Proiectul filosofic al lui Blaga (1895 – 1961) era unul de anvergură, ce avea în vedere cinci

trilogii: Trilogia cunoaşterii, Trilogia culturii, Trilogia valorilor, Trilogia cosmologică şi

Trilogia pragmatică. Primele trei au fost încheiate; din a patra a fost publicată prima parte –

Diferenţialele divine – , iar din ultima tot o parte – Fiinţa istorică.

Sub forma expunerii, filosofia sa a fost considerată de către unii comentatori drept sistem,

iar de către alţii filosofie sistematică (pentru că nu comportă rigoarea şi deducţia rigidă a unei

filosofii precum cea kantiană sau cea hegeliană). În centrul filosofiei sale Blaga pune misterul,

concept care avea să-i asigure originalitatea. De acest concept se leagă, prin modul de articulare

specific, toate celelalte idei, ca rezultate ale problemelor pe care le deschide atitudinea omului

faţă de mister.

Necesitatea articulării ideilor filosofice îl provoacă pe Blaga la o critică a tendinţelor

contemporane de a refuza sistemul: “şi moluştele dacă ar gândi, ar sfătui vertebratele să nu îşi

alcătuiască un schelet”. Şi Noica avea să considere, mai târziu, că o adevărată filosofie ajunge la

concept; or, acest lucru nu se poate realiza decât printr-o gândire sistematică.

În concepţia lui Blaga, misterul îşi cere corelatul său: omul, căruia îi este hărăzit un destin

aparte. Toate atitudinile acestuia (cunoaşterea, cultura, valorizarea sau plasarea într-un anumit

orizont al timpului) se întemeiază pe tendinţa omului de a revela misterul. Dar această tendinţă

înseamnă, în prealabil, plasarea omului într-o lume a misterelor; căci altfel, ce l-ar îndemna să

cunoască sau să creeze o lume a culturii?

“Omul are sădită în el nevoia de a cunoaşte” – aşa îşi începe Aristotel Metafizica sa. Tot

astfel stau lucrurile şi pentru Blaga, cu deosebirea că la el această nevoie porneşte dintr-o

tensiune existenţială: omul trăieşte în orizontul misterului. Acest tip de existenţă, strict specific

lui, i-a fost hărăzit şi sădit în el împreună cu limitele care fac imposibilă pătrunderea în mister.

Aşa se explică şi tensiunea permanentă pe care omul o suportă în raport cu existenţa.

Trilogia cunoaşterii debutează cu tratarea unor aspecte gnoseologice ce reprezintă temeiul

ontologiei lui Blaga. În concepţia sa gnoseologia trimite înspre o ontologie care are în centru

conceptul Marelui Anonim. Marele Anonim cenzurează cunoaşterea individuală în raport cu

misterul. Dincoace de cenzură trece doar ideea de mister, şi de aceea lumea are “rostul unei

imense apologii a misterului existenţial”. Misterul devine temei ontologic al orizontului

gnoseologic şi, deşi cenzurată, cunoaşterea este nelimitată ca apologie a misterului.

În Diferenţialele divine este tratată problema cosmologică. Creatorul (Marele Anonim –

căruia aici i se spune şi Dumnezeu) nu generează direct lumi sau entităţi, ci indirect prin

“diferenţiale”, purtătoare ale unor structuri virtuale, indestructibile, de maximă simplitate şi cu

un minim substanţial. Aceste structuri sunt integrate întâmplător şi vremelnic şi dau “moduri

ontologice” de la cristal până la om. De aici provine singularitatea omului, iar creaţia unei fiinţe

superioare lui este imposibilă, pentru că aceasta ar echivala cu o existenţă pusă pe acelaşi plan cu

Marele Anonim.

Punând bazele gnoseologice, ontologice şi cosmologice ale filosofiei sale, el urmăreşte

completarea sistemului cu aspectele culturale şi axiologice. Acestea din urmă îşi află punctul de

plecare în singularitatea omului – de acum justificată. De fapt, omul este produsul a două

mutaţii: una biologică (de unde diferenţa de formă dintre om şi animal) şi una ontologică (omul

trăieşte într-un alt plan existenţial diferit de cel al celorlalte fiinţe). Astfel, existenţa umană este

eterogenă: se păstrează pe de o parte în orizontul lumii concrete şi, pe de altă parte, în orizontul

misterului (un mod nu se poate reduce la celălalt).

“În cadrul «naturii» - spune Blaga – omul este desigur un simplu animal înzestrat unilateral

cu cea mai mare inteligenţă, dar această propoziţie ni se pare pentru fondul chestiunii tot atât

de irelevantă ca şi cum ai spune că, în cadrul naturii şi în perspectivele ei, o «statuie» e un

simplu bloc de piatră cizelată.” Considerat astfel, omul este privit numai sub aspectul mutaţiei

biologice pe care a suportat-o şi pe care Blaga o consideră neesenţială.

Perspectiva este deschisă de concepţiile biologiste: “Comparaţia reliefează suficient păcatul

de care se face vinovată biologia, când atacă problema omenescului, acceptând să privească

lucrurile într-o perspectivă prea puţin indicată şi iremediabil îngustă.” Sub acest unghi,

problema diferenţelor dintre om şi animal nu poate fi rezolvată acceptabil. Asemenea puncte de

vedere pot fi întâlnite şi în filosofie: “e de mirare că tocmai un Bergson nu a ştiut să-şi taie, în

ceaţă, şi alte perspective, atunci când situaţia teoretică a veacului l-a invitat să se îndrume spre

taina omului.”

