoare la Expoziţia din Bruxelles, Grand prix, Medalia de aur şi

Crucea de onoare la Expoxiţia de la Anvers.

Fabrica de cuie, sârmă, nituri, galvanizare de sârmă, tablă de fier, ce aparţinea lui

Osias Ausschnitt, din Galaţi a obţinut Diploma de onoare la Expozitia din 1906, Medalia

de aur şi Placheta de colaborator. Stabilimentul era furnizor al Curţii Regale. Pentru

meritele sale, M. S. Regele i-a conferit industriaşului şi comerciantului Osias Ausschnitt

,,Coroana României’’ în gradul de mare cavaler. Alt premiu obţinut a fost ,,Meritul

comercial şi industrial’’, clasa I.

Fabrica de ceaprazărie a lui Herman Blauştein s-a deschis la Bucureşti în

anul1883. Era singura fabrică de acest fel din ţară, care se înscria pe lista celor din marea

industrie. Atelierul de cravate E. A. Josef (fost Cosnea), din Bucureşti, era unicul din

cateoria sa de activitate care făcea parte din rândul marilor stabilimente industriale,

funcţionând din anul 1870; Atelierul de umbrele C. Grün (1885) din Bucureşti şi Fabrica

de umbrele şi corsete A. Rosenbaum (1888), tot din Bucureşti făceau parte din marea

industrie a ţării, fiind singurele cele mai importante din ţară, din domeniul lor de activitate.

Adolf Waidmann, unul din fruntaşii industriali ai Olteniei, care fondase o fabrică de

maşini agricole, turnătorie de fier şi aramă a adus reale foloase industriei. Invenţia sa,

aparatul de făcut şire de paie <<Isbânda>>, a fost brevetată de Ministerul Industriei

şi Comerţului.

Ziarul ,,Mercur’’, ziar de publicitate, s-a constituit în alt element economic nou,

fiind proprietatea lui M. şi O. D. Alpern, funcţionând în Bucureşti din 1892, care a reuşit să

se impună printre marile firme industriale româneşti.

Îndeletnicirea evreilor cu comerţul a fost binecunoscută, în egală măsură şi

detestată, însă le-au fost recunoscute calităţile în domeniu: cunoaşterea pieţei, abilitatea de

a întrebuinţa creditul, arta de a face să circule rapid capitalul. Spiritul negustoresc al

4

evreilor a fost pus în valoare, începând cu legendarul Cilibi Moise (1812-1870) şi comerţul

său ambulant, continuând cu magazinele care şi-au format un renume prin calitatea şi

varietatea produselor comercializate şi firmele ce-şi făceau reclamă prin intermediul

publicaţiilor, precum Blănăria Simon Abramovitz S-sori fondată în 1855, una din cele mai

vechi şi mai cunoscute din capitală, sau ,,La Marca ţarei’’ din Craiova, cel mai mare

magazin de maşini de cusut, velocipede, case de fier, cu sucursale deschise la Bucureşti şi

Constanţa, devenind Furnizorul Curţii Regale, ori magazinul lui Moses Stein, din Târgul

Neamţ, care a luat parte la Expoziţia generală română din 1906, cu vinul Armaş, din anul

1887, din via Rosnoveanu, medaliat cu medalia de argint şi diploma specială, precum şi

cu medalia de colaborator, vin care fusese expus şi la Expoziţia agrară din 1904, unde a

fost medaliat cu medalia de argint.

Leonida Colescu subliniase în studiile sale rolul predominant al străinilor, printre

care şi evreii, în dezvoltarea comerţului.

Alt domeniu al modernizării, de altfel foarte important, a fost cel al sistemului

bancar şi de credit. Şi în acest domeniu de activitate evreii au contribuit la dezvoltarea lui,

fiind unii dintre pionieri. Cum secole de-a rândul le-a fost interzis prin lege să deţină

proprietăţi funciare sau imobiliare, evreii au încercat să acumuleze valori mobiliare, uşor de

ascuns, uşor de transportat, având valoare mare şi volum mic. Casele de bancă au apărut în

prima jumătate a secolului al XIX-lea, fiind în majoritate deţinute de evrei, iar băncile în a

doua jumătate a secolului al XIX-lea. Situaţia s-a echilibrat în anul 1880 când s-a fondat

Banca Naţională a României.

