Expropierea pentru cauza de utilitate publica.

Studiu de caz Jurisprudenta CEDO

1. DREPTUL DE PROPRIETATE.

1.1.Istoric.Definitie

Plecand de la prevederile art. 480 din Codul Civil Roman de la 1865, copie a Codului Napoleonian din 1804, doctrina moderna a definit proprietatea ca fiind „acel drept real care confera titularului atributele de posesie, folosinta si dispozitieasuprqa unui bun, atribute pe care numai el le poate exercita in plenitudinea lor, in putere proprie si in interes propriu, cu respectarea legislatiei in vigoare”.

Plecand de la aceasta definitie, aratam ca proprietatea este dreptul cel mai deplin, fiind singurul drept subiectiv care confera titularul sau trei atribute: posesia, folsinta si dispozitia.

Posesia consta in posibilitatea proprietarului de a stapani bunul ce ii apartine in materialitatea sa, comportand-se fata de ceilalti ca fiind titularul dreptului de proprietate5. Folosinta confera proprietarului facultatea de a intrebuinta bunul sau, culegand sau percepand in proprietate toate fructele naturale, industriale sau civile pe care acesta le produce6.

Dispozitia, ca atribut al proprietatii, comporta doua elemente: dreptul de dispozitie materiala si dreptul de dispozitie juridica.

Dreptul de dispozitie materiala este posibilitatea proprietarului de a dispune de substanta bunului, adica de a-l transforma, de a-l consuma sau distruge, cu respectarea

reglementarilor in vigoare. Dreptul de dispozitie juridica se concretizeaza in facultatea proprietarului de a instraina dreptul de proprietate, cu titlu oners sau gratuit, prin act intre vii sau pentru cauza de moarte, si de a-l greva cu drepturi reale derivate, principale

sau accesorii in favoarea altor persoane, cu respectarea regimului juridic instituit de lege.

1.2.Caracterele dreptului de proprietate.

Putem distinge caracterele dreptului de proprietate din diverse perspective. Fiind considerat in prevederile art. 1 alin.1 din Primul Protocol Aditional al Conventiei Europene pentru Drepturile Omului ca un „drept fundamental”, dreptul de proprietate, prezentat prin prisma regulilor de drept privat, este dotat cu trei grupe de caracteristici principale: dreptul de proprietate este abslout si inviolabil, deplin si exclusiv, perpetuu si transmisibil.

1.3.Caracterul absolut si inviolabil.

Dreptul de proprietate este absolut deoarece este recunoscut titularului sau in raporturile cu toti ceilalti, care sunt obligati sa se abtina de a face ceva de natura a impiedica exercitarea sa. Proprietarul are la indemana actiunea in revendicare pentru a-si recupera bunul din mana oricui, dreptul de proprietate fiind opozabil erga omnes, adica tuturor.

Dezvoltand notiunea juridica de „absolut”, aratam ca avand acest apanaj al dreptului, proprietarul poate sa faca tot ceea ce vrea cu bunul sau iar stapanirea sa asupra bunului este nelimitata, in timp ce orice titular al unui alt tip de drept real asupra acelui bun este limitat prin lipsa dispozitiei juridice depline.

Cu toate acestea, prin diversele reglementari si limitari aduse de lege, in practica exercitarea proprietatii nu poate excede regulilor Cetatii, libertatea absoluta putand duce la haos. În chiar definitia proprietatii, asa cum o enunta Codul Civil, se face referire la o serie de limitari pe care legea le poate aduce exercitarii dreptului de proprietate.

Prin urmare, se poate conchide ca dreptul de proprietate este un drept absolut fata de orice drept real sau drept personal, dar in acelasi timp nu este absolut fata de el insusi, tocmai prin restrangerile la care este supus de lege.

Inviolabilitatea dreptului sustine caracterul sau absolut. Potrivit art. 136 pct.5 din Constitutie, „Proprietatea privata este inviolabila, in conditiile legii organice”, singurele exceptii fiind:

1) Exproprierea pentru cauza de utilitate publica ( art. 44 pct (3) Constitutie:” Nimeni nu poate fi expropriat decat pentru o cauza de utilitate publica, stabilita potrivitlegii, cu dreapta si prealabila despagubire”

2) Subsolul oricarei proprietati mobiliare poate fi folosit si exploatat pentru lucrari de interes general, potrivit art. 44 pct. 5 Constitutie „Pentru lucrari de interes general,autoritatea publica poate folosi subsolul oricarei proprietati imobiliare, cu obligatia de adespagubi proprietarul pentru daunele aduse solului, plantatiilor sau constructiilor,precum si pentru alte daune imputabile autoritatii”.

1.4. Caracterul deplin si exclusiv.

Dreptul de proprietate este deplin deoarece confera titularului sau „plena in re potestas”, adica toate cele trei atribute: posesia, folosinta si dispozitia. Acest caracter dispare in momentul in care asupra bunului obiect al dreptului de proprietate se constituie dezmembraminte ale proprietatii.

Dreptul de proprietate este in acelasi timp un drept exclusiv, in intelesul ca atributele sau puterile inerente acestui drept sunt nu numai depline, ci si independente de orice puteri ale altei persoane asupra bunului respectiv, in afara de cazurile in care proprietatea este dezmembrata.

1.5.Caracterul perpetuu si transmisibil.

Dreptul de proprietate este nelimitat in timp, fiind perpetuu si dureaza atata vreme cat exista bunul care face obiectul sau. De asemenea, el nu se pierde prin neexercitare, adica prin neuz, actiunea in revendicare fiind imprescriptibila. Dreptul de proprietate se stinge in patrimoniul titularului sau doar in cazul in care sunt indeplinite conditiile prescriptiei achizitive (uzucapiunea) de catre posesorul bunului.

Dreptul de proprietate poate fi transmis prin acte intre vii, in conditiile legii. Ba mai mult, transmisiunea lui este inevitabila si obligatorie pentru cauza de moarte.

Transmisiunea dreptului de proprietate nu contravine caracterului sau perpetuu, fiind corolarul logic al perpetuitatii sale. La baza transmisiunilor dreptului de proprietate prin acte intre vii sta principiul consensualismului consacrat in art. 971 C.Civ si, cu aplicare in materia vanzarii, in art. 1295 alin.1 C.Civ., conform caruia transferul dreptului de proprietate are loc in momentul realizarii acordului de vointa.

1.5.1. Exceptii.

De la principiul consensualismului exista exceptii, cand transferul dreptului de proprietate are loc intr-un alt moment decat cel al intalnirii vointelor partilor. Astfel:

a) transferul dreptului de proprietate asupra bunurilor viitoare are loc cand acestea sunt realizate.

b) asupra bunurilor de gen proprietatea se transmite doar in momentul individualizarii lor prin numarare, cantaririe sau masurare.

c) dreptul de proprietate asupra terenurilor se transmite numai in momentul incheierii contractului in forma inscrisului autentic.

d) potrivit dispozitiilor D.L.115/1938 privind cartile funciare, proprietatea se transmitea de la vanzator la cumparator doar in momentul inscrierii (intabularii) dreptului in cartea funciara. Precizam ca Legea 7/1996, legea cadastrului si a publicitatii imobiliare (in prezent in vigoare) reia principiul consensualismului.

