FAMILIA ȘI ROLUL EDUCATORULUI PARENTAL

Familia are un rol deosebit de important în formarea și dezvoltarea personalității

copilului. Ea reprezintă, ca mediu social, locul în care acesta este îngrijit și educat, educația

familială precedând-o pe cea instituțională.

Chiar dacă ”a fi părinte” poate însemna, pentru mulți, un proces natural, se impune o

abordare profesională a acestui statut, printr-o pregătire în avans pentru exercitarea cu succes

a responsabilităților ce revin.

Statutul de părinte se referă la un ansamblu de comportamente, atitudini și valori care

se dobândesc prin educație parentală/familială și care vizează mai ales:

Înțelegerea nevoilor proprii

Cunoașterea și acceptarea nevoilor copiilor

Stabilirea relațiilor de comunicare părinți- copii

Cunoștințele și deprinderile părinților trebuie să cuprindă (dar nu se limitează):

Sănatatea și dezvoltarea copilului, mai ales la o vârstă timpurie;

Drepturile părinților și ale copiilor

Accesul la instituțiile și serviciile de sprijinire a familiei aflate în situații de risc

Asigurarea unui raport între permisivitate- autoritate, în educația copilului

Manifestarea încrederii în posibilitățile copiilor

Promovarea unui mediu stabil, pozitiv de securitate

Comunicarea liberă și deschisă cu cei mici

Părinții sunt primii care oferă copiilor pilde de urmat, de la care aceștia învață ce este

bine și ce este rău, frumos sau urât, corect și incorect, permis sau nu.

Psihologii și sociologii, studiind relațiile din cadrul grupului familial, au constatat mai

multe stiluri parentale de comunicare: stilul autoritar ( în care părintele urmărește obținerea

unei supuneri stricte, deciziile fiind luate exclusiv de acesta); stilul inconsecvent ( părintele

urmărind evitarea conflictelor și menținerea liniștii în familie, amenință cu pedeapsa, dar nu

pedepsește; nu oferă soluții copilului, fiind, când prea dur, când prea tolerant); stilul

hiperprotector ( când părintele protejează copilul, făcând tot felul de compromisuri); stilul

orientat către situația- problemă ( părintele îl ajută pe copil să devină încrezător în sine, în

propriile forțe).

Fiecare copil constituie o problemă pentru factorii educogeni, de aceea familia, această

mică comunitate cu dreptul sublim de a da viață, nu trebuie să neglijeze cel mai important rol

al său.

În primii ani de viață, copilul este dependent de părinți, iar aceștia nu trebuie să fie

preocupați doar de latura fizică a îngrijirii lui, ci să aibă în vedere educația psiho- socială,

corelând posibilitățile fizice cu cele psihice ale acestuia. Cel mai important rol în evoluția

psihică a copilului îl au aspectele pozitive din familie, deoarece la această vârstă, rolul

exemplului este foarte important. Primele impresii despre lume și viață, despre fenomenele

din natură și societate se formează în familie. Astfel, prin comunicare continuă, el își însușește

limbajul, ce devine, cu timpul, un puternic instrument al dezvoltării sale psihice. Părinții vor fi

atenți la felul cum pronunță cuvintele, îi vor corecta vorbirea, îi vor îmbogăți vocabularul, îl

vor învăța să se exprime corect și coerent.Vor acorda o mare atenție întrebărilor copilului,

semn al dezvoltării lui intelectuale, al manifestării setei de cunoaștere, al curiozității acestuia

cu privire la originea și desfășurarea lucrurilor din jur. Îl vor învăța, de timpuriu, ce este

„bine” și ce este „rău”, ce este ” permis” și ce este ”interzis”. Pentru unele fapte, va fi

încurajat și lăudat, pentru altele, va fi dojenit sau pedepsit.

Procesul educării morale a copilului este de lungă durată și începe din familie.

Deprinderile de comportare civilizată exprimă, de fapt, atmosfera morală în care a fost

crescut, sfaturile și îndemnurile pe care le-a primit de la părinți, exemplul personal pe care i

l-au dat prin atitudinile și faptele lor.

Un rol foarte mare îl are și stabilirea unor relații juste între membrii familiei. Ceea ce

trebuie să caracterizeze relațiile dintre părinți și copii este respectul reciproc, dragostea

părintească manifestată rațional, consecvență și unitatea cerințelor formulate . Desigur,

părinții își iubesc copiii, le poartă de grijă, muncesc pentru ei, participă la toate bucuriile și

supărările lor, dar această dragoste nu trebuie să fie oarbă.

Realizarea unui echilibru între toate nevoile și cerințele venite din partea copilului și,

respectiv, așteptările părinților, impune înțelepciune, răbdare și, nu în ultimul rând, tact.

Familia rămâne, prin urmare, grupul social vital în asigurarea îingrijirii protecției și

educației copilului. Fiind o ființă cu însușiri diferite de cele ale adultului , are, în mod legitim,

dreptul de a ocupa o poziție privilegiată și de a se bucura de un „tratament” specific.

Dezvoltarea personalității copilului este rezultatul unui ansamblu de factori: familiali,

școlari, comunitari. Cei familiali sunt, ca proximitate și importanța, primii în dezvoltarea

armonioasă fizică, afectivă și psihică a copilului. Familia este cea mai în măsură să răspundă

nevoilor materiale, emoționale, afective ale acestuia, este mediul esențial care poate influența

destinul copilului, prin dragoste și educație.

Copilul care se bucură de prezența necondiționată a familiei, de suportul acesteia

( financiar, emoțional, social, psihologic), de sfaturile înțelepte cu privire la valorile reale ale

vieții, se remarcă prin echilibru sufletesc, prin maturitate intelectuală și emoțională, prin

capacitatea optimă de decizie.Toate aceste elemente îi conferă puterea de a înfrunta cu mai

mult curaj și optimism viitorul, devenind persoane active ale societății, ce vor face alegeri cu

discernământ, vor avea un loc aparte și un cuvânt demn de luat în seamă de cei din jur.

În concluzie, familia are misiunea de a contribui la dezvoltarea armonioasă a tuturor

capacităților fizice, psihice, afective ale copilului, trebuie să canalizeze interesul și înclinațiile

acestuia, să-l ajute să-și formeze adevarata personalitate.

BIBLIOGRAFIE:

AVRAM E.- Familia și evoluția psihocomportamentală a copiilor în -„PSIHOLOGIA

SĂNĂTĂȚII” (2010)

DOROTHY LAW NOLTE, RECHEL HARRIS,Copiii învață ceea ce trăiesc-

„Educația care insuflă valori” - ED.HUMANITAS (2012)

IRINA ANCA TĂNĂSESCU,Modelul familial-factor mediator ăn delincvența

comportamentală în - „ Direcții și perspective psihologice în abordarea unicității umane”- ED.

MAI-BUCUREȘTI (2010)