Celebra Bancă Marmorosch, Blank & Co., înfiinţată în anul 1848, a evoluat în

concordanţă cu dezvoltarea economică şi financiară a României moderne, iar după primul

război mondial îşi deschisese sucursale în importantele capitale ale lumii, la Paris şi New-

York; în anul 1895 Banca Blank a inaugurat la noi împrumutul public; a stimulat

apariţia domeniului asigurărilor; prin înfiinţarea Casei de Pensii <<Mauriciu Blank>>

în 1905, s-a inaugurat domeniul pensiilor private.

Au fost şi alte nume cu rezonanţă din rândul bancherilor evrei: Davicion Bally,

care şi-a pus averea în sprijinul revoluţiei de la 1848; Hillel Manoach, primul evreu în

Consiliul municipal al Bucureştiului; fraţii Halfon, făuritori de bancă; Adolf de Hertz şi

bancherul Jacques Lobel, reprezentând în România Banca Imperială Otomană au fondat

5

Banca României în anul 1865; L. Berkowitz a înfiinţat Banca L. Berkowitz în 1880;

Jacques M. Elias a fondat în anul 1897 Banca Generală a Ţării Româneşti. Bancherul a

lăsat moştenire prin testament Academiei Române toată averea mobilă şi imobilă, din

ţară sau străinătate. Jacques M. Elias, pentru meritele sale în dezvoltarea vieţii economice

a ţării, a fost decorat cu numeroase titluri de onoare şi medalii: titlul de Cavaler şi Ofiţer

al Ordinului ,,Steaua României’’, în 1889 şi 1901; titlul de Ofiţer şi Comandor al

Ordinului ,,Coroana României’’, în anii 1891 şi 1909; medalia ,,Meritul Comercial şi

Industrial’’ clasa I, în anul 1913. În anul 1880 i s-a acordat împământenirea în mod

individual. Numele acestor bancheri evrei a rămas în istoria evoluţiei bancare româneşti.

Altă ocupaţie a fost arendăşia, care apăruse pe fondul tranziţiei economiei

româneşti pe calea dezvoltării capitaliste, cu importante implicaţii sociale. Situaţia ţăranilor

se înrăutăţise ca urmare a crizelor agrare produse între 1873 şi 1895 şi la începutul

secolului al XX-lea, agravate de anii de secetă constantă şi prelungită şi a crizelor

industriale (1873, 1882, 1890). Monopolizarea pământurilor în cuprinsul unor trusturi de

arendaşi a determinat unele din formele cele mai grave ale exploatării în lumea agrară în

România. În preajma anului 1907, aproximativ 900.000 de ha erau arendate străinilor.

Numărul arendaşilor se ridica la 3.332. În Moldova, fraţii Fischer deţineau 189.000 ha.

Însă aceştia nu erau singurii. Moşii însemnate mai deţineau spre arendare şi alte familii

evreieşti: Juster, Costiner. În comuna Bivolari din judeţul Iaşi, L. Costiner deţinea 50.000

de ha, iar S. Fischer tot cam pe atâta.

Ţăranii răsculaţi în 1907 nu au ţinut cont, în general, de etnia proprietarului sau

arendaşului de pământ, căci nemulţumirile lor erau aceleaşi, peste tot. Nu au lipsit, dincolo

de complexitatea cauzelor izbucnirii răscoalei de la 1907 şi acuzaţiile directe, adresate

evreilor pentru situaţia jalnică în care ţăranii ajunseseră. Un raport din 20 martie/2 aprilie

1907 emis de Tribunalul Iaşi, la cererea procurorului general, consemnând cauzele

răscoalelor ţărăneşti din acel judeţ, afirma: ,,În primul loc, sătenii declară că sunt speculaţi

pe toate căile de către evreii de la sate şi din cauza lor au ajuns de nu se mai pot hrăni’’. O

situaţie similară a fost la Darabani, judeţul Dorohoi (,,Răzvrătiţii cereau împărţirea moşiei

Darabani şi izgonirea evreilor din târguşorul Darabani’’).

