Universitatea "Al.I.Cuza" Iaşi

Facultatea de Geografie şi Geologie

Departamentul de Geografie, Catedra de Geografie Umană şi Regională

Geografie socială şi

Geografie culturală

- 2008 -

Tema nr.I

I.1.Originea şi evoluţia geografiei sociale şi a geografiei culturale

Termenul de geografie socială este la fel de vechi ca cel de geografie umană, fiind deja utilizat la 1870

în literatura de specialitate din Franţa, unde a şi fost teoretizat de C.Vallaux. Iniţial acest termen nu avea o

semnificaţie precisă, substituindu-se geografiei umane, mai ales în literatura britanică (până în 1940). Obiectul

de studiu al geografiei sociale a fost definit în perioada interbelică în Olanda, sub influenţa evidentă a lui P.V. de

la Blache, dat fiind interesul suscitat de modul de viaţă. Spre deosebire de concepţia vidaliană însă, modul de

viaţă era studiat dintr-o perspectivă socială şi nu una naturalistă, urmărindu-se predilect raporturile dintre

societate şi individ, relaţiile acestuia cu factorii naturali fiind subsidiari. O importanţă deosebită era acordată

structurii sociale a populaţiei. Această mişcare a continuat în perioada postbelică prin eforturile şcolii germane

(W.Hartke, H. Bobek) dar şi a celei franceze (P.George). Influenţa şcolii sociologice de la Chicago extinde

interesul pentru această abordare la ţările anglo-saxone, după 1960. Mai ales în S.U.A., interesul principal era

desluşirea cauzalităţii segregaţiei sociale. Treptat, această disciplină capătă un contur tot mai clar, aparenta

suprapunere peste preocupările geografiei umane, în speţă ale geografiei populaţiei, estompându-se prin accentul

pus pe o serie de concepte precum : spaţiul social, mediu social, dinamică socială, practici sociale şi mai ales

teritoriu, cu derivatele sale.

Termenul de geografie culturală, este la fel de vechi ca şi cel de geografie socială iar evoluţia sa a fost la

fel de contradictorie. Termenul de cultură a fost utilizat de către geografii germani şi americani pentru a desemna

toate elementele peisajului create de către om, „diferite” de cele naturale. Fascinaţia pentru dinamica spaţio-

temporală a acestor elemente a condus la definirea unor concepte precum spaţiul trăit sau memoria spaţială. Fără a

se suprapune preocupărilor istorice sau antropologice în acest sens, geografia culturală avea ca obiect, încă din

perioada interbelică, studiul modului în care omul modelează cultural, spaţiul geografic, apropiindu-se astfel de

geografia socială. In S.U.A. domina o abordare prin prisma analizei peisajului iar în Germania, ca urmare a

eforturilor lui C.Sauer, se acordă treptat o importanţă majoră modului în care omul, prin particularităţile sale

culturale, modifică mediul original, fără a acorda o atenţie majoră factorului social. In acest mod, cele două noi

moduri de abordare geografică păreau a se completa. Temele predilecte de studiu au vizat originea plantelor de

cultură şi a speciilor de animale domestice (E.Hahn) sau difuziunea unor tehnici şi forme de organizare socială

(P.Gourou). In ultimele decenii aceste eforturi ştiinţifice s-au canalizat mai ales asupra difuziunii ideilor,

mentalităţilor şi comportamentelor sociale, astfel raporturile dintre geografia socială şi cea culturală devenind tot

mai pregnante. Geografia culturală a fost „uitată” imediat după 1950, în contextul mondializării şi al progresului

tehnic care a eliminat o serie de „culturi” locale, omogenizând modul de viaţă pe spaţii vaste. Excepţie au făcut o

serie de geografi atraşi de ţările lumii a treia (X.Planhol în Franţa de ex.). După 1980, geografia culturală revine în

actualitate, ca efect al uniformizării care a condus inevitabil la manifestarea unor fundamentalisme etnice sau

religioase dar şi ca urmare a interesului sporit acordat identităţii individuale sau de grup, din dorinţa prezervării

diversităţii culturale. Astfel se acordă o atenţie deosebită unor concepte precum cel de reprezentare mentală (prin

prisma unor simboluri şi coduri culturale), multiculturalism, spaţiu cultural, peisaj cultural etc. Un interes major îl

resuscită toponomastica, geografia culturală interferând astfel cu geografia istorică. Acest interes este subliniat de

apariţia unor publicaţii prestigioase (New Cultural Geography animat de J.Duncan, în ţările anglo-saxone,

Geographie et culture în Franţa etc.). Geografia culturală rămâne totuşi subsidiară geografiei sociale, fiind o

extindere a acesteia din câmpul interacţiunilor sociale în cel al spiritualităţii. Este motivul pentru care, prezentarea

curentelor de gândire care au creionat aceste discipline se bazează în primul rând pe dimensiunea socială a omului.

I.2.Principalele curente de gândire ale geografiei sociale şi culturale

1

Geografia socială suscită dezbateri polemice în toate şcolile geografice. Pot fi deosebite trei poziţii:

-geografia socială nu este altceva decât geografie umană de calitate (R. Hérin, 1983), care pentru

înţelegerea dinamicii peisajului combină un număr mare de factori printre care şi cei sociali. Astfel, geografia

umană, încă de la Vidal de la Blache este o geografie socială. Invocarea existenţei sau necesităţii sale este doar o

moda sau o încercare de singularizare, fără obiect şi fără o bază ştiinţifică serioasă.

-nevoia promovării unei noi ramuri a geografiei umane pare bizară, existând discipline care studiază

deja faptele sociale: geografia populaţiei, a aşezărilor, a turismului, geografia politică etc.

-geografia care studiază faptele sociale nu mai este în fond geografie, fiind mai apropiată prin obiectul

studiului şi tehnicile de cercetare de sociologie, etnologie sau antropologie. Reticenţele geografilor faţă de aceste

discipline auxiliare, considerate a nu avea suficientă obiectivitate ştiinţifică sunt cunoscute.

Definirea geografiei sociale şo situarea sa în contextul geografiei şi al stiintelor sociale este încă un

deziderat. Încercarile în aceasta directie sunt vechi (încă din sec. al XIX-lea, cazul lui E.Reclus, continuat pe

parcursul sec. XX de J Brunhes, A Châtelain, M Sorre, P George, P Claval etc.). Această sarcină este îngreunată

de diversitatea sau chiar incompatibilitatea definiţiilor date geografiei sociale. S-a avansat mai mult în definirea

conceptelor, a metodelor dar nu şi în teoretizarea acesteia („contururi nedefinite, un obiect încă imprecis”, R.

Chapuis, 1976).

Evoluţia geografiei sociale este jalonată de definiţii variate, restrictive sau extensive, conform orientărilor de

ansamblu ale autorilor. In cazul şcolii geografice franceze, pentru E. Reclus (1830-1905), faptele societăţilor (iniţiative

individuale, grupuri sociale, familii, clase, caste, lupta între clase, lupta pentru putere) constituie …mediul dinamic ce

transformă gradual spaţiul geografic. Timpul modifica neîncetat spaţiul iar lumea noastră se dezvoltă progresiv spre

constituirea unei societăţi generale, coerentă, capabilă să formeze cu spaţiul terestru un tot intim”, cf. L'homme et la

terre, 1905.

J.Brunhes decelează două dimensiuni, una pur socială şi alta economică, având drept obiectiv studiul localizării

şi distribuţiilor spaţiale ale faptelor sociale (regimul proprietăţii agrare, factorii psihologici şi sociologici care

diferenţiază utilizarea unor resurse, impactul unor maladii corelate cu nivelul de trai, etc.), prelungire fireasca a studiului

factorilor naturali. Astfel, geografia poate fi „ partenera obligatorie a ştiinţei sociale” (La geographie humaine, 1912 ).

Criza economică interbelică, impactul emancipării femeilor, ascensiunea fascismului, au implicat în

perioada interbelică un viu interes modificând opiniile despre rolul geografiei sociale. A. Châtelain, punea accent

pe studierea omului din dubla perspectivă a importanţei claselor/ categoriilor sociale şi a caracteristicilor vieţii

sociale, individuale sau colective, La geographie sociale, 1946).

P. George considera drept obiect al geografiei sociale descrierea tipurilor de structuri sociale şi urmărirea

dinamicii societăţilor, paralel cu schimbările tehnicii şi a raporturilor sociale, fondată explicit pe o teorie economică şi

socială generală. Geografia socială nu este astfel o nouă formă de gândire geografică ci un element al analizei

geografice, o „contribuţie la singura sinteză geografică valabilă, cea a geografiei ca ştiinţă umanistă” (cf. Geographie

sociale du monde, 1970). Această disciplină este necesară dar nu este autonomă, „fără sociologie şi economie, nu

există” (idem). Pentru R.Rochefort, geografia socială este studiul funcţiei sociale a spaţiului şi a condiţiei spaţiale a

omului într-o triplă abordare, a spaţiilor sociale, a strategiilor spaţiale ale grupurilor şi subgrupurilor sociale, a

structurării sociale a spaţiului (Geographie sociale et environnement, 1972). P.Claval vede în geografia socială

structura şi coerenţa care a lipsit totdeauna geografiei (Principes de la geographie sociale, 1973 ). Alături de studiul

mediului, geografia socială ar fi una din cele două abordări sintetice ale geografiei şi ar studia ordonarea faptelor

sociale (arhitectura grupurilor sociale, dimensiunile culturale, politice şi economice ale vieţii sociale, organizările

teritoriale). In fine, R.Chapuis, introduce în 1976 termenul de geografie sociologică, care ar aborda studiul spaţial al

2

grupurilor umane şi raporturilor sociale situându-se prin concepte, metode şi obiect la limita dintre sociologie şi

geografie.

Geografia socială franceză oscilează între mai mulţi poli, fiecare cu caracter interdisciplinar, văzut ca un

mod de fundamentare a geografiei ca ştiinţă socială. Privilegiind mecanismele economice, culturale sau sociale,

geografia se îndepărtează de tradiţia naturalistă, explicabil prin grija geografilor de a explica, de a se implica în

chestiunile sociale la ordinea zilei.

În Marea Britanie înainte de război chestiunile sociale erau abordate cu totul secundar în studiile

regionale sau în cele consacrate spaţiilor rurale, cu un nivel rudimentar al explicaţiilor. Până spre 1960 ele rămân

doar o componenta a studiilor de geografi a populaţiei sau de geografie urbană (E. Jones, 1960). Spre

deosebire, în S.U.A. perspectivele deschise de şcoala de la Chicago sau de studiul comportamentelor

(behaviourism ) au permis o reflecţie mai profundă asupra implicaţiilor geografice ale faptelor sociale. Trei

curente s-au dezvoltat în această arie: cantitativismul, behaviourismul şi mişcarea radicală. Revoluţa

cantitativă iniţiată în America de Nord, pătrunde în Marea Britanie după 1960, urmărind o mai mare exactitate a

cercetărilor, prin prelucrarea statistică a datelor sociale devenite tot mai numeroase. Sub numele de ecologie

factorială, a contribuit la detectarea configuraţiilor sociale ale oraşelor. Această abordare a prelungit studiile

anterioare, pur descriptive, prelucrând acele informaţii accesibile în baze de date, ignorând aspectele vieţii

sociale necuantificabile. Perspectiva behaviouristă se impune prin studiul comportamentelor, ideilor, aspiraţiilor

şi percepţiilor, imediat după război (iniţiată după 1920 de E. Semple). Studiul fenomenologic axat pe anchete şi

interviuri orientează geografia socială spre sociologie şi psihologie socială. Cu toate limitele sale a avut un rol

pozitiv privilegiind studiul cauzelor şi al proceselor, adesea în detaliu. Curentul radical dezvoltat după 1970, este

elementul cheie al dezvoltarii geografiei sociale actuale. El a atras atenţia asupra disfuncţionalităţilor sistemelor

economice şi sociale, structurii claselor, problemelor vieţii sociale, organizărilor societăţii. Este o atitudine

structuralista ce caută explicaţiile mai degrabă alături de aspectele economico-politice, determinând geografii să

abordeze fenomene noi precum piaţa muncii, piaţa capitalurilor sau a parcului edilitar ori funcţionarea

instituţiilor şi a puterii, considerate anterior ca nongeografice. Interesul pentru construcţiile teoretice devine mai

evident, în ansamblu fiind geografie activă, utilă şi inserată în problemele timpului. Importanţa câştigată de

geografia socială în lumea anglo-saxonă este dată şi de numărul publicaţilor tematice dar şi de faptul că aceasta

disciplină este obligatoriu studiată în toate universităţile (E. Jones, 1977, 1989).

În spaţiul germanic, geografia socială are rădăcini vechi, ca şi în Franţa. Cercetările lui Ratzel şi

influenţa lui Vidal au impus conceptul genul de viata ca şi concept central (R. Schwab, 1983). Patru tendinţe

opuse pot fi detectate în dezbaterile asupra naturii şi rolului geografiei sociale (Soziogeographie).

1. Geografia socială este un simplu câmp experimental fără tradiţie universitară, apendice al geografiei umane,

puternic influenţat de sociologie, o ramură secundară.la fel ca geografia medicală.

2. Geografia socială nu este decât o subdiviziune prost delimitată a geografiei umane atingând diferite probleme

fără un câmp de acţiune definit, un sinonim inutil al acesteia.

3. Geografia socială constituie un punct de întâlnire între geografie şi sociologie, o sociologie aplicată la spaţiu

deci o socio-geografie. Termenul este, de altfel, uzitat în spaţiul germanic, fiind studiata sub acest nume la

Utrecht de ex.

4. Un nucleu dur insista asupra faptului ca geografia socială. este o forma nouă de abordare a geografiei, o

reorientare metodologică a acesteia care ar cuprinde el puţin ramurile geografiei umane.

Multitudinea articolelor şi studiilor având în titlu termenul de Soziogeographie dovedeşte voga pe care o

cunoaşte în spaţiul germanic. In centrul studiilor se afla omul, omul-actor, creator de sisteme spaţiale, pe care le

3

face să funcţioneze şi să evolueze (şcoala de la Viena a lui H. Bobek, şcoala de la München a lui W. Hartke).

Atenţia excesivă acordată omului pleacă de la trei noţiuni fundamentale : funcţii vitale de bază, grup şi

comportament. Activităţtile, mişcările şi fluxurile, structurile şi organizările spaţiale, legate de acestea decurg

din obligaţiile pe care le are populaţia pentru a-şi acoperi o serie de necesităţi vitale : rezidenţiale, de lucru,

aprovizionare, formative, recreere, viaţă socială. Mişcările şi fluxurile create prin exercitarea funcţiilor de bază

se înscriu într-un câmp de interrelaţii spaţio-funcţional. Aceasta unitate spaţio-funcţională cunoscută drept

Kulturlandschaft, spaţiu organizat, umanizat, funcţional, spaţiu-peisaj, ia forma unor regiuni, avatarurile teoriei

spaţiului vital fiind vizibile.

Elementul motor, creator de structuri spaţiale este individul integrat într-un grup definit prin

omogenitatea comportamentului şi a modului de acţiune (A.Demangeon, 1946). Altfel spus, comportamentul

spaţial al omului este influenţat de grupul căruia îi aparţine, deci grupurile şi nu suma indivizilor creează

sistemele spaţiale. Influenţa sociologiei care demonstrează modul în care strategiile de grup domina

comportamentul individual este evidentă.

Un interes remarcabil a fost astfel acordat definirii noţiunii de grup. Se remarcă trei direcţii : prima,

inspirată din genul de viata" vidalian (H. Bobek) conform căruia acesta ar reprezenta grupul determinat atât de

forţele sociale cât şi de mediul natural, bazându-se pe ideea interacţiunii om-mediu. Realitatea grupului se

măsoară prin capacitatea sa de a influenţa peisajul; o a două direcţie este cea care porneşte de la grupul de

comportament (Hartke, W). Astfel s-ar institui o corespondenţă între comportamentul uman şi consecinţele sale

asupra proceselor spaţiale; a treia cale este copiată după modelul behaviourismului american, definindu-se

grupurile socio-geografice (toate persoanele ce dezvoltă câmpuri de interrelaţii funcţionale identice, măsurabile

prin intesitatea lor şi având un comportament identic). Aceasta din urmă, a permis geografilor germani să

fundamenteze două noţiuni importante în geografia socială : cea de reţea (armătură socială) şi cea de organizare

socială. Spaţiul este văzut în acest caz nu ca un obiect esenţial de studiu ci în primul rând ca un suport al

sistemelor de interrelaţii funcţionale. Geografia socială ar consta în studiul aspectelor spaţiale ale interrelaţiilor

sociale.

Se observă că obiectul privilegiat de cercetare este grupul social (procesele sociale). Fundamental se

poate admite ca geografia socială este studiul relaţiilor între raporturile geografice şi cele sociale. Prin raporturi

(combinaţii) geografice trebuie înţelese relaţiile oamenilor cu locurile, peisajele, spaţiile corespunzător unor

funcţii diferite (muncă şi producţie, locuire, deplasare, reproducere, aprovizionare, formare, întreţinere a unor

relaţii sociale, destindere, aşa cum le-a descris şcoala de la München). Raporturile sociale se subordonează

practic celor geografice, ambele categorii fiind generate de factori eterogeni :

- de natură economică, cele legate de muncă, producţie, turism, locuire, reproducere

- de natură ecologică, prin adaptarea la mediul fizic al migraţiilor, activităţilor de producţie şi destindere

- de natură istorică, peisajele şi societăţile poartă amprenta, mărturiile structurilor sociale anterioare şi a

sistemului lor de relaţii cu spaţiul

- de natură juridică, prin legislaţiile referitoare la proprietatea terenurilor, a spaţiilor colective şi a

codificării fluxurilor de mărfuri, capital, informaţii şi idei sau de oameni ce reglează raporturile sociale şi

influenţează determinant raporturile geografice

- de natură afectivă, ataşament sentimental şi referinţă spaţială la peisajele copilăriei, locurile unor

evenimente individuale sau colective ce marchează existenţa fiecăruia, sau chiar emoţiile, judecăţile estetice faţă

de cutare peisaj, afectivitate ce se schimbă cu vârsta, sexul, nivelul cunoaşterii şi al culturii.

- de natura ideologică, fie că e vorba de locuri de cult sau centre ale puterii publice, marchează

4

conştiinţa colectivă prin valoarea lor simbolică. Pentru o colectivitate socială şi teritorială sau pentru un grup,

materializarea unui sistem de valori reglează atitudinile colective.

Fără a fi autonome, aceste dimensiuni ale raporturilor spaţiale şi ale celor sociale sunt interdependente

formând un sistem global care le guvernează şi care structurează într-un mod dominant raporturile economice şi

cele de producţie. Nu există o dependenţă mecanică, univocă a socialului, politicului, juridicului sau

psihologicului faţă de economic. De o parte dreptul, culturalul sunt în interacţiune cu economicul pe de alta

există decalaje cronologice între, de exemplu, dezvoltarea forţelor productive şi comportamentele sociale,

decalaje care influenţează raporturile sociale, cele spaţiale şi interacţiunea lor.

Acest scurt excurs în problematica definirii geografiei sociale, permite să se observe că deş nu este încă

pe deplin încadrată în câmpul cunoaşterii, are o dezvoltare şi o recunoaştere remarcabilă în contextul aglomerării

societăţilor umane şi al contracţiei binomului spaţiu-timp. Nu întâmplător, mai toate ţările est-europene, sub

dominaţia ideologiei marxiste pâna mai ieri, s-au conformat rapid după 1990 facând abuz adesea de geografia

socială., publicându-se chiar atlase (Atlas de geographie sociale de l'ex- URSS, V Kolossov, Bruxelles, 1995),

reviste, din dorinţa de a renunţa la determinismul naiv şi optimismul exagerat caracteristic geografiei economice

din acest spaţiu. Fără a fi o rudă săracă a geografiei umane, această disciplină se dovedeşte utilă în efortul

elucidării mecanismelor complexe ce reglează viaţa socială, sau mai exact o dereglează, aportul geografilor prin

raportarea la spaţiu, cu toate asperităţile şi calităţile lui intrinseci putând constitui un supliment la eforturile

sociologilor, antropologilor sau economiştilor care adesea se cantonează într-o dimensiune aspaţiala cu scopul

aflării unor legităţi. Ca orice fiinţă, şi omul este în continuă evoluţie iar modul lui de acţiune a cunoscut

modificări sensibile,de la primele conştientizări ale unicităţii lui în mediul biotic la noile realităţi artificiale pe

punctul de a-i scăpa de sub control. Merita poate sa încercăm evaluarea, măcar empirică, a corelaţiilor dintre

fenomenele şi procesele vieţii sociale, subiective şi cele ale lumii obiective. Poate tocmai în necunoaşterea

acestora se afla sursa atâtor disfuncţii şi dezechilibre care afectează în egală măsură mediul „natural” şi mediul

„social” cu corolarul său „cultural”.

5

Tema nr.2

Spaţiul geografic - suport al formelor de organizare socială şi manifestare culturală a omului

Definirea spaţiului geografic, dincolo de inerentele dezbateri epistemologice, este în prezent destul de clară.

Văzut ca sumă a interacţiunilor dintre componentele geosistemului, acesta înglobează spaţiul social şi spaţiul

cultural, concepte des utilizate în ştiinţele socio-umane. Deşi definirea lor este ambiguă, aceste două laturi constituie

nivelul cel mai cuprinzător, mai complex al spaţiului geografic, locul în care se înscriu şi interferează într-o manieră

dialectică raporturile sociale, faptele culturale şi interacţiunile pur spaţiale (P.H. Chombart de Lauwe, Paris et

l'agglomération parisienne,1952). Raporturile spaţiu-societate/cultură sunt abordate sub unghiul unei complexităţi

infinite, în care este dificilă separarea netă a elementelor sociale de cele culturale. Se poate vorbi astfel de existenţa

unui spaţiu socio-cultural a cărui complexitate impune separarea mai multor niveluri constitutive, în scopul ordonării

elementelor de interes major şi a definirii obiectivelor demersurilor ştiinţifice în acest sens (M.Lefebvre, La

producţion de l'espace, 1974):

1. Spaţiul socio-cultural ca suport al fenomenelor sociale semnificative, al structurilor sociale şi a

funcţionalităţii acestora sau a repercusiunilor sociale ale faptelor sociale, culturale sau economice (structura

proprietăţii funciare, abandonul şcolar, şomajul, sursele de venituri, comportamentele electorale, practicile

religioase, modurile de consum de ex.). La acest nivel, relaţia cu spaţiul geografic nu este decât o relaţie de

localizare şi repartiţie care conduce la constituirea unor regiuni relativ omogene, a discontinuităţilor sau

variaţiilor progresive. In acest sens devin importante conceptele de continuitate/discontinuitate, diferenţiere

spaţială şi mai ales cel de limită, văzut ca obiectivare a libertăţii umane, provenită din necesitatea preciziei,

treaptă obligatorie spre lucrurile vagi, aparent indefinibile (G.Liiceanu, Despre limită, 2004). Sondarea acestui

nivel este o introducere indispensabila în geografia socială şi culturală, favorizată de posibilitatea definirii unor

serii de indicatori sociali şi culturali, expresie a faptelor de genul celor menţionate.

2. Spaţiul socio-cultural ca spaţiu obiectiv al interacţiunilor dintre societate/cultură şi celelalte

componente ale spaţiului geografic. Aceste interacţiuni (raporturi) stau la baza producţiei continui a spaţiului

geografic prin forme tangibile care compun peisajele şi fluxurile imateriale cu rol hotărâtor în structurarea

acestuia. Este o etapă esenţială în lungul drum al spaţiului geografic spre teritoriu (O.Groza, 2003). In acest

nivel se înscriu : clasele şi categoriile sociale, legate de modul de producţie, de fazele acestora de dezvoltare

(ţărănime, aristocraţie, burghezie, proletariat etc.); structurile socio-culturale (etnie, clan, familie, comunitate

teritorială); practicile culturale, de multe ori remanente sau distorsionate; tradiţiile juridice şi politico-

administrative, corolar al celor dinainte. Interacţiunile acestora sunt dintre cele mai complexe, aprofundarea lor

presupunând o abordare sistemică, pe baza ierarhizării cauzalitătilor. Limitarea interesului la proiecţia

structurilor sociale în spaţiul geografic ar reduce geografia socială la o simplă anexă a sociologiei iar cea

culturală ar deveni un apendice al antropologiei. Este motivul pentru care trebuie plecat totdeauna de la premisa

că spaţiul este constitutiv raporturilor sociale şi faptelor culturale (J.B. Garnier, 1980), că raporturile sociale de

producţie sau formele de manifestare culturală există atâta timp cât fiinţează spaţial. Ele se proiectează într-un

spaţiu şi nu în spaţiu.

Spaţiul socio-cultural este astfel produs şi producător de forme socio-culturale (A. Fremont, 1983).

Intervenind asupra structurilor socio-culturale prin inegala inerţie a interacţiunilor spaţiale, acesta presupune şi

interferenţe cu spaţiul economic (preţul terenului, valorizarea socială a unui cartier, difuziunea unor modele

culturale de ex., sunt dependente şi de factori economici). Se poate vorbi astfel de existenţa unui spaţiu

tranzacţional în care aproape orice element constitutiv devine o „marfă”, spaţiu luat în calcul de toate strategiile

individuale sau de grup.

6

3. Spaţiul socio-cultural ca loc de desfăşurare a practicilor socio-culturale. Indiferent de gradul de

coeziune al grupurilor sociale, aceste practici presupun existenţa unor moduri diferite de a percepe şi utiliza

spaţiul. Acestea contribuie la identificarea şi individualizarea grupurilor dominante (de exemplu, spaţiul socio-

cultural al marii burghezii din cartierele metropolitane de lux sau cel al imigranţilor de la periferia acestora etc.).

Practicile cotidiene ale claselor, grupurilor sau subgrupurilor au, la un moment dat şi într-o regiune determinată,

trame şi contururi care le sunt specifice, concurând la diferenţierea şi unitatea lor (Lefebvre, H., 1974, La

producţion de l'espace). Este de fapt spaţiul trăit promovat după 1960 de cercetările multor geografi

(A.Fremont, La region, espace vecu, 1999). Este spaţiul în care individul sau grupurile evoluează în virtutea

unor cutume, înscriindu-şi prezenţa prin diverse moduri de acţiune sau de obiectivare a nevoilor culturale. Este

deja un spaţiu teritorializat, cu limite precise, cel puţin în cazul comunităţilor evoluate, în care specificul local

nu este decât rezultatul difuziunii şi contaminării reciproce a unor forme distincte de utilizare a spaţiului.

4. Spaţiul socio-cultural ca spaţiu al reprezentărilor socio-culturale. Asociat practicilor spaţiale, modul

în care locurile sunt percepute şi reprezentate variază în funcţie de situaţia socială a individului (castel, conac,

hacienda, uzina, sediu financiar, supermarket, cartier muncitoresc, sau … monument comemorativ), toate acestea

concretizând nu numai raporturi sociale dar şi reprezentări colective ale societăţii care structurează spaţiul

conform referinţelor, simbolurilor şi semnificaţiilor care variază de la un grup la altul. Este spaţiul perceput,

văzut ca ultima etapă în procesul de teritorializare a spaţiului geografic, momentul în care acesta este marcat,

identificat, căpătând o semnificaţie distinctă. Acest proces începe de fapt cu atribuirea unor nume locurilor,

multe cu o semantică sugestivă, corespunzătoare unor realităţi fizice sau antropice dar pentru ca un loc să capete

un contur riguros, precis, cu un conţinut bine structurat, este necesară parcurgerea tuturor acestor niveluri

constitutive ale spaţiului geografic. In sens invers, se poate vorbi de procesul de deteritorializare, vizibil în

perioada contemporană mai ales sub forma abandonului rural sau al decăderii unor structuri productive (pârlogi

industriale) sau forme de habitat (vechi cartiere asaltate de imigranţi sau de populaţii cu un grad redus de

integrare socială). In aceeaşi ordine de idei se poate ajunge la o reteritorializare (recompunere teritorială),

adesea simbolic, sub forma unor enclave etnice sau religioase (cazul chinatowns din marile aglomeraţii urbane

nord-americane sau al ghetto-urilor evreieşti din trecut). Reteritorializarea trece totdeauna prin formarea unor

reţele de grup care treptat pot conduce la imitarea unei matrici originale, proces frecvent în rândul diasporei

multor popoare cu o mobilitate geografică tradiţională.

Toate aceste niveluri de manifestare a spaţiului socio-cultural generează în procesul de teritorializare o

serie de elemente constitutive care pot transgresa dinamicile socio-culturale, formând memoria spaţială,

rezultată adesea din suprapunerea unor culturi şi societăţi distincte. Rolul acesteia în marcarea teritoriului este

esenţială de aici rezultând tendinţele unor state totalitare de a şterge urmele unor regimuri considerate apuse sau

de distrugere deliberată a patrimoniului cultural al unor comunităţi subjugate (cazul regimurilor comuniste este

deja clasic). Memoria spaţială poate fi distorsionată şi folosită în scopul grupurilor dominante la un moment dat,

tipică fiind modificarea toponimelor şi antroponimelor din unele regiuni ocupate (frecvent în spaţiul ex-sovietic).