În unele situatii, bunurile din proprietatea privata pot fi scoase temporar din circuitul civil prin acordul de vointa intervenit intre proprietarul bunului si o terta persoana. Astfel, intr-un contract, partile au posibilitatea de a stipula clauze de inalienabilitate, prin care proprietarului bunului ii este interzisa instrainarea sau grevarea bunului in favoarea unei terte persoane.

Clauzele de inalienabilitate se regasesc destul de rar in actele juridice cu titlu oneros, fiind insa intalnite mai frecvent in contractele de ipoteca si in cele de gaj fara deposedare in care se stitpuleaza interdictia de instrainare si grevare cu alte sarcini a bunului ipotecat sau gajat. La fel, asemenea clauze se regasesc

si in actele cu titlu gratuit, in cazul donatiilor si a testamentelor, donatorul sau testatorul stipuland ca persoana gratificata nu poate sa il instraineze.

Opinia majoritara a doctrinei moderne este aceea a admisibilitatii clauzelor de inalienabilitate dar numai in cazul in care clauza este justificata de un interes legitim si serios iar inalienabilitatea este temporara.

Interesul serios si legitim care justifica o astfel de clauza poate fi patrimonial sau moral. De asemenea, interesul poate fi al dispunatorului, al dobanditorului al unui tert sau chiar un interes public. Dupa cum am aratat mai sus, numai clauzele de inalienabilitate temporala sunt valabile. Clauzele de inalienabilitate perpetua sunt lovite de nulitate absoluta, avand o cauza ilicita si imorala.

1.6. Generalitati despre exproprierea pentru cauza de utilitate publica.

Prin expropriere se intelege trecerea fortata in proprietatea publica, prin hotarare judecatoreasca, a unor imobile aflate in proprietate privata, cu o dreapta si prealabila despagubire, pentru cauza de utilitate publica.( aici ar merge pus si textul de lege care reglementeaza expropierea, nu in sensul redarii textului ci doar indicarea articolului)

Exproprierea este, dupa cum am aratat, o exceptie de la caracterul absolut si inviolabil al dreptului de proprietate. Pe langa dispozitiile constitutionale cuprinse in art.136 pct. 5 si art. 44 pct.3, in materia exproprierii sunt incidente prevederile Legii 33/1994 in care se arata: bunurile imobile care pot face obiectul exproprierii, solutionarea cererilor de expropriere de catre instantele de judecata, modul si criteriile de calcul ale despagubirilor cuvenite proprietarului imobilului, plata acestor despagubiri, efectele juridice ale exproprierii.

Sunt expropriabile numai bunurile aflate in proprietatea privata a persoanelor fizice si juridice, cat si in aceea a unitatilor administrativ-teritoriale. În ceea ce priveste bunurile imobile proprietate publica, ele sunt si pot fi oricand afectate unei utilitati publice prin acte administrative de putere ale autoritatii competente.

Potrivit art. 3 din L.33/1994, exproprierea poate fi hotarata de instantele de judecata numai dupa ce utilitatea publica a fost declarata potrivit normelor legale in materie. Utilitatea publica se declara pentru lucrari de interes national sau pentru lucrari de interes local. Daca lucrarile sunt de interes national, utilitatea publica se declara prin Hotarare de Guvern iar daca sunt de interes local de catre consilile judetene sau de catre Consiliul General al Municipiului Bucuresti. În cazul in care urmeaza sa fie expropriate lacasuri de cult, monumente, ansambluri si situri istorice, cimitire, alte asezari ori localitati urbane sau rurale in intregime, utilitatea publica se declara prin lege.

1.6.1. Efectele expropierii pentru cauza de utilitate publica.

Astfel, exproprierea produce urmatoarele efecte:

1. Imobilul expropriat trece in proprietate publica si intra in patrimoniul expropriatorului liber de orice sarcini, in temeiul hotarari judecatoresti ramasa definitiva si irevocabila.

2. se sting drepturile reale principale derivate din dreptul de proprietate –uzufrucut, uz, abitatie si superficie- precum si servitutile stabilite prin fapta omului in masura in care devin incompatibile cu situatia naturala si juridica a obiectivului urmarit prin expropriere.

3. dreptul de ipoteca si privilegiul imobiliar special care greveaza bunul imobil exproprieat se muta de drept asupra despagubirii stabilite de catre instanta sau prin acordul partilor.

4. se sting orice drepturi personale dobandite de alte persoane asupra imobilului expropriat, cu ar fi cele nascute din contractul de locatiune sau din contractul de comodat.

5. ca urmare a pronuntarii hotararii judecatoresti de expropriere se naste un drept de creanta in favoarea persoanelor exproprieate asupra despagubirilor acordate drept urmare a exproprierii imobilului. Dreptul de creanta se naste de la data ramanerii definitive a hotarari judecatoresti si devine exigibil la data stabilita de parti sau la termenul stabilit de instanta, in acest din urma caz neputand depasi 30 de zile de la data ramanerii definitive a hotararii de expropriere.

Legea exproprierii reglementeaza in favoarea proprietarului expropriat dreptul de a cere si obtine retrocedarea imobilului expropriat in cazul in care acesta nu a fost utilizat in termen de un an pentru realizarea scopului propus si nu s-a efectuat o noua declarare de utilitate puiblica (art. 35-36 L.33 /1994) si dreptul de preemtiune la cumpararea imobilului in ipoteza in care expropriatorul s-ar hotari sa il instraineze.

2.DREPTUL DE PROPRIETATE PUBLICĂ

2.1. Definitie. Reglementare.

Dreptul de proprietate publica este acel drept de proprietate care poarta asupra bunurilor din domeniul public de interes national si din domeniul public de interes local apartinand statului si unitatilor administrativ-teritoriale, fiind inalienabil, imprescriptibil si insesizabil.

Potrivit prevederilor art. 136 din Constitutie „ (1)Proprietatea este publica sau privata.

(2) Proprietatea publica este garantata si ocrotita prin lege si apartine statului sau unitatilor administrativ-teritoriale.

(3) Bogatiile de interes public ale subsolului, spatiul aerian, apele cu potential energetic valorificabil, de interes national, plajele, marea teritoriala, resursele naturale ale zonei economice si ale platoului continental, precum si alte bunuri stabilite de legea organica, fac obiectul exclusiv al proprietatii publice.

(4) Bunurile proprietate publica sunt inalienabile. In conditiile legii organice, ele pot fi date in administrare regiilor autonome ori institutiilor publice sau pot fi concesionate ori inchiriate; de asemenea, ele pot fi date in folosinta gratuita institutiilor de utilitate publica.

Reglementarile constitutionale care sunt cadrul general sunt detaliate prin Legea nr.213/1998 privind proprietatea publica si regimul juridic al acesteia si se completeaza cu prvederile art.475 alin.2, art.476-478, art.499, art.1310 si art. 1844 C.Civ.; art. 4-5, art.29, art.83, art.95-97 si art.119 din Legea 18/1991 legea fondului funciar, cu modificarile ulterioare, precum si de Legea nr.215/2001 legea administratiei publice locale, cu modificarile ulterioare.