Capitolul al doilea ,, Emigrarea evreilor din România’’ se ocupă de evreii care au

decis plece din România. Reconstituirea fenomenului de emigrare a evreilor din România

6

s-a realizat în mare măsură pe baza documentelor din arhiva Ministerului Român de

Externe, la care s-au adăugat informaţiile provenite din alte documente oficiale, precum

recensămintele, ori cele oferite de presa vremii. A fost urmărită relaţia Ministerului Român

al Afacerilor Externe cu Consulatele, Agenţiile şi Legaţiile sale din străinătate, privind

emigrarea evreilor români: Relaţia cu Austro-Ungaria –Viena, Cernăuţi, Budapesta;

Germania; Rusia - Cernăuţi, Odessa; Bulgaria - Sofia, Rusciuk; Imperiul Otoman; Regatul

Ţărilor de Jos; Anglia; Ecuadorul.

S-a căutat aflarea cauzelor emigrării, stabilirea locurilor de unde plecau evreii

români, a destinaţiei de emigrare, precum şi a condiţiei sociale a emigranţilor, a modalităţii

de emigrare. A fost tratată sensibila chestiune a paşapoartelor de emigrare.

Informaţii despre problema paşapoartelor de emigrare am aflat dintr-un raport de la

Ministerul Afacerilor Externe, redactat în 1903 de către ataşatul nostru la Constantinopole,

Ion Al. Lahovary - Notiţă asupra chestiunii paşapoartelor de emigrare. Unele dintre

dificultăţi proveneau din existenţa unui statut incert al unora dintre evrei, precum cei care

nu erau cetăţeni deplini, însă prin faptul că îndeplineau faţă de Statul Român unele obligaţii

ca plata impozitelor şi serviciul militar, se bucurau într-o oarecare măsură de protecţia

legilor române, în privinţa persoanei şi averii lor. În aceste condiţii ar fi fost greu de

susţinut că protecţia legilor noastre asupra străinilor nu mergea cel puţin până la acordarea

unui paşaport.

În jurnalul din 28 Iunie 1884 al Consiliului de Miniştri se făcea o definire a

paşaportului în acest sens. Statul promitea să protejeze persoana şi averea posesorului; se

obliga să-l primească în caz de expulzare ori de crime vădite şi îşi lua răspunderea de a

urmări îndeplinirea prin justiţie a reclamaţiilor aduse împotrivă.

Ion Al. Lahovary constata că în Consiliului de Miniştri de la 12 August 1891 s-a

luat decizia de creare a paşapoartelor de emigrare: ,,să se elibereze paşapoarte gratuite

emigranţilor israeliţi din toată ţara, în care să se noteze că dânşii nu se mai pot întoarce în

ţară.’’ Paşapoartele aveau înscrisă menţiunea: ,,bun pentru ducere”, fără să se afirme că

purtătorul nu putea reintra în ţară, documentele erau numite ,,paşapoarte de emigrare’’;

menţiunea se facea pentru întâia oară într-un mod oficial.

A urmat apoi Circulara Ministerului Afacerilor Străine către Prefecturi de la 5

Septembrie 1891, care completa Circulara nr. 14166 din 24 August 1891, comunicându-se

7

prefecturilor decizia Consiliului de Miniştri şi autorizând Prefecturile să elibereze

paşapoarte naţionale, supuşilor români, fără a avea calitatea de cetăţeni, în anumite condiţii.

Ion A. Lahovary încheia Raportul din 1903 în privinţa chestiunii paşapoartelor de

emigrare, considerând că România trebuia sa menţină un echilibru la graniţă, deoarece nu

ar fi putut face faţă unui aflux de populaţie.