Miza memoriei spaţiale este enormă, grupul care reuşeşte să marcheze mai bine teritoriul, să-şi facă simţită

prezenţa, chiar în situaţii minoritare fiind, de regulă, cel care domină.

5. Spaţiul socio-cultural ca spaţiu politic sau spaţiu activ. Spaţiul socio-cultural este şi scena pe care se

desfăşoară concurenţa dintre grupurile sociale, dintre strategiile acestora. Conflictele de interes în

utilizarea/stăpânirea spaţiului, reprezentarea spaţiului, adesea impuse de clasa dominantă prin arhitectură,

formele de amenajare a teritoriului, motivează acţiuni individuale sau colective care modifică substanţa spaţiului

geografic. Spaţiu de dominare dar şi spaţiu de alienare a celor excluşi, marginalizaţi, obiect al mizelor şi

7

acţiunilor de natură politică acest spaţiu concurenţial completează procesul de teritorializare. Acest nivel este cel

care dă semnalul mutaţiilor în curs, impulsionând tendinţele latente sau aplicând modele de acţiune considerate

avansate.

Intrepătrunderea acestor cinci niveluri de analiză a spaţiului socio-cultural complică aparent posibilitatea

unui observator de a urmări fenomenele şi procesele constitutive. Acestea însă se manifestă, de obicei, pe unul

sau mai multe niveluri, principala sarcină fiind poziţionarea lor corectă într-un lanţ cauzal şi stabilirea

implicaţiilor spaţiale ale acestei poziţii. Geografia nu se interesează de faptul social sau cultural în sine ci numai

de măsura în care acestea au relevanţă spaţială, în interacţiune cu celelalte elemente ale geosistemului, în primul

rând cu cele de natură fizică, responsabile adesea de diferenţierea modalităţilor de apropriere a spaţiului, care în

fond constituie esenţa procesului de teritorializare.

Indiferent de dimensiunea pe care o capătă, spaţiul socio-cultural este pe rând suport, produs,

reprezentare, imaginar, simbol şi miză politică, expresii ale unei dialectici ce leagă societatea, cultura şi spaţiul

geografic. Între nivelurile menţionate se manifestă relaţii foarte complexe rezultate din :

-dialectica inerentă realităţii socio-culturale însăşi, realităţii economice, ideologiei sau psihologiei

sociale, motor al dinamicii spaţiului socio-cultural. Intervine aici problema sociologică a anteriorităţii şi

exteriorităţii raporturilor sociale faţă de proiecţia lor în spaţiul geografic, în calitate de raporturi spaţiale;

-dialectica local/general, a locurilor şi a marilor spaţii, a micro- şi macro-spaţialului. Aceasta implică un

recurs permanent la demersul multiscalar. Pentru fiecare individ, grup, societate, raportul cu spaţiul se efectuează

la scări diferite : scara locală a locului de lucru sau a familiei, scara spaţiului cotidian, a micii regiuni, pentru

practicile familiale sau comerciale, cea naţională, politică sau internaţională, a mobilităţii geografice. Recursul la

aceste scări suprapuse reduce incompatibilitatea dintre verticalitatea sociologiei sau a antropologiei şi

orizontalitatea geografiei (P.George, Sociologie et Géografie, 1966). Astfel tema principală a geografiei sociale şi

culturale este studiul sistemului de scări socio-spaţiale. Acest sistem variază de la un grup socio-cultural la altul.

In timp, unele scări tind să se golească de conţinut (cea a micilor regiuni de exemplu, submerse de dilatarea

spaţiului ca urmare a revoluţiei mijloacelor de transport). Această dialectică permite însă fundamentarea unei

tipologii geografice a societăţilor şi culturilor.

8

Tema nr.3

Structurile spaţiale socio-culturale

Formele de manifestare spaţială a fenomenelor sociale şi culturale se disting prin extremul lor dinamism,

pe fondul tendinţelor de echilibrare a forţelor adverse generate de o serie de procese precum : schimbul cultural,

mutaţiile socio-culturale, interacţiunile socio-culturale (sub forma relaţiilor sociale, a relaţiilor societale sau a

difuziunii inovaţiilor culturale). Toate acestea creează în cele din urmă forme distincte de organizare (arhitectura

socială), al căror echilibru depinde de remanenţele, distorsiunile şi riscurile socio-culturale care pot perturba

tendinţele „normale” de evoluţie.

Schimbul cultural se referă la tendinţa naturală de adoptare sau adaptare a oricărei inovaţii sau invenţii,

în funcţie de o serie de factori printre care distanţa, viteza de propagare şi deschiderea faţă de noutate sunt cei

mai importanţi. Schimbul cultural poate fi împiedicat sau îngreunat de rezistenţa unor structuri remanente,

anacronice sau de compatibilitatea redusă a sistemului de valori caracteristic fiecărui grup social. Totdeauna

există un vector al schimbului (un grup cu o puternică identitate socială sau/şi culturală) şi o masă de difuziune

care, de obicei, adaptează activ inovaţia/invenţia, chiar cu riscul pierderii identităţii (prin aculturaţie, adică

asimilarea completă a unui grup de către altul, mai puternic şi mai bine adaptat la mecanismele schimbului

cultural).

Mutaţiile socio-culturale sunt inerente schimbului cultural şi se manifestă prin modificarea, parţială sau

completă, a unor caracteristici aparent rigide (credinţe, sisteme de valori, tehnici, mijloace de expresie artistică,

organizări sociale). Rolul factorilor psihologici (imitaţia, dorinţa de putere, conformismul etc.) este esenţial deşi, în

multe cazuri, ele pot fi impuse de factorul politic, prin constrângere sau persuasiune. In acest sens este necesară prezenţa

unui agent al schimbării (o ideologie, un factor natural restrictiv/favorizant) generat de dinamica structurilor socio-

culturale însăşi care poate culmina cu declanşarea unei revoluţii. Acesta acţionează de obicei, discriminatoriu, în plan

social şi spaţial, mutaţiile producându-se selectiv. Astfel, mutaţiile pot fi la originea apariţiei unor clivaje, decalaje,

inegalităţi socio-culturale, cu efecte directe asupra omogenităţii/eterogenităţii structurilor sociale sau culturale.

Interacţiunile socio-culturale formează un sistem de mecanisme care favorizează producerea

schimbului cultural şi a mutaţiilor socio-culturale. Acestea se manifestă atât la nivel individual cât şi la nivel de

grup, condiţionate de gradul de libertate. Lipsa libertăţii (de exprimare, de mişcare etc.) şi a drepturilor

considerate elementare diminuează sensibil capacitatea de interacţiune şi prin urmare posibilitatea producerii

unor mutaţii sau schimburi. Impactul remanenţelor culturale este la fel de important, în cazul societăţilor

eterogene prin opoziţia unor modele socio-culturale diferite iar în cazul celor omogene, prin scindarea corpului

sociale între adepţii schimbării şi cei ai stabilităţii matricii originale.

Aceste procese nu se produc totdeauna după aceeaşi schemă originală, abaterile produse de mecanismele

adaptării sau adoptării fiind adesea considerabile şi contribuind suplimentar la diferenţierea socio-culturală a

umanităţii.

Arhitectura socială

Fără a fi un eufemism, acest concept corespunde modului în care fiecare societate, fiecare grup social

se constituie, se dezvoltă şi se adaptează marilor mutaţii istorice. Viaţa socială presupune o serie de eforturi,

colective sau individuale, pentru asigurarea subzistenţei, socializarea noilor generaţii, transmiterea, îmbogăţirea

şi adaptarea continuă a culturii la noile necesităţi. Viaţa socială implică astfel relaţii diverse care implică jocul

de influenţă şi putere, fără a exclude tensiunile sociale. Reţetele pentru deplina armonie şi echilibrul perfect, sunt

artificiale, viaţa socială rezulta tocmai din numeroasele conflicte generate de dinamica însăşi a societăţii.

Opoziţiile şi contradicţiile sunt necesare bunei desfăşurări a vieţii sociale deşi există praguri peste minimul de

9

ordine care pot conduce la haos, la anarhie. Acest minim de ordine derivă din faptul că sistemul social trebuie să

fie structurat, de relaţiile de ordine şi de putere, a căror repartiţie nu este întâmplătoare şi care se găsesc asociate

în sisteme relativ coerente. Aceste relaţii şi raporturi alcătuiesc ceea ce este cunoscut drept arhitectură socială

fiind etajate pe două niveluri : relaţiile între individ şi societate şi relaţiile societale.

Relaţiile între individ şi societate

Societatea nu acţionează în bloc, gradul său de coeziune provine din acţiunile fiecărui membru. Individul

este supus observaţiei, supravegherii şi aprecierii celor din jur. De aici rezultă o constrângere colectivă,

anonimă, mai cuprinzătoare decât cea impusă de cel mai absolutist regim. Sustragerea de la această constrângere

colectivă este dificilă şi necesită curaj. De aici provine prudenţa, conformismul care dă omogenitate fiecărui

grup. Controlul colectiv asupra individului atinge adesea perfecţiunea. Eficacitatea sa este însă dependentă de

constrângeri geografice : intensitatea populării, izolarea, interpunerea unor bariere (naturale sau culturale). Cl.

Levy-Strauss a subliniat de altfel corelaţia între libertate şi slaba densitate a populaţiei (Tropice triste, 1955).

Autoritatea colectivă devine constrângătoare doar pentru grupurile umane stabile, divizate în mici celule

(familiale) cu contururi bine definite (îndeosebi în lumea rurală, fie că e vorba de comunităţile antice sau de cele

moderne). Societatea urbană modernă, paradoxal, deşi aglomerează mase mari de oameni, o reduce.

Exerciţiul supravegherii colective se sprijină pe opinia publică activă (gura lumii), implică egalitatea

tuturor şi încrederea deplină în autorităţile învestite cu evaluarea actelor individuale. Dacă în societăţile

tradiţionale acest deziderat s-a putut realiza adesea, în cele moderne, marcate de emergenţa filozofiilor

schimbării sociale şi a relativităţii morale este tot mai dificilă, comportamentele deviante scăpând constrângerii

colective. Este motivul pentru dezvoltării relaţiilor societale.

Relaţiile societale

1)Relaţiile impersonale :

Cele mai multe relaţii care se înnoadă între membrii unei societăţi comportă riscul subordonării

favorizând, în absenţa regulilor, dezvoltarea raporturilor inegale, a tensiunilor. Este motivul pentru care ele sunt

instituţionalizate sub forma relaţiilor societale. Unele se răsfrâng asupra unui număr redus de indivizi ale căror

relaţii sunt personalizate, altele stabilesc reguli comportamentale pentru grupuri vaste.

a) relaţii societale permutabile şi impersonale, similare celor dintre individ şi societate, autoritatea fiind

exersată de către grup. Controlul mutual se exersează de la o categorie la alta (copiii supravegheaţi de părinţi,

raporturi între sexe şi vârste diferite). Acest control nu este posibil decât cu acceptarea ideologiei comune

(puterea bărbaţilor asupra femeilor, de exemplu, impune un cod de conduită justificat de o filosofie socială

explicită, deşi acolo unde acestea au un grad de libertate, reacţionează ).

b) relaţii de putere, difuze şi permutabile, îşi găsesc expresia în civilizaţiile a căror filozofie admite

inegalitatea oamenilor. Este modelul homo hierarchicus, explicat de L. Dumont pornind de la exemplul Indiei

(Homo hierarchicus, 1966), prin studiul sistemului castelor, demonstrându-i valabilitatea generală şi în alte

societăţi chiar dacă principiile de funcţionare sunt mai puţin absolutizate. În aceste societăţi individul aparţine

prin naştere unei categorii inserată într-o ierarhie de statute, unele cu drepturi limitate altele învestite cu

autoritate generală, cele din vârful ierarhiei dispunând de influenţa ideologică. Acest tip de relaţii se sprijină pe

doctrine care divizează corpul colectiv în categorii inegale reflectând existenţa unei filozofii general admise şi

care asigură unitatea corpului social şi principiul articulării sale ierarhice. Rolul acestui tip de relaţii se rezumă

totuşi la cadrul strict local mai ales în contextul ameliorării comunicaţiilor care duc la solidarizarea grupurilor

defavorizate. În general acest tip de relaţii au un rol paralel celui al autorităţii colective. Deşi tind să dispară ele

10

sunt încă foarte prezente mai ales în societăţile multietnice, multiculturale, aşa cum tind să devină mai toate

astăzi.

2) Relaţiile personalizate :

Asigură baza arhitecturii sociale a oricărei societăţi. Cele mai importante sunt relaţiile familiale, prin

asociere şi schimb. Altădată frecvente erau relaţiile clientelare de tip feudal iar în cele moderne un rol tot mai

important îl au relaţiile birocratice.

a) Relaţiile familiale implică două principii, cel al descendenţei şi cel al alianţei. Relaţiile de

descendenţă asociază puterea şi autoritatea (a taţilor de regulă) care asigură solidaritatea şi colaborarea între

generaţii. Ele îşi păstrează conţinutul chiar la mari distanţe dar sunt incapabile să cimenteze grupuri numeroase,

aici fiind punctul lor slab (cu excepţia structurilor clanice, de genul zadruga, încă prezente în spaţiul ex-iugoslav.

Celula familială are un rol important în circulaţia veniturilor, constituind unitatea elementară de gestiune şi

cheltuieli. Rolul cultural al descendenţei, prezent în toate societăţile, scade odată cu dezvoltarea instituţiei

şcolare.

b) Relaţiile de asociere sunt importante, unind membri ai aceleiaşi clase, comunităţi şi rezultă din

adeziunea voluntară la un contract explicit, egalitar în principiu. Se instituie astfel un climat de încredere

cimentând coeziunea grupului şi putându-se extinde la un număr tot mai mare de indivizi. Rolul asocierilor este

adesea economic, permiţând activitatea comună indispensabilă unor operaţii (recoltă, defrişare, construcţii etc. ).

Nu deţin un loc major în arhitectura socială actuală, lipsindu-le anvergura şi eficacitatea.

c) Relaţiile de schimb, fundamental egalitare, pun în contact oamenii, fiind prezente şi în cele mai înapoiate

societăţi. Scopul lor este crearea unor obligaţii reciproce între membrii comunităţii fiind capabile să-i unească

puternic. Nu se pot dezvolta decât între oameni având aceeaşi scară de valori, aceeaşi manieră de a compara

lucrurile şi acţiunile. Este specifică ariilor culturale care cuprind grupuri ce împărtăşesc aceleaşi ideologii şi coduri

socio-culturale.

Relaţia de schimb capătă un conţinut diferit când tranzacţiile iau o formă pur economică, fiind incapabile

să structureze spaţiul când costul transportului rămâne ridicat şi reduce contactele între oameni. Aceasta nu

împiedică majoritatea cercetătorilor actuali să utilizeze conceptul de spaţiu tranzacţional, care s-ar suprapune

spaţiului geografic, fiind acel spaţiu căruia omul îi atribuie o valoare, un preţ şi în care se desfăşoară transferuri

de teritorii, terenuri etc.

d) Relaţiile clientelare au tot rădăcini economice instituindu-se între indivizii care dispun de bunuri

considerabile şi cei care nu au nici mijloace nici venituri. Se nasc astfel relaţii de dependenţă, tipice

feudalismului, care valorizează idealurile fidelităţii, cinstei şi loialităţii creându-se astfel stima reciprocă

Limitată ca putere şi rezistenţă în spaţiu, solidaritatea este greu de creat, ceea ce explica pulverizarea

formaţiunilor politice feudale. Persistă sub diverse forme în multe state în curs de dezvoltare sau chiar în cele

dezvoltate (sub forma structurilor mafiote).

e) Relaţia birocratică, este cea mai complexă. Oferă o soluţie satisfăcătoare problemei încadrării

grupurilor numeroase şi extinse în spaţiu integrând în acelaşi sistem elemente ale altor tipuri de interacţiune.

Organismele birocratice sunt create pentru a răspunde unor misiuni (inginerie socială). Relaţiile de acest tip nu

sunt atotcuprinzătoare ca cele familiale sau feudale vizând doar un sector particular al vieţii sociale, în rest

membrii societăţii sunt liberi. Birocraţia se prezintă sub forma unei construcţii piramidale care aminteşte puterea

pură având proprietatea de a fi extensibilă la un număr indefinit de indivizi şi la un spaţiu teoretic infinit. Se

sprijină pe raporturi ierarhice, e suficientă multiplicarea ramificaţiilor şi etajelor pentru a include atâtea

persoane câte se doreşte. Efectul asocierii este întărit de efectul structural al inegalităţii contribuind astfel la

11

apariţia unor categorii opuse care generează supravegherea reciprocă, încadrarea eficace a spaţiului fiind astfel

asigurată. Funcţionarea relaţiei birocratice este bazată pe texte scrise şi pe climatul de încredere creat şi menţinut

la vârful ierarhiei asigurându-şi astfel eficacitatea la distanţă. Aceste relaţii permit guvernelor aplicarea

uniformă a legilor.

Institutiile politice :

Toate aceste forme de organizare socială menţionate nu au ca vocaţie primordială vehicularea puterii,

structurând parţial societatea fără să aibă putere dominatoare. Ansamblul acestor relaţii definesc societatea civilă

dar cea care domină este de fapt societatea politică structurată pe trei niveluri :

a) puterea pură şi autoritatea. Relaţiile de putere pură sunt utilizate pentru organizarea de ansamblu a

societăţii. Acestea sunt însă incapabile să unească efective numeroase, acolo unde este aplicată dă naştere unei

curioase geometrii în aureole, cu spaţii din ce în ce mai puţin dominate cu cât ne îndepărtăm de reşedinţa

autorităţii (tiran, despot, luminat sau nu). Este capabilă să asocieze, în condiţiile dominaţiei unei ideologii,

populaţii numeroase chiar dacă vor apare contestatari care pot mina sistemul coercitiv.

b) Autoritatea -putere şi Statul. Se bazează pe admiterea legalităţii unei guvernări de către marea masă a

populaţiei care modifică jocul puterii. Implică reţele de influenţă capabile să răspândească ideologia fără de care

n-ar exista un consens. Presupune aşadar o infrastructură care elaborează şi difuzează ideologie, de obicei

autonomă (acolo unde autoritatea -putere îşi asumă aceste responsabilităţi se ajunge la diverse forme de

totalitarism).

c) Influenţa politica. Sistemul politic care structurează şi domină societăţile întreţine contacte

permanente cu populaţia căreia trebuie să-i rezolve problemele. Experienţa demonstrează că o perfectă

transparenţă a puterii nu este suficientă pentru a elimina dificultăţile şi tensiunile. De aceea jocul influenţei

politice este sistematizat prin impunerea punctului de vedere al liderilor. Regimul reprezentativ are tocmai

finalitatea asigurării dreptului fiecărui cetăţean de a se face ascultat. În realitate, individul izolat nu poate face

mare lucru în faţa maşinăriei de Stat. Reprezentarea deschide de fapt calea influenţei grupurilor de interes.

Acestea sunt categorii relativ omogene, de indivizi, legaţi prin viaţa economică şi cea culturală. Unele sunt în

măsură să exercite presiuni asupra altora prin poziţia în circuitul economic graţie dreptului la iniţiativă şi

inovaţie rezervat sau aptitudinii lor de a modela imaginile, credinţele şi ataşamentul celorlalţi. Similitudinea

acţiunilor impuse de conjunctură, dificultăţile comune şi tensiunile care se cer aplanate conduc la conştientizarea

membrilor întregii colectivităţi, apărând astfel clasele care presupun relaţii suficient de strânse. În absenţa

mijloacelor moderne de comunicaţii ataşamentul local şi tribalismul se impune. Creşterea mobilităţii individuale

şi influenţa mass media contribuie astăzi la răspândirea rapidă a unor opinii, la modelarea unor comportamente.

Conştientizarea problemelor comune însa nu este automată oricât de grave ar fi ele. Pentru aceasta sunt necesare

de organizaţile de tip sindical, partidele, grupurile de presiune, lobbyurile, extrem de dezvoltate în ţările cu

regim reprezentativ. Daca e să dăm dreptate lui R. Dahl (Modern political analysis, 1963), în nici unul din

marile state occidentale nu există o democraţie reală ci o poliarhie, deci un sistem care permite unei pluralităţi

de grupuri să exercite influenţa politică.

Configuraţia sistemelor de relaţii societale, ca şi a instituţiilor politice rămâne foarte complexă.

Combinaţiile pe care le produc dau nota diversităţii regimurilor politice de astăzi, toate tinzând spre căutarea

armoniei şi spre impunerea coeziunii sociale.

Ierarhia socială

Orice societate, indiferent de gradul de complexitate, implică existenţa unei ierarhii, un clasament care

12

ordonează indivizii şi categoriile sociale după criterii economice (bogăţia), politice (puterea) sau socio-culturale

(prestigiul). O categorie socială este o grupare de indivizi cu caracteristici comune, fără a avea obligatoriu

conştiinţa identităţii. Spre deosebire, un grup social, este un ansamblu de indivizi plasat în aceeaşi situaţie

social-economică, având conştiinţa identităţii fiind reuniţi de activităţi care îi pun în interacţiune. Aceasta face ca

membrii unui grup social să revendice mult mai frecvent unele drepturi decât cei ai unei categorii sociale. Un

strat social este un ansamblu de indivizi cu caracteristici comune care permit situarea lor pe o scară ierarhică.

Stratificarea socială este aşadar procesul de diferenţiere a unei populaţii date în straturi sociale ierarhizate,

suficient de deschise, de regulă, pentru a permite mobilitatea socială. Rezultatul acesteia este formarea structurii

sociale, un ansamblu ierarhizat de grupuri sociale legate între ele prin legături permanente, favorizate de

mobilitatea individuală.

Ierarhia de drept şi ierarhia de fapt

In societăţile tradiţionale, ierarhiile sunt oficiale, fiecare grup având drepturi şi obligaţii specifice, cazul

societăţilor organizate în caste sau ordine. O castă este o subdiviziune endogamă şi ereditară a unui sistem

ierarhic, cu funcţii religioase şi economice explicite. Un ordin, este o subdiviziune a unui sistem ierarhic fondat

pe criteriul prestigiului asociat unor funcţii sociale (militare, economice sau religioase), aşa cum era cazul

societăţilor vest-europene în decursul Evului Mediu. Societăţile moderne s-au îndepărtat de aceste modele fiind

egalitare şi individualiste. Prin afirmarea egalităţii de drept între toţi indivizii unele grupuri sociale închise

(aristocraţia) dispar sau se diluează. Dezvoltarea industriei a favorizat consolidarea altor forme de coagulare

socială : clasele sociale. Acestea sunt grupuri de mari dimensiuni de origine economică deosebite prin nivelul de

trai, modul de viaţă şi practicile culturale specifice. Cea mai caracteristică este clasa muncitoare (proletariatul)

dar la fel de importantă este şi intelectualitatea. Evoluţiile din perioada postbelică au modificat aceste structuri în

sensul coagulării aşa-numitei clase de mijloc, fără o identitate precisă, dar cu practici culturale similare.

Originea ierarhiei sociale

Analiza structurilor sociale pleacă totdeauna de la principiul existenţei unor grupuri sociale opuse, legate

prin relaţii de exploatare şi dominaţie.

K.Marx, consideră că originea ierarhiei sociale este de natură economică. O clasă socială este un

ansamblu de indivizi care îndeplineşte trei condiţii : ocupă un loc bine definit în relaţiile de producţie; au

conştiinţa stării lor şi a intereselor comune; se organizează în scopul apărării drepturilor. Pentru Marx, două erau

clasele sociale esenţiale ale societăţii capitaliste : proletariatul şi burghezia. Proletariatul, lipsit de dreptul de

proprietate chiar şi asupra forţei de muncă proprii, sunt constrânşi la un nivel de trai precar, fiind cei mai afectaţi

de crizele economice (şomaj), fiind astfel împinşi spre exacerbarea conştiinţei de clasă prin lupta de clasă.

Alături de proletariatul propriu-zis, generat de concentrarea privată a capitalului, Marx deosebea şi alte categorii

similare : sub-proletariatul generat de defecţiunile modului de producţie capitalist prin concentrarea funciara şi

impunerea maşinismului în industrie (şomerii). Această categorie ar fi indispensabilă capitaliştilor pentru a regla

balanţa profitului (salarii mici); mica burghezie, formată de mici artizani şi comercianţi, care în condiţiile

capitalismului sunt supuşi unui proces de proletarizare. In acest mod se ajunge la bipolarizarea structurii sociale,

în condiţiile restrângerii numerice a ţarănimii si micii burghezii care ar crea o stare conflictuală la capătul căruia

urmaşii lui Marx propovăduiau „dictatura proletariatului” , situaţie care a dominat Europa de Est o jumătate de

veac.

V.Pareto, are o opinie opusă, considerând că sursa ierarhiei sociale trebuie căutată în modul de exercitare

a puterii, deci în factorul politic. Admiţând polarizarea socială între o clasă conducătoare (elita) şi o clasă

condusă (masa), susţine că nici o societate nu se poate sustrage acestei dualităţi ireductibile. Revoluţiile dorite de

13

adepţii teoriei marxiste nu sfârşesc (aşa cum s-a întâmplat realmente) decât prin înlocuirea unei elite cu alta.

Acest proces de substituire a elitelor este intrinsec evoluţiei istorice. Circulaţia elitelor este favorizată în această

viziune de societatea capitalistă, pe orizontală între mediul de afaceri şi cel politico-militar. Alţi sociologi susţin

existenţa unei poliarhii (Dahl), prin multiplicarea centrelor de decizie, deţinătorii puterii culturale (intelectualii),

politice (guvernanţi), militare, administrative (înalţi funcţionari) şi economice (mari afacerişti) fiind categorii

distincte. Ar exista astfel o multiplicare a centrelor de putere care se limitează reciproc în beneficiul indivizilor.

P.Bourdieu, consideră că ierarhia socială are o origine culturală, recunoscând, ca şi Max Weber, că

singur criteriul economic nu este suficient pentru a o explica. El apără ideea unui spaţiu socio-cultural ierarhizat

în funcţie de cele două forme de capital esenţiale : economic şi cultural. După Bourdieu, o clasă socială este un

ansamblu de agenţi având aceeaşi poziţie în spaţiul social şi practici cotidiene similare. El distinge astfel trei

mari clase : clasa dominantă, compusă din agenţii bine dotaţi financiar, situaţie care le asigură legitimitatea,

capacitatea de a fi recunoscut ca superior de către alţii şi de a fi acceptat ca model de ansamblul populaţiei.

Recunoscând superioritatea practicilor sale sociale, această clasă dobândeşte un prestigiu care justifică

beneficiile economice. Este compusă din cadre (inclusiv profesorii) care dispun şi de un potenţial cultural ridicat

şi din independenţi, indivizi versaţi în afaceri; clasele populare, ansamblu slab dotat în capital, supuse unor

constrângeri de ordin economic şi mai ales cultural, pentru că aceşti agenţi adoptă concepţia clasei dominante

despre ordinea socială, fiind astfel delegitimată în aspiraţiile sale. Este compusă din muncitori, agricultori şi

specialişti de rang inferior; clasa de mijloc, formată din categorii dominate dar care aspiră la practici legitime,

compuse din funcţionari, artizani, mici comercianţi, tehnicieni, institutori, caracterizaţi prin dorinţa de

ascensiune socială.

Aceste clase sunt legate prin relaţii de dominaţie (capacitatea unei clase de a face să fie acceptate concepţiile

sale despre ordinea socială de către ceilalţi). Agenţii dominaţi suportă astfel o violenţă simbolică. Dominaţia asigură

prin eficacitatea sa reproducţia socială, tendinţa de perpetuare a inegalităţilor economice şi culturale. Bourdieu

acceptă, ca şi Marx, existenţa luptei de clasă, care ar regla excesele clasei dominante şi ar asigura un rol tot mai

important clasei de mijloc.

O opinie diferită este aceea a sociologilor care consideră că ierarhia socială nu dă naştere la grupuri

sociale închise. M.Weber, consideră că ierarhia este mai degrabă rezultatul unei stratificări bidimensionale a

societăţii. Un nivel ridicat de prestigiu social nu este însoţit obligatoriu cu o situaţie privilegiată pe plan

economic. După Weber, o clasă socială este un ansamblu de indivizi care au aceleaşi şanse de a dispune de

bunuri şi servicii existente pe piaţă. Clivajul esenţial opune proprietarii celor lipsiţi , de proprietate, o clasă

socială nefiind decât o categorie statistică, care se poate mobiliza pentru interese comune doar în anumite

circumstanţe. Weber distinge pe baza acestei analize patru clase sociale : clasa muncitoare, care se organizează

progresiv şi conştientizează interesele comune; mica burghezie (comercianţi, artizani) care posedă capital

aducător de profit; intelectualii şi specialiştii (ingineri, cadre, funcţionari) care nu sunt proprietari dar dispun de

capital intelectual care le asigură un venit satisfăcător; bogaţii şi privilegiaţii, cu un capital economic important.