2.2. Delimitarea bunurilor obiect al proprietatii publice.

Legea nr.213/1998 dispune in art. 3 ca din domeniul public fac parte bunurile prevazute in art. 135 alin. 4 Constitutie (actual 136 alin.3), din cele stabilite prin anexa care face parte integrana din prezenta lege si din orice bunuri care, potrivit legii sau prin natural or sunt de uz sau de interes public si sunt dobandite de stat sau de unitatile administrativ-teritoriale prin modurile prevazute de lege.

Din categoria bunurilor de uz public fac parte acele bunuri care prin natural or sunt de folosinta generala adica: pietele, podurile, parcurile publice etc, iar din categoria bunurilor de interes public, fac parte acele bunuri care prin natural or sunt destinate pentru a fi folosite sau exploatate in cadrul unui serviciu public cum sunt: caile ferate, retelele de distributie a energiei electrice, cladirile institutiilor publice etc.

În legatura cu criteriile de determinare a bunurilor care formeaza obiectul proprietatii publice Curtea Constitutionala, prin Decizia nr.31 din 26 mai 1993 a hotarat ca fac obiectul exclusiv al dreptului de proprietate publica bunurile enumerate expres in art. 135 alin.4 Constitutie (actual 136 alin.3 ) sau cele stabilite de legi. Aceste “alte legi” utilizeaza doua metode de determinare a bunurilor care fac parte din domeniul public si anume: enumerarea unor asmenea bunuri sau criteriul destinatiei acestor bunuri. În criteriul destinatiei acestor bunuri intra si uzul public coroborat cu criteriul interesului public.

Trebuie retinut ca bunurile regiilor autonome si ale societatilor comerciale nu constituie proprietate publica ci proprietate privata, chiar daca statul detine majoritatea capitalului social.

2.3. Subiectii dreptului de proprietate publica.

Potrivit reglementarilor in vigoare, titularii dreptului de proprietate publica sunt:

1. Statul Roman asupra bunurilor din domeniul public de interes national.

2. Unitatile administrative-teritoriale (comuna, orasul, municipiul, judetul) asupra bunurilor din domeniul public de interes local.

În acelasi timp, statul si unitatile administrative-teritoriale sunt de asemenea si titulari ai dreptului de proprietate privata care are ca obiect bunurile din domeniul privat al statului si al unitatilor administrative-teritoriale. Acest drept de proprietate are un regim de drept privat..

2.4. Caracterele dreptului de proprietate publica.

Deoarece exercitarea dreptului de proprietate publica are loc numai in regim de drept public, caracterele acestui drept sunt urmatoarele: Dreptul de proprietate publica

este inalienabil, imprescriptibil si insesizabil.

2.4.1. Dreptul de proprietate publica este inalienabil.

Acest caracter presupune ca bunurile care fac obiectul sau sunt scoase din cicuitul civil general, neputand fi instrainate pe cale voluntara, prin acte juridice civile si nici pe cale fortata, prinexpropriere. Este interzisa de asemenea dezmembrarea dreptului de proprietate prin constituirea de drepturi reale derivate cum sunt: uzufructul, uzul, servitutea, abitatia sau superficial, precum si ipotecarea sau gajarea lui.

Conform art. 13 din Legea nr.213/1998 servitutile asupra domeniului public sunt valabile numai in masura in care sunt compatibile cu uzul sau interesul public caruia ii sunt afectate. Servitutile constituite anterior intrarii bunului in domeniul public se mentin daca sunt compatibile cu uzul sau interesul public al bunului.

Asupra dreptului de proprietate publica pot fi constituite numai drepturi reale derivate care nu sunt dezmembraminte ale dreptului de proprietate, cum ar fi concesiunea, administrarea sau inchirierea in conditiile legii.

2.4.2. Dreptul de proprietate publica este imprescriptibil atat extinctiv, cat si achizitiv.

Imprescriptibilitatea sub aspect extinctiv se exprima prin aceea ca actiunea in revendicarea dreptului de proprietate publica poate fi introdusa oricand iar dreptul la actiune in sens material nu se stinge indifferent de intervalul de timp cat nu a fost exercitat de catre autoritatea care are calitate procesuala activa.

Imprescriptibilitatea achizitiva se manifesta prin imposibilitatea dobandirii de catre o alta persoana a bunurilor publice prin uzucapiune (in cazul imobilelor) sau prin posesie de buna credinta ( in cazul bunurilor mobile).

2.4.3. Dreptul de proprietate este insesizabil .

Aceasta inseamna ca bunurile obiect ale proprietati publice, fiind si inalienabile, nu pot fi urmarite silit de creditorii titularului dreptului de proprietate.

2.5. Modurile de dobandire si de stingere a dreptului de proprietate publica.

2.5.1. Modurile de dobandire a dreptului de proprietate publica.

Conform art. 7 din Legea nr. 213/1998, dreptul de proprietate publica se dobandeste prin urmatoarele mijloace:

a) pe cale naturala – se refera la bogatiile solului si subsolului ce se vor forma natural pe teritoriul sau in susolul tarii;

b) Achizitii publice efectuate in conditiile legii;

c) Exproprierea pentru cauza de utilitate publica;

d) Donatii sau legate acceptate, in conditiile legii de Guvern, sau dupa caz, de consiliul judetean sau consiliul local, daca bunul va intra in domeniul public. Acceptarea donatiilor de catre organismele aratate mai sus se poate face doar in forma autentica;

e) Trecerea unor bunuri din domeniul privat al statului sau al unitatilor administrativ-teritoriale in domeniul public al acestora, petru cauza de utilitate publica;

f) Alte moduri prevazute de lege, cu sunt: vanzarea sau schimbul facute pentru cauza de utilitate publica, accesiunea, tezaurul, confiscarea speciala etc.

2.5.2. Moduri de incetare a dreptului de proprietate publica.

Potrivit Legii nr.213/1998 dreptul de proprietate publica inceteaza:

a) prin trecerea bunului in domeniul privat, prin hotarare de Guvern, de Consiliul Judetean sau Consiliu Local, dupa caz.

b) Prin trecerea prin efectul insasi al legii a unor bunuri din domeniul public in cel privat in vederea reconstituirii dreptului de proprietate particulara, pentru retrocedarea lor catre fostul proprietar sau pentru vanzare.

( Inca o nota de susol macar?)

2.6. Modalitatile de exercitare a dreptului de proprietate publica

Acestea sunt de competenta organelor centrale ale puterii executive pentru bunurile din domeniul public de interes national si autoritatile publice locale pentru bunurile din domeniul public de interes local. Modalitatile despre care vom face referire sunt: dreptul de administrare al regiilor autonome si institutiilor publice asupra bunurilor proprietate publica, concesionarea, inchirierea precum si dreptul real de folosinta asupra unor bunuri imobile.

2.6.1 Administrarea generala a domeniului public.

Acest prerogativ incumba autoritatilor publice titulare ( statul sau unitatile administrativ-teritoriale) sau altor subiecte de drept public. În activitatea de administrare generala a bunurilor proprietate publica, aceste organe actioneaza exclusiv in calitatea lor de autoritati publice, adica subiecte de drept administrativ.

Regula este ca , in majoritatea cazurilor, exercitarea dreptului de proprietate publica se face prin altul; aceasta inseamna ca bunurile proprietate publica sunt incredintate unor persoane juridice infiintate special in acest scop sau unor persoane juridice de drept privat sau chiar persoane fizice.

