FIGURI RETORICE

Termenul figură a însemnat la origine, în latină, formă (« forma exterioară a unui corp »), alcătuire, aspect, fiind utilizabil şi în geometrie ; cu timpul s-au adăugat sensurile de « reprezentare a unei forme » (prin desen, sculptură) şi de “chip omenesc”ş.a.m.d. (***;TPR:64). Figura în retorică este definită ca o deviere de la uzul lingvistic normal, schimbare într-un anumit nivel al limbii, care facilitează expresia poetică sau pe cea oratorică, diferită ca grad de expresivitate ori de persuasiune faţă de maniera comună de exprimare. Figura nu este un simplu ornament: destructurarea pe care o presupune devierea de la uzul normal al limbii ( de la sensul „propriu, literal” al termenilor ori de la structurile sintactice neutre expresiv) este însoţită de o restructurare a limbajului după un cod propriu, cel al retoricii, bazat pe uzajul figurat al termenilor şi pe structuri sintactice specifice.(*** DŞTL:213)

Încă din antichitate şi până în zilele noastre, figura a dat loc la dezbateri îndelungi, ajungându-se ca în secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea (Dumarsais1 şi P.Fontanier2) să o indice ca obiect fundamental de studiu al retoricii, lăsând pe planul al doilea aspecte legate de compoziţia discursului oratoric/literar. Neoretorica secolului al XX-lea a valorificat în special valenţele/posibilităţile semantice/semoitice ale figurilor; reactualizând tratatele de retorică ale lui Dumarsais (Les Tropes, 1730) şi Fontanier (Les Figures du discours, 1821-1830), reprezentanţii şcolii franceze (Roland Barthes, Gerard Genette, Tzvetan Todorov) au pus în evidenţă avantajele clasificărilor retorice pe niveluri lingvistice (fonetică, gramatică, lexic-semantică) şi au încercat generalizarea principiului figurilor pentru întreg ansamblul limbii şi al comunicării lingvistice. În concepţia retoricienilor de la Liège (Grupul μ ), ansamblul figurilor (numite metabole) se organizează pe niveluri lingvistice (metapasme, metataxe, metasememe şi metalogisme), iar tipologia de structurare a fiecărui nivel figurativ preia de la Quintilian modalităţile de realizare individuala a figurilor: adăugarea, suprimarea, suprimarea-adăugarea şi permutarea.

Limitată la teoria figurilor, retorica lingvistică („obiectul preferat al retoricii rămâne expresia lingvistică”) (Grupul μ,1974:17) renunţă la cadrul literar exclusiv, fundamentându-şi demersul pe analiza tehnicilor de dezvoltare a limbajului; Grupul μ porneşte de la „modelul Jakobson” căruia îi aduc două modificări: a) funcţiei poetice i se preferă denumirea de funcţie retorică; b) mesajul nu mai este unul din cei şase factori ai actului lingvistic, ci produsul celorlalţi cinci (emiţător, destinatar, canal, cod, referent). Dacă preferinţa pentru o altă denumire a funcţiei poetice nu pune probleme speciale, înţelegerea diferită a

1 Dumarsais, Les Tropes, 1730, (traducere în limba română, Despre tropi, Editura Univers, Bucureşti, 1981) împarte figurile, asemeni lui Quintilian, în două categorii: figuri de gândire şi figuri de cuvinte (din care făceau parte tropii, rezultat al unei abateri a cuvântului de la sensul propriu) . 2 Pierre Fontanier, Les Figures du discours, 1821-1830, (traducere în limba română, Figurile limbajului, Editura Univers, Bucureşti,1977), a alcătuit, într-o perioadă când retorica era aproape uitată, un tratat exhaustiv al figurilor „ca domeniu autonom căruia îi dă o organizare după principii şi criterii personale, o teorie şi în acelaşi timp o practică normativă”.Sistemul lui Fontanier are la bază o împărţire a figurilor în două clase: tropii şi non-tropii.

Tropii (figuri de un singur cuvânt) generează fie un sens figurat (figuri de semnificaţie- este vorba de o nouă semnificaţie), fie un sens extensiv (catahreza- ţine de extensia, considerată un fel de abuz, a semnificaţiei); în ambele situaţii se produce o modificare de sens, determinată de relaţia dintre prima idee care însoţeşte cuvântul şi ideea adăugată . Fontanier reduce la trei numărul relaţiilor posibile între idei, cărora le corespund trei tipuri de tropi: prin corespondenţă - metonimia; prin conexiune - sinecdoca; prin asemănare - metafora; există şi categoria tropilor micşti (acelaşi cuvânt este înţeles simultan în două sensuri diferite: unul propriu şi celălalt figurat, sau considerat ca atare), - silepsa ( de exemplu, Roma nu mai este Roma, unde cuvântul Roma are, pe de o parte sens figurat, metonimie a conţinutului: `romanii, locuitorii Romei`, pe de alta are sensul propriu de `oraş`).Catahreza, falsă figură sau trop prin abuz, este rezultatul unei extinderi la o nouă idee, care nu nu are un semn propriu în limbă, a unui semn ce ţine de o altă idee; catahreza include orice trop care a devenit o uzanţă impusă şi necesară .

Clasa non-tropilor cuprinde atât a) figurile de cuvinte propriu-zise (nota comună a acestor figuri este conservarea sensului propriu al cuvintelor, modificările care generează figurile situându-se fie la nivelul materialui primitiv al cuvântului –sunetele- [figurile de dicţiune: metaplasma], fie la cel al topicii, al dispunerii în frază [figurile de construcţie: pleonasmul, elipsa; figurile de elocuţie: repetiţia, sinonimia, adjoncţia, conjuncţia, epitetul, derivaţia], fie cu privire la alegerea cuvintelor sau la nivelul stilului [figurile de stil: interogaţia, apostrofa, perifraza, comparaţia, antiteza], cât şi b) figurile de gândire [peozopopeea, personificarea, anteocupaţia].