Important este în acest sens şi grupul de statut, ansamblul de indivizi care dispune de acelaşi prestigiu social,

dependent de modul de viaţă şi de educaţie ca şi de ascendenţă sau profesie. Grupurile de statut nu sunt legate de

un anumit grup social, cazul noilor îmbogăţiţi care nu pot accede la un prestigiu social adecvat în lipsa unei

educaţii adecvate. Grupurile de statut au o existenţă reală mai bine conturată adesea decât aceea a grupurilor

sociale. Acestor două dimensiuni sociale li se adaugă opoziţia centrată în jurul puterii.

Aceste opinii pot fi completate cu modul în care sunt divizate categoriile socio-profesionale din punct de

vedere statistic, în funcţie de tipul de activitate, statutul muncii depuse, calificare, talia întreprinderilor, locul in

14

ierarhia profesională etc., toate bine definite, după un nomenclator deja omogenizat la nivel european cel puţin.

Mobilitatea socială

Studiile asupra mobilităţii sociale au fost inaugurate în perioada interbelică în Statele Unite în cadrul

analizei stratificării sociale. Mobilitatea socială este o schimbare de poziţie pe scara socială (de exemplu pe scara

economică fondată pe bogăţie). Această schimbare poate afecta individul în cursul vieţii sau de-a lungul unei

generaţii. Se consideră că societatea modernă este o meritocraţie, o societate în care accesul la poziţiile sociale

valorizate este supus unei concurenţe care permite reuşita celor mai buni. Aceasta presupune o mobilitate socială

perfectă, care implică independenţa poziţiei sociale a copiilor faţă de cea a părinţilor. In acest caz, inegalităţile

sociale ar reflecta meritele. Este practic opusul unei societăţi bazate pe caste în care poziţia descendenţilor este

identică totdeauna cu a genitorilor. Sansele de asigurare a unei mobilităţi meritocratice nu sunt efective,

egalitatea şanselor rămâne un deziderat chiar şi în cele mai democratice societăţi.

In studiul mobilităţii sociale un loc important revine factorului muncă. In acest mod, putem vorbi de o

mobilitate socioprofesională manifestată sub două forme :

-mobilitatea intrageneraţională, suportată de individ pe parcursul vieţii prin schimbarea profesiei care

antrenează o modificare de poziţie socială, faţă de cea anterioară. In unele state (Franţa) această mobilitate este

redusă, cariera profesională a individului fiind dependentă de nivelul diplomei iniţiale.

-mobilitatea intergeneraţională, se derulează pe parcursul a două generaţii, antrenând modificarea

poziţiei sociale faţă de cea a părinţilor. Este opusul eredităţii sociale, menţinerea poziţiei dobândite prin naştere.

Ambele forme de mobilitate pot fi cuantificate prin intermediul tabelelor de mobilitate socială care poate fi

brută, (exprimată procentual faţă de un cuantum iniţial) sau structurală (prin creşterea numerică a unor categorii

socio-profesionale). Mobilitatea netă (de circulaţie) este cea care exprimă transformările structurii sociale

traducând fluiditatea societăţii, uşurinţa cu care membrii societăţii îşi pot schimba poziţia socială. Pot fi urmărite

şi traiectoriile individuale sau de grup, limitate de regulă. Astfel, un copil de muncitor poate deveni tehnician

dar mult mai rar cadru de conducere la fel cum un copil dintr-o familie privilegiată, în virtutea beneficiului

imobilităţii sociale, nu va deveni decât foarte rar muncitor.

Rolul şcolii în mobilitatea socială este capital după unii autori.. Se paote constata astfel :

-şcoala este un instrument al mobilităţii individuale ascendente,

-reuşitele individuale nu pot masca faptul că egalitatea şanselor este încă un deziderat, reuşita şcolară a

copiilor din clasele avute fiind peste tot în lume superioară faţă de aceea a copiilor din clasele defavorizate, fără

a putea atesta un coeficient superior de inteligenţă,

-nu se poate vorbi de o egalitate a tinerilor absolvenţi faţă de accesul la un loc de muncă. Reuşita

profesională a tinerilor din familiile bogate este net superioară, fără a putea vorbi de aptitudini superioare.

Astfel şcoala nu permite decât într-o măsură restrânsă o mobilitate socială reală şi nu corijează inegalităţile

sociale. Bourdieu susţinea de altfel (La reproduction, 1970) că şcoala nu are decât o funcţie socială de reproducţie,

permiţând clasei dominante să-şi menţină poziţiile dobândite prin mecanismele greu de studiat ale regulilor şcolare şi

universitare.

15

Tema nr.4

Mutaţiile socio-culturale

Există numeroase definiţii ale noţiunii cultură, de cele mai multe ori în tandem cu încercările de definire

a noţiunii de civilizaţie. In mod obişnuit se acceptă că diferenţa între acestea două constă în atenţia mai mare sau

mai mică acordată formelor materiale de manifestare a spiritualităţii umane. In acest sens, cultura este un

ansamblu de structuri sociale şi manifestări artistice, religioase, intelectuale care definesc un grup, o societate

faţă de alta. Civilizaţia este un ansamblu de caracteristici proprii vieţii culturale şi materiale ale unei societăţi

umane. După cum se observă, civilizaţia nu este decât forma în care o cultură se manifestă, dat fiind caracterul

său tehnic mai pregnant. Confuzia dintre cei doi termeni este întreţinută şi de imposibilitatea separării cadrului

cultural, ca matrice de manifestare a unei civilizaţii, de tehnicile care îl definesc, îi asigură personalitatea. Este

greu de spus, de exemplu, dacă goticul, ca şi stil arhitectonic, relevă din cultura sau din civilizaţia europeană. In

ştiinţele socio-umane, în speţă în cele istorice, civilizaţii sunt considerate, adesea, numai cele care prezintă o

serie de caracteristici superioare : cultură scrisă, conştiinţă istorică, forme proprii de organizare etc. In rest, se

preferă termenul de cultură. Astfel, putem vorbi de o civilizaţie românească, doar odată cu consolidarea statelor

medievale.

Cultura (ca şi matrice a civilizaţiei) se poate manifesta sub trei forme principale :

a)Cultura savantă

Aceasta defineşte un ansamblu de cunoştinţe şi credinţe împărtăşite de elitele din statele dezvoltate.

Această concepţie despre cultură ia naştere în secolul al XVIII-lea, odată cu iluminismul care asociază cultura,

progresului cunoaşterii, educaţiei şi rafinamentului moravurilor. Persoanele „cultivate” sunt astfel diferenţiate de

cele „inculte”, al căror spirit nu este pus în valoare, păstrându-şi potenţialul latent.

b)Cultura în sens antropologic

La sfârşitul sec. al XIX-lea, antropologia dă o altă definiţie culturii, eliberată de etnocentrismul care

caracteriza cultura savantă, de tendinţa de a atribui cultura unui singur grup social. E.Tylor, în 1871, vede cultura

ca o „totalitate complexă care cuprinde cunoştinţele, credinţele, artele, legile, morala, obiceiurile, toate

capacităţile sau obişnuinţele căpătate de către om în calitatea sa de membru al unei societăţi” Această definire se

bazează pe trei postulate :

-cultura nu este apanajul unei elite ci a întregii societăţi, inclusiv a celor mai puţin dezvoltate;

-cultura are obligatoriu o dimensiune colectivă, nu poate fi individuală fiind un bun comun al unei societăţi.

Ea asigură acesteia coeziunea socială prin crearea unui cod de comunicarea (o limbă de obicei) şi de conduită (mod de

viaţă);

-cultura este transmisibilă, la om biologicul fiind eclipsat de cultural. Nevoile naturale există, ca în întreaga

lume vie (a mânca, a dormi) dar modul în care le satisfacem este derivat din cultura specifică fiecărei societăţi. Pentru

mulţi antropologi şi sociologi, tot ce este dobândit în materie de comportament (gusturile, aptitudinile şi modul de

viaţă transmise prin socializare, relativ uşor de modificat), este superior a ceea este moştenit genetic, caracteristici

stabile, imuabile.

c)Cultura în sens sociologic

In această accepţie, cultura este ansamblul reprezentărilor, valorilor şi normelor care orientează acţiunile

individului. O reprezentare este o construcţie mentală (credinţa, idee sau doctrină) elaborată de către o

colectivitate umană. Acestea pot lua forma sistemelor religioase, a miturilor sau teoriilor referitoare la locul

omului în univers sau asupra organizării societăţii permiţând să justifice inegalităţile inerente oricărei societăţi.

Aceste reprezentări se exprimă în valori, preferinţe sau principii care orientează acţiunile indivizilor. Valorile

16

pot avea o origine religioasă (dragostea de aproapele, compasiunea), politică (libertate, egalitate) sau economică

(muncă, bogăţia). Ele oferă repere dar nu indică, precis, cum trebuie acţionat în circumstanţe bine precizate.

Valorile se concretizează în norme, reguli explicite sau implicite care prescriu o conduită valorizată social. In

timp ce valorile rămân abstracte, normele concretizează care este comportamentul acceptat, declinându-se sub

forma regulilor juridice (strict codificate), a moravurilor şi uzanţelor (necodificate). Regulile juridice sunt texte

de legi. Moravurile sunt reguli care decurg din morala socială (respectul pentru persoanele cu handicap de ex.)

fiind inspirate direct din valori. Uzanţele sunt practici sociale a căror vechime sau obişnuinţă le face normale (de

exemplu salutul prin strângerea mâinii) fiind o transpunere indirectă a unor valori. Normele juridice sunt impuse

întregii populaţii spre deosebire de moravuri sau uzanţe care depind de poziţia socială a individului. Statutul este

astfel foarte important, reflectând poziţia unei persoane într-un domeniu (familial, profesional etc.) căruia îi sunt

ataşate drepturi şi obligaţii. Acestea sunt exprimate printr-un rol social, un comportament aşteptat de la un

individ în conformitate cu statutul său social.

Dincolo de aceste accepţiuni cultura este un patrimoniu, membrii unei comunităţi culturale fiind

impregnaţi de cultura societăţii lor (conform şcolii culturaliste americane). Cultura unei societăţi evoluează într-

o direcţie unică la care se supun toate trăsăturile culturale. Ideea impregnării individului de către un model

cultural a fost reluată şi aprofundată de R.Linton şi A.Kardiner care estimează că individul posedă atât trăsături

psihologice proprii cât şi comune cu restul comunităţii din care face parte. A doua categorie constituite

personalitatea de bază, ansamblul de trăsături împărtăşite cu ceilalţi membri ai grupului. In fiecare societate

există personalităţi de bază corespunzătoare statutelor sociale (masculine, feminine, tinere, vârstnice etc.).

Cultura devine astfel definitorie pentru orice societate şi asigura reproducţia socială.

Culturalismul

Este un curent sociologic derivat din antropologie şi care încearcă să explice comportamentele umane

prin pregnanţa unui model cultural specific fiecărei societăţi. Societăţile moderne nu mai prezintă omogenitatea

societăţilor tradiţionale, datorită extremei diviziuni a muncii. In interiorul unei societăţi coexistă culturi diferite.

O subcultură este astfel cultura unui grup social component al unei societăţi. Pot exista subculturi de clasă (a

burgheziei), etnice (cea amerindiană în America de Nord), datorate imigraţiei (italiană în S.U.A., negro-africană

în Franţa) sau regională (bască în Spania, galeză în Marea Britanie). Fiecare din aceste subculturi se diferenţiază

de cea globală prin norme şi valori specifice sau prin interpretarea unor norme şi valori comune. In anii 1960-

1970 când mişcarea hippie propunea o alternativă la cultura globală a fost adoptat şi conceptul de contra-cultură,

pentru a desemna o cultură opusă celei legitime dar aceasta nu era decât tot o formă de subcultură. Noţiunea de

subcultură presupune ierarhizarea culturilor şi preeminenţa unei culturi globale. Termenul de subcultură este

utilizat şi cu sensul de cultură insuficient cizelată, marginală, caracteristică unor comunităţi cu un nivel cultural

scăzut, ceea ce poate spori ambiguitatea.

Relaţiile interculturale

In interiorul unui stat subculturile existente se suprapun şi se influenţează reciproc. Rolul şcolii în

crearea unor identităţi culturale este foarte important, în acest cadrul individul luând contact nu numai cu cultura

savantă ci şi cu cultura oficială care de cele mai multe ori are efecte nivelatoare, impunând anumite norme şi

valori. In acest mod dispar sau se disipează particularităţile regionale sau pot fi asimilate chiar şi comunităţi

imigrate. Schimburile culturale, existente şi în cele mai înapoiate societăţi conduc în cele mai multe cazuri la

întărirea unor particularităţi. Este motivul pentru care în societăţile primitive există o anumită fărâmiţare

culturală, cu specific etnic. Etnia este de obicei o populaţie care are în comun o limbă şi o cultură proprie fără a

avea obligatoriu o structură politică. Incepând cu secolul al XVII-lea evanghelizarea şi colonizarea a pus în

17

opoziţie cultura europeană, considerată superioară, celor indigene considerate inferioare, de unde brutalitatea cu

care au fost înlăturate. După decolonizare, mijloacele moderne de transmitere a informaţiilor au accelerat

schimburile interculturale. Aceste contacte, voite sau forţate, au condus la manifestarea pregnantă a procesului

de aculturaţie.

Aculturaţia, un ansamblu de fenomene rezultate din contactul continuu, direct între grupuri de indivizi

aparţinând la culturi diferite şi care antrenează modificarea modelului cultural iniţial. Consecinţele aculturaţiei

depind de natura relaţiilor dintre populaţiile aflate în contact (război, turism, imigraţie), de talia grupurilor intrate

în contact şi de nivelul de complexitate şi legitimitate a caracteristicilor culturale proprii. In funcţie de

circumstanţe, aculturaţia poate lua patru forme :

-asimilarea, integrarea individuală sau colectivă într-o cultură dominantă. Aceasta presupune o

deculturare, tradusă prin pierderea propriei culturi. In general, aceasta se produce pe parcursul mai multor

generaţii (trei de regulă), în cazul statelor cu o politică asimilaţionistă. De exemplu, în Bulgaria, până în perioada

interbelică, majoritatea populaţiei din regiunea Vidinului avea o conştiinţă etnică românească dar politica de

asimilare a condus la pierderea aproape completă a identităţii etnice, cu câteva excepţii în lungul văii Dunării).

Asimilarea poate fi de multe ori parţială (lingvistică, culturală) sau mascată (prin eliminarea specificului

antroponomastic);

-etnocidul, distrugerea sistematică a modului de viaţă şi de gândire a unei populaţii. Deculturarea este în

acest caz conştientă şi organizată riguros (frecvent în spaţiul ex-sovietic). Termenul este folosit mai ales pentru a

desemna situaţia unor populaţii primitive din regiunile tropicale supuse presiunilor culturale şi economice de

către populaţiile mai avansate (cazul triburilor amazoniene);

-contra-aculturaţia, refuzul unei culturi dominante în numele unei culturi originale, frecventă în cazul

multor comunităţi imigrante, exprimată adesea prin afişarea ostentativă a unor semne distinctive (vestimentaţie

mai ales, de unde problema vălului islamic în şcolile franceze);

-sincretismul, combinarea relativ coerentă a unor trăsături culturale provenind din mai multe culturi

distincte. Fenomenul este frecvent, inclusiv în state reputate prin tradiţiile lor culturale. Un caz tipic este cele

japonez, unde influenţele culturale continentale (buddhiste, confucianiste) sunt dublate de cele occidentale, mai

ales după 1867. Sincretismul poate deriva în urma mai multor procese :

a)procesul de selecţie culturală, care permite adoptarea menţinerea parţială a culturii originale pe fondul

adoptării unor norme considerate a fi moderne sau superioare. Nucleul dur al culturii originale conţine cel mai

adesea valorile şi normele referitoare la relaţiile familiale pe când particularităţile tehnice sunt mai uşor de

modificat;

b)procesul de reinterpretare culturală, consistă în acordarea unei noi semnificaţii unei trăsături culturale

împrumutate. Un exemplu clasic este acela al sclavilor negri din Brazilia, creştinaţi încă de la sosire dar care

vedeau în Cristos pe zeul Oxala, zeul creaţiei sau în sfântul Sebastian (martirizat prin înfigerea de săgeţi)

imaginea zeului Omulu, zeul variolei!

c)procesul de restructurare culturală, se traduce prin modificarea în profunzime a culturii originale. De

exemplu adoptarea sedentarizării de către o populaţie nomadă transformă radical cultura acesteia. Similară este

şi situaţia unor state care la un moment dat au adoptat masiv norme şi valori considerate superioare celor

originale, văzute ca o frână în calea progresului (cazul României de ex.).

O analiză mai aprofundată arată că orice cultură se modifică în contact cu alta. Chiar când relaţiile sunt

asimetrice, cultura dominantă adoptă elemente secundare din cultura dominată, aşa cum a demonstrat

antropologul R.Bastide. Se vorbeşte astfel de o dublă-aculturaţie, modificare reciprocă, inegală. Astfel se

18

ajunge la o concepţie mai dinamică asupra culturii decât cea propusă de culturalişti. In această concepţie nu

există cultură pură, transmisă identic de la o generaţie la alta ci o cultură dinamică, rezultat al construcţiei

colective, al relaţiilor interculturale.

Ierarhiile culturale

Coexistenţa mai multor culturi în interiorul aceleiaşi naţiuni pune problema ierarhiei culturale.

Pe baza analizei societăţii în termenii claselor sociale se poate vorbi şi de existenţa unei culturi

dominante, opusă altora dominate.

Cultura dominantă este secretată de clasa dominantă, vehiculând o concepţie a relaţiilor sociale care o

favorizează. In măsură în care este considerată superioară, legitimează practicile clasei dominante. Prin opoziţie,

cultura dominată aparţine unei clase care acceptă modelul clasei dominante, recunoscându-şi astfel inferioritatea

socială. După P.Bourdieu, în interiorul fiecărei societăţi moderne există subgrupuri cu un habitus specific (artişti,

profesori, liber-profesionişti etc.). Clasa dominantă (cadre superioare, patronat) acţionează prin intermediul unor

strategii de distincţie, un ansamblu coordonat de practici destinate păstrării prestigiului social (frecventarea

spectacolelor de operă, a unor restaurante şi magazine de lux etc.), totul destinat să sublinieze stilul de viaţă

specific. Cultura clasei dominante în viziunea autorului menţionat este cultura legitimă, considerată ca referinţă

ultimă pentru ceilalţi membri ai societăţii. Astfel s-a instituit în perioada modernă acordul tacit care statuează

superioritatea muncii intelectuale faţă de cea fizică sau a muzicii clasice faţa de cea „populară” ori a revistelor

elitiste faţă de cele de tip magazin. Astfel clasa dominantă impune viziunea sa asupra ordinii sociale şi îşi

legitimează situaţia privilegiată în spaţiul social. Apariţia culturii de masă şi afirmarea recentă a culturilor

identitare bulversează acest decupaj binar cultură dominantă/cultură populară.

Cultura de masă este cultura vehiculată de industriile comunicaţionale (mass-media, după termenul

consacrat de McLuhan) :presă, radio, cinema, televiziune etc. Aceasta valorizează democraţia (în sensul

masificării), fericirea (asimilată consumului), noutatea (în sens publicitar) şi indivdul (în calitate de consumator).

Prin ocultarea muncii şi prin hedonismul său ea se distinge atât de cultura burgheză cât şi de cultura populară,

substituindu-se parţial culturii muncitoreşti din perioada clasică a capitalismului, în ţările cu acces la consumul

de masă.

Dezoltarea sa se explică atât prin producţia de bunuri culturale dar şi prin creşterea nivelului de trai sau a

nivelului cultural al populaţiei. In zilele noastre ea domină net statele dezvoltate (inclusiv cele care încă nu

excelează pe plan economic, cum este România). Unii sociologi estimează că acest tip de cultură a reuşit să

suprime frontierele dintre clasele sociale, uniformizând consumul cultural.

Faptul că această cultură se adresează majorităţii nu înseamnă însă că este percepută în acelaşi mod de

toţi. Fiecare grup social interpretează în felul său mesajul acesteia. Standardizarea produselor culturale nu se

traduce şi prin uniformizarea practicilor culturale, motiv pentru care conceptul de cultură de masă este mai puţin

folosit decât acum câteva decenii.

Culturile identitare este revendicată de comunităţile etnice sau religioase. O comunitate este un grup

social unificat de o cultură comună care favorizează solidaritatea şi coeziunea sa internă. Membrii unei

comunităţi au tendinţa de a se topi în grup, exprimându-se mai rar ca individualităţi. Fenomenul a apărut în anii

1960 în S.U.A odată cu afirmarea culturii afro-americane şi a celei indigene, amerindiene. Astfel apare afro-

centrismul, doctrină care viza reafirmarea identităţii populaţiei de culoare şi promovarea mândriei apartenenţei la

această comunitate, considerând că societatea americană nu asigură o egalitate între rase. Astfel au reuşit să obţină

o serie de discriminări pozitive (locuri garantate în universităţi). In Europa acest exemplu a fost urmat de imigranţii

marginalizaţi de criza economică, care găseau în comunităţile etnice sau religioase, o solidaritatea concretă şi o

19

identitate socială pozitivă. Acest fenomen nu este de fapt o întoarcere la cultura originală, pierdută, ci o formă nouă

de cultură, traducând speranţa unor minorităţi de obţinere, prin intermediul comunităţilor, a unor gratificaţii

materiale şi simbolice pe care integrarea în societatea globală nu le-o oferă. Unii văd în aceste revendicări semnele

trecerii de la o societate monoculturală la una multiculturală.

Mondializarea culturală

Constă în adoptarea de către popoarele din statele suficient de dezvoltate a unei culturi comune

determinată de consumul aceloraşi produse culturale (filme, emisiuni televizate, jocuri video, muzică,

beletristică). La originea acestui fenomen stă constituirea pieţei mondiale de bunuri culturale pe care operează

conglomerate (de origine americană cel mai adesea) care asociază producători şi difuzori. Aceasta permite

realizarea unei economii de scară şi crearea unei sinergii benefice oferită de proximitatea diferitelor activităţi

(acelaşi scenariu poate fi difuzat sub formă de film, carte, joc video etc.). Această piaţă culturală dominată net de

industria americană induce temeri legate de dispariţia pieţelor culturale naţionale şi de reducerea specificităţilor

socio-culturale. In fond, industria culturală americană este singura care dispune şi de o piaţă internă vastă şi de

un potenţial financiar care autorizează difuziunea masivă la nivel mondial.

Tendinţa de diminuare a specificului socio-cultural este o realitate chiar dacă ralierea culturilor

naţionale la cultura americană intangibilă este un fenomen imposibil din raţiuni care ţin de procesul de

aculturaţie. Un serial american va fi perceput diferit, în funcţie de specificul naţional, prin reinterpretarea

mesajului dar aceasta nu evită sărăcirea culturii respective prin reducerea specificului său.

Concurenţa industriilor culturale ar trebui refuzată din raţiuni pur culturale (valorizarea propriilor bunuri de

profil), politice (apărarea identităţii naţionale) sau economice (apărarea locurilor de muncă generate de propria

industrie). Este motivul pentru care state ca Franţa doresc impunerea, in cadrul negocierilor asupra liberalizării

serviciilor, în cadrul OMC, a principiului excepţiei culturale. Acest principiu stipulează că bunurile culturale nu

trebuie să se supună concurenţei internaţionale, statele fiind libere să subvenţioneze propria industrie de profil.

20

Tema nr.5

Originea inegalităţilor sociale

a)Idealul egalitar

Societatea democratică se distinge de cele anterioare prin afirmarea principiului egalitar, fapt subliniat de

A.de Tocqueville la începutul sec. al XIX-lea, care vedea în democraţie egalitatea condiţiilor. In această

perspectivă, o societate egalitară trebuie să asigure o egalitate a drepturilor şi a şanselor. Acest deziderat este

practic imposibil de atins dar egalitatea relativă poate fi considerată un câştig al democraţiei, atunci când

realitatea îngăduie abateri mici de la o egalitate efectivă.

Egalitatea drepturilor este principiul conform căruia oamenii sunt egali în faţa legilor, identice pentru toţi.

Oamenii sunt supuşi aceloraşi legi şi au aceleaşi îndatoriri. Poziţia lor socială, valorizată sau nu, este deschisă

concurenţei pe baza regulilor, obiective în principiu, cunoscute de toţi. Această situaţie este diferită de societatea

feudală, inegalitară prin instituirea unor bariere în calea mobilităţii sociale. Privilegiile, avantaje definite de lege

pentru anumite categorii sau indivizi, nu sunt compatibile cu o societate democratică. Totuşi, egalitatea drepturilor

nu este suficientă pentru a asigura o mobilitatea socială perfectă, indivizii fiind constrânşi de situaţia economică,

apartenenţa la o anumită categorie socială, grup social, clasă etc. Egalitatea drepturilor nu permite suprimarea

privilegiilor, transformate în avantaje ataşate unei poziţii sociale dominante, într-o societate bazată pe egalitatea în

faţa legii.

Egalitatea şanselor este principiul după care situaţia socială dobândită de un individ nu depinde de

situaţia socială moştenită (din mediul de origine sau în funcţie de sex). Şcoala este locul în care egalitatea

şanselor se impune, formarea iniţială influenţând poziţia socială ulterioară. Căutarea unei egalităţi sporite a

şanselor legitimează puterea publică să intervină pentru a neutraliza sau compensa inegalităţile anterioare.

Gratuitatea şcolii a fost văzută în multe ţări ca o soluţie echitabilă, o discriminare pozitivă. Acest ansamblu de

măsuri destinate corijării inegalităţilor considerate injuste prin favorizarea unei categorii considerate

dezavantajate constă mai ales în mijloace suplimentare acordate instituţiilor care şcolarizează copii din medii

vulnerabile social. Dacă egalitatea şanselor este necesară, eventuala sa realizare nu este suficientă pentru a

produce egalitatea socială. In consecinţă, o societate în care situaţia socială a păturilor sărace nu este ereditară

poate admite inegalităţi vizibile.

Egalitatea reală se defineşte prin repartizarea uniformă a resurselor valorizate (venituri, patrimoniu),

între membrii unei societăţi. Aceasta permite suprimarea excluziunii sociale şi asigurarea unei libertăţi concrete.

Egalitarismul este o doctrină care stipulează că egalitatea drepturilor se traduce printr-o egalitate reală, Statul

fiind cel mai adesea agentul acestei egalizări. Se opune elitismului, doctrină care susţine necesitatea privilegierii

celor mai dotaţi într-un anumit domeniu. Egalitarismul, în concepţia sa cea mai simplă este astăzi respins pe

considerentul că egalitatea perfectă nu este nici justă din punct de vedere social şi nici eficientă economic, deci

irealizabilă. Respectul unui ideal egalitar asigură totuşi eliminarea inegalităţilor sociale frapante, care pot crea

impresia unor societăţi paralele (cazul latino-american şi nu numai). O societate egalitară este astăzi văzută ca o

societate ce refuză excluziunea socială si luptă împotriva inegalităţilor.

Egalitatea socială, este principiul după care toţi indivizii beneficiază de aceleaşi drepturi, sunt supuşi

aceloraşi datorii, pot accede la diverse poziţii sociale diferite având condiţii de viaţă similare. In societăţile

moderne, acest tip de egalitate favorizează coeziunea socială, situaţia în care indivizii sunt uniţi prin legături

sociale (politice, culturale, comerciale etc.) şi prin solidaritatea generată de apartenenţa la acelaşi Stat. Coeziunea

socială implică accesul general la posibilităţile de consum ale societăţii, participarea la deciziile politice şi

împărtăşirea unei culturi care le permite comunicarea. Aceasta presupune o solidaritate care se desfăşoare la

21

scara întregii societăţi şi al cărei obiectiv este evitarea marginalizării sau a fragmentării în comunităţi autonome,

repliate spre ele însele. Egalitatea socială este compatibilă cu inegalităţile sociale atâta timp cât acestea nu

conduc la îndepărtarea unei părţi din populaţie.

Inegalitatea socială este definită ca fiind repartiţia neuniformă a resurselor socialmente valorizate în

interiorul unei populaţii. Resursele se referă la tot ceea ce un individ poate folosi în avantajul său : venit,

patrimoniu, bunuri şi servicii, prestigiu social, putere. Inegalitatea nu trebuie confundată cu diferenţa care

distinge indivizii pe alte criterii decât cele menţionate. Astfel, sexul, culoarea, apartenenţa etnică sunt diferenţe şi

nu inegalităţi. Intr-o societate mercantilă, inegalităţile economice (venituri, patrimoniu) ocupă un loc central

pentru că le determină pe toate celelalte (acces la consum, la locuinţă, la îngrijiri medicale etc.).

b)Inegalităţile economice

Studiul acestora se referă in primul rând la accesul diferenţiat la venituri şi patrimoniu. Inegalităţile de venit

derivă din distribuţia primară a veniturilor. Principala sursă de venituri o constituie salariile, uşor de măsurat statistic

încât cele mai multe state democratice întreprind măsuri diverse pentru a limita inegalităţile prin redistribuire.

Patrimoniul cuprinde ansamblul averii unui individ (locuinţă, active financiare, active profesionale etc.), fiind o diferenţă

între patrimoniul brut (averea) şi cel net, care exclude datoriile.

Măsurarea inegalităţilor este posibilă prin compararea veniturilor medii ale diferitelor grupuri socio-profesionale.