În ziarul ,,Curierul Israelit’’ din 6 aprilie 1912, se scria despre faptul că la 1 aprilie

1912 intrase în vigoare un nou ,,Regulament pentru eliberarea paşapoartelor’’, care viza

în mod direct populaţia israelită. Se reluau Articolele din Regulament, accentuându-se, că

paşapoartele de emigrare se elibereau numai de Ministerul de Interne şi erau scutite de taxe.

Dr. A. Stern, preşedintele Uniunii Evreilor Pământeni, a fost în audienţă la ministrul de

interne C. C. Arion, căruia i-a înaintat un memoriu referitor la Regulamentul acordării

paşapoartelor, susţinând că vor isca în practică multe neajunsuri. De exemplu, criteriul de

clasificare a evreilor. Se făcea referinţă la evreii pământeni, însă nu intrau în categoriile

prevăzute de regulament. Alte probleme invocate erau: cererea de acte care nu puteau fi

obţinute facil; apariţia cazurilor urgente de natură medicale sau pentru afaceri.

La posibilitatea interpretării legilor se adăuga birocraţia care întârzia uneori

emiterea de aprobări, documente solicitate sau rezolvarea de situaţii neprevăzute, dincolo

de atitudinea generală responsabilă a autorităţilor.

Diminuarea numărului evreilor din România a fost reflectată şi de informaţiile

din recensămintele din 1899 şi 1912. Datele au atestat că emigrările s-au produs mai ales

în Moldova (mai puţini cu 29.162) şi oarecum în Dobrogea (minus 110). Emigrările,

începute pe fondul crizei economice din 1899, au continuat cu intensitate până în anul 1908

şi într-un ritm mai atenuat până în anul 1914. Cifrele Alianţei Israelite Universale privind

emigraţia din România sunt mai mari, vorbind despre faptul că între 1899-1904 din

România au emigrat 50.000 evrei, iar până în 1914 au plecat aproximativ 90.000 de

persoane, reprezentând o treime din întreaga populaţie evreiască din România de la acea

dată. Chiar dacă datele nu concordă, fenomenul a existat şi nu a rămas neobservat în epocă.

Capitolul al III-lea, Studiu de caz- Oltenia surprinde evoluţia comunităţii

evreieşti din regiune, ţinând cont de faptul că majoritatea populaţiei era reprezentată de

românii ortodocşi. Dacă situaţia evreilor din Moldova este mai cunoscută, despre evreii

8

din Oltenia se ştie mai puţin. Convieţuirea lor cu românii majoritari a fost paşnică, însă

influenţele antisemite au ajuns şi aici, fără să ducă la conflicte. Şi în Oltenia populaţia

evreiască a avut un pronunţat caracter urban, înscriindu-se situaţiei generale a României,

unde la 1900, trăiau în oraşe aproximativ 80% dintre evrei.

Anuarul Naţional al României al Comerciului, Industriei şi Administraţiunei din

anul 1906 cuprindea şi informaţii despre Consulatele străine aflate acolo: ale Austro-

Ungariei, Belgiei, Germaniei şi Turciei, ceea ce reflecta intensitatea relaţiilor cu statele ai

căror diplomaţi lucrau la Craiova, deservind zona Olteniei.

În perioada studiată economia trecea de la producţia manufacturieră la cea de

fabrică, industrială. După cum am putut constata din listele de nume, întocmite după

organizarea pe bresle de la vremea respectivă şi din cifra de afaceri dată de către Camera

de Comerţ şi Industrie Craiova, cuprinzând judeţlele: Dolj, Gorj, Mehedinţi, Romanaţi,

Vâlcea, ce editase în anul 1906 Anuarul Meseriilor, grupând meseriie în corporaţii, după

indicaţiile legii din 4 martie 1902, evreii contribuiau considerabil la viaţa economică a

zonei, alături de români şi alte minorităţi entice. Nu era neobişnuit ca un evreu să lucreze

la un român, la un neamţ, austriac sau grec, cum nici situaţia inversă nu era o ciudăţenie.

