Ghicitoarea

Ghicitorile, numite si cilimituri, sunt o creație populară, anonimă. Specie a literaturii

populare, foarte scurte, de obicei sub formă de versuri, în care se prezintă metaforic, cu ajutorul

alegoriei sau a personificării o ființă, un obiect sau un fenomen care trebuie identificate prin

asocieri logice. Sunt folosite metafore, imagini sugestive sau jocuri de cuvinte care să-l ajute pe

cel care vrea să dezlege ghicitorile.

Arsitotel a numit ghicitoarea o ”metaforă bine compusă”, iar Tudor Vianu o definea ca ”o

alegorie deschisă”, spre deosebire de parabolă, care este o alegorie închisă, pune la încercare

istețimea și abilitatea minții, fiind și un puternic mijloc de stimulare a proceselor de gândire, de

analiză, de comparație, de abstractizare. În urma tuturor acestor procese, copilul va putea da

răspunsul corect, de exemplu, nucul, la ghicitoarea:

”’Nalt cât casa,

Verde ca mătasa,

Dulce ca mierea,

Amar ca fierea.”

Ghicitoarea este una dintre cele mai vechi specii ale literaturii populare: s-a născut,se

crede, din limbajul secret al triburilor primitive, având menirea de a încerca iscusința și inițierea

tinerilor în preocupările și secretele maturilor. Cu această funcție este amintită ghicitoarea, în

basme (de exemplu, în Povestea lui Stan Pățitul de Ion Creangă). Ghicitoarea este astăzi un joc

distractiv care stimulează inteligența, fantezia creatoare, capacitatea asocierilor logice și a

descifrării limbajului metaforic.

Și scriitorii români au scris ghicitori pentru copii. Distihurile lui Arghezi din Alfabetul,

împrumutând procedeul ghicitorilor, denumesc cu inventivitate descriptivă literele:

”…O să-ți fac o întrebare: ”Îi atârnă de căldură

Cine-i gol, rotund și mare?” (O) Până-n praf limba din gură.

”(R)

”Ca să-i rămâie peltică, ”Ca să nu-i rămâie goală

I-a rămas limba mai mică.” (F) Inima, i-am pus pedală.” (Q)

Ghicitorile solicită agerimea minții omului pentru identificarea, prin asociații logice, a

obiectului, a persoanei sau a fenomenului redat. Ghicitorile sunt un joc al istețimii și al

perspicacității.

Funcția ghicitorilor:

Estetică , de exersare a plăcerii artistice, a contemplării fruosului;

Functia competitivă, deoarece intervin doi actanți, cel care spune ghicitoarea și

cel care o descifrează;

Funcția didactică(de învățare), face referire la toate obiectele lumii înconjurătoare

și prin aceasta se aseamănă cu legenda etiologică;

Funcția ludica, de distracție, de veselie.

Clasificarea ghicitorilor:

Ghicitori metaforice, enunțuri sub formă descriptivă;

Ghicitori sub forma unor întrebări, formulări figurative, formulări care exploatează

polisemia cuvintelor;

Ghicitorile probleme numerice;

Ghicitori de rudenie;

Ghicitori care au o ramă narativă;

Ghicitori cu povești.

Structura artistică a ghicitorilor

Ca model general, ghicitorile descriptive au două secvențe – partea descriptivă a

obiectului și partea referentului care dezleagă ghicitoarea. Partea descriptivă propriu-zisă poate fi

structurata la rândul ei în: formula de provocare la actul descifare (”Ghici, ghicitoarea mea”);

sâmburele metaphoric propriu-zis (descrierea încifrată a obiectului); formula finală (de contact

între actanți), repetă invitația de a ghici.