De exemplu, în UE în anul 2000, în sectorul privat, cei cu funcţii importante (cadrele) câştigau de 2,6 ori mai mult decât

muncitorii. Aceste metode de analiză sunt însă incompatibile cu marea diversitate de situaţii dată de modul diferit de

delimitare a categoriilor socio-profesionale. Din acest motiv se preferă studiul decilelor şi a raportului interdecile (deci

divizarea populaţiei în zece categorii, egale cantitativ, după nivelul veniturilor şi raportarea categoriei cu veniturile cele mai

ridicate la cea cu veniturile cele mai reduse). Statele nordice (Norvegia, Suedia, Danemarca) cu un raport apropiat de 2 sunt

statele dezvoltate cu cea mai redusă inegalitate economică. Statele europene mai mari sunt mai inegalitare : Franţa cu 3,1;

Marea Britanie cu 3,4. In America de Nord inegalităţile sunt şi mai mari (4,4 în Canada, 4,5 în S.U.A). Acestea ating însă

cote alarmante în statele în curs de dezvoltare.

Evoluţia inegalităţilor economice este conformă, după cei mai mulţi specialişti, legii lui Kutznets. Aceasta

pleacă de la supoziţia că orice creştere economică provoacă o creştere a inegalităţilor de venit atunci când statul se află în

faza de decolare economică şi o scădere atunci când statul este deplin dezvoltat. Inegalităţile de venit ar urma astfel o

curbă gaussiană de tip clopot. Autorul citat prevedea o scădere a inegalităţilor în statele dezvoltate şi afirma caracterul

automat al acestei evoluţii. Analizele statistice au validat această lege, pentru perioada anterioară anului 1980, când în

ţările dezvoltate într-adevăr inegalităţile de venit s-au redus. După această dată s-a atins un prag care nu mai poate fi

depăşit, cazul statelor nordice fiind unul special (ţări cu o populaţie rară, bogate în resurse). Dimpotrivă în unele state, în

primul rând în S.U.A. inegalităţile s-au accentuat după această dată. De exemplu, 1% dintre cei mai bogaţi americani

primeau 7% din venitul total în 1975 şi peste 15% în 1999, această ţară revenind la inegalităţile specifice acum un secol.

Aceasta contrazice flagrant legea menţionată, cei mai mulţi specialişti admiţând că trăim într-o epocă de accentuare a

inegalităţilor.

Explicarea inegalităţilor salariale se explică cel mai adesea prin intermediul noţiunii de capital uman. Acesta se

referă la totalitatea capacităţilor productive ale unui individ, fie că este vorba de cunoştinţe (tehnice, teoretice), abilităţi

(capacitatea de utilizare a cunoştinţelor în cadrul unei profesii) sau de comportamente (acceptarea unei discipline de lucru,

capacitatea de a munci în echipă). Incă în 1930, G.Becker susţinea că acest capital este fie înnăscut fie dobândit prin

fructificarea potenţialului iniţial. Aceasta presupune investiţii în formarea individuală, costisitoare (studiile întârzie intrarea

în viaţa activă) dar şi profitabile pentru că orice calificare se traduce în creşterea productivităţii muncii şi deci în

remuneraţie. In măsura în care există diferenţe de capital uman este normal să existe şi diferenţe salariale deşi în multe

22

cazuri (chiar în ţări dezvoltate) subzistă discriminări.

c)Sărăcia

Acest fenomen social poarte fi definit fie prin referirea la nivelul de trai fie la modul de viaţă. Se pot

distinge astfel mai multe tipuri de sărăcie :

-sărăcia monetară, situaţia în care o persoană sau un grup nu are venituri suficiente. Aceasta poate

ascunde însă posibilitatea procurării celor necesare traiului din resurse proprii (cazul ţăranilor din România sau

direct din natură, în cazul populaţiilor primitive. La nivel mondial pragul minim este considerat 1dolar USD pe

zi, multe state în curs de dezvoltare fiind caracterizate printr-o pondere excesivă a celor care nu îndeplinesc

această cerinţă;

-sărăcia completă, situaţia în care o persoană nu dispune decât de resurse materiale, sociale şi culturale

foarte reduse încât trăieşte în afara modului de viaţă considerat acceptabil de către societatea respectivă. Este

frecventă atât în statele slab dezvoltate cât şi în cele dezvoltate, unde pare să ia amploare.

Sărăcia monetară poate lua la rândul ei două forme :

-sărăcia absolută, situaţia în care o persoană nu dispune de veniturile necesare satisfacerii nevoilor

elementare. Este forma utilizată pentru studiul fenomenului în S.U.A. şi impus de organismele internaţionale

(O.N.U.). Este considerat în această viziune sărac, individul ale cărui venituri sunt inferioare unui prag, numit

pragul de sărăcie absolută, calculat pe baza cheltuielilor alimentare şi vestimentare minimale. Săracul este

aşadar o persoană care nu dispune de un minimum vital, ansamblul de bunuri şi servicii indispensabile

supravieţuirii. In 1998, 12,7% din populaţia S.U.A. era în această categorie;

-sărăcia relativă, este situaţia în care o persoană nu dispune de veniturile necesare unui trai considerat

normal într-o anumită societate. Această concepţie este privilegiată de statele europene unde sărace sunt

considerate persoanele al căror venit este inferior unei jumătăţi din venitul median (diferit de venitul mediu, deci

venitul care separă populaţia în două categorii egale ca dimensiune). In 2001 se considera în UE că acest prag

era de 559 euro (venitul median fiind de 1118 euro). Sărăcia afecta astfel 1% din populaţia luxemburgheză dar

9% din cea franceză şi 35% din cea portugheză. Unele studii aplică acest indicator la familii şi nu la persoane,

luând în calcul şi numărul mediu de membri pe familie. Astfel, regula potrivit căreia, există o legătură între

dimensiunea familiei şi sărăcie se certifică deşi unele categorii de cheltuieli nu cresc proporţional cu numărul de

membri în familie (automobil, electrocasnice etc.). Pentru a evita astfel de neconcordanţe au fost create unităţi

de consum, capul familiei fiind considerat ca echivalentul acestuia, ceilalţi adulţi fiind cotaţi cu 0,5 iar copiii cu

0,3. Astfel ponderea sărăciei relative poate fi corijată ajungându-se la valori mai acceptabile.

Sărăcia absolută este considerată ca un fenomen multidimensional care nu poate fi redusă la un simplu

fenomen monetar. Studiile au demonstrat corelaţia puternică între aceasta şi analfabetism. Acest fenomen poate

exclude individul de la relaţiile economice moderne, cantonându-l într-o cultură a sărăciei, marcată de

interiorizarea constrângerilor economice şi sociale, transmise ereditar şi asigurând reproducerea sărăciei (cazul

unor comunităţi ţigăneşti este ilustrativ în acest sens). Cultura sărăciei este acea cultură care rezultă din

adoptarea de către o populaţie săracă a unor condiţii materiale constrângătoare, fenomen tipic în statele în curs

de dezvoltare, exprimat prin amploarea cartierelor sărace (bidonville, shanty-towns, barrios, favelhas etc.).

Evoluţia sărăciei nu este rectilinie ci mai degrabă ciclică, în oricare dintre statele lumii. In general,

statele dezvoltate au cunoscut o ameliorare a condiţiilor de viaţă care au marginalizat acest fenomen până spre

anii 1980. In paralel se produseseră şi modificări structurale, anterior sărăcia afectând mai ales persoanele

vârstnice, muncitorii necalificaţi şi persoanele handicapate. Creşterea salariului minim, a pensiilor şi a

subvenţiilor destinate handicapaţilor au condus la conturarea unor noi categorii atinse de sărăcie, formate în

23

primul rând din şomerii care nu reuşiseră să se recalifice. Se vorbeşte astfel despre noua sărăcie generată de

restructurările economice şi de imposibilitatea societăţii de a asigura suficiente locuri de muncă. Somajul a

devenit principala cauză a sărăciei în toate statele dezvoltate. Aceasta a determinat apariţia unor forme noi de

ocupare a forţei de muncă, în timp parţial, la domiciliu etc. In paralel, s-a constatat o diminuare a venitului real

al categoriilor mai slab calificate. Astfel, deşi s-a reuşit reducerea impactului şomajului ca agent al sărăciei, o

nouă categorie a intrat în vizorul acesteia : muncitorii prost plătiţi. Această categorie corespunde celor care, deşi

activi, sunt remuneraţi cu venituri care nu depăşesc pragul minim de sărăcie. In statele europene, mai mult de o

treime dintre săraci sunt în această categorie. In S.U.A. definirea working poor este puţin diferită, luând în calcul

şi pe cei angajaţi parţial sau în căutare de lucru. Această diferenţă derivă din faptul că şomajul de lungă durată

este mai rar peste ocean.

Lupta împotriva sărăciei presupune existenţa solidarităţii care se poate exercita sub trei forme :

-caritatea, fondată pe acţiunea liber consimţită a actorilor privaţi, prin ajutor financiar sau acţiuni de

ajutor benevol. Această formă nu este suficientă pentru a eradica sărăcia şi nici satisfăcătoare pentru că nu

garantează accesul la ajutoare tuturor celor în nevoie. Riscul concentrării acţiunilor asupra unor categorii sărace

este real. Mai utilă ar fi solidaritatea colectivă care poate lua forma asigurărilor sau a asistenţei sociale.

Asigurarea socială se bazează pe existenţa unor sisteme de asigurare obligatorie, organismele abilitate să

utilizeze aceste fonduri redistribuindu-le în favoarea celor cu venituri reduse. Deşi mai evoluat acest sistem nu

este perfect, categorii largi nefiind integrate în acest sistem şi ajungând pradă sărăciei (persoane casnice,

persoane care nu au lucrat permanent etc.).

Asistenţa socială este o formă de solidaritate care presupune redistribuirea de către Stat a veniturilor din

impozite către familiile ale căror nevoi esenţiale nu sunt satisfăcute. Principala metodă constă în asigurarea

venitului minim garantat în schimbul unei prestaţii sociale. O altă metodă constă în atribuirea unor venituri

minime de inserţie profesională. Acestea sunt văzute adesea ca fiind înscrise într-un cerc vicios al şomajului şi al

sărăciei, foarte multe persoane nemaifiind astfel interesate de o slujbă stabilă. Pentru evitarea acestei situaţii s-a

adoptat metoda venitului de subzistenţă, alocaţie care înlocuieşte prestaţiile sociale printr-un transfer unic vărsat

tuturor indivizilor fără resurse paralel cu reducerea impozitelor pentru ceilalţi cetăţeni. Astfel se conciliază

solidaritatea naţională şi neutralitatea intervenţiei statului, toţi membrii societăţii fiind egali.

d)Excluziunea socială

Este un concept care l-a dublat pe cel de sărăcie după 1980. Desemnează faptul că un individ sau o

categorie socială este privată de relaţii considerate normale. Desemnează în fond procesul care conduce la

marginalizarea individului prin pierderea locului de muncă, reducerea accesului la resurse sau izolare. Faţă de

sărăcie, excluziunea adaugă dimensiunea legăturii sociale. Excluziunea socială se opune astfel integrării sociale,

inserţia individului într-un grup prin participarea la activităţi sociale. Durkheim considera că integrarea asigură

unitatea societăţii prin interiorizarea culturii acesteia. Intr-o societate divizată însă, inserţia unui grup

marginalizat conduce la excluziune. Acest concept este criticat adesea pentru că în fond nimeni nu este în afara

câmpului social şi chiar cei marginalizaţi sunt integraţi în grupul lor.

Aceasta a condus la un nou concept cel al dezafilierii sociale. R.Castel (1995) considera că fragilizarea

legăturii sociale prin insecuritatea locului de muncă şi slăbirea solidarităţii de proximitate (familială mai ales)

conduce la dezafilierea socială. Reglementările pieţei muncii şi punerea la punct a unei politici de protecţie

socială crease posibilitatea integrării muncitorilor dar după 1980 excluziunea s-a impus în condiţiile slăbirii

siguranţei locului de muncă şi a veniturilor sau a drepturilor sociale. Astfel foarte mulţi au trecut dintr-o zonă de

integrare ce permitea o slujbă permanentă şi posibilitatea mobilizării relaţiilor sociale într-o zonă de

24

vulnerabilitate în care relaţiile de proximitate nu mai sunt eficiente.

S.Paugam (1996) arată că excluziunea socială actuală şine de modul în care a fost tratată problemă

sărăciei. El distinge trei forme de sărăcie :

-sărăcia integrată, în situaţia în care afectează un grup social care nu este marginalizat în societate din cauza

numărului său (ţăranii în societăţile tradiţionale). Aceştia beneficiau, în afara situaţiilor dramatice, de solidaritatea de

proximitate;

-sărăcia marginală, caracteristică statelor dezvoltate şi afectând o parte redusă a populaţiei, în curs de

dispariţie, prin aplicarea unor politici de asistenţă socială (cazul muncitorilor necalificaţi din primele decenii

postbelice);

-sărăcia descalificantă, situaţia în care o parte importantă a populaţiei este descalificată social din cauza

instituţionalizării care îi stigmatizează.

Descalificarea socială este astfel procesul de stigmatizare socială a persoanelor cu venituri reduse sau

fără venituri prin calificarea lor ca „săraci”. Interiorizarea acestui stigmat are efecte distructive.

Aceste proces de descalificare socială este rezultatul unui proces treptat :

-o primă fază de fragilitate a veniturilor salariale, din cauza incertitudinii sau precarităţii locului de

muncă;

-o fază de dependenţă, în decursul căreia persoanele sunt asistate regulat de către serviciile sociale. In

această fază beneficiarii ajutorului social sunt etichetaţi devalorizant;

-o fază de ruptură marcată de succesive eşecuri care antrenează marginalizarea până într-acolo încât

ajutorul social nu mai permite reintegrarea în viaţa activă.

f)Inegalitate şi dreptate socială

O primă abordare a acestei problematici este cea utilitaristă. Dreptatea este un ideal care se traduce prin

tratamentul echitabil al indivizilor, în această perspectivă fiecare persoană care a încălcat o lege este pasibilă de

pedeapsă. Dreptatea socială este un ideal care se traduce prin principii care precizează repartiţia echitabilă a

resurselor materiale sau simbolice. In conformitate cu un sistem de valori dreptatea socială constă în definirea a

ceea ce trebuie distribuit, cum şi cui.

In societăţile moderne, dezbaterea de fond opune adepţii celor care încredinţează pieţei repartizarea

resurselor şi adepţii acţiunilor corective ale Statului. Influenţa statului poate reduce însă libertatea individuală

încât dreptatea socială ar deveni opusul eficienţei economice (Fr.von Hayek). Inegalităţile sociale excesive

justifică însă acţiunea redistributivă a statului, creşterea veniturilor celor săraci favorizând creşterea economică,

centrată pe cererea de produse. In acest caz dreptatea socială şi eficienţa economică ar evolua concomitent

(J.M.Keynes).

In ultimii ani, dezbaterea legată de dreptatea socială este centrată pe principiul liberalismului egalitar

promovat de J.Rawls (Teoria justiţiei, 1927). Acesta pune accent pe drepturile şi libertăţile individuale,

acceptând că bunăstarea majorităţii trebuie să fie asigurată în detrimentul unei minorităţi formată din cei mai

săraci cetăţeni. El susţine că o societate este dreaptă dacă respectă trei principii : principiul libertăţii, fiecare

individ trebuie să beneficieze de libertăţi civice, politice şi cele legate de proprietate. Acestea nu pot fi limitate

decât în beneficiul tuturor; principiul egalităţii şanselor, dreptul fiecărui cetăţean de a avea acces la o poziţie sau

o funcţie socială; principiul diferenţei care stipulează interzicerea unei inegalităţi făcute în detrimentul celor mai

defavorizaţi. De exemplu salariul unui director nu trebuie să crească decât în condiţiile în care situaţia

întreprinderii este excelentă şi permite o creştere a salariilor muncitorilor. O societate dreaptă este astfel aceea

care acordă tuturor membrilor libertăţi şi drepturi egale. Rezultă că inegalităţile sociale sunt nedrepte atunci când

25

ating libertăţile individuale dar sunt juste atunci când sunt făcute în numele celor defavorizaţi. Astfel a introdus

Rawls noţiunea de echitate în dezbaterile pe seama egalităţii şi dreptăţii sociale. Acest principiu prevede că

fiecare individ trebuie tratat în conformitate cu statutul sau situaţia în care se află. Echitatea se opune egalităţii

care prevede că indivizii trebuie trataţi identic.

O altă viziune actuală este cea dezvoltată de A.Sen (Dezvoltarea ca libertate, 2001) care încearcă să

concilieze libertatea şi egalitatea. El consideră că o societate este justă dacă permite indivizilor să-şi satisfacă

propriul mod de viaţă. Societatea trebuie să ofere fiecăruia un ansamblu de capabilităţi, libertăţi reale pe care

individul le poate alege într-o situaţie dată. Dreptatea socială este în această viziune asigurată de „egalitatea

libertăţii accesului la aceleaşi mijloace externe şi a utilizării aptitudinilor personale prin care o persoană poate

beneficia de propriile libertăţi”. Astfel este normal să construim locuinţe sociale, să asigurăm acces medical

pentru cei defavorizaţi, accesul la locuri de muncă pentru handicapaţi fără a putea spune care măsură este

prioritară. Totul se reduce la alegerea politică.

26

Tema nr.6

Schimbarea socială

Este ansamblul mutaţiilor care afectează durabil organizarea socială a unei colectivităţi date. Schimbarea

socială nu este conjuncturală, un fenomen de scurtă durată, reversibil şi superficial ci se înscrie în timp, modificând

istoria, implicând schimbări structurale, fiind un fenomen durabil, parţial ireversibil, modificând profund raporturile

sociale.

Factorii schimbării sociale

Mult timp s-a căutat un primum mobile, un prim motor, un factor unic responsabil de schimbarea socială.

Acestei percepţii moniste i se opunea cea pluralistă, din mulţimea de factori invocaţi distingându-se trei :

factorul demografic, cel tehnic şi cel legat de valori şi idei.

Factorul demografic, numărul locuitorilor, este capital adesea în evoluţia societăţii. Creşterea populaţiei

este sursa tuturor transformărilor sociale după unii autori. E.Durkheim, părintele sociologiei moderne franceze

(De la division du travail social, 1893) enunţase chiar o lege a gravitaţiei sociale, descompusă în două faze :

-creşterea demografică antrenează o diviziune mai puternică a muncii şi în consecinţa o mai mare densitate

morală;

-densitatea morală produce progresul „civilizaţiei”, sub forma concretă a dezvoltării economice, sociale şi

culturale.

Din alte perspective, creşterea populaţiei poate fi sursa stagnării sau a regresului societăţii (Malthus,

1798), frânând creşterea economică şi alimentând şomajul.

Factorul tehnic, fără a-l limita la tehnologie, este văzut de mulţi ca fiind capital. Cuprinzând uneltele,

maşinile şi energia dar şi modul de organizare a muncii, factorul tehnic poate conduce la o clasificare a

societăţilor, cea mai cunoscută fiind cea a lui L.Mumford :

Perioada Caracteristici

sociale

Caracteristici

economice

Caracteristici politice

Era litotehnică (unelte din materiale

elementare)

Familia, clanul Economie de

subzistenţă

Structură gentilică:

puterea aparţine

„bătrânilor”

Era antropotehnică (unelte din metal) Sclavia Economie agrară Oraşe-stat, primele

imperii

Era eotehnică (utilizarea apei şi

vântului ca mijloace de propulsie,

sec. X-XVIII)

Regimul feudal :

seniorii şi ţăranii

Dezvoltarea

capitalismului

comercial

Puterea monarhică

absolută

Era paleotehnică (revoluţia

industrială, bazată pe cărbune şi fier)

Burghezia şi

proletariatul urban

Economia industrială Democraţia censitară

Era neotehnică (diversificarea

surselor de energie)

Societatea de

consum de masă

Terţiarizarea

activităţilor

Democraţie plenară

A.Touraine (L’Evolution du travail ouvrier dans les usines Renault, 1955) a scos în evidenţă trei faze

esenţiale în raporturile dintre om şi maşină :

-faza A, epoca maşinii universale, nespecializate, unde muncitorul este competent şi polivalent,

organizarea muncii fiind rudimentară;

-faza B, apariţia maşinilor specializate, organizarea muncii se bazează pe muncitorii specializaţi, reduşi

27

la simplul rol de executanţi;

-faza C, a automatizării, autonomia maşinilor, muncitorul transformându-se într-un simplu observator-

supraveghetor cu o calificare nedefinită dar cu un nivel ridicat al culturii generale.

Interesul opiniei lui Touraine provine din faptul că certifică modificarea organizării muncii şi a modului

de viaţă al muncitorilor odată cu apariţia unor noi tehnologii.

Rolul valorilor şi al ideologiei este la fel de invocat pentru explicarea schimbării sociale. Valorile sunt

idealuri colective care dau sens lumii şi definesc criteriile estetice. Rolul lor este indiscutabil şi a fost demonstrat în

Etica protestantă şi spiritul capitalismului (M.Weber, 1905) care pornea de la ipoteza că reforma protestantă,

demarată în 1517, a creat condiţiile dezvoltării capitalismului modern. Calvinismul recunoştea de exemplu în

cămătărie şi dorinţa de îmbogăţire individuală o „dovadă a existenţei lui Dumnezeu”. Astfel adepţii curentelor

protestante sunt mai întreprinzători, reuşind sa substituie investiţiile consumului, contribuind astfel, fără voia lor, la

dezvoltarea ordinii capitaliste.

Valorile sunt responsabile de dinamismul şi progresul unei societăţi ca şi de stagnarea acestora, recunoaşte şi

McClelland (The Achieved Society, 1961) iar M.Foucault prezintă succesul Occidentului ca fiind rezultatul unei

basculări epistemice, rupturi în ordinea valorilor, văzute ca variabile independente. El arată în Les mots et les choses

(1966) că singură cultura europeană a făcut din om un obiect al cunoaşterii şi o valoare în sine, fapt petrecut în jurul

anului 1600.

Ideologiile sunt sisteme de idei proprii unor grupuri sociale care permit explicarea sau justificarea unei

anumite situaţii sau propun un cadru de acţiune. Ideologia creează cauze comune, colective, camuflând

diferenţele şi tensiunile. Există patru tipuri mai importante de ideologii :

-ideologii reformiste, care se transpun într-un plan progresiv de transformări sociale;

-ideologii revoluţionare, care recurg la mijloace violente, ilegale destinate răsturnării ordinii dominante;

-ideologii conservatoare care propovăduiesc statu-quoul;

-ideologii reacţionare care glorifică întoarcerea la trecut.

Difuziunea schimbării sociale : paradigma epidemiologică

Inovaţia este de obicei definită drept aplicaţia industrială şi comercială a unei invenţii. Această definiţie este

restrictivă întrucât inovaţia nu se limitează la domeniul tehnic, extinzându-se şi la cel social, politic etc. Inovaţia este

de cele mai multe ori sursa schimbării sociale. Inovaţia nu se difuzează în sistemul social pe principiul totul sau nimic,

schimbarea fiind rezultatul unui ansamblu de acţiuni individuale. Paradigma acţiunii, teorie stabilită de R.Boudon

(La place du desordre, 1984), arată că pentru a explica un fenomen M trebuie plecat de la acţiunile individuale care l-

au generat (m), funcţie de structura situaţie în care se aflau agenţii sociali (s). Această structură depinde de o serie de

date de la nivel macrosocial (M’). A explica M, presupune rezolvarea ecuaţiei : M=MmsM’. Această paradigmă

permite o mai bună înţelegere a rezistenţei la schimbare, refuzul persistent al unei inovaţii de către o anumită

categorie. Pot fi atribuite cauze iraţionale (teama de nou, importanţa tradiţiilor) dar o analiză profundă arată că

explicaţia este dată şi de cauze raţionale, de exemplu, dependenţa de un anumit sistem tehnic, ca în cazul multor

societăţi agricole, bazate pe autoconsum.

Paradigma acţiunii este numită şi epidemiologică pentru că se difuzează la fel ca o epidemie, fiind o

curbă în formă de S, cu timpul expus pe abscisă şi ponderea populaţiei atinse de inovaţie pe ordonată. Pot fi

deosebite astfel mai multe categorii de populaţie : pionierii, primii indivizi care adoptă inovaţia, asumându-şi

riscul eşecului, fiind adesea indivizi marginali; inovatorii, persoane influente care adoptă inovaţia, bucurându-se

de o anumită încredere, strâns legaţi de restul societăţii; majoritatea precoce şi tardivă, indivizi care adoptă

inovaţia fie din proprie iniţiativă (precocii) sau prin imitaţie (întârziaţii), adesea printr-un amestec între cele două

28

tendinţe; refractarii, indivizi tradiţionalişti care nu adoptă inovaţia decât după ce toţi s-au conformat.

Teoriile schimbării

Sunt locale şi plurifactoriale, explicaţiile fiind sprijinite pe cauze multiple, intrinseci, greu de ponderat.

Pot fi citate totuşi câteva regularităţi ale schimbării, tendinţe valabile în anumite circumstanţe, obiectul unor

teorii cu portanţă medie, fără pretenţii de generalitate :

-legea celor trei stări, emisă de A.Comte, conform careia omul trece prin trei stadii succesive : teologic,

marcat de explicarea religioasă a lumii; metafizic, dominat de explicaţii abstracte; pozitiv, axat pe gândirea

raţională şi explicaţia ştiinţifică. Ca şi Marx sau Durkheim, Comte are o viziune finalistă (teleologică),

dezvoltarea istorică având ca scop ultim, fericirea;

-legea scăderii tendenţiale a ratei profitului, enunţată de Marx, plecând de la ideea că datorită

concurenţei, capitaliştii investesc, înlocuind capitalul producător de bogăţie cu un capital „mort”, rata profitului

scăzând astfel iar capitalismul ar fi destinat dispariţiei;

-legea bipolarizării conflictului între clase, tot de la Marx citire, conform căreia, în timp diversele

categorii sociale se grupează în două tabere opuse dintre care învingătoare iese cea dominată de proletariat care

impune în cele din urmă „dictatura proletariatului”;

-legea egalizării progresive a condiţiilor emisă de Tocqueville, pentru care egalitatea este caracteristică

democraţiei, cu cât o societate este mai democratică cu atât ea tolerează mai greu inegalităţile. Cunoscută şi ca

teorema frustării relative;

-legea cercului vicios al sărăciei, atribuită lui Nurkse, prevede că dezvoltarea economică este dublată de

creşterea productivităţii care necesită investiţii, deci un efort de economisire. Cei săraci (inclusiv statele) au

puţine resurse pentru economisire şi în consecinţă sunt condamnaţi la sărăcie;

-legea nuclearizării progresive a familiei, emisă de Parsons care invocă dezvoltarea societăţii

industriale, bazată pe mobilitate populaţiei pentru a explica modificarea familiei lărgite prin distincţia tot mai

clară între nucleele familiale succesive (tendinţa copiilor de a se separa cât mai repede de părinţi)’

-legea secularizării crescânde a societăţii, care precede declinul ineluctabil al religiei şi implicit,

înscrierea conduitei actorilor sociali într-un cadru concret şi nu în unul transcendent;

-legea birocraţiei,conform căreia populaţia este inserată din ce în ce mai mult în organizări vaste,

dezumanizate în care reglementările scrise, formale înlocuiesc tot mai mult contactul personal.

Schimbarea endogenă este un rezultat al unor cauze interne ale sistemului social, opusă schimbării

exogene, generate de factori externi. In termenii schimbării endogene au emis teze atât Durkheim (importanţa

creşterii populaţiei şi a protestantismului în dezvoltarea societăţii occidentale), Marx (importanţa contradicţiilor

interne ale societăţii capitaliste) sau Tocqueville (dorinţa de egalitate a condiţiilor este o tendinţa majoră a

societăţii). In realitatea însă orice proces de schimbarea socială are atât cauze endogene cât şi exogene (de ex.

succesul capitalismului se explică şi prin aportul de metal preţios din America iar mulţi dintre primii capitalişti

moşteneau o cultură a afacerilor care nu avea legătură cu protestantismul). Schimbările pot fi totdeauna şi sursa

unor conflicte. Pentru unii, conflictul este mecanismul esenţial al schimbării.

29

Tema nr.7

Mutaţiile social-economice din perioada modernă şi contemporană

Aşa cum s-a subliniat în repetate rânduri, orice societate se supune unor transformări periodice,

compatibile cu evoluţiile tehnice şi economice specifice dar şi cu gradul de rezistenţă a structurilor consolidate

dintre care cele mai persistente sunt cele legate de mentalităţi şi comportamente, cu alte cuvinte cele socio-

culturale. O trecere în revistă a principalelor mutaţii survenite în evoluţia societăţilor moderne, plecând de la

caracteristici de ansamblu şi cazuri particulare, se impune pentru a înţelege mai profund particularităţile cazului

românesc, ambiguu, oscilant şi prin urmare greu de definit.