1

funcţionării limbajului solicită explicaţii. Din această nouă perspectivă, mesajul poate fi analizat sub două aspecte: ca realitate concretă (”mesajul însuşi”, în accepţia lui Roman Jakobson) şi ca „produs” al unui raport de comunicare (mesajele sunt adresate de către o persoană alteia, au o substanţă fizică –sonoră, grafică, electronică – şi generează semnificaţii în baza unei convenţii). Observaţia Grupului μ deschide o nouă perspectivă asupra funcţiei retorice, văzută ca transcendentă în raport cu celelalte funcţii ale limbajului (expresivă, conativă, fatică, metalingvistică, referenţială). Teoretic, „modelul Jakobson” sintetiza raporturile dintre factorii unui act de comunicare şi funcţiile fiecăruia, susţinând o ierarhizare a funcţiilor după tipul actului de comunicare. Susţinând caracterul totalizator al mesajului, reprezentanţii Grupului μ atrag atenţia asupra „perturbărilor” produse de intenţia retorică asupra codului, „procedeele prin care limbajul retoricianului transformă convenţiile limbii sub triplul lor aspect: morfologic, sintactic şi semantic” (Grupul μ,1974:27), şi asupra raportului mesajului cu referentul. Premisa Grupului μ aduce în spaţiul retoricii „orice fel de schimbare a unui aspect oarecare al limbajului” (Grupul μ,1974:28). Consecinţa imediată este extinderea câmpului de analiză la ansamblul transformărilor sistematice (literare şi non-literare) ale întrebuinţării limbajului. Metabola (orice fel de schimbare a unui aspect oarecare al limbajului) devine astfel centrul preocupărilor retoricii a cărei tipologie este determinată de factorul funcţiei unde se petrece schimbarea. Analiza retorică tradiţională s-a axat în special pe metabolele codului: metaplasme, metataxe, metasememe; acestora li se adaugă transformările conţinutului referenţial: metalogismele. Metabolele emiţătorului, ale receptorului, ale contactului nu au concepte bine precizate şi nici descrieri satisfăcătoare.

Metaplasmele [ etimologie: din fr. metaplasme < gr. meta (indică schimbarea) şi plasma `modulare a vocii`] sunt figuri care acţionează asupra aspectului sonor sau grafic al cuvintelor, abateri de la compoziţia sonoră corectă a cuvântului, ce pot fi tolerate; ne vom opri asupra câtorva exemple sugestive pentru analiza discursului retoric:

-afereza este suprimarea unuia sau mai multor sunete de la începutul cuvântului (’neaţa pentru dimineaţa) Când suprimara sunetelor se produce la sfârşitul cuvântului, figura se numeşte apocopă ( prof pentru profesor, bac pentru bacalaureat etc.);

-sincopa este suprimarea unuia sau mai multor sunete în interiorul cuvântului (dom’le pentru domnule, nic pentru nimic, iepur’le pentru iepurele etc.;

-adjoncţia este definită ca adăugare, de sunete la începutul, la sfârşitul sau în interiorul cuvântului proteză, epenteză; adjoncţia creează ceea ce se numeşte cuvânt-valiză, rezultatul întrepătrunderii şi fuzionării a două cuvinte care au un anumit număr de caracteristici formale comune (frecvent, acest tip de figură este folosit de grupul „Divertis” şi de „Cârcotaşi”: Coşmarcă = coşmar + Coşarcă );

-permutările sunt operaţii de reordonare a sunetelor din componenţa unui cuvânt, obţinându-se un cuvânt nou, anagrama: Salvador Dali > Avido Dollars, Petru Maior > Mitru Perea. O formă particulară de anagramă este palindromul, cuvânt care îşi păstrează forma indiferent dacă este citit de la stânga la dreapta ori invers: cuc, cojoc, Ana;

-metaplasmele grafice (metagrafele) sunt mai rare în domeniul propriu-zis lingvistic, dar sunt utilizate frecvent în combinaţiile cu alte sisteme semiotice: m@rfă, €uropa etc.

Metataxele, denumire sub care sunt reunite figurile sintactice (de construcţie). Conform principiului

de clasificare al retoricienilor de la Liège, metataxele se grupează în funcţie de cele patru operaţii care dau naştere tuturor figurilor retorice, indiferent de nivelul la care se realizează.

a) Figurile prin suprimare: elipsa – contragere a enunţului prin suprimarea unuia sau mai multor cuvinte, din raţiuni de economie, emfază sau stil, fără ca sensul general al frazei să fie modificat. În cazul elipsei informaţia se păstrează, în ciuda formei incomplete, pentru că paralelismul construcţiei face posibilă completarea aserţiunii; de exemplu, „PRO TV te ascultă ce vezi”< „PRO TV te ascultă, comentând ce vezi la televizor”.

2

Zeugma, figură sintactică, formă de elipsă care constă în utilizarea unică a unui cuvânt comun mai multor membrii ai frazei: El e bătrân şi slab în loc de El e bătrân şi e slab; Dovedeşte-mi faptele şi că n-ai minţit pentru (...) şi dovedeşte-mi că n-ai minţit.