2.6.2 Dreptul de administrare al regiilor autonome si institutiilor publice asupra bunurilor proprietate publica.

Acest drept se refera la patrimoniul autoritatilor centrale si locale, dar poate fi atribuit si altor subiecte de drept public precum regiile autonome si institutiile centrale, constituind astfel principala modalitate de exercitare a dreptului de proprietate publica si fiind un drept real principal constituit pe temeiul proprietatii publice.

Astfel, titularii dreptului real de administrare sunt, potrivit Legii nr.213/1998:

a) regiile autonome

b) prefecturile si autoritatile publice centrale si locale cu personalitate juridica civila (ministere, agentii nationale, consilii judetene si consilii locale etc.).

c) insitutiile publice de interes national, judetean sau local.

Dreptul de administrare ia nastere in temeiul unor acte de drept administrativ. Institutiile publice si regiile autonome vor avea un patrimoniu propriu si vor putea intra in raporturi de drept civil ca persoane juridice.

Prin urmare, putem trage concluzia ca dreptul real de administrare are o natura mixta; astfel, in raport cu titularii dreptului de proprietate publica are o natura administrativa, iar in raport cu ceilalti participanti la circuitul civil acest drept are o natura civila.

Avand o natura civila si fiind drept real, dreptul de administrare nu este totusi un dezmembramant al dreptului de proprietate publica, avand insa caracteristicile acestuia din urma, si anume: este inalienabil, imprescriptibil si insesizabil. „ Datorita legaturii simbiotice dintre cele doua drepturi, caracterele dreptului de proprietate publica sunt, in acelasi timp, si caracterele juridice ale dreptului de administrare.”

Dreptul real de administrare nu este opozabil fata de proprietar (stat sau unitati administrativ-teritoriale), proprietarul putand retrage sau revoca acest drept pe cale unui act administrativ fara ca titularul sau sa se poata apara prin mijloace de drept civil (actiune in revendicare, actiune posesorie). Totusi actul administrativ de revocare poate fi atacat in contencios administrativ. Pe de alta parte, deoarece acest drept este un drept real, va putea fi aparat fata de ceilalti subiecti de drept civil ( cu exceptia titularului dreptului de proprietate publica) prin orice mijloc de drept comun.

2.6.3.Concesionarea.

Concesionarea este reglementata prin Legea nr. 219/1998 privind regimul concesiunilor si de Normele Metodologice cadru aprobate prin Hotararea Guvernului nr. 216/1999.

În conceptia acesor acte normative, contractul de concesiunea este contractul prin care o persoana denumita concedent transmite pentru o perioada determinata, de cel mult 49 de ani, unei alte persoane denumite concesionar , care actioneaza pe riscul si raspunderea sa, dreptul si obligatia de exploatare a unui bun, a unei activitati sau a unui serviciu public, in schimul unei redevente.

Concesiunea poate imbraca trei modalitati, si anume:

a) concesiunea de bunuri

b) concesiunea de servicii publice

c) concesiunea de servicii economice

Contractul de concesiune are o natura juridica mixta, avand doua parti, partea reglementara, guvernata de prevederile dreptului administrativ, si partea contractuala, guvernata de prevederile dreptului civil.

2.6.4. Dreptul real de folosinta asupra unor bunuri din domeniul public.

Potrivit art. 17 din Legea nr . 213/1998 dreptul real de folosinta se va aplica persoanelor juridice cu scop nelucrativ care vor putea beneficia, in virtutea acestui drept, in mod gratuit, de imobile aflate in proprietatea publica.

3. ASPECTE PRIVIND EXPROPRIEREA PENTRU CAUZA DE UTILITATE PUBLICA. DECLARAREA UTILITĂŢII PUBLICE ÎN CAZUL EXPROPRIERII.

Aflata sub imperiul unor puternice conditionari sociale, proprietatea a fost supusa, inca din fazele incipiente ale existentei sale, la transformari semnificative care s-au reflectat profund in desfasurarea si reglementarea relatiilor sociale. Odata cu accentuarea rolului si multiplicarea

functiilor statului, asistam la emergenta unei forme specifice de proprietate – proprietatea publica – si delimitarea unui spatiu distinct – domeniul public. Permanentizarea dihotomiei public – privat in materia proprietatii a fost urmata de consolidarea mijloacelor juridice specifice de aparare si garantare a proprietatii, devenite conditie sine qua non pentru asigurarea stabilitatii raporturilor sociale.

Dintotdeauna, realizarea interesului public printr-o actiune a statului, de regula legitima si/sau legala, a insemnat, intr-o masura mai mare sau mai mica, o limitare a interesului individual, o ingradire a drepturilor si libertatilor persoanelor. Semnatari sau nu ai unui „contract social“, indivizii sau vazut obligati sa accepte, in ideea binelui comun sau de teama sanctiunilor, restrangeri ale drepturilor lor. Una dintre cele mai puternice evidente ale efectelor actiunilor implacabile ale statului este relevata in trecerea fortata in proprietatea publica a unor bunuri imobile aflate in proprietatea privata.

Consecintele deosebite pe care o asemenea masura le implica a determinat consacrarea caracterului ei exceptional si limitarea cazurilor in care ea este posibila, conditionata fiind, in general, de existenta utilitatii publice si de plata unei despagubiri corespunzatoare. Exproprierea aduce atingere grava caracterului absolut al dreptului de proprietate, drept pentru care reglementarea cazurilor exceptionale in care ea este posibila constituie o prioritate pentru legiuitor care, asa cum s-a afirmat, trebuie sa ia „toate precautiunile ca proprietatea privata

sa nu fie jertfita intereselor generale decat numai intrucat este absolut necesar“ .

Ne propunem, in cele ce urmeaza, o succinta prezentare, in lumina dreptului intern, a principalelor prevederi legate de declararea utilitatii publice.

Importanta unei reglementari corespunzatoare a exproprierii este recunoscuta chiar prin includerea in textul legii fundamentale a prevederilor generale despre expropriere. Astfel, Constitutia Romaniei in art. 44, care consacra dreptul de proprietate privata, statueaza in alin. 3 ca nimeni nu poate fi expropriat decat pentru o cauza de utilitate publica, stabilita potrivit legii, cu dreapta si prealabila despagubire.

Cele doua conditii definitorii ale exproprierii sunt expres mentionate in textul constitutional, cauza de utilitate publica, trebuind sa fie ea insasi definita prin lege, iar despagubirile trebuind sa fie stabilite de comun acord cu proprietarul, sau in caz de divergenta, prin justitie. Aceasta dubla conditionare a exproprierii a fost apreciata ca asigura caracterul sau previzibil si echitabil, conferindu-i trasaturi indispensabile securitatii juridice ce trebuie respectata intr-o societate guvernata de principiile justitiei si dreptatii .

S-a spus, de asemenea, ca, desi reprezinta o extrem de serioasa atingere adusa nu doar exercitarii dreptului de proprietate, ci o limitare chiar continutului sau normativ, exproprierea ramane singura modalitate, acceptata in tarile democratice, de transfer al proprietatii prin transformarea dreptului de proprietate privata in proprietate publica.

Prevederile textului constitutional nu au caracter de noutate in dreptul intern; atat constitutii anterioare, cat si alte acte normative, printre care Codul civil, au acordat importanta exproprierii.