Mutaţiile din societăţile industriale

Societăţile proletare. Societăţile industriale de la începutul acestui secol (cele europene dar şi cele nord-

americane sau cea japoneză) au fost, dincolo de orice teoretizări, societăţi de tranziţie. Toate asociau populaţiile

rurale, numeric importante şi aparţinând unor structuri preindustriale, cu cele industriale, concentrate şi

constituind în epocă „ noua societate” dornică de afirmare. Primul război a fost, încă, unul al ţăranilor, cum va fi

şi al doilea, cel puţin în estul continentului european. Ambele se înscriu în faza supranumită a sfârşitului

ţăranilor (R Aron, G Gurvitch, 1952), ce coincide cu exodul rural masiv, cu erodarea fundamentelor civilizaţiei

ţărăneşti tradiţionale de către cele două războaie şi transferul valorilor economice şi sociale spre marile

concentrări urban-industriale. Treptat această clasă social cu rădăcini departe în neolitic, îşi pierde importanţa

numerică şi semnificaţia dar şi puterea de decizie. Este perioada uniformizării sociale a celei mai mari părţi a

populaţiei în complexul denumit generic mase. Societăţii dispersate a exploataţiilor agricole i se substituie

concentrarea forţelor de muncă corespunzător cu o concentrare a capitalului şi puterii de decizie prin

constituirea unor antreprize industriale şi financiare de mari dimensiuni. Natura şi structura puterii se transmite

astfel de la cei ce concentrau averi funciare la cei care deţineau autoritatea economica. Aceasta a fost posibilă şi

pentru că tehnicile primului secol industrial (XIX), au fost concentraţioniste atât în ce priveşte acumularea forţei

de muncă dar şi a capitalului (K Marx, Capitalul). Tipice sunt marile aglomerări de populaţie muncitorească din

bazinele huilifere, apoi cele din jurul marilor metropole unde se asociau comodităţi legate de apropierea

centrelor de comandă dar şi de bunele condiţii materiale de producţie (acum se formează suburbiile

muncitoreşti, banlieue, suburbs, tipice la Londra, Paris sau St Petersburg dar şi la New York sau în jurul Marilor

Lacuri). În aceste zone se vor elabora de fapt noile strategii ale conflictelor sociale, de altfel succesul revoluţiei

ruseşti este atribuit hiperconcentrării proletariatului în capitala imperiala. Aici se constituie grupurile de

presiune (sindicatele) extrem de active în perioadele de criza şi uşor de mobilizat politic (Germania nazistă sau

Rusia sovietică sunt poate cele mai bune exemple).

Aceasta concentrare a plasat într-o poziţie cu totul secundară lumea satelor, conservatoare dar puternic

slăbită mai ales prin introducerea tehnicilor cu caracter industrial în munca pământului. Astfel satele pierd puţin

câte puţin atât specificul muncii agricole dar şi specificul comportamentului familial şi social. Adesea asimilată

clasei muncitoreşti, mai ales de forţele de stânga, ea rămâne totuşi net diferită prin condiţiile de muncă, relaţiile

umane şi viata materială scăpând comportamentului de masă. Deprecierea veniturilor agricole şi schimbarea

raporturilor între pământ şi exploatant întreţin exodul rural, provocat deja în sec XIX şi continuat până spre 1950

(în vestul Europei). Rolul de rezervor de forţă de muncă dispare spre 1930-1950, reînnoirea generaţiilor nu mai

devine posibilă, iar procesul de îmbătrânire demografică este însoţit de creşterea vârstei medii a celor ce lucrează

pământul încât transmiterea liniară a proprietăţii nu mai devine posibilă. Totul se petrece ca şi cum toata

capacitatea de reînnoire a societăţii ţărăneşti se transferă la oraşe. Disproporţiile apărute în gradul de ocupare a

30

teritoriului (densitate) sunt de altfel la originea politicilor de amenajare şi revitalizare a spaţiilor rurale din vestul

Europei (cele din Franţa, Germania sau M. Britanie ). Noile tehnici şi condiţii de producţie de după război repun

în cauza însă toate structurile tehnosociale anterioare.

Mutaţiile tehnologice şi sociale produse după 1950

Transformarea condiţiilor de producţie se manifestă asupra structurilor socio-profesionale direct sau

indirect. Direct, prin modificarea naturii şi repartiţiei muncii şi activităţilor iar indirect, prin influenţa exercitată

de activităţile formative şi creşterea consumului care implică un nou climat psiho-social. Două procese

contradictorii se dezvoltă : diversificarea rapidă a producţiei care generează multiplicarea produselor şi

mecanizarea intensivă. Deşi aceasta reţine încă efective importante de muncitori se produce o diferenţiere între

cei calificaţi şi cei necalificaţi (utilizaţi mai ales în construcţii, industrii grele, manipulare etc., care prestează o

munca „iresponsabilă” (G.Friedmann, 1963). Aceasta duce în ultimă instanţă la afirmarea altor procese care

aveau să transforme complet relaţiile sociale în ultimele patru decenii :

-avansul "gulerelor albe", datorat factorilor pedagogici, dar şi psihologici, ai muncii. Eforturile imense

pentru şcolarizarea tineretului la un nivel cât mai înalt de formare pentru a le facilita accesul la studiile

specializate s-au inserat în ansamblul evoluţiilor tehnologice care necesită o continuă muncă de creaţie, noi

exigenţe de gestiune şi marketing ca şi o ierarhizare calitativă şi funcţională complexă. S-a ajuns astfel la apariţia

unor distorsiuni legate de nevoile reale de producţie, şomajul tehhologic (refuzul de a presta o muncă inferioară

calificării), cronic în anii 1970-1980 şi nu numai). Nesincronizarea şi inadecvarea sistemelor formative cu

exigenţele tehnicii au determinat recurgerea la muncitorii imigranţi în paralel cu dificultăţile intrării tinerilor în

activitatea profesională. Calitatea „meseriei” s-a schimbat enorm iar clasificările elaborate înainte de război

(primar - producător de bunuri brute, secundar - activităţi de transformare şi terţiar - activităţi de gestiune,

comerţ şi servicii) devin tot mai greu de utilizat. Desigur, la scară planetară ea permite distingerea locului pe

care-l ocupă o ţară pe scara dezvoltării dar în ţările dezvoltate nu mai permit analiza fină a structurilor şi a

diversităţii condiţiilor de lucru. Totul sta sub semnul înlocuirii omului de către propriile unelte. Automatizarea

acestora conduc la o oarecare uniformizare a condiţiilor de muncă. Lucrul la pupitru devine comun fie la uzină,

la centrala electrică sau la bancă ori la agenţia de voiaj. Singur obiectul operaţiei diferă. Distincţia între munca

de birou şi cea de uzină se estompează încât singura raţiune a diferenţierii secundar - terţiar constă în destinaţia

socială a întreprinderii. În plus, activităţile de laborator (cercetare, inventică) devin funcţiuni esenţiale indiferent

de statutul unităţilor.

-creşterea ponderii claselor de mijloc, care înglobează muncitorii calificaţi (professionnels în fr.)

funcţionarii şi angajaţii serviciilor comune („cadrele inferioare” şi „cadrele superioare”) precum şi o parte din

personalul care prestează profesii liberale, la care se alătura patronatul, comercianţii şi artizanii. Aceasta a

permis, printre altele, largi posibilităţi de utilizare a forţei de muncă feminine, cu efect multiplicator pe plan

social (creşterea venitului familiilor, modificarea locului şi rolului femeii în familie şi societate).

-constituirea unui proletariat de imigranţi, originari din ţări mai puţin industrializate (iniţial din sudul

Europei, ulterior din Turcia şi Maghreb în Europa de Vest, sau din America Latină în S.U.A.).

-constituirea unei puteri multinaţionale (transnaţionale), la vârful ierarhiei, adesea greu de diferenţiat.

Identificată drept „clasă conducătoare”, este destul de imprecisă : personal de conducere a marilor afaceri,

responsabili din înalta administraţie de stat dar şi o parte din cei care prestează profesiuni liberale, artişti etc.

(mai ales dacă ne luam după venituri). Ceea ce asigura autoritatea şi rangul social este de fapt puterea legata de

exerciţiul activităţilor de decizie şi comandament, cel mai dificil de detectat şi domiciliat de altfel într-atât de

31

amestecate sunt „clasele politice” şi cele „economice”. Tot mai mult este vorba de puteri multinaţionale ale căror

centre de decizie sunt implantate după bunul plac al planurilor de dezvoltare a întreprinderilor, cartelurilor sau în

funcţie de oportunităţile de moment. Confuzia între deţinători şi gestionari ai puterii este astfel foarte mare.

Pentru a defini aceasta noua structura a societăţii din ţările industrializate au fost avansaţi doi termeni frecvent

utilizaţi : societate postindustrială (J. Galbraith, 1979) şi societate de consum. Cel din urmă evocă bine relaţia

între diversificarea şi creşterea cererii de produse şi servicii, altădată apanajul unei clase restrânse.

- constituirea unor societăţi tot mai asistate : protecţia şi asistarea tuturor circumstanţelor existenţei a devenit

comună. Anterior, raporturile sociale erau simple : furnizarea unui timp şi a unei forţe de muncă în schimbul

unei remuneraţii consumate pentru necesităţile vitale. Societatea modernă asigură ansamblului populaţiei o serie

de nevoi, progresiv multiplicate şi calificate ca nevoi sociale, independent de remuneraţia directă a muncii.

Gestionate de colectivităţile locale (publice sau private) acestea au contribuit la proliferarea serviciilor sociale adesea

subordonate unor agenţi economici.

-continuarea concentrării punctuale a forţelor sociale în zonele urbane. Se produce astfel o ierarhizare a

serviciilor şi funcţiilor, de la aglomeraţiile metropolitane (cu servicii şi funcţii complete) la micile centre locale.

Diferită de societatea rurală tradiţională, apare ca o mutaţie profundă prin dominarea raporturilor impersonale.

Societatea rurală era articulată de notabilităţi, cea urbană se sprijină pe jocul unor instituţii reprezentate de

purtători de cuvânt anonimi şi interschimbabili, izolaţi de indivizii concreţi care necesită protecţia statului sau a

colectivităţilor locale. De aici deriva de altfel sursa fragilităţii societăţii urbane manifestata prin inadaptare,

marginalizare, nesubordonare civică. Acest fenomen este bine surprins de evoluţia urbanismului. Daca societatea

proletară a generat extinderea suburbiilor, extinderea clasei mijlocii a suscitat extinderea locuinţelor individuale

care a condus la o decantare a habitatului în funcţie de veniturile familiilor, apartenenţa socială deci spre o

diferenţiere crescândă, diferită de imperativele omogenizării condiţiilor de viaţă. Spaţiul urban devine astfel un

spaţiu social diversificat cu cartiere sărace (de imigranţi adesea) sau de lux (botezate adesea „rezidenţiale”). Este

reflexul unei societăţi dezrădăcinate, deteritorializate (prin traiul în comun la bloc), ce aspiră să recucerească un

spaţiu perceptibil, nu unul din care derivă (asemeni societăţii rurale) ci unul care este produsul său, pe care-l

anexează în vederea regăsirii artificiale a rădăcinilor (spaţii de recreere, vilegiatură, turism, reşedinţe secundare).

Spaţiul rural revine astfel în atenţie, în scopuri economice de fapt (l'emprise urbaine din literatura de specialitate

francofonă ).

-societatea industrială (postindustrială), a devenit tot mai mult o societate de circulaţie care impune o

mobilitate aproape generalizată, creând o viziune mai puţin comună asupra spaţiului, în celule teritoriale şi axe

legate de spaţiul de muncă şi cel relaţional, tipic în oraşele americane unde „middle class” locuieşte la periferia

metropolelor, în cartiere foarte extinse, desfăşurându-şi activităţile în down-town. Scările la care sunt practicate

aceste migraţii au o frecvenţă şi o destinaţie variabilă, de la cele întâmplătoare la cele săptămânale sau cotidiene,

ori de la cele pentru lucru la cele comerciale, turistice sau de loisir. Este de fapt o manieră actuală de a relua în

stăpânire spaţiul.

-socieătăţile post-moderne sunt societăţi tot mai îmbătrânite. Toate evoluţiile conduc în aceste societăţi

la reducerea dimensiunilor familiei, fără a putea evalua importanţa fiecărui factor (angajarea femeilor, condiţiile

de locuire, costurile recreerii, promovarea sociala a familiei sau a descendenţei, şomajul etc.). Nici o societate

post-industrială nu a scăpat acestei scăderi continui a fecundităţii şi, se pare, nu va scăpa tendinţei de declin

general al populaţiei (vizibilă după 1971 în Germania şi extinsă, în mod surprinzător, în centrul şi estul Europei

după 1980). Chiar şi America primitoare de cohorte noi de tineret fertil şi în care efemerul baby boom postbelic

încă îşi mai arată consecinţele, cunoaşte aceeaşi tendinţă.

32

Efectele acestui proces, abia sesizabile, sunt : reducerea pieţei interne, agravarea sarcinilor sociale şi scleroza

creativităţii, contracarate cu relativ succes prin politicile discriminatorii de emigrare (brain drain).

Viitorul societăţii post-industriale. Criză sau ajustare ?

Societăţile industriale s-au sprijinit pe o economie angajată în pariul creşterii continui, dublată de

competiţia pacifică între economia „capitalistă” şi cea „socialistă”, în scopul creării unei logistici tot mai

performante. Această creştere se impunea în contextul ridicării gradului de ocupare a forţi de muncă (mai ales

feminine). Orice modificare a acestei politici de creştere repune în cauză fragilul echilibru asigurat de creşterea

veniturilor familiale. Primele victime sunt cele care nu pot urma cursul evoluţiei tehnice, eliminaţi în procesul de

creştere a productivităţii (cazul negrilor, portoricanilor în S.U.A., al imigranţilor în Europa de Vest etc.).

Blocajul creşterii la începutul anilor ' 70 a pus în cauză nu numai promovarea sociala ci şi menţinerea ratei de

consum, legat de apariţia noilor state industriale (micii dragoni, apoi tigrii sud-est asiatici) şi concentrarea unor

averi fabuloase în statele petrolifere. Reducerea dependenţei de sursele clasice de energie în anii ' 80 şi

informatizarea tot mai avansată a societăţii au deschis însă cale liberă creşterii economice în aceste state chiar

dacă preţul constă în adâncirea decalajelor. Societatea post-industriala a devenit astfel o realitate indiferent cum

este denumită (societate informaţională, mondializată, etc.) fără să elimine stratificările produse în perioada

scursă după 1950 şi care par să constituie prototipul societăţilor viitorului, complet rupte de multimilenara

tradiţie a societăţilor rurale în care oraşul era un simplu efect al necesităţilor de schimb. Diferenţele se manifestă

tot mai acut şi între statele industrializate, de la cele care se adaptează rapid noilor condiţii (cazul Coreei de Sud,

al Taiwanului sau al Chinei costiere) la cele aflate într-o incertă tranziţie (Europa Centrală) sau într-o implozie

economică (Europa de Est).

33

Tema nr.8

Modelele socio-culturale

a)Modelul nord-american

Este exemplar şi deosebit totodată. Exemplar, pentru că prefigurează toate transformările din celelalte

societăţi dezvoltate, deosebit pentru că are baze specifice : populaţii de origini diferite, fie negri aduşi ca sclavi

(13 % din populaţie în 1990), fie europeni de toate naţionalităţile, veniţi în valuri succesive, mai ales în

intervalul care separă războiul de secesiune de primul război mondial, la care se adaugă populaţiile reziduale

(amerindienii-2%), sau cele sosite în ultimul val (est-asiatici – 5%, latino-americani-14% în 2000).

Exemplaritatea sa constă şi în rapiditatea cu care sunt asimilate noile tehnici şi cu care societatea se

conformează acestora.

Societatea, ca şi economia americană este nouă. Marile crize din sec. al XIX-lea au distrus complet

societăţile rurale aflate în stadiu incipient. Concentrarea urbană, mecanizarea intensivă şi extinderea

exploataţiilor agricole au creat o societate quasi- citadină (cu excepţia câtorva mici arii „rurale” care sunt de

altfel cele mai sărace (în sud).

Specificul societăţii americane la începutul acestui secol era dat de dominaţia patronatului care a creat

marile sisteme financiare şi industriale ce vor impune mai târziu economia americană pe plan mondial (Ford,

General Motors etc.). De cealaltă parte, masele de lucrători, a căror forţă de muncă este utilizată în scopul

creşterii continui a productivităţii. Aceasta se traducea şi printr-o segregaţie rezidenţială, obiectul de studiu al

şcolii de la Chicago : cartiere muncitoreşti masate în zonele centrale ale aglomeraţiilor urban -industriale, în

preajma centrelor direcţionale şi cartiere burgheze, situate la periferie. Degradarea, materială şi socială, a acestor

„ghettouri” este sincronă cu tendinţa de diversificare socială şi a formelor de ocupare a spaţiului urban în

perioada interbelică, criză din 1929 fiind în context. Este debutul formarii „clasei de mijloc”, care se va retrage

în locuinţele individuale de la periferie, proces ce se va accelera după 1940 cu generalizarea automobilului.

Diversificarea producţiei şi orientarea acesteia spre piaţă ale cărei necesităţi vor fi dirijate prin

publicitate duc la apariţia „societăţii de consum”, fenomen vizibil după 1950 şi în vestul Europei, dar care aici se

manifestă plenar. Aceasta duce la dezvoltarea explozivă a unor activităţi auxiliare producţiei (creaţie, inovare,

marketing, public-relations etc.) sau legate de gestiunea sistemelor de producţie, care vor determină creşterea

rapidă a ofertei de lucru cu efecte în participarea tot mai importantă a femeilor în activitatea profesională (în

1940 doar 20% din slujbe erau ocupate de femei, în 1975 deja 35%, pentru a depăşi 45% astăzi). Paralel, se

dezvoltă şomajul tehnologic - structural sau conjunctural (datorat automatizării) în legătură cu preocuparea

măririi continui a productivităţii. Instabilitatea ocupării forţei de muncă, după 1960 mai ales, este legată şi de

creşterea nivelului de pregătire, impuse de concurenţa acerbă de pe piaţa muncii. Este perioada în care

problemele categoriilor defavorizate (negri, imigranţi, femei) se acutizează. Soluţiile găsite în recalificarea

continuă şi readaptarea periodică la condiţiile tehnice au eliminat o serie de probleme mai ales prin reducerea

progresivă a muncii necalificate. Problemele şomajului şi ale integrării categoriilor marginalizate au rămas însă o

constantă a realităţii americane, mai diferenţiată decât cea din Europa. Cu toate ca şomajul depăşeşte frecvent

10% asta nu împiedică utilizarea masivă a forţei de muncă imigrate din America Latină, puţin pretenţioasă

(adesea clandestin). Acest adevărat flagel este tot mai mult combătut prin intermediul numeroaselor

maquilladora din lungul frontierei mexicane (întreprinderi cu capital american, adesea semi-clandestinate, ale

căror produse sunt destinate pieţei nord-americane). Nu este singurul paradox al celei mai dezvoltate ţări din

lume, sărăcia fiind prezentă la scara largă (15-20% din populaţie, după criterii americane ce-i drept), localizată

regional, fie în statele cu proporţie mare de negri, fie în cartierele degradate ale marilor metropole sau în

34

regiunile industriale tradiţionale rămase în afara modernizării (sudul Marilor Lacuri, regiunea carboniferă a

Pennsylvaniei).

Dincolo de această Americă, se află cea clasică în care goana după câştig şi inovarea continuă constituie

regula. Este America clasei de mijloc, tot mai mult largită (aprecieri ce merg de la 50 la 70%), care grupează

acum şi cea mai mare parte a lucrătorilor calificaţi. Necesitatea inovării ca motor al progresului a determinat şi

cunoscutul brain-drain, prezent deja în anii ' 50, devenit o constantă în deceniile următoare, un element fără de

care nu se mai poate concepe menţinerea actualului echilibru social. Este de altfel în legătura şi cu raspândirea

profesiilor de "securizare" şi de încadrare psiho-sociologică, necesare pentru asigurarea unui control riguros şi a

protecţiei împotriva dezechilibrelor, sociale (colective ori individuale), ecologice sau de altă natură - cunoscut

drept terţiar superior, sau cuaternar, spre deosebire de terţiarul inferior care se confunda adesea cu sectorul

secundar. Acesta formează „clasa de mijloc superioară”, locuind în cele mai noi cartiere rezidenţiale (piscina,

garaj etc) şi asigurând o buna parte din migraţiile cotidiene pentru lucru în marile aglomeraţii urbane. Totuşi,

tranziţia între aceste clase, mai noi sau mai vechi (muncitori specializaţi, servicii de bază şi servicii superioare)

este greu de delimitat atât din punctul de vedere al veniturilor cât şi al relaţiilor sociale. Clasa politică, activă şi

numeroasă în S.U.A. este greu de încadrat ca şi stratul foarte subţire al marilor magnaţi ai unor firme trans- şi

multinaţionale, izolaţi în reşedinţe luxoase.

Toate aceste mutaţii s-au răsfrânt şi asupra cheltuielilor, dirijate predilect spre locuinţe şi echipamente,

trăsătură specifică reieşită din uniformitatea aspectelor materiale ale vieţii sociale americane, cu toata

diversitatea culturilor care s-au amestecat mai mult sau mai puţin în ceea ce s-a vrut a fi melting-pot-ul american.

Concilierea între pluralismul cultural şi uniformizarea materială este rezultatul colaborării între colectivităţile

diverse prin intermediul bisericii, asociaţiilor şi presei care aclimatizează rapid noul venit fără să-l facă să simtă

ruptura brutală de rădăcinile sale. Deşi mediul de primire este dur, el autorizează, sprijină chiar orice speranţă.

Există, evident, şi colectivităţi închise care formează adevărate chisturi culturale (Mormonii, Mennoniţii).

Similare sunt comunităţile grupate în jurul unei religii comune -cazul catolicilor (irlandezi, polonezi sau italieni,

solidari între ei) ori al celor de limbă şi cultura anglo-saxonă, protestantă (WASP), ambele grupuri foarte

influente.

Consolidarea acestei societăţi unitare, care nu exclude diversitatea, s-a desăvârşit în anii ' 60, în

contextul diminuării imigraţiei. Constituirea unor grupuri tot mai numeroase de populaţii asiatice, concentrate în

vestul extrem, este o dată nouă (10 mil. în 2000) ca şi afluxul de latino-americani care colorează societăţile din

New Mexico, Nevada, Texas, Arizona, Florida sau din sudul Californiei (peste 40 mil. în 2005). Sensibile la

materialismul societăţii nord-americane dar reticente în privinţa identităţii lor culturale, ele pot da un nou curs

evoluţiei viitoare acolo unde sunt numeric importante. Conflictele frecvente dintre populaţia de culoare şi asiatici

sunt un indiciu al acestei dificultăţi de acomodare (Los Angeles în 1994).

Societatea canadiană nu este decât o variantă a celei din S.U.A., chiar şi Québec-ul tradiţional rural şi

agricol, repliat spre matricea sa lingvistică francofonă. Aceasta impune însă şi diferenţă majoră, dihotomia

anglofon-francofon imprimând particularităţi locale bine marcate. Chiar şi numeroasa imigraţie postbelică a

contribuit la menţinerea acestui clivaj, partea anglofonă fiind mai deschisă, mult timp, spre numeroasele

comunităţi provenite în special din fostul imperiu colonial britanic. Canada pare a avea, mai mult decât S.U.A., o

capacitate de absorbţie mai rapidă a imigranţilor printr-o ofertă de locuri de muncă mai generoasă, favorizată

fiind de imensitatea teritoriului şi a bogăţiilor. O bună parte din cei imigraţi însă, folosesc acest stat ca o

trambulină spre S.U.A., unde oportunităţile în domeniile de vârf sunt mult mai vaste. Comunităţile reziduale

(amerindieni, inuiţi) sunt mult mai importante în Canada (procentual) chiar dacă sunt complet aculturate.

35

Segregaţia socială şi rezidenţială este mai puţin marcată, dintr-o anumită perspectivă părând a fi o variantă

perfecţionată a modelului nord-american.

b)Modelul vest-european

Daca există sau nu un model vest-european unitar este discutabil. În orice caz, dincolo de diferenţele

culturale există coordonate comune, valabile parţial şi pentru ţările est-europene.

Deosebirea esenţială faţă de modelul nord-american constă în moştenirea istorică, care implică o

structurare mai neta a populaţiei pe medii (urban – rural), sau socio-profesional, prin ponderea vizibil mai

ridicată a activilor agricoli sau a celor industriali (industrii de veche tradiţie, mai dificile de modernizat şi adaptat

noilor condiţii tehnologice decât în America, în contextul unei presiuni demografice mai acute). Această

moştenire se manifestă şi prin prezenţa unei memorii spaţiale extrem de bogate, marcând profund individul şi

ancorându-l puternic în trecut.

Nici unul din statele europene, chiar cele mai extinse, nu este unitar, din punct de vedere cultural şi sub

aspectul vieţii materiale. Fiecare este rezultatul juxtapunerii unor regiuni cu un trecut distinct ce dă naştere

adesea unor disparităţi mai frapante decât în America. Cei mai mulţi analişti sunt de acord că şocul provocat de

cel de-al doilea război mondial, a constituit o ruptura care a generat o repunere în discuţie a valorilor şi forţelor

sociale din întreg spaţiul european. Aceasta determină, pare-se, o apropiere continuă între diversele modele

socio-culturale, mai întâi la nivel naţional apoi şi transnaţional, reflectat fidel în apariţia şi extinderea comunităţii

europene. Caracterele general comune au fost expuse în capitolul referitor la mutaţiile socio-culturale, încât o

înţelegere mai corectă a particularităţilor proprii societăţilor mai importante se impune.

Societatea britanică, prima industrializată, identificată mult timp cu un imperiu care a şi generat „criza

britanică” din sec. al XX-lea (decolonizare, criza industriei), este astăzi una din cele mai fragile, mai

izolaţioniste din Europa. Acestea au fost însoţite de o evoluţie lentă dar profundă a societăţii britanice.

Urbanizată aproape complet prin industrializare, devine o societate destul de diferenţiată. Competenţele

imperiale au consolidat establishment-ul „victorian” (coroana, Biserica anglicană, public schools şi marile

Universităţi, pepiniere de cadre de afaceri şi de stat ). Eforturile considerabile de reconversie industrială şi de

readaptare, în contextul postbelic al decolonizării nu au dat rezultatele scontate încât s-a constatat o repliere spre

mica industrie "casnica", de atelier. Societatea s-a modulat astfel încât o serie de ierarhii tradiţionale se estompează.

Un rol important l-a avut şi presa, publicitatea, care cultiva un conformism universal, în paralel cu o intervenţie tot

mai profundă a statului prin măsuri sociale (protecţia sănătăţii, şcolarizare garantată, politici de amenajare a

teritoriului, renovare urbană etc.). Este aşa-numitul stat tutelar care nu poate fi decât egalitarist. Societatea britanică

devine astfel cu timpul tot mai uniformă, mai democratică (cea mai, poate !). În acest context se inserează valurile de

imigranţi din Commonwealth (indo-pakistanezi, antilezi), care ocupă locurile de muncă necalificate, deşi şomajul a

constituit totdeauna o problema cronică după război. Un rol deosebit în diminuarea greutăţilor reconversiei economice

l-a avut punerea în valoare a resurselor petro-gazeifere din Mara Nordului, în deceniile 7-8, un adevărat balon de

oxigen care a permis recuperarea decalajelor faţă de celelalte state europene, economia britanică fiind una dintre cele

mai dinamice din U.E. Izolaţionismul britanic rămâne o marcă profundă, fiind adesea considerată drept o piedica în

consolidarea structurilor comunitare (menţinerea lirei sterline etc.).

Societatea germană, creata prin juxtapunerea succesivă a unor structuri politice extrem de fărâmiţate,

este una din cele mai dinamice. Această caracteristică s-a impus atât pe plan economic, dar şi prin excesele

politicii naziste. După război, Germania (cea occidentală) a avut de surmontat dificultăţi enorme : afluxul de

Volksdeutsche din Est, reconstrucţia capacităţilor industriale şi a infrastructurii urbane, distruse în mare parte. Un

rol capital l-a avut ajutorul S.U.A. condiţionat de soliditatea şi disciplina unei societăţi bine structurate şi

36

încadrate de diverse instituţii (biserică, presă, sindicate, asociaţii). Succesul „miracolului german” rezidă în

capacitatea antreprenorilor, tehnicienilor şi organizatorilor vieţii economice ce s-a răsfrânt imediat în toate

compartimentele vieţii sociale. Societatea germană devine astfel omogenă, creşterea economică asigurând un

nivel de viaţă confortabil tuturor (modelul democraţiei sociale). Spre deosebire de alte state mari europene,

Germania conservă o proporţie ridicată de muncitori industriali, specializaţi, iar proporţia activilor terţiari este

mai redusă. Ţară industrială prin excelenţă, cu tradiţii de solidaritate la toate nivelele, ea nu exclude totuşi

diferenţele regionale, mai ales pe plan cultural. Astfel sudul (Bavaria, Baden) este mult mai dinamic dar şi mai

conservator, fiind dominat catolic spre deosebire de nordul protestant, mai marcat de industrializarea precoce.