Formele zeugmei sunt variate contextual, realizându-se de multe ori prin coordonarea unei părţi de proproziţie cu o propoziţie subordonată aceluiaşi regent; aceasta este singura zeugmă căreia i se poate atribui valoare stilistică, celelalte fiind considerate elipse-erori. Ca figură, zeugma pune în acelaşi plan sintactic elemente contrastante semantic, fiind o coordonare hibridă. Elementele coordonate formal pot fi diferenţiate prin caracterul lor abstract, respectiv concret: Şi- piedut optimismul şi...un portofel de piele; prin apartenenţa la o locuţiune sau o îmbinare liberă de cuvinte: Şi-a luat rămas bun şi...pălăria ; prin sensul propriu sau figurat sau, pur şi simplu, prin sferele semantice şi prin perspectivele diferite pe care le presupun: Ajutaţi un invalid fără pensie, de două ori rănit, o dată la Mărăşeşti şi o dată... la picior (coordonare parodică, apel la caritate înregistrat sau inventat de Brunea-Fox, 1979).

Tradiţia retorică aplică, aşa cum am spus, aceeaşi denumire unor greşeli de construcţie şi figurii propriu-zise, definită prin intenţie şi prin efect: intenţia zeugmei este adesea ludică, efectul este de surpriză, cu o notă de artificialitate. A fost semnalată prezenţa zeugmei în publicistica actuală: în mica publicitate – S.C. Ozana SRL angajează vânzător-gestionar cu experienţă şi maşină („România liberă”,959, 1993), în enumerări ironice în care ultimul element anulază valoarea pozitvă a celorlalţi termeni cu care este coordonat: S-a vorbit mult, nuanţat şi degeaba („Expres” 24,1992), în subtitlul unor reviste, în care zeugma este creată de asocierea unor determinări care diferă prin tipul lor semantic, de calificare sau de identificare: revista „Totuşi iubirea” are ca subtitlu „Revistă de cultură, civilizaţie, eveniment şi performanţă ” în care „revistă de cultură” şi „revistă de performanţă” presupun tipuri diferite de apreciere, iar „revistă de eveniment”este o construcţie total nefirească. S-a făcut aprecirea (Zafiu,2001:71) că la această figură, „ca şi în alte jocuri de cuvinte, se mizează pe plăcerea cititorului de a descoperi, dincolo de uniformitatea sintactică, răsturnarea semantică. Ceea ce nu presupune, neapărat, un exces de subtilitate; e doar o posibilitate retorică a limbajului cotidian, din care se poate obţine orice: de la formulări forţate şi ridicole, la întorsături ingenioase şi spectaculoase.”

Prin suprimarea cuvintelor de legătură se obţine: asindetonul (construcţie sintactică având funcţie stilistică, realizată prin suprimarea elementelor de relaţie -conjuncţii, rar şi prepoziţii– între componentele unui grup sintactic, ale unei propoziţii sau ale unei fraze: Veni, vidi, vinci = „Am venit, am văzut şi am învins” (parataxă-suprimarea mărcilor de coordonare) ; Ai carte, ai parte ( aici avem o situaţie mai rară, de suprimare a conjuncţiilor subordonatoare în frază = „dacă ai carte...”).

b) Figurile prin adjoncţie: digresiunea, întrerupere a liniei centrale a frazei (textului) prin intercalarea de elemente suplimentare între părţile acesteia; expletiţia, dezvoltarea cu cuvinte expletive „de umplutură” a unei sintagme pentru a fi mai bine pusă în evidenţă: Nu l-am văzut decât pe Ion (adverb de negaţie în construcţie cu sens afirmativ), Iar de tine nici că-mi pasă (conjuncţia că extinsă analogic după verbe care nu suportă determinanţi prepoziţionali).

c) Figuri prin suprimare-adjoncţie: silepsa, desemnează orice încălcare retorică a regulilor acordului gramatical în gen, număr, persoană; silepsa întâlnită adesea este cea bazată pe substituirea persoanelor („eu” vorbind despre sine, spune „el”), ca în cazul politicienilor care afirmă: „Am spus mereu că Iliescu nu poate interveni în problemele de justiţie”, unde cel ce vorbeşte este tocmai preşedintele Iliescu: norma discursului se restabilşte prin recunoaşterea persoanei, prin cunoaşterea autorului afirmaţiei care ar fi trebuit să fie: Am spus mereu că eu (Iliescu) nu pot intrveni în probleme de justiţie. Uneori silepsa este produsul unei rupturi în construcţie – anacolut: Suntem sănătoşi, dar avem destule pe cap, ceea ce vă dorim şi vouă (construcţie netolerabilă în limba literară).

Chiasmul este repetatrea a doi termeni dintr-o frază, în ordine răsturnată, ceea ce produce „încrucişarea” lor: „Femeie între stele şi stea între femei” (Eminescu).Este o figură mult folosită în tilurile jurnalistice şi în sloganurile publicitare: tiparul său este (AB/BA) de simetrie încrucişată, relaţia între cuvinte fiind inversată; cel mai adsea un grup nominal format dintr-un substantiv-centru şi dintr-un substantiv în genitiv cu rol de determinant, reapare în titluri cu poziţiile şi funcţiile componentelor sale

3

schimbate între ele: „La SNCFR se aplică dreptul forţei, nu forţa dreptului”, „Politica patronilor sau patronii politicii?”; figura are caracter de joc de cuvinte, cu forma imediat perceptibilă şi uşor de reprodus. Tocmai pentru că mecanismul este simplu, creşte riscul de a fi folosit formal, în cazuri în care relaţia este forţată şi aproape lipsită de sens; numai în situaţia în care inversarea gramaticală şi simetria formală stabilesc un raport neaşteptat între cele două părţi ale formulei, avem a face cu abilitatea retorică şi în acest caz se spun lucruri multe şi diferte, cu aceleaşi cuvinte. Sloganul publicitar Campionul imaginii oferă imaginea campioanei, capătă motivaţie printr-o relaţie clară: campionul imaginii – firma Philips – este mai întâi o entitate bine delimitată, diferită de imaginea campioanei – imaginea unei gimnaste celebre; prin paralelism se stabileşte echivalenţa între două performanţe (cea tehnologică şi cea sportivă). Nu cu aceeaşi claritate apare relaţia între cuvintele-cheie în unele titluri din presă: în titlul Puterea Opoziţiei şi opoziţia Puterii, figura mizează atât pe antiteza putre/opoziţie, cât şi pe polisemia celor două substantive. Cele două idei (opoziţia are o anumită putere; puterea se opune) sunt destul de generale şi nu pot căpăta interes decât prin legarea de o situaţie dată.