Evreii erau cu preponderenţă croitori, ceasornicari, tinichigii, zugravi, geamgii,

tapiţeri, dulgheri, tâmplari, curelari sau tipografi, iar femeile modiste, cusătorese.

Existau domenii sau meserii în care evreii fie deţineau supremaţia, cum era

cazul tipografilor, ridicând considerabil nivelul cultural al regiunii, prin cărtile tipărite,

prin acordarea gratuită de cărţi elevilor de la ţară. Din cele patru mari tipografii de ţinute

în ţară de evrei, două se aflau în Craiova- Tipografia Ralian şi Ignat Samitca (1835), şi

Tipografia David Benvenisti (1876). Dar nu erau singurele, mai micile stabilimente le

făceau concurenţă, precum Tipografia Filip Lazăr.

Din cele patru mari mori din Craiova, trei erau deţinute de evrei: Moise A.

Mendel, Marcu Weiss, Adolf Weiss. În timpul desfăşurării răscoalei de la 1907 toţi au

cerut protecţie din partea autorităţilor, inclusiv proprietarul român Barbu Drugă.

Existau cazuri când evreii erau singurii practicanţi ai meseriei respective,

anume papucarii, brodistele şi umbrelarii, în Craiova. La singurul birou de expediţii

din oraş- ,,Ghiţă Popescu & Co.’’(1904) era asociat Adolf Stern. La Caracal singurul

pălărier din oraş era evreu; la Corabia existau un singur curelar şi un singur zugrav,

9

înregistraţi cu acte în regulă, evrei de asemenea; în Târgu-Jiu era un singur perier şi acela

evreu; la Drăgăşani singurul ceasornicar era un evreu.

Viaţa îi învăţase pe acei oameni că oricare putea trăi liniştit dacă se afla în bună

înţelegere cu ceilalţi.

Cadrul cronologic al cercetării este cuprins între anii 1866, un reper în

modernizarea ţării prin venirea în ţără a regelui Carol I, adoptarea Constituţiei şi până la

1914, anul izbucnirii primului război mondial, eveniment dramatic în care şi evreii şi-au

pus speranţe de schimbare în statutul lor, survenită după încheierea războiului, prin

Tratatul minorităţilor din 1919 şi Constituţia din 1923, când evreilor le-a fost recunoscută

calitatea de cetăţean.

Din punct de vedere geografic, prezenta lucrare şi-a îndreptat obiectivul asupra

Moldovei şi Munteniei, regiuni istorice care formau la acea vreme România, Transilvania

făcând parte din Imperiul Austro-Ungar, iar Dobrogea încadrată statului român prin

Tratatul de la Berlin (1878) avea de asemenea caracteristici diferite ale evoluţiei istorice.

Metodologic, lucrarea abordează mai multe metode de cercetare, de reconstituire

şi analiză. S-a recurs la metodele istoricist-descriptivă şi monografică în special pentru

creionarea activităţilor în care s-au implicat evreii, cât şi a fenomenului emigrării. Metoda

analitică şi deductivă a fost folosită în cazul subcapitolelor referitoare la unele ocupaţii

ale evreilor, precum cea de arendaş sau bancher. Pentru a ilustra dimensiunile

fenomenului de emigrare s-a apelat la metoda statistică. Studiul de caz a fost folosit pentu

capitolul al III-lea.

Dificultatea din etapa importantă a documentării a reprezentat-o identificarea

evreilor. Pentru selectarea şi identificarea informaţiilor obţinute din diverse surse

documentare a fost adoptat, în lipsa unor date certe, criteriul numelui şi prenumelui.

Îmi exprim speranţa că acestă lucrare poate contribui la istoriografia dedicată

subiectului evreilor din România şi în acelaşi timp să constituie punct de plecare pentru

viitoarele cercetări, în care să fie dezvoltate aspectele culturale şi chiar politice ale

chestiunii.

10