Nevoia de forţă de muncă din anii 1945-1955 a determinat apariţia unei mase importante de „gastarbeitern”,

mare parte necalificaţi (la început) şi dornici de a rămâne. Contextul demografic specific (deficit natural din

1971) a obligat Germania să păstreze mare parte din masa de muncitori străini, ale căror condiţii de trai sunt net

inferioare şi care formează adesea chisturi culturale distincte, tot mai evidente în peisaj. În paralel, a determinat

„repatrierea” populaţiilor germanice ramase dincolo de „cortina de fier”, mai ales odată cu căderea zidului

berlinez (6-7 mil.). Acest moment, cel al reunificării, introduce în ecuaţie necunoscuta „est-germana”,

caracterizată prin infrastructura greoaie, energofagă şi printr-o societate debusolată de cele patru decenii de

comunism. Puterea economică a vestului reuşeşte în ultimii ani să reconvertească estul chiar dacă preţul este

enorm (între 3-4 milioane est-germani stabiliţi în vest, circa 20% din populaţie, închiderea completă a unor

instalaţii industriale învechite sau a unor exploatări miniere costisitoare, manifestarea unor frustrări şi

resentimente cu efecte asupra resurgenţei neonazismului etc.). Văzută ca fiind motorul integrării europene,

societatea germană poate să pară adesea conservatoare („vechea” Europă din mintea lui G.W.Bush). Structura

omogenă a societăţii germane, aşa cum s-a conturat în era postbelică devine duală, eforturile de estompare a

diferenţelor est-vest fiind încă insuficiente.

Societatea italiană este cea mai complexă, deşi structurile socio-profesionale sunt comparabile la nivel

european. Originalitatea istorică (similară oarecum Germaniei) îşi pune amprenta încă prin inegalităţile

regionale cele mai marcate din Europa. Ele sunt consolidate de multă vreme, în momentul Unirii (1866)

societatea piemonteză şi cea lombardă erau mai apropiate de cea industrială din Anglia decât de societăţile

latifundiare, aristocratice din sud, unde diferenţele dintre proprietari şi braccianti, grupaţi în sate mari şi mizere,

erau foarte mari. Lipsită de resurse, Italia ramâne şi astăzi o ţara în care domină antrepriza familială (cu tradiţie

medievală) chiar când se sprijină pe puternice sisteme bancare (85 % din forţa de muncă este angrenată în

întreprinderi mici şi mijlocii). La origine, multe din aceste mici afaceri se trag din acumularea rentei funciare,

clasa aristocratică fiind cea care furnizează elitele economice şi financiare, sprijinită de dispersia puterii de

decizie în numeroasele centre regionale. Din acestea vor deriva la începutul secolului XX câteva mari

întreprinderi de importanţă internaţionala ( Fiat, Montedison, Pirelli, Olivetti ), în nord, iar în sud numeroase

mici întreprinderi clandestine, nedeclarate, care scapă înregistrărilor statistice, alcătuind aşa-zisa „economie

subterană” (circa 1-2 mil. de lucrători, oficial înregistraţ ca şomeri). În plus, Italia păstrează o clasă de

agricultori destul de numeroasă, aproape 10%, inserată în familii cu activităţi mixte. Deşi poate părea anacronică

aceasta structură asigură Italiei o supleţe excepţională în traversarea numeroaselor perioade de criza.

Ingeniozitatea unor tehnicieni şi disponibilitatea unei mâini de lucru abile „umblată” prin lume şi obişnuită cu

salariile proaste, au asigurat „miracolul italian” care a transformat această ţară într-o putere industrială de prim

rang, prin cucerirea pieţelor internaţionale (automobile, electromecanică, industrii alimentare, materiale de

construcţii, bunuri de consum etc. ). Specific nordului, acest miracol a adâncit diferenţele regionale, deşi astfel a

fost resorbită mare parte din forţa de muncă excedentară din sud. Această situaţie este la originea planurilor de

37

dezvoltare intensivă a sudului (în maniera aproape comunistă, cu întreprinderi gigantice, lovite din plin de

crizele petroliere - petrochimie, siderurgie). Toate aceste evoluţii au zdruncinat însă sistemul de valori clasic

italian : forţa structurii familiale (în sens extins), prestigiul intelectualităţii, a tehnicienilor ( ingegnere) şi

universitarilor sau avocaţilor (dottori). Trilogia stabilită în deceniile 6-7, ierarhie catolică, democraţie creştină

şi putere industrială îşi exercită tot mai greu autoritatea asupra unei societăţi ierarhizate, în care unele tare

amintesc de lumea a treia (analfabetism, aglomerare suburbană în cartiere mizere), mai exact de America Latină.

Asta explică succesul stângii în deceniile 8-9, sprijinită pe intelectualitatea nemulţumită de statutul sau.

Evoluţiile recente modifică datele clasice ale societăţii italiene. Presiunea demografică este de domeniul

trecutului, chiar în sud (ţara cu cel mai scăzut indice de fecunditate din vestul Europei şi cu cel mai rapid ritm de

îmbătrânire din lume), criza sistemului politic antrenează criza ultimelor bastioane ale structurilor tradiţionale

italiene (clanurile mafiote din sud) iar societatea în ansamblu se structurează tot mai mult pe acelaşi model al

reducerii diferentelor între clasele extreme, deci al creării unei clase de mijloc. Burghezia antreprenorială

asociază azi o clasă tot mai vastă de muncitori specializaţi, intelectualitatea şi cadrele din administraţie, deşi

rămân încă discrepanţe între acestea şi muncitorii ocazionali, micii comercianţi sau agricultori. O noutate o

constituie afluxul de imigranţi (3-4 mil.), proveniţi mai ales din estul Europei, în anumite privinţe Italia copiind

modelul german, cu diferenţa că integrarea acestora este mult mai avansată, graţie unei mai mari deschideri. În

ansamblu, societatea italiană rămâne instabilă dar deja bine angrenată în structurile generale europene al căror

sprijin îi asigură o funcţionalitate acceptabilă.

Societatea franceză constituie de fapt un model mediu. Conservând o diversitate mare atât în ce priveşte

stratificarea socială cât şi a disparităţilor regionale, marcate de centralizarea pariziană ea cumulează astăzi

probleme diverse care apar sub diverse forme în toate celelalte ţări (reconversie industrială a „ţărilor negre”,

criza structurilor familiale tradiţionale sau problemele imigranţilor mai vechi sau mai noi). Regrupată după

război în diferitele straturi ale clasei de mijloc, societatea franceză este mai egalitară decât cea din trecut, aici

asemănându-se oarecum cu Marea Britanie (acelaşi trecut colonial, aceeaşi grija pentru formarea clasei

administrative şi aceleaşi măsuri largi de protecţie socială). Totuşi specificul Franţei provine din geografia sa.

Ţară întinsă, slab populată rămasă dominant rurală până la 1920, suportând de timpuriu declinul natural al

populaţiei şi îmbătrânirea acesteia, este ocolită de marile frământări sociale caracteristice concentrărilor

industriale engleze sau germane. Transferate în zona pariziană sau în marile oraşe, populaţiile rurale, adesea

destul de înstărite au contribuit de timpuriu la conturarea unei clase de mijloc, dominantă în prezent dar şi la

concentrarea unor mase de muncitori în zonele portuare active sau în cele din nord, afectate acum de şomaj.

Disparităţile regionale ţin astfel de specificul economic : concentrare terţiară în Parisul hipercentralizat şi într-o

serie de capitale regionale rămase în afara industrializării (Montpellier, Grenoble, Dijon etc); concentrare

secundară, siderurgie, în nord, activităţi portuare în principalele debuşee ) şi între acestea „ la douce France” a

spaţiilor agricole în care structurile sociale se sudează în jurul exploatării pământului (o treime din producţia

agricolă a UE-15), al artizanatului şi micului comerţ. Contracţia sistemului de populare francez, exprimata prin

spaţii vaste aproape abandonate, particularizează în plus această societate prin relaţiile specifice sat -oraş.

Diferenţele regionale, deşi clar conturate au fost estompate prin planuri ample de amenajare a teritoriului şi

dezvoltare regională (DATAR). O revitalizare a specificului regional este sensibilă în unele arii culturale

distincte (Corsica, Breatagne, Alsace) iar imigraţia africană a impus în peisajul marilor aglomeraţii urbane

segregaţia rezidenţială care aminteşte adesea de modelul nord-american. Egalitaristă şi extrem de sensibilă la

problema laicităţii, Franţa actuală se confruntă cu o serie de probleme legate de costul ridicat al asistenţei sociale

(şomaj ridicat) sau de integrarea comunităţilor de imigranţi. O altă particularitate provine din obstinaţia cu care

38

încearcă să se opună dominaţiei modelului cultural-comercial anglo-saxon, mizând pe valoarea unui patrimoniu

de excepţie.

Celelalte state vest-europene sunt caracterizate prin variante ale acestor patru modele socio-, culturale

esenţiale. In peninsula Iberică sau în Grecia sunt multe asemănări cu modelul italian, în ţarile scandinave, pe

fondul unei oarecare originalităţi sunt multe caracteristici comune cu Marea Britanie (structura politică bazată pe

monarhie de ex.) sau cu Germania (democraţia socială). Ţările de Jos prezintă un amalgam de influenţe

britanice, germane şi franceze iar cele alpine se confundă până la un anumit punct cu modelul german deşi

Elveţia pare să constituie prototipul unei societăţi multiculturale, democratice, cu o solidă tradiţie a solidarităţii

şi spiritului antreprenorial.

c)Modelul japonez

Societatea japoneză este cea mai profund transformată de urbanizare şi industrializare. Impresia

generala a uniformităţii sale poate fi nuanţată, pe fondul alinierii rapide la modelul american de producţie şi

consum. Aceste nuanţe deriva din mutaţiile produse în societatea rurală japoneză după 1867, prin dispariţia

ierarhiei feudale, dând astfel cale liberă oricărei iniţiative, baza capitalismului japonez. Familial prin origine

(zaibatsu, la origine structuri familiale) această formă de capitalism păstrează acelaşi aspect al raporturilor

sociale chiar şi în cadrul marilor întreprinderi. Individul aparţine unei întreprinderi al fel ca unei familii, aceasta

exercitând un paternalism extrem. Ea organizează practic timpul personalului, asigurându-i maximă protecţie.

Aceasta se răsfrânge şi în coeziunea maximă a patronatului care explică succesul de piaţă al economiei japoneze.

Viaţa activă şi cea privată a individului se desfăşoară astfel în trei cadre inegale : Statul tutelar, întreprinderea şi

casa. Conştientă de limitele sale naturale, societatea japoneză maximizează eficacitatea tehnicilor avansate.

Penetrarea modelelor sociale occidentale par să-i şteargă într-o anumită măsură specificul. Constrângerile

spaţiului şi eficacitatea sistemului sunt însă prea mari pentru a putea modifica profund, în sens negativ, acest

model social, invidiat adesea, mai mult sau mai puţin în cunoştinţă de cauză.

d)Modelul est-european

La baza diferenţierii acestuia a stat influenţa ideologiei comuniste care a fragmentat Europa pe parcursul

unei jumătăţi de secol. Anterior, acesta putea fi considerat o variantă a modelului vest-european, tot mai diferit

de acesta spre extremitatea estică a continentului. Ideologia amintită, invocată ca justificare teoretică a

restructurării autoritare a societăţilor anterioare (de regulă preindustriale, sau aflate la începutul acumulării

capitaliste) a modificat profund structura socială şi mai ales comportamentul social (valorile). Chiar şi societăţile

care erau destul de avansate în procesul de modernizare, în sens vest-european (cehă, maghiară sau poloneză) au

fost durabil influenţate de acest model conturat mai întâi în Rusia, după 1917.

Modelul sovietic, transferat ca atare sau uşor modificat, după 1945, în centrul şi estul Europei a fost

experimentat. Sub forme mai mult sau mai puţin radicale el a fost experimentat şi în unele ţări decolonizate după

1960 (Algeria, Angola, Etiopia, Laos, Cambodgia etc.). La originea modelului sovietic se află atât ideologia

comunistă dar şi structurile socio-culturale specifice spaţiului rusesc, destul de expus influenţelor central-asiatice şi

caracterizat printr-un anumit conservatorism al clasei ţărăneşti, net majoritare până la Revoluţie. Ciclurile istorice ale

statului rusesc, au suprapus iniţial influenţele scandinave din Evul Mediu timpuriu, cu cele mongole din perioada

dominaţiei tătare. Reformele politice iniţiate de Petru cel Mare, după 1700, au condus la apariţia unei elite acomodate

cu modul de viaţă occidental (mai ales odată cu Ecaterina a II-a, ea însăşi de origine germană) şi la dezvoltarea unei

burghezii formată în bună măsură din populaţii alogene (mai ales evrei). Contradicţiile interne ale societăţii ruseşti,

extrem de polarizate au fost dublate de incapacitatea de a concilia influenţele occidentale cu dorinţa de afirmare a unui

39

model cultural original. Revoluţia a nivelat aceste contradicţii, distrugând practic aristocraţia şi burghezia, lăsând loc

dominaţiei maselor populare, puţin atinse de influenţele occidentale, conservând mentalităţi arhaice, pe fondul unui

mesianism din care deriva şi modelul imperial rusesc.

Principiul de baza al modelului sovietic consta în transferul proprietăţii şi a mijloacelor de producţie

către statul care devine reprezentantul unic în toate circumstanţele vieţii economice, culturale şi politice.

Caracterul cel mai distinctiv constă în închiderea spre exterior, îndeosebi spre societăţile dezvoltate care erau

suspectate a avea intenţii distructive la adresa lor. În plus, se adaugă încrederea nelimitată în doctrina, care

asigură stabilitatea structurilor şi imuabilitatea sistemului. Obiectivul teoretic a fost totdeauna comunismul adică

o societate distributivă egalitară.

Instaurate de către proletariat, societăţile marcate de acest model s-au dezvoltat diferit de cele din

Occident, în direcţia unei industrializări extensive, planificate, ( cursa înarmarilor era una din laturi ) ce a dus la

constituirea unor structuri dominate de " clasa muncitoare " relativ omogena, cele anterioare au fost facute "

tabula rasa " prin deportari, executii sau emigratie. Idealul comunist s-a dovedit de neatins, evolutia societatii

ducînd inevitabil la o structurare în functie de activitatile dominante : societatea rurala şi societatea urbana, la

care se poate adauga " nomenclatura ".

Societatea rurala, dominanta la început, a fost supusa mai multor restructari ( în general prin filiatia

împroprietarire - asociere (întovarasire ) - cooperativizare ). Separata de societatea urbana printr-o serie de

prejudecati şi mai ales prin nivelul de echipare net inferior, a fost supusa unui intens exod rural (fara

precedent,în tarile occidentale acesta s-a derulat pe parcursul a cca 150 -200 ani, aici doar în cîteva decenii -

interesant, cele mai putin afectate sînt statele sau regiunile ce au scapat cooperativizarii, Polonia, zonele

carpatice ale Slovaciei şi României etc. ), expresie a decalajelor existente. Încercarea de a le reduce prin

concentrare sau hiperconcentrare ( " agrovile " în Bulgaria, " centre de tip urban " în ex URSS, sau cele

sistematizate în anii ' 80 în România ) s-a dovedit distructiva.

Societatea urbana este aici o societate industriala, definitia oficiala de oras fiind cea de centru industrial.

Restructurarea oraselor a fost facuta pornind de la doua componente : platformele industriale, gigantice cel mai

adesea şi vastele zone de locuinte colective, blocuri. Urbanizarea aceasta de tip extensiv este pare-se la originea

unor procese precum diminuarea vitalitatii demografice ( legata şi de ocuparea aproape completa a fortei de

munca feminine ), dezagregarea structurilor familiale traditionale în paralel cu pastrarea unor comportamente şi

mentalitati rurale care dau o nota distincta chiar şi astazi dupa 7 ani de " decomunizare ".

Etica societatilor comuniste se baza pe fidelitatea neconditionata acordata statului, care asigura educatia,

formarea civica şi politica, cea profesionala, individul fiind astfel obligat sa se supuna imperativelor. Aceasta

dependenta a impus o mobilitate accentuata a populatiei, adesea gîndita în scopul omogenizarii culturale ( acolo

unde existau diferente marcante, cazul URSS în primul rînd ). Transformate într-un adevarat " ghetto idelologic

şi cultural " aceste societati s-au dovedit extrem de vulnerabile în contextul mondializarii economiei şi al

instaurarii " erei informationale ". Structurile înstapînite îsi pun înca amprenta asupra societatilor " în tranzitie ",

fie ca e vorba de transformarea nomenclaturii în " noii îmbogatiti " sau de accentuarea diferentelor între sat şi

oras ( îndulcite oarecum de disparitia sau reformarea structurilor cooperatiste ).

Exista desigur diferente de la stat la stat. Fata de modelul prezentat, valabil pentru ex-URSS mai ales, exista

abateri importante. Polonia a pastrat de ex. un larg sector privat în agricultura, ce a atenuat diferentele sat-oras

permitînd acumularea unor mici " capitaluri " dar şi perpetuarea unor traditii de solidaritate, care transportate la

orase au avut un cuvînt greu de spus în " devierea " de la normele comuniste în anii ' 80. La polul opus, fosta

RDG a aplicat fidel modelul sovietic în toate sferele vietii social-economice, de la formele de proprietate la

40

temuta STASI. Celelalte state au prezentat unele particularitati legate de locul şi rolul lor în CAER, Bulgaria de

ex. si-a asumat rolul de producator agricol ( motiv pentru care cooperativizarea a fost aici completa, excluzînd

proprietatea de stat ), Cehoslovacia pe cel de tara industriala cu traditie, mai urbanizata, cu o intensa viata

asociativa în mediul rural ( care a şi permis de altfel cooperativizarea fara prea mari probleme, iar recent

rebransarea la economia de piata, de data aceasta cu dificultati legate de decapitalizare ), Ungaria a avut

totdeauna intentii reformiste, atenuînd efectele instaurarii modelului socialist iar România, cel putin dupa 1965,

s-a detasat prin apropierea de experientele altor modele comuniste - cel chinez în primul rînd, de inspiratie

maoista ( revolutie culturala, dezvoltare multilaterala, autarhie ) dar şi cel iugoslav, bazat pe autogestionare. Un

caz particular îl prezinta şi Albania, complet izolata şi care prin particularitati se apropia mai degraba de modelul

chinez, iar prin modul de structurare a societatii amintea de lumea a treia.

Societatile tarilor în curs de dezvoltare.

Socul psihologic şi politic al decolonizarii a creat iluzia unei mutatii radicale în formele de viata sociala şi

economica ale unei mari parti din omenire. Diviziunea internationala a fortelor de producţie, interesele marilor

state dezvoltate şi "explozia demografica " au naruit însa aceste sperante.

Anterior aceste societati puteau fi divizate în doua categorii : cele " administrate ", imperiile coloniale ce

asigurau o serie de materii prime agricole sau miniere, indispensabile tarilor dezvoltate, şi cele " dominate ",

statele independente politic dar care economic depindeau de evolutiile din societatile dezvoltate. În aceasta

categorie se includ atît statele Americii latine marcate de trecutul colonial din epoca preindustriala dar şi China

sau societatile "islamice ".

Toate sînt confruntate astazi cu presiunea demografica fara precedent şi cu alegerea dificila între " mimetismul

tehnologic" al societatilor occidentale dezvoltate sau constituirea unor modele proprii , conforme specificului lor

cultural şi resurselor disponibile. Mutatia cea mai importanta este indusa însa de cresterea rapida a efectivelor ce

au generat o dezvoltare urbana excesiva ( fara o retea solida, dirijata spre macrocefalie şi gigantism ). Aceasta

determina aparitia şi adîncirea unor decalaje : între clasele politico-administrative şi masele traditionaliste, între

paturile " urbanizate, occidentalizate " şi masele rurale, cu atît mai acute cu cît se suprapun unor diferente

culturale.

Se admite de regula ca experienta coloniala a blocat evolutia spontana a societatilor administrate dar în

realitate acest blocaj interfereaza cu aparitia unor structuri sociale suprapuse datorate cresterii demografice ce a

generat constituirea unui sub-proletariat slab integrat în corpul urban ( slums, favelhas, bidonvilles etc ) şi

introducerii diferentiate a instructiei în favoarea unei elite modelate dupa schemele formative europene. Aceasta

din urma a fost utilizata initial în administratie, ulterior fiind pepiniera miscarilor de independenta.

Dincolo de aceste trasaturi generale exista o serie de diferente extrem de marcate, data fiind diversitatea "

lumii a treia " ( unii autori deosebesc în ultimul timp cinci astfel de lumi, America Latina, lumea musulmana,

Africa Neagra, India - China iar ultima ar cuprinde dragonii şi tigrii sud-est asiatici ). În fiecare din acestea

diversitatea este descurajanta. Toti sînt de acord ca ele se afla " în tranzitie ". Problema este " tranzitie spre ce " ?

Spre societatile postindustriale deja dominante în Occident ? Spre forme noi, mai "spiritualizate", despuiate de

materialismul extrem al acestora ?. Dualismul tuturor societatilor din " lumea a treia " nu îngaduie extragerea

unui raspuns clar. Cele care au reusit sa se desprinda în plutonul " fruntas " sînt deocamdata cele care au pedalat

pe acomodarea eficienta la interesele şi necesitatile locale a valorilor societatilor occidentale (democratie

parlamentara, economie de piata liberala, drepturile omului etc., cazul Coreii de Sud sau al Taiwanului devenite

mari puteri economice ).

41

Societatile latin- americane.

Asociaza unor sincretisme culturale diverse, suprapunerea şi interferenta unor forme de organizare rezultate

din sisteme economice diferite. Sincretism, datorat amestecului cultural al unor civilizatii puse în contact de

vicisitudinile istoriei - precolumbiene, iberice, negro-africane. Suprapunere sau interferenta, datorata coexistentei

unor structuri preindustriale cu cel modelate prin transferul modurilor de producţie elaborate în tarile industriale.

Structurile anterioare colonizarii europene au suferit transformari brutale care au mers de la lichidarea completa la

refularea lor în zone inospitaliere sau la anexarea, prin integrare la cele aduse de colonisti. Astfel în Antile acestea

dispar complet, în platourile andine se pastreaza aproape intacte, pentru ca în Mexic, metisajul şi sincretismul sa

domine.

Structurile coloniale din acest spaţiu erau relativ simple : societatea de baza a comunitatilor taranesti - peones,

indiferent de origine (amerindiana, metisa, neagra, mulatra, creola ) şi societatea de afaceri şi administratie ( a

latifundiilor- haciendas, fazendas şi minelor ). Sistemul latifundiilor este de origine iberica, pus în practica odata

cu avansul reconquistei. Societate elitista în care puterea economica şi cea politica apartine stapînilor de pamînt

duce la stabilirea unei osmoze între stapînirea solului şi autoritate. La acest nivel se vor regla toate conflictele

sociale sau cele între metropola şi colonii. Luptele pentru independenta, crîncene adesea, au adus beneficii în

primul rînd latifundiarilor, secundar ducînd la eliberarea sclavilor. Ierarhia sociala ramîne însa în America Latina

neatinsa, spre deosebire de America de Nord ( partea sudica îndeosebi ) unde structurile de tip colonial vor fi

puternic zdruncinate în timpul razboiului de secesiune. Acum apare şi se dezvolta disparitatea între cele doua

Americi, ce va conduce la " tutela " nord -americana, simbolizata de doctrina Monroe. Deschisa economiei de

schimb, America Latina dobîndeste de timpuriu statutul de " furnizor", fie de produse miniere fie de produse de

plantatie, ce fac din latifondo sursa principala a comertului.

Secolul 20 aduce, punctual, dezvoltarea industriei ce duce la concentrari muncitoresti şi la extinderea activitatilor

formative, dupa modelul european sau nord-american, capabila sa asigure încadrarea tehnica şi administrativa. Se naste

astfel destul de timpuriu clasa de mijloc, care aici se va posta în pozitia de aparator al claselor oprimate, sursa continua de

instabilitate, motiv suficient pentru instaurarea unor dictaturi ( extrem de stabile acolo unde fragilitatea este extrema,

Paraguay de ex. ).

Societatile rurale au suferit de asemeni transformari majore, ca urmare a succesivelor reforme agrare.

Ierarhizarea anterioara ( latifundiari -peoni ) dispare complet în acest context iar explozia fenomenului urban îi

reduce importanta. Societatea urbana este astazi dominanta în tarile latin-americane, distingîndu-se prin extrema

segregatie rezidentiala şi diferentele enorme de bunastare sociala. Clasa superioara, restrînsa, dar foarte

solidara, unita prin legaturi de rudenie, prietenie formeaza un soi de oligarhie ce controleaza aproape integral

societatea, beneficiind de cea mai mare parte a venitului national şi afisînd un nivel cultural comparabil cu cel al

tarilor dezvoltate. Esalonul urmator, clasa de mijloc, aparuta ca urmare a necesitatilor de încadrare

administraitva şi a extinderii serviciilor, este eterogena asociind functionarii, intelecutalitatea ( inclusiv

studentimea, simplul statut de student schimba statutul social, importanta lor fiind foarte mare, de ex. numai

Universitatea Nationala din Mexico are 250 000 studenti ), comerciantii, cadrele din constructii ( foarte

importante aici unde orasele se dezvolta expolziv ), artistii etc.. Extrem de stratificata aceasta clasa nu este

complet rupta de majoritate, paturile de artizani şi muncitorii specializati asigurînd legatura cu masele slab

integrate sau neintegrate de la periferia marilor metropole. Aceasta structura complexa constituie unul din

paradoxurile acestei societati, fiind atît efectul dezvoltarii conforme modelului euro-american cît şi efectul

subdezvoltarii, datorat conservarii unor structuri arhaice sau anacronice. Nevoile de consum şi servicii ale

claselor mai bine situate sînt creatoare de locuri de munca ce atrag masiv masele rurale mai ales cele putin

42

legate de pamînt ( Brazilia NE, Columbia, Venezuela ), ce duc la abandonul complet al unor regiuni extinse.

Aceste discrepante duc la criza societatii latin-americane în ansamblu, din anii ' 70 dar şi la mutatiile din

ultimul deceniu. Acestea sînt posibile în noul context demografic ( cele mai multe state de aici sînt în ultima faza

a tranzitiei demografice ) şi economic ( crearea Mercosur, Alena ), susceptibile a asigura un nou dinamism.

Problema principala o constituie însa sub-proletariatul neintegrat, ce populeaza înca periferiile insalubre ale

oraselor ( adesea formeaza îna la 1/3 din populatie, sau chiar mai mult la Lima, Bogota sau Rio de Janeiro ). Aici

îsi gasesc de altfel locul miscarile de tip comunist sau anarhist, iar eforturile intelectualitatii de persuasiune

ideologica se lovesc de zidurile analfabetismului, promiscuitatii şi intolerantei. "Miracolul " sud-american,

prevazut cîndva întîrzie sa se manifeste plenar, cei mai multi analisti fiind totusi de acord ca acestea sînt cele mai

apropiate de integrarea în modelele sociale euro-americane ( euro- atlantice sau cum vreti ).

Societatile Africii tropicale.

Decolonizarea Africii a fost mai spectaculoasa decît cea a tarilor asiatice ( India de ex. ). Aceasta pentru ca

"impartirea Africii " si-a pus o amprenta mult mai vizibila asupra comunitatilor africane, aflate în cea mai mare

parte într-un stadiu tribal de agregare sociala. De asemeni aceasta împartire a determinat şi actualele frontiere

care vor fi pentru mult timp de-acum încolo o realitate geopolitica şi geoeconomica ineluctabila. Din aceasta

deriva trasatura dominanta a societatilor africane actuale, anume, coexistenta în interiorul acelorasi frontiere a

unor comunitati diverse, separate adesea prin trasaturi culturale şi civilizationale extrem de marcate .

Consecinta consta în divizarea unitatilor etnoculturale în fractiuni atribuite mai multor state. Încercarile de

unificare anterioare nu creasera ansambluri statale stabile şi coerente ( cu exceptia Etiopiei ). Epoca

postcoloniala se remarca astfel prin aparitia şi dezvoltarea unor " nationalisme ", mai ales acolo unde exista o

etnie ( etnii ) dominante, cu o baza demografica viguroasa ( yoruba, peul, ibo, bambara, mossi, ashanti etc ).

Extrema farîmitare lingvistica determina totusi pastrarea limbilor coloniale ( franceza şi engleza în principal ) ca

limbi de comunicare interetnica. Aceasta diversitate opune o piedica destul de serioasa în calea modernizarii

( scolarizare, mass-media etc. ), ducînd inevitabil la " închiderea " unor comunitati întregi în cadrul strîmt al

propriului model cultural, arhaic şi inadaptabil cerintelor actuale.

Acesta nu constituie singurul handicap al societatilor africane. Dominanta structurilor fractionate, bazate pe

familie ( în sens larg ), extrem de diverse, functie de etnie sau conditie sociala. În general toate comunitatile

cuprind paturi marginalizate ( artizanii mai ales ) iar grupele de vîrsta constituie un criteriu serios de structurare

sociala. Modurile de expresie culturala ( muzica, dans, arte plastice ) sînt specifice fiecarui grup în parte, iar

animismul, dominant, impune o la fel de mare diversitate de credinte şi practici rituale. Cu exceptia marginilor

islamizate nu exista astfel o baza" ideologica " comuna capabila sa asigure un minim de coeziune sociala. Totul

pare sa concureze aici la farîmitarea infinita a societatii în grupuri tot mai mici şi autarhice.