Chiasmul poate să apară şi într-o variantă gramaticală mai inventivă şi mai greu de construit: în locul termenilor identici, se foloseşte un cuplu substantiv-adjectiv din aceeaşi familie lexicală – Corupţia generală şi generalul corupţiei sau A fi în centrul Europei nu e totuna cu a fi în Europa Centrală (figură reuşită prin surpriza unei simetrii imperfecte, motivată semantic. Oricât de ingenioase ar fi reversiunile, utilizarea excesivă a tiparului lor sintactic produce până la urmă monotonie.

d) Metataxele prin permutare sunt produse de modificări în ordinea sintagmelor în frază şi a morfemelor în sintagmă: hiperbatul, figură prin care sunt separate cuvinte folosite de regulă împreună, pentru a-l pune în evidenţă pe primul, sau pentru a crea o anumită imagine: „a scrie multă vreme la cumpănă au stătut cugetul mieu” (Miron Costin). Inversiunea este răsturnarea completă a ordinii într-un segment de frază sau în fraza întreagă ; schimbarea topicii obiective atrage accentul de intensitate asupra componentului inversat: „nebuna de mătuşa Mărioara”, „un drăguţ de biciuşor” (Ion Creangă).

Metasememele, constituie clasa de metabole interesând operaţiile efectuate asupra conţinutului (sensului) cuvântului; înlocuind un semem printr-altul, în concepţia Grupului μ. Această categorie de figuri se suprapune cu domeniul tropilor din retorica tradiţională. Termenul metasemem subliniază faptul că figura semantică este concepută ca un ansamblu de seme (semem) susceptibil de modificări contextuale (sem = trăsătură distinctivă, componentă a sensului). Principiul de clasificare, identic cu cel al figurilor realizate la celelalte niveluri ale limbii, duce la idntificarea doar a trei tipuri esenţiale, deoarece nu există metasemem realizabil prin permutare:

a) metasememe realizate prin suprimare: sinecdoca şi antonomasia generalizante, comparaţia şi metafora in praesentia ;

b) metasememe realizate prin adăugare: sinecdoca şi antonomaza particularizante ;c) metasememe realizate prin suprimare-adăugare:metafora in absentia, metonimia, oximoronul. Vom detalia mecanismul semantic şi contextual al tropilor:Metafora3 este schimbarea numelui unui obiect prin numele altuia, într cele două obiecte existând o

asenănare oricât de mică (o analogie). Un exemplu: toporaş ca nume al plantei căreia i se mai spune şi violetă. Termenii sunt: floare, forma florii, topor mic (forma toporului); identităţile: o floare care are aceeaşi formă ca un topor mic. Analogia fiind comparaţie, termenul care uneşte elementele metaforei este întotdeauna căutat, pentru că numai el permite decodarea ei corectă.

Metafora se realizează printr-o amalgamare sau intersecţie semică neobişnuită între doi termeni diferiţi semantic, intersecţie inteligibilă numai în context. Distanţa semantică dintre termenii metaforei poate fi oricât de mare, pentru că este o figură necondiţionată din acest punct de vedere. Analiza pune în

3 Metafora a fost discutată pe lare în retorică şi în mai toate disciplinele filologic; ea este o noţiune fundamentală a studiilor de stilistică, de poetică şi de estetică, iar mai recent şi de semiotică. Încă din antichitate când filozofii şi oratorii au anlizat posibilităţile unei exprimări alese, îngrijite, figura centrală a retoricii antice era tocmai metafora (translatio), şi a redevnit în actualitate ca problematică centrală a neoretoricii sec. XX.

4

evidenţă deosebirile de sens care asigură expresivitatea metaforei, dar şi faptul că prin context se stabileşte o punte de legătură manifestată printr-o trăsătură de sens (sem) comună între termenul metaforizat şi cel metaforic. De exemplu: dacă unui om care vorbeşte mult şi fără rost i se spune că latră, avem a face cu neutralizarea opoziţiei dintre a vorbi şi a lătra, care, altfel sunt unităţi distincte. A vorbi poate fi analizat în trăsăturile de sens (seme): 1. „a emite sunete“, 2. „a articula cuvinte“, 3 „a exprima gânduri, sentimente umane“. De asemenea, a lătra e format din trăsăturile de sens: 1′ „a scoate sunete“, 2′„a repeta sunete scurte sacadate“, 3′ „a reda stările caracteristice speciei câine“. Între cei doi termeni se stabileşte o relaţie de intersecţie, cele două mulţimi de trăsături de sens se întretaie , iar la intersecţia lor se află trăsătura de sens comună 1 - 1′ ( a scoate, a emite sunete), care asigură procesul de mataforizare. Cele două operaţii care asigură reorganizarea trăsăturilor de sens (seme) comune sunt suprimarea şi/sau adăugarea semelor. În exemplul dat se observă baza semantică comună a celor doi termeni şi opoziţia dintre ei; termenul metaforic a lătra se suprapune parţial peste termenul propriu a vorbi, şi păstrează 2′, 3′, dar numai ca aspect sugestiv: „a vorbi sacadat, ca şi cum ar reda stări proprii câinelui“. Mecanismul metaforei se bazează pe faptul că trăsăturile sensului propriu al cuvintelor în discuţie nu dispar total, ci se produce o reorganizare a dispoziţiei lor, trecând pe primul plan trăsătura de sens comună.