Privit sub unghi biologic naturalist, omul nu posedă o diferenţă esenţială faţă de animale:

“animalul, ca individ în care pâlpâie o conştiinţă, există într-un fel vizibil legat de «imediat»”;

conştiinţa animalului se deosebeşte de cea a omului prin aceea că “nu părăseşte făgaşurile şi

contururile concretului”, iar dacă în comportarea animalică ceva pare orientare dincolo de

imediat, ea “se datoreşte întocmirilor finaliste ale vieţii ca atare şi se integrează într-un soi de

creaţie anonimă, ce pulsează în «specie»”.

Putem presupune de asemenea că la fel ca şi lumea omului, lumea în care există animalul,

înţeles ca un centru de conştiinţă, e organizată “potrivit unor cadre funcţionale (potrivit unui

anumit a priori), care variază poate de la specie la specie.” Din punctul de vedere al

caracteristicilor redate mai sus “inteligenţa umană nu prezintă probabil decât însuşiri de mai

accentuată complexitate; vasăzică, o deosebire graduală.”

Cum specificul omului nu se poate evidenţia decât prin ceea ce-i este propriu, străin

animalului, Blaga îl redă prin raportarea omului la un concept ce se află în centrul filosofiei sale,

la mister: “animalul e însă cu desăvârşire străin de «existenţa întru mister şi pentru revelare» şi

de dimensiunile şi complicaţiile vieţii ce rezultă din acest mod de existenţă. Existenţa întru

mister şi pentru revelare este un mod eminamente uman. Specific uman va fi prin urmare şi tot

alaiul imens de consecinţe ce se desprind din acest mod, adică destinul creator al omului,

impulsurile, aparatura şi îngrădirile acestuia.”

Pentru a-şi argumenta teza, pentru a nu face loc criticilor, Blaga dovedeşte că acest mod de

existenţă nu este susceptibil de a fi degajat din comportarea animalelor: ”Dacă animalul produce

uneori fie unelte, fie lăcaşuri, fie organizaţii, actele sale nu izvorăsc din existenţa conştientă

întru mister şi pentru revelare. Aceste acte nu sunt «creatoare»” (ele nu provin dintr-un elan

creator – aşa cum susţinea Bergson); “ele se degajează stereotip din grija de securitate a

animalului şi, mai ales, a speciei, în lumea sa.”

Nici un animal nu depăşeşte existenţa întru imediat şi pentru securitate – nici cele inferioare,

nici cele superioare. “Cât de cu totul altfel e omul! – spune Blaga. Omul e capturat de un destin

creator, într-un sens cu adevărat minunat; omul e în stare pentru acest destin să renunţe –

câteodată chiar până la autonimicire – la avantajele echilibrului şi la bucuriile securităţii.”

Dacă animalul produce ceva (lăcaşuri, organizaţii), aceste produse pot fi judecate exclusiv

sub unghiul necesităţilor vitale. Aceste produse asigură existenţa animalului într-un anumit

mediu; ele compensează neajunsurile acestuia; dar “n-au nici caracter metaforic-revelatoriu,

nici aspecte stilistice”; nu sunt cu adevărat creaţii, nici “nu constituiesc niciodată o lume aparte

şi nu cer să fie judecate după norme imanente lor” – aşa cum se întâmplă cu toate creaţiile de

cultură ale omului.

Orizontul misterului este strict specific existenţei umane şi, în speţă, conştiinţei – care

devine creatoare de cultură prin nenumărate încercări de revelare (fapt numit de Blaga

“transcendentul care coboară”). Omul este singurul care trăieşte şi plăsmuieşte în orizontul

misterului şi toate actele sale de cultură şi valorizare pot fi desprinse, din punct de vedere

ontologic, din încercările de revelare a misterului. Destinul creator al omului are la bază cenzura

transcendentă, iar limitele – ca produse ale cenzurii – devin valori de fapt, care nu atacă

echilibrul existenţial.

Faţă de mister omul poate avea trei atitudini: plus-cunoaşterea, prin care misterul este

deschis şi atenuat calitativ (el este despărţit în fanic şi criptic, în ceea ce se arată şi ceea ce se

ascunde); zero-cunoaşterea, prin care misterul se conservă sau se permanentizează (cripticul nu

poate fi deschis); şi minus-cunoaşterea, prin care misterul se potenţează, suferă o intensificare

calitativă şi devine tot mai de nepătruns.

Cele trei atitudini faţă de mister dau două tipuri de cunoaştere: cunoaşterea paradisiacă, ce

are un obiect dat, este conceptuală, empirică şi iluzorie (dar este insuficientă pentru că nu

“problematizează”); şi cunoaşterea luciferică, care se detaşează de obiect, însă nu-l părăseşte (se

situează în planul misterului şi urmăreşte să-l decripteze).

Perspectiva misterului iniţiază construcţia teoretică, dar asigură şi o mare varietate a

formelor de cultură ce au la bază matrici stilistice. Matricea stilistică a culturii noastre este

identificată a fi “spaţiul mioritic”. Categoriile care stau la baza oricărei categorii stilistice sunt

impuse creatorului din inconştientul colectiv şi anonim; ele poartă amprenta spaţiului cultural

din care provine creatorul. De aceea spune Blaga că creaţiile de cultură sunt judecate după

norme imanente lor (fiecare creaţie de cultură poate fi judecată cu adevărat numai din interiorul

culturii din care provine creatorul).

Concepţie opusă (asupra omului): cea a lui Bergson