Formele de organizare difera totusi în functie de nivelul tehnic şi influentele externe. Populatiile arhaice

( bushmeni, pigmei ) traiesc în grupuri familiale elementare, pastorii din Africa de E în comunitati patriliniare iar

cele din savanele ce bordeaza la sud Sahara sînt mai evoluate, bazate pe o ierarhie stricta : aristocratia ce

administeaza toate sferele vietii sociale, agricultorii ce exploateaza terenurile, artizanii ierarhizatii la rîndul lor

conform specificului activitatii prestate. Se adauga pastorii, acolo unde acestia traiesc în "simbioza" cu

populatiile agricole ( cazul peulilor ), care impun raporturi diverse, de la dominatie la colaborare.

Colonizarea nu a reusit sa schimbe acest tablou, chiar prin crestinarea unor segmente importante de populatie.

Schimbarile s-au produs mai ales pe plan economic : introducerea monedei, conscriptia urbanizarea şi

dezenclavarea prin racordarea unor arii marginale la fluxurile mondiale. Acestea s-au manifestat punctual, în

orasele create şi constituie de fapt creuzetul societatilor africane actuale. Individul se integreaza aici într-un

43

sistem diferit de relaţii umane şi raporturi sociale, este constrîns de o disciplina riguroasa şi o încadrare

administrativa şi juridica straina de modul de viata traditional. "Initiat " în viata fostilor colonizatori individul se

integreaza unui grup social tot mai rupt de masele rurale, ceea ce confera societatilor africane un caracter

disjunct. Orasul se forteaza sa impuna propriul arhetip social, bazat pe o mai mare deschidere spre exterior.

Decolonizarea s-a efectuat în doua moduri fie prin transferul amiabil al puterii politice catre elitele locale "

europenizate" fie prin miscari de eliberare ce implica şi un transfer ideologic, adesea de factura comunista.

Exista astfel doua tipuri majore : societati " civile " ( Senegal, Ghana, Kenya etc.) şi "militare " ( Nigeria,

Guineea, Somalia ). Ambele sînt însa la fel de instabile şi fragile, dependente de fostele metropole sau de

societatile multinationale ( neocolonialism ) şi de sfidarile la care sînt supuse fara exceptie ( explozie

demografica, subdezvoltare etc. ).

Societatile asiatice traditionale.

Mostenitoare ale unor civilizatii stravechi şi implicit a unor structuri sociale aparent imuabile, societatile

asiatice traditionale au cunoscut mutatii profunde dupa 1950. Cele doua modele esentiale ( indian şi chinez,

lasîndu-l de o parte pe cel musulman ) sînt sensibil diferite. Societatea indiana a cunoscut o lunga perioada

coloniala şi este supusa blocajului ce separa clasa restrînsa a industriasilor şi administratorilor de masa rurala de

peste 700 miln locuitori rurali. Cea chineza si-a pastrat independenta, cu riscul izolarii, şi a fost puternic

zguduita de ocupatia japoneza şi instaurarea comunismului ce a eliminat practic societatea traditionala extrem de

ierarhizata şi birocratica înlocuind-o cu una comunitara, de masa, tot mai dependenta de modul de viata european

( à l'asiatique e adevarat ).

Societatea indiana, se remarca prin maxima farîmitare, geografica ( state, provincii, sate sau regiuni

tribale ), etno-culturala ( 1600 limbi şi dialecte ), structurala ( binecunoscutele caste - varna, brahmana, vaisya,

shudra, harijani fiecare subdivizate la rîndul lor ). Peste acestea totusi se suprapune hinduismul care este mai

mult decît o religie, adaptabil oricarui strat social şi oricaror diferente lingvistice sau rasiale fara a le reduce,

dimpotriva întarind specificul local. Castele se suprapun adesea cu grupurile socio-profesionale ceea ce

perpetueaza diferentele între grupuri ( similar oarecum cu ceea ce se petrece în Africa). Vazute ca frîne în calea

modernizarii acestea au fost supuse unor transformari majore, pastrîndu-si însa solidaritatea de grup sau erijîndu-

se în ierarhie sociala ( cazul parsilor, un grup redus de cca 80 mii indivizi, zoroastrieni refugiati din Iran în sec.

VI, astazi alcatuind o casta de întreprinzatori şi bancheri ce domina cea mai dezvoltata regiune a Indiei -

Bombay ; similare sînt şi grupurile marwarilor -comercianti din Rajasthan ce controleaza afacerile în domeniu

pe un spaţiu ce depaseste frontierele spre Asia de SE sau cele alcatuite de marii proprietari funciari din cîmpia

Indogangetica, adesea de religeie musulmana şi de intendentii lor, zamindarii a caror autoritate a faost întarita în

perioda coloniala, astazi alcatuind clasa politico-administrativa dominanta în N - Uttar Pradesh, Bihar ). Acestia

din urma de altfel apropie relaţiile sociale din mediul rural de cele din Orientul Mijlociu, bazate pe combinatia

dintre mica proprietate subzistentiala, taraneasca şi cea latifundiara. Explozia demografica a impus o serie de

reforme agrare, ca şi încurajarea asociativitatii, mai bine inserate în NV ( Punjab, Haryana aici revolutia verde

fiind o reusita ) unde solidaritatea comunitara e întarita de dependenta de agricultura irigata. Cu toate acestea

mase imense de locuitori rurali îngroasa multimile mizerabile din slumsurile urbane, ca urmare a imposibilitatiii

asigurarii subzistentei de pe micile loturi primite, cultivate cu mijloace primitive.

Societatea indiana este astfel foarte contrastanta. Mase imense traiesc la limitele subzistentei, amintind

cele mai napastuite regiuni africane iar la polul opus o opulenta oligarhie financiar -industriala, secundar

comerciala, occidentalizata este inserata complet la circuitele realitatilor postindustriale. O clasa de mijloc tot

mai extinsa s-a conturat prin progresul alfabetizarii şi reconsiderarea rolului femeii, aceasta mai ales în sudul

44

dravidian, ceva mai ferit de influentele lumii musulmane şi în unele zone cu pondere importanta în viata

economica ( Bombay-Gujarat, Calcutta, Damodar, Delhi etc ). Problemele principale constau astazi în

consolidarea unor disparitati regionale, mai putin evidente în trecut, ce constituie deja sursa unor separatisme -

cel sikh din Punjab de ex.. Aceste disparitati nu sînt numai de ordin economic ci şi cultural, unele state mai "

avansate " ating un grad de alfabetizare de 80-90 % ( Kerala, Goa , în SV ), mult superior mediei care nu

depaseste 50 %, aceasta reflectîndu-se şi în gradul de ocupare a fortei de munca feminine, în diminuarea

indicatorilor demografici ( tot în SV acestia sînt foarte apropiati de cei înregistraiti în cele mai avansate tari ale

lumii a treia ).

Societatea chineza este sensibil diferita. În ansamblu este ordonata cu toate seismele politice mentionate.

Societatea rurala traditionala, fondata pe familie şi pe relaţiile de tip feudal ce opuneau masele comunitare,

proprietarilor de teren şi comerciantilor a constituit baza "revolutiei " Marsului Lung , favorizata şi de unitatea

remarcabila a civilizatiei chineze, cu exceptia marginilor muntoase sau desertice din jumatatea vestica unde s-a

impus cu forta. Tema de baza a revolutiei a constituit-o mobilizarea " capitalului fortei de munca " prin

înregimentarea egalitara în programele de dezvoltare tehnico-materiala ( de la "marele salt înainte " la "revolutia

culturala " maoista ). Cele cîteva decenii de " revolutie " continua au avut darul sa distruga din temelii structurile

anterioare creînd noi comportamente colective ce fac din societatea chineza una din cele mai unitare din lume. A

ramas nealterat însa spiritul societatii chineze, bazat pe solidaritate, tenacitate şi respectarea ordinii legilor

naturale şi umane. Justificate moral de catre Confucius aceste baze au fost dublate de Mao cu disciplina politica

a unei societati egalitare, unde ierarhia este ecxlusiv cu caracter tehnocratic şi politic. Solidaritatea s-a dovedit

mai putin eficace în cooperativizarea agriculturii, însa a gasit un cadru extrem de favorabil în " comunele

populare", unitati de activitate complexa în care fiecare individ îsi gaseste locul în functie de posibilitatile şi

gusturile lui ( teoretic ). Activitatile agricole, industriale şi de servicii sînt strîns legate printr-un sistem de

schimb şi compensatii reciproce.

O coordonata noua a societatii chineze o constituie orasul, asociat dezvoltarii industriale, ce a creat noi straturi

sociale ( proletariatul industrial, intelectualitatea ). Aceasta mai ales în contextul liberalizarii economice de dupa

1980, manifestata pe litoralul sud-estic în mod deosebit. Se coaguleaza aici embrionar noul model chinez de

societate, ale carui fundamente confucianiste ramîn aproape nealterate alaturi de asumarea unor libertati şi

responsabilitati individuale capabile sa conduca China spre statutul de " cea mai mare putere economica şi politica

". Aceasta coordonata introduce însa, ca şi în India, clivajul între regiunile costiere tot mai prospere şi cele

interioare, în care structurile constituite în anii ' 50 devin tot mai ineficiente. De modul în care chinezii vor reusi

eliminarea acestui diferential economic ( şi tot mai mult cultural ) depinde succesul noului model mentionat mai

sus. Deloc neglijabile vor fi consecintele politicii denataliste, care se vor exprima prin îmbatrînirea accentuata a

populatiei în deceniile urmatoare.

Islamul, este nu numai o religie ci şi un model social, dinamic şi extrem de stabil, adaptîndu-se la

conditii socio-culturale diverse, asimilîndu-le sau asimilîndu-se acestora. Constituind azi cea mai numeroasa

comunitate confesionala ( aproape 1,3 mld persoane ) nu ese lipsita totusi de diferentieri, de la cele legate de rit (

siit, sunit, ismaelit etc ) sau de contextul cultural în care se integreaza ( islamul Africii Negre, al Insulindei sau

cel chinez ori vest-european ). Baza islamului, Coranul impune comunitatii acelasi ritm şi mod de viata, avînd în

centru moscheea şi madrasa. Societate esential urbana, Islamul se remarca astazi prin vigoarea cu care opune

rezistenta modelelor sociale " occidentale ". Imaginea cea mai fidela a societatilor islamice se regaseste în aria de

origine, Orientul Mijlociu.

Bazata pe solidaritate, mai ales atunci cînd intervin influente externe, dar strict ierarhizata, fara a crea

45

structuri rigide precum cele din India, societatea de tip islamic cunoaste dupa 1920, succesive ajustari, mai ales

acolo unde contactul cu Europa este mai intens ( Turcia, Tunisia, Egipt ). " Dar ' ul Islam"-ul de altadata este

astfel tot mai mult patruns de curentele de idei şi modurile de viata din " Dar ' al Gharb ". Dualismul nascut

astfel între fortele traditionaliste şi curentele tehnocratice constituie problema principala, fie ca e vorba de

societatea turca ( cu 70 de ani de experienta laica, insuficienti pentru a înlatura ascensiunea unor forte islamiste )

sau de cea saudita în care Islamul constituie unicul cadru juridic al vietii sociale ( dar unde curente reformiste se

fac tot mai simtite, pe linia emanciparii femeii a abolirii unor privilegii şi a adoptarii unei constitutii mai

conforme punerii în valoare a petrodolarilor ). Evenimente precum instaurarea regimului ayatollahilor în Iran,

sau mai recent razboiul civil latent din Algeria sînt simptome ale acestui dualism.

La nivelul clasei mijlocii ( tehnocrati, intelectualitate ) se manifesta o dorinta acuta de apropiere fata de

modelele europene, sau americane, urmare a evolutiei mentalitatilor sau mai degraba unui proces de

reconsiderare a propriului rol şi loc în dinamica societaiti globale. De altfel nu diferentele au opus Islamul şi

lumea crestina, ambele izvorînd din acelasi arhetip social constituit în jurul Marii Mediterane din antichitatea

timpurie, ci neîncrederea şi afisarea unei false superioritati de o parte şi de alta. O posibila convergenta spre un

nou model euromediteranean nu este exclusa, date fiind relaţiile tot mai strînse din aceasta arie. La celalalt pol al

lumii islamice, în Asia de SE, convergenta spre un model unitar, bazat de altfel pe un subasment rasial şi cultural

comun este vizibila. Pericolul "integrismului " este mai degraba un refuz al societatilor occidentale de a trece de

" partea cealalta a oglinzii ", de a întelege sensurile şi simbolurile unor societati aflate prea multa vreme în

defensiva, derutate de decalajul economic crescînd. Problemele puse de explozia demografica, acut resimtita în

aceste tari confruntate cu "foamea de pamînt agricol" constituie un factor suplimentar de risc, capabil sa puna în

discutie tendintele expuse, sa le dirijeze spre autarhie şi xenofobie, contrare de altfel principiilor de baza ale

Islamului (toleranta, djihad -cu sensul literal de avînt, elan ). Acumularea unor riscuri în imediata vecinatate a

Europei nu poate lasa acest continent indiferent. Recentele tulburari din Algeria cunosc o extindere şi un impact

la fel de marcat în Franta de ex.. Conditionarile reciproce nu ar trebui sa mearga însa pe linia impunerii

unilaterale a unor norme considerate a fi universale (democratie, drepturi şi libertati individuale etc. ). Unele din

angoasele ce macina structurile societatilor occidentale si-ar putea gasi solutia şi în experienta milenara a unor

modele sociale ce si-au dovedit eficienta macar o data în decursul istoriei. Deruta în care se afla multe societati "

în tranzitie" ( vazute din vest, toate societatile sînt în tranzitie, spre modelele lor sociale şi economice evident )

se subscrie aceluiasi context, al impunerii unor evaluari şi masuri specifice unui cadru uman particular. În

aceasta ordine de idei rîvna cu care guvernanti de ieri sau de azi încearca sa aplice (macar verbal) la realitatile

românesti etaloane occidentale este mai mult decît absurda. Dincolo de eficienta unor mecanisme economice sau

sociale se afla fundamente specifice care nu pot fi substituite experientei particulare românesti. Aceasta merita

evaluata pentru a extrage acele elemente compatibile cu necesitatea ancorarii în societatea celui de-al treilea val

altfel exista riscul scufundarii complete în neantul istoriei.

46

Tema nr.9

Analiza claselor socio-spaţiale

Este una din componentele analizei regionale pornind de la ideea ca orice societate este supusa

conflictelor(latente sau manifeste ) ce opun clasele sociale. Acest din urma termen nu trebuie înteles în sens

exclusiv marxist, de clase socio-economice, derivate din raporturile sociale de producţie. În afara clasicelor

conflicte ce opun burghezia, proletariatul şi clasele de mijloc exista şi conflicte culturale, antagonisme între sexe,

între tarani şi citadini sau miscari regionaliste ori ecologiste etc. Toate acestea contribuie din plin la polarizarea

societatii facînd relative notiunile traditionale de clase socio-profesionale sau sociale. Conceptul de clasa socio-

spaţiala este strîns legat de cel de spaţiu social. Spaţiul social, presupune ( cf. A Fremont, 1979 ) o combinatie

puternica de relaţii reciproce între indivizi şi între acestia şi locurile în care-si desfasoara cea mai mare parte a

vietii sociale ducînd la instaurarea coeziunii şi formînd în cele din urma un grup social distinct deci o clasa

socio-spaţiala ( A Reynaud, 1981 ). Legaturile puternice înte oameni şi teritoriul pe care-l ocupa sînt studiate de

mult timp ( unii au numit chiar societatile primitive "societati geografice", J Bonnemaison, 1979 de ex.)

Societatile moderne chiar daca nu ating aceste forme extreme de atasament local antreneaza doua consecinte :

tendinta de omogenizare culturala şi autodefinirea grupului social fata de cele vecine în termeni de interioritate,

identitate sau superioritate ( e suficient sa amintim opozitia pe care o fac toti parizienii sau bucurestenii între ei şi

" provinciali" ).

Problema dezvoltarii CSS( claselor socio-spaţiale ) a suscitat şi suscita vii discutii în privinta genezei lor.

În perspectiva sistemica notiunea de baza este cea de entropie inversa ( R Callois,1982 ) în spatele careia trebue

sa vedem capacitatea de organizare a unui grup social, de creare a unei " ordini" interne. Aceste forme de

organizare se difuzeaza la scurta distanta ajungînd la crearea unor CSS polarizate ( organizate disimetric în jurul

unui/mai multi poli ) şi omogena prin formarea unei arii culturale. Exista numeroase ex. de CSS dinamice care

au reusit sa-si impun propriul model de organizare unui saptiu mai larg ( aici se afla de altfel unul din resorturile

genezei regiunilor ), de ex. cetatile grecesti antice în perioada pericleeana, Florenta sau Venetia medievala, ori în

sens mai larg, Scotia sec. XVIII sau California sec. XX. În toate cazurile este vorba despre grupuri sociale

posedînd o coeziune şi o capacitate de inovatie şi creatie ce le permite sa fie extrem de producţive economic şi

cultural. CSS pot sa decada sau sa dispara prin absorbtia într-o alta CSS mai dinamica.În primul caz e vorba de

cresterea entropiei ( a dezordinii deci ) în celalalt de impunerea altui model de orgnaizare de catre o CSS mai

dinamica, cu o pozitie mai favorabila.

Problematica CSS se ordoneaza în jurul a sase notiuni :

- doua sînt prealabile, inegalitate, fara de care celelalte elemente nu pot exista şi scara, multiplicator al

raspunsurilor posibile şi relativizator.

- celelalte patru, articulatie, mobilitate, constiinta şi conflict se regrupeaza cîte doua. Articulatie şi mobilitate

sînt " obiective " iar constiinta şi conflict sînt "subiective" fiind mai dificil de masurat şi definit. Notiunea de

scara spaţiala presupune nivele, succesive de la cartierul rural sau urban la tinut ( pays ) în sens restrîns, regiune,

natiune sau spaţiu international. Aceste spaţii încatusate definesc cochiliile succesive ale omului. Mult timp

regiunea a ocultat celelalte scari care azi sînt pe picior de egalitate.

Notiunea de inegalitate este fundamentala. Dincolo de inegalitatile socio-econ. inerente oricarei CSS se impun

disparitatile între acestea ( de ex. inegalitatile între bretoni sau parizieni se traduc prin fenomene de dominare a

unei clase socio-econ. de catre alta, dar global situatia parizienilor este net superioara celei a bretonilor deci

între cele doua CSS (Paris şi Bretagne ) exista o inegalitate care le separa.De mentionat ca aceste inegalitati nu

sînt specifice numai "lumii capitaliste ", cea " comunista " le cunoaste şi ea din plin.

47

Fiecare CSS poate fi considerata o "cutie neagra " ce antreneaza legaturi cu CSS de acelasi ordin. Ansamblul

acestor legaturi formeaza o structura ce le articuleaza. Studiul modului de articulare consta în întelegerea

locului şi rolului lor, a semnificatiilor reciproce, diferit de juxtapunerea unor monografii autonome cum s-a

practicat traditional în geografie.

Mobilitatea între clasele socio-spaţiale corespunde cu ceea ce este cunoscut drept mobilitate geografica, opusa

celei sociale ( între clasele socio-econ. ). Este elementul cel mai bine pus în valoare de catre geografi. Ea variaza

odata cu schimbarea scarii, la nivel local se desfasoara în general de la sat spre oras iar într-o mare aglomeratie

dinspre cartierele centrale spre periferie etc. pîna la fluxurile interregionale. Mobilitatea este unul din factorii ce

antreneaza modificare ponderii relative a regiunilor în sensul accentuarii inegalitatilor socio-spaţiale. Indiferent

de amploare, mobilitatea umana nu este decît un caz particular al unei teme mai generale : între CSS circula şi

marfuri, informatii, bunuri şi capitaluri, toate legate între ele de cele mai multe ori.

Ne putem întreba daca membrii unei CSS au constiinta existentei acesteia, daca sînt preocupati de evolutia ei,

daca sentimentul apartenentei este suficient de puternic pentru a incita la actiune. şi aici intervine notiunea de

scara, un individ poate fi constient ca apartine pe rînd unui cartier, oras, regiune etc, exceptional şi le poate

asuma simultan pe toate. Cel mai des ea se reduce la una, doua scari. Aceasta constiinta poate lua diverse nume,

spirit parohial, regionalism, nationalism, supranationalism sau cosmopolitism. Constiinta CSS este cu atît mai

puternica cu cît inegalitatile sînt mai marcate. Declinul unei CSS este trait ca atare de membrii sai la fel cum

avansul uneia mai dinamice este la fel de viu perceput ( cazul, mai ales, al opozitiei între puterea politica şi ce

econ. de tip Madrid -Barcelona, Beijing-Shanghai etc.).

În masura în care inegalitaitle între aceste clase exista iar constientizarea lor faciliteaza perceptia conflictele au

toate sansele sa se iveasca. Exigentele justitiei socio-spaţiale din partea celor înapoiati şi tentatia egoismului

socio-spaţial din partea celor avansati sînt fenomene banale.

Relaţiile între clasele socio-spaţiale :

a) izolatul, cînd acestea se repliaza spre ele însele ( comunitati refulate în zone mai slab populate de regula, în

lumea a treia ). Acestea sînt dominate de spiritul de casta ( sistem închis ), sînt duale şi autarhice. Totusi rareori

izolatul exista în stare pura. De obicei se considera izolat o CSS a carei legaturi cu exteriorul sînt net inferioare

CSS vecine.

b) relaţii simetrice, cînd schimbul de fluxuri ( umane, materiale ) este important şi echivalent, deci exclude

inegalitatile ( cazul cetatilor grecesti, al celor hanseatice sau ale statelor natiuni din perioada premoderna ori a

celor doua mari puteri postbelice ( traduse fie prin reciprocitate, fie prin rivalitate ). De obicei relaţiile simetrice

rezista cu dificultate, în general relaţiile între doua CSS sînt disimetrice.

c) relaţiile disimetrice, provin din disimetria relaţiilor între CSS, soldurile şi fluxurile favorizeaza totdeauna

unele în dauna altora ( chiar în antichitatea greaca Atena se impune în cele din urma sau în epoca moderna

istoria europeana nu este decît o sucesiune de "preponderenta " spaniola, franceza sau engleza. Pot lua doua

forme : dominatie neta - fluxuri unidirectionate şi dominatie relativa - fluxuri inegale.

Succesiunea relaţiilor ( disimetrice sau simetrice ) este complexa, global absenta relaţiilor sau simetria lor sînt

doar cazuri provizorii ( de echiibru? ) ce debuseaza în cele din urma tot în inegalitate.

Diferentierea claselor socio-spaţiale : notiunile de centru şi periferie

Orice CSS este divizata într-un numar mai mic sau mai mare de CSS elementare apartinînd unui grad imediat

inferior pe scara spaţiala. A studia fiecare din aceste microunitati regionale, cum facea geografia clasica, ar duce

la dificultati în juxtapunerea monografiilor locale mai ales ca obiectivul declarat al geografilor era de degajare a

"personalitatii " acestora. Pentru a întelege mecanismele organizarii spaţiului o regrupare apare ca

48

indispensabila, modelul cel mai raspîndit fiind cel al opozitiei centru -periferie.

Centrul ( core area, heartland etc.),sau asa cum spune" commedia del arte", " acolo unde se petrece ceva", este o

notiune relativa în functie de scara CSS, de la centrul unui cartier la megalopolisul american.

Prima caracterisitca a centrului este masa pe care o concentreaza, densitatile ridicate sînt totdeauna

caracteristice regiunilor centrale ale oricarei entitati statale. O alta caracteristica este nivelul de viata ridicat şi

vechimea dezvoltarii.Centrul are o capacitate mare de producţie şi regrupeaza adesea activitatile de vîrf ce

presupun capitaluri abundente. Toate aceste caracteristici sînt insuficiente. Un centru trebuie sa fie dotat cu

capacitatea de autodezvoltare deci sa-si amorseze dezvoltarea bazîndu-se pe propriile resurse, umane şi

financiare, sa întretina şi sa-si accelereze ritmul de dezvoltare. Aici intervine notiunea de economie de scara sau

de aglomerare, aplicata la economie se aplica şi oraselor-centru care atingînd o talie justifica crearea continua a

unor activitati pe baza vastei piete interne. Un alt element ce defineste un centru deriva din faptul ca el este

totdeauna un nod în sensul de coordonare ( verticala sau orizontala ) a unor retele şi nu neaparat de intersectie a

acestora. O alta notiune este aceea de externalitate pozitiva, corespunzînd efectelor de "vecinatate" ce faciliteaza

atît viata întreprinderilor ( existenta bancilor, serviciilor, personalului calificat etc ) şi accesibilitatii maxime pe

baza unei distante relative reduse la minimum. În plus centrul este asociat notiunii de putere ( financiara,

economica, politica etc.). Este ceea ce J Gottman ( 1949 ) numea centru de decizie sau centru tranzactional.

Centrul este în definitiv, locul unde se dau ordinele. Un alt avantaj al centrului, mai subtil consta în creativitatea

şi capacitatea sa de organizare.El beneficiaza nu numai de acumularea capitalului ci şi de modurile de a le pune

în valoare deci de inovatie, inventie şi spirit de antrepriza. Daca Londra a fost şi a ramas o piata financiara de

nivel mondial o datoreaza specialistilor sai în asigurari, import-export şi tranzactii de tot felul.

Periferia

Definita negativ fata de centru, constituind contrariul, corolarul sau complementul. Cele mai multe

caracteristici ale sale sînt antinomice centrului. Dispune de o populatie daca nu inferioara cel putin mai diluata (

exista şi exceptii, de ex. populatele periferii galiciana şi andaluza ale spaţiului iberic, bretona ale celui francez

sau de ce nu, moldav în spaţiul românesc ). Nivelul de viata este mult mai coborît, aceasta putîndu-se verifica la

diverse scari ( sat-oras, între cartiere sau regiuni ). Producţiile sale sînt simple şi mai putin rentabile, firmele sînt

mai degraba concurate decît concurentiale. Nu dispunde de autonomie decizionala, nu rareori ele sînt chiar

vaduvite de minimul de autonomie. Periferia este perceputa şi traita ca atare, dramatic, de cei care locuiesc aici,

marginalitatea nu poate fi studiata fara referire la identitatea colectiva ( A Fremont, 1982 ). Periferia este adesea

atît rezultatul presiunii exercitate de catre centru cît şi a deciziilor luate pe plan local de catre notabilii sensibili la

avantajul centrului ( în Franta de ex. multi partizani ai descentralizarii nu visau altceva decît sa ajunga sa traiasca

şi sa lucreze la Paris - pentru a coordona activitatile de la periferie ! ). Odata ajunsi în centru ei contribuie de fapt

la întarirea centralizarii.

Relativitatea şi interesul notiuniilor de centru şi periferie

Trebuie specificat ca cele doua notiuni nu au o semnificatie geometrica. Ele nu corespund totdeauna unei

opozitii absolute în cadrul unui maniheism simplist. Ele trebuie întelese ca notiuni relative, ce se definesc prin

raporturile reciproce. Ecartul care le separa poate dupa caz sa se accelereze, sa se atenueze sau sa se inverseze.

Dar legaturile ce le unesc le transforma în doua CSS majore rivale şi solidare totodata. Notiunea de centralitate

este veche ( de obicei capitala încerca sa corespunda acestui principiu ). Tipica este China al carui nume

( Zhongguo) înseamna chiar tara din centru, cea destinata sa federeze spaţiul, raportata la periferia turbulenta. şi

teoriile moderne atesta aceeasi logica de dezvoltare a centrelor. Teoria catastrofelor ( a discontinuitatilor în

esenta, R Thom, 1987), arata ca formele stabile apar în jurul unui atractor cu capacitate înalta de organizare pe

49

cînd formele instabile şi " informe" se situeaza la pragul între doua sau mai multe bazine atractoare, "

caracterul mai mult sau mai putin determinat al unui proces este determinat de starea locala a acelui proces ".

Pornind de la acest postulat al autorului citat putem distinge doar doua tipuri majore de regiuni : cele care sînt

bine determinate şi structural stabile şi cele instabile şi indeterminate. Acestea din urma sînt deci periferiile

destabilizate de atractivitatea centrului, celalalte, centrele corespunzînd unuia sau mai multor "baricentri" sau "

nuclee regionale " cum le numeste G.N. Obadia ( 1977, 1991 ).

Conceptele de centru şi periferie se înscriu într-un context mai vast, cel al ritmanalizei spaţiale (termen

apartinînd lui G Bachelard, ce-l utiliza temporal, 1963 ). Ideea de baza a ritmanalizei spaţiale este aceea a

alternantei : spaţiul social cuprinde puncte forte şi puncte slabe, spaţii pline şi spaţii vide ( unii vorbesc de ex. de

"arhipelagul mexican " ). Geografii sînt tot mai sensibili la aceasta idee desi vocabualrul este departe de a fi

unificat. B Kayser de ex. opune "spaţiile intensive " ( habitat dens, echipamente evoluate şi dense, concentrare

industriala, agricultura de tip industrial ) şi " spaţiile extensive " ( agricultura, rezervatii, arii recreative, 1991 ).W

Bunge distingea în spaţiul urban cartiere integrate, subintegrate sau neintegrate între care tranzactiile şi

schimburile sînt asimetrice.