Metaforele de tipul celei discutate mai sus apar ca unităţi consacrate în sistemul limbii, care sunt, în general, menţionate în dicţionare după sensurile proprii care le-au generat. Ele poartă numele de metafore implicite. Alte metafore au însă o structură aparte, rezultată din folosirea simultană a ambilor termeni: înger de copil, bujor de fată. Ele sunt numite metafore explicite: în cazul lor, cei doi termeni, cel figurat, bujor, şi cel propriu, fată, sunt puşi faţă în faţă, prezenţa celui din urmă asigurând o mai puternică forţă de sugestie primului. Decodarea metaforei explicite se face chiar prin structura ei sintagmatică şi de aceea distanţa dintre cei doi termeni poate fi foarte mare. Organizarea sintagmatică a metaforelor explicite le face strâns dependente de context şi de aceea ele sunt mai puţin numeroase în limba comună decât metaforele implicite. Ele sunt mereu în schimbare şi, ca atare, dicţionarele le înregistrează rar ca unităţi consacrate de sistem.

Fie ca aparţin limbii comune, fie limbajului poetic, metaforele au acelaşi mecanism semantic de producere.

Metaforele din limba comună se pot repartiza în câteva categorii, în funcţie de sferele semantice pe care le reprezintă: a) metafora animat pentru inanimat, se poate exemplifica prin nume ale părţilor corpului omenesc date unor obiecte: capul/fruntea satului/clasei, ochiul geamului sau al ciorapului, gura râului sau cotul râului;

b) metafora animat pentru animat: se bazează pe transferul de sens de la om la animale sau invers. Vezi exemplul verbului a lătra care dezvoltă sens metaforic prin referire la om;

c) metafora inanimat pentru animat se poate exemplifica prin numele unor obiecte atribuite unor părţi ale corpului omenesc: nodul gâtului, fluierul piciorului;

d) metafora inanimat pentru inanimat se bazează de obicei pe asemănare de formă şi poate fi ilustrată prin numele unor plante: lăcrămioare, părăluţe, cerceluşi ş.a.

Metaforele apar în orice tip de discurs, invadând uzul cotidian al limbajului. Ele ne permit să construim sens – adică să dăm sens experienţelor noastre cotidiene, să conceptualizăm realitatea, adică metafora îndeplineşte o funcţie cotidiană, oglindind o anumită concepţie socio-politică sau ideologică. Metafora este mai mult decât o figură retorică; ea stabileşte releţii de coerenţă la nivelul textului, ceea ce înseamnă că, din perspectivă cognitivă, textele sunt dependente de metaforă. Se consideră expresia metaforică ca fiind principalul procedeu de structurare a informaţiei, care impune o relaţie mediatică, un construct simbolic, adică o realitate gândită, proiectată. Metafora este un mecanism necesar stilului publicistic, nu este un artificiu, o modă. Prezenţa metaforei în textul jurnalistic se justifică cognitiv şi psihologic, mai mult decât retoric. Odată lansată pe „piaţa jurnalistică“, metafora trece prin filtrul politic şi intră în mentalul colectiv, care îi decodifică simbolismul. Ea devine astfel un produs general acceptat, pentru că răspunde, pe de o parte, aşteptărilor publicului care doreşte să afle ce se întâmplă, ce înseamnă ceea ce se întâmplă, pe de altă parte, răspunde nevoii de sens (semnificaţie), de accesibilitate şi încărcătură

5

emoţională. Metafora jurnalistică nu îndeplineşte o funcţie estetică, ci una discursivă, devenind o formă a gândirii libere. În peisajul mediatic românesc, atât de diversificat şi acid, metafora îndeplineşte un dublu rol, în funcţie de intenţia de comunicare: 1.poate fi mecanism de manipulare (receptorul este subapreciat) şi 2. poate fi o tehnică de imunizare în faţa manipulării (receptorul îşi păstrează luciditatea şi spiritul critic). Este nevoie de metaforă în stilul publicistic, chiar dacă aici, spre deosebire de stilul beletristic, originalitatea asociaţiei se bazează pe analogii previzibile, care nu cer un efort prea mare de imaginaţie. Din dorinţa de a fi explicit, de a da dovadă de precizie, jurnalistul recurge frecvent la metaforele lexicalizate, metafore tocite pe terenul jurnalistic, care pot transmite informaţii într-un mod eficient, clar şi rapid. Se observă foarte bine tendinţa, generală în stilul publicistic, de clişeizare a termenilor cu un puternic potenţial conotativ. Metaforele din această categorie sunt formule fixate în uzul jurnalistic, cu un grad ridicat de referenţialitate, ele fiind uşor decodabile graţie analogiei discursive.

Se pare că presa scrisă este terenul ideal pe care puterea limbajului şi puterea politică nu intră în conflict, ci interrelaţionează sistematic, depinzând una de alta în construirea limbajului jurnalistic. Acest lucru se reflectă în preferinţa exagerată pentru metafora politică, a cărei prezenţă în publicistica românească relevă natura negativistă, spectaculoasă sau zvonistică a presei. Cu rol ornant sau explicativ, metafora politică este o metaforă clişeizată, fără să îndeplinească în textul jurnalistic o funcţie estetică.. Caracterul momentan, avantajul accesibilităţii, rolul metaforei politice de a sublinia o idee, cu scopul de a-l convinge/manipula pe cititor accentuează tendinţa actuală de dezvoltare spontană, în serii sinonimice, a formulelor stereotipe. Trebuie menţionat că moile sensuri rezultate în urma extinderilor semantice, restrângerilor de sens şi a calcului semantic sunt, de cel mai multe ori, neînregistrate în dicţionare.