Sediul principal al materiei il constituie totusi Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauza de utilitate publica, in completarea caruia a fost adoptat Regulamentul privind procedura de lucru a comisiilor pentru efectuarea cercetarii prealabile in vederea declararii utilitatii publice pentru lucrari de interes national sau de interes local.

Potrivit art. 1 din Legea nr. 33/1994, exproprierea de imobile, in tot sau in parte, se poate face numai pentru cauza de utilitate publica, dupa o dreapta si prealabila despagubire, prin hotarare judecatoreasca. Pot fi expropriate bunurile imobile, proprietatea persoanelor fizice sau persoanelor juridice cu sau fara scop lucrativ, precum si cele aflate in proprietatea privata a comunelor, oraselor, municipiilor si judetelor. De retinut faptul ca exproprierea intervine numai in cazul in care partile nu convin o alta modalitate de transmitere a imobilului in proprietatea publica (vanzare – cumparare, donatie, schimb).

Legea nr. 33/1994 prevede ca instantele judecatoresti competente vor putea hotari exproprierea numai dupa ce a fost declarata utilitatea publica.

Cazurile de utilitate publica sunt prevazute de catre art. 6 din Legea nr. 33/1994, prospectiunile si explorarile geologice; extractia si prelucrarea substantelor minerale utile; instalatii pentru producerea energiei electrice; caile de comunicatii, deschiderea, alinierea si largirea strazilor;

sistemele de alimentare cu energie electrica, telecomunicatii, gaze, termoficare, apa, canalizare; instalatii pentru protectia mediului; indiguiri si regularizari de rauri, lacuri de acumulare pentru surse de apa si atenuarea viiturilor; derivatii de debite pentru alimentari cu apa si pentru devierea viiturilor; statii hidrometeorologice, seismice si sisteme de avertizare si prevenire a fenomenelor naturale periculoase si de alarmare a populatiei, sisteme de irigatii si desecari; lucrari de combatere a eroziunii de adancime; cladirile si terenurile necesare constructiilor de locuinte sociale si altor obiective sociale de invatamant, sanatate, cultura, sport, protectie si asistenta sociala, precum si de administratie publica si pentru autoritatile judecatoresti; salvarea, protejarea si punerea in valoare a monumentelor, ansamblurilor si siturilor istorice, precum si a parcurilor nationale, rezervatiilor naturale si a monumentelor naturii;

prevenirea si inlaturarea urmarilor dezastrelor naturale – cutremure, inundatii, alunecari de terenuri; apararea tarii, ordinea publica si siguranta nationala.

Alaturi de prevederile Legii nr. 33/1994, mai sunt intalnite dispozitii privitoare la cazuri de utilitate publica in Legea nr. 84/1996, Legea imbunatatirilor funciare si Legea nr. 134/1995, privind Legea petrolului.

Utilitatea publica se declara pentru lucrari de interes national sau de interes local, de catre Guvern pentru lucrarile de interes national si de catre consiliile judetene si Consiliul General al

Municipiului Bucuresti pentru lucrarile de interes local. Pentru lucrarile de interes local care se

desfasoara pe teritoriul mai multor judete, utilitatea publica este declarata de o comisie compusa din presedintii consiliilor judetene respective. În caz de dezacord, utilitatea publica in cauza poate fi declarata de catre Guvern.

Este posibila declararea utilitatii publice nu doar prin hotarare, de catre Guvern sau de catre consiliile judetene, ci si prin lege, pentru orice alte lucrari decat cele prevazute la art. 6 al Legii nr. 33/1994, pentru fiecare caz in parte. Tot prin lege se poate declara utilitatea publica in situatii exceptionale, in cazul in care, indiferent de natura lucrarilor, sunt supuse exproprierii lacasuri de cult, monumente, ansambluri si situri istorice, cimitire, alte asezaminte de valoare nationala deosebita ori localitati urbane sau rurale in intregime.

Declararea utilitatii publice se face numai dupa efectuarea unei cercetari prealabile si conditionat de inscrierea lucrarii in planurile urbanistice si de amenajare a teritoriului, aprobate

conform legii, pentru localitati sau zone unde se intentioneaza executarea ei. Cercetarea prealabila pentru lucrarile de interes national se face de catre comisii numite de Guvern, iar pentru lucrarile de interes local de catre comisii numite de delegatia permanenta a consiliului judetean sau de primarul general al municipiului Bucuresti. Procedura de lucru a comisiilor pentru efectuarea cercetarii prealabile se stabileste prin regulament aprobat de Guvern.

Rolul cercetarii prealabile in declararea utilitatii publice este acela de a se stabili daca exista elemente care sa justifice interesul national sau local, avantajele economico-sociale, ecologice sau de orice alta natura, care sustin necesitatea lucrarilor si nu pot fi realizate pe alte cai decat prin expropriere, precum si incadrarea in planurile de urbanism si de amenajare a teritoriului, aprobate potrivit legii.

Potrivit art. 11 din Legea nr. 33/1994 actul de declarare a utilitatii publice de interes national se aduce la cunostinta publica prin afisare la sediul consiliului local in a carui raza este situat imobilul si prin publicare in Monitorul Oficial al Romaniei, iar actul de declarare a utilitatii publice de interes local se afiseaza la sediul consiliului local in a carui raza este situat imobilul si se publica in presa locala. Un caracter deosebit il au actele prin care se declara utilitatea publica in vederea executarii unor lucrari privind apararea tarii si siguranta nationala, acestea nefiind supuse publicitatii.

Discutii in doctrina au fost legate de caracterul de act administrativ al declaratiei de utilitate publica. Numeroase argumente au fost retinute in favoarea calificarii declaratiei de utilitate ca act administrativ. S-a afirmat ca actul declararii utilitatii isi pastreaza caracterul de act administrativ chiar daca imbraca forma legii.

În concluzie, apreciem ca necesitatea acordarii unei atentii deosebite in reglementarea problematicii exproprierii a fost inteleasa de legiuitor, ceea ce nu duce la eliminarea posibilitatii, ca, in pofida existentei unui cadru legal, sa poata fi savarsite abuzuri si incalcari ale dreptului de

proprietate ale persoanelor. De aceea, modului de aplicare in concret a reglementarilor din materia exproprierii trebuie sa i se acorde, de asemenea, un interes deosebit, pentru apararea corespunzatore a dreptului de proprietate privata si pentru evitarea situatiilor de insecuritate si conflict social.

3.1.Jurisprudenta CEDO – Cauza Burghelea contra Romaniei.

Dreptul la respectarea proprietatii bunurilor, corolar al drepturilor patrimoniale, se bucura de o protectie juridica eficienta, atat in raport de normele juridice interne, cat si in raport de prevederile Conventiei Europene a Drepturilor Omului, instrument juridic international cu aplicare prioritara, directa si imediata in dreptul intern.

De altfel, garantiile de protectie instituite prin dispozitiile imperative ale art. 1 din Protocolul 1 la CEDO sunt evocate in intreaga cazuistica a Curtii Europene de la Strasbourg, chemata sa faca aplicarea unei norme cu caracter general unor cazuri concrete, examinate si transate prin raportare la realitatile legislative, social-economice, politice si culturale specifice Statelor parate.