Oricare ar fi ideile toate se pun de acord în existenta inegalitatilor între centru şi periferie acestea legîndu-se

de tema generala de dominatie, termen cu care geografii sînt tot mai atenti. Problema care se pune este

urmatoarea : cum ajunge un saptiu sa domine un altul ? Sau mai exact cum ajunge o CSS sa domine o alta, în

definitiv un grup social fiind cel care domina ?. Daca ne gîndim la mijloacele de dominatie, pare incontestabil ca

centrele dispun de toate puterile necesare. Dar chiar toti membrii unei CSS participa la aceasta dominatie ?

Raspunsul este afirmativ cu conditia precizarii tipului de dominatie ( de la cel legat de capital la cel legat de

dispretul citadinului fata de tot ce este taranesc, de superioritatea afisata fara pudoare, desi toti se înghesuie sa

respire aerul mai curat al spaţiilor rurale ). Aceasta se poate extinde şi la nivel international unde nevoia de

"pitoresc" a occidentalilor e împletita cu condescendenta fata de autohtoni, cu imaginea caricaturala ce si-o fac

fata de acestia.

Pentru a utiliza corect termenii de centru şi periferie nu trebuie sa uitam ca ele sînt relative şi transpozabile la

orice scara spaţiala. De ex. Atena are un centru şi periferie ca oras dar constituie centrul incontestabil al Greciei

situata la periferia CEE. Cu toata diferenta de nivel de trai fata de cei din NV Europei ea se aseamana mai mult

statelor dezvoltate decît celor în curs de dezvoltare prin urmare face parte la scara mondiala din centru. În

consecinta orice CSS are toate sansele sa fie pe rînd periferie şi centru. Nu este un joc de cuvinte sau o concluzie

ca notiunile de centru şi periferie ar fi golite de sens ci de a fi constienti ca aceleasi mecanisme functioneaza la

toate nivelele scarilor spaţiale.

Legaturile între centru şi periferie

Fluxurile umane : schimburile migratorii. Odata ce o CSS devine un pol de crestere atrage oamenii din

periferia apropiata sau îndepartata. Regula este cea a fluxurilor disimetrice dar directia acestora tine cont de

ierarhia centrelor. Teoretic pot fi avute în vedere trei cazuri : a) periferia emite fluxuri daca nu egale cel putin

comparabile spre mai multe centre ; b) un singur centru monopolizeaza esentialul fluxului ; c) fluxurile de

substitutie, compensatorii, de la un esalon ierarhic la altul aceasta permitînd adesea mentinerea unor structuri

economice dinamice . Acest ultim caz presupune fenomenul releului, cel mai des întîlnit ( micile centre locale,

departamentale, regionale, nationale etc.). Acesta ilustreaza ideea ca o CSS poate juca rolul de centru şi periferie

în acelasi timp de ex cazul Levantului ( provincia Valenciei spaniole ) care este un centru pentru migrantii din

sud ( Murcia, Andaluzia ) dar o periferie pentru Catalonia spre care emite fluxuri importante.

Din toate aceste fluxuri indiferent de modul în care se directioneaza beneficiaza în cele din urma tot centrele

50

din vîrful ierarhiei.Dimpotriva cu cît avansam la periferie, capitalul uman se subtiaza şi implicit inegalitatile se

adîncesc. Fluxurile de la periferie antreneaza adesea categoriile esentiale de populatie. De ex un studiu detaliat

efectuat asupra unor sate din Anjou ( L Wylie, 1978 ) arata cum fluxurile cuprindeau preferential doua categorii :

muncitorii agricoli fara pamînt şi exploatantii sau notabilii - factorii dinamici, de schimbare. Golit de elementele

motorii satul se repliaza astfel spre el însusi.

Fluxurile financiare :

Foarte complexe, tendinta generala este aceea de acumulare în centru a capitalurilor, fenomen vechi, ce

permite acestuia sa dreneze o parte din capitalurile periferiei în profitul sau. Cea mai simpla metoda pentru

atragerea capitalului este crearea de retele bancare ramificate la periferie, scopul oricarei banci este în general

acelasi : sa primeasca cît mai multi bani de la periferie şi sa împrumute cît mai mult la centru ( fenomen studiat

în Grecia sau Franta, valabil însa oriunde ). Orice banca ce se dezvolta în afara centrului principal risca sa fie

absorbita de acesta din urma ( cazul lui Credit Lyonnais ). Raritatea întreprinzatorilor, atractia speculatiei, lipsa

de încredere în economia regionala sau nationala din partea celor ce dispun de capital, deturnarea fiondurilor

micilor depunatori prin retelele bancare sînt tot atîtea moduri de a concentra capitalul şi în ultima instanta de a

adînci decalajul între centru şi periferie.

Fluxul de marfuri :

Fluxurile de sens unic în profitul cenrului sînt rare dar au jucat în istorie un rol esential ( daca ar fi sa

amintim doar tributul platit de principate Portii Otomane ) . Cazul general este cel al fluxurilor duble, disimetrice

în defavoarea periferiei, furnizoare de materii prime. Chiar în cazul existentei unor resurse subsolice principalul

profit revine tot centrului.

Fluxul de informatii :

Este singurul care este în "favoarea" periferiei desi constituie doar o dovada în plus a subordonarii sale.

Centrul da tonul în materie de cultura, moduri de viata, comportamente, valori, ideologii etc. Atractia exercitata

de regiunile centrale este vecina adesea cu mitul iar modul lor de viata "fascineaza " periferia. Aceasta nu face

decît sa faciliteze extinderea modelelor culturale din ariile centrale, cel mai adesea prin imitatie sistematica,

servila şi snobism ( cazul lui american way of life, mitizat atît în Occident cît mai ales dincoace de cortina de fier

). Consecinta ordinara a acestui flux informational inegal este destructurarea sau aculturarea periferiei care nu e

totalmente negativa daca e însotita de fluxuri de capital. Fluxul invers este evident mai redus desi în ultimul timp

exista un interes sporit pentru etnografie deci pentru modurile de viata traditionale, combinat cu turismul verde.

Este dificil de calculat soldul partial al schimburilor dintre doua CSS. Datele cantitative sînt rare, iar cele

calitative şi mai si. Anchetele elaborate, de sute de pagini adeea, la moda, sînt obositoare şi subiective iar cifrele

atît cît sînt colectate ascund adesea dimensiunile reale ale fenomenelor şi proceselor implicate în relaţiile dintre

diferitele CSS.

Complexitatea raporturilor între clasele socio-spaţiale.

Opozitia centru- periferie este cunoscuta şi acceptata de multa vreme, constituind un cuplu dialectic

fundamental pentru întelegerea diferentierii CSS. Modelul este însa destul de static lasînd sa se înteleaga ca

schimburile inegale între cele doua CSS se deruleaza la infinit. Pf. nu poate furniza fluxuri de materii prime şi

oameni decît pîna la atingerea unui moment critic ce poate antrena declinul şi slabirea sau disparitia fluxurilor.

Teoretic se poate ajunge la disparitia periferiei, în realitate asta e doar o exceptie. Indiferent de scara abordata

centrul şi pf. nu sînt fixate în rolul lor de-a lungul timpului. Inversarile în ierarhia CSS sînt banale. F. Braudel a

demonstrat de altfel cum centrul econ. mond. s-a deplasat de-a lungul epocii moderne de la Venetia şi Genova,

via Amsterdam, Anvers, Londra spre New York.

51

Monocentrism sau policentrism ?. În general în fiecare CSS exista mai multe pf. apartinînd la diverse

tipuri. Monocentrismul este acea situatie în care nu exista centre conurente ci doar centre secundare, net

departajate de centrul propriu-zis, policentrismul fiind contrariul. La scara spaţiului urban monocentrismul

constituie regula, desi marile orase sau conurbatiile fac totdeauna exceptie chiar cele care au traditional un centru

istoric ( cazul Parisului unde la Défense concureaza puternic centrul vechi ). La scara regionala monocentrismul

presupune existenta unei singure metropole regionale hipertrofiate şi absenta unei retele dense de orase mijlocii (

Aquitaine, Midi-Pyrénées de ex.) pe cînd policentrismul presupune o retea urbana mai densa, mai strîns

ierarhizata. şi la scara nationala diferentele se repeta, de la state monocentrice tipice ( Franta, Marea Britanie ) la

cele tipic policentrice ( Olanda, Germania sau Elvetia ).

Ca regula generala,chiar în cazul policentrsmului, centrele sînt mai putin numeroase decît periferiile,

populatia cumulata a acestora din urma fiind în mod obisnuit mai numeroasa. Acelasi centru este astfel legat de

mai multe pf. încît schimbarea statutului unei pf. nu antreneaza automat schimbarea centrului. Tentativele de a

surprinde situatiile tipice în care se poate afla o pf. sînt diverse. A Reynaud porneste de la notiunea de

retroactiune, banala în teoria generala a sistemelor, deosebind doua cazuri esentiale :

-fie exista retroactiune pozitiva, deci actiuni ce întretin şi accelereaza procesul de periferizare, adîncind

diferentele.

-fie exista retroactiune negativa deci actiuni de sens contrar ce încetinesc sau chiar inverseaza procesul de

periferizare. Aceasta duce la reducerea decalajului şi poate fi rezultatul unor initiative ale centrului sau al unei

evolutii proprii.

Doua elemente au în acest proces o importanta majora : fluxurile de capital şi vointa de a le utiliza

eficient. Centrul se poate servi integral de capitalurile sosite de la pf. (periferie dominata ), fluxurile umane

urmîndu-le fidel în acest caz, sau poate valoriza doar o parte din acestea ( periferie integrata ), caz în care

fluxurile migratorii se pot inversa sau egaliza. Pf. poate fi la rîndul ei activa, fortîndu-se sa valorifice o parte din

capital pe loc, sau pasiva lasîndu-si resursele sa se scurga fara opozitie, adesea inconstient ( JP Deler, 1976 )

Vointa de utilizare a capitalului corespunde spiritului de antrepriza. Nu este suficient sa dispui de capital,

monetar sau uman, vointa de ale valoriza pe loc în vederea dezvoltarii este la fel de capitala. Sînt cunoscute

situatii în care astfel de regiuni periferice nu utilizeaza capitalul de care dispun, mai cunoscut cel al tarilor

petroliere, jenate mult timp de excedentele cumulate în urma cresterii pretului în 1973.

Tipurile de relaţii între centru -periferie. Dominatie :

a) Centru dominant -periferie dominata. Concetrarea în profitul centrului şi în dauna periferiei este un lucru

curent la orice scara. Diferenta între animatia centrului oraselor şi subechiparea cartierelor periferice este notorie.

Ponderea crescînda a unor metropole regionale în dauna " deserturilor regionale " este de asemeni cunoscuta.

Evolutia divergenta a centrului şi periferiei se manifesta mai ales la nivelul articularii regionale a unei natiuni,

deoarece fluxul de capital nu cunoaste bariere politice. Totul depinde de ritmul pierderilor periferiei, daca este

redus aceasta poate pastra o populatie stabila, mai ales daca exista vitalitate demografica. Emigratia spre centru,

ce antrenaza mai ales agricultorii joaca rolul unei supape de siguranta ce evita presiunea asupra pamîntului. În

acest stadiu statutul CSS nu este constientizat deplin de catre populatia periferiei. Dominatia nu este resimtita

puternic, plecarile sînt voluntare, capitalurile se scurg discret iar cultura centrului este acceptata favorabil ( cazul

V şi S Frantei de ex ). Daca ritmul se accelereaza fortele vii ale pf. sînt atunci atacate ducînd la alt tip de relaţii.

b) Centru hipertrofiat - periferie delasata.

Atunci cînd mecanismele generatoare de diferentieri între centru şi periferie sînt de lunga durata, distanta

creste enorm din toate pct. de vedere ( populatie, producţie, schimb ). Stadiul ultim al centrului este hipertrofia

52

urmata de congestie iar pentru aria marginala "desertificarea". Pf. delasata se poate goli în sensul fizic al

termenului. Exemplu tipic este Irlanda care pe parcursul 1/2 a sec. XIX pierde jumatate din populatie ( e

adevarat şi din alte cauze ) sau mai recent al Corsicai ( 270 mii loc în 1881, 170 mii în 1960 pentru a reveni apoi

la cca 290 mii în 1995 concetrati însa în cîteva orase de pe coasta, unde s-au stabilit numerosi "pied-noirs", în

timp ce interiorul - Castagniccia este aproape complet vida ).

Global în Franta periferiile delasate acopera cca 1/3 din teritoriu ( R Boutet, 1983 ), pe care traiesc doar 4 miln

loc, centrate pe trei masive muntoase, Alpii, Pirineii şi Masivul Central. Singurele puncte vii sînt aici vaile care

la nivel local joaca rolul de centru. Sentimentul de periferie este aici viu simtit situatiile mergînd de la resemnare

la acceptarea activa a centralizarii ( cazul Greciei unde populatia din astfel de arii nu are " încredere" în

capitalele regionale. Odata ajunsa în acest stadiu, periferia nu mai intereseaza centrul ( nu mai poate extrage

nimic de aici ) aceasta tinzînd sa devina un izolat, repliat spre el însusi, cu legaturi minime spre centru, sau un

unghi mort,daca desertificarea a depasit praguri ireversibile.

Cît despre aria centrala daca îsi goleste astfel toate periferiile risca sa se congestioneze datorita imenselor

responsabilitati pe plan politic şi economic, avantajele centralitatii pierzînd în fata dezavantajelor centralizarii şi

concentrarii.

Partaj inegal. Specific acelor cazuri în care fluxurile materiale şi umane merg în dublu sens, cu variatii

periodice - periferiile integrate. Ele ramîn în situatie de dependenta fata de centru iar redistribuirea sarcinilor

corespunde unui partaj inegal. Dupa amploarea şi natura fluxurilor se pot diferentia :

a) centru dominant-periferii integrate şi exploatate, dezvoltate de regula pornind de la o pf. delasata sau de la un

unghi mort. Cele mai multe state industriale ( sau post-), ori în curs de industrializare au nevoie de resurse

naturale ( atît energetice cît şi peisagistice pentru recreere etc.). Adesea aceste resurse se afla la distanta, la

limitele oekumenei ( Brazilia, Alaska, nordul Suediei al Canadei sau Rusiei sînt doar cîteva ex.).Statutul de

periferie integrata şi exploatata traduce deci o situatie particulara, tipica la nivelul superior al scarii spaţiale.

Caracterizate de regula prin populatie difuza, resurse naturale abundente ce justifica investitii masive. Termenul

ce rezuma aceste spaţii este fragilitatea, atît a mediului natural cît şi acelui uman ( populatii autohtone aruncate

adesea în cea mai avansata lume tehnologica ). Resursele peisagistice functioneaza la mai multe scari : fie

citadinii cumpara ferme ruinate la periferiile urbane pitoresti fie se dirijeaza spre destinatii îndepartate, exotice

ca regatele himalayene sau insulele oceanelor Pacific şi Indian, zone populate şi avînd anterior statutul de pf.

delasate sau unghi mort. Pentru pf. exploatate, injectia de capital şi sosirea unor noi grupuri de populatie poate

avea efecte destructurante desi impulsioneaza cresterea. Pentru populatiile autohtone marginalizate, efectele pot

fi tragice, relaţiile cu noii ocupanti merg pîna la genocid ( SUA în sec. trecut, Brazilia astazi). La originea

acestor fluxuri dirijate spre pf. sînt totdeauna centrele care gasesc aici complemente utile, indispensabile

dezvoltarii sale.

b) hipercentru - periferie integrata şi anexata. Rareori mecanismele de dominare se accelereaza pîna la

punctul de a desertifica complet periferia dominata. La un moment dat sau altul în contexte variate şi din ratiuni

diverse se produc inversiuni de flux, mai ales migratorii dar şi de capital. La scara urbana aceasta este foarte

frecvent, banal chiar. La scara regionala, ariile periferice ce beneficiaza de aceste fluxuri devin astfel periferii

integrate şi anexate ale caror caracteristici sînt sensibil diferite de ale celorlalte tipuri. Tipic este în SUA, Vechiul

Sud al carui sold migratoriu trece de la --3,5 miln persoane între 1949-1959 la +2,5 miln dupa 1970, tendinta ce

se mentine. aceasta corespunde cu afluxul de capital, crearea de noi locuri de munca ( 200 mii numai în

Arkansas, între 1968-1973 de ex.).Un caz similar îl prezinta Sardinia în Italia gratie complexelor petrochimice

instalate pe coasta. Acest tip de relaţii a devenit curent şi la nivel mondial în sensul ca afluxul de capital de la

53

centrul dezvoltat al planetei spre tarile subdezvoltate este în continua crestere, chiar daca este preferential.

Aceasta nu antreneaza însa şi fluxuri umane pe masura ( doar specialisti ). Motivele acestor "delocalizari" provin

din gigantismul marilor aglomerari urban-industriale din lumea dezvoltata ce antreneaza efecte negative ( nivel

ridicat al pretului terenului, mîna de lucru pretentioasa, impozite ridicate, patologie urbana ( criminalitate,

poluare ). Desigur se poate pune problema, daca aceasta continua nu cumva centrul va intra în declin ?. Cînd o

periferie pierde o parte din veniturile sale, slabeste, decade dar se pare aceasta nu e deloc valabil pentru

centre. Dimpotriva disponibilitatea centrului este un semn de vitalitate, de imperialism în esenta ( o recunosc

chiar ei, occidentalii ). De ex. banca olandeza ABN îsi face publicitate : " Olanda e prea mica pentru olandezi.

Va surprinde atunci ca o banca olandeza are agentii în toate marile centre financiare şi comerciale ale lumii ? ".

Pentru pf. integrata şi anexata, sosirea capitalurilor şi a specialistilor din centru constituie un debut al unei justitii

socio-spaţiale, deci de redistribuire echitabila a bogatiilor. Dar aceasta justitie socio-spaţiala este insuficienta

pentru ca :

- întîrzierea pf. integrate şi anexate subzista în materie de salarizare. Astfel întreprinderile instalate de catre

centru încearca sa pastreze cît mai mult avantajale oferite de salariile foarte coborîte.

- pf. integrate şi anexate primesc fluxuri de calitate mediocra, dirijate spre ramurile industriale mai putin

evoluate. A Liepitz demonstra în 1981 ca delocalizarea este însotita mereu de subcalificare şi feminizare.

Trecerea de la un sold negativ al fluxurilor la unul pozitiv poate fi iluzoriu (adesea e vorba de pensionari

originari din pf. în tarile dezvoltate). Rare sînt cazurile în care sînt instalate industrii de vîrf(aeronautica în S

Frantei).

- pf.integrate şi anexate sînt mereu în stare de dependenta fata de hipercentru. Deosebirea este ca el nu atrage

fortele vii ale periferiei ci le valorifica pe loc controlîndu-le, asa cum o demonstreaza numeroase studii.

c) metamorfismul de contact şi asociatul. Este un caz particular al situatiei anterioare ce se distinge în termeni

de distanta, foarte mica ( metamorfism de contact ) sau mare( asociat ). Daca o periferie este integrata şi anexata

centrului şi se afla la mica distanta sfîrseste prin a se contopi cu acesta. Ex. nu lipsesc, la scara urbana mai ales,

cînd centrele se extind la cartierele vecine altadata periferice, spectacular în lumea a treia. La scara regionala, sau

nationala, regiunea pariziana ofera un bun ex. E cunoscut ca pe o raza de 300 km nu se afla nici o metropola

regionala. Dar situatia acestui vast ansamblu socio-spaţial s-a schimbat de cîteva decenii, în sensul constituirii

mai multor aureole de metamorfism ghidate de caile de comunicatii, foarte dense aici. Fiecare e dotata cu

potentialitati şi dinamisme diferite, stabilindu-se între ele un joc subtil de compensatii şi concurente.

Unele CSS sînt incontestabil în situatie de integrare şi anexare dar distante de centrul de care depind excesiv.

Termenul de asociat propus de A Reynaud a intrat deja în uz pentru a sublinia aceasta stare. Frecvent întîlnit la

diverse scari se caracterizeaza prin :

- talia mica, un oras sau un tinut,un port,o mina,un complex turistic sau o insula tropicala.

- distanta foarte mare fata de centru, nu în km ci relativ, în sensul ca hipercentrul are totdeauna legaturi mai

slabe cu spaţiile proxime decît cu asociatul sau îndepartat.

-intensitatea legaturilor, quasi-totalitatea fluxurilor asociatului avînd originea şi destinatia în acelasi centru

îndepartat ( tipic Puerto Rico dar şi alte insule din Caraibe ).

-fenomenul de enclavare, asociatul este slab integrat regiunii din care face parte ( cazul minelor de fier din

Mauritania sau al insulei turistice Djerba din Tunisia ori chiar complexul siderurgic Fos-sur Mer de la varsarea

Rhônului.În acest caz capitalul vine de la centru iar bunurile pleaca tot acolo.

Relaţii inversate : Centru în declin şi periferie ce conteaza pe fortele proprii.

Periferia poate ea însasi constientiza întîrzierea şi sa încerce sa o restrînga. Aceasta pe multiple cai, refuzul

54

centralizarii, transformarea imaginii de marca, sporirea atractivitatii îndelung utilizate de Irlanda sau Coreea

de Sud ori în Germania de catre Bavaria, în SUA de catre Vechiul Sud ori în Franta de catre Aquitaine ). Acestea

nu sînt decît paleative ce premerg constientizarii depline şi luarii în propriile mîni a destinului " prin noi însisi

". Ca urmare nu este obligatoriu ca o periferie sa se afunde într-un declin inexorabil al carui ultim stadiu ar fi

desertificarea. Toate incumba un dinamism latent care însa trebuie impulsionat. Lucrarile care atesta rolul acestei

" contari pe fortele proprii " ( expresie chinezeasca ), sînt numeroase, devenind un adevarat slogan în anii ' 70.

Trebuie privit totusi într-un sens larg ca fiind o CSS în situatie de pf. dominata ce se dovedeste capabil sa

opreasca declinul ca urmare a vointei şi initiativei locuitorilor sai, sau macar a unei parti dintre ei.

Caracteristicile acestui model se regrupeaza în jurul urmatoarelor teme :

- rolul cheie al industrializarii, chiar daca rolul motor poate fi jucat de agricultura ( cazul cîmpiei Argos, vechea

Argolida, din Pelopones, unde specializarea brutala în cultura anghinarei şi aportocalului ). activitatile tertiare,

turismul îndeosebi ofera adesea ocazia modernizarii şi dezvoltarii ( unele vai alpine, Vendeea etc.).

- spiritul de antrepriza, este un termen dificil de definit. Motorul sau poate fi o ideologie, gustul pentru actiune,

cautarea profitului, vointa de a se pune în slijba comunitatii. Dar în toate cazurile, indiferent de contextul socio-

politic acest spirit trebuie sa se încarneze în oameni exemplari ( rolul modelului ) ce doresc sa faca ceva cu tot

riscul, ceea ce are rezonanta în înteaga comunitate ( un caz citat des, cel al unui sef de brigada agricola din

Sichuan ce a pus în valoare întinse terenuri mlastinoase în zona Dazhai - Chen Yonggui, devenit mai tîrziu

ministru al agriculturii, şi al carui exemplu a fost urmat cu rapiditate în toata zona, cu succes ).

- constiinta regionala, deci dorinta de autonomie decizionala ( leit-motivul miscarilor regionale din Vendeea,

Italia Centrala ori Vorarlberg ). În cele mai multe cazuri este vorba de o industrializare recenta, " spontana" fara

nici o initiativa exterioara.

- simplitatea structurilor, cel mai adesea totul porneste de la antreprize familiale, la limita între artizanat şi

industrie ( cazul Voralbergului unde se combina agricultura pe exploatatii medii, turismul rural şi industriile cu

capital local, utilizînd un personal redus, sub 50 în medie ). Spiritul imitatiei are un rol deosebit.

- supletea foarte mare, dinamismul acestor întreprinzatori este extrem, prin adaptare, specializare avansata,

interes pentru noile tehnici. Din aceasta se naste un paradox, în timp ce ramurile moderne ( chimie,

electrotehnica, electronica ) caracterizeaza pf. integrate şi anexate, aici domina industriile traditionale

considerate depasite ( metalurgei, textile ), dar care ofera produse foarte bune cu un cost redus şi mare

plasticitate la cerintele pietei.

- deschiderea spre exterior, contrar a ceea ce s-ar putea crede, aceste mici întreprinderi nu se limiteaza la spaţiul

regional, nici chiar cel national, capacitatile sale de adaptare îi permit sa fie competitiv pe piata mondiala. A.

Fremont prezenta astfel antreprenorul tipic din Vorarlberg "Om de granita şi de negot, el este înainte de toate un

comerciant international "

De remarcat rolul acestor forme de dezv. în mentinerea peisajului, culorii locale ( costume, obiceiuri etc), motiv

pentru care suscita un viu interes. De aici deriva un alt slogan frecvent în ultimele decenii în tarile occidentale "

sa traim, sa lucram şi sa decidem în tinutul nostru " deci dorinta unei anumite autogestiuni socio-spaţiale.

Nu toate pf ce conteaza pe fortele proprii corespund acestei evolutii. Chestiunea principala ce intervine este cea

a gradului de autonomie financiara. Doua solutii sînt posibile:

- secretia şi controlul local al capitalului, prin mecanisme simple care totusi rareori pot ocoli intermedierea

marilor banci. Avantajul acestei situatii este neîndoielnic ducînd la o autonomie bancara regionala ( cazul

Bavariei, Scotiei, Italiei Centrale ), bazata pe o acumulare difuza a capitalului.

-apelul la credite şi fonduri de la centru, atunci cînd resursele fianciare sînt insuficiente Chiar daca exista o

55

oarecare dependenta de centru, aceste credite sînt sub controlul antreprenorilor locali Din aceasta situatie poate

deriva asocierea foarte frecventa de altfel. Adesea însa astfel de pf. dinamice atrag firmele exterioare ce

construiesc întreprinderi mari ducînd la structuri economice contrastate ( cazul Valenciei ).

Structuri spaţiale comune centrului şi periferiei - izolatul şi unghiul mort . În afara opozitiei fundamentale

centru-pf., la fiecare nivel al scarii saptiale exista doua tipuri de structuri ce scapa oricarei clasificari. Motivul

este acela ca aceste CSS întretin legaturi foarte slabe cu exteriorul. Singura diferenta consta în intensitatea

legaturilor şi fluxurilor interne ( puternice în cazul izolatului ) şi slabe în cazul unghiului mort. a) Izolatul, este

un concept pivot, ansamblu spaţial caracterizat prin densitate ridicata de populatie, organizare interna avansata,

ruptura evidenta cu exteriorul. La scara urbana acesta ia numele de ghetto caracterizîndu-se prin subintegrare în

spaţiul urban, luînd adesea aspectul izolatului lingvistic, sau etnic ( cazul andaluzilor emigrati la Barcelona ). La

scara regionala este un mic tinut ce reuseste sa-si mentina intact stilul de viata, obiceiurile şi struct.socio-econ.

cu riscul izolarii extreme ( cazuri des citate, ale unor vai din Pirineii francezi, din Aragon ori din interiorul Cretei

). La scara nationala el este un fragment de regiune ce se dovedeste incapabil sa urmeze evolutia generala,

rupîndu-se aproape total de restul statului ( cazul Apalasilor sau al provinciei portugheze Algarve înaintea

avîntului turistic ). La scara mondiala, izolatul este o natiune care din diverse ratiuni traieste la distanta de vecini,

limitînd sau suprimînd orice flux ( fosta URSS în timpul lui Stalin, Germania hitlerista ori China maoista ).Mai

frecvent altadata, acum este tot mai rar, el oscilînd de fapt între repliere şi scleroza sau deschidere spre

exterior.b) Unghiul mort. Un caz particular exprimat prin : populatie şi densitate foarte reduse ; slaba

capacitate de organizare, de unde quasi inexistenta fluxurilor interne sau externe ; repulsivitate a mediului şi

limite vag definite, fiind adesea o zona de incertitudine unde influentele sînt diverse şi contradictorii. Termenul e

înlocuit în ultimul timp cu cel de " vid interstitial " (P. Dumolard, 1984 ) şi iese din uz desi caracteristicile sînt

prezente la diverse scari ( terenuri virane la periferiile urbane,spaţii rurale decadente, spaţii inospitaliere din

tarile extinse etc.). Studiul raporturilor complexe intre centru şi pf. suscita un viu interes desi problema limitei e

ca peste tot în geografie spinoasa ducînd inevitabil zone de tranzitie. Peste tot,la diverse scari, sînt CSS dificil de

clasificat. De ex la nivel mondial, cei trei mari fac parte inevitabil din centru ( SUA, CEE, Japonia ) iar Africa

neagra, şi Asia de Sud din pf., însa exista CSS precum Singapore Taiwan, Argentina, HK sau Mexic dificil de

clasificat.E motivul pentru care submodelele prezentate incita un interes major, oferind solutii pentru astfel de

situatii…

56