In discursul jurnalistic trebuie remarcată mobilitatea repertoriului lexical din care se selectează termenul figurat, metaforele conotate politic (de obicei negativ) aparţinând următoarelor arii:- metafore din aria vieţii familiare; majoritatea termenilor metaforizaţi aparţin limbii vorbite: fiind termeni vizibil uzuali, ei capătă cu uşurinţă asocieri insolite de sensuri metaforice, care se menţin datorită surplusului semantic rezultat din contextul de comunicare jurnalist. Ei creează o impresie minimală de surpriză, care se banalizează odată cu clişeizarea. Încărcătura afectivă a respectivelor metafore se reduce la minimum în urma lexicalizării, fără să voaleze amprenta politică menţinută contextual: Ion Iliescu şi Adrian Năstase, naşii politici, tac sau Bătaie pe tortul electoral, vaccin antipenal; – metafore din aria medicală: termenul metaforic cel mai frecvent utilizat fiind substantivul boală şi denumirile diverselor afecţiuni de care suferă, se pare, societatea românească în tranziţie: cancerul corupţiei, miopie politică; - metafore din aria biologiei, metafore animaliere: caracatiţa corupţiei, dinozaur politic ş.a. care au pătruns şi în limbajul comun, Politica e o junglă. – metafore din aria culturii: corul oportuniştilor, sarabanda preţurilor.

Metonimia. Se numeşte astfel o schimbare condiţionată a numelor obiectelor, condiţia fiind ca numele înlocuitor să indice ceva aflat în contingenţă cu obiectul exprimat prin termenul dinaintea înlocuirii. Astfel, când cineva spune că are ureche muzicală, prin aceasta se înţelege că este apt pentru a face/studia muzică, uerche fiind întrebuinţat metonimic pentru auz; sau când se spune că cineva are un Grigorescu, adică un tablou pictat de Grigorescu, adică numele pictorului este folosit în locul operei lui, constituie de asemenea o metonimie. Între ureche şi auz, între Grigorescu şi tabloul pictat de el există o corespondenţă calitativă. Metonimia este, prin urmare, schimbarea unui cuvânt prin altul, cu condiţia ca cele două cuvinte să denumească obiecte (lucruri, fiinţe etc.) între care există sau se poate imagina o corespondenţă calitativă. Clasificarea metonimiilor este mai dezvoltată sau mai restrânsă, potrivit cu semantica numelui înlocuitor. Câteva tipuri mai frecvente de metonimii:- metonimia persoană pentru lucru (numele autorului pentru opera lui, numele inventatorului, producătorului pentru obiectul construit, numele eroului literar pentru operă, numele stăpânului unei proprietăţi pentru proprietate ş.a.): Am cumpărat un Eminescu (o ediţie nouă din opera lui Eminescu), SĂ-

6

a cumpărat un Ford (autoturism fabricat în uzinele lui Ford), Locuiesc lângă Trei Ierarhi (biserica de sub patronajul celor trei ierarhi) etc.- metonimia recipient pentru conţinut (conţinutul, subînţeles sau exprimat se redă prin numele vasului sau al altui obiect care poate să conţină ceva): A băut un păhărel mai mult. (= băutura spirtoasă dintr-un păhărel); punctul de plecare îl constituie numele unui vas ori al unui recipient cu care se măsoară conţinutul: o baniţă ( 15 kg. de porumb), o halbă (paharul de servit bere având capacitatea de1/2 de litru), o cinzeacă (paharul de 50ml pentru servit ţuică), o baterie (1 litru de vin şi un sifon). Cu cât este mai rar obiectul utilizat ca recipient, cu atât este mai necesar să i se indice conţinutul: o mână de sare, un braţ de lemne. O variantă ceva mai îndepărtată a acetei metonimii se referă la organe şi părţi ale corpului omenesc, de obicei inima sau capul, mai rar creierul, considerate a fi sediul unor sentimente sau activităţi Are cap (= minte, inteligenţă) de matematician. Recipientul poate fi imaginat (echivalat) cu un spaţiu, o clădire, o ţară etc. Sala aplaudă în picioare ;recipientul poate fi şi o perioadă de timp: studenţii anului I.-.metonimia cauza pentru consecinţă (efect): Omul acesta are mâini de aur. Cuvintele subliniate ţin locul dibăciei, talentului – se interpretează mâna prin prisma lucrului executat cu dibăcie. În acestă accepţie, şi alte organe ale omului pot fi denumite nu pentru ceea ce sunt, ci pentru ceea ce fac: a avea nas fin = a avea mirosul fin; a avea gură mare, a face gură, a face găt. = conţin termeni al căror efect pot fi ţipetele, gălăgia.. Relaţia cauză-consecinţă se extinde şi la acţiuni ale simţurilor: a mirosi o afacere, vede multă latină , unde cuvintele subliniate au sensul de a pricepe, a şti.- metonimia locul pentru produs: cazul cel mai semnificativ pentru denumirea unui produs prin numele locului de fabricaţie, este acela al şampaniei, vin din podgoriile provinciei franceze Champagne, pregătit după o tehnică locală răspândită în toată lumea; pe acest model avem în limba română canadiană (după numele unui tip de haine răspândite în Canada), havană (ţigară de foi fabricate în capitala Cubei – Havana), damasc (tip de ţesătură care a provenit din Damasc, capitala Siriei), dacia (autoturism fabricat la Piteşti – uzinele Dacia) ş.a.- metonimia simbol pentru ceea ce simbolizează: o serie de simboluri ca sceptrul, tronul, laurii, crucea,

semiluna ş.a.servesc pentru a denumi regalitatea (în numele coroanei britanice), puterea politică, gloria, creştinismul, mahomedanismul ş.a.