Facand o analiza succinta a elementelor dreptului enuntat, instanta europeana a statuat ca prevederile art. 1 din Protocolul 1 la CEDO contin trei norme distincte, din care prima imbraca un caracter general si reglementeaza principiul respectarii proprietatii; a doua, care vizeaza privarea de proprietate si o supune anumitor conditii; si a treia, care recunoaste dreptul statelor, printre altele, de a reglementa utilizarea bunurilor conform interesului general (in acest sens, a se vedea cauza James si altii impotriva Marii Britanii.

La 29 ianuarie 2009, Curtea europeana a drepturilor omului a pronuntat hotararea in cauza Burghelea c. Romania. Hotararea instantei europene aduce in discutie, pentru prima data in cauzele impotriva Romaniei, notiunea de expropriere de fapt si stabileste obligatiile statului in cazul ori de cate ori un bun este afectat unei utilitati publice. În acest context, consider ca se impune o discutie mai ampla cu privire la notiunea de expropriere de fapt, utilizata de multe ori de Curte, precum si cu privire la obligatiile pe care aceasta le impune statelor in cazul aparitiei unor exproprieri de fapt.

Înainte de asta insa, se impune o scurta prezentare a hotararii Burghelea c. Romania. În fapt, reclamantei i s-a reconstituit titlul de proprietate asupra unei suprafete de teren forestier, aflat in zona unui lac de acumulare administrat de societatea Hidroelectrica. În vederea realizarii unor lucrari de extindere a lacului in cauza, societatea a cerut autoritatilor locale sa ceara un acord de principiu de la

proprietarii terenurilor ce urmau sa fie inundate in vederea vanzarii imobilelor catre Hidroelectrica. Reclamanta si-a exprimat, initial, un astfel de acord si, in baza lui, societatea electrica a despadurit si inundat terenul sau. Ulterior, reclamanta si-a retras acordul initial si a introdus o actiune in instanta prin care solicita despagubiri pentru utilizarea bunului sau. Actiunea a fost respinsa, in principal, pe motiv ca a existat un acord al sau in vederea unei viitoare vanzari, care nu era posibila la acel moment din cauza interdictiei temporare de instrainare a terenurilor obtinute prin aplicarea dispozitiilor din Legea nr. 18/1991. Alte demersuri realizate, intre care o plangere penala pentru tulburare de posesie si o actiune in revendicare, au ramas fara rezultat. La data judecarii cauzei de catre Curte, reclamanta nu putea sa isi utilizeze terenul, al carei proprietar era, acesta fiind inundat si utilizat de catre Hidroelectrica.

Sesizata cu o plangere care viza incalcarea dreptului sau de proprietate, Curtea europeana a admis plangerea si a constatat violarea de catre statul roman a dreptului de proprietate al reclamantei. Constatand ca reclamanta nu isi poate exercita niciunul dintre atributele dreptului sau de proprietate, instanta europeana a decis ca reclamanta a fost victima unei exproprieri de fapt, care nu poate fi justificata nici de acordul sau de principiu la vanzarea terenului, cata vreme oferta nu continea un pret al vanzarii, si nici de interdictia de vanzare stabilita prin prevederile legii Nr. 18/1991. În realitate, Curtea a constatat ca, desi statul roman putea sa apeleze la aplicarea dispozitiilor din legislatia cu privire la expropriere, acesta a preferat sa intre in posesia terenului reclamantei fara a plati vreo despagubire acesteia. În aceste conditii, reclamantei i s-a impus o sarcina excesiva, aceea de a suporta de o maniera exclusiva utilitatea publica a functionarii unei hidrocentrale, astfel incat dreptul sau de proprietate a fost incalcat.

3.1.1 Exproprierea de fapt.

Notiunea de expropriere de fapt

Hotararea Burghelea aduce astfel in discutie notiunea de „expropiere de fapt". Inventie a Curtii, aceasta desemneaza acea situatie in care o persoana, care este proprietar al unui bun din punct de vedere juridic, pierde toate atributele dreptului de proprietate in favoarea statului, fara ca aceasta privare de atributele proprietatii sa faca obiect al unui act juridic, fiind o forma a privarii de proprietate, la care face trimitere textul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Conventie. Efectele exproprierii de fapt sunt, de fapt, identice cu cele ale unei exproprieri formale. Privarea de proprietate implica, in esenta, pierderea de catre titular a atributelor dreptului de proprietate in mod definitiv, in urma unui act al puterii de stat. Exemplul clasic de privare de proprietate este exproprierea, intelegand prin aceasta notiune orice pierdere a proprietatii unui bun in favoarea statului in urma unui act juridic al statului, indiferent care este denumirea operatiunii in legislatia interna. În afara de situatia unor exproprieri de drept, privarea de proprietate intervine in orice alta situatie in care o persoana isi pierde bunul, spre exemplu, prin distrugerea acestuia sau prin aplicarea unei amenzi contraventionale. Asa cum spuneam si mai sus, Curtea considera ca exproprierea poate sa fie si una de fapt, atunci cand, desi persoana ramane formal proprietar al bunului, ea nu mai dispune de elementele esentiale ale dreptului de proprietate, pe care, desi il are, nu il poate exercita. Pentru a da un exemplu, Curtea a decis ca imposibilitatea proprietarului de a se bucura de un bun din cauza unor interdictii statale constituie o forma a expropropierii de fapt. În cauza citata, in urma ocuparii Nordului insulei cipriote de catre armata

turca, cipriotii de orgine greaca au fost nevoiti sa se refugieze in sudul insulei, abandonandu-si bunurile in nordul insulei. În aceste conditii, desi persoanele in cauza au ramas proprietari ai imobilelor aflate in zona ocupata de armata turca, acestea se aflau in imposibilitate de a-si exercita atributiile de proprietar datorita faptului ca armata turca nu le permitea sa patrunda pe teritoriul nou declaratei Republici turce a Ciprului de Nord. O astfel de situatie este echivalenta cu o expropiere de fapt, proprietarul formal al imobilului neavand, in realitate, niciuna dintre atributele proprietatii. La aceeasi concluzie s-a ajuns si intr-o alta ipoteza, judecata mai recent de catre Curtea europeana. În speta, o servitute de trecere de pe terenul unei persoane s-a tranformat intr-un drum public, deservind un magazin care se construise pe imobilul dominant. Constantand ca proprietarul imobilului dominat este nevoit sa accepte un drum public pe terenul sau, Curtea a stabilit ca acesta a fost victima unei exproprieri de fapt, intrucat desi a ramas formal proprietar al suprafetei de teren in discutie, si-a pierdut absolut toate atributele proprietatii.

3.1.2.Admisibilitatea unei exproprieri de fapt.