Partea descriptivă începe printr-o formulă de posesie, care poate fi uneori înșelătoare,

pentru că propune obiecte care nu pot fi în posesia celui care propune ghicitoarea: ”Am un copac

cu douăsprezece ramuri,/ În fiecare ram câte patru cuiburi,/ În fiecare cuib câte șapte ouă,/

Fiecare ou jumătate alb, jumătate negru.” Partea descriptivă începe prin formula ”este”: ”Este

un moș mititel, împletește frumușel”, sau poate debuta direct cu metafora: ”Un moș mititel

împletește frumușel”. Sunt unele ghicitori descriptive din care metafora este eliminată, are o

structură eliptică: ”Nici moartă, nici vie, numai din coadă adie.” ; uneori se folosește dialogul,

iar alteori obiectul își povestește viața: ”Când eram mic din patru fluiere cântam,/ Dar mare mă

făcui pământul răsturnai,/ După ce muri în hore jucai.”

Există și ghicitori în formă autobiografică: ”În pădure mă născui,

În pădure crescui,

Când acasă am fost dus,

Judecător am fost pus.” (bățul)

Ele sunt extrem de îndrăgite atât de copii cât și de adulți și au un caracter educativ.

Diversitatea ghicitorilor rezultă din bogăția temelor: despre animale, despre păsări, insecte,

plante, fructe, legume și ghicitori cu teme diverse.

Ghicitorile reprezintă un mijloc de dezvoltare a imaginației, deoarece pentru a putea

descifra ghicitoarea, copilul trebuie să-și imagineze fenomene, situații, cu atât mai mult cu cât în

unele dintre ghicitori se găsesc și elemente din sfera fantasticului basmelor, de exemplu, în

ghicitoarea furnalului: ”Am aici sub deal un zemu

Care fumegă mereu

Și cu limba opărită

Mestecă fonta topită.”

Descifrând ghicitoarea, copilul își îmbogățește cunoștințele și își lărgește orizontul de

cunoaștere.

Fiind un enunț simplu și, foarte des interogativ, ghicitoarea se realizează prin trei tipuri

convenționale: simplu, compus și serial. În funcție de particularitățile individuale și de vârstă,

copiii rețin ghicitori ca: ”Ce zboară mai iute

Și mai iute pe lumea asta?” (Gândul)

”Ce-i rotund și fără fund?” (Cercul)

”La căruța asta am

Patruzeci de cai în ham;

Fără coadă, fără splină,

Și-i hrănim cu motorină” (Tractorul)

Dintre tipurile de comunicare în concretizarea ghicitorilor primează, descrierea, care la

rândul ei se realizează prin: enunț simplu – ”Dumbravă sumbră/Fără umbră”(Apa); enumerare

– ”La cap mare,/ La trup mare,/ La mijloc/ Ca un fir de busuioc”(Furnica); binomul contrastant

– ”Are coarne și nu e bou,/ Are șa și nu e cal,/ Se suie în pom,/ Și nu e șarpe” (Melcul);

narațiune – ”O fată tânără trece în zori/Și-și varsă lacrimile peste flori,/Luna le-a văzut și nu le-

a ridicat,/ Soarele îndată le-a uscat”(Roua); dialog – ”- Bună ziua, omul cu omoaia!/ -

Mulțumim dumitale,/ - Dar nu sunt omul cu omoaia;/ Mama lui e soacra mumei mele:/ Ghici ce

rudă sunt?”(Tată și fiică).

Foarte îndrăgite de copii sunt ghicitorile onomatopeice, fiind ușor de reținut elementele

onomatopeice care sugerează trăsăturile obiectului de ghicit: ”Toată ziua cioca, cioca,/ Vine

seara: boca, boca” (Toporul).

Ghicitorile sunt un joc distractiv îndrăgit de copii, care stimulează inteligența, fantezia

creatoare, capacitatea de a face asocieri logice și de a descifra limbajul metaforic.

Bibliografie:

Mariana Andrei, Introducere în literatura pentru copii, Colecția Literatura

Română, Ed. Eminescu, București, 2006

Dumitru Gherghina, Maria Turean, Ion Buzași, Ioan Dănilă, Literatura pentru

copii și adolescenți – Curs practic cu noțiuni de teorie literară, Antologie de texte

epice în proză, Ed. Didactica Nova, Craiova, 2008

Negrilă Iulian, Literatură pentru copii, ed. Multimedia, Arad, 1996