Limbajul presei actuale reprezintă zona cea mai deschisă înnoirii lexicale, fie prin împrumuturi, fie prin mijloace interne, fapt ce se explica prin împletirea celor trei funcţii definitorii pentru discursul jurnalistic : refernţială (informativă), conativă (persuasivă) şi expresivă .Dintre procedeele interne de îmbogăţire a lexicului actual, mutaţiile semantice realizate prin metonimie şi antonomază se motiveaza prin funcţia expresivă, proprie discursului publicistic, fiind manifestări ale « neologiei stilistice »,valoarea lor referenţială situându-se pe un plan secundar, deoarece în limbă există alternative pentru exprimarea sensurilor respective .

Metonimia, « schimbare condiţionată a numelor obiectelor, condiţia fiind ca numele înlocuitor să indice ceva aflat în contingenţă cu obiectul exprimat prin termenul dinaintea înlocuirii »( Coteanu, Bidu-Vrinceanu 1975 :41), este o sursă de noi sensuri strict determinate contextual ; frecvent este utilizat în limbajul comentariului politic, tipul special de metonimie « conţinătorul pentru conţinut » : conţinătorul poate fi imaginat (echivalat) cu un spaţiu,cu o clădire, cu o localitate,o regiune etc., iar conţinutul este reprezentat de oamenii aflaţi în spaţiile amintite, care au putere de decizie politică :

« Kremlinul ,obsedat de aspiraţiile de a deveni mare putere [...]a virat puternic spre autoritarism » (« 22 », 9-15 februarie 2007,p.16), în care Kremlinul =  « preşedintele şi puterea politică din Rusia, care îşi au sediul în clădirea ce poartă numele de Kremlin » ;

« Obuzele cu care liberalii trag spre Cotroceni se afla în depozitul de muniţie al PNL » (“22”,16-22 ianuarie 2007, p.1) ; «  ideea unei restructurări nu e deloc populară la Palatul Victoria »(« 22 »,23-29 mai 2006,p.1), în care Cotroceni şi Palatul Victoria sunt numele clădirilor în care funcţionează preşedinţia şi, respectiv, guvernul României, metonimiile indicând funcţia persoanelor ce ocupă ,temporar, spaţiile numite ;

7

« Moscova şi Beijingul au pus bazele unui paretneriat strategic prin care cele două mari puteri se angajeaza să creeze o nouă ordine mondială multipolară.[...] Ambele puteri detestă intenţiile Washingtonului de a promova liberalismul în lume. »(« 22 »,9-15 februarie 2007,p.16) ; în exemplul dat ,Moscova, Beijingul şi Washingtonul reprezintă puterea politică din statele ale căror capitale sunt ;

« ...preconcepţiile care au minat percepţia Estului de catre Occident şi invers. Exotizarea Estului.»(«22» ,12-18 decembrie 2006, p.15), în care Estul = « ţările din răsăritul Europei, care au aparţinut lumii comuniste», iar Occidentul = «ţările din apusul Europei, care aparţin şi au aparţinut unui spaţiu al democraţiei şi liberalismului ».

Un alt tip de metonimie întâlnită în articolele de comentariu politic, este cel al «persoanei pentru lucru» în varianta în care numele unor personaje din mitologia greacă sunt utilizate pentru a desemna sfera lor de acţiune, atributele lor mitologice:«Pandora procedurilor de suspendare» («22»,2-7 mai 2007,p.11), în care Pandora, cunoscutul personaj care prin fapta lui a răspândit relele în lume, sugerează toate aspectele negative care se pot manifesta odată cu declanşarea suspendării preşedintelui din funcţie.Metonimia «cauza pentru consecinţă» o întalnim în titlul Adrian Năstase – cădere liberă între

Zambaccian şi mătuşa Tamara («22»,5-11 iunie 2007,p.5) în care cele două nume subliniate sunt denumirile celor două dosare instrumentate de procurorii DNA pentru trimiterea în judecată a familiei fostului premier Adrian Nastase; Zambaccian= numele unui imobil deţinut de soţii Năstase pe strada Muzeul Zambaccian din Bucureşti (însuşi numele străzii este o metonimie) care funcţionează pentru a indica obiectul infracţiunii de corupţie pentru care vor fi judecaţi; mătuşa Tamara = moştenire de aproape un milion de euro, lăsată Danei Năstase de o matuşă nonagenară, care s-ar fi apucat de afaceri imobiliare cu persoane apropiate fostului premier, fapt ce a atras atenţia şi cercetarea procurorilor DNA, urmată de trimiterea în judecată a lui Adrian Năstase; în ambele situaţii este exprimată cauza ce

a avut ca efect punerea sub acuzare . Antonomaza, figura semantică prin care un nume propriu –considerat reprezentativ pentru clasa

respectivă – este utilizat în locul unui nume comun pentru a denumi calităţi sau defecte atribuite persoanei care poartă acel nume; formal trecerea de la propriu la comun a numelor este marcată de utilizarea formei de plural cu valoare generalizatoare , iar numele proprii sunt selectate din sfera vieţii politice, în tipul de discurs care ne interesează. Exemplificăm :

« Afară cu felicşi din politică ! »(« 22 »,27.06.-3.07.2006,p.7) -felicşii ‘persoane publice compromise politic şi moral prin colaborarea cu securitatea comunistă’ < Felix ‘nume de cod utilizat de omul politic Dan Voiculescu în timpul colaborării sale cu securitatea’.

« Reforma [...] n-a încaput la masă de ilieşti »(« 22 »,16.01-22.01,2007,p.2) –ilieşti ‘persoane politice cu atitudine criptocomunistă’< Iliescu, Ion,om politic care a ocupat în trei legislaturi postdecembriste funcţia de preşedinte al României, a fost acuzat de adversarii săi politici de incapacitatea de a se desprinde de modul de gândire politică comunistă.