În general, Privarea de proprietate este admisibila atunci cand sunt respectate trei conditii: legalitatea masurii, justificarea masurii de o cauza de utilitate publica si proportionalitatea masurii cu scopul vizat. Exigenta legalitatii masurii impune obligatia ca masura sa fie prevazuta de lege pentru a putea fi justificata. Spre exemplu, Curtea a considerat ca exproprierea indirecta practicata in Italia si care presupune ca autoritatile pot ocupa un teren al unei persoane, pentru a realiza constructii de interes public, fara niciun fel de decizie anterioara formala de expropriere, urmand ca persoana in cauza sa obtina despagubiri in urma unei proceduri judiciare pe care trebuie sa o declanseze, contravine art. 1 din Protocolul nr. 1. Norma juridica care permitea exproprierea indirecta era o hotarare a Curtii de Casatie, care nu indeplinea conditia previzibilitatii, astfel incat practica statului a fost considerata ca fiind contrara principiului legalitatii in materie de privare de proprietate. Cu privire la justificarea privarii de proprietate de o cauza de utilitate publica, aceasta este inteleasa larg de catre Curte, considerandu-se ca utilitatea publica poate sa provina din orice politica legitima de ordin social, economic sau de alta natura. Spre exemplu, sunt justificate de o cauza de utilitate publica exproprierile pentru realizarea unor lucrari publice, nationalizarea industriei aviatice, instituire unui drept de preemtiune al statului, o politica de comasare a terenurilor pentru admi¬nistrarea agricola mai buna, restituirea unor bunuri confiscate in perioada comunista din ratiuni de atenuare a unor masuri nejuste etc. Curtea considera ca, gratie unei cunoasteri directe a societatii si a nevoilor sale, autoritatile nationale se afla, in principiu, mai bine plasate decat un judecator international pentru a determina ce este de utilitate publica. În sistemul de protectie oferit prin Conventie este in primul rand sarcina lor de a se pronunta asupra existentei unei probleme de interes public ce poate sa justifice o privare de proprietate, astfel incat Curtea trebuie sa le recunoasca o anumita marja de apreciere. În plus, notiunea de utilitate publica este ampla prin natura sa. Adoptarea unei masuri privative de proprietate implica examinarea unor chestiuni complexe de ordin politic, economic si social asupra carora este inevitabil sa se nasca opinii contradictorii intr-un stat democratic. Astfel, Curtea poate cenzura astfel de masuri doar atunci cand lipsa utilitatii publice este vadita. În acest sens, Curtea a considerat ca nu poate avea nicio justificare privarea de proprietate care a fost rezultatul ignorarii unei hotarari judecatoresti definitive, intrucat nu se poate considera ca exista vreun interes public care sa prevaleze asupra principiului securitatii raporturilor juridice si care sa

impuna privarea de proprietate. Existenta unei utilitati publice care greveaza un bun privat da nastere si unei obligatii pozitive a statelor. Curtea a considerat ca atunci cand un bun este afectat unei utilitati publice, prin natura sa, statul are obligatia de a expropria bunul, prin oferirea unei compensatii financiare proprietarului bunului. Altfel, ar insemna ca statul sa isi atinga anumite obiective de politica sociala pe „spinarea" unei persoane private, ceea ce nu este acceptabil, intrucat costurile de politica sociala trebuie suportate de intreaga colectivitate, nu doar de o persoana anume. În consecinta, statul are obligatia de a expropria orice bun aflat in proprietatea privata si care este afectat utilitatii publice, cum ar fi aleile, drumurile de acces sau spatiile verzi publice.

Proportionalitatea se verifica dupa criteriile dezvoltate de Curte si in alte materii, despre care am discutat pe larg in special in contextul art. 8 si 10. În principiu, pentru a se putea pastra un just echilibru intre interesele generale ale comunitatii si cele private, statele trebuie sa aiba grija sa nu impuna in sarcina persoanelor de drept privat sarcini excesive, tinand cont de faptul ca costurile realizarii utilitatii publice nu pot fi impuse unei persoane private, cat timp acesta este rolul statului. În principiu, proportio¬nalitatea in materia privarii de proprietate este legata de obligativitatea stabilirii unor despagubiri pentru bunul pierdut, calculate in functie de pierderea suferita de catre fostul proprietar. În stabilirea valorii de indemnizare, Curtea le recunoaste statelor o larga marja de apreciere, apreciind cu destul de multa flexibilitate modalitatile de calcul alese de catre acesta.

Totusi, Curtea retine ca si conditie esentiala de functionare a clauzei derogatorii caracterul just al despagubirii stabilite. În ciuda marjei de apreciere extrem de larga care este recunoscuta in favoarea statelor, atunci cand suma acordata ca si indemnizatie este departe de a fi rezonabila fata de valoarea bunului expropriat, se va retine o violare a art. 1 din Protocolul nr. 1. În primul rand, trebuie sa spus ca, in conceptia Curtii, valoarea bunului pierdut nu este echivalenta neaparat cu prejudiciul produs prin expropriere. Astfel, Curtea a sanctionat statul atunci cand, la stabilirea valorii indemnizatiei pentru exproprierea unui teren agricol nu a tinut cont de prejudiciul produs prin lipsirea persoanei in cauza de veniturile pe care aceasta le obtinea de pe suprafata agricola expropriata, ci doar de valoarea intrinseca a terenului. Pe de alta parte, Curtea admite si faptul ca, uneori, urmare a lucrarilor ce se realizeaza pe terenul expropriat, este posibil ca valoarea terenurilor adiacente sa creasca, astfel incat, daca exproprierea a avut ca obiect o parcela dintr-o suprafata mai mare ce apartine aceleiasi persoane, statul poate sa acorde o despagubire mai mica decat valoarea intrinseca a bucatii expropriate. Totusi, acest fenomen nu se petrece intotdeauna, astfel incat statul nu poate sa utilizeze o prezumtie absoluta ori relativa dupa care terenul adiacent al unei lucrari de constructiei castiga in valoare, intrucat acest fapt nu impune o examinare separata a fiecarei situatii si poate produce dezechilibre grave intre valoarea acordata ca si indemnizatie pentru expropriere si valoarea pierderii suferita.

Reparatia ce trebuie acordata pentru o privare de proprietate nu trebuie sa fie neaparat pecuniara, ci poate consta in alte masuri compen¬satorii. Spre exemplu, atunci cand o comunitate a fost mutata de pe terenurile sale de vanatoare din Groenlanda pentru a se amplasa o baza militara, Curtea a considerat ca este suficient faptul ca reclamantii au primit unele indemnizatii, li s-au construit alte case, teritoriul bazei militare a fost restrans, s-a construit masiv in dezvoltarea zonei, astfel incat statul danez a actionat pastrand un just echilibru intre interesele in joc. Totusi, situatia difera atunci cand proprietatea asupra bunului a fost stabilita printr-o hotarare judecatoreasca. Astfel, s-a decis, atunci cand unei persoane i s-a recunoscut prin hotarare irevocabila dreptul de a-i fi retro¬cedat de catre stat un teren, ca oferirea catre reclamant a unui alt teren echivalent celui pierdut nu constituie un element

care sa inlature violarea dreptului sau de proprietate stabilit prin hotarare judecatoreasca, in conditiile in care ingerinta statului in exercitarea acestui drept nu a fost in niciun fel justificata.

A doua conditie a proportionalitatii unei privari de proprietate este aceea ca indemnizarea sa survina intr-un interval de timp rezonabil de la momentul pierderii proprietatii, intrucat proportionalitatea impune ca interesele divergente sa sufere o satisfacere a lor concomitenta. În plus, o intarziere excesiva a platii indemnizatiei agraveaza pierderea financiara a persoane vizate, datorata efectelor devalorizarii monetare, si poate fi privita la randul sau ca o atingere grava a substantei dreptului de proprietate, afectand proportionalitatea intre interesele colectivitatii si cele private.

Rezulta asadar din cel expuse mai sus ca exproprierea de fapt este destul de greu compatibila cu dispozitiile conventionale care protejeaza dreptul de proprietate. În masura in care o privare de proprietate de fapt trebuie sa fie prevazuta de lege, trebuie sa vizeze un scop de utilitate publica si trebuie sa fie insotita de acordarea unor despagubiri anterioare actului in sine, este greu de imaginat cum aceasta poate sa ramana la nivelul unei exproprierii de fapt, fara a se transforma intr-o expropriere de drept. Practica instantelor franceze este in acest sens, considerandu-se ca o privare de proprietate de fapt, fara ca o instanta de judecata sa fi impus un astfel de transfer de drepturi asupra unui imobil nu poate fi decat un act nelegal.

3.1.3. Concluzii. Exproprierea de fapt in dreptul roman.

Dreptul roman nu cunoaste aceasta notiune. Situatiile care pot fi calificate ca o forma de expropriere de fapt sunt ignorate in legislatia si practica instantelor romane. Unicul remediu, in aceste conditii, ramane o modificare a legislatiei cu privire la exproprierea pentru cauza de utilitate publica, astfel incat aceasta sa permita o procedura prin care o persoana care se afla in fata unei exproprieri de fapt sa poata sa obtine obligarea autoritatilor de a declansa procedura de expropriere si de a cumpara bunul ce este folosit in folosul comunitatii.

Altfel, se poate ajunge facil, precum in cauza Burghelea, la ipoteze in care persoane private suporta costul unei utilitati publice, ceea ce este nefiresc si contravine tuturor prevederilor in materia protectiei oferite dreptului de prprietate.

Bibliografie:

I. Adam, Drept civil, drepturile reale principale, Editura All Beck, Bucuresti, 2005

1. C. Barsan, Drept civil, drepturile reale principale, Editura Hamangiu, Bucuresti, 2008

2. Ch Delalleau, Traité de l'expropriation pour cause d'utilité publique, Imprime CEDO, hot. Mihai-Iulian Popescurie de Ode Ii Wodon, Waterloo, 1955,

3. L. Waelkens, L'expropriation, in Recueil de la Societe Jean Bodin, L'expropriation, Ed. De Boeck, Bruxelles, 1999,

4. our de Cassation, Rapport annuel 2008, Ed. du Cour de cassation, Paris, 2009,

5. G. Dutertre, Key case-law extracts: European Court of Human Rights, Ed. du Coseil de l'Europe, Strasbourg, 2003,

6. R. Chirita, Conventia europeana a drepturilor omului. Comentarii si explicatii, ed. a II-a, Ed. CH Beck, Bucuresti, 2009,

7. L. Sermet, La Convention européenne des Droits de l'Homme et le droit de propriété, Ed. du Conseil de l'Europe, Strasbourg, 1998,

8. Jugastru C., Unitatile administrativ-teritoriale: domeniul public, domeniul privat, Cluj-Napoca, Editura Argonaut, 2001,

9. Constantinescu, M., Iorgovan, A., Muraru, I., Tanasescu S., Constitutia Romaniei revizuita, comentarii si explicatii, Bucuresti, Editura All Beck, 2004,

10. G.Marty, P.Raynaud, „Droitcivil.Les biens”, ed.2, Paris, Sirey, 1980,

11. Tarangul, E.D., Tratat de drept administrativ, volumul I, editia a III-a, Bucuresti, Institutul de arte grafice „Eminescu“ S.A., 1929,

CUPRINS

1. Dreptul de proprietate……………………………………………………..………………………2

1.1.Istoric. Definitie……………………………………………………………………..………………….2

1.2. Caracterele dreptului de proprietate…………………………………………………………2

1.3. Caracterul absolut si inviolabil………………………………………………………………….2

1.4. Caracterul deplin si exclusiv…………………………………………….……………………….3

1.5.Caracterul perpetuu si transmisibil…………………………………………………………….3

1.6.Generalitati despre exproprierea pentru cauza de utilitate publica……………5

1.6.1. Exceptii……………………………………….……………………………………………….5

2. Dreptul de proprietate publica……………………………………………….…………………..………6

2.1. Definitie. Reglementare………………………………………………….........................6

2.2. Delimitarea bunurilor obiect al proprietatii publice……………………………………6

2.3. Subiectii dreptului de proprietate publica………………………………………………..7

2.4. Caracterele dreptului de proprietate publica……………………………………………...7

2.4.1. Dreptul de proprietate publica este inalienabil………………………………………..7

2.4.2. Dreptul de proprietate publica este imprescriptibil atat extinctiv, cat si achizitiv…8

2.4.3. Dreptul de proprietate este insesizabil ………………………………………………….8

2.5. Modurile de dobandire si de stingere a dreptului de proprietate publica……………..8

2.5.1. Modurile de dobandire a dreptului de proprietate publica…………………………..8

2.5.2. Moduri de incetare a dreptului de proprietate publica………………………............8

2.6. Modalitatile de exercitare a dreptului de proprietate publica…………………………..9

2.6.1 Administrarea generala a domeniului public……………………………………………..9

2.6.2 Dreptul de administrare al regiilor autonome si institutiilor publice asupra bunurilor proprietate publica………………………………………………………………………………………..9

2.6.3.Concesionarea………………………………………………………………………………….10

2.6.4. Dreptul real de folosinta asupra unor bunuri din domeniul public…………………….10

3. Aspecte privind exproprierea pentru cauza de utilitate publica. Declararea utilitatii

publice in cazzul exproprierii………………………………………………………………………….10

3.1.Jurisprudenta CEDO – Cauza Burghelea contra Romaniei……………………………13

3.1.1 Exproprierea de fapt……………………………………………………………………….14

3.1.2.Admisibilitatea unei exproprieri de fapt………………………………………………...16

3.1.3. Concluzii. Exproprierea de fapt in dreptul roman…………………………………….18

Bibliografie ………………………………………………………………………………………….20

PLANUL LUCRARII

• Dreptul de proprietate

Istoric. Definitie.

Caracterele dreptului de proprietate

Caracterul absolut si inviolabil

Caracterul deplin si exclusiv

Caracterul perpetuu si transmisibil

Generalitati despre exproprierea pentru cauza de utilitate publica

Exceptii

• Dreptul de proprietate publica

Definitie. Reglementare

Delimitarea bunurilor obiect al proprietatii publice

Subiectii dreptului de proprietate publica

Caracterele dreptului de proprietate publica

Dreptul de proprietate publica este inalienabil

Dreptul de proprietate publica este imprescriptibil atat extinctiv, cat si achizitiv

Dreptul de proprietate este insesizabil

Modurile de dobandire si de stingere a dreptului de proprietate publica

Modurile de dobandire a dreptului de proprietate publica

Moduri de incetare a dreptului de proprietate publica

Modalitatile de exercitare a dreptului de proprietate publica

Administrarea generala a domeniului public

Dreptul de administrare al regiilor autonome si institutiilor publice asupra bunurilor proprietate publica

Concesionarea

Dreptul real de folosinta asupra unor bunuri din domeniul public

• Aspecte privind exproprierea pentru cauza de utilitate publica. Declararea utilitatii publice in cazul exproprierii

Jurisprudenta CEDO – Cauza Burghelea contra Romaniei

Exproprierea de fapt

Admisibilitatea unei exproprieri de fapt

Concluzii. Exproprierea de fapt in dreptul roman