« Am scapa de agenţia de integritate ,iar iorgovanii vor rasufla uşuraţi . Din fericire, aceiaşi iorgovani au fost încurcaţi de Curtea Constituţională şi tocmai ei, care se pretind tăticii Constituţiei... » (« 22 »,27.02-5.03.2007,p.12 ) – iorgovani ‘persoane politice care se opun initiaţivelor de modificare a Constituţiei în spiritul afirmării jocului politic democratic’< Iorgovan, Antonie, care a coordonat activitatea de elaborare a Constituţiei postcomuniste a României.

« Moftul român pe limba becalilor [...]nu ştie să vorbească limba becalilor, teribila limbă care deschide instantaneu inimile suporterilor votanţi “(« Observator Cultural. », 13.04-19.04.2006,p.3 ) - becali ‘ persoane cu o cultură generală şi politică precară, care se lasă manevrate de discursul politic lipsit de substanţă al lui Gigi Becali’<Becali, Gigi , lider populist-charismatic care prin discursul sau ortodoxist vulgarizator i-a cucerit pe cei

8

marginalizaţi de tranziţie, fiind în ochii lor prototipul omului de succes, care a ştiut să facă profit dintr-o schimbare ce a făcut din foarte mulţi nişte victime.

« În umbra lui vodă Băsescu creşte o vegetaţie de boci, berceni, boureni. » (Cotidianul, 20.04.2007,p.2), « Probabil că, dacă ar fi trăit în zilele noastre, nici Nicolae Titulescu n-ar fi scăpat de o astfel de etichetă din partea vajnicilor noştri vadimi, becali, baseşti sau iorgovani. » (Obervator cultural,13.04-19.04,2006 ,p.3),  « ...personaje notorii de genul Felix Voiculescu, care, sprijinit politic, [...] a devenit simbolul clasei politice româneşti. Al celor care se vor Tăriceni, Patrici, C.V.Tudori . » (Cotidianul, 10.03.2007,p.17 ). Numarul de exemple de acest fel s-ar putea înmulţi, iar la ultimele citate nu mai facem

comentariul explicativ, întrucât considerăm că ele aparţin unui fel de jargon al presei politice actuale, care, în timp, va ramâne transparent doar celor care au informaţia istorică necesară. Din punct de vedere lexical astfel de cuvinte au statutul de « efemeride ».

Trecerea la plural a numelor personalităţilor politice ,cu ajutorul desinenţelor specifice, accentuează implicaţia depreciativă, indicând « nu numai ca insul de la care se porneşte încarnează un defect, dar acesta nici măcar nu-l individualizează. De fapt, multe dintre aceste antonomase sunt interesate mai puţin de ‘ţintă’(persoane carora li se aplică numele generalizat şi care pot fi chiar neprecizate, ipotetice), cât de’sursă’ (minimalizând cât mai mult pe purtătorul iniţial al numelui respectiv).» (Zafiu,2000:68). Formal, figura poate fi scrisă cu iniţială majusculă sau nu (ultima alternativa evidenţiind deprecierea totală a numelui propriu), sau se poate recurge la ghilimele care au rolul de a semnala figura de stil.

Au fost întâlnite şi antonomase a căror caracteristică formală o constituie articularea cu articol nehotarat: « Mai mult ca oricând Uniunea Europeană are nevoie de un Adenauer şi de un Churchill pentru a-şi înţelege sensul.» (« 22 »,27.03-2.04 2007,p.16), în care Adenauer =om politic german (1876-1967), cancelar federal şi ministru al afacerilor externe ale RFG ; Churchill =om politic britanic (1874-1965), ministru în repetate rânduri; ambii au dus o politică fermă de reacordare a ţărilor lor, dupa al doilea război mondial, la valorile civilizaţiei şi culturii vest europene, fiind persoane providenţiale pentru destinul popoarelor lor. În anul 1948 când a avut loc Congresul Europei de la Haga, unde s-au pus bazele viitoarei Mişcări europene unite, între delegaţii din diverse ţări s-au numărat şi cele două personalităţi politice amintite. .

Deşi majoritatea exemplelor ilustrează varianta negativă, « transformarea numelui propriu în nume comun funcţionând, în genere, ca o degradare cu clare conotaţii peiorative » (Zafiu,loc .cit.,) în utimul, conotaţiile sunt pozitive, fără a afecta capacitatea expresivă a figurii.

Exemplele discutate mai sus dovedesc viabilitatea vechilor figuri reorice în limbajul comentariului politic actual şi în limbajul jurnalistic.

Sinecdoca este tot o schimbare de nume între două obiecte, dar numai dacă unul dintre ele se cuprinde într-un fel oarecare în celălalt. Ea este bazată pe o relaţie cantitativa.Tipuri de sinecdocă :-sinecdoca parte pentru întreg (pars pro toto) : acoperiş sau adăpost pentru locuinţă, casă ; pâine pentru hrană, existenţă materială.-sinecdoca întregul pentru parte (totus pro parte) : îmbrăcat în mătase, în catifea, în aur, cuvintele subliniate fiind utilizate pentru veşminte de mătase, de catifea, împodobite cu fire de aur. - sinecdoca singular pentru plural şi invers : obişnuită în limbajul popular pentru numele popoarelor – în ţara turcului sau bătrâneţile, tinereţile cuiva (pentru bătrâneţea, tinereţea).- sinecdoca abstractul pentru concret : este un om cu relaţii, în care relaţii înseamnă persoane importante. Se adresează justiţiei, cuvântul subliniat apare în locul unui element concret în spaţiu şi timp.

9

10